Părintele Iosif Trifa, Fiul Cel Pierdut

2 Părintele IOSIF TRIFA
Fiul cel pierdut 3
Preot IOSIF TRIFA
FIUL CEL PIERDUT

Fiul cel pierdut 5
Cuvânt înainte
la ediţia a II-a
În vestirea Evangheliei, Iisus Mântuitorul n-a predicat

oamenilor în glas de filozofie grea şi neînţeleasă. Iisus Mân-
tuitorul a fost şi aici un învăţător neîntrecut. El a folosit pilde
şi asemănări luate din viaţa şi priceperea oamenilor. El a
folosit învăţături atât de simple, încât şi pruncii le pot price-
pe – şi totuşi atât de adânci, încât în ele încape tot adâncul
înţelepciunii.
Minunate sunt, în special, pildele Mântuitorului. Pentru
trezirea păcătoşilor şi întoarcerea lor la Dumnezeu, nimic nu
lucrează cu atâta putere ca pildele Mântuitorului.
Minunată şi neîntrecută este îndeosebi pilda cu fiul
cel pierdut. Preoţi din toate timpurile au predicat această
pildă; poeţii au cântat-o, pictorii au zugrăvit-o... Ea va
rămâne până la sfârşitul veacurilor una dintre cele mai
mişcătoare chemări ale Dumnezeirii, va rămâne ca un
cântec dulce al iubirii cereşti, ca o chemare dulce a Tată-
lui ceresc.
Milioane şi milioane de suflete a scos această pildă din
căile pierzării. Milioane şi milioane de suflete au plâns cu fiul
cel pierdut, s-au întors cu el „acasă” şi au căzut cu el în bra-
ţele Tatălui ceresc...
Cu ajutor de la Domnul de sus, în cartea de faţă am tâlcu-

it pe larg această pildă şi o slobozim în lume – tipărită a doua
oară – ca pe un strigăt de întoarcere la Dumnezeu.
Domnul să binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească
pe cei ce o vor citi şi răspândi.
Sibiu, 15 martie 1937
Preot Iosif Trifa,

redactorul foii «Isus Biruitorul»
Fiul cel pierdut 7
Pilda Evangheliei cu fiul cel pierdut

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi feciori.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi
partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor avuţia.
Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tâ-
năr s-a dus într-o ţară departe, şi acolo a risipit toată avuţia
sa, vieţuind întru dezmierdări.
Şi, cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea
ţară şi el a început a se lipsi.
Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia şi
l-a trimis pe el la ţarinile sale să pască porcii.
Şi dorea să-şi sature pântecele său din roşcovele ce mân-
cau porcii; şi nimeni nu-i da lui.
Iar venindu-şi întru sine, a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu
sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame!
Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zice lui:
Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta.
Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău: fă-mă ca pe
unul din argaţii tăi».
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar el, încă departe fi-
ind, l-a văzut pe dânsul tatăl lui şi i s-a făcut milă şi, alergând,
a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat pe el.
Şi a zis lui feciorul: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta
şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău».
Şi a zis tatăl către slugile sale: «Aduceţi haina cea dintâi
şi-l îmbrăcaţi pe el; şi daţi inelul în mâna lui şi încălţăminte
în picioarele lui.
Şi aducând viţelul cel hrănit, îl înjunghiaţi; şi mâncând,

să ne veselim.
Căci fiul meu acesta mort era şi a înviat; şi pierdut era şi
s-a aflat». Şi au început a se veseli.
Iar feciorul lui cel mai mare era la ţarină; şi, dacă a venit
şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.
Şi chemând pe una dintre slugi, a întrebat‑o: «Ce sunt
acestea?»
Iar el a zis: «Fratele tău a venit; şi a junghiat tatăl tău
viţelul cel hrănit, pentru că sănătos pe el l-a primit».
Şi s-a mâniat şi nu vroia să intre; iar tatăl lui, ieşind, îl
ruga pe el.
Iar el, răspunzând, a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani
slujesc ţie şi niciodată porunca ta n-am călcat: şi mie nici-
odată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să mă veselesc cu prie-
tenii mei.
Iar când veni fiul tău acesta, care a mâncat avuţia ta cu
desfrânatele, junghiaşi lui viţelul cel hrănit».
Iar el a zis lui: «Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi
toate ale mele – ale tale sunt.
Ci se cădea a ne veseli şi a ne bucura; căci fratele tău
acesta mort era şi a înviat; şi pierdut era şi s-a aflat»”.
(Evanghelia de la Luca 15, 11-32)

Fiul cel pierdut 9
Fiul pleacă de acasă şi rupe legătura cu tatăl său

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl Ceresc
Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei
tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi
le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate,
feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru?
De bună seamă, ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lu-
crul... Apucase cu prieteni răi... Apucase cu petreceri şi chefuri
de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia
acum să scape de controlul tatălui său... Voia să fie liber... Voia
să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el cât de
frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părin-
tească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioa-
să este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat.
Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce
scumpul meu copil?» Chipul de mai jos arată plecarea fiului
pierdut, arată ruperea legăturii dintre un tată şi un fiu. Grozavă
este această rupere!
O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră
cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglin-
dă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră
cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu,

este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi, cei care – prin păcatele
noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura
dintre noi şi Tatăl ceresc.
Ah, ce grozavă este această rupere! Sunt multe nenorociri
în lumea asta. Eu însă zic că nu este decât o singură nenorocire
adevărată: ruperea legăturii cu Tatăl Ceresc!
Peste mine au dat multe nenorociri: am pierdut pe mama,
am pierdut soţia, trei copii; dar eu nu mă tem decât de o sin-
Fiul cel pierdut 11
gură nenorocire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi

rupă păcatul legătura cu El.
Omul e făcut să trăiască în legătură necurmată de asculta-
re şi iubire cu Dumnezeu, Făcătorul său. De la începutul până
la gătatul Scripturilor răsună neîncetat chemarea şi strigarea
Dumnezeirii să nu rupă omul această legătură. De la început
până la gătat se vede şi aplecarea omului de a rupe această
legătură şi se vede şi silinţa satanei de a strica această legătură.
Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturii dintre om şi
Dumnezeu! Ah, ce lucru grozav este un om ce trăieşte fără
Dumnezeu în lume! Şi, vai, este lumea plină de astfel de oa-
meni!
În trei clase s-ar putea împărţi oamenii, în ceea ce priveşte
legătura lor cu Dumnezeu:
1. În clasa întâi stă mulţimea necredincioşilor, mulţimea
celor mulţi, mulţi, care n-au nici o legătură cu Dumnezeu. Sin-
gura lor întâlnire cu Dumnezeu a fost Taina Sfântului Botez;
singura mărturie despre legătura lor cu Dumnezeu este ma-
tricola botezaţilor (dar la ce poate folosi această mărturie?).
Aceştia trăiesc în „slobozenia” diavolului. Sărmanii! Aceştia
nu cunosc „casa părintească” a Tatălui ceresc, pentru că n-au
gustat niciodată din ea. Ei râd când le spui despre dulceaţa unei
vieţi trăite cu Domnul.
2. În clasa a doua este mulţimea celor ce-şi închipuie că
legătura cu Tatăl ceresc se poate ţine cu fel de fel de minciuni
şi forme goale. Sunt atâţia şi atâţia oameni care se roagă – aşa,
în graba mare – seara şi dimineaţa, lui Dumnezeu, dar toată
ziua o trăiesc fără Dumnezeu. Eu mă gândesc cu câtă uşurinţă
rostesc oamenii rugăciunea „Tatăl nostru”. Îl numesc pe Dum-
nezeu Tată, dar n‑ascultă de El. Îl agrăiesc Tată, dar nu sunt
„acasă” la El şi nici nu umblă să se întoarcă, stăruind în păcate.
Toată ziua fac unii oameni voia diavolului, iar seara rostesc
în galopul gurii „Tatăl nostru”. Aici încap asprele cuvinte ale

Mântuitorului: „Ce-Mi ziceţi Mie: «Doamne, Doamne» şi nu
faceţi voia Mea?” (Lc 6, 46).
Am amintit aceste lucruri să nu creadă cineva că fiii pier-
duţi sunt numai cei ce-şi topesc averea sufletească şi trupească
în chefuri, beţii, desfrânări şi alte păcate răsunătoare. O, nu!
Fiu pierdut este tot omul cel care nu are o legătură vie şi lucră-
toare cu Tatăl ceresc.
A avea o legătură adevărată cu Dumnezeu, a fi un adevărat
copil al lui Dumnezeu înseamnă să trăieşti o viaţă legată cli-
pă de clipă cu El, cu cerul, cu veşnicia... Înseamnă să trăieşti
o viaţă de copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea
scumpă a Fiului Său. O, ce viaţă dulce şi scumpă este aceasta!
Câţi însă o trăiesc?
Fiul cel pierdut a rupt legătura cu tatăl său pentru că îi
trebuia „libertate”... Voia să fie liber... Voia să trăiască de capul
său. Tatăl său putea să-l ţină cu puterea acasă, putea să nu-i dea
nici partea de avere, căci, după legea lui Moise, feciorul avea
drept la partea sa de avere numai în cazul când se căsătorea.
Dar – în iubirea lui de tată – i-a dat şi libertate şi i-a dat şi par-
tea sa de avere. Nu voia să-l ţină cu puterea acasă, ca într-un
arest.
Tatăl ceresc ne-ar putea ţine şi pe noi cu puterea în „casa”
Lui; în ascultare de El. Ne‑ar putea opri de la păcat. Dar, în
acest caz, am avea o mântuire silită; o mântuire fără nici un
preţ. Ni s-ar lua şi libertatea voinţei. Dumnezeu nu se atinge de
libertatea voinţei. Numai cât această libertate trebuie folosită
bine. „Toate îmi sunt slobode – zice Apostolul Pavel – dar nu
toate de folos” (I Cor 10, 23).
Un dar mare şi scump este libertatea, dar şi foarte gingaş.
Chiar şi libertatea cea lumească este un dar foarte gingaş. Vor-
beşte despre libertate unor oameni mai nepricepuţi, şi ei se vor
Fiul cel pierdut 13
duce să jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei libertatea

este un fel de „sloboadă”, un fel de slobozire a apelor. O liber-
tate e bună numai în cadrele legilor şi ordinii publice. Aşa e
şi cu libertatea cea sufletească. Ea este bună numai în cadrele
legilor cereşti; e bună numai până când rămâne sub controlul
şi ascultarea Tatăl ceresc.
Fiul cel pierdut dorea o libertate afară de casa tatălui său,
afară de ochii lui şi controlul lui. O aşa „libertate” sufletească
le place şi oamenilor de azi. Le trebuie „libertate” să se îmbete,
să înjure şi să facă toate păcatele.
Un pictor l-a desenat pe fiul cel pierdut părăsind casa ta-
tălui său călare pe un cal zburdalnic. Potrivită icoană, căci aşa
este şi „libertatea” păcătoşilor: un „cal fără frâu” (Iac 3, 3).
Cei păcătoşi aleargă în galop pe căile pierzării „ca şi calul şi
catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 10).
Ce lucru gingaş este libertatea cea sufletească!
Un mare învăţat creştin zice: „La drept vorbind, omul nici
n-are slobozenie, cum îşi închipuie el. Dacă nu-l cârmuieşte
Dumnezeu, fără doar şi poate, îl cârmuieşte satana. Omul e
cârmuit ori de Domnul, ori de diavolul, aşa după cum face voia
unuia sau a celuilalt…”.
Învăţatul se pare că are toată dreptatea. Eu citesc mult în
Scriptură şi am observat un lucru. De câte ori omul s-a ridicat
şi şi-a bătut pieptul, strigând: „Eu sunt liber, fac ce vreau...”,
de atâtea ori, îndată l-a înhăţat satana în cursa păcatului. N-a
păţit oare şi Adam aşa? Voia să fie complet „liber” şi a căzut în
cea mai ruşinoasă robie a lui satana.
Lauda omului: „fac ce vreau...”, tradusă în româneşte, în-
seamnă că face diavolul ce vrea el.
Libertate adevărată este numai în casa Tatălui ceresc: în
ascultare de El şi de poruncile Lui. Libertatea, aşa cum o înţe-
lege lumea de azi, este o ruşinoasă robie la diavolul.
Libertatea cea adevărată este aceea pe care ne-a câştigat-o

scumpul nostru Mântuitor cu Jertfa Lui cea Sfântă. Iisus ne-a
eliberat din jugul cel ruşinos al robiei lui satana. „Hristos ne-a
izbăvit, ca să fim slobozi… Să rămânem dar tari în această
libertate; să nu ne plecăm iarăşi sub jugul robiei” (Gal 5, 1).
Însă, vai, cei mai mulţi creştini „au căzut din această liber-
tate” (II Ptr 2, 20), rupând legătura cu Tatăl ceresc.
Fiul cel pierdut 15
Ce lucru grozav este ruperea legăturii cu Tatăl ceresc!

Această rupere este începutul pierzării sufleteşti. Dar să luăm
aminte că tot aici este şi începutul mântuirii sufleteşti.
Primul pas al mântuirii sufleteşti tocmai acesta este: să-ţi
dai seama ce fel de legătură ai tu cu Dumnezeu, cu Tatăl ce-
resc. Să te retragi în cămara sufletului tău şi să te întrebi: „Oare
cum stau eu faţă de Dumnezeu? Oare mă pot înfăţişa înaintea
Lui ca un copil ascultător al Lui?”...
Începutul mântuirii nu stă în ocoşeli de acestea: „Fac ce
pot şi pentru suflet, mă silesc să-mi fac şi datoria de creştin...”,
ci stă în întrebarea categorică, precisă: Eşti tu într-o legătură
vie şi necurmată cu Tatăl ceresc, ori eşti într-o legătură strica-
tă? Eşti tu „acasă”, ori eşti dus de „acasă”?... Trăieşti în ascul-
tare de Tatăl ceresc, ca un copil ascultător al Lui, ori ai ieşit din
această ascultare?
Fratele meu! Eu pun în faţa ta întrebarea: Eşti tu „acasă”

ori eşti dus de „acasă”? Fă-ţi tu singur socoata!
„Şi şi-a risipit toată averea sa în dezmierdări...”

Despre risipa şi risipirea averii celei sufleteşti
Pilda Evangheliei ne spune că fiul a cerut, iar tatăl său i-a
dat „partea lui de avere”. Dar răul şi pierzarea fiului încă nu
stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, după ce şi-a
luat partea sa de avere. Putea să-şi întocmească o gospodărie,
să-şi facă o căsnicie şi să trăiască fericit. Dar el n-a făcut aşa.
El a ales calea cea rea.
„Şi s-a dus feciorul cel tânăr într-o ţară departe şi acolo
a risipit toată averea sa, vieţuind întru dezmierdări (destrăbă-
lări).”
O, ce înţeles adânc este şi pentru noi în această istorie!
Fiul din pilda Evangheliei a plecat în lume cu „partea lui de
avere”. Întocmai aşa suntem şi noi. Tatăl ceresc ne-a trimis în
lume, dându-ne „partea noastră de avere”, dându-ne o zestre
sufletească cu care să putem trăi în această „ţară străină”, până
ne vom întoarce iarăşi la El. Ştii tu, dragă cititorule, care este
„partea noastră de avere” pe care o avem de la Tatăl ceresc?
Este averea noastră cea trupească şi sufletească: este mintea,
priceperea, cunoştinţa, sănătatea şi alte multe daruri, – aici po-
menind şi darurile mântuirii sufleteşti.
Ah, ce „avere” scumpă avem noi de la Tatăl ceresc! Pentru
„averea” aceasta noi ar trebui să stăm neîncetat în genunchi cu
rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu. Dar, vai, noi nu ştim
preţui această avere! Suntem, şi cu lucrul acesta, în chipul fi-
Fiul cel pierdut 17
ului celui pierdut. Ca şi el, risipim şi noi şi prădăm „partea de

avere” ce ni s-a dat de la Tatăl ceresc. O prăpădim în fel de fel
de păcate şi lucruri slabe. E plină lumea de cei ce-şi risipesc
averea ce o au de la Tatăl ceresc.
În multe chipuri şi feluri îşi risipesc oamenii averea ce o
au de la Tatăl ceresc.
Iată-l pe beţiv cum îşi pradă averea trupească şi sufleteas-
că. Iată-l pe învăţatul necredincios. Are o avere întreagă de
minte şi înţelepciune. Ce lucruri frumoase ar putea face cu
această avere! Cum i-ar putea deştepta pe oameni... cum le-ar
putea citi din Biblie... cum i-ar putea învăţa şi lumina… Dar,
vai, el foloseşte „averea” ce o are pentru a-i înşela pe cei ne-
pricepuţi. Ba unii folosesc mintea şi învăţătura chiar pentru a
tăgădui pe bunul Dumnezeu, Care le-a dat aceste daruri.
Iată-l pe înşelător, pe zavistuitor şi pe toţi ceilalţi păcătoşi

care îşi pradă averea trupească şi sufletească. O, cum îşi pradă
oamenii „averea” ce o au de la Tatăl ceresc! Ce dar mare sunt
mâinile, dar păcătosul le foloseşte să fure, să bată, ba chiar şi
să omoare. Ce dar mare sunt picioarele, dar păcătosul alear-
gă cu ele la birt şi în căile pierzării. Ce dar mare sunt gura şi
graiul, dar omul le foloseşte să mintă, să blesteme, să batjoco-
rească, ba chiar şi să înjure pe Făcătorul său, pe Cel ce i-a dat
aceste daruri.
La Taina Sfântului Botez, când primim legătura cu Dum-
nezeu, ni se pecetluiesc cu Darul Sfântului Duh ochii, mâinile,
picioarele, fruntea, pieptul, capul, în semn că ele sunt o avere
a Tatălui ceresc şi trebuie să le punem în slujba Lui. Ni se dă
şi haină nouă şi curată, în semn că avem o zestre sufletească
deplină. Taina Sfântului Botez ne dă partea noastră de avere;
ne dă o zestre cerească şi sufletească completă. Dar cei mai
mulţi oameni parcă nimic nu fac altceva decât rup, murdăresc
şi zdrenţuiesc haina botezului; risipesc „zestrea” ce li s-a dat.
La cei mai mulţi oameni ce a mai rămas din această zestre?
(Matricola botezaţilor!)
Ah, ce risipă grozavă de avere trupească şi sufletească este
azi în lume! Ori încotro te uiţi, vezi această pradă. E plină lu-
mea de oameni care şi-au pierdut cea mai scumpă avere.
În multe chipuri şi feluri îşi poate prăda omul „partea de
avere” ce o are de la Tatăl ceresc. Pilda Evangheliei ni-l arată
pe fiul cel pierdut prădându-şi averea în chefuri şi desfătări.
Prin aceasta, Evanghelia pune în faţa noastră beţiile, chefu-
rile, desfătările şi destrăbălările ca pe cea mai grăitoare pildă
despre prădarea averii trupeşti şi sufleteşti. Niciun alt păcat nu
arată aşa de bine prădarea acestei averi ca beţiile, chefurile şi
desfătările.
Fiul cel pierdut 19
La alte păcate (zgârcenia, trufia, înşelăciunea etc.), omul

îşi cruţă măcar averea cea trupească, sănătatea, dar la beţie şi
destrăbălare, omul îşi pradă, văzând cu ochii, atât averea cea
trupească, cât şi pe cea sufletească. Alte păcate sunt singure
şi rămân singure, dar beţiile şi desfătările atrag după ele un
şirag întreg de alte păcate (desfrânări, bătăi, certuri, înjurături,
omoruri etc.).
Fiul cel pierdut şi-a mâncat averea cu prietenii şi priete-
nele. Ajutători la pradă a aflat destui. Aşa e şi azi: oriunde se
pradă averi lumeşti şi sufleteşti, mâncători se află destui. Pă-
catele şi oamenii cei răi se strâng acolo ca şi corbii şi câinii la
mortăciune.
Cele mai multe averi trupeşti şi sufleteşti se pradă şi azi
prin beţii, chefuri şi destrăbălări. Ăsta-i parcă păcatul vremilor
noastre. Diavolul a slobozit în lume parola: „Mâncaţi, beţi şi
chefuiţi!... Trăiţi-vă viaţa!...”
Beţia şi desfătările sunt o sfidare, o batjocorire a Darurilor
ce le are omul de la Dumnezeu. În urletele de pe la birturi,
beţivul parcă astfel grăieşte: „Uită-Te, Doamne, din cer şi vezi
cum îmi bat eu joc de averea trupească şi sufletească ce mi-ai
dat-o... Uită-Te, Doamne, şi vezi cum batjocoresc eu dragostea
Ta şi bunătatea Ta... Uită-Te cum calc în picioare şi în noroi
darurile ce mi le-ai dat: mintea, sănătatea, curăţia sufletească
şi celelalte...”.
Fratele meu! Tatăl ceresc ne-a trimis în lume dându-ne

„partea noastră de avere” sufletească şi trupească. Tot ce
avem noi este averea Tatălui ceresc. Noi suntem răspunzători
pentru păstrarea şi buna chivernisire a acestei averi. În Ziua
cea mare a Judecăţii va trebui să dăm seama de ea până la
„cel din urmă ban”.
Fiul cel pierdut a început cu risipa şi prada averii după ce a

rupt legătura cu tatăl său. Să ştii, fratele meu, că aşa se întâm-
plă şi cu noi. Risipa şi prada averii noastre sufleteşti şi trupeşti
începe îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc şi apucăm cu
păcatele şi desfătările.
Fratele meu! Eu te întreb: cum stai tu cu „partea de avere”
ce o ai de la Tatăl ceresc? Nu cumva eşti şi tu alături de fiul cel
pierdut? Nu cumva prădezi şi risipeşti şi tu această „avere”?
Fiul cel pierdut 21
„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”

De la desfătare, a ajuns la întristare – o întristare fără Dumnezeu
Până au ţinut averea şi banii fiului, lucrurile au mers bine.
Petrecerile şi desfătările se ţineau lanţ. „Asta-i o dată viaţă!” –
îşi va fi zis fiul cel pierdut.
Însă averea se topea zi de zi. Când s-a topit de tot, petre-
cerile şi desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat
şi fiul a rămas singur.
„Şi cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea
ţară şi el a început a se lipsi” (şi s-a băgat slugă la porci).
Lipsa şi răul l-au pus la gânduri. Iată-l cum stă necăjit şi
gânditor la masa
chefurilor unde
şi-a prădat ave-
rea. De la dez-
mierdare, a ajuns
la întristare; de la
îmbuibare, la lip-
să. De la masa de
chefuri, a ajuns
slugă la porci.
Aşa păţesc şi
azi toţi cei apu-
caţi în căile pierzării. Desfătările ţin numai până ce ţine prada
şi risipa averii sufleteşti, trupeşti şi băneşti a omului. Când se
gată această avere, cel desfătat deodată rămâne singur în drum,

lipsit şi părăsit de toţi şi de toate.
Un Ion oarecare, apucat la chef, striga şi poruncea: „Câr-
ciumare! Mai adă o litră!... Şi încă una... Şi încă două... Patru...
Şase...”.
Cârciumarul, gândindu-se la câştig, îl servea alergând şi
răspunzând: „Aduc, domnule Ion, aduc!...”
Însă, mai târziu, înţelegând că „domnul Ion” n-are nici un
ban, deschise larg uşa birtului şi îl azvârli afară, strigându-i:
„Afară, porcule!”.
Aşa a păţit şi fiul cel pierdut din Evanghelie după ce i s-au
gătat banii. Din „domnule fiu”, a ajuns „marş, slugă, la porci!”
Aşa îi cumpăneşte şi-i răsplăteşte diavolul pe toţi cei ce
apucă în căile pierzării.
Calea ce duce la pierzare are în faţă o poartă mândră,
strălucitoare, de marmură. Cel amăgit de diavolul pe poarta
aceasta, la intrare, îşi zice: „Aicea-i de trăit!...”, „Asta-i o dată
viaţă...”; dar, vai, în dosul acestei intrări este o portiţă mică, iar
această poartă îl scoate mai târziu – pe cel intrat – în livada cu
porci.
Toţi cei intraţi pe poarta de marmoră a desfătărilor şi dez-
mierdărilor ajung pe urmă să pască porcii, ajung slugi la porcii
diavolului.
Aşa a păţit şi fiul cel pierdut. A fost scos afară pe poarta
cea din dosul intrării şi deodată s-a trezit singur, lipsit şi
părăsit. Şi acum să vedem, mai departe, ce a făcut fiul cel
pierdut.
Iată-l ajuns la o răspântie. Lipsa, necazul l‑au oprit în loc
din căile pierzării. El se întreabă acum ce este de făcut? Lucrul
cel mai cuminte ar fi fost să se întoarcă îndată acasă, la tatăl
său. El putea face acest lucru, dar nu l-a făcut. El a mers mai
departe în calea cea rea.
Fiul cel pierdut 23
„Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia

şi l-a trimis pe el la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi
sature pântecele de roşcovele ce mâncau porcii.”
În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, se bagă slugă la

porci, se face porcar. Întristarea fiului era o întristare ce nu-i
aducea încă aminte de tatăl său. Era un necaz ce nu-l pleca
înapoi spre casă.
Cât a stat fiul în lipsa şi în necazul acesta, cât a stat slu-
gă la porci, anume nu se ştie. Evanghelia nu ne spune acest
lucru. Probabil jumătate din întristarea lui a fost o întristare
fără Dumnezeu, fără aducere-aminte de tatăl său. Va fi suduit
pe necazuri, va fi plănuit cum să scape de ele, va fi şi plâns de
necaz, dar la întoarcere încă nu se gândea. Întristarea lui era o
întristare fără Dumnezeu.
O, ce învăţătură minunată este aceasta şi pentru noi şi vre-
mile noastre! Întocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când apucăm
a ne prăda averea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne ducem ca

pe gheaţă. Alergăm în galop pe calea pierzării. Uităm de bu-
nul Dumnezeu. Şi atunci iese şi în calea noastră atare bete-
şug, atare pagubă, atare încercare. Întristările şi încercările vin
din depărtarea lui Dumnezeu... Vin să ne oprească din calea
pierzării... Vin ca o chemare a Tatălui ceresc, să ne întoarcem
„acasă” la El.
Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor şi încercă-
rilor. O carte întreagă aş putea scrie despre şcoala aceasta
minunată, prin care Domnul m-a trecut şi pe mine. Însă, vai,
oamenii nu înţeleg această şcoală. Plină este şi lumea de azi
de necazuri şi întristări, dar întristarea oamenilor este o în-
tristare fără Dumnezeu, o întristare ce nu caută pe Dumnezeu
şi întoarcerea la El.
Ajuns-am şi noi ca fiul cel pierdut. E plină lumea de în-
tristări şi necazuri. Însă, vai, oamenii aleargă înainte în căile
pierzării şi slujesc la porcii diavolului, la patimile cele rele.
Mie îmi vine să plâng când mă uit în lume şi văd atâtea
şi atâtea necazuri, atâţia şi atâţia oameni necăjiţi. Dar nu de
necazul lor îmi vine să plâng, ci de nepriceperea lor că nu văd
mâna ce-i loveşte şi n-ascultă chemarea ei.
O, cum nu se uită oamenii în sus, să vadă şi să înţeleagă
că toate necazurile şi încercările sunt legate cu o aţă lungă,
lungă, al cărei capăt este în mâna lui Dumnezeu. Cu această
aţă Domnul vrea să-l atragă pe om la El, dar omul sare să rupă
această aţă.
Necazurile, greutăţile şi lipsurile vremilor noastre sunt
strigarea şi chemarea Tatălui ceresc să ne oprim din calea rău-
tăţilor şi să ne întoarcem „acasă” la El. Însă lumea şi oamenii
de azi aleargă înainte în căile pierzării. Vremile noastre sunt
un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roşcovele”; să în-
dure cumplite lipsuri şi necazuri, dar nu vrea să se întoarcă
Fiul cel pierdut 25
„acasă”... Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi,

dar nu vrea să se întoarcă „acasă”. Lumea de azi e plină de fii
rătăciţi şi nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele şi uşurarea.
Zilele trecute am auzit în târg un om ce suduia necazurile
şi greutăţile. Înjura scumpetea şi lipsurile. Vai, ce nebunie!
Văzut-aţi ce face câinele cel furios când îl loveşti cu băţul
sau arunci după el cu pietre?
În furia şi mânia sa, el sare să muşte băţul sau piatra. El se
războieşte mai mult cu băţul şi pietrele, decât cu omul care-l
loveşte. El umblă să scape mai mult de băţ, decât de om... Vede
mai mult băţul şi piatra, decât pe cel ce dă cu ele.
Aşa e şi omul. Necazurile, întristările, încercările sunt bă-

ţul, sunt nuiaua cu care Domnul îi loveşte pe fiii săi, pentru
a-i opri din calea pierzării şi a-i întoarce „acasă” la El. Însă
omul vede numai nuiaua, dar nu-L vede – nu vrea să-L vadă
– pe Domnul Care ţine nuiaua. Vede necazul, dar nu-L vede
pe Domnul îndărătul necazului. Ca şi câinele, sare şi omul să
muşte „băţul” – suduie necazurile – dar n-ascultă chemarea
Celui ce-l loveşte. Suduie oamenii necazurile, dar de răutăţi
nu se lasă.
Medicii, când operează pe cineva, îl adorm cu cloroform
(cu un fel de materie tare, adormitoare). Omul cloroformizat
nu simte cuţitul doctorului, nu simte sângele ce‑l pierde. Nu-
mai pe urmă, când se trezeşte, simte durerile.
Diavolul a aflat şi el un fel de „cloroform” cu care îi adoar-
me pe cei păcătoşi: alcoolul şi patimile cele lumeşti. Când
Domnul – Doctorul Cel sufletesc – s-apucă şi taie cu cuţitul
suferinţelor în viaţa omului, ca să cureţe răul, diavolul sare cu
„cloroformul” lui şi-l ameţeşte pe cel păcătos, să nu simtă cu-
ţitul mântuitor. Ameţit de patimile cele rele, păcătosul îşi vede
înainte de patimi şi fărădelegi. Nu simte cuţitul încercărilor.
Abia pe urmă – pe patul morţii – se trezeşte în dureri grozave,
dar atunci e prea târziu, e prea târziu...
Cuţitul Domnului taie în toate părţile cu suferinţe şi ne-
cazuri ce n-au fost de la începutul lumii (Mc 13, 19). Însă
oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi, pentru că i-a
amorţit diavolul cu „cloroformul”, cu duhul acestei lumi. Sân-
gele curge şiroaie din rănile necazurilor, dar oamenii nu simt
cuţitul Domnului, pentru că i-a amorţit înşelătorul cel mare cu
„cloroformul” lui.
Fratele meu! Să ştii că orice necaz şi orice încercare îţi vin

din depărtarea bunătăţii lui Dumnezeu, îţi vin ca un leac amar
pentru îndreptarea ta şi mântuirea ta, îţi vin ca o chemare să te
întorci „acasă”.
Fiul cel pierdut 27
Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eu eram între cei

care adormisem, amorţit de patimi şi fărădelegi. Îţi mulţumesc,
preabunule Doamne, că nu m-ai lăsat să mă sting în acest somn
de pieire sufletească. Sărut nuiaua cu care m-ai lovit; sărut cu-
ţitul suferinţelor cu care m-ai trezit.
Ajută-mă, Doamne, să pot rămâne în această trezire şi să-i
pot trezi şi eu pe alţii!
„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”

Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a
rupt legătura cu Tatăl său! A mers din rău în mai rău, până ce a
ajuns slugă la porci.
Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc,
apucăm în galop pe calea pierzării. Când apuci pe calea cea
rea a păcatelor, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina curăţeniei
sufleteşti ţi se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet
suflet chinuit şi zdrenţăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului,
la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.
Pe această cale mersese şi fiul pierdut. Ajunsese la ultima
treaptă a căderii… Ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas nu-
mai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facă şi acest pas.
Putea să suduie până la capăt necazurile… Putea să moară în
ticăloşie… Putea, eventual, să-şi pună capăt zilelor.
Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morţii. În cele din
urmă, suferinţa l-a trezit şi l-a oprit în loc.
„Şi şi-a venit fiul întru sine” (în fire) – ne spune Evanghe-
lia – şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de
pâine, iar eu pier de foame!»”
Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezeşte ca dintr-un
somn lung şi greu. Se trezeşte ca dintr-o beţie.
L-aţi văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte
din somnul beţiei îşi dă seama despre ce a făcut. Ba se şi miră
de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge în şanţ
şi în noroi. Aşa e şi cu fiul cel pierdut. Trezit din somnul pier-
Fiul cel pierdut 29
zării, el se uită cu groază în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie

parcă şi se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt oare fiul cel drag
al tatălui meu?… Am ajuns eu într-un hal ca acesta?… Aşa de
tare m-am putut eu ticăloşi?…”
Mântuirea lui se începe cu această trezire. Multă vreme

l-au scuturat suferinţa şi lipsa, până s-a trezit din somnul pier-
zării. Suferinţa i-a fost spre mântuire. I-a deschis ochii, să afle
starea grozavă în care ajunsese.
Aşa se întâmplă şi cu noi. Suferinţele şi încercările ne vin
din îndepărtarea lui Dumnezeu, ca un strigăt de trezire, de de-
şteptare sufletească. Ele ne strigă pe noi aşa cum l-ai striga pe
un om ce doarme dus, în vreme ce casa lui a luat foc. Mulţi
se trezesc prin strigătul încercărilor. Ca şi fiul cel pierdut, se
trezesc şi se îngrozesc de starea grozavă şi nenorocită în care
se află.
Ferice de ei, căci începutul mântuirii sufleteşti este tocmai
acesta: cunoaşterea stării tale păcătoase, cunoaşterea deplină a
stării grozave în care te-a adus păcatul. Dar, vai, sunt atât de
puţini acei care se trezesc la strigătul suferinţelor.
Pe cei greu bolnavi medicul îi împunge cu un ac. Dacă
simte bolnavul acul, mai e nădejde de viaţă. Dar, de nu-l simte,
toată nădejdea e pierdută. Cei mai mulţi păcătoşi (bolnavi) nu
simt acul suferinţelor. Aceştia sunt pierduţi.
Pe fiul cel pierdut suferinţa l-a trezit din somnul pierzării.
Dar această trezire încă nu însemna mântuirea lui. El se putea
prăpădi tot aşa de bine şi cu această trezire, ca şi fără ea. Se pu-
tea prăpădi la fel plângându-şi ticăloşia ori suduind necazurile.
El n-a rămas numai la trezirea şi tresărirea din somnul pierză-
rii, ci a purces mai departe pe calea mântuirii. După trezire, a
luat o hotărâre. A luat hotărârea de a se întoarce înapoi la casa
tatălui său.
„Şi a zis: «Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i
voi zice: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Şi nu sunt vrednic
a mă chema fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi»...”
Ce rugăciune dul
ce şi scumpă este
aceasta!... Cu ea învie
un mort şi se pune un
hotar. Ea răsună – şi
va răsuna neîncetat –
ca un cântec minunat
şi neîntrecut... Este
doar cel mai minu-
nat cântec pământesc
din cele ce-I plac Ta-
tălui ceresc. Cu câte
lacrimi fierbinţi va fi
stropit fiul cel pierdut
această hotărâre!
Fiul cel pierdut 31
Aceasta este taina cea minunată a căinţei: recunoaşterea

păcatului, mărturisirea lui şi stropirea lui cu lacrimile cele
fierbinţi de căinţă. Căinţa fiului pierdut este chipul căinţei
adevărate. El nu pune vina pe nimeni, ci numai pe sineşi.
El nu se gândeşte şi nu plănuieşte cum să-şi scuze rătăcirea
când va ajunge în faţa tatălui, ci îşi depune toată greşeala lui
şi toate lacrimile lui în rugăciunea: „Tată, greşit-am la cer şi
înaintea ta”.
De când eram duhovnic la ţară, îmi aduc şi acum aminte,
cu groază, de cei care veneau la spovedanie făcând pe avocaţii
(sau, mai bine-zis, diavolul făcea pe avocatul lor). Îşi apărau
păcatele cu fel de fel de ocoşeli, în loc să le stropească cu la-
crimi de căinţă. Mărturisirea sinceră a păcatelor şi stropirea lor
cu lacrimi fierbinţi, aceasta este căinţa cea adevărată.
Fiul cel pierdut ne arată calea mântuirii. După trezirea
noastră din păcate, trebuie să urmeze şi întoarcerea noastră la
Dumnezeu. Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic.
Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când ajunsese
la marginea prăpăstiei. Ia seama, poate şi tu eşti în calea lui!
Poate şi tu eşti undeva, departe, departe în calea pierzării. Ai
ajuns şi tu slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi
şi năravuri urâte. Domnul strigă după tine, încercările strigă
după tine, cerul strigă după tine... Trezeşte‑te, fratele meu, tre-
zeşte-te, până nu-i prea târziu!
Fiul cel pierdut, când a ajuns la marginea prăpăstiei, şi-a
aplecat ochii în palme şi zicea plângând: „Vai, în ce stare gro-
zavă am ajuns eu, fiul cel drag al tatălui... Ah, în ce casă caldă
şi bogată am crescut eu, şi acum mă chinuiesc aici!... Nu mai
pot de rău... Sunt flămând... Sunt gol... Sunt bolnav!... Scu-
la‑mă-voi din ticăloşia asta şi mă voi duce la tatăl meu. Poate
mă va respinge, dar eu îl voi înmuia cu lacrimile mele şi cu
suferinţele mele...”.
Fă şi tu aşa, fratele meu! Plânge-ţi şi tu păcatele cu lacrimi

de foc, zicând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul Tată-
lui ceresc!... Vai, cum mi-am prădat darurile sufleteşti ce le-am
avut de la EI!... Vai, în ce ticăloşie trupească şi sufletească am
ajuns!... Nu pot să mai stau în starea asta grozavă!... Sunt gol,
sunt flămând, sunt bolnav. Scula-mă-voi din ticăloşie şi mă voi
întoarce la Tatăl ceresc. Poate că mă va respinge, dar eu voi
stărui cu lacrimile mele şi suferinţele mele...”
Nu te teme, scumpul meu frate, nu te teme!... Tatăl ceresc
te aşteaptă cu braţele deschise. Te aşteaptă cu haină nouă şi
inel nou. Pleacă îndată „acasă” la El! Pleacă chiar azi! Pleacă
„acasă” îndată... pleacă!
Fiul cel pierdut 33
Fiul se întoarce acasă

Întoarcerea noastră la Dumnezeu
După trezirea din pierzare, fiul cel pierdut a luat hotărâ-
rea de a se întoarce acasă. Putea însă foarte bine să moară în
ticăloşie şi cu această hotărâre. El n-a rămas însă numai cu
hotărârea, ci a şi ţinut hotărârea: s-a sculat şi a plecat spre casă.
Căinţa şi hotărârea noastră contra păcatelor trebuie să fie
însoţite şi de întoarcerea la Dumnezeu; altcum mântuirea su-
fletului nu câştigă nimic. Atâţia şi atâţia oameni îşi plâng pă-
catele, dar nu se lasă de ele. Atâţia şi atâţia oameni „îşi pun în
gând” să se lase de răutăţi, dar nu se lasă. Atâţia şi atâţia cititori
ai cărţilor noastre îşi vor fi pus în gând să intre în Oastea Dom-
nului, numai cât nu intră.
Mântuirea sufletului este asemenea unei case cu mai mul-
te încăperi. Când apuci a deschide prima uşă, căinţa, apoi cele-
lalte se deschid – şi trebuie să se deschidă – una din alta. Intri
printr-o uşă într-alta, dintr-o casă într-alta, până când ajungi,
pe urmă, în faţa Tatălui ceresc.
Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre casă. A lăsat porcii
şi se întoarce acasă. El merge apăsat şi îngândurat. Îl apasă nu
numai foamea şi suferinţa, ci şi gândul şi întrebarea: Oare îl va
ierta tatăl său, ori nu? El merge tânguindu-se şi întrebându-se:
„Vai, cum mi-am prăpădit averea! Mă va ierta tatăl meu?...
Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ce va zice tata, când
mă va vedea?.... Oare mă va ierta, ori mă va alunga, fiindu-i
scârbă şi ruşine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mine?...

Oare ce va fi cu mine?...”
Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tatăl suspină mereu
după tine, tatăl întreabă în fiecare zi după tine. Tatăl te aşteaptă
cu braţele deschise...
Întoarcerea fiului pierdut este pusă în faţa noastră ca un

strigăt al Domnului, să ne întoarcem şi noi din căile pierzării.
Întoarcerea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem la Dumne-
zeu. Toate Scripturile ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu,
căci El stă gata să ne ierte şi să ne primească.
Fiul cel pierdut 35
„Nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se

întoarcă şi să fie viu... şi cel fărădelege, de se va întoarce de
la fărădelegile sale, va trăi şi nu va muri” (Iezec 18, 23). „În-
toarceţi-vă către Mine şi Eu mă voi întoarce către voi, zice
Domnul Atotţiitorul” (Mal 3, 7). „Aşa zice Domnul: «Întoar-
ceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi
cu tânguire. Rupeţi-vă inimile voastre, şi nu hainele voastre;
şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că îndurat este,
îndelung răbdător şi mult-milostiv»” (Ioil 2, 12-13).
Trebuie să ştim însă cum să facem o adevărată întoarcere
la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu îşi are şi ea regulile ei
şi rânduielile ei. Ni le arată şi pe acestea fiul cel pierdut.
1. Întâi, îl vedem pe fiul cel pierdut că a plecat spre casă
aşa cum era: zdrenţăros, flămând, prăpădit. N-a aşteptat până
să-şi facă ceva haine şi până se mai îngraşă la faţă. În acest
caz, desigur, ar fi pierit. El a plecat aşa cum era: n-a luat cu el
decât lacrimile şi rugăciunea pe care plănuise să o spună în faţa
tatălui său.
Fă şi tu aşa, fratele meu! Pleacă din căile pierzării aşa cum
eşti! Întoarce-te „acasă” aşa cum eşti. Întoarce-te la Dumnezeu
aşa cum eşti. Dacă vei aştepta să te faci mai întâi bun şi apoi să
te întorci la Dumnezeu, înseamnă a înjuga boii înapoia carului.
Cu o astfel de încercare şi aşteptare, carul mântuirii stă pe loc.
Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noi n-avem ce lua cu noi
decât lacrimile noastre, înfrângerea şi căinţa noastră.
Despre un pictor vestit se spune că, voind să zugrăvească
o icoană cu fiul cel pierdut, a căutat, spre acest scop, un tip de
om prăpădit, decăzut, zdrenţăros. L-a căutat mult prin temniţe,
cârciumi, spitale – prin locurile pe unde sunt oamenii cei că-
zuţi şi decăzuţi. În sfârşit, a aflat pe stradă un vagabond ce i se
părea lui mai potrivit spre acest scop.
– Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în strada cutare şi

cutare; vreau să-ţi fac chipul şi vei primi de la mine un dar.
În cealaltă zi, pictorul se pomeneşte cu un om bine îm-
brăcat.
– Cine eşti dumneata şi ce doreşti?
– Eu sunt cerşetorul pe care l-ai chemat ieri să vină aici.
M-am pus şi eu puţin la rând şi de aceea nu mă mai cunoşti.
– O, dragul meu, i-a răspuns pictorul, dacă e aşa, nu mai
am nevoie de dumneata. Eu te aşteptam să vii aşa cum erai;
numai aşa îmi puteai fi de folos.
Aşa e şi cu tine, dragă suflet căzut şi rătăcit în păcate. Tatăl
te aşteaptă aşa cum eşti. Întoarce-te acasă aşa cum eşti!
2. A doua oară, vedem că fiul cel pierdut, pe drumul în-
toarcerii, n-a luat cu el năravurile lui cele rele. N-a luat nici
cărţile de joc, nici sticlele de băutură, nici femeile cele stricate
cu care îşi prădase averea. El a făcut un stânga-împrejur. Le-a
părăsit pe toate şi a plecat acasă fără ele. Ar fi avut oare în-
drăzneală să se întoarcă acasă cu cărţile de joc în buzunar şi cu
femeile pe după cap? Fireşte că nu! Căci, desigur, şi tatăl ar fi
luat bâta la el, văzându-l în starea aceasta.
Aşa e şi cu întoarcerea noastră. Să ne întoarcem la Dum-
nezeu aşa cum suntem; dar asta nu înseamnă că ne putem
întoarce cu sticla de băutură în buzunar, cu ţigara în gură, cu
patimile şi năravurile cele rele ce le avem. Mulţi s-ar întoarce
la Dumnezeu, cu condiţia să-şi păstreze unele năravuri urâte.
În „Oastea Domnului” ar intra atâţia şi atâţia oameni dacă
unora le-am lăsa băuturile, altora femeile; unora înşelăciuni-
le, altora zavistiile etc. O întoarcere adevărată la Dumnezeu
se face cu o „stânga-mprejur”: cu ruperea de lume şi de pati-
mile cele rele.
3. A treia oară, fiul cel pierdut s-a întors acasă fără prea
multă zăbovire. Era încă tânăr, dar n-a aşteptat să îmbătrâneas-
Fiul cel pierdut 37
că. În cazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloşie. Aşa trebuie

să facem şi noi.
– Cât timp îmi trebuie să mă întorc la Dumnezeu, l-a între-
bat odată un om pe un vestitor al Evangheliei?
– Ţi-i destul o singură zi pentru acest lucru, răspunse ves-
titorul.
– Şi care-i ziua aceea?
– Ziua cea dinaintea morţii tale.
– Ei bine, cu asta tot nu ştiu nimic, pentru că nu ştiu când
va fi ziua aceea.
– Tocmai pentru asta, răspunse vestitorul, întoarce-te la
Dumnezeu azi, căci ca mâine poţi fi în mormânt.
Întoarce-te acasă, suflet pierdut! Întoarce‑te îndată, fără
zăbavă, întoarce-te azi, căci mâine poate fi prea târziu. Oricât
ai fi de bătrân – azi încă nu e prea târziu. Oricât ai fi de păcătos
– azi încă nu e prea târziu.
Însemnaţi-vă bine un lucru: diavolul vrea să-i piardă pe
fiii cei rătăciţi cu două vorbe de înşelăciune: cu „mâine” şi cu
„prea”. „Întoarce-te mâine!” – şopteşte ispititorul. Iar mâine îţi
zice: „Eşti prea păcătos, omule, pentru a fi iertat!”
Înşelăciunea lui „mâine” o putem birui cu „azi”, iar în-
şelăciunea cu „prea”, o biruie dragostea şi bunătatea Tatălui
ceresc.
Sunt apoi alţii, pe care diavolul îi sperie că ar fi prea păcă-
toşi pentru a se întoarce la Dumnezeu. De când eram preot la
ţară, îmi aduc aminte de o femeie pe care nicicum n-o puteam
scoate din gândul că ea-i prea păcătoasă pentru a fi iertată.
Odată veni iar la mine, plângând şi tânguindu-se:
– Sunt pierdută, sunt pierdută…
– Şi ce va fi cu tine, o întrebai eu?
– În iad o să intru, părinte, în fundul iadului…
– Ei bine, acum stai să-ţi spun şi eu una! De vei merge la

iad plângând şi tânguindu-te, apoi să ştii că toţi diavolii vor
fugi de acolo, pentru că unde s-a mai pomenit să meargă cine-
va la iad plângând şi tânguindu-se pentru păcate?
Femeia se lumină ca de o lumină căzută pe neaşteptate
asupra ei şi, din clipa aceea, n-am mai auzit-o tânguindu-se că
n-are iertare.
Sunt apoi alţii, în care diavolul trezeşte un fel de ruşine
pentru întoarcerea la Dumnezeu. Tot de pe când eram preot la
ţară îmi aduc aminte că am tot stăruit de un pătimaş beţiv să se
lase de cârciumi şi să vie la biserică, să asculte predica. „Viu,
părinte, viu” – îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmă însă
mi-a spus-o lămurit: „Aş veni, dar mi-i ruşine de oameni...”
Ah, ce mişel mare-i diavolul! El trezeşte în cel păcătos
ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu, iar nesocotitul de om
primeşte această ispită. Îi e ruşine omului să se întoarcă la
Dumnezeu, îi e ruşine să se roage, să citească în Biblie, să
cerceteze biserica, dar nu îi e ruşine să se îmbete, să suduie şi
să scoată câte spurcăciuni toate din gura lui. Ah, cât de mult a
săpat diavolul şi aici!
Când un om îşi pune în gând să se întoarcă la Dumnezeu,
diavolul sare cu toate armele lui să-l oprească. Când stăpânul
fiului pierdut va fi aflat de hotărârea fiului de a se întoarce aca-
să, acela îi va fi zis:
– Ce, eşti nebun? Rămâi aici! Cine o să‑mi mai pască
porcii?
– Stăpâne, eu plec. Mă duc la tata!
– Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vremurile sunt grele.
Dar o să vină şi vremuri bune. Fii pe pace!
– Stăpâne, nu mai stau! Plec!
Fiul pierdut n-a ţinut seamă de nimic. Când şi-a văzut sta-
rea ticăloasă, a plecat.
Fiul cel pierdut 39
Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiul cel pierdut!

Opreşte-te din căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu! Lasă
răutăţile şi te întoarce la Dumnezeu! Diavolul şi lumea vor
fi contra ta, dar ţie de nimic să nu-ţi pese. Sufletul tău e mai
scump decât toată lumea. Pentru mântuirea lui, lasă căile pier-
zării şi te întoarce la Dumnezeu!
Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoarce‑te chiar azi!...
În braţele tatălui...
„Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10)
Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin
lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl
n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori.
Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel ple-
cat era fiul lui. Îi va fi prădat averea, dar era fiul lui. De se va
reîntoarce cândva, îl va reprimi, căci e fiul lui, e sânge din
sângele lui.
Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a
văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede
întorcându-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neînce-
tat şi îl aşteaptă.
O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii.
Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierză-
rii, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte
cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl
doare pe Tatăl ceresc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că,
oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.
Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dragostea Lui
şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de
noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că
El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I In 4, 10)
„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în ca-
lea lui.”
Fiul cel pierdut 41
Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în ca-
lea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul.
De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră.
Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât
ochii căinţei.
O, scumpul meu frate, să ştii că, îndată ce apuci pe calea
întoarcerii din răutăţi, Tatăl ceresc aleargă în calea ta. Tatăl
ceresc aleargă să-ţi scurteze calea. Să ştii, fratele meu, că, din
calea întoarcerii tale, Tatăl ceresc face mai mult decât tine.
Căinţa ta merge cu paşi domoli, dragostea Tatălui ceresc
aleargă. Tu faci un metru, Tatăl ceresc, un kilometru. Drumul
ce-l faci tu într-un an, Tatăl îl face într-un ceas. Tu mergi încet,
Tatăl aleargă. Fratele meu, din zările cerului de sus, Tatăl te
vede, Tatăl aşteaptă plecarea ta, aşteaptă întoarcerea ta, ca să
alerge în calea ta. Şi tu nu vrei să pleci?
Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părintească.

Iată valea pe unde se juca în copilărie, iată livada, pomii, iată
măslinul de lângă casă. Ah, ce bucurie!... Dar în această bucu-
rie cade ca oţetul în apă trecutul lui şi starea lui cea grozavă.
Ce va zice oare tatăl său?...
Iată, cineva s-a ivit în poarta casei. E tata! Inima îi bate cu
putere. Luându-şi îmbărbătare, păşeşte înainte. Fiul se apropie,
tatăl se apropie. Urmează clipa cea mare şi măreaţă: întâlnirea.
„Şi văzându-l pe el tatăl, i s-a făcut milă de el şi, aler-
gând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”.
După atâţia şi atâţia ani, tatăl îşi vede iar fiul pierdut. Îl
vede într-o stare grozavă şi fioroasă. În inima lui suspină: „Vai,
copilul meu cel drag, în ce stare grozavă ai ajuns!” O dragoste
şi milă neţărmurite clocoteau în sufletul tatălui. Îşi îmbrăţişea-
ză copilul, îl sărută cu foc, îl acopere cu dragoste şi iertare.
Fiul se pregătise să-şi spună rugăciunea de căinţă, dar tatăl
a luat-o înainte; l-a acoperit cu dragoste şi iertare înainte de
a-şi spune rugăciunea. Nici tatăl, nici fiul n-aveau cuvinte. Li
se oprise graiul. Vorbeau lacrimile. Dragostea şi iertarea tatălui
grăiau şi se revărsau prin sărut.
Aşa e şi clipa cea sfântă în care omul se întoarce din căile
pierzării şi se întâlneşte cu Tatăl ceresc. Tatăl o ia şi aici înainte.
Îl acoperă pe cel întors cu dragostea şi iertarea Lui cea sfântă.
O, ce dulce şi sfântă este întâlnirea cu Tatăl ceresc!
Când am fost în călătorie la Ierusalim, am luat cu mine şi
toate păcatele mele. Le duceam să le depun cu lacrimi de căin-
ţă lângă Mormântul Mântuitorului. Făcusem, în gândul meu, şi
o rugăciune frumoasă pe care să o rostesc. Dar când am ajuns
acolo n-am putut grăi. Clipe întregi n-am putut vorbi decât prin
lacrimile mele. Am simţit însă braţele Tatălui ceresc, am sim-
ţit îmbrăţişarea şi iertarea Lui cea dulce şi sfântă. Ce dulce-i
îmbrăţişarea Tatălui ceresc! Ai gustat tu, fratele meu, din ea?
Fiul cel pierdut 43
„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta...”

Drept răspuns, tatăl îl sărută din nou cu foc şi iubire. Să-
rutul era semnul iertării.
„Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău...”
Drept răspuns, tatăl îi strigă pe servitori: „Aduceţi haina
cea dintâi şi-l îmbrăcaţi pe el, şi daţi-i inel în mâna lui şi încăl
ţăminte în picioarele lui. Şi junghiaţi viţelul cel mai gras şi,
mâncând, să ne veselim; căci fiul meu acesta mort era şi a în-
viat, pierdut era şi s-a aflat”.
Haina, inelul şi încălţămintea erau semnul că fiul este nu
numai iertat, ci şi aşezat iarăşi în starea în care fusese înainte
de a pleca în calea cea rea.
Vedeţi cu câtă putere se revarsă dragostea şi iertarea tată-
lui? De la sărut, la haină… De la haină, la încălţăminte... De la
încălţăminte, la inel... De la inel, la viţel şi la ospăţ de bucurie.
Tatăl putea să o lase mai cu domolul. Putea să zică: „Aduceţi
azi haina, mâine inelul, poimâine încălţămintea... Cât despre
ospăţ, să vedem mai întâi cum se va purta cel întors...”
Dar tatăl n-a făcut aşa, ci el şi-a revărsat dintr-o dată toată
dragostea sa şi toată bunătatea sa asupra celui întors.
Aşa face şi Tatăl ceresc. Când ne întoarcem din căile pier-
zării, El ne acopere îndată cu bunătatea Lui, cu dragostea Lui
şi cu iertarea Lui cea dulce şi sfântă. Iertarea Tatălui ceresc
merge mai repede decât căinţa omului.
O, ce îndurat şi iertător este Tatăl ceresc! O, cum îşi re-
varsă valurile bunătăţii şi iertării Lui peste cei ce se întorc cu
lacrimi de căinţă la El! Uitaţi-vă la fiul pierdut din evanghelie.
Tatăl a pus în mişcare toată casa şi toată curtea pentru el. Unul
aduce haina, altul inelul, altul încălţămintea; unii taie viţelul,
alţii pregătesc focul, alţii pleacă după muzicanţi, alţii cheamă
vecinii.
Toată casa, toată curtea şi toată vecinătatea e în mişcare

şi pregătire de ospăţ. Pentru cine? Pentru un fiu ce şi-a prădat
toată averea; pentru un risipitor ce s-a întors acasă. Unii dintre
oameni, poate, vor fi şoptit acest lucru, dar tatăl nu vrea să ştie
nimic. El strigă mereu: „Alergaţi şi pregătiţi degrabă ospăţul şi
să ne bucurăm, căci fiul meu acesta mort era şi a înviat, pierdut
era şi s-a aflat…”.
Aşa lucrează şi Tatăl ceresc când ne întoarcem la El cu
credinţă şi căinţă. Toate darurile şi binecuvântările Sale se re-
varsă asupra noastră.
Într-o carte am citit despre cum se pregătesc diamantele
cele scumpe. Diamantul, după ce e scos din adâncul pămân-
tului, încă nu e gata. E numai o bucată de cărbune negru. El
trebuie tăiat şi şlefuit, altcum n-are valoare. O mulţime de oa-
meni lucrează pe el. Unii îl taie, alţii îl şlefuiesc, alţii pregătesc
materia în care să-l cureţe, alţii cuptorul în care să-l ardă. O
fabrică întreagă cu toate maşinăriile ei lucrează la un cărbune
negru, iar din acest cărbune iese pe urmă diamantul cel strălu-
citor care împodobeşte coroanele regilor.
Aşa-i şi cu un suflet pierdut care se întoarce la Tatăl ce-
resc. Dumnezeirea lucrează cu toate darurile ei la curăţirea lui.
Îndurarea lui Dumnezeu aleargă în calea lui, iertarea îl îmbră-
ţişează, iubirea îl sărută, mila îl îmbracă, bunătatea îi dă inelul,
„Mielul” îi face ospăţ.
Ah, ce lucru mare şi măreţ este un păcătos care se întoarce
la Dumnezeu! Dintr-un „cărbune”, el devine un diamant ce
străluce în coroana Mirelui (Apoc).
Ah, ce lucru măreţ este un păcătos care se întoarce la
Dumnezeu! Cerul şi pământul se bucură când un păcătos se
întoarce la Dumnezeu. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un
păcătos care se pocăieşte” (Lc 15, 10).
Fiul cel pierdut 45
Cerule şi pământule, priviţi şi vă minunaţi: un păcătos se

întoarce din calea răutăţilor şi, iată, Tatăl ceresc – Făcătorul
şi Stăpânul tuturor lumilor văzute şi nevăzute – Se ridică de
pe Tronul său; Se apleacă spre el, îl îmbrăţişează şi îl sărută.
Domnul cerului şi al pământului Se apleacă să îmbrăţişeze…
pe cine? Pe un păcătos, pe un ticălos care-şi plânge păcatele.
Ah, ce lucru mare este acesta! Nu pentru păcate vor fi ju-
decaţi oamenii, ci pentru că Tatăl i-a aşteptat cu braţele deschi-
se, i-a aşteptat cu sărutul iertării, cu haină nouă şi inel nou, dar
ei n-au primit acest dar.
Tatăl te iartă!…
Vino acasă, suflet pierdut!…
Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea
tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui
şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea
tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit
acasă... El n‑avea nici măcar dreptul de slugă... El pierduse
totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai
înainte.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl
ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de
păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că
Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele
deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de
tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ceresc. Dragostea
părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare
este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!...
Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel
pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cleveland a publi-
cat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Banatului îşi
chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiul apucase
în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui
său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâ-
Fiul cel pierdut 47
ne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor.
Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l
aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit
să publice un anunţ, într‑un ziar românesc din America.
În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel: „Fiul meu va fi în cu-
tare oraş din America. Prin gazeta românească îi trimit o înşti-
inţare că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie frumos şi duios, ca
să-i mişc inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie,
aşa cum sunt, amărât şi îngândurat; să publice gazeta şi chipul
meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi mai mult
inima pruncului meu”.
Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copi-
lul său!
Ziarul din America a publicat fotografia, însoţită de urmă-
toarea scrisoare:
Ioniţă dragă! Sunt doi ani
de când te-ai dus. Ştii bine cum
te-ai dus şi de ce te-ai dus. Dar
tata a uitat totul. Tata a tras
dungă peste toate. Ioniţă dra-
gă! Tata te iartă, vino acasă!
Ioniţă dragă, vino aca-
să, că nu mai putem de do-
rul tău! De când te-ai dus tu,
gândeşti că a murit cineva în
casă la noi.
N-am mai avut nici o zi
bună. Mamă-ta plânge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, ne
topim de dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ţări
străine. Ioniţă dragă, vino acasă!
Al tău tată îndurerat
Despre ce s-a ales din această publicaţie, n-am mai putut afla.
Tatăl scria că va trimite şi bani de vapor. De bună seamă însă,
această chemare – mişcătoare până la lacrimi – n-a răsunat în pus-
tiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă.
O altă pildă:
Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica
apucată în căile dezmierdărilor. Din vina ei şi cu voia ei ple-
case în lume şi în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima
ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate
părţile, dar fără rezultat. Un poliţist îi spuse că a văzut-o odată
într-un local de pierzare (unde femeile se vând pentru bani).
O caută şi pe acolo, dar n-o află.
Atunci mama, în iubirea
şi durerea ei, făcu un plan nou.
Făcu o mulţime de fotografii
cu chipul ei îndurerat şi scrise
pe ele, dedesubt: Aniţă dragă!
Mama te iartă, vino acasă!
Trimise apoi aceste foto-
grafii pe la toate localurile de
pierzare şi pe tot locul pe unde
se pierd sufletele, cu rugămintea
să fie lipite prin acele localuri.
„Fiica mea – îşi va fi zis mama – de bună seamă a căzut într-o
astfel de pierzare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipul meu
îndurerat şi se va întoarce acasă...”
Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o
tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, şi acum era o
floare ofilită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei se putea citi du-
rerea şi suferinţa. Plângea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă
ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese în marginea
prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut.
Fiul cel pierdut 49
Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta loca-

lului. Se apropie, o vede şi îndată izbucneşte într-un strigăt de
plângere şi bucurie: „E mama!... Mamă dragă!... Ah, scumpa
mea mamă!... Mama mă iartă!... Mamă dragă!”.
Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în toate părţile:
„Mama mă iartă... Mă duc acasă... Mama mă iartă!...”.
Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească.

Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare şi cât de tare este
dragostea de părinte.
Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ce-
resc. Este însă numai o icoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne
iubeşte cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea
omului. De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor pă-
rinţilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, faţă de
oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu
este dragoste” (I In 4, 8).
Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Bunătatea
Lui şi dragostea Lui ne urmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă.
Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti

prin „străinătatea” cea neagră a păcatelor. Vai, în ce stare gro-
zavă ai ajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scumpă: Tatăl
te iartă!
Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din pildele de mai sus,
copiii acasă – vestindu-i că-i iartă – aşa te cheamă şi pe tine
Tatăl ceresc, vestind că te iartă.
Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă şi dulce este
aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu îţi spun: Tatăl te iartă. Plângând,
eu te chem: Vino acasă!
Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Tatăl te iartă. Eu nu-
ţi spun din carte aceste cuvinte. Eu ţi le spun din viaţa mea,
din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am

trăit pilda aceasta. Ajunsesem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar
m-am întors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.
Tatăl „m-a îmbrăţişat” şi „m-a sărutat” cu iertarea, când eu
eram mai prăpădit şi ticălos.
Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de că-
zut şi de decăzut ai fi, află că Tatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te
cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şi pământul
se înfioară şi suspină pentru starea ta. Plânge cerul şi pământul,
văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Opreşte‑te, frate
dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce „acasă”!
Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire
în care rătăceşti! Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la dia-
volul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceş-
tile patimi şi plăceri păcătoase.
Vino, dragă suflet rătăcit, şi, căzând înaintea Tatălui ce-
resc, zi şi tu această
Rugăciune
Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta. Eu sunt

fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care
am ieşit din ascultarea Ta şi am umblat în căile pierzării. Mulţi
ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea
sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări şi fără-
delegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.
Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pier-
zării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte pe calea
pierzării. Abia acum vin la Tine, preabunule Doamne şi Tată
ceresc. Ah, în ce stare nenorocită mă aflu! Sunt bolnav şi n-are
cine mă vindeca... Sunt flămând şi n-are cine mă sătura... Sunt
gol, şi n‑are cine mă îmbrăca... Sunt istovit şi chinuit şi nimeni
Fiul cel pierdut 51
nu mă primeşte. Chipul cel frumos, ce-l aveam când trăiam în

casa Ta mi s-a schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme
adânci în faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea străluci-
toare a Botezului, n-a mai rămas nimic. Totul am zdrenţuit...
totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte şi Tată ceresc, greşit‑am la cer şi îna-
intea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău... N-am
nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de alungare.
Te rog însă, Preabunule Tată ceresc, iartă-mă şi pe mine ca pe
fiul cel pierdut din evanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi de starea
grozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi
odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă
iarăşi de Tine cu inel nou, să pot începe o viaţă nouă, ca unul
ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.
Tatăl te aşteaptă...
Vino acasă, suflet pierdut!...
De câte ori va fi suspinat tatăl din pilda evangheliei, gân-
dindu-se la fiul său şi întrebându-se: „Oare se va mai întoarce
scumpul meu copil acasă?… Oare îl voi mai vedea vreodată?”
Fără voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era copilul lui,
era sânge din sângele lui.
Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a
văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede
întorcându-se? Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă neîncetat.
Aşa e şi Tatăl ceresc faţă de noi. Oricât de păcătoşi am
fi, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui şi cu durerea
Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu Se leapădă
de tine, pentru că, ori cum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.
Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te aşteaptă, Tatăl ceresc aşteaptă
întoarcerea ta.
Undeva am citit duioasa istorie a unui fiu care a părăsit
pe tatăl său şi casa părintească. După 20 de ani şi după ce şi-a
risipit averea trupească şi sufletească, s-a întors acasă bolnav
şi prăpădit.
A ajuns noaptea târziu. „Poarta va fi încuiată” – şi-a zis
fiul, apropiindu-se; şi a încercat să deschidă. Dar, o minune,
poarta era descuiată.
A intrat şi s-a apropiat cu sfială de uşa casei. „Uşa, desigur,
va fi încuiată” – şi-a zis în sine fiul; şi a dat să deschidă. Dar,
o minune, şi uşa era descuiată. Şi-a luat îndrăzneala şi a intrat.
Fiul cel pierdut 53
– Cine-i? întrebă un glas stins şi abătut.

– Eu sunt, tată dragă, copilul tău cel rău şi blestemat! Am
intrat, căci am aflat toate uşile descuiate... Altcum n-aş fi cu-
tezat să intru. Desigur, aţi uitat în noaptea asta uşile descuiate.
Tată dragă, te rog, iartă-mă, tată dragă, sunt flămând şi bolnav;
te rog... iartă-mă...
– Ah, scumpul meu copil! Vino în braţele mele... Tata te

iartă!… Tata te-a aşteptat mereu... Tata se topeşte de dorul
tău... Noi n-am uitat uşile descuiate, scumpul nostru. Din ziua
în care ai plecat, uşile le-am ţinut mereu descuiate, ca să te poţi
întoarce oricând... Uşile au fost descuiate pentru tine, scumpul
meu copil.
Fratele meu! Poate şi tu eşti undeva, departe, în calea pier-
zării. Află, dragul meu, că Tatăl te aşteaptă... Află că Tatăl te
iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta.
Află, fratele meu, că Tatăl ceresc n-a încuiat uşa în urma
ta. De când ai plecat în calea pierzării, să ştii, fratele meu, că
uşa iertării stă mereu descuiată. Tatăl te aşteaptă cu toate uşile
descuiate.
Istoria păstrează numele unui tată îndurerat din Franţa,
care, timp de 10 ani şi-a aşteptat fiul plecat în lume, ieşind în
fiecare zi de trei ori la gară, în nădejdea că îl va vedea reîn-
torcându-se. Dacă dragostea unui tată pământesc a făcut acest
lucru – cât de mare trebuie să fie dragostea Tatălui ceresc!
De când ai plecat în căile pierzării, să ştii, fratele meu,
că Tatăl ceresc se uită în fiecare zi să te vadă întorcându-te, te
aşteaptă în fiecare zi, în fiecare clipă...
O, nu mai zăbovi, fratele meu! Destul ai stat slugă la dia-
volul şi porcii lui; la diavoleştile patimi şi păcate. Întoarce-te
îndată acasă. Întoarce-te, până uşile sunt deschise, pentru că pe
urmă (la moarte) uşile se vor închide şi atunci va fi prea târziu,
prea târziu...
O, nu mai zăbovi, fratele meu! Tatăl te aşteaptă. Dragostea
Lui te aşteaptă, iertarea Lui te aşteaptă. Vino acasă, suflet pier-
dut! Tatăl te aşteaptă. Vino acasă! Vino!
Fiul cel pierdut 55
Tatăl te cheamă...
Vino acasă, suflet pierdut!...
Tatăl ceresc ne cheamă neîncetat să ne întoarcem „acasă”.
Şi în câte chipuri şi feluri ne cheamă!
În ziare am citit o ştire despre cum s-a prăpădit, la Bucu-
reşti, un tânăr apucat cu patima beţiei. A fost aflat diminea-
ţa mort în faţa unei cârciumi. Percheziţia poliţiei a aflat la el
cincizeci de scrisori pe care i le scria tatăl lui de la ţară. Tatăl
înţelesese despre căderea lui şi îl ruga să se întoarcă acasă. Dar
tânărul n-a ascultat chemarea. S-a prăpădit, purtând scrisorile
în buzunar.
În chipul acesta sunt toţi cei care trăiesc şi mor în păcate
şi în nepăsare de cele sufleteşti. Ei trăiesc şi mor, purtând sute
de „scrisori” de la Tatăl ceresc. Ei mor, purtând cu ei scrisorile
cele dulci prin care Tatăl ceresc îi cheamă acasă. Vai, ce lucru
grozav este acesta! În ziua Judecăţii, tocmai aceste scrisori vor
mărturisi contra lor. „Scrisorile” se vor deschide atunci şi vor
începe a grăi. Una va zice: „Adu-ţi aminte, omule, de necazul
cela şi cela, de boala ceea şi ceea; ele erau chemările Tatălui
ceresc, dar nu le-ai ascultat... Predica ce te-a fulgerat la inimă
atunci şi atunci era chemarea Tatălui ceresc, dar tu n-ai ascul-
tat-o... Biblia ce ţi-a îmbiat-o un ostaş al Domnului atunci şi
atunci era scrisoarea Tatălui ceresc, dar tu ai aruncat-o în foc şi
ai batjocorit pe cel ce ţi-a adus-o... De atâtea şi atâtea ori te-am
chemat acasă, dar tu n-ai ascultat chemările Tatălui ceresc...”.
Răspuns nu vei avea în faţa Judecăţii.
Oricât de căzut şi de decăzut ai fi tu, dragă suflete, află
că Tatăl ceresc te iubeşte, te iartă şi te aşteaptă cu braţele
deschise.
Copilul unui tată căzuse într-o fântână. Tatăl alerga să-l
scape, strigând disperat:
– Oh, dragul meu copil, oare mai trăieşti tu?
– Tată, eu am murit, răspunse copilul din fântână.
Oare îl durea pe tatăl acest răspuns? Nu, ci, dimpotrivă, îl
bucura. Tocmai aceste vorbe, „eu sunt mort”, îi dădea tatălui
nădejdea că fiul său trăieşte.
Aşa e şi cu cel păcătos. Tocmai strigătul păcătosului: „Eu
sunt pierdut... Vai mie, păcătosului, căci sunt pierdut...”, este
un semn de viaţă sufletească. Tocmai strigătul acesta îi place
mai mult şi-i face mai multă bucurie Tatălui ceresc.
Luaţi aminte şi grijiţi: încercările ce ni le trimite Tatăl ce-
resc, prin care ne cheamă să ne întoarcem acasă, diavolul um-
blă să le atragă în apele lui, în apele deznădejdii.
O legendă spune: Cică odată diavolul şi-a scos la vânzare
lucrurile sale. A ţinut cu ele licitaţie. Între obiectele scoase la
vânzare erau: ura, minciuna, pizma, înşelătoria şi alte răutăţi.
Fiul cel pierdut 57
La fiecare, diavolul îi pusese un preţ. Preţul cel mai mare îl

avea deznădejdea.
– Cum se poate, diavole, întrebau cumpărătorii, de ai pus
deznădejdii preţul cel mai mare?
– Pentru că ea îmi aduce cele mai multe suflete în iad,
răspunse diavolul râzând.
O legendă cu mult adevăr în ea.
Gazetele sunt pline de ştiri despre cei ce se sinucid din
disperare. Cei mai mulţi păcătoşi mor în braţele deznădejdii,
în braţele diavolului.
Dragă cititorule! Încercările şi necazurile nu vin asupra ta
ca să te arunce în braţele deznădejdii, ci vin din depărtarea şi din
dragostea Tatălui ceresc... Ele vin să te atragă în braţele Sale.
Fratele meu! Tatăl te cheamă „acasă”. Oricât de căzut şi de

decăzut ai fi, află că Tatăl te iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta.
O, nu mai zăbovi, fratele meu. Tatăl te cheamă, dragostea
Lui te cheamă, iertarea Lui te cheamă, ospăţul Lui te cheamă.
Vino acasă, suflet pierdut, vino acasă... Vino!
ŞI RUGĂCIUNILE NOASTRE AJUTĂ ÎNTOARCEREA

FIILOR PIERDUŢI
Aici vom spune că şi rugăciunile noastre ajută întoarcerea

păcătoşilor.
O minunată pildă în privinţa asta aflăm în viaţa Fericitului
Augustin.
În tinereţile sale, Fericitul Augustin era un tânăr copleşit
de duhul cel rău al lumii. Era şi el un fiu pierdut.
Mama lui, Monica, o femeie credincioasă, se ruga neînce-
tat, cu lacrimi fierbinţi, pentru îndreptarea lui. Dar anii treceau
şi rugăciunile ei păreau zadarnice. Monica şi‑a vărsat necazul

în faţa episcopului Ambrosie din Milano.
„Femeie, nu te teme, i-a răspuns episcopul, copilul atâtor
lacrimi şi rugăciuni nu se poate pierde... Un copil pentru care
s-au făcut atâtea rugăciuni şi s-au vărsat atâtea lacrimi nu se
poate pierde...”
Şi aşa a şi fost. Din tânărul cel stricat şi pierdut s-a ales
un om mare, un sfânt. Dintr-un vas necurat, Domnul a făcut un
vas ales, un sfânt.
Toţi cei întorşi la Domnul să ne rugăm pentru întoarcerea
celor pierduţi!
Fiul cel pierdut 59
Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii

Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi iertarea
tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie.
Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot drep-
tul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie
este numai un foc trecător?... Oare ce va zice tata după ce i se
va potoli bucuria?... Poate mă va mustra... Ba, poate mă va şi
pedepsi...”.
– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?... Ce va fi cu tre-
cutul meu?... Ce va fi cu viitorul meu?...
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine,
tata a uitat... Tata a tras dungă peste toate... Tu eşti iarăşi copi-
lul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică...
Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în pi-
cioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte
din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre ier-
tarea şi înfierea sa.
În Orient, slugile nu purtau nici încălţăminte, nici inel. Le
purtau numai stăpânii şi fiii lor. Inelul şi încălţămintea erau
o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea
tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare,
sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.
Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dragostea şi
iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu

fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi
curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce
mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul
cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a rămas
până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea
lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea
tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort
fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi
uşuraticul care plecase în lume. El a început o viaţă nouă...
N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său
şi în ascultare de el.
Vecinii vor fi şoptit (mai bine-zis, batjocorit): „Auzit-aţi
măi, pruncul vecinului nostru s-a întors acasă «pocăit»; nu mai
Fiul cel pierdut 61
bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jocuri... Să-

racul, rău s-a mai scrântit de cap pe acolo pe unde va fi um-
blat!...”.
Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragos-
tea şi iertarea cea dulce a tatălui său.
Înainte de plecare în calea pierzării, fiul îşi avea prietenii
lui de chefuri şi petreceri. De bună seamă, nu va fi trecut mult
şi foştii lui prieteni de pahar se vor fi apropiat de el cu şoapta
şi ispita: „Bine c-ai scăpat... Vino cu noi să ne mai petrecem...
Adu-ţi aminte ce bine ne mai petreceam noi înainte de a te duce
în lume... Ţi-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri...”.
Dar fiul va fi răspuns aşa: „O, dragii mei prieteni, eu nu
mai sunt cel ce petreceam cu voi nopţile. Acela care chefuia şi
petrecea cu voi nu mai trăieşte... A murit prin cele ţări străine...
Eu sunt un altul... N-aţi auzit că şi tata a zis despre mine că
mort am fost şi am înviat?... Eu nu vă mai pot asculta, dragii
mei, eu văd acum lumea şi viaţa într-o lumină nouă. Chefurile
şi petrecerile sunt acum pentru mine o scârbă şi o nebunie...
„Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, îşi vor fi zis prietenii;
„rău s-a zăpăcit, săracul, pe acolo pe unde a umblat.”
Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs vecinii; vor fi râs oame-
nii, dar lui nu-i păsa de râsul lor. El sorbea dragostea şi iertarea
cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plăcere şi nici o hulă
nu-l mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea
lui şi iertarea lui.
Aşa trebuie să fie şi căinţa şi întoarcerea noastră la Dum-
nezeu. Fiul cel pierdut este pus în faţa noastră ca o pildă despre
adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căinţa şi întoarcerea noas-
tră din calea răutăţilor primeşte iertarea şi dragostea Tatălui
ceresc. Primeşte sărutul şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, dar la
această revărsare de dragoste şi bunătate noi trebuie să răspun-
dem cu o întoarcere statornică, cu o schimbare din temelie a
vieţii noastre. După primirea cerescului sărut, trebuie să înce-

pem o viaţă nouă.
Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou (In cap. 3).
Prin această taină a trecut fiul cel pierdut şi trebuie să treacă
toţi cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la
Dumnezeu fără această renaştere sufletească n-are nici o pu-
tere. „Mulţi se întorc, dar nu la Cel Preaînalt” (Osea 7,16). O
astfel de întoarcere n-are nici o putere.
Într-un sat s-a întâmplat că un ostaş din Oastea Domnu-

lui a dezertat de sub steagul Mântuitorului şi, bag-seamă, de
bucurie că a „scăpat” de această „cătănie”, s-a îmbătat tun.
Oamenii râdeau de el şi de ceilalţi ostaşi din comună, zicând:
„Iată, şi ăsta-i de-al vostru... Şi ăsta-i dintre cei de-ai lui Trifa
din Sibiu...”.
La asta, un ostaş mai bătrân a răspuns, foarte cuminte, aşa:
„Dreptate aveţi, dragii mei, că acesta-i de-al nostru, căci, dacă
ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... Aveţi dreptate că-i
de-al lui Trifa, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi
căzut... El s-a întors numai către Sibiu, dar nu către Domnul...
Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Domnul, el n-ar fi căzut”.
Cuminte şi bun răspuns! Numai o întoarcere adevărată la
Domnul ne dă putere şi biruinţă contra păcatelor.
Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl ţinea în casă şi
aducerea-aminte de trecutul lui şi de suferinţele lui. De câte ori
prietenii şi ispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fi adus
aminte de porci şi de roşcove. Aşa şi noi, de câte ori ne cheamă
în lume ispitele, să ne aducem aminte că, vai, amare mai sunt
urmările!
Eu, de câte ori simt şoapta ispitelor, mă gândesc la cuţitul
doctorului şi la anii pe care i-am petrecut în boli şi suferinţe.
La şoapta ispititorului, eu îi răspund: „Ce-i diavole, atâta de
Fiul cel pierdut 63
prost şi de dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou târât

ca slugă la porcii tăi?... Să m-apuc din nou de roşcove?...”.
De regulă, toţi cei întorşi la Domnul am gustat din „roş-
cove”. De câte ori simţim şoapta ispitelor, să ne gândim la ele.
Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu tre-
buie să fie statornică, trebuie să ne treacă prin taina cea mare a
naşterii din nou.
Fratele „s-a mâniat şi nu voia să intre”

Oriunde se face o întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva
Pilda cu fiul cel pierdut spune că feciorul cel mai mare era
la câmp când a sosit acasă fratele său.
„Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi
jocuri”; şi înţelegând despre ce este vorba, „s-a mâniat şi nu
voia să intre, iar Tatăl lui, ieşind, îl ruga pe el...”
Plină de un adânc înţeles este şi partea aceasta din pildă.
Întâi să luăm ospăţul ce se făcuse:
„Iar feciorul cel mai mare, când s-a apropiat de casă, a
auzit cântece şi jocuri”. Foarte bine – va zice la asta atare ne-
credincios – iată, evanghelia însăşi spune că s-a făcut o petre-
cere mare, cu cântece şi jocuri... Evanghelia nu poate fi, aşa-
dar, contra petrecerilor… Evanghelia ne lasă să jucăm şi să ne
petrecem.
Ce judecată greşită! Ce judecată de om lumesc! Trebuie
să ştim că evanghelia ne grăieşte nouă oamenilor în pilde şi
asemănări omeneşti, pentru ca să înţelegem mai bine lucrurile
cele duhovniceşti. Ospăţul din pilda cu fiul cel pierdut închi-
puie dragostea şi bucuria cea duhovnicească pentru cel întors
la Dumnezeu. Cerul şi pământul cântă şi se bucură când un
păcătos se întoarce la Dumnezeu. Despre o astfel de bucurie
şi „petrecere” duhovnicească este vorba în pilda evangheliei.
Nişte ostaşi din Oastea Domnului, dintr-o comună din ju-
deţul Bihor, ne scriu că o noapte întreagă au petrecut în cântări
Fiul cel pierdut 65
şi rugăciuni de bucuria unui frate nou care a intrat în rândurile

lor. Iată, şi acesta era un fel de „ospăţ” ca şi cel din pilda evan-
gheliei.
Este o mare deosebire, este o prăpastie întreagă între pe-
trecerile cele lumeşti şi cele duhovniceşti. Şi aleşii Domnului
au jucat, dar jocurile lor erau duhovniceşti. Despre Maria, pro-
orociţa, ne spune Biblia că a luat în mână un timpan şi toate fe-
meile au venit după ea cu timpane, cântând şi jucând: „Cân-

taţi Domnului…” (Ieş 15, 20-21). Era şi aici un joc, dar jocul
acesta era aprins de focul Duhului Sfânt. Şi David proorocul
a jucat „în faţa Domnului”, în faţa chivotului sfânt, dar era şi
jocul acesta o aprindere sufletească pentru slava lui Dumnezeu
(II Sam 6, 14). Jocurile acestea erau o beţie sfântă, aprinsă de
focul Duhului Sfânt.
La astfel de „jocuri” şi petreceri, desigur că m-aş duce bu-
curos şi eu; ne-am duce tot alergând şi noi, ostaşii Domnului.
Un astfel de „ospăţ” a fost şi cel din pilda evangheliei.
Oh, cât de mult a lucrat şi aici diavolul, mişelul! Petre
cerea cea sufletească a atras-o diavolul cu totul în partea lui.
Orice bucurie dintre creştinii de azi, dracul o duce la cârciumă,
o duce la alcool, la petrecere cu chef şi lăutari.
Şi acum să vedem supărarea feciorului celui mai mare. Îşi
are locul ei şi tâlcul ei această supărare. Tâlcuitorii Scripturilor
spun că acest fiu a închipuit poporul evreu care era în „casa
Tatălui”, dar îi lipsea temelia mântuirii: dragostea şi iertarea.
Închipuia acest fiu, în special, pe fariseii care Îl mustrau pe
Iisus că stă de vorbă cu vameşii şi păcătoşii. Ei se ţineau aleşii
Domnului şi se mâniau pentru păcătoşii şi pierduţii pe care
Iisus îi aducea în braţele Tatălui ceresc.
Fratele cel mai mare era şi chipul legii din Vechiul Testa-
ment. Pilda cu fiul cel pierdut era şi un hotar de întâlnire şi de
despărţire între Vechiul şi Noul Testament, între lege şi har,
între fiul care trebuia omorât pentru greşeli (Deut 21, 18-23),
şi cel primit cu ospăţ de bucurie.
Dar feciorul cel mai mare, ce s-a supărat de întoarcerea
fratelui său, mai închipuie pe cineva. Îi închipuie pe cei pe care
şi azi îi supără întoarcerea păcătoşilor. Alături de un suflet care
se întoarce la Dumnezeu, pilda a pus pe unul care se supără
pentru această întoarcere.
Fiul cel pierdut 67
O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos! Cum se împli-

nesc toate cuvintele tale! Pe cel care se supără îl avem şi azi.
Ori unde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se face cu
adevărat o întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva.
Şi anume cine?
Întâi şi întâi se supără diavolul. Se supără şi plânge că i s-a
furat un credincios. În al doilea rând se supără toţi cei care-l
ascultă pe diavolul şi fac voile lui. Necredincioşii nu pot suferi
pe cei care se întorc la Dumnezeu... Îi urăsc şi-i batjocoresc pe
cei întorşi la Domnul.
Când un pătimaş intră în Oastea Domnului şi se retrage
din lume şi răutăţi, oare nu strigă tot satul după el că „s-a po-
căit” şi îl batjocoreşte?
„Da’ ce-o mai fi şi aia Oastea Domnului?”, întreba odată
un necredincios, „că îi strânge pe toţi prăpădiţii şi stricaţii... Şi
ăştia s‑apucă să cânte şi să-i înveţe şi pe alţii!”
Oare astfel de glasuri nu sunt şi ele ale feciorului mai mare
din evanghelie? Sunt şi azi oameni cari nu cunosc dragostea şi
bucuria pentru cei întorşi la Dumnezeu.
Când un păcătos se îmbracă în haină nouă şi Tatăl ceresc
pune în degetul lui inel nou, ca să înceapă o viaţă nouă, înda-
tă se aude şi azi glasul fratelui celui supărat. Oriunde se face
„veselie mare” pentru întoarcerea unui suflet pierdut, acolo se
aude îndată şi mustrarea.
O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos, cum ne arăţi tu
tot anume ce trebuie să ni se întâmple şi ce trebuie să suferim,
ca să dobândim mântuirea!
Dar fiul cel întristat îi închipuie nu numai pe cei necre
dincioşi, ci îi închipuie şi pe alţii. În felul său, feciorul cel mai
mare era un om foarte de treabă. Era un om foarte harnic şi
cruţător. Îi lipsea însă ceva; îi lipsea partea cea bună, îi lipsea
dragostea şi iubirea de frate. Îi lipsea înţelegerea pentru cele
sufleteşti. La el numărau numai averile şi vitele. Pentru el era

mai de preţ viţelul care se tăiase decât întoarcerea fratelui său.
Sunt şi azi atâţia şi atâţia oameni harnici şi buni gospodari.
Le lipseşte însă înţelegerea pentru cele sufleteşti. Ei văd toate
cele numai prin ochelarii pământului. Ei se mişcă îndată când e
vorba să se atingă ceva de averea lor şi de interesele lor materi-
ale, dar pentru averea cea sufletească şi lucrurile cele sufleteşti
n-au nici un interes şi nu le dau nici un preţ. Când e vorba de
un car de gunoi, pentru ei e ceva mai de interes şi mai de preţ
decât trezirea unui păcătos. Nici aceştia n-au înţelegere pentru
întoarcerea păcătoşilor.
Nici aceştia nu vor să intre la „ospăţ”, ci stau afară supă-
raţi şi critică.
Iubiţii mei fraţi ostaşi din Oastea Domnului! Să luăm
aminte că feciorul cel supărat din pilda cu fiul cel pierdut este
pus special pentru învăţătura noastră. Şi noi eram nişte pierduţi
care ne-am întors acasă.
Tatăl ceresc ne-a iertat; ne-a îmbrăcat cu haină nouă şi
ne-a ajutat să începem o viaţă nouă. Ce bucurie pe noi, ce dar,
ce binecuvântare! Dar lumea nu înţelege bucuria noastră. „Fra-
ţii” noştri din lume, în loc să se bucure de întoarcerea noastră,
se supără şi ne batjocoresc. Ei nu înţeleg bucuria noastră; ei nu
vor să intre la „ospăţul” nostru.
O, nu vă descurajaţi pentru acest lucru, scumpii mei fraţi
ostaşi. Pilda trebuie să se împlinească şi azi deplin. Oriunde
se întoarce cu adevărat un păcătos la Dumnezeu, trebuie să se
ivească neapărat şi fratele cel supărat. Asta-i o regulă atât de
adevărată, încât se poate pune şi întors: oriunde nu se supără
nimeni pentru întoarcerea unui păcătos, acolo nu s-a făcut o în-
toarcere adevărată. Supărările, hulele, batjocorile şi prigoanele
ce le întâmpinăm sunt dovada cea mai bună că ne-am întors
din căile pierzării.
Fiul cel pierdut 69
„Nimeni nu poate veni la Tatăl

fără numai prin Mine” (In 14, 6)
„Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, în numele lui Iisus Hristos” (II Cor 5, 20)
În tâlcuirile noastre de mai înainte, am arătat că Tatăl ce-
resc ne aşteaptă cu braţele deschise... El ne iubeşte cu o dra-
goste nemărginită. Vom spune însă acum că Tatăl ceresc ne
iubeşte şi ne iartă numai prin Jertfa cea mare a Fiului Său.
Istoria mântuirii neamului omenesc ne arată foarte lămurit
acest lucru. Înainte de venirea Mântuitorului, omenirea era un
mare fiu rătăcit. Chiar şi poporul cel ales era un mare fiu rătăcit
ce orbecăia în căile pierzării.
În Vechiul Testament vedem vrăjmăşia dintre Dumnezeu
şi om, vedem pedeapsa pentru păcat, pentru că nu venise încă
Mijlocitorul şi Împăciuitorul cel mare dintre om şi Dumnezeu.
Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un împăciuitor între
Dumnezeu şi om. Tatăl ceresc nu era numai dragoste, ci El era
şi dreptate, iar dreptatea Lui cerea pedeapsa păcatelor. Iisus
Hristos a luat asupra Lui această pedeapsă şi, prin Jertfa Crucii
Sale, „ne-a împăcat cu Tatăl ceresc” (Rom 5, 11). „Dumnezeu
a voit să împace totul cu Sine prin El (Iisus), atât ce este în cer,
cât şi ce este pe pământ, făcând pace prin sângele Crucii Lui”
(Col l, 20).
Omenirea s-a împăcat cu Tatăl ceresc prin mijlocirea şi
prin Jertfa cea mare a Fiului Său.
Iisus Mântuitorul a făcut „ospăţul cel mare”. El S-a jun-

ghiat pe Sineşi şi S-a făcut „ospăţ” de împăcare cerească şi de
bucurie sufletească pentru cei mântuiţi. Iisus Mântuitorul este
şi azi – şi va fi până la sfârşitul veacurilor – marele mijlocitor
dintre noi şi Dumnezeu. „Iar de va fi păcătuit cineva, avem
un Mijlocitor la Tatăl, pe Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine
pentru păcatele noastre” (I In 2, 1). El sângerează şi azi şi va
sângera până la sfârşitul veacurilor pentru păcatele noastre. El
a venit în lume anume să ne împace cu Tatăl ceresc.
Numai prin El ne putem întoarce „acasă” la Tatăl ceresc...
Numai prin El ne putem împăca cu Tatăl ceresc, prin Iisus
Hristos, prin Jertfa cea scumpă a scump Fiului Său. Din căile
pierzării şi ale păcatelor, noi ne putem întoarce „acasă” la Tatăl
ceresc numai cu ajutorul Mântuitorului.
În acest înţeles zicea Mântuitorul: „Nimeni nu poate veni
la Tatăl fără numai prin Mine” (In 14, 6).
Vechiul Testament trimitea oamenilor înştiinţări şi che-
mări să se întoarcă la Dumnezeu. Dar aceste chemări se gătau
cu blestemul legii, pentru că nu era cine să ajute întoarcerea şi
să mijlocească iertarea. Legea lui Moise îl ducea pe cel greşit
numai până la uşă şi apoi îl lăsa în faţa judecătorului, care îi
măsura pedeapsa.
Este şi în Vechiul Testament o pildă cu un fiu rătăcit. Dar,
vai, ce groaznică este această pildă! Citiţi-o în cartea a V-a a
lui Moise: „Dacă un om – spunea legea lui Moise – are un fiu
neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de glasul tatălui
său, nici de glasul mamei sale, tatăl şi mama să-l ducă la bă-
trânii cetăţii şi toţi oamenii din cetate să-l ucidă cu pietre şi să
moară” (Deut 21, 18-21).
Iisus Mântuitorul a venit să ne scape din această grozavă
osândă a legii (în care adventiştii îşi bagă capul din nou). Le-
gea lui Moise îl ducea pe fiul cel rătăcit în faţa morţii, în faţa
Fiul cel pierdut 71
pedepsei pentru păcat. Iisus Mântuitorul ne duce pe noi, cei

sărmani şi rătăciţi, în faţa iertării... Nu ne duce în faţa Judecă-
torului, ci ne duce în faţa Tatălui ceresc cu Care ne-a împăcat
prin Jertfa Sa cea scumpă.
O, ce Mijlocitor bun şi scump avem noi în Iisus Hristos!
El nu ne arată numai calea întoarcerii... El nu strigă numai:
„Întoarceţi-vă la Tatăl ceresc!”, ci El vine la noi şi ne ia de
mână, ne ajută să ne întoarcem acasă... Se înfăţişează cu noi şi
pentru noi în faţa Tatălui ceresc şi ne mijloceşte iertarea.
Iisus Mântuitorul ne aduce vestea cea scumpă şi dulce că
Tatăl ceresc ne iubeşte, ne iartă şi ne aşteaptă cu braţele des-
chise. Iisus Mântuitorul ne aduce şi „haine” şi tot ce ne trebuie
să ne putem întoarce acasă.
O, preascumpul nostru Mântuitor! Cât de dulce este ves-
tea Ta şi cât de scump este ajutorul Tău! Vino, preadulcele nos-
tru Mântuitor, şi ne ajută să ne întoarcem „acasă”!
Ce Mijlocitor bun şi scump ne este nouă Iisus Mântuitorul!
El mijloceşte pentru noi în toată clipa. „Dumnezeu a voit – şi
voieşte – să împace totul cu Sine, prin Iisus Hristos, făcând
pace cu noi prin sângele Crucii Sale” (Col l, 20).
Fă şi tu, dragă cititorule, această împăcare, de cumva n-ai
făcut-o încă! Fă-o îndată, căci nu ştii ziua şi ceasul când moar-
tea te va chema în faţa Dreptului Judecător. „Dumnezeu ne-a
împăcat cu El prin Iisus Hristos şi ne-a încredinţat şi nouă –
zice Apostolul Pavel – propovăduirea acestei împăcări. Vă ru-
găm fierbinte – ca şi când Dumnezeu v-ar îndemna prin noi
– în numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (II
Cor 5, 18-20).
Această împăcare o propovăduim şi noi. În numele Iui Ii-
sus Hristos, vă rugăm, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâm-
plare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între un tată
şi fiul său se iscase o mare vrăjmăşie. Dar pe mamă o durea

această vrăjmăşie. Multe încercări de pace a făcut mama, dar
toate erau zadarnice. M-a chemat şi pe mine să-i împac, dar
nici eu n-am putut.
S-a întâmplat însă că mama s-a îmbolnăvit greu. De pe
patul morţii, a cerut – cu ultima dorinţă – să-şi vadă fiul.
Eram şi eu acolo; o împărtăşisem. Când fiul a intrat în casă,
tatăl stătea lângă patul bolnavei cu capul aplecat. Din sufletul
său nu se topise încă supărarea. Mama şi-a sărutat fiul cu foc
şi apoi i-a zis:
– Fiule dragă, acum vorbeşte cu tatăl tău!
– Aş vorbi, mamă dragă, dar tatăl e supărat.
Atunci mama – parcă o văd – făcu o ultimă sforţare, se ri-
dică puţin şi, luând cu o mână mâna fiului, iar cu cealaltă mâna
tatălui, le împreună laolaltă, zicând cu glas stins, de parcă ve-
nea dintr-un adânc de mormânt:
– Dragul meu soţ şi scumpul meu copil, cu limbă de moar-
te vă rog: împăcaţi-vă!...
Inimile celor doi învrăjbiţi căzură rănite; tatăl îşi îmbrăţişă
fiul, dându-i sărutul iertării.
În aceste clipe, mama adormi în Domnul. Tatăl şi fiul se
împăcaseră peste moartea ei şi prin moartea ei.
Un adânc înţeles văd eu azi în această mişcătoare în
tâmplare. Aşa se face şi împăcarea noastră cu Tatăl ceresc. Pă-
catul face vrăjmăşie între noi şi Tatăl cel ceresc, iar împăcarea o
poate face numai Iisus Hristos şi sângele Crucii Sale (Col l, 20).
Ai păcătuit, dragă suflete?... Eşti în vrăjmăşie cu Tatăl ce-
resc?... Eşti un fiu pierdut, apucat în căile pierzării?... Lasă-L
şi roagă-L pe scumpul nostru Mântuitor să te împace cu Tatăl
ceresc.
Dorinţa Celui Răstignit pe Cruce este să te împace cu Ta-
tăl ceresc. El moare pentru Tine şi împăcarea ta cu Tatăl ce-
Fiul cel pierdut 73
resc. El îţi cere mâna ca să te împace – prin moartea Lui – cu

Tatăl de Sus.
Suflet pierdut! Eu te rog fierbinte – ca şi când Dumnezeu
te-ar îndemna prin mine – împacă-te cu Dumnezeu, în numele
lui Iisus Hristos şi al sângelui Crucii Sale (II Cor 5, l8).
Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Tu singur ştii că şi eu

am fost un fiu pierdut. Tu singur ştii câţi ani de zile am trăit
în starea aceasta grozavă... Tu singur ştii câţi ani am trăit cu
roşcovele... Tu singur ştii câte am suferit şi câte am pătimit în
ţara cea străină a păcatului... Tu singur ştii câte lacrimi am
vărsat şi cât m-am zbătut să scap din această pierzare... Tu
singur ştii că toate sforţările mele au fost zadarnice, până ce
nu Te-am aflat pe Tine...
Binecuvântată să fie clipa în care Te-am aflat pe Tine, pre-
adulcele meu Mântuitor. Când totul mi se părea pierdut, Tu
ai sosit să mă scapi. Când orice nădejde de pace şi împăcare
sufletească mi se părea pierdută, o mână plină de sânge a luat
mâna mea şi a pus-o în mâna Tatălui ceresc. Era mâna Ta
şi mijlocirea Ta, preadulcele meu Mântuitor. În clipa când ai
strigat de pe Crucea Golgotei: „Săvârşitu-s-a!” – eu am căzut
în braţele Tatălui ceresc şi am primit sărutul iertării.
Slăvit să fii, Doamne, amin şi de-a pururi să fi slăvit pen-
tru această pace şi împăcare dulce şi sfântă pe care mi-ai
câştigat-o cu sângele Crucii Tale! Eu voi sta şi rămâne de-a
pururi îngenuncheat la picioarele Crucii Tale, ca să gust din
această pace dulce şi să n-o mai pierd niciodată. Slăvit să fii,
Doamne, amin şi de-a pururi să fii slăvit!
Ţi-a plăcut cartea aceasta?

Întoarce-te la Dumnezeu! Altcum nici un folos n-ai din această plăcere
Dragă cititorule! Poate ţi-a plăcut această carte. Poate
că pe alocuri ai şi lăcrimat citind‑o. Eu însă mă grăbesc a-ţi
spune că nici un folos n-ai din această plăcere, câtă vre-
me alergi înainte pe calea cea largă a pierzării. Câtă vreme
citeşti această carte stând liniştit lângă porcii diavolului –
lângă diavoleştile patimi – ce folos de mântuire sufletească
ai putea avea?
Vrei să ai un folos sufletesc din citirea acestei cărţi? În-
toarce-te la Dumnezeu! Plânge-ţi şi tu păcatele ca fiul cel pier-
dut şi te întoarce „acasă” cu el.
Intră în Oastea Domnului, unde vei afla mii de suflete care
s-au întors acasă din căile pierzării. Intră în Oastea Domnului,
rugându-L să te împace El cu Tatăl ceresc şi să-ţi ajute să te
poţi face şi tu, dintr-un pierdut, un aflat şi, dintr-un mort, un
înviat la o viaţă nouă.
Duhul Sfânt 75
Cuprins
Cuvânt înainte..........................................................................5
Pilda Evangheliei cu fiul cel pierdut........................................7
Fiul pleacă de acasă şi rupe legătura cu tatăl său.....................9
„Şi şi-a risipit toată averea sa în dezmierdări...”....................16
„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”.............................21
„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”..........................28
Fiul se întoarce acasă.............................................................33
În braţele tatălui.....................................................................40
Tatăl te iartă!…......................................................................46
Tatăl te aşteaptă......................................................................52
Tatăl te cheamă......................................................................55
Şi rugăciunile noastre ajută întoarcerea fiilor pierduţi...........57
Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii..............................59
Fratele „s-a mâniat şi nu voia să intre”..................................64
„Nimeni nu poate veni la Tatăl fără numai prin Mine”..........69
Ţi-a plăcut cartea aceasta?.....................................................74

Părintele Iosif Trifa, Fiul Cel Pierdut

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele Iosif Trifa, Fiul Cel Pierdut

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Părintele IOSIF TRIFA

Fiul cel pierdut 3

Preot IOSIF TRIFA

FIUL CEL PIERDUT

În vestirea Evangheliei, Iisus Mântuitorul n-a predicat

Cu ajutor de la Domnul de sus, în cartea de faţă am tâlcu-

Sibiu, 15 martie 1937

Preot Iosif Trifa,

Pilda Evangheliei cu fiul cel pierdut

Şi aducând viţelul cel hrănit, îl înjunghiaţi; şi mâncând,

(Evanghelia de la Luca 15, 11-32)

Fiul pleacă de acasă şi rupe legătura cu tatăl său

cea sufletească. Tatăl din pilda Evan­gheliei este Dumnezeu,

gură nenorocire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi

în galopul gurii „Tatăl nostru”. Aici încap asprele cuvinte ale

duce să jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei libertatea

Libertatea cea adevărată este aceea pe care ne-a câştigat-o

Ce lucru grozav este ruperea legăturii cu Tatăl ceresc!

Fratele meu! Eu pun în faţa ta întrebarea: Eşti tu „acasă”

„Şi şi-a risipit toată averea sa în dezmierdări...”

ului celui pierdut. Ca şi el, risipim şi noi şi prădăm „partea de

Iată-l pe înşelător, pe zavistuitor şi pe toţi ceilalţi păcătoşi

La alte păcate (zgârcenia, trufia, înşelă­ciunea etc.), omul

Fratele meu! Tatăl ceresc ne-a trimis în lume dându-ne

Fiul cel pierdut a început cu risipa şi prada averii după ce a

„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”

gată această avere, cel desfătat deodată rămâne singur în drum,

„Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia

În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, se bagă slugă la

a ne prăda averea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne ducem ca

„acasă”... Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi,

Aşa e şi omul. Necazurile, întristările, încercările sunt bă-

Fratele meu! Să ştii că orice necaz şi orice încercare îţi vin

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eu eram între cei

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”

zării, el se uită cu groază în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie

Mântuirea lui se începe cu această trezire. Multă vreme

Aceasta este taina cea minunată a căinţei: recunoaşterea

Fă şi tu aşa, fratele meu! Plânge-ţi şi tu păcatele cu lacrimi

Fiul se întoarce acasă

scârbă şi ruşine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mine?...

Întoarcerea fiului pierdut este pusă în faţa noastră ca un

„Nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se

– Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în strada cutare şi

că. În cazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloşie. Aşa trebuie

– Ei bine, acum stai să-ţi spun şi eu una! De vei merge la

Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiul cel pierdut!

Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părin­tească.

„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta...”

Toată casa, toată curtea şi toată vecinătatea e în mişcare

Cerule şi pământule, priviţi şi vă minunaţi: un păcătos se

Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta loca-

Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească.

Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti

din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am

Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta. Eu sunt

nu mă primeşte. Chipul cel frumos, ce-l aveam când trăiam în

– Cine-i? întrebă un glas stins şi abătut.

– Ah, scumpul meu copil! Vino în braţele mele... Tata te

La fiecare, diavolul îi pusese un preţ. Preţul cel mai mare îl

Fratele meu! Tatăl te cheamă „acasă”. Oricât de că­zut şi de

ŞI RUGĂCIUNILE NOASTRE AJUTĂ ÎNTOARCEREA

Aici vom spune că şi rugăciunile noastre ajută în­toarcerea

cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu,

La alte păcate (zgârcenia, trufia, înşelăciunea etc.), omul

Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părintească.

Fratele meu! Tatăl te cheamă „acasă”. Oricât de căzut şi de

Aici vom spune că şi rugăciunile noastre ajută întoarcerea

şi rugăciuni de bucuria unui frate nou care a intrat în rândurile

pedepsei pentru păcat. Iisus Mântuitorul ne duce pe noi, cei