Părintele Iosif Trifa, Alcoolul - Duhul Diavolului

2 Părintele IOSIF TRIFA
Alcoolul – duhul diavolului 3
Preot IOSIF TRIFA
ALCOOLUL –
DUHUL DIAVOLULUI
Cuvânt înainte
Cartea aceasta este rodul unei munci şi preocupări de 14

ani. Prin anul 1921 am pornit o mişcare pentru combaterea
alcoolismului în poporul nostru.
Este aceasta o plagă grozavă de care s-au ocupat şi al-
ţii. Însă, în deosebire de alţii, noi am pornit lupta în numele
Domnului şi cu puterea Domnului. L-am târât pe vrăjmaşul
Alcool acolo unde singur se poate birui: pe câmpul de luptă
al Evangheliei.
Am înfiripat marea cruciadă religioasă contra alcoolu-
lui: mişcarea Oastea Domnului – şi am secerat biruinţe ne-
aşteptate.
Oastea Domnului are azi peste 100 mii luptători şi păşeş-
te biruitor pe toată întinderea țării.
Încă o dată s-a adeverit că alcoolismul şi alte patimi rele
nu se pot combate cu sfaturi şi conferinţe, ci numai cu pute-
rea Evangheliei. Lucrurile cele mari le face şi azi credinţa şi
Evanghelia.
Ceea ce n-au putut face – pentru combaterea alcoolis-
mului – toţi medicii din toată ţara, toate conferinţele, toate
„Temperanţele” şi toate ministerele sănătăţii publice – iată,
a făcut o umilă şi smerită «Oaste» care a pornit la luptă în
numele Domnului.
Zeci de mii de suflete au scăpat, prin această mişcare, din
lanţurile diavolului-alcool.
Slăvit să fie Domnul, Care ne-a învrednicit să facem aceas-

tă lucrare! A Lui este lupta, a Lui este izbânda şi biruinţa.
Pe El Îl rugăm să binecuvânteze cu folos de mântuire su-
fletească pe cei ce vor citi această carte şi pe cei ce o vor răs-
pândi şi spre mântuirea altora.
Sibiu, la 25 iulie 1936
Preot IOSIF TRIFA,

redactorul foii «Isus Biruitorul»
Partea I
Duhul diavolului
Dumnezeu lucrează în lume prin Duhul Sfânt, de viaţă-
făcătorul. Toate darurile cerului de sus, toate darurile mântuirii
ni se dau nouă prin tainica lucrare a Duhului Sfânt. Fără darul
şi harul Duhului Sfânt nu este nici viaţă, nici biruinţă duhov-
nicească.
Diavolul – duşmanul din veac al lucrării lui Dumnezeu
– ştie acest lucru. De aceea şi-a iscodit şi el un duh al lui cu
care să strice lucrarea lui Dumnezeu. Acest duh este alcoolul,
băuturile cele îmbătătoare.
Alcoolul este duhul diavolului. Cele mai mari biruinţe pen-
tru împărăţia iadului le face acest duh al diavolului. Toată pute-
rea întunericului, toată puterea iadului este parcă strânsă în acest
duh rău. Pe oriunde trece acest duh blestemat, rămân morţi şi
răniţi, rămâne cumplita moarte trupească şi sufletească.
Alcoolul este lucrul şi duhul diavolului. Nu poate fi decât
de la diavolul un astfel de lucru care îl face pe om să înjure pe
Dumnezeu, pe Făcătorul său... care îl face pe om să se bată, să
scoată cuţitul, să se junghie, să se omoare... să umple temni-
ţele, spitalele şi cimitirele. Nu poate fi decât de la diavolul un
astfel de lucru care omoară în om până şi dragostea de copii şi
de soţie şi îl face să bea hainele lor, să bea pâinea lor, să le bea
lacrimile, să le bea sângele şi viaţa.
Nu poate fi decât de la diavolul un astfel de lucru care din
om, din cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, face o fiară,
face un dobitoc.
Alcoolul este un duh teribil, este o putere înfricoşată care

– cum spunea Mântuitorul – omoară şi trupul, şi sufletul omu-
lui (Mt 10, 28).
Alcoolul este o putere înfricoşată a iadului, a diavolului, şi
se poate birui numai cu puterea Evangheliei. În cele ce urmea-
ză arătăm pe larg aceste lucruri.
CELE DOUĂ DUHURI...
Dăm alături două chipuri care sunt cu adevărat oglinda

vremilor şi oamenilor de azi. În chipul de mai jos se văd cei
puţini, puţini care, prin rugăciune, cer şi aşteaptă coborârea
darului Duhului Sfânt în viaţa lor.
În chipul din faţa cealaltă, de la dreapta, se vede cum gloa-
ta cea mare a creştinilor de azi cere şi aşteaptă cu mâinile întin-
se duhul cel rău al alcoolului, al diavolului.
O, preadulcele meu Iisuse Mântuitorule! Tu ne-ai făgăduit

că nu ne vei lăsa singuri, ci ne vei trimite un Mângâietor, pe
Duhul Sfânt (In 14, 18-26), Care să ne fie ajutor şi mângâiere,
tărie şi putere în toate necazurile şi ispitele acestei lumi.
Acest Duh Sfânt S-a coborât în ziua Cincizecimii peste
Apostoli şi peste popor. Şi cei peste care Se coborâse Duhul
Sfânt au început a grăi despre Dumnezeu şi lucrurile mântuirii
sufleteşti. Dar ce s-a întâmplat? „Alţii îşi băteau joc de ei şi
ziceau că sunt plini de must”, adică beţi (Fapte 2, 13).
Oamenilor li se părea că sunt beţi cei peste care Se pogo-

râse Duhul Sfânt. Dar „beţia” aceasta era o „beţie” sfântă şi
dulce. Duhul Sfânt are şi El puterea de a face o beţie dulce şi
sfântă. „Beţia” aceasta îl face pe om să plângă, să cânte, să se
roage, să grăiască din Scripturi etc. Beţia aceasta îl schimbă pe
om; îi schimbă vorbele, îi schimbă cântările, îi schimbă umblă-
rile şi purtările. Despre „beţia” aceasta zice Apostolul Pavel:
„Nu beţi vin, întru care este curvie, ci vă umpleţi de Duh Sfânt,
vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi cântări duhovniceşti”
(Ef 5, 18-19).
Adică Apostolul Pavel spune lămurit: umpleţi-vă, „îmbă-
taţi-vă” de Duh Sfânt, ca să cântaţi şi să vă rugaţi.
Însă oamenii nu cunosc această „beţie” sfântă, ci numai pe
cea pe care o face alcoolul, duhul diavolului. Cunosc oamenii
numai beţia cea rea care te face să înjuri pe bunul Dumnezeu,
să cânţi diavolului, să scoţi brişca etc.
Ca şi în Ziua Cincizecimii, lumea râde şi azi de „beţia”
cea sfântă pe care o face Duhul Sfânt. Te râde lumea când te
laşi de rele şi începi să-I cânţi Domnului, dar când te îmbeţi ca
un porc eşti un mare viteaz.
O, ce creştinătate teribilă e în vremile noastre! Dacă într-o
strânsură de oameni te-ai pune în genunchi să te rogi cu glas
înalt şi să cânţi o cântare de mărire lui Dumnezeu, ar începe
lumea să râdă, şoptind că eşti ori beat, ori nebun; dar când ragi
în cârciumă lângă sticla cu băutură, eşti un om sănătos şi viteaz
mare.
Într-un loc spune Scriptura despre creştinii cei dintâi că
se rugau cu atâta putere, încât „se cutremura locul cu ei unde
erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 3, 31).
Auzi tu, dragă cititorule, creştinii cei dintâi se rugau cu
atâta Duh şi putere, că se cutremura locul cu ei. Oh! Unde este
acest Duh? Astfel de minuni face azi numai duhul diavolului,
alcoolul. Se cutremură, duminica, cârciumile de cei ce s-au

„umplut” de duhul diavolului, de alcool. Oh! Ce lucru grozav!
În Ziua Cincizecimii s-au format două tabere: unii erau
plini de Duh Sfânt, iar alţii, plini de duhul cel rău al necredinţei
şi al batjocurii.
Până la sfârşitul veacurilor, aceste două tabere vor sta faţă
în faţă. Până la sfârşitul veacurilor, unii se vor adăpa cu apa
vieţii, iar alţii cu apa morţii. Până la sfârşitul veacurilor, unii
vor căuta viaţa, alţii moartea. Până la sfârşitul veacurilor, vor
lucra în lume cele două duhuri: Duhul Domnului şi duhul dia-
volului.
Până la sfârşitul veacurilor, va lucra în lume şi Spiritul cel
Sfânt şi va lucra şi spirtul diavolului.
Fraţilor! Feriţi-vă de duhul diavolului!
CE A CERUT DIAVOLUL...
În ţările Răsăritului umblă o istorioară minunată despre

ce fel de isprăvi fioroase poate face diavolul cu ajutorul alco-
olului.
Diavolul se întâlni odată într-o pădure cu un om şi îi zise:
„Am să te omor. Numai aşa îţi mai las viaţa, dacă omori pe
tatăl tău sau baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi”.
„Ce să fac? – îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu, care m-a
crescut, e cu neputinţă. Să bat pe sora mea, e ceva groaznic.
Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa.” Şi s-a coborât
omul în sat, a tras la o cârciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar,
mergând acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei din casă şi, în-
groşându-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorât pe tatăl său.
Cu adevărat alcoolul şi beţia este un izvor de rele şi fără-
delegi.
Cu alcoolul câştigă satan

cele mai multe suflete şi biruinţe
În chipul de alături se vede marea bătălie ce se dă pentru
câştigarea unui suflet. Inima omului este câmpul de luptă al
acestei bătălii. Inima omului este ca o cetate pe care umblă să
o cuprindă doi asediatori: Domnul şi diavolul. Fiecare îşi are
armele lui şi mijloacele lui de luptă, după cum se vede în chip.
În lupta aceasta, diavolul imită pe Domnul. Are Domnul o
biserică, îşi are şi diavolul biserica lui: cârciuma. Are Domnul
puterea Duhului Sfânt; îşi are şi diavolul duhul lui făcător de
minuni: alcoolul. Are Domnul o Biblie; îşi are şi diavolul bi-
blia lui, biblia crâşmelor: cărţile de joc etc.
Marea bătălie ce se dă pentru câştigarea unui suflet

Armele de luptă ale diavolului sunt multe şi diferite. „A

mea este lumea aceasta”... zicea diavolul când L-a ispitit pe
Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. Ale diavolului
sunt toate poftele, plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei
lumi. Cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, mânia, pizma,
desfrânarea, lăcomia, minciuna, lenea şi celelalte ispite şi pă-
cate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.
Dar dintre toate armele, are Satan una cu care face cele
mai mari biruinţe: alcoolul. Satan e viclean mare. El ştie că
puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi harul Duhului
Sfânt. De aceea şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul. Alcoolul e
arma cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce o
dă pentru câştigarea sufletelor. Cu cârciuma şi alcoolul câştigă
Satan cele mai multe suflete şi biruinţe.
Oameni buni, feriţi-vă de alcool! Feriţi-vă de cea mai în-
fricoşată putere pe care o are diavolul şi iadul în lumea aceasta.
CÂRCIUMA, LOCUL UNDE LUCREAZĂ MAI MULT

ŞI MAI CU PUTERE DUHUL DIAVOLULUI, ALCOOLUL
Pe oriunde se foloseşte şi se bea alcoolul, diavolul coseşte

şi seceră din greu. Doar nicăieri n-are diavolul un seceriş atât
de bogat ca la cârciumă.
Dacă Duhul Sfânt Şi-a ales o casă (biserica, adunarea cre-
dincioşilor) unde lucrează mai viu şi mai cu putere – apoi aşa
a făcut şi Satan. Şi-a ales şi el o casă specială pentru duhul lui
cel rău, pentru alcool.
Cârciuma este casa şi locul unde lucrează mai viu şi mai
cu putere duhul diavolului, alcoolul. Coasa morţii şi pieirii su-
fleteşti nicăieri n-are un seceriş atât de bogat ca la cârciumă.
Cârciuma este cu adevărat casa iadului, unde diavolul e „aca-
să” la el şi îşi arată toată puterea lui prin fel de fel de isprăvi
înfricoşate (sudălmi, beţii, desfrânări, bătăi, omoruri etc.) pe

care le face duhul lui: alcoolul.
Din om, din cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, câr-
ciuma şi alcoolul fac un dobitoc. Cu cârciuma şi alcoolul strică
diavolul cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu.
Iadul îşi are o uşă deschisă încă din lumea aceasta. Iar uşa
aceasta este uşa cârciumii. Toţi cei ce intră pe uşa aceasta intră
pe uşa iadului. Intră pe uşa morţii şi pieirii sufleteşti. Toţi cei
ce apucă calea cârciumii apucă calea morţii.
Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma din mijlocul satului
şi toţi cei ce nu se feresc sunt înghiţiţi de acest iad înfricoşat. Toţi
cei ce „apucă cu cârciuma” sunt înghiţiţi de acest iad înfricoşat.
Fugiţi şi feriţi-vă de cârciumă, de casa cea înfricoşată a
lui Satan. Iar cei apucaţi în mrejile ei scăpaţi îndată la Domnul
Iisus. Predaţi-vă Domnului, intraţi în Oastea Domnului şi veţi
scăpa îndată de această cursă diavolească.
CÂRCIUMA: PĂIENJENIŞUL DIAVOLULUI,

UNDE PRINDE PĂIANJENUL-DIAVOL CELE MAI MULTE „MUŞTE”
Ciudată vieţuitoare mai e şi păianjenul. Ciudată este, în

special, pânza şi ţesătura ce o face. Pânza păianjenului este o
înşelătorie, o cursă grozavă pe urma căreia trăieşte, prinzând
cu ajutorul ei muşte şi insecte. Această cursă păianjenul o face:
1. Din material transparent, ce nu se prea vede. 2. O face
deasă şi încurcată, să nu-i poată scăpa muştele ce se prind în
ea. 3. O face într-un loc unde este umblare mai mare de muşte
şi insecte. 4. După ce cursa e ţesută gata, păianjenul se aşază
ori la mijlocul ei, ori într-un cot ascuns de unde îşi pândeşte
vânatul. El nu mişcă nimic. Face pe mortul. Dar când atare
muscă dă în păienjeniş, firele de păianjen fac pe telefonul, dau
de ştire păianjenului. La vestea asta, păianjenul „se trezeşte”,
se aruncă asupra victimei şi, împungându-o cu un ac, o omoa-
ră. Îi suge apoi sucul, dar pielea o lasă neatinsă. Pânzele de
păianjen sunt pline de „schelete” de muşte pe care păianjenul
le-a stors de viaţă.
Păianjenul e chipul diavolului (poporul îl numeşte foarte

potrivit „calul dracului”). Ceea ce este păianjenul pentru lumea
muştelor şi musculiţelor, aceeaşi este diavolul pentru viaţa cea
sufletească a oamenilor. El ţese şi întinde neîncetat la curse şi
înşelăciuni în care să prindă suflete. Şi păianjenul-diavol îşi ţese
cursa din material ce nu se vede şi din încâlcituri din care nu mai
poţi scăpa. Şi apoi, păianjenul-diavol îşi pune cursa prin locurile
cele mai umblate. Şi, mai ales, o întinde pe la cârciumi.
Poporul nostru spune că diavolul şade prin pustii şi locuri
neumblate. Vorbă să fie. Diavolul petrece printre oameni (ba
chiar şi în inima lor). Păianjenul-diavol îşi ţese pânza printre

oameni.
Dar mai cu deosebire îşi ţese păianjenul-diavol pânza
lui şi cursa lui pe unde se strâng oamenii în numele lui: pe la
cârciumi, clăci, petreceri etc. Locul cel mai plăcut al lui este
cârciuma. Aici prinde păianjenul-diavol cele mai multe „muş-
te”. Aici este principalul lui izvor de trai. Fiecare birt este un
adevărat păienjeniş al diavolului (cum se vede în chip). Câte
bătăi, sudălmi, desfrânări, omoruri şi alte lucruri slabe se fac
pe la birturi! Câte suflete rămân agăţate în acest păienjeniş gro-

zav! Câţi oameni nu se ticăloşesc şi se prăpădesc apucând cu
băuturile şi beţiile!
Uitaţi-vă la cei beţivi. Chipul lor este acurat cu al muşte-
lor prinse în păienjeniş. Numai pielea a mai rămas din aceste
„muşte”. Numai pielea şi oasele au mai rămas din cei beţivi.
Păianjenul-diavol le-a stors vlaga cea trupească. Tot aşa sunt

şi celelalte patimi: desfrânarea, zavistia, trufia etc. Toţi cei
apucaţi cu patimi şi năravuri urâte sunt nişte prinşi în păianje-
nul diavolului, sunt nişte „morţi vii” (Apoc 3, 1). Ah, ce lucru
grozav este acesta! Ah, ce nesocotit este omul care se bagă în
acest păienjeniş!
Fratele meu! Păzeşte-te şi fugi de acest păianjen gro-
zav. Iar de cumva te-ai agăţat în pânzele lui, scapă îndată la
Domnul. El singur te poate scăpa. Astă-vară am văzut o mus-
că zbătându-se neputincioasă să scape din pânza păianjenu-
lui. Însă truda ei era zadarnică. Păianjenul se [pregătea] să o
omoare. Dar în clipa aceea a venit un vânt, a spart păienjenişul
şi musca a scăpat.
Vântul Duhului Sfânt – cel făgăduit nouă de Mântuitorul
– poate sparge păienjenişul diavolului şi poate scăpa pe cei
prinşi în el. Acest vânt ceresc să-l cerem cu lacrimi fierbinţi.
UN NUME DE „BOTEZ”
Unul din cei mai mari gânditori ai omenirii, englezul

Shakespeare, era un înverşunat adversar al alcoolului. Cu toate
prilejurile arăta stricăciunile ce le face acest „duh al diavolului”.
De la acest mare gândi-
tor a rămas un fel de „nume
de botez” al alcoolului.
Shakespeare i-a dat alcoolu-
lui numele lui cel adevărat,
pe are îl punem şi noi aici în
carte, ca să-l ştie toată lumea:
„Tu, spirit nevăzut al alcoolului, a zis Shakespeare, dacă
nu ţi s-a dat încă un nume, drac să fie numele tău”.
O LEGENDĂ DE LA IERUSALIM
Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, în ţara arabilor,

am auzit o poveste de-a lor. Cică, văzând credincioşii lui
Mahomed-profetul cât de repede se lăţeşte Evanghelia lui
Hristos, au mers la un mare vrăjitor al lor care se pricepea la
făcutul a fel de fel de vrăji şi otrăvuri şi l-au rugat să facă ceva
pentru slăbirea creştinătăţii, căci altcum semiluna (legea lor) e
pierdută.
Vrăjitorul deschise atunci o ladă şi scoase o căldare mare
ce avea nişte ţevi încârligate, de credeai că un şarpe şade dea-
supra ei. „Daţi acest vas în dar creştinilor – zise vrăjitorul –
şi nu vă mai temeţi de ei”. Aşa s-a şi întâmplat. Creştinii au
apucat a fierbe şi a bea alcool. Lupta lor pentru răspândirea
Evangheliei a încetat. Evanghelia lui Hristos n-a putut cuceri
păgânătatea.
„POFTIM UN PAHAR DE BĂUTURĂ!”

„Iată, te ascult dacă îmi vei spune pentru ce anume trebuie să-l beau”
– Poftim un pahar de băutură! – îmbie odată un om pe un
ostaş din Oastea Domnului.
– Iată, sunt gata să te ascult – răspunde ostaşul. Te rog
însă mai întâi să-mi spui pentru ce anume îmi dai acest pahar
şi pentru ce anume trebuie să-l beau?
– Ţi-l dau în semn de dragoste şi bucurie – răspunse omul.
– Foarte bine, dar uite, eu n-am găsit nicăieri în Sfânta
Scriptură un astfel de semn de dragoste. Iisus Mântuitorul a zis:
„Iubiţi-vă unii pe alţii” (In 13, 34), dar nicăieri nu zice: Beţi alco-
ol, în semnul acestei iubiri. Iar Apostolul Pavel scrie: „Bucuraţi-
vă în Duhul Sfânt” (Rom 15, 13 şi 14, 17). „Îmbrăţişaţi-vă unii
pe alţii în sărutare
sfântă” (Rom 16,
16). În dragostea
şi bucuria ta cu
alcoolul, eu văd,
iubite frate, o bat-
jocură la adresa
dragostei şi iubirii
evanghelice.
– Ei bine,
atunci îţi dau acest
pahar să-ţi mai uiţi
de necazuri...
– Foarte bine,
dar uite, frate dragă, Iisus Mântuitorul, când a sosit timpul
să Se despartă de Apostoli, a zis către ei: „Scumpii Mei
Apostoli, a sosit timpul să Mă despart de voi... văd că vă doa-
re această despărţire... În lume necaz veţi avea, (In 16, 33),
întristări veţi avea, prigoane veţi avea, dar nu vă temeţi, că
voi trimite vouă pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, Care va fi cu
voi şi, prin El, şi Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor
(Mt 28, 20; In 16, 6 şi 7, 22). Voi fi cu voi în toate necazurile
voastre, în toate durerile voastre, în toate întristările şi bucu-
riile voastre”.
Să beau paharul tău ar însemna, iubite frate, să spun
Mântuitorului că mie nu-mi trebuie darul şi ajutorul Duhului
Sfânt, Mângâietorul... Paharul tău ar însemna să-L batjoco-
resc pe Iisus Mântuitorul şi „să-L întristez pe Duhul Sfânt”
(Ef 4, 30).
Mă îmbii cu un pahar de băutură, să-mi treacă de necaz?
Apoi, frate dragă, dacă Duhul Sfânt nu poate face nici atâta cât
acest pahar de rachie, apoi să ştii că mă lepăd de Evanghelie.
Dacă Duhul Sfânt n-are atâta putere cât un pahar de rachie,

apoi să ştii că mi-e ruşine să mai spun că-s creştin.
Să ştii, fratele meu, că eu m-am lăsat de băutură nu atât că-
mi prăpădeam banii şi sănătatea, ci pentru că, după ce am intrat
în Oastea Domnului, mi s-au deschis ochii cei sufleteşti, să văd
şi să înţeleg că folosirea alcoolului este o cumplită batjocură
ce se aduce scumpului nostru Mântuitor şi Duhului Sfânt. Este
tăgăduirea darurilor ce ni le-a lăsat Iisus Mântuitorul.
Cârciuma – măcelăria diavolului

Vitele se feresc de măcelăria măcelarului,
dar oamenii dau năvală la măcelăria diavolului
Mergeţi la o măcelărie de vite. Şi veţi vedea un lucru du-
ios şi mişcător. Vita nu merge de bunăvoie la tăiere, ci e târâtă.
Simte ce o aşteaptă şi nu vrea să intre la belitoare. Simte că
intră pe poarta morţii. Simte cuţitul şi sfârşitul ce o aşteaptă.
Vita e un dobitoc fără de minte şi totuşi simte prăpădul şi um-
blă să scape de el.
Mergeţi apoi la cârciumă şi veţi vedea tocmai contrariul.

Şi cârciuma este un fel de belitoare. E belitoarea diavolului. E
măcelăria diavolului, unde diavolul omoară şi trupul, şi sufle-
tul omului (Mt 10, 12).
Însă la belitoarea aceasta, celelalte „vite” (adică oamenii)
nu mai sunt târâte, ci merg de bunăvoie. Merg cântând şi ju-
când. Intră cântând şi jucând pe poarta morţii. Asta fiindcă vita
e un dobitoc ce n-ar minte; dar omul e făptura lui Dumnezeu
şi are „minte”.
Vai ce de suflete junghie diavolul la măcelăria cârciumii
şi, vai, cum intră lumea potop pe poarta acestei morţi! Doar
nicăieri nu se vede atât de bine ca la cârciumă, „poarta cea lar-

gă” despre care zice Mântuitorul că „mulţi vor intra pe dânsa”
la pieire (Mt 7, 13).
CINE ÎL DUCE PE OM LA CÂRCIUMĂ?
În chipul de mai jos se vede Aghiuţă, argatul lui Scaraoschi,

cum îl duce la cârciumă pe cel beţiv. Aleargă cu el în galop la
cârciumă şi pe urmă râde voios de secerişul bogat ce-l are iadul.
Aşa păţesc toţi beţivii şi toţi cei ce iubesc băuturile alcoo-
lice. Ei ajung robii diavolului. Cu ajutorul alcoolului, diavolul
pune stăpânire pe voinţa lor şi îi face robii lui. Toţi beţivii şi
toţi cei ce iubesc alcoolul ascultă admirabil de diavol. E destul
ca Aghiuţă să le şoptească: „Hai la cârciumă... hai la un pahar

de băutură”, ca să plece îndată după el în galop. Beţivul – şi
toţi cei ce iubesc alcoolul – este un rob al diavolului. Şi-a pier-
dut puterea trupească şi sufletească. Şi-a pierdut voinţa; nu mai
e stăpân pe sine. Ah, ce vesel este diavolul când a pus stăpânire
pe om cu ajutorul alcoolului! Face cu el ce vrea şi îl batjoco-
reşte cum vrea, cum se vede şi în chipul de mai jos. L-a dus la
cârciumă şi acum râde de isprăvile lui.
Ah, ce putere mare este alcoolul pentru Satan şi pentru biru-
inţa iadului! Alcoolul şi cârciuma. La cârciumă umblă neîncetat
Aghiuţă să-l atragă pe om, pentru că acolo e secerişul cel mare al
diavolului şi al iadului. Acolo se fac bătăile, certurile, sudălmile,
aprinderea poftelor, desfrânările şi celelalte nesfârşite răutăţi.
Oameni buni! Feriţi-vă de alcool... Feriţi-vă de cârciumă.
Cu cârciuma şi alcoolul dă Satan un război

înfricoşat şi „bombardează” satele şi oraşele
Războaiele ce se fac între ţări şi popoare sunt grozave. Ele
fac un prăpăd grozav. Dar totuşi, prăpădul acestor războaie este
o nimica toată faţă de războiul şi prăpădul cel înfricoşat ce-l face
diavolul şi moartea cu ajutorul alcoolului şi cârciumilor.
Acest război înfricoşat se vede în chipul de mai jos.
În fruntea acestui război se văd cei doi comandanţi: diavo-
lul şi moartea. Le râde barba de bucurie văzând că au „muniţie”
destulă şi ostaşi destui (cârciumarii), care bagă mereu gloanţe
în „tun”. Cu acest război aprinde diavolul satele şi oraşele şi
face cumplite pustiiri, cum se vede în chip. Pe urma acestui
război rămâne prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, bătăi,
omoruri, desfrânări, sudălmi, hoţii etc., etc. Pe urma acestui

război, rămân „morţi” şi „răniţi”. Rămân satele şi oraşele pline
de „morţi” şi „răniţi”.
S-a făcut socoata că băutura omoară într-un singur an atâ-
ţia oameni cât a omorât războiul cel mare în 4 ani. Iar sufletele
omorâte, acelea încă pe deasupra, sunt nenumărate. Şi „inva-
lizii”, aşijderea. Chipul de alături nu e glumă de râs. El se în-
tâmplă aievea. Iată mai jos o pildă din cele multe, multe. Foaia
«Libertatea», din Orăştie, scria că într-o comună fruntaşă de
lângă Orăştie s-au băut în anul 1925 băuturi în preţ de 2 mili-
oane şi jumătate de lei. Atâta prăpăd de băutură a lăsat urme
grozave. „Azi în acest sat sunt nu mai puţin de 24 de muţi şi
surzi şi 74 de hăbăuci (tâmpiţi) şi sănătatea oamenilor scade
văzând cu ochii”.
Oare nu sunt şi aceştia nişte invalizi din războiul cel
groaznic pe care îl dă diavolul şi moartea cu ajutorul băuturi-
lor? Sunt pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi.
Şi apoi, oare câţi rămân morţi cu sufletul pe urma acestui
groaznic război? Şi câţi rămân răniţi şi invalizi – muţi, surzi,
şi ologi cu sufletul – pe urma acestui groaznic război? În ţara
noastră, acest „război” Satan îl poartă cu 500 de mii de câr-
ciumi şi 240 de fabrici de alcool. Contra acestui atac ne-am
sculat la luptă, în numele Domnului, noi ostaşii Domnului.
ŢARA CÂRCIUMILOR
500 de mii de cârciumi avem în ţară, faţă de 18 mii de biserici
şi 32 de mii de şcoli
Statistica ţării arată un lucru înspăimântător. În ţara noas-
tră sunt cu totul 500 de mii de cârciumi, socotite la un loc toate
locurile în care se vând băuturi alcoolice. În aceste localuri se

vând anual băuturi în preţ de 16 miliarde de lei.
Auziţi! 16 miliarde, 16 mii de milioane se cheltuiesc în
fiecare an pe alcool. Pe fiecare cap de român se vând anual 40
de litri de băutură, în preţ de 5320 lei. Vai de capul nostru!
Împărţite cârciumile după numărul locuitorilor ţării, tot la
155 de suflete (cam la 40 de case) se vine o cârciumă. Doar
nici o altă ţară din lume nu stă atât de bine de... cârciumi ca
noi. Cu adevărat, azi-mâine ni se va zice ţara cârciumilor.
Urmează apoi, la rând, celălalt lucru al diavolului: fuma-
tul. Pe fiecare an, se fumează tutun în preţ de 14 miliarde de
lei. Adică 14 miliarde de lei se prefac în scrum şi fum.
Iar faţă de aceste lucruri ale diavolului, uitaţi-vă cât de
mici şi pitulate stau lucrurile Domnului. Faţă în faţă cu cele
500 de mii de cârciumi, avem în ţară 32 mii de biserici şi 19

mii de şcoli. Ceea ce se cheltuieşte pentru biserici şi şcoli este
o mică fărâmă faţă de miliardele ce le înghite alcoolul şi tu-
tunul. De cărţi şi gazete pentru popor, nici să nu mai vorbim.
Ele abia se văd, faţă de cei doi balauri ai diavolului. Pentru o
Biblie, pentru o foaie bună, omul n-are bani, dar pentru lucrul
diavolului, punga îndată se deschide. Ce să mai zicem de cum-
plitele stricăciuni ce le fac atâta amar de cârciumi şi băuturi
în sănătatea sufletească a poporului? Tot ce clădeşte Biserica
şi şcoala dărâmă cârciuma. Contra acestor înfricoşaţi bala-
uri – alcoolul şi tutunul – am pornit la luptă şi noi cu Oastea
Domnului. Şi, slăvit să fie Numele Lui, peste o sută de mii de
suflete au scăpat prin această sfântă mişcare de patima dră-
cească a băuturilor şi a fumatului.
La cârciumă „se încălzesc” beţivii,

în vreme ce, acasă, soţiile şi copiii lor
tremură de frig şi rabdă foame
Oh, ce isprăvi cumplite face diavolul cu ajutorul alcoolului!
Cu ajutorul alcoolului, diavolul toceşte simţurile omului
şi îl îndobitoceşte. Unul dintre cele mai gingaşe simţuri ale
omului este legătura, este dragostea dintre soţ şi soţie, dintre
tată şi copii. Este acesta un simţământ sfânt pe care Dumnezeu
l-a pus în inima omului. Ce nu-i în stare să facă omul pentru
soţia şi copiii lui? E în stare să-şi pună în cumpănă şi preţul
vieţii sale, jertfa vieţii sale.
Cu ajutorul alcoolului, diavolul toceşte acest simţ. Beţivul
bea liniştit, în vreme ce soţia lui şi copiii lui rabdă foame şi
frig. Cu ajutorul alcoolului, diavolul a omorât în el simţul dra-
gostei faţă de soţia şi copiii lui.
Chipul de alături arată o ceată de beţivi în care diavolul a
tocit simţul dragostei familiale. Sus se văd cei ce beau, jos cei
ce plâng. Sus, cei ce se încălzesc, jos, cei ce tremură de frig şi
flămânzesc.
Jos stau cei ce plâng şi deasupra lor stau cei ce beau lacri-
mile lor! Oh, ce lucru fioros poate face Satan cu ajutorul alco-
olului! Un tată ajunge în ticăloasa stare să bea lacrimile soţiei
şi ale copiilor săi. Un tată ajunge să bea pâinea copiilor săi, să
bea hainele lor, să bea sănătatea lor, să bea sângele şi viaţa lor.
Oare nu este de la diavolul un astfel de lucru?
Am zis că alcoolul îl îndobitoceşte pe om. Să fiu iertat.

Aici nu se potriveşte această asemănare. Toate dobitoacele îşi
îngrijesc şi îşi apără cu dragoste creaturile lor şi această dra-
goste n-o pierd niciodată. Ştiţi dumneavoastră, dragi cititori,
care dintre toate vieţuitoarele pământului ţine mai mult la fiii
săi? E maimuţa. La vreme de primejdie, o maimuţă îşi apără
puii săi până la ultima picătură de sânge.
O maimuţă, un dobitoc, e în stare să dea astfel de pilde

de dragoste faţă de creaturile sale, în vreme ce omul, cel zidit
„după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, bea lacrimile co-
piilor săi, bea sănătatea lor, bea sângele lor, bea viaţa lor. Oare
nu este de la diavolul un astfel de lucru?
Eu văd în fiecare sâmbătă seara un lucru care mă face să
plâng. Trecând pe aici pe lângă o cârciumă din cele 8 câte sunt
pe strada unde locuiesc, văd în fiecare sâmbătă seara pe o biată
femeie cu un copilaş în braţe. Cu ochii plini de lacrimi, sărma-
na femeie dă târcoale pe la uşa cârciumii. Umblă să-şi scoată
din birt pe bărbatul ei muncitor. Umblă, sărmana, să mai poată
scoate ceva din ceea ce rămâne de la cârciumar, care trage cu
ochiul ca şi când ar zice: „Bea şi te ticăloşeşte, creştine, că eu
mă îmbogăţesc de pe urma ticăloşiei tale”.
Oare nu es-
te de la diavo-
lul acest lucru?
Feriţi-vă de alco-
ol, căci alcoolul
este duhul şi lu-
crul diavolului!
CE ZIC SCRIPTURILE DESPRE ALCOOL ŞI DESPRE BEŢIE?
„Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt
gâlcevile? Ale cui sunt necazurile şi sfezile? Ai cui sunt ochii
roşii? Au nu ai celor ce întârzie la vin şi ai celor ce păzesc
unde se fac ospeţe? Nu te uita la vin că curge roşu în pahar şi
face spume, el alunecă uşor, dar pe urmă muşcă ca un şarpe”
(Pld 23, 29-35).
„Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi
ameţitoare şi şed până noaptea târziu şi se înfierbântă de vin.
Căci cu alăute şi flaut beau vinul, iar spre lucrurile Domnului
nu caută” (Is 5, 11-12).
„Vai de cei tari când este vorba de băut vin şi de viteji când
e vorba de amestecat băuturi tari” (Is 5, 22). „Batjocoritor
este vinul şi de ocară beţia şi tot cel stricat de el nu va fi în-
ţelept” (Pld 20, 1).
„Vinul, mustul şi desfrânarea iau minţile omului” (Osea
4, 11). „Vai de ţara ai cărei cârmuitori benchetuiesc” (Ecl
10, 16). „Nu fiţi beţivi, căci toţi beţivii vor sărăci” (Pld 23,
20-21).
„Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: «Tu şi fiii tăi îm-
preună cu tine să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare... pentru
ca să puteţi deosebi între lucrul sfânt şi cel de rând, între cel
curat şi cel necurat»” (Lev 10, 9-10).
„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvie, ci fiţi plini
de Duhul Sfânt” (Ef 5, 18).
„Vinul şi muierile au amăgit pe cei înţelepţi” (Sirah 19,
2). „Nu petrece cu băutorii de vin, căci beţivul sărăceşte şi
beţia în zdrenţe îmbracă pe cel somnoros” (Pld 23, 20-21).
„Iar pe sluga cea rea, care... va începe a bea şi mânca cu
beţivii, venind Domnul... îl va pune acolo unde este plânge-
rea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 24, 48-51).
„Vremea este să ne sculăm din somn, că noaptea a trecut,

iar ziua s-a apropiat. Să lepădăm dar lucrurile întunericului. Ca
ziua cu chip bun să umblăm, nu în ospeţe şi beţii, nu în curvii şi
fapte de ruşine, nu în pricini şi pizmă” (Rom 13, 11-13).
„Ajunge în adevăr că în trecut aţi trăit în desfrânări, în
pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngă-
duite”... „De aceea se miră (cei necredincioşi) că nu alergaţi
împreună cu ei la acelaşi potop de desfrânări şi vă batjocoresc”
(I Ptr 4, 3-4).
„Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici lacomii, nici be-
ţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I
Cor 6, 9-10).
CÂTE CAZANE ŞI CÂTE BIBLII?
Statistica ţării arată că, în cele 9 mii de comune câte sunt

în ţara noastră, se află 45 de mii de cazane de fiert rachiu.
Faţă de acest potop de cazane, ne întrebăm: oare câte
Biblii se află prin cele 9 mii de comune?
Într-un sat de pe Târnave am văzut 10 cazane de fiert ra-
chiu şi oamenii se pregăteau să mai cumpere 4, dar în întreg
satul n-am aflat nici o Biblie.
Şi asta se cheamă „creştinătate”?
Mai rău ca prin Africa.
„BEŢIVUL ESTE UN MORT VIU”...

(Din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur)
Beţivul este un mort viu, un duh rău de bunăvoia sa, o de
făimare pentru tot neamul omenesc...
Un beţiv este mai urât decât un mort. Că cel mort zace

fără simţire şi nu poate să facă nici bine, nici rău, dar beţivul
îşi bate capul să facă rău.
Beţivul şi-a îngropat sufletul ca într-un mormânt şi se zbu-
ciumă ca un trup mort. Beţivul este mai ticălos decât îndrăci-
tul, pentru că spre un îndrăcit are fiecare milă, dar pe cel beţiv
îl urâm.
Un dobitoc bea numai atâta cât are sete şi pofta i se alină
odată cu trebuinţa sa, dar beţivul trece acest hotar pe care şi
dobitoacele îl ţin.
Beţivul are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El
de asemenea se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ,
tot aşa zgâieşte ochii, tot aşa bate cu picioarele şi spumegă
cu gura... Cine trăieşte întru beţie a căzut sub tirania Satanei.
Beţia este o smintire de bunăvoie, o boală vrednică de râs, un
satan pe care omul de bunăvoie şi-l alege... Dracului îi place
foarte mult beţivul, pentru că nimeni nu împlineşte voia lui
mai bine decât cel beat...
Beţivilor le este închis cerul şi pe care nu se îndreaptă îi
aşteaptă osânda de veci. Beţivii – zice Apostolul Pavel – nu
vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor 6, 10).
Cârciuma după petrecere se curăţă de mur-

dărie şi gunoi. Dar sufletele întinate la câr-
ciumă cine le curăţă?
Aţi văzut cum – după o sâmbătă seara şi o duminică de
chef şi petrecere – luni dimineaţa cârciuma se curăţă. Intră în
funcţie măturoiul şi apa şi cârciuma e curăţită de toate murdă-
riile şi gunoaiele ce le-a lăsat cheful.
Dar se ridică întrebarea: ce se alege de sufletele care s-au
murdărit la cârciumă? Cine curăţă şi câte suflete se curăţă de
întinăciunea cea sufletească pe care o face cârciuma? Cine spa-
lă „ferestrele” sufletului care s-au afumat din greu? Cine mătu-
ră casa inimii care s-a umplut de toată necurăţenia?
„Au nu ştiţi că voi sunteţi casa Duhului Sfânt?” – zice
Apostolul Pavel (I Cor 6, 19). Ce s-a ales, oare, de „casa”
asta după ce omul a dus-o la cârciumă şi a băgat-o în casa
Necuratului?
O, cele mai multe suflete – după cârciumă – rămân cu
casa întinată şi pierdută. Din „casa Duhului Sfânt”, cârciuma
a făcut casa celor şapte duhuri rele de la Luca 11, 26. O, ce
lucru grozav se vede între creştini de azi! Tocmai dumini-
ca şi în sărbători, când omul ar trebui să-şi spele sufletul de
murdărie, el tocmai atunci şi-l duce la cârciumă şi îl umple
de murdărie.
Suflete dragă! Te-a prins şi pe tine Satan în cursa câr-
ciumii? Şi ţi-ai întinat din greu sufletul? O, nu mai sta în
starea aceasta grozavă. Ci scapă îndată la Cel ce Singur te

poate spăla şi curăţi. Scapă la Domnul Iisus, căci El ne-a lă-
sat vestea cea bună că sângele Lui ne curăţă de orice păcat
(I In 1, 7).
Sângele Lui, singur, te poate curăţi şi de murdăria câr-
ciumii.
Armata băutorilor
Cârciuma este cercul de recrutare al acestei jalnice armate
Diavolul îşi are şi el între oameni o armată a lui, armata
băutorilor; armata celor biruiţi de patimi şi fărădelegi; armata
celor biruiţi de ispitele lui. Armata băuturilor, armata beţivilor,
asta e doar cea mai puternică armată a diavolului. Şi Satan are
grijă de ea, să nu scadă.
Sunt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pen-
tru armata diavolului. Cârciumile sunt tot atâtea cercuri de
recrutare pentru armata diavolului. Iar crâşmarii sunt cei ce
strâng şi asentează mereu recruţi pentru armata cea neagră a

băuturilor, a iadului.
Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi noi, rezervişti noi,
căci armata lui, armata beţivilor, îşi are ea pierderile ei. Zi de
zi cade unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade
beţivul doborât de ticăloşie trupească şi sufletească. Cade do-
borât de vrăjmaşul cel înfricoşat de care zice Mântuitorul că
„omoară şi trupul, şi sufletul omului” (Mt 10, 28). Cade beţivul
omorât de alcool, de duhul şi puterea Necuratului.
Locurile celor ce cad trebuie umplute şi ele se umplu repe-
de. Din toate părţile sosesc recruţi noi pentru armata diavolu-
lui. Îi aduce crâşmarul şi îi pune la rând (cum se vede în chipul
de alături). Îi râde dracului barba de bucurie văzându-şi armata
crescând mereu.
Sunt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata diavo-
lului. Cercurile de recrutare ale Satanei (cârciumile) gem de mul-
ţimea celor ce se pregătesc să intre în armata diavolului. Ţărani şi
muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrâni, învăţaţi şi proşti se
înşiruie mereu în armata cea neagră a băuturilor, a iadului.
Oh, ce lucru înfricoşat se poate vedea în creştinătatea de
azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-şi dea viaţa şi sufletul
pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru biruinţa ia-
dului. Sunt pline satele şi oraşele de creştini care cad şi mor
moarte de „eroi “ şi „mucenici “ în armata diavolului, în arma-
ta beţivilor. Sunt pline satele şi oraşele de astfel de „mucenici”
care îşi dau sănătatea şi viaţa pentru alcool, pentru lucrul dia-
volului şi biruinţa iadului.
Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu
eşti beţiv. Ia seama că asta e calea ce duce spre armata cea nea-
gră a diavolului. Azi eşti rezervist, ca mâine vei fi soldat. Azi
te poţi opri la un pahar, mâine ba. Alcoolul e lucrul diavolului.
Fugiţi şi feriţi-vă de el!
Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea

cea frumoasă a Domnului, stă Oastea mântuirii sufleteşti, stă
Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul
Domnului! Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!
Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine cârciumarul în
armata diavolului? Ieşi, dragă suflete, ieşi îndată din această
fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în
Oastea mântuirii tale sufleteşti!
O SOCOATĂ DESPRE CÂT BEAU OAMENII
Un învăţat s-a apucat şi a făcut o socoată despre câtă bă-

utură alcoolică bea un om în timp de 20 de ani. A luat pe unul
ce bea moderat. Socoata a ieşit aşa după cum arată chipul de
mai jos. Atâtea butoaie de băutură goleşte în timp de 20 de ani
cel ce bea câte două, cel mult trei pahare de băutură la zi. I se
pare omului o nimica toată, dar iată ce se strânge în timp de 20
de ani.
Despre cei beţivi,
învăţatul n-a putut face
socoata în butoaie, ci a
făcut-o într-o asemănare,
O moară mânată cu apă
– zice învăţatul – ar putea
măcina ziua întreagă cu
băutura câtă o bea un beţiv
într-o viaţă întreagă. Iar
din lacrimile ce le varsă
o femeie simţitoare într-o
viaţă întreagă după bărbatul ei beţiv, s-ar putea scoate câteva
kilograme de sare (lacrimile au în ele materie sărată).
Despre câte sudălmi, blesteme şi păcate curg din aceste

butoaie, învăţatul n-a făcut socoata.
Iată o socoată mai mult de plâns decât de râs. Nu-i aşa?
O POARTĂ CIUDATĂ
Cu metrul în mână, un om măsura uşa unei porţi. Tot mă-

sura şi se tot mira: „1 metru 20 lăţimea; 1 metru 80 înălţimea?
Se poate?”, se întreba omul mirat. Parcă nu-i ieşea măsura şi
începea din nou: „1 metru 80 înălţimea, 1 metru 20 lăţimea!

Hm!” – se ciuda din nou omul şi iar începea, din nou. Începu
de sus, începu de jos, începu de la dreapta, începu de la stânga,
dar metrul dădea tot acelaşi rezultat: 1 metru 20 lăţimea; 1
metru 80 înălţimea.
Asudase omul de atâta frământare.
Pe urmă, în faţa porţii începură a se opri trecătorii miraţi
şi unul întrebă:
– Ce te căzneşti, omule, măsurând de atâtea ori uşa asta?
– Păi, dragii mei – răspunse omul – mă tot mir cum s-a
putut ca pe o uşă ca asta, lată de numai 1 metru 20 şi înaltă de
1 metru 80, să încapă casa mea, vitele mele, moşia mea şi toată
averea mea...
Atunci oamenii se uitară deasupra porţii, unde era scris
«Cârciumă», şi înţeleseră totul. Era vorba de unul care îşi mân-
case averea aici la cârciumă. Pe o uşă atât de mică intrase toată
averea lui.
Cu adevărat, mică este uşa cârciumii, dar pe ea intră atâtea
şi atâtea case şi moşii. Şi ce este şi mai rău: pe urmă intră şi
sufletul omului în iad.
Cu adevărat, cel ce a îndrăgit uşa cârciumii a pierdut totul.
DIAVOLUL ŞI CÂRCIUMARUL
Cică odată diavolul a luat chip de om şi a intrat într-un sat,

să tulbure viaţa oamenilor şi să semene neghina păcatelor.
Gânditor a intrat Necuratul în sat; îşi bătea din greu capul
cum să-i înşele pe oameni.
Intrând în sat, se întâlneşte cu un om ce ducea un butoi
mare într-o căruţă.
– Cine eşti tu, omule? – întreabă diavolul.
– Eu sunt... cârciumarul satului nostru.

– Şi cum îţi merge?
– Foarte bine.
– Apoi, dragul meu, dacă tu eşti aici şi îţi merge bine, eu
n-am ce mai face în satul acesta, că toată treaba mea o faci tu...
Şi dracul pieri.
Cine are urechi de auzit să audă.
Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi

din sticla de alcool
Biblia ne spune că oarecând şarpele diavol a înşelat pe
strămoşii noştri cu un măr şi cu acest măr i-a atras în moarte
trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a aflat un
altfel de „măr” cu care îi înşală pe oameni şi-i atrage la moar-
te şi pieire. Acest „măr” e sticla de băutură. Diavolul pune şi
această patimă în faţa omului ca un măr mic, ca un păhărel de
băutură. Patima beţiei se începe cu un măr, cu cel dintâi pahar,
şi se gată cu pieire trupească şi sufletească. Mărul cu care a
ispitit diavolul pe Adam şi Eva se pare că, în zilele noastre, e
păhărelul cu alcool.
Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi din sticla de
alcool.
Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfârşite răutăţi tru-
peşti şi sufleteşti pentru neamul omenesc. Aşa-i şi sticla cu bă-
utură, un izvor de răutăţi: sudălmi, bătăi, omoruri, desfrânări
etc., etc... Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam şi Eva frumos
la vedere şi dulce la gustare, dar pe urmă amare au fost roadele
lui. Aşa-i şi băutura, precum zice Sfânta Scriptură: „Nu te uita
la băutură când face spume în pahar; alunecă uşor, dar pe urmă
muşcă ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita
după muiere străină şi gura ta va grăi prostii. Şi vei fi ca un om
culcat în mijlocul mării şi ca un cârmaci ce doarme la cârmă...”
(Pld 23, 31-34).
Din sticla de alcool, şarpele diavol muşcă de moarte tru-

pul şi sufletul omului. Cu ajutorul alcoolului, şarpele diavol
bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.
Fugiţi de alcool ca de şarpele ce muşcă de moarte.
Fratele meu! Te-a muşcat şarpele-alcool? Scapă îndată la

Domnul Iisus, căci El singur te poate tămădui şi scăpa.
UN REGE AL MORŢII: ALCOOLUL
În Franţa, la Paris, s-a ţinut odată un concurs, o întrecere,

despre cel mai bun tablou în care să se vadă toate relele şi rău-
tăţile ce le face alcoolul.
Premiul acestui concurs l-a câştigat tabloul ce se vede ală-
turi. În acest tablou, pictorul a înfăţişat alcoolul în chipul unui
rege înfricoşat al morţii.
Potrivită asemănare, căci cu adevărat alcoolul stăpâneşte
în lume ca un rege înfricoşat. Împărăţia lui n-are hotar. Întrece
toate împărăţiile din lume. Nici o împărăţie n-are atâţia „su-
puşi” şi nici un rege n-are atâţia soldaţi ca regele-alcool.
Precum se vede în chip, acest rege are de o parte, ca em-
blemă, cuţitul.
Asta înseamnă crimele, omorurile ce le face alcoolul. Cele
mai multe bătăi şi omoruri se fac în stare de beţie.
De cealaltă parte, regele-alcool are ca emblemă un cap
de om tâmpit. Asta înseamnă că alcoolul tâmpeşte şi îndobi-
toceşte pe om. Aproape toţi tâmpiţii, hăbăucii şi nebunii sunt
jertfele alcoolului.
Ca hlamidă (haină regală), regele-alcool are o haină ruptă
şi zdrenţăroasă. Asta înseamnă sărăcia şi mizeria ce o face al-
coolul. Băutura îl face pe om calic; pe el şi pe copiii lui.
De gât îi atârnă, ca brăţară, un ştreang. Asta înseamnă
ştreangul cu care îşi fac moarte unii din cei apucaţi cu băutura.
Alcoolul dă şi cele mai multe sinucideri. Urmaşii lui Iuda se
recrutează aproape toţi dintre cei apucaţi cu alcoolul.
Tronul acestui rege se vede aşezat pe o grămadă de cio-
buri, de lucruri sparte din care iese praf şi fum. Asta înseamnă
ruina materială şi sufletească ce o face alcoolul acolo unde îşi
aşază scaunul lui. Din om bogat şi de omenie, alcoolul face un
sărăntoc, un mişel şi prăpădit. Dintr-un om sănătos, face un
putregai.
La picioarele acestui tron se vede şi un şarpe, o viperă.

Aceasta este vipera păcatului despre care zice Scriptura: „Nu
te uita la băutură când face spumă în pahar, căci pe urmă muş-
că ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă” (Pld 23, 31-34). Nimic nu
aţâţă aşa tare poftele ca alcoolul.
La picioarele acestui tron blestemat se vede şi curgând

ceva. Sunt lacrimile mamelor, soţiilor, copiilor etc... care sufe-
ră pe urmele beţivilor. Sunt lacrimile copilaşilor ce rabdă foa-
me şi frig, în vreme ce taţii lor beau la crâşmă, beau sănătatea
lor... beau pâinea lor... beau şi viaţa lor.
La picioarele tronului se văd şi lanţuri de fier. Acestea sunt
lanţurile cele înfricoşate cu care patima băuturii leagă pe om.
Alcoolul are lanţuri înfricoşate cu care îi leagă pe oa-
meni şi îi face robii lui. Beţivul este un rob legat în lanţurile
alcoolului.
Oh, ce rege înfricoşat este alcoolul! Împărăţia lui e împă-
răţia ticăloşiei trupeşti şi sufleteşti... Împărăţia lui este împă-
răţia mizeriei şi ruinii trupeşti şi sufleteşti... Împărăţia lui este
împărăţia robiei trupeşti şi sufleteşti... Împărăţia lui e împărăţia
morţii trupeşti şi sufleteşti.
Se vorbeşte despre grozăveniile războaielor. Dar aceste
războaie sunt o nimica toată faţă de războiul ce-l face alcoolul.
Milioane şi milioane de oameni cad şi mor moarte de erou
pentru regele alcool şi împărăţia lui. Milioane şi milioane de
suflete cad în prinsoarea şi lanţurile acestui rege înfricoşat.
Regele alcool omoară mai mulţi oameni decât toate războa-
iele pământului. Şi pe deasupra, omoară şi sufletele oamenilor.
Oameni buni, feriţi-vă de alcool! Feriţi-vă de împărăţia şi
de robia acestui rege mişel şi înfricoşat!
IATĂ „ÎMPĂRATUL!” LA CARE SE ÎNCHINĂ CREŞTINII DE AZI
Un creştin este făcut a se închina Făcătorului său.

„Unde este Împăratul cel curând născut, să ne închinăm
Lui?”, întrebau magii la naşterea Mântuitorului. Şi s-au închi-
nat Lui împreună cu păstorii.
Însă, vai, creştini de azi au aflat un alt «împărat» la care se

închină. Se închină la idolii desfătărilor, banilor, plăcerilor şi
păcatelor. În special însă se închină creştinii de azi la un idol
mare şi cumplit: alcoolul.
Milioane şi milioane de închinători are acest „rege” mişel

şi ucigaş. Crai şi păstori, bogaţi şi săraci, proşti şi învăţaţi, plu-
gari şi cărturari..., oameni din toate tagmele, din toate ţările,
din toate limbile şi seminţiile se închină în faţa acestui „împă-
rat” înfricoşat.
De-a dreapta şi de-a stânga lui se văd cei doi sfetnici: dia-
volul şi cârciumarul. Prin ei lucrează acest „împărat”. Roade
bogate culege şi unul, şi altul. Diavolul îşi umple iadul cu „su-
puşii” lui, iar cârciumarul îşi umple punga (şi râde de ticăloşia
şi prostia creştinilor). Iar „supuşii” ce câştigă? Spitalul, temni-
ţa şi iadul: moarte trupească şi sufletească.
Ah, ce creştinătate mincinoasă trăim! Ah, cum îşi dau
creştinii viaţa şi sufletul pentru acest împărat al morţii. Vai,
cum înfundă creştinii temniţele, spitalele şi iadul, închinân
du-se la acest împărat cumplit.
Oameni buni, feriţi-vă de alcool!
Testamentul unui beţiv

În oraşul Osvego, din America, un beţiv a lăsat următorul
testament:
„Părinţilor mei le las moştenire mâhnire destulă pentru
bătrâneţe. Fraţilor mei, ruşine şi supărare. Soţiei mele îi las o
viaţă plină de mizerie şi inima bolnavă ce i-am zdrobit-o. Iar
copiilor mei, pe lângă sărăcie şi mizerie, le mai las şi ruşinea
că tatăl lor a murit în ticăloşia băuturii”...
Îngerul păzitor al beţivului

Despre fiecare om se spune că are un înger păzitor care-l
însoţeşte nevăzut pe tot locul şi-l apără de primejdii.
Şi beţivul are un
astfel de „înger păzi-
tor”. Iată-l în chipul
de alături. „Îngerul
păzitor” al beţivului
este moartea. Acest
„înger păzitor” îl în-
soţeşte pe tot locul
pe cel beţiv.
Acest „înger păzitor” îl aruncă pe cel beţiv în apă, în foc,

în zăpadă, în temniţă, în spital, în mormânt şi în iad.
Vai de cei ce şi-au predat viaţa în seama acestui fioros
„înger păzitor”.
„Al tempo perduto”

Un prieten îmi spunea că, umblând astă-vară prin Italia, a
văzut într-un loc o cârciumă pe care scria: „Al tempo perduto”,
adică: „La timpul pierdut”.
Potrivită firmă! Cu adevărat, vremea cea scumpă ce o pe-
trece omul la birt este o vreme pierdută pentru suflet, pierdută
pentru împărăţia lui Dumnezeu. Este însă această „vreme pier-
dută” un mare câştig pentru împărăţia iadului.
Cine a iscodit cârciuma şi băutura?...

În legătură cu fioroasa istorie alor trei creştini: Toader, George şi Ion
Cică odată diavolul şi moartea se întâlniră la sfat despre
cum ar mai putea câştiga suflete pentru împărăţia iadului şi a
morţii.
– E rău de noi – zise diavolul. Pe zi ce merge, scad certu-
rile, se împuţinează bătăile, se sting sudălmile, se umplu bise-
ricile şi se golesc temniţele...
– Să ne slobozim între oameni cu atare ciumă – zise
moartea.
– Nu, răspunse diavolul, această pieire nu ni-e de nici un
folos, căci Hristosul oamenilor le-a lăsat vorbă să nu se teamă
de cei ce omoară trupul, ci de cei ce pot omorî şi sufletul lor. O
astfel de pieire care să omoare şi trupul, şi sufletul oamenilor
ne trebuie nouă.
Şi se căznea Necuratul şi moartea despre ce să facă. Atunci
diavolul, tot mai şiret, zise:
– Eu cred că trebuie să căutăm mai adânc pieirea trupeas-
că şi sufletească a oamenilor. Dumnezeu i-a dat omului minte
şi judecată, să vadă binele şi răul şi să vadă ispitele noastre. Pe
acest izvor trebuie să-l tulburăm, grăi Necuratul.
Şi se apucă diavolul şi moartea de făcut la fel de fel de vrăji.
– Bun, zise tovarăşii când vrăjile fură gata; dar acum tre-
buie să ne sfătuim cum să ducem vrăjile între oameni şi să
facem să le bea.
– Ne vom schimba înfăţişarea şi hainele – zise moartea.

Eu, moartea, mă voi face negustor, iar tu vei fi ajutorul meu.
Din vrăjile noastre vom face o băutură plăcută oamenilor.
Şi cei doi ortaci începură a se pregăti. Moartea îşi ia un

chepeneag lung de negustor, iar diavolul se îmbracă în haine
de popor, ca să poată mai uşor atrage pe oameni la „negoţul”
ortacului său. Când fură gata, luară cu ei vrăjile şi plecară să
iasă între oameni.
DIAVOLUL ŞI MOARTEA S-APUCĂ DE LUCRU...

La al 3-lea pahar începe slujba diavolului
Iată de ce meserie s-apucară cei doi ortaci după ce ajunse-
ră în sat. Moartea se făcu cârciumar, iar diavolul, paharnic şi
făcător de curaj şi voie bună oamenilor.
O, ce bună meserie şi-a ales diavolul şi moartea! E cea

mai bine plătită în vremile noastre! Şi, o, ce minunate isprăvi
face diavolul şi moartea cu această meserie!
Diavolul priveghează neîncetat şi-i îndeamnă pe oameni
să intre în cârciumă, „la un pahar”. Mii şi mii de şoapte plăcu-
te are diavolul pentru acest lucru. De-i omul necăjit, diavolul

îndată-i gata cu şoapta: „Hai, omule, la un pahar”; de-i omul
voios: „Hai, omule, la un pahar”; de-i omul ostenit: „Hai la un
pahar”; de-i duminică sau atare praznic: „Hai în cârciumă, la
un pahar!”... Şi aşa mai departe, diavolul pentru fiecare om are
câte o şoaptă ce-l cheamă la cârciumă.
Şi apoi dacă ai intrat în cârciumă, uitaţi-vă la chipul de
alături şi vedeţi cum lucrează mai departe diavolul şi moartea.
Moartea scoate mereu sticle de după tarabă, iar diavolul toarnă
mereu... otravă şi moarte în paharele băutorilor, care, din ce
beau mai mult, se simt mai voioşi, mai sănătoşi, mai bogaţi şi
mai viteji.
DUPĂ SLUJBA DE LA BISERICĂ...
Trei creştini – George, Toader şi Ion – veneau tocmai de la

sfânta biserică spre casă.
La mijlocul drumului le iese în cale argatul cârciumarului
(Aghiuţă) şi, spunându-le că stăpânul a adus băutură proaspă-
tă, îi cheamă la un pahar de gustare.
Cei trei creştini intră, se aşază la masă şi închină un pa-
har, cu vorbele: „Doamne-ajută!”; „Dumnezeu să primească
sf. slujbă de azi!”.
La auzul acestor vorbe, diavolul se înfioară, dar moartea îi
şopteşte: „Nu te speria, ortace diavole, că deloc vine şi rândul
nostru”.
La al treilea pahar, vorba „Doamne-ajută” se schimbă în
„Omoare-te dracu” – şi diavolul se bucură.
La al 10-lea pahar, vorba ajunge la „o sută de draci”,
iar la al 20-lea pahar răsună dumnezaiele, precistele, soarele,
sfinţii etc.
O, ce lucru grozav e acum aici! Cei ce numai cu câteva

ceasuri mai înainte Îl lăudaseră pe Dumnezeu în sfânta bise-
rică, acum Îl înjură şi grăiesc hulă împotriva Lui, aruncând în
noroi şi călcând în picioare tot ce-i mare şi sfânt!
Şi, o, ce creştinătate mincinoasă este aici! Zice Domnul
Iisus: „Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui
Mamona” (Mt 6, 24).
Şi iată, întocmai aşa fac şi creştinii aceştia şi alţii mulţi ca ei.
ÎNCEPE SLUJBA MORŢII
La al 30-lea pahar, Ion varsă băutura de pe masă.

– Ce-ai făcut, dobitocule? – urlă ceilalţi doi.
– Dobitoci sunteţi voi şi tot neamul vostru, mă sărăntoci-
lor, răspunde Ion.
Într-o clipă, cei trei creştini se încaieră de bătaie. George
ridică băţul, Toader scoate un cuţit. S-a început şi slujba morţii.
Moartea parcă stă în strana morţii şi cântă: „Fericiţi veţi fi

când vă veţi omorî, pierzându-vă sufletul pentru mine şi pentru
ortacul meu, diavolul”... Iar diavolul – adică dracul – răspunde
de acolo din fund: „Amin. Amin”.
Toader împlântă cuţitul în pieptul lui Ion; George îi dă şi
el o izbitură cu băţul în cap şi într-o clipă fratele lor se răstoar-
nă jos fără răsuflare.
Casa diavolului se umple de sânge, iar diavolul şi moartea
râd de bogatul seceriş ce l-au avut.
DE LA CÂRCIUMĂ, SLUJBA MORŢII TRECE ŞI ACASĂ LA OM...
Ce fioroase isprăvi face diavolul şi moartea pe la crâşme.

Dar diavolul şi moartea nu se mulţumesc numai cu ispră-
vile ce le fac pe la crâşme, ci din crâşme îşi trec isprăvile şi
prin casele oamenilor.
Unii îşi bat muierile când vin beţi de la crâşmă, alţii chiar
părinţii, iar înjurăturile, vasele sparte, desfrânările, acelea pe
deasupra.
Chipul de pe pagina următoare arată un astfel de lucru
groaznic şi fioros pe care diavolul şi moartea l-au trecut din
crâşmă în casa omului.
E vorba despre istoria celor trei creştini – Toader, George
şi Ion – care, după ieşitul din biserică, s-au băgat pe la crâşmă
să „închine un pahar”. Ion a rămas mort în crâşmă. Toader a
fost arestat încă în acea noapte, iar George s-a dus acasă.
Diavolul şi moartea au plecat şi ei cu el, să secere roadă şi
în casa omului.
După ce ajunse acasă beatul, soţia lui începu a se tângui cu
lacrimi în ochi: „Vai, bărbate dragă, uite ce faci, iar ţi-ai băut
banii şi mintea pe la crâşmă... iar ai cheltuit banii şi ştii bine că
n-avem nici pâine în casă... n-avem nici haine... n-avem nici

lemne... pierim de rău...”.
Dar beatul înjura şi din sticlă tot înghiţea.
Atunci diavolul se apleacă la urechea beatului cu şoapta:
„Dar ce? Bărbat eşti tu la casa aceasta?... O muiere slabă îţi
porunceşte ţie?... Dar ea munceşte pentru banii tăi?...”.
Şi beatul, ascultând de şoapta satanei, o dată puse mâna
pe un topor şi-l izbi în capul sărmanei femei, ce căzu moartă
într-un lac de sânge.
Iată clipele cele mai fioroase din slujba ce o face dracul şi

moartea cu ajutorul băuturilor şi beţiilor.
Un ucigaş şade înaintea soţiei sale căreia îi jurase credinţă
şi apărare în faţa sf. altar.
Iată şi copilaşii cum se uită ca nişte păsărele speriate din
cuibuşorul lor. Sărăcuţii de ei, Doamne! Sângele şi viaţa scum-
pei lor mame se scurge mereu şi de acum nu vor mai avea ari-
pile mamei care să-i încălzească. La vederea sângelui, iată, s-a
trezit şi beatul, dar acum ce folos... e prea târziu...
Cititorule! 80 la sută din ucigaşii care zac şi putrezesc prin

temniţe au omorât în stare în beţie. Oare nu este şi aceasta o
mărturie grăitoare despre cumplitele isprăvi ce le face dracul şi
moartea cu ajutorul băuturilor şi beţiilor?
CUM RÂDE PE URMĂ DRACUL ŞI MOARTEA

DE NECAZUL ŞI PIERZAREA CELOR PE CARE I-AU ÎMBĂTAT
Iată beatul cel care şi-a omorât soţia. A ajuns în temniţă

grea. Dar şi mai grea decât temniţa sunt chinurile sufleteşti
ce le are. Ca şi Cain din Biblie, ucigaşul aude neîncetat prin
întunericul temniţei vocea soţiei sale: „Soţule dragă, soţule
dragă, ce-ai făcut? De ce m-ai omorât? De ce m-ai despărţit
de copii?”.
Ori încotro şi-ar întoarce ochii şi privirile, el vede fiorosul
topor şi chipul sărmanei femei.
La fereastra temniţei, iată, se ivesc cei doi ortaci: dracul
şi moartea, care râd pe întrecute de suferinţele ucigaşului.
Ucigaşul stă şi se uită la ei lung şi speriat. Îi cunoaşte. Sunt cei

ce i-au măsurat băutura şi i-au făcut curaj la băut. Acum numai
i se dezleagă ochii şi înţelege totul... Dar acum e prea târziu.
Aşa s-a gătat istoria celor trei prieteni care au apucat cu
cârciuma şi băutura; şi aşa se gată şi azi istoria celor mai mulţi
beţivi (temniţele sunt cele mai grăitoare dovezi).
Plâng soţiile din pricina bărbaţilor beţivi, plâng copiii lor,
plânge şi sufletul beţivilor, numai dracul şi moartea râd şi se
veselesc.
Cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti
beţiv. O singură beţie îţi poate aduce pieire sufletească şi tru-
pească. Eu am cunoscut la ţară un om foarte blând. N-avusese
în viaţa lui cu nimeni nimic. Ispita l-a băgat odată la cârciumă;
s-a îmbătat; s-a luat la ceartă cu un vecin; l-a omorât şi zace şi
azi în temniţă, blestemând clipa în care s-a băgat la birt.
DOI MORŢI AM VĂZUT...
Un lucru jalnic am văzut odată la ţară. Un biet om murise

fără veste în drum. Suferea cu inima şi moartea l-a ajuns în
drum. Îl plângeau cu jale mare copiii şi soţia. Ţi se rupea inima
de durere auzind strigăte ca aceste: „Tată dragă, scoală-te!...
Soţule dragă, de ce m-ai lăsat?”...
Dar totul era în zadar. Omul murise. El nu mai auzea plân-
sul şi tânguirea scumpilor lui.
Tot în aceeaşi zi, am văzut un altfel de „mort”. Înăuntrul
unei cârciumi, o femeie cu trei copilaşi mici îşi chema băr-
batul acasă. Femeia plângea, copiii plângeau, dar omul stă-
tea ticăloşit la masa de băut. Parcă nici n-auzea, nici nu vedea
nimic. Bieţii copilaşi tremurau de frig şi foame, dar tatăl lor
stătea parcă înţepenit şi ticăloşit lângă masa cu băutură. Ţi se
rupea inima de jale auzind pe copii strigând: „Tată dragă, vino

acasă!”, dar tatăl nici grăia, nici se mişca. Parcă n-avea nici
urechi, nici inimă.
Văzând acest lucru, mi-am zis: Iată, şi acesta este un mort
ca şi acela căzut în drum. Îl plânge şi pe acesta soţia, îl strigă
copiii, dar el parcă-i mort: n-aude, nu vede, nu simte nimic.
Cu adevărat, beţivul este un „mort viu, un mort ce trăieş-

te” (Apoc 3, 1). Dar oricât de grozav ar fi acest mort, el mai
poate fi încă adus la viaţă prin suflarea şi darul Duhului Sfânt.
Să-L rugăm pe Duhul sfânt să-i trezească din moarte pe astfel
de pierduţi.
„SUS, MĂRCULE, SUS!”

Mărculea trăieşte şi azi
S-au schimbat vremile, s-a schimbat lumea. S-a dus şi
Mărculea. S-a dus şi ursarul ce-şi juca ursul prin târguri.
Şi totuşi Mărculea a rămas într-o altă formă; a rămas într-o

formă şi mai grozavă.
Băutorul, beţivul nu este altceva decât un „sus, Mărcule”
pe care îl joacă diavolul.
Ursul e tare, dar în mâna ursarului e slab şi ascultător. De
ce? Pentru că e legat de nas cu o verigă şi e purtat de un lanţ.
Legat fiind în lanţ, el trebuie să facă ceea ce îi porunceşte ursa-
rul. El trebuie să joace aşa cum îi cântă ursarul.
Exact în aceeaşi situaţie este şi beţivul. Băutura şi beţia
este belciugul (veriga), este lanţul cu care diavolul îl leagă pe
om şi îl joacă cum
vrea. Beţivul face – şi
trebuie să facă – voia
diavolului. El trebuie
să joace aşa cum îi
fluieră diavolul.
Ursarul îşi joacă
ursul în public: prin
târguri, pe străzile
oraşelor, prin uliţele
satelor etc. Aşa face
şi dracul. El îşi joacă
„ursul” în public pe la
cârciumi şi petreceri.
„Sus, Mărculea”
de odinioară era de
râs şi de petrecanie, dar „Sus, Mărculea” celălalt este de plâns
pentru orice creştin adevărat.
Ursul nu se poate elibera din mâna ursarului, oricât de tare
ar fi – pentru că e legat. Aşa e şi păcătosul şi pătimaşul. El este
un „rob al păcatului” (In 8, 34). El este un legat în lanţurile
lui Satan. Toate încercările lui de a scăpa din aceste lanţuri cu
puterile lui sunt zadarnice. Lanţurile beţiei şi altor patimi rele,

le poate frânge numai Iisus Mântuitorul, pentru că El a venit
anume să strice lucrurile diavolului (I In 3, 8).
Dragă cititorule! Te-a prins şi pe tine ursarul diavol în lan-
ţurile lui! O, nu mai rămâne în această ruşinoasă robie. Intră
îndată în Oastea Domnului; predă-te Lui, cere ajutorul şi El
îndată te va scăpa.
NECURATUL TRECE ÎN REVISTĂ (RAPORT)

ISPRĂVILE CE LE-AU FĂCUT ARGAŢII LUI CU ALCOOLUL
Alcoolul este arma cea mai cumplită a diavolului, cu care

junghie şi omoară neîncetat sufletele oamenilor. Alcoolul este
un blestem ce vine din adâncul iadului şi împrăştie în lume
prăpăd şi pieire sufletească.
În chipul de pe pagina următoare se vede Scaraoschi, mai-
marele dracilor, cum şade mulţumit pe tronul său din iad şi
trece mereu în revistă isprăvile ce le-au făcut argaţii lui prin
lume cu ajutorul alcoolului.
Diavolii se prezintă în faţa lui, rând pe rând, într-un şirag
nesfârşit. Ei vin din cutreierarea lumii, ei vin de prin sate
şi oraşe. Ei vin aducând butoaiele golite... se închină cu ele
în faţa lui Scaraoschi şi raportează despre isprăvile ce le-au
putut face.
– Întunecimea voastră – raportează cel dintâi sosit – cu
alcoolul ce mi s-a încredinţat mie am strâns 50 de mii de su-
dălmi, 2600 de desfrânări, 45 de bătăi mai uşoare şi 40 de bătăi
mai grele; am omorât cu ajutorul alcoolului 15 oameni şi am
adus sufletele lor aici în împărăţia Întunecimii voastre”
– Brava ţie, fiule – îi zice Scaraoschi, râzându-i barba de
bucuria câştigului... Bine ai lucrat... Intră înăuntru, umple-ţi
butoiul şi pleacă iarăşi în lume, să sporeşti mai departe biruinţa

iadului nostru.
Un al doilea diavol se prezintă la raport.
– Eu, Întunecimea voastră, am dat târcoale mai ales pe la
cârciumi unde roadă bogată am secerat. Am stropit cu sânge
de om 50 de cârciumi... am făcut 500 de bătăi, dintre care 200
s-au gătat cu omor... pe 300 de oameni i-am băgat în temni-
ţă, pe 300 în spital... pe 85 i-am băgat în casa de nebuni, pe
22 i-am spânzurat şi sufletele lor le-am adus aici în împărăţia
Întunecimii voastre.
– Brava ţie, fiule, – îi zise Scaraoschi, râzând de bucuria

câştigului... Bine ai lucrat, umpleţi iar butoiul şi pleacă iarăşi
în lume, să sporeşti mai departe biruinţa noastră.
Al treilea diavol se prezintă la raport.
– Eu, Întunecimea voastră, cu alcoolul ce mi s-a încre-
dinţat mie am dat târcoale mai ales pe la casele creştinilor.
Cu ajutorul alcoolului am băgat ceartă şi neînţelegere în 400
de familii... am făcut 100 de divorţuri... am vândut la licitaţie
100 de averi... am lăsat pe drumuri 300 de orfani şi 100 de
mame...
– Eu – raportează un alt argat – am căutat cu alcoolul să
fac biruinţă pe la oraşe, între domni şi muncitori. Să fii liniştit,
Măria ta, că şi oraşele sunt pline de isprăvile noastre... le-am
făcut adevărate Sodome şi Gomore...
Şi aşa se prezintă, rând pe rând, drăceştile gloate în faţa lui
Scaraoschi cu raport despre fioroasele isprăvi ce le-au făcut cu
ajutorul alcoolului.
Oh, ce isprăvi cumplite face diavolul cu ajutorul alcoolu-
lui! Cu adevărat, isprăvile alcoolului vin ca dintr-un adânc al
iadului. O armată nevăzută a iadului parcă umblă prin lume
şi roadă bogată culege cu ajutorul alcoolului pentru împărăţia
iadului.
Alcoolul este lucrul şi duhul diavolului. Feriţi-vă de el!
ALCOOLUL FACE UN IAD DIN CASA OMULUI
„Ce legătură tainică este între soţi – zice Sf. Părinte

Tertulian – ei se roagă împreună, suferă împreună... îşi împart
bucuriile ca şi necazurile... viaţa lor e o viaţă de dragoste... şi
rugăciune”; iar unde sunt astfel de „doi”, acolo e şi Domnul
între ei (Mt 18, 20).
Dar dintr-o astfel de viaţă, cu ajutorul băuturii, diavolul

face un iad. Unde bărbatul a apucat cu băutura, vai de soţia
lui, vai de copiii lui şi vai de casa aceea. O astfel de casă
şi viaţă este un adevărat iad. Beţivul calcă în picioare totul.
Calcă în picioare până şi Biblia şi cartea de rugăciune a bietei
sale soţii.
Râul fărădelegilor
Necuratul ţine lecţii cu argaţii lui despre puterea alcoolului
Diavolul pune o stăruinţă extraordinară în câştigarea de

suflete pentru împărăţia iadului. Eu îmi închipui pe diavolul că
ţine neîncetat şcoală şi instrucţie cu argaţii lui despre cum să
câştige mai multe suflete.
În vreme ce creştinii noştri nici habar nu au despre cuvin-
tele Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin luptă
şi numai cei ce luptă pun mâna pe ea” (Mt 11, 12), diavolii şi
îngerii lui plănuiesc, lucrează, asudă şi luptă neîncetat pentru
biruinţa împărăţiei lor.
Iată-l în chipul de mai înainte pe Scaraoschi în şcoala lui
din iad. E tocmai ora de geografie. Scaraoschi ţine prelegeri şi
astfel grăieşte:
„Ascultaţi aici, tartorii mei! Împărăţia noastră are un râu
mare: râul fărădelegilor. El curge prin lumea cea sufletească a
creştinilor. Izvoarele acestui râu sunt băuturile îmbătătoare, al-
coolul. Râul acesta este mândria şi puterea împărăţiei noastre.
Fără de el, împărăţia noastră n-ar putea trăi, aşa cum Egiptul
din lume n-ar putea trăi fără râul Nil. Râul acesta ne aduce me-
reu suflete şi le varsă aici în marea noastră cea de foc.
Băgaţi de seamă, tartorii mei... daţi neîncetat târcoale prin
lume şi grijiţi să nu sece izvoarele acestui râu.
Până când izvoarele lui vor fi pline, râul fărădelegilor va
vui prin lumea cea sufletească a creştinilor şi iadul nostru se va
umple mereu de credincioşi. Până când râul nostru va fi în re-
vărsare, Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea câştiga biruinţa.
Luaţi aminte, tartorii mei... cu nimic nu puteţi câştiga aşa
de uşor şi aşa de multe suflete decât cu ajutorul alcoolului...”.
Aşa fel de prelegeri ţine Scaraoschi cu argaţii lui. Ei se în-
ţeleg despre sufletul nostru şi noi nu ne îngrozim? Ei se înţeleg
despre cum să ne atragă cu alcoolul în râul fărădelegilor şi în
marea cea de foc a iadului – şi noi folosim acest alcool?
Oameni buni, feriţi-vă de alcool!...
Istoricul alcoolului
Necuratul ţine lecţii cu argaţii lui despre istoricul alcoolului
Scaraoschi, mai-marele diavolilor, vorbeşte argaţilor săi
despre istoria alcoolului:
„Ascultaţi aici, tartorii mei! Istoria lumii mărturiseşte

într-un glas că cele mai multe isprăvi le-a făcut iadul nostru
cu ajutorul alcoolului. Am ieşit în lume cu alcoolul. Am ieşit
în lume cu alcoolul îndată după potop. Cea dintâi lovitură am
dat-o lui moş Noe. L-am învăţat să sădească vie şi pe urmă

l-am îndemnat să se îmbete din rodul ei, iar după ce s-a îmbă-
tat, a început să blesteme pe fiul său Ham. Cu ajutorul alcoo-
lului am stricat casa şi familia lui Noe, alesul Domnului. Tot
cu ajutorul alcoolului am smintit şi pe Lot cu fiicele sale, şi pe
înţeleptul Solomon.
Dar venind în lume Hristos, duşmanul nostru cel mare,
această armă a noastră a slăbit. Numai singur alcoolul de vin
nu putea face destul seceriş pentru împărăţia iadului nostru.
Hristos a lăsat în lume puterea Duhului – Spiritului – Sfânt.
Faţă de această putere, ne trebuia şi nouă o putere mai
mare. Alcoolul de vin trebuia întărit. La anul 1659, iadul nos-
tru învaţă pe oameni să prefacă pâinea în alcool, să facă alcool
din bucate. Alcoolul acesta îl numirăm spirt, căci ne-am gândit
noi că, faţă de puterea Spiritului Sfânt, ne trebuie şi nouă un
spirt al nostru cu care să omorâm în suflete puterea şi lucrarea
Duhului Sfânt.
În ajutorul spirtului am chemat şi rodul pomilor (ţuica), şi
al orzului şi cartofilor (berea) şi am chemat şi toate otrăvurile
(din care se fac băuturi false).
Azi lumea e plină de lucrul alcoolului nostru. Sute de mii
de fabrici de băuturi şi milioane de cârciumi ajută biruinţa ia-
dului nostru.
Şi acum să vă spun ceva, tartorii mei, despre istoria alco-
olului în ţara românească.
Pe vremuri, în vechime, o mare primejdie ne-a ameninţat
în ţara românească. Pe timpul dacilor, un rege dac, Burebista,
porni un atac furios contra alcoolului nostru. El a stârpit toate
viile din ţară şi în locul lor porunci să se semene grâu.
Dar, cu timpul, primejdia a slăbit şi a trecut. Azi, în ţara
românească suntem la largul nostru. 240 de fabrici de alcool
şi 500 de mii de cârciumi strică ceea ce lucrează Evanghelia.
Doară nicăieri nu lucrează alcoolul nostru cu atâta putere ca în

ţara românească.
Dar băgaţi de seamă, tartorii mei! În timpul din urmă s-a

ivit în ţara românească o mare primejdie pentru lucrul nos-
tru cu alcoolul. Această primejdie este mişcarea cu Oastea
Domnului. Lucraţi din toate puterile contra ei.
CELE TREI PAHARE
Alcoolul este un fel de duh al diavolului. El face lucruri

mari şi minuni mari pentru împărăţia iadului. Uitaţi-vă numai
la cei care intră în birt „să se veselească”.
Cu cele dintâi pahare, ei închină: „Noroc bun”... „Doamne-

ajută”... „Să dea Dumnezeu bine”... de parcă ar fi într-o bise-
rică. Ei par atât de buni, de parcă ar fi nişte mieluşei adevăraţi
din turma Domnului. Dar diavolul râde şi strigă: „Mai staţi
puţin, să vedeţi ce urmează!”.
După alte câteva pahare, mieluşeii încep a se înfuria. Din
mieluşei, se fac lei.
Viteaz mare se simte omul la beţie. Ascultaţi pe la birturi
cum îşi „plătesc” chefuitorii datoriile, cum zidesc la case şi fac
fel de fel de planuri.
Ba pe urmă se simt atât de viteji, încât pun mâna pe beţe
şi se ridică la bătaie. Se simte beatul încărcat de atâta vitejie şi
putere, încât simte lipsa să se descarce. Diavolul râde şi strigă:
„Mai staţi puţin şi vedeţi ce urmează!”.
Din ce sporesc paharele, vitejia începe a scădea. Pe urmă
se domoleşte cu totul. Dintr-un leu înfuriat, beţivul devine un
porc. Cade pe sub masă, se răstoarnă pe drum, lovindu-se de
toate gardurile şi ajunge de râsul pruncilor.
La cel dintâi pahar, miel nevinovat; la al doilea, leu înfu-
riat, iar la cel din urmă, porc pe sub masă aruncat. Acelaşi om
în trei feţe şi înfăţişări grozave; oare nu este de la diavolul un

astfel de lucru care poate face astfel de minuni?
Cu adevărat, omul în cinste fiind, făcutu-s-a asemeni do-
bitoacelor. Se face dobitoc cu voia lui, adică pardon, cu voia
diavolului. De te-ai apuca să-l batjocoreşti pe om aşa cum îl
batjocoreşte beţia, Doamne, ce ar fi în stare să facă. Cum s-ar
răzbuna. Cum ar protesta. Cum te-ar pârî. Dar când diavolul îl
batjocoreşte cu alcoolul şi beţia, tace şi nu zice nimic.
Ah, ce lucru grozav este acesta!
„SĂ BEM, SĂ NE VESELIM”
Ce duh teribil este alcoolul! Din om, cea mai aleasă făptu-
ră a lui Dumnezeu, acest duh rău face un dobitoc.
Acest lucru grozav îl arată şi chipul următor.
La cele dintâi pahare, omul se simte viteaz mare, se simte
ca un tigru. Se simte atât de viteaz, că sare cu băţul şi cuţitul în
grumajii de-aproapelui.
Cu celelalte pahare, „tigrul” se tot domoleşte şi slăbeşte,
până ajunge o broască moale ce nu mai are altceva decât lăco-
mia de a bea mereu.
Şi pe urmă broasca se preface în porc murdar ce se tăvă-
leşte în noroi.
După toate chefurile de sărbători, rămân, de regulă, „porci”
pe sub mesele cârciumilor şi prin noroiul drumurilor.
Fiecare băutor de alcool e plin de lighioanele diavolului şi
de răutăţile iadului.
În chipul următor se văd numai trei lighioane. Dar ele sunt
mai multe. Acolo e şi ţapul cel puturos al desfrânării, leul cel
fioros al răzbunării, şarpele zavistiei etc.
Fiecare butoi de alcool e plin de „lei”, „tigri”, „ţapi”,
„şerpi” etc.
Şi totuşi omul foloseşte această teribilă otravă de pieire sufle-

tească! Şi încă tocmai în praznicele Domnului! Ce lucru grozav!
Tocmai pe timpul praznicelor mai mari, tot creştinul ţine
să se veselească, ţine să-şi petreacă puţin de sărbători, adică să
se îmbete mai mult sau mai puţin. Căci aici a ajuns creştinul
de azi. Bucuria praznicului o vede omul în alcool şi petrecere.
Cu bucuria praznicului se duce omul la cârciumă; se duce
acolo unde diavolul îi măsoară „curaj” şi „veselie” diavoleas-
că, cum se vede în chipul de faţă.
Ce lucru grozav!
Alcoolul şi dobitoacele
Un dobitoc nu bea otrava pe care o bea omul, cea mai aleasă
făptură a lui Dumnezeu
În chipul de alături se vede o mare ruşine pentru cea mai
aleasă făptură a lui Dumnezeu, care este omul. Nişte chefuitori
au prins o oaie şi umblă cu puterea să-i dea şi ei de băut din
otrava cârciumarului. Dar oaia se împotriveşte. Se apără cu

toate puterile ei contra otrăvitorilor.
Vai, ce ruşine este acest chip pentru omul cel făcut după
„chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”! Un dobitoc nu bea otra-
va pe care o bea omul. O oaie, un dobitoc, se apără cu toată pu-
terea contra otrăvii alcoolului, însă omul aleargă după această
otravă şi o bea.
Dobitoacele păstrează rânduiala firii, rânduiala Domnului:
ele beau numai apa cea curată şi binecuvântată. Însă omul, cea
mai aleasă şi cea mai cuminte făptură a lui Dumnezeu, a stricat
această rânduială: el nu se mai mulţumeşte numai cu darul cel
scump al apei; el bea spirt, el bea alcool, el bea o otravă ce-i
tulbură mintea, îi aţâţă poftele cele rele şi îl ticăloşeşte. Un
dobitoc nu face acest lucru, dar omul îl face.
Psalmistul David a zis: „Şi omul, în cinste fiind, nu a pri-
ceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a ase-
mănat lor” (Ps 48, 12). Dar de când a scris psalmistul aceste
vorbe, omul a ajuns cu o treaptă mai jos. Cu beţia şi ticăloşia
alcoolului, omul a ajuns mai jos decât dobitoacele, pentru că
dobitoacele nu beau otrava ce o bea el.
Ce lucru grozav!
DE LA ADĂPAT...
Uitaţi-vă la chipurile de alături. Într-unul sunt vite, într-al

tul oameni (cred că veţi afla uşor în care sunt oamenii şi în care
sunt dobitoacele).
Şi câtă deosebire! Vitele se întorc de la adăpat. Şi-au băut
apa de care au lipsă şi se întorc liniştite şi mulţumite spre casă.
În liniştea lor parcă este o rugăciune tăcută prin care mulţu-
mesc Făcătorului pentru apa cea scumpă.
De la adăpat se întorc şi oamenii de alături. S-au adăpat

o noapte întreagă la adăpătoarea cârciumii şi acum se întorc
acasă cu urlete, cu înjurături, cu bătăi. S-au adăpat o noapte
întreagă cu apa diavolului, iar acum urlă şi înjură pe Făcătorul.
Asta pentru că omul „are minte” iar dobitocul n-are.
Ce ruşine este chipul de mai sus pentru creştinătatea noas-

tră! „Decât însăşi dobitoacele cele necuvântătoare mai fără de
simţire este beţivul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – că dobi-
toacele până atunci beau, până când le este sete, şi cu îndestu-
larea încetează pofta. Iar acesta cu neînfrânarea întrece pofta şi
s-a făcut decât cele necuvântătoare mai necuvântător”.
Ce lucru trist, ce lucru dureros!
CE SE ÎNŢELEGEAU DOI MĂGARI DESPRE STĂPÂNII LOR
Doi măgari, întâlnindu-se la un gard, astfel se înţelegeau:

– Ce mai faci, fârtate? Cum te mai lauzi?
– Rău, prietene, rău de tot. Stăpânul meu îşi face de cap.
De câte ori plec cu el la drum, mă ia o groază. Când plecăm
de acasă, e om
ca lumea; să tot
trăieşti în slujba
lui. Dar pe drum
se schimbă de
nu-l mai cu-
noşti. Se opreş-
te la un anumit
fel de case, un-
de-i larmă mare
(cârciuma), iar pe mine mă lasă afară în drum şi stau... stau... în
frig, în ploaie, nemâncat şi nebăut. Iar când iese afară, parcă-i
scos din fire; ia biciul mânios, mă bate, mă înjură. Eu nu ştiu ce
fac oamenii la casele acelea, dar trebuie că li se face ceva în ele
pentru că pe toţi îi văd ieşind de acolo parcă betegi; unii abia
se ţin pe picioare, alţii sunt furioşi şi înjură şi strigă de te ia o
groază. De altcum eu nu mă mir deloc că se betegesc oamenii
în acele case, căci eu stau numai afară şi totuşi când se deschi-
de uşa mi se face rău de duhoarea ce iese de acolo. Nasul meu
nu poate suferi putoarea ce iese din acele case, d-apoi cei ce
stau ziua întreagă în acea duhoare?... Oare ce-i cu oamenii care
umblă pe la casele acelea, de înjură aşa grozav pe unul ce-i zic
ei Dumnezeu? Trebuie
că-i un om tare rău acest
Dumnezeu, de-L înjură
aşa de grozav. Şi să-ţi mai
spun ceva. Ieri am auzit
pe stăpânul meu strigând
din casa cea afurisită pe
un om: „Prietene Ioane,
hai şi tu înăuntru, la un
pahar”. Dar cel chemat a
răspuns: „Din partea mea, dragul meu, poate putrezi pragul la

casa asta; eu am intrat în Oastea Domnului şi piciorul meu nu
va mai călca în veci în iadul acesta”.
– Ce oameni buni trebuie să fie aceştia care spun aşa –
adăugă celălalt măgar – şi ce bine trebuie să le fie fârtaţilor
noştri care sunt în slujba lor.
Astfel se înţelegeau doi măgari despre om, despre cea mai
aleasă făptură a lui Dumnezeu. Poate mulţi vor fi crezut că
aceasta este o poveste de râs, dar eu socot că este de plâns.
„TE ROG, ĂSTA-I DRUMUL?”
Un om beat ce hălăduia pe străzile unui oraş întreabă pe

un trecător:
– Te rog, spune-mi, ăsta-i drumul ce duce la tren?
– O, nu – răspunse cel întrebat – drumul pe care mergi
dumneata duce la spital şi la cimitir.
Va fi înţeles oare beatul înţelesul răspunsului?
„RACHETA” STICLEI DE ALCOOL
De ani de zile, învăţaţii se frământă cu planul unei aşa nu-

mite rachete, cu care omul să poată zbura în lună. Un tun uriaş
să sloboadă un fel de glonţ uriaş, în care vârându-se doi-trei
oameni, să ajungă în lună.
Şi sticla de alcool este o astfel de rachetă. Când se aprinde
alcoolul în lăuntrul omului, omul devine o „rachetă” ce zboară
cu o iuţeală extraordinară în direcţia... iadului.
Fiecare sticlă de alcool este o rachetă zburătoare spre iad.
Fiecare sticlă de alcool duce grămadă de oameni spre iad.
O veche vorbă spune că se îneacă mai mulţi oameni în

pahar decât în mare. În sticla de alcool mor mai mulţi oameni
decât în toate războaiele şi nenorocirile din lume.
Câteva pilde luate din Biblie

despre ce lucruri grozave face diavolul cu ajutorul alcoolului
Citind cele de până aici despre ce isprăvi grozave face

alcoolul – poate s-ar afla cineva să zică: Ei, doar n-o fi tocmai
aşa... e prea, prea... se prea exagerează lucrurile... astea sunt
numai nişte închipuiri şi ocoşeli omeneşti.
Pentru aceştia şi pentru oricine s-ar mai îndoi că alcoolul
este duhul şi lucrul diavolului – vom lua acum în mână Biblia,
cartea lui Dumnezeu, în care Dumnezeu a pus adevărul cel
veşnic. Şi vom arăta cu Biblia în mână câteva pilde din Biblie
despre ce lucruri grozave şi ce biruinţe grozave a făcut şi face
diavolul cu ajutorul alcoolului.
În special zguduitoare sunt cele trei pilde ce ni le arată
Vechiul Testament despre cum au păcătuit şi au căzut cei trei
aleşi ai Domnului: Noe, Lot şi Solomon, după ce Satan i-a ispi-
tit cu duhul alcoolului şi al beţiei.
Singure aceste trei pilde înfricoşate ar trebui să-l facă pe
orice creştin să fugă de alcool ca de şarpele ce muşcă de moar-
te trupul şi sufletul omului.
Tot atât de puternice sunt şi pildele şi învăţăturile din
Noul Testament. Toată Sfânta Scriptură, de la începutul până
la sfârşitul ei, ne arată acest duh al diavolului şi ne strigă să
fugim de el.
„ŞI S-A ÎMBĂTAT NOE” (FAC 9, 21)

Pe al doilea Adam al omenirii, Satan l-a înşelat cu ispita beţiei
Când S-a arătat Dumnezeu lui Noe după potop, i-a zis ca
odinioară lui Adam. „Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi
feciorii lui şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pă-
mântul şi-l stăpâniţi pe el»” (Fac 9, 1).
Această binecuvântare era o a doua facere a lumii, o a
doua facere a omenirii.
Potopul s-a gătat cu o împăcare a lui Dumnezeu cu omul.
Dumnezeu Se împăcase cu omul. Urma să trăiască pe pământ
o omenire împăcată cu Dumnezeu.
Dar Satan nu putea sta liniştit faţă de această înnoire a
lumii, a omului. Satan umbla acum să otrăvească şi pe acest al
doilea Adam al omenirii. Aceasta este însuşirea diavolului. El
umblă să strice ceea ce lucrează Dumnezeu.
Odinioară, în grădina Edenului, diavolul a stricat lucrul
lui Dumnezeu, înşelând pe Adam şi Eva cu un măr frumos la
vedere şi dulce la gustare. I-a înşelat cu ispita lăcomiei trupeşti.
Tot cu o astfel de ispită îl înşală şi pe Noe. „Şi a început
a fi Noe lucrător de pământ şi a sădit vie. Şi a băut vin şi s-a
îmbătat” (Fac 9, 20-21).
Frumos la vedere şi dulce la gustare i s-a părut lui Noe
rodul viţei, dar vai, pe urmă această lăcomie l-a ameţit, l-a îm-
bătat. Era ispita Satanei.
Diavolul s-a apropiat de Noe, de al doilea Adam al ome-
nirii, cu ispita beţiei. Şi, vai, l-a biruit şi l-a smintit cu această
ispită. „Şi s-a îmbătat Noe”... aceasta era o biruinţă tot aşa de
mare ca cea din grădina Edenului: „Şi a gustat Eva din măr...”.
Cu ispita beţiei, Satan a otrăvit pentru a doua oară pe om
şi omenirea. Îndată ce s-a îmbătat Noe, răutăţile şi greşelile au
început a curge ca dintr-un izvor. Satan îşi strecurase otrava în

sufletul omului şi acum această otravă îşi arată roadele. Beţia
lui Noe a fost un izvor de nesfârşite rele şi răutăţi.
„Şi a băut Noe din vin şi s-a îmbătat... Ham a râs de go-
liciunea tatălui său... Şi s-a trezit Noe din ameţeala vinului şi
a cunoscut câte i-a făcut lui feciorul cel mai tânăr, şi a zis:
«Blestemat să fie Ham, pruncul meu, şi să fie slugă fraţilor
săi»” (Fac 9, 20-25).
Când eram prunc la şcoală, dascălul stăruia să ne arate

greşeala lui Ham, care a râs de tatăl său. Toată lecţia dascălului
se descărca în capul lui Ham.
Greşeala lui Ham, adevărat, a fost mare, dar izvorul greşe-
lii lui e a se căuta tocmai în faptul că „s-a îmbătat Noe”, că de
nu se îmbăta Noe, nici Ham nu păcătuia. Îndată ce s-a îmbătat
Noe, ca dintr-un izvor au început a curge greşelile şi păcatele.

Ham a început a râde, iar Noe, alesul Domnului, a început a...
blestema.
Dar urmările beţiei lui Noe încă nu se opresc numai aici.
Căci ce ne spune Biblia mai departe? Blestemul lui Noe l-a
făcut pe Ham „slugă fraţilor săi” şi cu asta s-a spart iubirea şi
dragostea dintre fraţi. S-a spart pacea şi buna înţelegere din
casa şi familia lui Noe. S-a iscat duşmănie între „slugă” şi „stă-
pân” şi această duşmănie a trecut apoi în toată omenirea, pen-
tru că Biblia spune că „din neamurile feciorilor lui Noe s-au
împărţit hotarele neamurilor pe pământ” (Fac 10, 5).
Din beţie izvorăsc şi azi, ca dintr-un izvor spurcat, tot felul
de fărădelegi şi păcate. Câte blesteme nu se fac şi azi din pri-
cina beţiei: blestemă prunc pe tată şi tată pe prunc, soţ pe soţie
etc. Beţia sparge şi azi pacea şi bună-înţelegerea din casele
oamenilor. N-are dracul nici o altă slugă atât de harnică şi cre-
dincioasă ca băutura şi beţia, cu ajutorul cărora bogată roadă
culege pentru împărăţia iadului.
„Mărul” cu care diavolul l-a înşelat pe Adam şi Eva este
azi paharul de băutură.
O ISTORIOARĂ DESPRE VIA LUI NOE
O istorioară din ţările Răsăritului spune că, după ce a scă-

pat Noe din potop şi a ieşit din corabie, începu a lucra pămân-
tul. Umblând şi lucrând încoace şi încolo, îi veni în minte să
sădească şi vie. Dar via nu se prindea şi lui Noe îi era necaz.
Atunci, iată, vine diavolul şi îl îmbie pe Noe să-l bage şi
pe el ortac la lucru, că el ştie ceva de care via se va prinde.
Noe se învoi şi rămase ca agoniseala s-o împartă în două, după
dreptate.
Atunci Necuratul luă sânge de leu, de porc şi de maimuţă;

stropi butucii viei şi via îndată se prinse şi aduse rod.
La cules, Necuratul şi-a luat partea sa cu prisosinţă şi, cu
toate că Noe a murit demult, dracul îşi ţine şi acum partea sa
întreagă.
Şi de când a uns Necuratul butucii viei cu cele trei feluri
de sânge, aşa a rămas până azi, că băutura îl face mai întâi pe
om curajos ca un leu, mai apoi porc ce se tăvăleşte în noroi şi
pe urmă maimuţă de care râd şi pruncii.
CELE DOUĂ CĂRUŢE
Un căruţaş, întâlnind în drum un altul, voi să-l întreacă.

– Fă-mi loc să trec înainte, se răsti el către cel ce mergea
înainte.
– Dar pe urma mea nu poţi merge?” – răspunse celălalt.
– Nu, zise cel dintâi, pentru că mie mi se cuvine să merg
înaintea ta.
– Eu duc spirt şi ţuică.
– Atunci, frate, ai dreptate. Treci înainte, pentru că eu duc
în căruţa mea coşciuge (sicrie) şi trebuie să merg în urma ta.
BEŢIA LUI LOT

Locul cel mai urât din Biblie ne arată ce poate face diavolul
cu ajutorul alcoolului
Din potopul cel de apă scăpase numai Noe şi familia sa;
din potopul cel de foc al Sodomei şi Gomorei scăpase numai
Lot şi fetele sale.
Dar şi într-un loc, şi într-altul, diavolul a alergat să piar-

dă şi pe aceşti scăpaţi. Pe Noe, diavolul l-a smintit cu alcoo-
lul, cu beţia.
El se apropie acum şi de Lot cu aceeaşi înşelăciune.
„Iar Lot – ne spune Biblia – s-a temut să rămână în Ţoar
(unde se rugase de îngeri să-l lase). A rămas pe munte şi a
locuit într-o peşteră cu cele două fete ale sale.” În această
peşteră s-a petrecut cea mai urâtă istorie din toată Biblia.
Fetele lui Lot – temându-se că vor rămâne fără copii – au
îmbătat cu vin pe tatăl lor şi s-au împreunat, noaptea, cu el”
(Fac 19, 30-38).
Ah, ce lucru grozav a făcut şi aici diavolul cu ajutorul al-

coolului! Ah, cum a stricat şi aici mântuirea celor trei suflete
cu ajutorul alcoolului!
Pagina cea mai urâtă din Biblie este o mărturie despre ce
poate face alcoolul şi este o strigare să ne ferim de alcool.
Am arătat ce urmări grozave a avut beţia lui Noe. Din
această beţie a răsărit vrăjmăşia dintre fiii lui şi dintre neamu-
rile pământului.
Tot atât de grozave urmări au ieşit şi din beţia lui Lot.
Biblia ne spune că din zămislirea fetelor lui a ieşit neamul
Amoniţilor şi Moabiţilor (Fac 19, 36-38). Ei, bine, cine au
fost aceste neamuri? Căutaţi în Biblie şi îi veţi afla pe aceşti
Amoniţi şi Moabiţi pe tot locul luptându-se contra planurilor
lui Dumnezeu.
Din beţia lui Lot au ieşit aşadar nişte fii ai diavolului. Beţia
lui Lot a dat nişte bravi luptători pentru împărăţia iadului.
Tot atât de grozave sunt urmările beţiei şi azi. Prin beţie
ajung oamenii fiii diavolului, fiii pierzării. Prin beţie îşi recru-
tează diavolul luptători pentru împărăţia sa.
Prin beţie se fac cele mai spurcate şi urâte păcate.
VINUL L-A SMINTIT ŞI PE ÎNŢELEPTUL SOLOMON
Biblia ne spune că Solomon, alesul şi iubitul Domnului,

spre sfârşitul vieţii sale a căzut, a părăsit pe Domnul. „Muierile
au abătut inima lui după alţi dumnezei... Pe muntele din faţa
Ierusalimului a zidit altar pentru idolii femeilor lui, cu care
aducea jertfă idolilor” (I Regi 11). Grozavă cădere!
Să cercetăm puţin cum a putut cădea Solomon în o rătă-
cire atât de mare. Biblia ne spune şi acest lucru. Ni-l spune
însuşi Solomon în cuvintele: „Am hotărât în inima mea să-mi
veselesc trupul cu vin, în vreme ce inima mă va cârmui cu

înţelepciune; să stărui astfel în nebunie până voi vedea ce este
bine să facă fiii oamenilor” (Ecles 2, 3).
Eu socot că această hotărâre este începutul şi izvorul că-
derii lui Solomon. Nu-i vorbă, Solomon a luat această hotărâre
nebună cu gând bun, de a cunoaşte prostia şi nebunia (Ecles 1,
17) ce o face băutura şi beţia, însă pe urmă Solomon nu s-a mai
putut opri din „nebunia” în care se băgase.
A şi scris Solomon cele mai potrivite învăţături despre

beţie la Pilde, cap. 23, vers. 31-34, unde zice: „Nu te uita la
băutură când face spume în pahar, alunecă uşor, dar pe urmă
muşcă ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita
după muieri străine şi gura ta va grăi prostii. Şi vei fi ca un
om culcat în mijlocul mării şi ca un cârmaci adormit la câr-
mă”. Ce învăţătură adevărată! Solomon a scos-o şi a scris-o

din păţania lui.
O, ce afurisită e băutura! Omul, când „apucă cu băutura”,
îşi vede pieirea, dar nu se poate opri.
Solomon simţea şi scria că a pierdut cârma vieţii şi totuşi
nu s-a mai putut întoarce din calea pieirii. N-are dracul nici un
alt ajutor atât de bun ca băutura şi beţia. Băutura şi „femeile
străine” (acestea două se ţin strâns deolaltă) omoară şi azi cele
mai multe suflete. Puţini din cei ce apucă cu băutura se mai
întorc înapoi pe cărările vieţii.
O pildă din Noul Testament

Beţia şi jocul au tăiat capul Sf. Ioan Botezătorul
Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat
în faţa noastră şi în gândul nostru, căci e plină de adânci în-
văţături.
Ioan era urât de Irod, pentru că îl mustra că ţine pe muie-
rea fratelui său (Mc 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci stri-
ga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur,
să fi fost un predicator „modern” din zilele noastre, ar fi închis
ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă
de păcatele celor mari).
Dar diavolul – „tatăl minciunii” – urăşte cu toate puterile
sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu
Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l
piardă pe Ioan. Nu putea însă, pentru că Ioan era foarte iubit
de popor.
Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un
prilej „potrivit”. A aşteptat o zi cu „bun prilej”, iar ziua aceea
a fost ziua naşterii lui Irod. A aşteptat dracul ziua beţiei şi a
jocului, căci ştia el, tartorul cel bătrân, că atunci e „prilej”
să-l piardă pe Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În
faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata Irodiadei. Şi lui
Irod cel beat i-a plăcut atât de mult acest joc drăcesc, încât
pentru el a tăiat capul lui Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul
Sfântului Ioan.
Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare.

Pentru izbânzile sale, dracul pândeşte şi azi zile cu „bun
prilej”. Iar aceste zile sunt şi azi zilele în care se fac beţii şi jo-
curi. În astfel de zile „taie” diavolul şi azi „capuri” şi ucide su-
flete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se „taie” şi azi „capuri”,
se pierd suflete. Câteodată, pe la jocuri şi beţii, se junghie şi se
omoară trupuri – dar suflete, regulat, la orice joc şi petrecere.
Durere, şi „ziua numelui” creştinilor de azi e – ca pe vre-
mea lui Irod – un „bun prilej” pentru diavolul. În loc de rugă-
ciune, de ziua numelui lor, creştinii de azi fac beţii şi păcate.
Jocul a tăiat capul Sfântului Ioan. Cu ajutorul jocului a se-

cerat diavolul o astfel de biruinţă. De aceea, toţi Sfinţii Părinţi
spun că jocurile sunt lucrul dracului şi le osândesc cu cele mai
grele cuvinte. Toţi Sfinţii Părinţi, toate canoanele şi toate pra-
vilele osândesc jocurile ca pe lucrul dracului şi pun la afuri-
sanie pe preoţii şi laicii care joacă (vom strânge cândva într-o
carte întreagă aceste lucruri).
Din ziua în care jocul a tăiat capul lui Ioan, jocul ar trebui
blestemat şi afurisit de toţi creştinii cei adevăraţi.
Dar, durere, jocurile sunt azi apărate de multe ori chiar de

cei ce ar trebui să le blesteme.
ALTE PILDE DIN VECHIUL TESTAMENT
În Vechiul Testament mai sunt şi alte multe pilde şi întâm-

plări despre răutăţile ce le face alcoolul.
Amintim, pe scurt, numai câteva.
David a îmbătat pe Urie

Ca să scape de păcatul desfrânării făcut cu femeia lui Urie,
David prorocul – desigur, la sfatul diavolului – „l-a poftit pe
Urie să mănânce şi să bea cu el şi l-a îmbătat” (II Sam 11, 13).
Iar după ce planul cu această beţie n-a reuşit, tot diavolul
l-a sfătuit pe David să pună la cale uciderea lui Urie.
Tot cu beţia vinului şi a desfrânării l-a smintit diavolul şi
pe proorocul David.
Beţia lui Nabal

Şi despre Nabal ne spune Biblia că şi-a sfârşit viaţa cu o
beţie.
Când se întorsese Abigail, soţia lui, de la David, unde-i
ceruse iertare, l-a aflat chefuit şi „mort de beat”.
„Şi după cam zece zile, Domnul a lovit pe Nabal şi a mu-
rit” (I Sam 25, 36-38).
Ospăţul lui Baltazar

Şi la ospăţul împăratului Baltazar din Babilon a lucrat vi-
nul şi beţia.
În stare de beţie, împăratul şi oaspeţii lui au pângărit vase-

le sfinte aduse din Templul de la Ierusalim.
Această beţie şi pângărire a atras asupra împăratului urgia
şi pedeapsa lui Dumnezeu vestită prin acea fioroasă arătare:
„Mene, Tekel, Fares” (Dan 5, 1-25).
CE SPUNE ÎNŢELEPTUL SOLOMON ŞI ÎNŢELEPTUL SIRAH?
„Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt
neînţelegerile?
Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănirile fără pricină?
Ai cui sunt ochii roşii?
Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul
cu vin amestecat.
Nu te uita la vin când curge şi face mărgăritare în pahar.
El alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca
o viperă.
Ochii ţi se vor uita după femeile altora şi inima îţi va grăi
prostii.
Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat
pe vârful unui catarg. M-a lovit, dar nu mă doare. M-a bătut,
dar nu simt nimic. Când mă voi trezi? Mai vreau vin” (Pld 23,
29-35).
„Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase, ori-
cine se îmbată cu ele nu este înţelept” (Pld 20, 1).
„Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îm-
buibează cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare
sărăcesc” (Pld 23, 20-21).
„Nu fi viteaz la vin, căci pe mulţi i-a pierdut vinul” (Sirah
31, 29).
„Amărăciunea sufletului este vinul când se bea mult; of-

tări şi căderi face” (Sirah 31, 34).
Vinul şi muierile înşală pe cei înţelepţi” (Sirah 19, 2).
„Lucrătorul beţiv nu se va îmbogăţi, cel ce nu bagă de
seamă de cele mici, pe încet va cădea” (Sirah 19, 1).
„Nu te face sărac făcând ospeţe de împrumuturi, când nu
ai nimic în pungă” (Sirah 18, 33).
Ce spun Scripturile
despre cei ce dau altora să bea alcoolul
„Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi
torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti... Îţi va veni şi ţie rândul
să iei paharul (mâniei) din dreapta lui Dumnezeu” (Hab 2,
15-16).
„Voi aţi dat nazireilor să bea vin şi prorocilor le-aţi po-
runcit: «Nu prorociţi». De aceea, iată, vă voi stropşi aşa
cum stropşeşte pământul carul încărcat cu snopi” (Amos 2,
12-25).
Aceste fioroase sentinţe să le ia pe sufletul lor şi cârciu-
marii!
CE SPUN PROROCII DESPRE ALCOOL ŞI BEŢIE
„Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi ame-

ţitoare şi şed până noaptea târziu şi se înfierbântă de vin” (Is
5, 11).
„Vai de cei tari când este vorba de băut vin şi de viteji
când e vorba de amestecat băuturi tari” (Is 5, 22).
„Vinul, mustul şi desfrânarea iau minţile omului” (Osea
4, 11).
„Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi... văitaţi-vă toţi cei ce
beţi vin” (Ioil 1, 5).
SAMSON ŞI SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
În Biblie sunt arătaţi cei doi aleşi ai Domnului care, încă

din pântecele mamei lor, au fost arătaţi ca unii ce nu vor bea
vin şi băuturi îmbătătoare. Samson din Vechiul Testament (Jud
13, 4-5) şi Sfântul Ioan Botezătorul au fost profeţiţi ca unii ce
„nu vor bea vin şi băuturi ameţitoare” (Lc 1, 15).
CE SPUNE MÂNTUITORUL DESPRE ALCOOL
„Ferice de robul acela pe

care, stăpânul său, la venirea
lui, îl va afla făcând aşa (pri-
veghind). Dar dacă este un
rob rău care zice în inima lui:
«Stăpânul meu zăboveşte să
vină», dacă va începe să bată
pe tovarăşii lui de slujbă şi
să mănânce şi să bea cu be-
ţivii, stăpânul robului aceluia
va veni în ziua în care el nu
se aşteaptă şi în ceasul pe care
nu-l ştie, îl va tăia în două şi
soarta lui va fi soarta făţarni-
cilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 24, 46-51).
„Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze
inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările
vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără de veste asupra
voastră” (Lc 21, 34).
„Că precum a fost în timpul lui Noe, aşa va fi şi la veni-
rea Fiului Omului. Precum era în zilele cele mai dinainte de
potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în

ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic până când
a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului
Omului” (Mt 24, 37-39).
CE SPUNE SFÂNTUL APOSTOL PAVEL

DESPRE ALCOOL ŞI BEŢIE
„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvie, ci fiţi plini

de Duh Sfânt” (Ef 5, 18).
„Căci cei ce dorm noaptea dorm şi cei ce se îmbată noap-
tea se îmbată. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji” (I
Tes 5, 7-8).
„Să trăim frumos ca în timpul zilei, nu în chefuri şi beţii;
nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă”
(Rom 13, 13).
„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt aces-
tea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea
la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile,
neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, uciderile,
beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare ca acestea”
(Gal 5, 19-21).
„Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legătură cu vreunul
care, măcar că îşi zice frate, totuşi este curvar sau lacom de
bani, sau defăimător, sau beţiv, sau răpaci; cu un astfel de om
nu trebuie nici să mâncaţi” (I Cor 5, 11).
„Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici în-
chinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahiii, nici sodomi-
ţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici răpitorii, nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor 6, 9-10).
CUVÂNTUL SFÂNTULUI APOSTOL PETRU
„Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor

şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri
şi în slujiri idoleşti neîngăduite” (I Ptr 4, 3).
Preoţii şi alcoolul
Toate Scripturile spun că preotul trebuie să se ferească
de alcool şi beţie
Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: tu şi fiii tăi împreună
cu tine (adică neamul leviţilor, preoţilor, să nu beţi vin, nici
băutură ameţitoare... ca să puteţi deosebi se este sfânt de ce
nu este sfânt, ce este curat de ce este necurat şi să puteţi învăţa
pe copiii lui Israel toate legile pe care le-a dat Domnul prin
Moise” (Lev 10, 8-11).
„Toţi păzitorii lui Israel sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt
nişte câini muţi care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi şi le
place să doarmă. Totuşi sunt nişte câini lacomi care nu se mai
satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd
de calea lor, fiecare umblă după folosul lui. Veniţi – zic ei – am
să caut vin şi ne vom îmbăta cu băuturi tari. Mâine vom face
tot ca azi, ba încă şi mai rău” (Is 56, 10-12).
„Preoţi şi proroci sunt îmbătaţi de băuturi tari, sunt stă-
pâniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină
când prorocesc, se poticnesc când judecă” (Is 28, 7).
„Trebuie ca episcopul (şi, cu atât mai vârtos, preotul) să
fie fără prihană, bărbatul unei singure femei, cumpătat, în-
ţelept, vrednic de cinste... să nu fie beţiv, nici bătăuş, nici
doritor de câştig mârşav, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani” (I
Tim 3, 2-3).
„Episcopul (şi preotul), ca econom al lui Dumnezeu, tre-

buie să fie fără prihană, nu încăpăţânat, nici mânios, nici dedat
la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig mârşav, să fie iubitor de
bine, cumpătat, drept, înfrânat” (Tit 1, 7-8).
CU ALCOOLUL ŞI BĂUTURA,
DIAVOLUL A STRICAT ŞI PRAZNICELE DOMNULUI
Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu

le-a stricat diavolul cu ajutorul alcoolului, dar parcă pe nici una n-a
stricat-o aşa de mult ca pe ziua Domnului şi praznicile Domnului.
Biblia ne spune că ziua a şaptea – duminica – este Ziua Dom
nului. Dar diavolul sare astăzi şi răspunde că a lui e această zi.
„A mea este ziua a 7-a – zice diavolul – pentru că în

această zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverile şi
fac negustorii şi târguri. În această zi se strâng oamenii să
facă clevete, minciuni, fălii şi, mai ales, în această zi intră
în casa şi biserica mea: în cârciumă, unde mă preamăresc cu
sudălmi, beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua a 7-a e ziua mea –
zice Satan – pentru că în această zi îmi slujesc mie oamenii
mai mult ca oricând”.
Ziua Domnului ar trebui să fie ziua de laudă şi mărire lui
Dumnezeu aşa cum arată chipul de mai înainte. În această zi ar
trebui să cânte cerul şi pământul: „Lăudaţi-L pe El toţi îngerii
Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L
pe El împăraţii pământului şi popoarele...” (Ps 148).
Dar în loc de această cântare de mărire lui Dumnezeu, du-
minica răsună cârciumile, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi
toate tămbălăurile şi păcatele. Toate desfătările cele lumeşti şi
de suflet stricătoare se fac azi duminica, în ziua Domnului, în
ziua sufletului. Biblia ne spune că odinioară Antioh, împăratul
păgân, a trimis pe căpitanul Apolonie să măcelărească pe locu-
itorii Ierusalimului. „Şi sosind Apolonie cu oaste la Ierusalim,
s-a făţărnicit a fi de pace şi a aşteptat sărbătoarea sâmbetei”
(când tot poporul era la preumblare pe uliţe şi pe la petrecănii).
Atunci ieşi Apolonie fără veste cu ostaşii pe străzi şi umplu de
sânge şi de ucidere uliţele Ierusalimului” (II Mac 5).
Şi diavolul, ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile
Domnului şi atunci se sloboade cu oastea lui asupra creştini-
lor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sânge în sufletul lor.
Cârciumile, uliţele, locurile de joc şi petrecere, în toată dumi-
nica şi sărbătoarea se stropesc cu sângele sufletesc al celor pe
care Satan cu oastea lui i-a rănit şi i-a omorât.
Cititorule! Cum prăznuieşti tu ziua Domnului, ziua sufle-
tului?...
PRAZNICELE „CREŞTINILOR” DE AZI

Un „Hristos a înviat” din fereastra unei bodegi
Chipul de mai jos l-am văzut de Paşti, în fereastra unei
bodegi (o cârciumă în care se vinde şi de-ale mâncării). Şi cum
l-am văzut, îndată mi-am zis: Iată, aceasta este Învierea creşti-
nilor de azi... Iată o icoană adevărată a praznicelor de azi.
Mâncare şi băutură; petrecere şi chef – ăsta e praznicul

creştinilor de azi. Asta e bucuria Învierii.
Bodegarul cu fereastra de alături a fost foarte sincer când
a aranjat un „Hristos a înviat” cu mâncare şi băutură. Căci bu-
curia Învierii – ca şi a celorlalte praznice – răsună pe la câr-
ciumi, pe la chefuri şi beţii.
În noaptea şi ziua Învieri, nicăieri nu spune Evanghelia că

s-ar fi îmbătat cineva. Pe buzele tuturor era vestea cea dulce că
a înviat Domnul... Iar azi e alcoolul, însăşi beţia!
„BUCURIA” CU CARE AŞTEAPTĂ CREŞTINI DE AZI

NAŞTEREA DOMNULUI ŞI CELELALTE PRAZNICE MARI
Foarte potrivit e arătat în chipul de mai jos „bucuria” cu

care aşteaptă creştinii de azi Naşterea Domnului. „Chefuri,
dansuri, petreceri, desfătări lumeşti... aceasta este „bucuria”
de praznice a celor mai mulţi creştini.
Bucuria Naşterii, creştinii de azi au dus-o la cârciumă, în
casa lui Satan.
În Praznicul Naşterii, Pruncul Iisus vede „primirea” ce I-o

fac oamenii şi se întreabă îngrozit: „Asta-i bucuria cu care Mă
aşteaptă oamenii pe pământ?”.
După post, odată cu Naşterea Domnului şi Învierea
Domnului, se dezleagă jocurile, petrecerile, chefurile şi beţiile,
ca şi când Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ar fi venit pe pământ să-i
dezlege pe oameni la desfătări şi păcate.
Nicăieri nu citim în Evanghelie că s-ar fi îmbătat cineva
în noaptea Naşterii sau în noaptea Învierii. În noaptea Naşterii
stăteau îngerii împreună cu păstorii, cântau şi preamăreau pe
Dumnezeu. Iar în noaptea şi ziua Învierii, pe buzele tuturor era
nu băutura, ci vestea cea dulce că a înviat Domnul.
Creştinii cei dintâi petreceau „praznicele” în psalmi, în lă-
udări şi în cântări duhovniceşti (Ef 5, 19).
„Bucuria” praznicelor de azi e o bucurie ce n-are nimic cu
praznicele. E o bucurie ce batjocoreşte praznicele.
CELE DOUĂ PAHARE DE LA I CORINTENI 10, 21
Apostolul Pavel spune apriat: „Nu puteţi bea paharul

Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa
Domnului şi la masa dracilor” (I Cor 10, 21). Însă oamenii
răspund: „Ba putem...”.
„Nu puteţi sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu, şi lui
Mamona”, zice Mântuitorul (Mt 6, 24). Însă oamenii răspund:
„Ba putem...”.
E plină lumea de creştini care trăiesc în minciuna şi înşelă-
ciunea că pot bea şi paharul Domnului, şi paharul dracilor... pot
sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona... pot fi şi cu Dumnezeu,
şi cu lumea... şi cu cele sufleteşti, şi cu cele lumeşti.
Ah, ce mişel mare e diavolul! El a imitat şi aici pe Domnul.

„Şi luând (Iisus) paharul, a zis: «Beţi dintru acesta toţi, că
acesta este sângele Meu care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor»” (Mt 26, 26-28).
Însă diavolul şi-a zis: „De vor alerga oamenii cu toţii la
acest pahar, eu sunt pierdut, împărăţia mea este pierdută”. Şi
s-a apucat diavolul şi a făcut şi el un pahar (pe cel de birt), pe
care îl ridică mereu, strigând: „Veniţi de beţi din paharul meu,
că mare este puterea lui: veţi uita îndată de necazuri, veţi că-
păta curaj, voie bună, „poftă de mâncare”, putere, sănătate...”.
Şi lumea ascultă această chemare mincinoasă. E plină lu-
mea de cei ce se cuminecă cu „paharul dracilor”: cu alcoolul,
după care se aleg pe urmă cu pieire trupească şi sufletească.
E plină apoi lumea şi de cei ce cred că pot bea din amândouă
paharele. Aceştia sunt creştinii pe care îi vezi duminica di-
mineaţa la biserică – după-amiaza la cârciumă. De la masa
Domnului – la masa dracilor. De la paharul Domnului – la
paharul dracilor.
Ah, în ce minciună şi înşelăciune mare trăiesc cei mai
mulţi creştini!
„Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor” (I Cor 10, 21)
PETRECERI DE SĂRBĂTORI CU DANSURI „PÂNĂ ÎN ZORI”
Ce păgânătate mare este şi aceasta! La toate praznicele şi

sărbătorile mari, se „aranjează” baluri şi petreceri, cu „dans
până în zori”. Lumea e „invitată” la petrecere de Crăciun, de
Anul Nou, de Botez etc.
Iar după aceste invitări şi petreceri „cu dans până în zori”,
roadă bogată culege diavolul şi iadul. Toată roada e a lui.
Ce bine sunt puse aceste invitări în chipul de mai jos.
Cei ce mergeţi pe la baluri, priviţi, iată cine vă invită acolo! E
moartea, e iadul, e pieirea. Şi toţi cei ce ascultă aceste chemări
şi pleacă pe calea „invitărilor” nu se întorc niciodată teferi aca-
să. Unii vin cu sănătatea stricată, alţii cu capetele sparte şi cu
toţii bolnavi cu sufletul.
Oh, e grozav secerişul pe care diavolul îl are cu invită-

rile lui. Secerişul şi culesul diavolului e pe la petrecerile de
sărbători.
Dragi tineri, frăţiori şi surioare! Grijiţi; pe voi vă caută,

mai ales, aceste „invitări”. Şi pe voi vă omoară, mai ales, aces-
te „invitări”. Pe voi vă pescuieşte Satan, mai ales, cu aceste
„invitări”. Iar dacă nu mă credeţi pe mine, mergeţi pe la spitale
şi sanatoriile de tuberculoşi şi veţi afla acolo tot tineri şi tinere,
care se ofilesc şi se topesc fiindcă au dat ascultare acestor „in-
vitări”. Mergeţi pe la spitale, temniţe şi cimitire şi veţi afla pe
tot locul urmele acestor „invitări”...
„La dans până-n zori, veniţi, fete şi feciori” – aşa vă chea-
mă diavolul şiretul. Şi după ce l-aţi ascultat, vă trimite acasă cu
sufletul şi trupul bolnav. Şi pe mulţi îi trimite chiar în mormânt.
Să luăm aminte! Şi Biblia are o „invitare” ce ne cheamă la
un „ospăţ”, la o „petrecere”. E „invitarea” de la Luca 14, 17,
unde ne cheamă pe toţi să intrăm şi să ne petrecem cu toţii la
„ospăţul” Mirelui.
Adică, vedeţi, sunt în lumea asta două „invitări” şi doi
„invitatori”. O „invitare” vine de la Domnul şi ea ne cheamă la
„ospăţul” Lui, la „masa” Lui. Cealaltă vine de la diavolul şi ea
ne cheamă la moarte şi la pieire.
Vai de cei ce ascultă chemarea lui Satan.
„VENITUL CURAT” AL PETRECERILOR
În chipul de alături e pus tot adevărul. Se vorbeşte despre

un „venit curat al petrecerilor”. Dar acest „venit curat” este
aproape întreg al diavolului. Dracul s-alege cu cel mai mare
câştig pe urma petrecerilor. Ale lui sunt beţiile ce se fac la pe-
treceri, sudălmile, bătăile, aprinderea poftelor, desfrânările,
batjocorirea praznicelor, certurile, omorurile şi alte lucruri sla-
be. Judecaţi voi înşivă, dragi cititori, oare nu-i aşa?
Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături.
Necuratul se duce râzând, cu sacul încărcat cu „venitul curat
al petrecerilor”. Pentru scopurile culturale rămâne, ca scăpat,

1 leu (căzut şi acela din sacul lui).
Chiar şi cu câştigurile materiale ale petrecerilor e aşa. Se
beau la petreceri zeci de mii de lei, iar pentru scopuri culturale
se aruncă câte o coajă, de ochii lumii.
Ţăranul: Stai, drace, stai că a căzut un leu din sac.

Dracul: Lasă-l pentru scopuri culturale şi de binefdacere.
Şi apoi, ce înţeles creştinesc are silinţa societăţilor şi insti-

tutelor de a scoate „venituri” pentru scopuri curate din lucruri
necurate? Ce legătură are Hristos cu Veliar, lumina cu întune-
ricul, cele bune cu cele rele?
Într-o revistă, părintele arhimandrit Iuliu Scriban scria
despre un bal mascat de la Bucureşti, aranjat pentru ajutorarea
unei... biserici trăznite. Ce lucru trist!
„Venitul curat” al petrecerilor e un venit necurat, e leul
căzut din desaga dracului. „Câştigul cel curat al petrecerilor” e
câştigul Necuratului.
Societăţile şi institutele ar trebui să se ferească de astfel
de „venituri curate”, căci banii cei spurcaţi îi strică şi pe cei
curaţi.
Un creştin adevărat nu umblă pe la petrecerile împreunate
cu beţii şi jocuri, pentru că nu vrea să sporească şi el cu punga
şi cu sufletul lui câştigul cel „curat” al Necuratului.
ZIUA ŞI NOAPTEA DE ANUL NOU
Ce păgânătate grozavă este creştinismul de azi, judecat

chiar şi numai după felul cum trec creştinii de azi dintr-un an
într-altul. Ce păgânătate grozavă a ajuns ziua de Anul Nou şi
noaptea de Anul Nou!
Anul Nou ar trebui să fie o zi şi o noapte tainică şi plină
de fior, căci omul păşeşte pragul anului şi nu ştie în ce intră: în
viaţă, ori moarte; în sănătate, ori boală; în bucurie, ori necaz.
În această tainică zi şi tainică noapte, omul ar trebui să
mulţumească bunului Dumnezeu pentru că a trecut un an de
viaţă şi să ceară cu lacrimi fierbinţi un nou an de viaţă. Anul
Nou ar trebui să fie un bilanţ sufletesc în care creştinul să-şi
facă socoată şi cu viaţa lui cea sufletească.
Dar, în loc de aceasta, creştinul de azi ţine să treacă pragul

Anului Nou aşa cum, foarte potrivit, arată chipul de mai jos: cu
gura la butoi, cu chef şi beţie.
Cu gura la gura butoiului de băutură! – acolo îşi petrece
creştinul de azi ziua şi noaptea cea tainică de Anul Nou.
Cu gura la butoi! – acolo îi trimite diavolul pe creştinii de

azi în ziua şi noaptea de Anul Nou, pentru ca, tulburându-li-se
mintea, oamenii să nu-şi poată face socoata cu viaţa lor cea
sufletească.
Cu gura la butoi – acolo îi trimite diavolul pe creştinii
de azi, ca să nu poată auzi telegrama cerului: „Hotărât este
omului o dată să moară, iar după moarte vine judecata” (Evr
9, 27). „Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul!”...
(Mt 24, 42).
Ce mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. După judecata
lumii de azi, e o ruşine să treci Anul Nou fără... să te îmbeţi.
Să treci beat dintr-un an într-altul! – ăsta e creştinismul
de azi!
„Să îngropi anul cel vechi” cu beţii, în loc să-ţi îngropi

păcatele cu lacrimi – asta e judecata de creştin.
Oastea Domnului
s-a luat la trântă şi cu
acest diavolesc obi-
cei. Ostaşii Domnului
trec pragul Anului
Nou cu „petreceri” şi
„beţii” duhovniceşti:
cu rugăciuni, cântări,
predici etc. Din noap-
tea de Anul Nou, os-
taşii au făcut o „noap-
te a Domnului”.
Suflete dragă!
Alătură-te şi tu de
ceata celor care trec dintr-un an într-altul cerând binecuvânta-
rea Domnului peste viaţa lor. Tu... şi toată casa ta.
BEŢIILE DE „ZIUA NUMELUI”, CEA MAI MARE BATJOCURĂ

CE SE POATE ADUCE SFINŢILOR
Sfântul Ioan Botezătorul şi „Ionii de azi”
Este datină între creştinii de azi să bea şi să se îmbete de
„ziua numelui”. Şi cel mai sărac om ţine să bea şi să se îmbete
de ziua numelui. Şi, cum oamenii poartă cu toţii nume frumoa-
se de sfinţi: Nicolae, George, Ion, Petru etc., beţiile şi chefurile
se fac în ziua sfinţilor respectivi.
Vai, ce păgânătate şi batjocură este aceasta! Eu am ci-
tit mult prin Biblie şi cărţile sfinte, dar nicăieri n-am citit că
atare dintre sfinţi ar fi fost iubitor de alcool. Sfântul Nicolae
a fost un sfânt al milei

şi milostivirii. Ultimul
ban l-a împărţit săracilor.
Sfântul Gheorghe, aşijde-
rea, a făcut altfel de vi-
tejii decât cele ce se fac
pe la cârciumi. Ce să mai
zic apoi de Sfântul Ioan
Botezătorul, care încă din
pântecele mamei sale a fost
vestit ca unul ce „nu va bea
nici vin, nici băutură ame-
ţitoare” (Lc 1, 15)? A trăit
o viaţă întreagă aplecat în
rugăciune şi înfrânare,
hrănindu-se cu „acride şi
miere sălbatică”.
Sfântul Ioan, îm-
preună cu ceilalţi sfinţi,
au fost pilde măreţe de
înfrânare şi de sfinţenie.
Atunci, de ce oame-
nii care le poartă numele
ţin cu orice preţ să-şi pe-
treacă şi să se îmbete în
ziua lor? Pentru că dia-
volul a scornit această
datină.
Este această diavolească datină cea mai mare batjocură ce

se poate aduce amintirii sfinţilor.
Eu socot că dacă sfinţii s-ar ivi în lume, ar striga după cei
ce le poartă numele: „Oameni buni! Ori vă purtaţi după nume-
le ce le aveţi, ori vă lepădaţi de aceste nume... căci altcum ne
batjocoriţi amintirea!”...
O STATISTICĂ DESPRE CÂND SE ÎNTÂMPLĂ

CELE MAI MULTE BĂTĂI ŞI OMORURI
Statistica din chipul de mai jos arată când se întâmplă în-

tre oameni cele mai multe bătăi şi omoruri (crime).
Cuţitul cel mai mare şi plin de sânge e în ziua duminicii.
Adică în ziua Domnului – în ziua sufletului – şi în sărbători se
fac cele mai multe bătăi şi omoruri. Asta pentru că atunci merg
oamenii pe la cârciumi şi, după ce se îmbată, s-apucă de bătăi
şi scot cuţitele.
Lunea cuţitul e mai mic; e numai sfârşitul relelor rămase
de duminica. Marţea e şi mai mic; s-au răcit cu totul beţiile de
duminica.
Miercurea iară-i cuţit mare, pentru că oamenii iar au înse-

tat de băutură şi mai trag câte o beţie şi la mijlocul săptămânii.
Joia şi vinerea sunt cuţitele mici. Sâmbătă iară-i cuţit mare,
pentru că atunci trag oamenii cu plata la cârciumă şi au răgaz
de băutură.
Iată cum a stricat diavolul cu ajutorul băuturilor ziua
Domnului şi a făcut din ea ziua morţii trupeşti şi sufleteşti.
MINTEA ŞI VINUL
O veche istorioară din Orient spune:

Când omul bea primul pahar, mintea începe să se îngrijo-
reze, spunând: „Destul, vinule, destul... Opreşte-te, ajunge!...”.
Când omul mai bea încă un pahar, atunci mintea se supără
şi se ia la ceartă cu vinul, fiindcă dacă se mai bea şi al doilea
pahar, vinul începe a împinge mintea ca să-i ia locul. Şi de aici
ceartă şi neînţelegere.
Când se mai bea încă un pahar – adică al treilea pahar
– atunci mintea supărată zice vinului: „De-acum rămâi tu în
locul meu”; iar omului: „Rămâi sănătos, omule. Nu ţi-a fost
de-ajuns un pahar, ci ţi-a trebuit trei, de acum chinuieşte-te.
După trei, ştiu bine că vor veni treizeci şi trei şi eu n-am ce să
mai caut la tine. De acum ascultă de vin”.
Şi aşa, de la trei pahare de vin, mintea pleacă de la om.
CE SPUNE FERICITUL IERONIM DESPRE ALCOOL ŞI BEŢIE
Bagă de seamă ca respiraţia ta să nu fie niciodată mirosi-

toare a vin. Fereşte-te, precum de vin, aşa şi de orice altceva
de care omul se poate îmbăta şi de care cugetarea lui ar deveni
ceva tulbure.... Dacă focul tinereţii se aprinde în mine fără vin

şi fierbe sângele în mine, şi dacă corpul meu este vioi şi vigu-
ros chiar de la sine, apoi eu pot fi fără pahar în care este otravă
chiar în cea mai mică măsură.
Ce caută alcoolul
în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti?
Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti
de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni
Sfinte sunt Tainele Bisericii noastre, frumoase sunt sluj-
bele noastre bisericeşti, frumoase sunt datinile noastre biseri-
ceşti, dar diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.
Să mai spunem răului pe nume, cred că e de prisos. Se
poate vedea în toate părţile.
Spre pildă, la moartea şi îngropăciunea oamenilor e pri-
lejul cel mai potrivit de a trezi în suflete gândul veşniciei şi
al mântuirii sufleteşti.
Dar diavolul a avut grijă
ca să înăbuşe acest gând.
Căci pe la priveghiuri ce
se întâmplă? Cele mai
urâte lucruri. În cele două
nopţi de priveghere, se
bea, se citeşte în „biblia”
diavolului cea cu 32 de
foi (cărţile de joc), se
tămâiază cu tămâia dia-
volului (tutun), se fac tot
felul de glume şi lucruri
păgâneşti. Şi însăşi în-
gropăciunea e plină de alcool. Decât eram preot la ţară, ştiu

cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paracliserul
(crâsnicul) s-a îmbătat aşa de rău, încât a trebuit legat deasupra
mortului pe car, altcum n-a fost chip să fie adus în sat.
Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără al-
cool şi fără datini păgâneşti. La privegherea ostaşilor adormiţi
în Domnul – şi altor fraţi creştini pe unde sunt chemaţi – osta-
şii Domnului se roagă, citesc din Biblie şi alte cărţi religioase;
cântă cântări duhovniceşti şi petrec în adevărată priveghere.
Aşijderea la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc
slujba preotului cu cântările lor şi cu petrecerea lor cea duhov-
nicească.
Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu o dată,
chiar în sfânta biserică, la Taina sfintei cununii, nuntaşii se pre-
zintă morţi de beţi... Iar încolo – beţii, bătăi, ba chiar şi omoruri.
Atât de mult s-a înrădăcinat acest rău, încât îşi închipuie oa-
menii de multe ori că nu se pot face slujbe bisericeşti fără alcool.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un credincios ce
îmi spunea că ar face sfeştanie în casă, dar n-are... rachie... E silit
să amâne sfeştania până când va da Dumnezeu rod de prune şi
rachie, să facă el atunci o sfeştanie „de cea mare”.
Ostaşii Domnului arată prin pilda lor că slujbele biseri-
ceşti şi datinile noastre bisericeşti n-au lipsă de alcool. Ostaşii
Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de la botezuri,
ospeţe, îngropăciuni etc.
CE SPUNE SF. IOAN GURĂ DE AUR DESPRE DATINILE

ŞI OBICEIURILE CELE RELE DE LA NUNŢI, OSPEŢE ETC.
Mulţi îşi închipuie că lupta Oastei Domnului e ceva nou şi

mulţi ne mustră spunând că suntem contra datinilor şi obiceiu-
rilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii
şi lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm
pe Sfântul Ioan Gură de Aur ce ne spune despre acest lucru.
Cinstită este nunta – zice Sfântul Ioan Gură de Aur –, însă
la săvârşirea nunţilor se petrec atâtea fapte urâte, încât rămâi
uimit văzându-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi
cântece (de lăutari) amestecate cu cuvinte murdare şi, cu un
cuvânt, tot felul de lucruri urâte, introduse de diavolul... Să
nu-mi spui că aşa este obi-
ceiul, căci dacă obiceiul este
rău, trebuie părăsit, iar dacă
este bun, facă-se pururea.
Deci să nu necinstim
nunta cu pompe diavoleşti. Ci
ceea ce au făcut cei din Cana
Galileii să facă şi cei ce i-au
acum muieri; să aibă adică pe
Hristos în mijlocul lor.
Şi cum este cu putinţă
această să se facă? Dacă pe
diavolul îl vei goni, dacă cân-
tecele cele curveşti, dacă ver-
surile cele înverşunătoare şi
jocurile cele de ocară şi pom-
pa diavolească, şi turburarea,
şi râsul cel desfrânat şi cele-
lalte necuviinţe le vei scoate
afară, atunci Hristos cu ade-
vărat va veni înăuntru împreună cu Maica Sa şi fraţii Lui (In
2, 1-2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea unora şi însărcinător,
acestea sfătuind şi obicei vechi tăind. Însă nimic de acestea eu
nu grijesc. Că nu îmi trebuieşte darul cel de la voi, ci folosul
vostru caut. Să nu îmi zică mie cineva că aşa este obiceiul.

Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei nu pomeni. Ci
de sunt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de va fi, strică-l
pe el; iar de nu sunt rele, măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi
îl sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase nu au fost
obicei vechi, ci scornirea oarecărora sunt cele ce se fac.
„Dar nimeni în sat – vei zice tu – nu a făcut aşa!”
Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-te şi te fă înce-
pător al acestui bun obicei, ca şi cei de pe urmă să ia pildă.
Şi de va râvni cineva şi va urma acest obicei, către cei ce vor
întreba, vor avea a răspunde strănepoţii şi cei din strănepoţi
cum că cutare a adus această bună lege.
CE SPUN CANOANELE
Sinodul al 7-lea Ecumenic, canonul 61 cateriseşte pe pre-

oţii care „joacă la nunţi sau privesc la jocuri şi glume”, iar „de
se vor duce la nuntă pentru a binecuvânta masa, îndată ce vor
intra lăutarii, să se scoale preoţii de la masa nunţii şi să plece
de acolo”. Tot pentru acelaşi lucru, canonul afuriseşte şi pe
mireni.
Canonul 42 şi 43 (din canoanele Sfinţilor Apostoli), cate-
riseşte pe preoţii care joacă în zari (sau la cărţi) ori se dedau la
beţie. Tot pentru acelaşi lucru, „ipodiaconul, citeţul ori cântă-
reţul, asemenea şi laicul, să se afurisească”.
Canonul 54 afuriseşte pe orice cleric care ar fi prins – nu-
mai – mâncând în cârciumă, afară numai dacă în călătorie ar
trage la ospătărie (nu cârciumă).
Aceasta, fiindcă preotul trebuie să fie pentru laici pildă de
viaţă cinstită şi întru toate fără prihană, ca nu cumva printr-în-
şii să se hulească numele lui Dumnezeu.
FÂNTÂNA VIEŢII (BIBLIA)
„Toţi cei însetaţi, veniţi şi beţi”, ne strigă mereu bunul

Dumnezeu (Is 55, 1). Biblia încă este o fântână minunată, cu
o apă minunată, cu apa vieţii. Cât de puţini sunt însă cei ce
însetează şi se adapă din apa aceasta!
FÂNTÂNA MORŢII (ALCOOLUL)
...Cât de mulţi sunt însă cei ce se adapă din fântâna cealaltă, din
fântâna băuturilor şi cârciumilor. La fântâna diavolului dă năvală
toată lumea, pentru ca să bea apa morţii. Iar cei ce aleargă la apa
asta şi o beau sunt cu toţii creştini botezaţi cu apă şi Duh Sfânt.
Alcoolul şi sănătatea
Alcoolul este şi cel mai mare duşman al sănătăţii trupeşti
Alcoolul este un beteşug rău, o boală grea nu numai pen-
tru suflet, pentru sănătatea cea sufletească, ci şi pentru cea tru-
pească a omului. Precum alcoolul este un izvor de rele pentru
suflet, tot aşa pentru viaţa trupească a omului este un izvor de
beteşuguri, de ticăloşie trupească. Alcoolul e cu adevărat vrăj-
maşul cel mare de care zicea Mântuitorul că „omoară şi trupul,
şi sufletul omului”.
Cea mai grea lovitură o primeşte, cu alcoolul, inima. Se
spune că băutura veseleşte inima omului. Da, însă ce se în-
tâmplă cu acest prilej? Ascultaţi ce spune un medic vestit din
America. Alcoolul sileşte inima omului să bată mai mult decât
sunt bătăile ei regulate. S-a constatat că o sticlă de bere pro-
voacă 4000 de bătăi de inimă mai multe la zi. Un sfert de litru
de rachiu provoacă 50.000 (cincizeci de mii) de bătăi de inimă
mai multe pe zi decât e bătaia inimii. Prin aceste bătăi sili-
te, muşchii inimii slăbesc. Alcoolul este, pentru inimă, tocmai
ceea ce este biciul pentru calul cel istovit. Îl loveşti cu biciul şi
se aspreşte o clipă, dar pe urmă se opreşte şi mai istovit. Aşa
loveşte şi alcoolul inima omului.
În chipul următor se vede inima omului beţiv mai mare
decât a celui sănătos. Asta vine de acolo că inima beţivului
se lărgeşte, trebuind să prelucreze băutura cea multă. Inima
beţivului capătă o grăsime de putregai (aşa cum e şi faţa lui),
Inimă de om sănătos şi inimă de beţiv
se puhăveşte, se lăbărţează, muşchii i se tocesc, corzile i se

descoardă (de aceea beţivul este un discordat), vinele şi ar-
terele se întind şi îşi pierd frăgezimea. O astfel de inimă se
cheamă în lumea medicală „inimă de bou” (parcă mai potrivit
ar fi „inimă de porc”). E o inimă ce şi-a pierdut puterea, e o
inimă bolnavă.
Iată, iubite cititorule, ce face beţia cu vasul cel mai ales
ce-l are omul înăuntrul său. Inima ar trebui să fie lăcaşul Du
hului Sfânt şi iată băutura cum a stricat-o şi a făcut din ea o
„inimă de bou”, adică de dobitoc.
Dar, alături de inimă, tot atât de mult suferă pe urma bă-
uturilor şi beţiilor şi alte organe, stricând sănătatea trupească
a omului. Priviţi, spre pildă, chipul următor şi vedeţi ce face
beţia cu rinichii omului. Rinichii sunt de cea mai mare însem-
nătate pentru viaţa şi sănătatea omului, căci ei aleg şi strecoară
sucurile ce au ieşit din băuturile şi mâncările ce le mâncăm şi
bem. Rinichii aleg pe cele bune iar pe cele rele şi de prisos le
dau afară.
Rinichi de om bolnav şi de om sănătos
Însă ce se întâmplă la cel băutor? Rinichii nu mai pot

birui cu atâta otravă şi materie rea ce o dă alcoolul spre stre-
curare şi se ofilesc ca o floare ce se usucă înainte de vreme.
Rinichii beţivilor se zbârcesc, scad şi îşi pierd puterea de lu-
crare. Asta-i şi pricina că unii beţivi capătă un fel de grăsime
din care nu s-a strecurat otrava alcoolului, ci a rămas acolo
în ea. De aici şi gusturile ciudate ale beţivilor de a nu simţi
foamea când beau, a pofti acreli etc. Iată ce face băutura şi cu
sănătatea omului!
Şi mai mare este prăpădul
ce-l face alcoolul cu stomacul
Stomac de om săntos şi de om beţiv

(rânza) omului. Stomacul omului sănătos are aşa-numitul „suc

gastric” care asudă prin nişte mici găurele din pereţii stoma-
cului un fel de suc care ajută mistuirea (măcinarea) mâncării.
La omul băut, pe pereţii stomacului se aşază un fel de var
din băutură care închide găurelele sucului gastric şi astfel îm-
piedică mistuirea şi ruinează sănătatea.
Stomacul beţivului e plin de un fel de creţe şi pe faţa lui.
Alcoolul ruinează „moara” stomacului şi, stricând această
moară, ruinează şi corpul.
O FIOROASĂ CONSTATARE
Un profesor, medic vestit, cu numele de Pelman, de la Uni

versitatea Bonn (din Germania), s-a apucat şi urmărit pe cale
ştiinţifică şi medicală pe toţi urmaşii şi descendenţii unei femei
beţive, Ada Surelis, moartă la vârsta de 60 de ani. Învăţatul a
aflat că această femeie a avut 701 urmaşi, copii, nepoţi şi străne-
poţi. Şi acum iată ce a aflat despre aceşti descendenţi: 100 erau
copii nelegitimi (bitanci), 142 cerşetori, 156 cu epilepsie (fras,
nevoie), 64 bolnavi în spitale, 181 desfrânate şi 70 osândiţi pen-
tru diferite crime.
Iată cum beţia se face un izvor de rele şi răutăţi şi otrava ei
trece din sânge în sânge până la a 7-a şi a 8-a spiţă de oameni.
Învăţatul arată că popoare şi neamuri întregi se pot pustii cu
totul prin otrava alcoolului.
IATĂ-L PE „TAICA” ALCOOLUL CU CELE DOUĂ „FIICE” ALE SALE
Cele mai teribile boli îşi au născarea în băuturile îmbătă-

toare, în alcool.
Foarte potrivit e pus alături alcoolul în chipul unui „tată “

a două „fete”: oftica şi bolile lumeşti.
Oftica e boala plămânilor: e o boală cumplită ce nu iartă.
De regulă, această boală e a celor ce apucă cu băuturile; e a ce-
lor ce-şi macină sănătatea şi vlaga trupească prin cele birturi, e
a celor ce, în loc de pâine şi lapte, se hrănesc cu alcool.
O altă „fiică” a alcoolului sunt bolile lumeşti. Pe la birturi

şi pe la beţii se aprind poftele şi se fac desfrânările. Alcoolul
aprinde poftele, această aprindere duce la desfrânare, iar aceas-
ta, la teribile boli lumeşti. Tineri cu faţa de trandafir îşi pierd
într-o noapte sănătatea cea trupească şi îşi umplu oasele pe o
viaţă întreagă cu cumplita boală lumească ce se cheamă sifilis
(freanţ). Despre aceştia zice înţeleptul Solomon că „vor geme
pe urmă când li se va istovi carnea şi trupul” (Prov 5, 1-12).
Oftica şi bolile lumeşti se ţin deolaltă ca două surori şi

fiice ale alcoolului. Oriunde bântuie alcoolismul, acolo veţi în-
tâlni şi pe cele două fiice ale lui: oftica şi bolile lumeşti.
ŞI CANCERUL
În timpul din urmă, medicii au aflat că alcoolul ajută foar-

te mult şi la aşa-numita boală a cancerului. Cancerul încă este
un prunc al alcoolului.
Cancerul este o rană, o bubă rea ce greu se mai poate vin-
deca. Beţivii capătă rana aceasta în stomac şi – după ce o irită
mereu cu otrava băuturii – se prăpădesc cu zile.
CONSUMĂM 500 MILIOANE LITRI ALCOOL ANUAL

Ce spune o statistică
După o statistică mai nouă, rezultă că România consumă

50 de mii de vagoane, adică 500 milioane litri de alcool, cu
următoarele repartiţii: 335 milioane litri de vin, 5 milioane litri
de şampanie, 50 milioane litri de bere şi 20 milioane litri de
ţuică şi rachiu. Se vine, deci, în medie pe fiecare cap de român
30 litri de alcool. Vai de capul nostru!
În acelaşi timp, o statistică a Ministerului de Agricultură
arată că laptele ce se consumă în ţară abia dă un litru de lapte
pe cap de locuitor. Iar fabricile de zahăr arată că produsul lor
dă abia un kilogram de zahăr pe cap de locuitor. Deci, pe fie-
care cap de român se vine anual 30 litri de alcool, un litru de
lapte şi un kilogram de zahăr. Bine mai stăm!
Băuturile falsificate
strică şi mai mult sănătatea oamenilor
E plină ţara de băuturi false
Alcoolul în sine, chiar dacă e curat, este o otravă. Unde pui
însă faptul că băutura curată e ca şi corbul cel alb. Despre toate
băuturile care se vând, se
poate spune deschis şi ca-
tegoric că sunt, mai mult
sau mai puţin, falsificate
şi întărite cu fel de fel de
otrăvuri.
Prin anii 1932 s-a fă-
cut mare răsunet în ţară,
descoperindu-se că băutu
rile se falsificau cu otrava aşa-numită etilic şi metilic, care bă-
uturi au omorât atunci sute de oameni.
Dintr-un singur kilogram de spirt metilic se pot face 500 de
vagoane de vin şi alte băuturi... atât de înfricoşată este acea otravă.
O cercetare făcută mai anul trecut la Braşov a constatat că
doi mari „negustori de vinuri” au falsificat vagoane întregi de
„vin” folosind cenuşă, zaharină şi glicerină.
Tot la Braşov s-au aflat falsificate vinurile cele „extrafine”
care se vindeau cu 80 de lei butelia. Chipul următor arată o ast-
fel de „negustorie de vinuri”. Uitaţi-vă din ce fel de „struguri”
se face „vin de calitatea I”.
Aici la oraşe nu găseşti vin curat, să-l cauţi cu galbeni

în mână. Tot aşa şi prin cele mai multe crâşme de la sate. De
rachiuri, nici să nu mai vorbim. Toate rachiurile îndulcite şi ne-
îndulcite (rom, coniac, pere etc., etc.) sunt falsificate. Ţinuturi
întregi sunt otrăvite cu băuturi falsificate.
CEL DIN URMĂ PAHAR
Omul de alături nu e o închipuire, ci e unul care poate că

mai trăieşte pe undeva, prin atare sat sau oraş. Eu parcă-i aud
pe cititorii acestei cărţi cum vor zice, văzând chipul de alături:
„Ăsta-i Petru lui Ion; Ionul lui Nicolae etc.”...
Beţivii au toţi la fel acelaşi chip şi fotografie, pentru că
diavolul, cu ajutorul băuturii, a stricat în cel beţiv nu numai
chipul omului, ci şi chipul lui Dumnezeu, „după asemănarea”

Căruia a fost făcut; beţivul are chip de dobitoc.
În chipul mai sus se vede beţivul care a ajuns la cel din

urmă pahar. Diavolul – în chipul morţii – îi toarnă în pahar
otravă (la care oamenii îi zic „căldură” şi „putere”) şi râde că a
câştigat un suflet pentru împărăţia iadului.
Tu poate râzi, dragă cititorule, citind aceste rânduri şi ui-
tându-te la chipul de mai sus. Dar nu râde, ci te înfioară şi
priveghează. Nu te încrede că eşti la cel dintâi pahar şi te poţi
opri, căci diavolul are multe feluri de meşteşuguri să te tragă
până la cel din urmă pahar. Diavolul a făcut trei legături cu
ajutorul băuturilor. Cea dintâi legătură e când bei prima dat în

junie, din fală şi mândrie. Nu-ţi place încă băutura, dar bei să
arăţi că eşti voinic. Asta-i o legătură slabă. E însă o aţă subţire
pe care o poţi rupe fără nici o greutate. Dar dacă n-o rupi, aţa se
tot îngroaşă. Începi a bea fiindcă îţi place... Asta-i a doua legă-
tură cu care te leagă Satan. Cu o bună încordare, şi pe aceasta
o poţi rupe. Dar dacă n-o rupi, începi a bea fiindcă nu poţi alt-
cum, adică aţa s-a făcut lanţ cu care te-a legat Satan şi atunci
eşti pierdut, ca omul din chipul de mai înainte.
Cititorule! Te-a legat şi pe tine Satan cu una din aceste legă-
turi? Aleargă la Mântuitorul, primeşte-L pe El, căci numai cu El,
cu darul şi cu puterea primite de la El, te poţi dezlega şi scăpa de
legăturile beţiei. Mântuitorul te poate scăpa chiar şi dacă legătu-
ra s-a prefăcut în lanţ. Scapă la El! Scapă îndată şi vei fi izbăvit.
PRINS CA MUSCA ÎN PĂIANJEN
Iată unde duce băutura şi beţia. Iată sfârşitul beţivului.

Cu ajutorul băuturii,
Satan l-a prins pe bă-
utor în cursa morţii,
aşa cum păianjenul
prinde musca în pân-
za lui.
Vai, ce sfârşit
groaznic este acesta!
Dar şi din pierzarea
aceasta, cel pierdut
mai poate încă scăpa,
dacă strigă cu credinţă
pe Iisus Mântuitorul şi
Izbăvitorul.
Partea a II-a
Patima băuturii şi beţiei se poate birui

numai cu puterea Evangheliei
Am arătat până aici relele şi răutăţile pe care le face bău-
tura. Sunt nenumărate aceste rele. Noi am arătat numai câteva
din ele. S-ar putea scrie cărţi întregi.
În cele ce urmează, vom arăta acum, mai pe larg, cum
se poate birui această patimă diavolească. Beţivul este un în-
drăcit, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur; este stăpânit de
un duh rău, de care poate scăpa, numai cu putere de sus, de
la Dumnezeu. De aceea, combaterea beţiei numai în direcţia
aceasta se poate face cu succes.
Patima beţiei s-a combătut şi se combate mereu şi în ţara
noastră. Contra ei vorbesc medici, profesori, conferinţe, cărţi
etc. Însă patima stă tot în picioare. De ce? Pentru că pătimaşul
nu e dus în singurul loc unde poate scăpa de patima beţiei:
la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit. De patima beţiei,
omul poate scăpa numai cu darul şi ajutorul Celui care a venit
în lume să nimicească lucrurile diavolului (I In 3, 8) şi să ne
scape de bântuielile lui.
În direcţia aceasta am început noi combaterea alcoolului
cu mişcarea Oastea Domnului, înfiripată cu inspiraţie de sus,
de la Dumnezeu. Iar roadele acestei combateri evanghelice
s-au şi arătat. În decurs de câţiva ani, zeci de mii de suflete
au scăpat din ghearele beţiei şi azi Îl slăvesc pe Izbăvitorul şi
Mântuitorul nostru cel scump.
În paginile ce urmează vom arăta, deci, ce poate face

Evanghelia în combaterea alcoolului şi ce a putut face Oastea
Domnului cu această putere de sus.
BEŢIA ESTE UN LANŢ PE CARE...

NUMAI JERTFA CRUCII ÎL POATE FRÂNGE
Patimile cele rele sunt lucrul diavolului. Sunt un fel de

legături cu care diavolul îl leagă pe om încetul cu încetul şi
pe nesimţite. Începe diavolul cu o aţă subţire, cu primul pahar
de băutură, şi tot îngroaşă aţa până face din ea ştreang şi lanţ.
Tot îngroaşă aţa până
ce îl prinde pe om în
lanţul beţiei. Vrei să
te laşi de beţie, dar nu
mai poţi. Eşti legat cu
lanţul (cum se vede
în chip).
Aşa sunt şi cele-
lalte patimi: desfrâ-
narea, mânia, zgârce-
nia etc., toate patimi-
le sunt la fel de rele:
sunt nişte lanţuri grele şi cumplite. Noi ne ocupăm mai mult cu
beţia, pentru că asta le întrece pe toate.
Ah, ce rob cumplit este beţivul! Paharul de băutură este
mic, dar el este o temniţă grozavă pentru atâţia şi atâţia pă-
cătoşi. Ţărani şi muncitori, cărturari şi plugari, învăţaţi şi
neînvăţaţi stau ferecaţi în „această ticăloasă şi ruşinoasă
robie” (cum se vede în chipul de mai sus). Pătimaşul este

un rob al diavolului... Viaţa lui este o robie şi o ticăloşie
ruşinoasă.
Unii stau o viaţă întreagă în această robie. Alţii caută să
scape de ea. Se aud hotărâri: „Mă las de băutură, mă las de
fumat”. Dar, vai, astfel de hotărâri, de regulă, se gată cu cuvin-
tele: „Am cercat, dar nu pot”.
Un lucru trebuie să ştie oamenii. Patimile cele grele sunt
lucrul diavolului şi puterea diavolului. Ele pot fi biruite numai
cu puterea Domnului, pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos a venit în lume anume „să nimicească puterea
diavolului” (I In 3, 8). El i-a dezlegat pe cei chinuiţi de duhuri
rele. El singur îi poate dezlega şi pe cei legaţi de patimile cele
rele. De patimile cele rele poate scăpa omul numai cu ajutorul
Mântuitorului.
PATIMA BĂUTURII E UN ŞTREANG

PE CARE NUMAI „FOARFECA” GOLGOTEI ÎL POATE TĂIA
Aşa e patima beţiei. Cum

se vede în chipurile de mai
jos. Ea începe cu o aţă subţire,
pe care omul o poate rupe cu
uşurinţă. Numai că aţa asta e
întinsă cu vicleşug, de o mână
vicleană: de mâna lui Satan. Şi
dacă omul nu bagă de seamă,
aţa se tot îngroaşă – paharele
sporesc mereu – până când, pe
urmă, Satan a făcut din aţă un
ştreang cu care l-a legat pe om. Şi, apucat pe calea asta, omul
sfârşeşte cu pieire trupească şi sufletească.
Satan, de meserie, este împletitor de ştreanguri şi lanţuri
cu care îi leagă pe cei apucaţi cu patimi rele. Şi, ah! Ce de
suflete pierde cu aceste legături! De când eram la ţară, am cu-
noscut un om care, de la primul pahar – de la aţa cea subţire –,
a ajuns pe urmă la ştreangul spânzurătorii.
Ah, ce grozave sunt ştreangurile şi lanţurile lui Satan! Dar

slăvit să fie Iisus Biruitorul. El ne-a lăsat o „foarfecă” minunată
cu care putem tăia orice ştreang şi orice lanţ de patimă rea. El
ne-a lăsat „foarfeca” Golgotei; ne-a lăsat Jertfa Lui şi Sângele
Lui de pe dealul Golgotei. Oricât de grozav ar fi legat cineva cu
patimile cele diavoleşti, el poate scăpa dacă Îl primeşte cu ade-
vărat pe Cel ce a venit în lume anume să strice puterea lui Satan.
IISUSE MÂNTUITORULE, MÂNTUIEŞTE PE CEI CĂZUŢI

ÎN GHEARELE ŞARPELUI-ALCOOL
La pagina 46 arătam că din sticla de alcool pândeşte şar-

pele-diavol. În patima beţiei este şarpele-diavol, care stoarce
vlaga cea trupească şi sufletească a omului.
Ah, ce înfricoşat este a cădea în ghearele şarpelui-alcool!
Suferă şi bieţii copii în această cădere. Beţia este un şarpe gro-
zav care sugrumă şi copii.
Ah! Beţivilor,
gândiţi-vă că în
lanţurile voastre
ajung şi copila-
şii voştri. Nele
giuirea voastră
trece şi asupra
lor. Prin ticăloşia
voastră, le stri-
caţi şi sângele lor.
Prin patima voas-
tră, le beţi pâinea,
le beţi hainele, le
beţi sănătatea, le
beţi sângele lor,
le beţi viaţa lor.
Ah, sărmanii co-
pii ai beţivilor!
Ah, sărmănuţii de
voi, copii ai beţivilor! Dar nu disperaţi, dragi copilaşi. Ridicaţi
mânuţele voastre şi glasurile voastre spre ceruri. Acolo este
un Mântuitor, Care vă poate scăpa şi pe voi, şi pe taţii voştri.
Rugaţi-vă Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Cereţi aju-
torul Lui şi El va asculta rugăciunea voastră.
Contra beţiei se ţin conferinţe, se scriu cărţi, se dau sfaturi
şi îndemnuri, dar toate acestea nu pot ajuta nimic. Beţia se
poate combate numai cu ajutorul Evangheliei.
„Beatul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – este un fel de
îndrăcit. El suferă aceleaşi patimi ca cel îndrăcit; se clatină,
cade, zgâieşte ochii, face spume la gură etc. Cel căzut în
boala asta trebuie adus la Mântuitorul aşa după cum spun
Evangheliile, că cei cuprinşi de boli grele şi bătuţi de «du-
huri mute» erau aduşi la Mântuitorul să ia tămăduire” (Mc

9, 17-29).
Aduceţi la Mântuitorul pe cei bântuiţi de patima beţiei.
Ajutaţi-i să se apropie de Mântuitorul şi să-L afle pe Mântuitorul.
Fratele meu! Te-a muşcat şi pe tine şarpele-alcool? Ridi
că-ţi ochii spre cer. Priveşte Jertfa Crucii, căci asta e singura
ta scăpare. Toţi cei muşcaţi de patima beţiei – şi de alte patimi
rele –, priviţi spre Domnul, primiţi-L pe Domnul şi Jertfa Lui
cea scumpă şi îndată vă veţi tămădui.
O PILDĂ DIN ISTORIE

Un mort şi omorât în beţie a înviat şi a scăpat la o viaţă nouă,
cu puterea Evangheliei
În chipul de alături
se vede un om decăzut...
un om atât de decăzut,
încât poate unii ar crede
că acest om nici nu exis-
tă, ci e dat ca o arătare
– ca un tip – al omului
decăzut.
Dar chipul de
alături a trăit aievea.
El se poate vedea în
protocoalele poliţiei
din New York, Walter
Street.
Acest decăzut era
cunoscut la New York
sub numele de Old Colonel Johnson, adică bătrânul Colonel

Johnson.
Avea o înfăţişare grozavă. Era numai de 60 de ani, dar
părea de 80-90 de ani.
Istoria lui, pe scurt, e aceasta. S-a născut dintr-o familie
bună din Ohio. A primit o creştere aleasă şi a învăţat dreptul.
S-a făcut avocat şi s-a căsătorit. Pe urmă a intrat la armată,
ajungând până la rangul de colonel.
Dar încă de tânăr apucase cu patima beţiei. Încetul cu în-
cetul, diavolul a tot îngroşat lanţurile acestei patimi, până ce
colonelul a apucat cu totul în căile pierzării, şi-a părăsit familia
şi a fugit la New York, cu un nume fals.
Aici şi-a mâncat şi ce a mai avut, devenind un cerşetor de
stradă, aşa cum îl arată chipul de mai înainte. Ani de zile a stat
în această ultimă treaptă a decăderii trupeşti şi sufleteşti.
Cine ar mai fi crezut că din acest cu adevărat „mort” ar
mai învia un om nou? Şi totuşi minunea s-a petrecut.
Cerşetorul colonel Old ajunse în contact cu nişte creştini
adevăraţi care îi vestiră pe Mântuitorul şi mântuirea. Cel căzut
primi vestea mântuirii şi, închizându-se în bordeiul său, s-a
rugat şase zile de-a rândul, strigând cu lacrimi fierbinţi: „O,
Dumnezeule, dacă nu e prea târziu, eu Te rog, iartă-mă şi pe
mine, sărmanul pierdut şi ticălosul”.
Şase zile s-a rugat neîncetat, aşteptând răspunsul cerului
de sus. Şi răspunsul a sosit. În dimineaţa zilei a şaptea – du-
minica – s-a ridicat de jos cu faţa şi sufletul plin de pace şi
bucurie, zicând: „Sunt iertat... sunt mântuit”.
Domnul îi frânsese lanţurile robiei şi îl scăpase de sub
puterea lui Satan. Decăzutul şi-a recâştigat sănătatea şi i s-a
schimbat înfăţişarea. Dintr-un om „mort”, a ajuns un om viu.
A ajuns o mărturie vie despre puterea Evangheliei.
A mai trăit 14 ani şi a devenit un vestitor al Domnului.

Vestea pe tot locul minunea ce s-a petrecut în viaţa lui.
Viaţa acestui om, ce „mort era şi a înviat”, este şi ea o măr-
turie vie şi grăitoare că cei biruiţi de patima beţiei pot scăpa de
acest diavol cumplit numai cu puterea Evangheliei.
DE BEŢIV NU TREBUIE SĂ RÂDEM, CI SĂ PLÂNGEM DE MILA LUI

ŞI SĂ NE RUGĂM PENTRU MÂNTUIREA LUI
Alături e chi-
pul unui pătimaş
beţiv pe care tot
mereu îl văd pe o
stradă lăturalnică
cum măsoară dru-
mul şi pruncii se
ţin după el cu ţipe-
te şi cu râsete, ca
după urs.
Din cea mai
aleasă făptură a lui
Dumnezeu, iată ce
face diavolul cu
ajutorul alcoolu-
lui: un obiect de
râs sau, mai bine
zis, de jale.
Naţia (popo-
rul) spune că de cel nebun nu-i iertat să râzi. Dar de cel beat
da, pentru că beatul se face cu voia lui un fel de „nebun”. Dar
această judecată, în lumina Evangheliei, nicidecum nu poate
sta în picioare. Pătimaşul beţiv nu trebuie batjocorit, ci trebuie

compătimit şi trebuie ajutat să scape din lanţul patimii.
Pătimaşul beţiv este un înfrânt de puterea lui Satan...
este un legat de puterea lui Satan... este un fel de „îndrăcit”.
Pătimaşul beţiv este doar cea mai grăitoare mărturie despre ce
înseamnă a fi robul lui Satan. Iar nouă trebuie să ne fie milă de
un suflet căzut în această ticăloasă robie. Noi trebuie să-l aju-
tăm în tot chipul pe un astfel de nenorocit, să scape de lanţurile
lui Satan.
Alături de fiecare beţiv decăzut şi biruit de patimă, noi
trebuie să auzim cuvintele Apostolului Pavel: „Piere fratele tău
pentru care a murit Hristos” (I Cor 8, 11).
Eu, de câte ori văd un pătimaş beţiv, mă cutremur şi ochii
mi se umplu de lacrimi, gândindu-mă cu Apostolul Pavel că în
faţa mea „piere un suflet, un frate, pentru care a murit Hristos”.
Beţivul este un fel de legat de Satan, pe care trebuie să-l
mântuim, aducându-l la Domnul, Căci El a venit anume să stri-
ce lucrurile diavolului (I In 3, 8).
Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului a scăpat o mul-
ţime de astfel de nenorociţi şi pierduţi pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Să căutăm pe tot locul astfel de pierduţi şi să stăru-
im pentru mântuirea lor.
Lupta Oastei Domnului

Zeci de mii de suflete a scos această mişcare din prăpădul beţiilor
şi cârciumilor. Cum s-a pornit mişcarea Oastei?
Mişcarea Oastei Domnului are azi peste 100 de mii de

membri luptători. Şi duce contra alcoolului cea mai mare luptă
din câte s-au dat cândva în ţara aceasta.
Mişcarea Oastea Domnului s-a înfiripat la Anul Nou
1923.
A ieşit dintr-o rugăciune. Mâhnit în sufletul meu de felul

păgân şi păcătos cum trec creştinii dintr-un an într-altul, cu
beţii şi îmbătări de cap, m-am rugat Bunului Dumnezeu să ne
dea putere mai multă contra întunericului, contra răutăţilor şi
contra vrăjmaşului diavol.
Rugăciunea s-a prefăcut – sau, mai bine zis, Domnul a
prefăcut-o – într-un fel de chemare la o hotărâre contra beţiilor
şi sudălmilor. Această chemare s-a publicat la foaie de Anul
Nou 1923, însoţită de o Hotărâre, un legământ contra beţiilor
şi sudălmilor. Chemarea spunea, între altele:
„Veniţi să facem o intrare creştinească în anul cel nou.
Avem noi, românii, două mari păcate care, mai ales, ne strică
sufletul şi traiul cel creştinesc: sudalma şi beţia.
Veniţi să facem o hotărâre şi o întovărăşire de luptă împo-
triva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi
al vecinilor noştri”.
Chemarea a răzbit în suflete. Era venită şi pornită de la
Domnul de sus. Valurile ei au crescut an de an.
Azi, Oastea Domnului a împânzit toată ţara cu ostaşii ei
şi cu lupta ei. Lupta ei s-a pornit mai întâi contra beţiilor şi
sudălmilor. A trecut apoi într-o mare mişcare de renaştere du-
hovnicească.
În lupta cu vrăjmaşul alcool, Oastea Domnului a făcut
şi face adevărate minuni. S-ar putea scrie o carte întreagă
despre aceste lupte şi biruinţe. Peste 100 de mii de oameni
a hotărât această Mişcare să-şi păzească viaţa şi sufletul de
şarpele alcool. Şi zeci de mii de suflete prinse în gheare-
le beţiei au scăpat la picioarele Crucii. Oastea Domnului a
închis şi câteva zeci de cârciumi, prefăcându-le în case de
adunare a Oastei.
REGULILE OASTEI DOMNULUI

PRIVITOARE LA BĂUTURILE ALCOOLICE
Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei Domnului

sunt următoarele:
Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe
dintr-odată, cu totul, de orice băuturi alcoolice. Omul poate
trăi şi fără băuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi
mai bine).
Avându-se în vedere faptul că în ţara noastră sunt peste
500 de mii de podgoreni, pentru care ar fi prea grea opreliştea
să nu-şi guste vinul şi li s-ar închide cu totul uşa intrării în
Mişcarea noastră religioasă; avându-se în vedere şi faptul că
Apostolul Pavel a sfătuit pe Timotei să „folosească puţin vin,
pentru desele sale îmbolnăviri” (I Tim 5, 23)... lăsăm şi noi fo-
losinţa unui pahar de vin curat. Punem însă îndată condiţia ca
acest pahar să nu treacă în alte pahare, să nu fie o uşă deschisă
spre alte pahare, spre beţie. Lângă cel dintâi pahar, punem în-
dată cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Vinul este de la
Dumnezeu, beţia de la diavolul...”. Un pahar de vin curat este
destul, pentru caz de osteneală şi boală.
Oastea Domnului opreşte cu totul de la orice fel de băuturi
alcoolice:
1. pe cei pătimaşi, pe cei beţivi, pentru că în cei pătimaşi
băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire şi stă-
pânire. Pentru beţiv, cel dintâi pahar deschide larg uşa
spre beţie. Pentru cei pătimaşi nu este o altă cale de
scăpare, decât ruperea cu orice fel de băutură, pentru
vecii vecilor.
2. Oastea Domnului opreşte apoi de la orice fel de băuturi
alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi (fie juni, fie văduvi),
pentru că aceştia trebuie să stăruie în virtutea înfrânării
poftelor. Băuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman

al acestei virtuţi. Virtutea înfrânării poftelor se potri-
veşte cu alcoolul întocmai ca uleiul cu focul. E ca şi
când ai pune ulei în foc. „Nu beţi vin, întru care este
desfrânare”, zice Apostolul Pavel (Ef 5, 18).
3. Un ostaş al Domnului nu va umbla pe la cârciumi şi nu
va gusta nici un fel de băuturi pe la cârciumi, pentru că
acolo sunt ispitele cele mai mari.
Acestea ar fi, pe scurt, regulile cu băuturile. Spun adevă-
rat că ani de zile m-am frământat cu dezlegarea lor şi tremur
şi acum, să nu fi greşit cu precizarea lor. Ca un munte de fier
parcă apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cum-
va am lăsat o uşiţă deschisă pentru ispita Satanei? Băgaţi de
seamă, căci paharul de vin care l-am lăsat poate fi o uşă des-
chisă pentru Satan, poate fi mărul din grădina Edenului, dacă
nu grijim. Satan este viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă,
apoi, cu zi, cu noapte, umblă şi se vicleneşte cum ar putea-
o lărgi, ca să intre prin ea. Aici voi spune o mult grăitoare
istorioară.
Doi bătrâni, un moşneag şi o babă, luară hotărâre să se
lase de băutură, că prea tare caliciseră din pricina asta. Îşi lăsa-
ră însă voie să bea aldămaş când ar cumpăra sau ar vinde ceva,
căci doar târg fără aldămaş unde s-a mai pomenit?
Hotărârea o ţinură bătrânii o săptămână, două; da’ gura
tare le ardea după rachie. Atunci baba prinse o găină şi zise
către moşneag: „Ştii ce? M-am gândit să-ţi vând ţie găina
mea”. „Bine te-ai gândit”, răspunse moşneagul. Făcură târg
şi băură aldămaş. Şi tot aşa merseră târgurile între ei până
când, nemaiavând bani de aldămaş, începură a face târguri-
le cu cârciumarul, până când îşi băură şi hainele de pe ei şi
ajunseră în drum.
Decât astfel să vă înşele şi pe voi Satan, decât să aveţi

veşnic o uşă deschisă, eu zic: mai bine închideţi uşa de tot;
lepădaţi-vă de orice băutură îmbătătoare.
Închei, spunând încă o dată: un ostaş al Domnului face cel
mai bine dacă se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice.
„AM CÂŞTIGAT 10.000 LEI DE CÂND AM INTRAT

ÎN OASTEA DOMNULUI”
Prea cucernice părinte! Iată, sunt întrebat de mai mulţi

oameni băutori şi fumători, ce folos sau dobândă am dacă
sunt înscris în Oastea Domnului? Eu le-am răspuns: Iată, de
doi ani nefumând şi nebând alcool, am dobândit 10.000 de
lei, din care a zecea parte, adică 500 de lei, îi trimit pentru
fondul de evanghelizare şi de 500 de lei am luat cărţi reli-
gioase tot de la societatea Oastea Domnului, pentru hrană
sufletească; şi 9000 de lei i-am întrebuinţat pentru hrană şi
îmbrăcăminte.
Capu Codrului, Bucovina

la 9 decembrie 1928
Ioan Măzărescu,
ostaş în Oastea Domnului
CANONUL 24, SINODUL DIN LAODICEA
Nu se cuvine celui sfinţit, începând de la preot până la dia-

con, şi de aici înainte oricăruia din tagma bisericească, până la
servitor, cititori sau cântăreţi, sau cateheţi, sau portari, sau din
tagma călugărilor, să intre în cârciumă.
ÎN VECHIUL TESTAMENT,
FIUL BEŢIV ERA OMORÂT CU PIETRE
În Vechiul Testament era legea care judeca păcatul fără

iertare, după greutatea lui. Într-un loc din Biblia Vechiului
Testament este arătată şi judecata beţiei. „Dacă un om are un
fiu neascultător, să spună bătrânilor cetăţii:
«Iată, fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, nu ascultă
de glasul nostru şi este lacom şi beţiv». Şi toţi oamenii din
cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară” (Deut 21, 18-21).
Ce pedeapsă groaznică! Beţivul era omorât cu pietre. Arată
şi această pedeapsă cât de grozav era socotit păcatul beţiei.
ÎN NOUL TESTAMENT,
E PRIMIT CU IERTARE ŞI OSPĂŢ DE BUCURIE
Faţă de legea Vechiului Testament, în Noul Testament

a venit darul, dragostea şi iertarea Tatălui ceresc. Şi în Noul
Testament este un fiu care şi-a mâncat averea cu beţii şi des-
frânări: fiul cel pierdut. Dar, întorcându-se acasă, a fost iertat
şi primit cu ospăţ de bucurie.
Dragă cititorule! Poate şi tu eşti apucat pe calea cea pier-
dută a băuturii şi beţiei. Opreşte-te, iubitul meu, în loc, opreş-
te-te cu fiul cel pierdut şi te întoarce cu el „acasă”. Oricât de
căzut şi de decăzut ai fi, află că Tatăl ceresc te doreşte şi te
aşteaptă cu braţele deschise.
Câteva mărturisiri
de la cei care au scăpat de patima băuturii prin Oastea Domnului
Ţara e plină cu zeci de mii de suflete care au scăpat de
patima beţiei prin Oastea Domnului. Mărturisirea acestora ră-
sună prin adunările Oastei şi câteva s-au publicat şi prin cărţile
şi foile noastre.
Dăm, în cele ce urmează, câteva din cele multe, multe. Ele
vor ieşi pe urmă în aşa-numita Carte a biruinţelor, care va cu-
prinde special mărturisirile celor care au scăpat la o viaţă nouă
prin vestirea Evangheliei de la Oastea Domnului.
ERA SĂ-MI OMOR SOŢIA
Slăvit să fie Domnul! Chiar să mă tragă pe roată, nu

voi părăsi pe Părintele Trifa. Îmi amintesc cu groază cli-
pele acelea. Ieşisem de la biserică şi, după obicei, intru în
cârciumă. Am băut până seara, fără să fi mâncat ceva. Ies
mort de beat şi mă îndrept spre casă. Sosind acasă, am dat
cu cuţitul în uşă.
Biata soţie a fugit între fraţii ostaşi, care erau adunaţi
undeva într-o casă. Eu o căutam în toate părţile, s-o omor.
Negăsind-o, am plecat acasă şi m-am culcat. Dimineaţa m-am
trezit la un timp. Erau numai copilaşii acasă. Bieţii copii mi-
au istorisit totul. Atunci, ruşinat oarecum de prostiile mele,
m-a cuprins o mâhnire grozavă. Am trimis la un vecin după

cartea Intraţi în Oastea Domnului.
Citind în această carte, mi s-a luminat mintea şi m-am
îngrozit, văzând starea în care mă aflam. Dar ea mi-a arătat şi
calea cum să ies din ele. Am aruncat îndată tutunul, am urât
crâşma şi toate păcatele. Am intrat în rândurile Oastei şi sunt
fericit şi eu, şi toată casa mea.
Maftei Olteanu, ostaş,
Cioara – Alba
„DORMEAM CA PORCII ÎN GUNOAIE”
Cucernice părinte. Cum s-ar putea să vă uit, scumpe părinte,

când eu nu ascultam nici de tata, nici de mama, ci şedeam câte
2-3 zile pe la crâşmă şi dormeam ca porcii în gunoaie – unde mă
apuca noaptea. Venea săraca mama după mine, dar eu nu vream
să mă duc, ba o luam la înjurătură. Şi venea acasă tot plângând.
Dar acum, de când am primit duioasele foi şi cărţi de la
scumpul nostru părinte Iosif Trifa, m-am lăsat de toate.
Cum să vă mulţumesc, scumpe părinte? Căci acum, seara
zic rugăciuni şi cântări de ale Oastei şi mă culc şi eu pe peri-
nă, nu ca porcii în gunoaie. Acum, unde văd bând şi fumând,
mi-e greaţă. Dragi fraţi care aveţi patima băuturii şi a fuma-
tului, abonaţi foaia «Isus Biruitorul» şi cărţile de la scumpul
nostru părinte. Căci eu vă spun că, cum am scris mai sus, nici
tata, nici mama nu m-a putut desface de patimi, numai pă-
rintele Trifa, cu ajutor de la Dumnezeu, şi Fiul Său.
Slăvit să fie Domnul.
Vasile Buta, ostaş
Podeni – Turda
După o noapte de beţie

Iubite părinte, mi-aduc aminte de noaptea de 20-21 ianua-
rie 1928, când, după o sărbătoare zdravănă în cinstea Sfântului
Ioan, după o noapte de beţie, era să mor ca un mucenic al iadu-
lui. Dar prin sf. voastră mi-a venit scăparea. Aveam foi abonate
şi le citeam. A doua zi m-am hotărât să intru în Oaste...
Astfel, scăpând de la moarte, am trecut la viaţă.
Filip Ţurcan,
Pârjota – Bălţi
„...UNDE PURTAM REVOLVERUL, PORT ACUM BIBLIA...”
Cucernice părinte Trifa!

Cu lacrimi mă voi ruga neîncetat Domnului pentru sfin-
ţia ta, care m-ai adus la Domnul, scăpându-mă din moartea
cea veşnică. Căci până a nu cunoaşte pe Domnul, trăiam ca
un nemernic. Mă îmbătam, cădeam prin noroi ca animalele,
suduiam şi huleam pe Dumnezeu ca un nebun. Aveam ciomag
de fier, revolver, cuţit, puşcă: tabacherea cu tutun şi cutia cu
cartuşe nu lipseau niciodată de la mine...
Dar astăzi, astăzi, cum să mulţumesc Domnului că am
scăpat de acestea?...
În loc să mă duc la beţie şi la jocuri, mă duc la biserică. În
locul unde purtam revolverul, astăzi port Biblia, Cuvântul lui
Dumnezeu, şi citesc în ea. În locul cutiei de cartuşe, port car-
tea de cântări. În locul cuţitului, port foaia «Isus Biruitorul».
Domnul să binecuvânteze pe cei ce mi-au arătat lumina, să nu
cad în moartea de veci. Amin.
Alexandru Bădescu, ostaş,
com. Valea lui Câine, jud. Gorj
„MERGEAM ŞI LA BISERICĂ, ŞI LA CÂRCIUMĂ”
Cucernice părinte Iosif.

Înainte de a cunoaşte Oastea Domnului, aveam un fel de
credinţă cum au creştinii de acum. Mergeam şi la biserică,
şi la crâşmă. Dar acum mulţumită lui Dumnezeu că am aflat
şi eu despre această Oaste a Domnului şi am văzut cât de
frumos se roagă şi cântă fraţii ostaşi... şi toate mi-au căzut
la inimă. Când eram de lume, cât câştigam într-o săptămână
cheltuiam într-o noapte şi apoi eram gata să plec ca să fur
ce au muncit alţii...
Acum, slavă Domnului! El m-a scăpat de toate acestea.
Crişan Mihăilă, ostaş
Corna – Alba
CITIND CARTEA OGLINDA INIMII
...Eram băutor, fumător şi suduitor mare.

Într-o zi m-am dus la un vecin după nişte cărţi de poveşti.
Şi el mi-a dat şi cartea cu Oglinda inimii omului, spunând că
e frumoasă.
Aceasta era într-o sâmbătă seara, la Anul Nou 1931, pe la
orele 4 spre seară.
M-am apucat de citit poveştile... Mă uitam însă mereu la
cartea cu Oglinda. Îmi plăcea titlul.
Am lăsat poveştile, am pus mâna pe ea şi am început să ci-
tesc... Şi am citit toată noaptea şi ziua următoare până la amia-
ză, până am petrecut-o toată. Am citit şi am plâns. Şi din noap-
tea aceea n-am mai băut rachiu. Tabacherea am aruncat-o pe
fereastră, iar din gura mea cuvinte de sudalmă n-au mai ieşit.
De atunci, slăvit să fie Domnul, cu toată casa mea slujesc

Domnului.
Vasile Matei, ostaş,
sat Mogoşeşti, comuna Buda, judeţul Dorohoi
ŞI-A CUPRINS ÎNAPOI PĂMÂNTUL MÂNCAT CU BEŢIA
Un vechi luptător în
Oastea Domnului, Augustin
Toma din Vecerd (judeţul
Târnava Mare), a fost un beţiv
mare. Îşi mâncase şi averea
cu beţia şi băutura. După ce
a intrat în Oastea Domnului
şi s-a lăsat de băutură, şi-a
cuprins înapoi moşioara vân-
dută şi şi-a cumpărat şi avere
cerească. Istoria fratelui nos-
tru Augustin de la Vecerd este
o mărturie grăitoare despre
puterea cu care lucrează şi azi
Cuvântul lui Dumnezeu.
O MULŢIME DE CÂRCIUMARI ŞI-AU ÎNCHIS CÂRCIUMILE,

FĂCÂNDU-LE CASE DE ADUNARE PENTRU OASTEA DOMNULUI
O altă biruinţă a Oastei sunt şi cârciumile pe care le-a închis.

O mulţime de cârciumari au fost răpiţi de valurile Evangheliei,
trezindu-se în ei grozava răspundere sufletească de a mai conti-
nua o meserie care aduce suflete la picioarele lui Satan.
Îngroziţi de trecutul lor, şi-au închis cârciumile şi le-au

schimbat în case de adunare ale Oastei. Şi astfel, unde mai
înainte răsunau cântările diavolului, azi răsună cântările
Domnului. Din case de pierzare, s-au făcut case de binecuvân-
tare. Unde mai înainte pescuia şi secera diavolul, azi seceră
şi pescuieşte Evanghelia. Din multele cârciumi pe care le-a
închis Oastea Domnului, dăm aici câteva:
DIN BIRT, CASĂ DE RUGĂCIUNE
Cucernice părinte Iosif.

Oastea Domnului Iisus Biruitorul din comuna noastră Ilova
înaintează pe calea biruinţei. Duminică am avut sfinţirea steagului
şi a casei fratelui Damian, care va fi de azi înainte o casă de laude
pentru Domnul. Casa fratelui Damian fusese un birt. Dar după ce
şi-a curăţit întâi casa dinlăuntru (sufletul), fratele Damian a ţinut
să-şi cureţe şi să-şi sfinţească şi casa pământească.
La sfinţire au luat pate mai mulţi fraţi din comunele vecine.
Domnul să fie slăvit în veci.
Jenia Nicolae, ostaş,
Ilova – Severin
CÂRCIUMA DIN FELDRU-NĂSĂUD,

SCHIMBATĂ ÎN CASĂ DE ADUNARE A OASTEI
Pe la începutul anului 1934, am primit şi am publicat la

foaia «Oastea Domnului» mult grăitoarea ştire de mai jos:
Casa ce se vede în chipul de alături este a fratelui Petru
Iloaie din comuna Feldru – Năsăud, venit din America.
Până de curând, această casă a fost locaş de pierzare sufle-
tească, loc de beţie şi de petrecere lumească.
Astăzi însă, lucrurile sunt schimbate. Duhul Domnului a

lucrat, omul cel vechi a murit, locaşul de blestem s-a prefăcut
în casă de binecuvântare.
Fratele nostru Petru, pe care America nu l-a adus schimbat
şi s-a întors de acolo cu gândul de a deschide cârciumă în sat, a
suferit o schimbare prin Oastea Domnului. Inima acestui frate,
cunoscând dragostea Domnului, i s-a închinat Lui cu smere-
nie, iar căminul său de până aici, cârciuma, s-a schimbat întru
casă de rugăciune.
ERAM UN CÂRCIUMAR MORT-VIU
Cucernice părinte Trifa.

Eu unul eram un mort-viu. Eram cârciumar. Doi ani mi-
au trebuit să citesc întruna cărţile Oastei, până ce am rupt-o
definitiv cu păcatul şi am închis cârciuma. La mine în cârciu-

mă se înjurau cele mai grozave înjurături, de către toţi creşti-
nii şi conducători satului. Se făceau păcate strigătoare la cer.
Dacă în anul 1927 nu primeam cartea cu Oastea
Domnului, ca să-mi văd starea în care mă aflu, eu şi azi eram
un om mort, un mort viu. Şi cu mine erau toţi ceilalţi fraţi care,
din mila Domnului, de când suntem în Oaste – să nu fie spre
lauda noastră – am ridicat o cruce în sat cu 8.000 lei, iar alte
20.000 le-am strâns pentru ajutorarea celor năpăstuiţi.
Ioan P. Prilipceanu
Coşula – Botoşani
DIN CÂRCIUMAR, OSTAŞ AL DOMNULUI
Cucernice părinte, vin a vă raporta ceva de pe frontul co-

munei mele de naştere: Găişeni. Cu ajutorul Domnului, prin
lupta fratelui Vasile Gavrilescu, Domnul a făcut ca hanul, o
cârciumă din sat, să fie predată pentru adunarea Oastei.
Acel frate care a fost cârciumar acum urmează la adu-
nare împreună cu sora, soţia lui – Domnul să-i aibă în mila
şi paza Lui.
I. Binetea, V. Comănescu
Găieşti – Dâmboviţa
ÎN GÂRBOVĂŢ – SEVERIN
Casa fratelui Axente Goga, fostă cârciumă, răsună acum

de laudele Domnului şi propovăduirea Evangheliei Lui.
„CASA MEA ERA ÎN SLUJBA DIAVOLULUI”
Cucernice părinte! Eu, ostaşul Petre T. Diaconu, am aş-

teptat ziua de 1 ianuarie ca pe o sfântă zi de fericire, căci,
fiind cârciumar, casa mea şi sufletul meu erau puse în sluj-
ba diavolului, iar acum sunt puse în slujba Domnului nostru
Iisus Hristos. Deci, lăsând această osândă de suflet pierză-
toare, vă rugăm a înscrie şi pe soţia mea în Oastea Domnului,
alături de mine, căci morţi am fost şi am înviat, pierduţi am
fost şi ne-am aflat.
Petre Diaconu şi soţia mea Lucia
comuna Obârşia-Nouă, judeţul Romanaţi
DUMNEZEU SĂ NE AJUTE A NE CÂŞTIGA TRAIUL PE ALTĂ CALE
Cuvioase părinte!
Odată cu învăţăturile frumoase despre suflarea Duhului
Sfânt ce le-am citit în foaia «Oastea Domnului», Vântul cel
ceresc al Duhului Sfânt a suflat şi în casa noastră. De câtva
timp, eram hotărâţi a lăsa cârciuma şi a nu mai sluji la doi
domni.
Dar de câte ori am plecat cu brevetul la perceptor, ceva ne
oprea şi nu puteam merge; am văzut bine că diavolul e contra.
Patru zile plecam şi ne întorceam. Pe urmă n-am mai ascultat
de nimeni. Duhul Sfânt a biruit, diavolul s-a întors ruşinat.
Am dus brevetul şi, odată cu începerea Anului Nou, vrem ca
toată grija cea lumească să o lepădăm şi rugăm pe Dumnezeu
să ne ajute a ne câştiga traiul vieţii noastre pe altă cale.
Eftenie Drăgan şi soţia Elisaveta
ostaşi în Oastea Domnului, Sălişte – Sibiu
A CURĂŢIT CÂRCIUMA ŞI A PUS-O ÎN SLUJBA DOMNULUI
Prea cucernice părinte şi semănătorule de lumină!

Vă fac cunoscut că, după ce s-a înfiinţat Oastea Domnului
şi la noi în Poiana Mărului, judeţul Braşov, un cârciumar de
aici cu numele Ioan Enescu, la stăruinţele cuvioasei sale fe-
mei, care este cu o inimă bună şi a fost cea dintâi în Oastea
Domnului, a lăsat cârciuma şi localul acela care era pus în
slujba diavolului, l-a curăţit şi împodobit frumos şi l-a pus în
slujba Domnului. În localul acela unde se vorbeau vorbe urâte
şi murdare, sudălmi, certuri, bătăi, astăzi se înalţă rugăciuni
şi cântări în Domnul. Noi n-am ştiut cât e de dulce viaţa cu
Domnul şi cât de dulce este hrana sufletească. Acum zicem şi
noi ca Apostolul: „Cine ne va mai despărţii pe noi de dragos-
tea lui Dumnezeu?”.
Nimenea!
Ioan Flangea
Secretarul Oastei Poiana-Mărului
MOŞ ION
Moş Ion, mai zis şi „Raţă”, dintr-un sat de pe la noi,

O ducea de-o vreme-ncoace în necazuri şi nevoi.
Să nu credeţi că-l lovise din văzduh vreun nenoroc,
Cum ar fi, de pildă, apa sau cuprindere de foc.
Căci doar „Raţă” i se zise pentru nesăţioasa-i gură,

Care n-avea altă grijă decât pentru băutură.
Azi o sticlă, mâine alta, tot aşa ţinând mereu,
Moş Ion pierdu averea şi credinţa-n Dumnezeu.
Ar fi mers aşa nainte, dar şi trupul lui voinic

Începu cumplit să ardă de atâta metilic.
Deci văzându-se deodată zdruncinat de tot sărmanul,
Caută să-şi facă moartea, cum îl învăţa vicleanul.
Şi luptându-se cu gândul, i-a ieşit un om în cale,

Întrebându-l cu blândeţe: – „Ce-i cu tine, moş Ioane?”.
– Mi-am pierdut averea, cinstea, sănătatea în păcate,
Mi-am pierdut acum şi mintea şi vreau să-mi fac singur moarte.
– Dragul meu, i-a răspuns dânsul cu blândeţe ca un tată,

Tu să ştii că ai un suflet ce nu moare niciodată.
Şi cătând să scapi de viaţă, rău, vai, rău o să greşeşti,
Căci în munca cea amară sufletul îţi osândeşti.
Uite, dragă Moş Ioane, fost-am şi eu ca şi tine

Prins în ghearele beţiei, vai şi-amar era de mine.
Dar în casa mea veniră nişte oameni zişi ostaşi
Şi mă scoaseră din mâna lui Satan cel ucigaş...
............................................................
Şi-i grăi duios ostaşul despre Oastea lui Iisus,
Duse-l şi la adunare şi Ion căinţă-a pus.
Astăzi, Moş Ion e altul; slab, dar chipeş şi voios,

Plânge şi-n genunchi se roagă Domnului Iisus Hristos.
Pe beţivi când întâlneşte, moşul îi opreşte-n loc
Şi le zice duios-dulce, cu cuvinte ca de foc:
Dragii mei! Fugiţi de crâşmă ca de-un şarpe veninos,
Haideţi şi intraţi îndată-n Oastea Domnului Hristos!
C. Tudusciuc, cântăreţ bisericesc,
ostaş al Domnului, Brăhăşoaia – Vaslui
O NUNTĂ OSTĂŞEASCĂ
Precum am spus mai înainte, ostaşii Domnului fac bote-

zuri, ospeţe, îngropăciuni fără alcool şi beţii. Iată mai jos pilda
unei nunţi ostăşeşti.
Cucernice părinte Trifa! În comuna Uleş am avut o nuntă

pe care a făcut-o fratele Ioachim Buna fiului său. La nuntă am
luat parte mulţi ostaşi şi grupe de ostaşi din jur.
Ostaşii, înainte de masă, au luat parte la Sfânta Liturghie,
apoi, venind de la biserică, fiind adunaţi toţi ostaşii în curtea
mirelui, fanfara a cântat rugăciunea „Către Hristos, Împăratul
măririi”, apoi s-a înşirat convoiul câte doi cu doi, cu steagul
Oastei în frunte, şi s-au dus după nănaşul, cântând cântări

religioase însoţite de fanfară. Pe masa nănaşului ne aşteptau
bucate pentru nuntaşi şi, mai presus de toate, în mijlocul mesei
era „pâinea vieţii”, Sfânta Scriptură, de unde ne-am şi adăpat
cu apa mântuirii ca dintr-un izvor de viaţă veşnică.
Apoi am plecat după mireasă, zicând rugăciunea dom-
nească „Tatăl nostru”. Pe drum spre biserică, aşijderea am
cântat cântări religioase.
După cununie, ajungând la locaşul mirelui, în curte ne
aşteptă o masă cu flori, între care era pusă Biblia cu Sfânta
Cruce în faţă, între două pahare cu flori de bună mireasmă.
Iar în faţa mesei aştepta mama mirelui sosirea fiilor săi, ţinând
o prea frumoasă vorbire despre dragostea părintească către
fiii săi. Iar după predică, nănaşul a pus Biblia în mâna mirilor
şi aşa au intrat în casă cu Sfânta Scriptură, la cei adunaţi în
numele Domnului. Apoi cu toţii am luat masa şi petrecând în
cântări religioase însoţite de fanfara Oastei Domnului.
Laurenţiu Hereu, ostaş,
Peştişu Mic, judeţul Hunedoara
FRATE DRAGĂ, LASĂ-TE DE BĂUTURĂ
Vai, te miri cu câtă trudă

Se câştigă azi un ban,
Dar cu câtă uşurinţă
Merge-n mâna lui Satan!
Şase zile-n săptămână

Bietul om s-a ostenit
Şi duminica la crâşmă,
Iată, tot a cheltuit.
Copilaşii plâng acasă,

Plâng grozav cu mama lor,
Pare c-a uitat de dânşii.
Vai! Săracul muncitor!
Casa lui este-n ruină,

Lângă ea cresc bălării;
Iată cum apar în zdrenţe
Şi micuţii lui copii.
Pâinea astăzi le lipseşte

Şi nimic n-au ce mânca,
Însă tatăl lor la crâşmă
Bănişorii toţi îi bea.
„Mamă, când vine tăticul,

Căci de-aseară a plecat?
Vai! Ni-e foame, mamă dragă,
Ştii că astăzi n-am mâncat.”
„Bea, creştine, zice dracul,

Bea, căci banii tăi îi bei,
I-ai muncit şi ai tot dreptul,
Fă cu dânşii orice vrei.
Bea, creştine, şi petrece,

Bea, să te mai veseleşti!
Căci o săptămână-ntreagă,
Ca un rob, din greu munceşti.
Ca să uiţi de sărăcie,
De necazuri, de nevoi,
Nu te mai gândi acasă,
E mai bine-aici la noi.
Bea, creştine, bea otravă,

Bea, căci faci pe placul meu,
Bea, creştine, bea şi-njură
Numele lui Dumnezeu.”
– Scumpul meu şi iubit frate,

Tu nu vezi cum te-a minţit?
Tu nu vezi pe-ntunecatul,
Pe diavolul cel smintit?
Lasă-te de băutură,
Lasă-te de porcii lui,
Fugi de crâşmă, de beţie,
Vină-n Oastea Domnului!
Poezia acestei cântări este a iubitului nostru frate I. Tudusciuc. Melodia e

de la fraţii din Seliştea, Maramureş; notată de fratele Alex. Moraru, învăţător.
Pentru a birui patima băuturii, să punem la

contribuţie şi credinţa şi voinţa noastră
Am vorbit mereu în cartea aceasta despre cum patima bău-
turii se poate birui numai cu ajutorul Evangheliei. Numai singur
Iisus Mântuitorul ne poate mântui şi de această patimă drăcească.
Să nu uităm însă un lucru: pentru a putea birui patima bă-
uturii, pe lângă darul şi ajutorul Evangheliei, se cere şi contri-
buţia noastră de credinţă şi voinţă. Căci şi Mântuitorul cerea
credinţă de la cei pe care-i tămăduia.
A aştepta să scapi de patima băuturii fără ca tu să nu faci
chiar nimic – asta-i o aşteptare zadarnică.
Ce mult spune despre asta chipul de alături. În acest chip
se vede un pătimaş beţiv pe care patimile cele rele îl târâie
în pierzare. Sau, mai bine zis, diavolul îl târâie în pierzare cu
ajutorul patimilor rele.
Lanţul de care se ţine omul e patima cea rea. Iar diavolul
îl trage cu acest lanţ spre pieire, spre cimitir.
Pătimaşul strigă disperat: „Săriţi! Nu mă lăsaţi, patima mă
duce în pieire!”.
Dar la acest strigăt i se răspunde: „Păi, omule, lasă-te
mai întâi de lanţul pe care tu îl ţii în mâinile tale. Câtă vreme
strigi după ajutor, dar de lanţ te ţii cu toată tăria, cine te-ar
putea ajuta?”.
În lupta contra patimilor, să luăm învăţătură de la omul
acesta. Patima cea rea e lucrul diavolului, e puterea diavolului;
dar să nu uităm, lanţul acesta de care ne trage Satan e în mâna
noastră. Când lăsăm acest lanţ, diavolul n-are ce mai trage;

patima şi-a pierdut puterea. Dar până când ne ţinem cu tărie de
lanţ, în zadar ne tânguim, că ne biruie patima.
Sunt oameni care suspină după scăparea din lanţul pati-
milor şi năravurilor rele. Dar nu scapă de ele, pentru că nu se
lasă de lanţ.
Eu am cunoscut la ţară un pătimaş beţiv care îşi plângea
regulat ticăloşia... la cârciumă. Cu paharul în mână, îşi plân-
gea copiii, casa şi nevasta. Îşi vedea şi-şi plângea ticăloşia şi
pieirea şi totuşi se ţinea cu tărie de lanţul cu care Satan îl târa
spre „cimitir”.
Deci, fratele meu, dacă suferi de patima băuturii, strigă cu
credinţă şi nădejde pe Domnul Iisus. Dar, odată cu asta, lasă-te
şi de „lanţ”; aruncă cât colo sticla de alcool şi fugi de cârciumă
ca de focul iadului. Numai aşa făcând vei putea scăpa de dia-
voleasca patimă a băuturii.
– Săriţi, oameni buni,… nu mă lăsaţi… mă trage Satan la pierzare!

– Păi, lasă-te, omule, de ştreang şi atunci nu te mai poate trage.
„Acesta e cel din urmă pahar”

Cum s-a lăsat un rege de beţie
Tânărul rege al Suediei Carol al XII-lea apucase cu patima
beţiei. Urâtă patimă este aceasta pentru orice om. D-apoi încă
pentru un rege.
Mama regelui, văduva împărăteasă Victoria, pentru acest
lucru era veşnic îndurerată. Fiul ei decădea zi de zi. Cu toate
prilejurile se îmbăta.
Dar într-o clipă bi-
necuvântată, regele s-a
oprit în loc. A băgat de
seamă că nu e bine ceea
ce face. S-a retras în
capela curţii regale; s-a
rugat lui Dumnezeu şi a
pus hotărâre să se lase
de băutură.
În seara aceea era
tocmai bal la curtea re-
gală. Toată lumea şop-
tea că regele iar va trage
o straşnică beţie. Dar de
data asta n-a fost aşa. În
toiul petrecerii, regele a luat în mână un pahar de băutură şi,
stând în faţa mamei-regine, în tăcerea încordată a sfetnicilor,
astfel a grăit: „Iubita mea mamă, ştiu bine că prin beţiile mele
ţi-am făcut multă durere sufletească. Te rog, iubită mamă, să
mă ierţi şi, iată, făgăduiesc în faţa sfetnicilor mei că paharul
acesta de băutură este cel din urmă pahar pe care-l mai beau în
viaţa mea”.
Astfel grăind, regele bău paharul şi apoi îl izbi jos, prefă-
cându-l în ţăndări.
Şi regele Carol şi-a ţinut cuvântul. El n-a mai gustat în

viaţa lui băutură şi a trăit o viaţă fericită alături de o mamă
fericită şi un popor mândru de regele său.
Iar dacă un rege a putut face un astfel de lucru – îl poate
face şi altul. Îl pot face toţi cei prinşi de diavoleştile gheare ale
beţiei.
Visul beţivului
Într-o dimineaţă, un beţiv, trezindu-se din somn şi dintr-o
straşnică beţie de noapte, zise către muiere:
– Tu muiere, m-am visat astă noapte cu cinci porci. Trei
dintre ei erau slabi şi prăpădiţi, de-abia se ţineau pe picioare;
al patrulea era orb, iar al cincilea era atât de gras, de-abia mai
putea grohăi şi umbla. Oare ce, Doamne, ar putea însemna vi-
sul meu?
– Eu ştiu, răspunse la asta unul din copiii beţivului. Porcii
cei slabi şi prăpădiţi suntem noi: eu, soră-mea şi mama. Iar
dumneata eşti porcul cel orb care ne duci mereu pâinea şi hra-
na casei şi o arunci în troaca porcului celui gras, în cârciuma...
[străinului].
– Drept ai, dragul tatii – răspunse omul, cuprins de milă.
Şi din ziua aceea n-a mai cărat mâncarea casei la troaca câr-
ciumii.
Alcoolul – calul troian

În vechime s-a dat un război crâncen între greci şi troieni
pentru ocuparea cetăţii Troia. Zece ani s-au războit grecii să
cuprindă această cetate, dar n-au putut-o. Atunci folosiră o în-
şelăciune. Se prefăcură că de retrag, lăsând pe câmpul de luptă
– ca dar – un cal uriaş de lemn, în pântecele căruia se ascunseră
câţiva dintre cei mai viteji luptători.
Dimineaţa, troienii băgară în cetate „darul” grecilor şi, de

bucuria izbânzii, se puseră pe chef şi petrecere.
Peste noapte – când troienii zăceau morţi de băutură – vi-
tejii greci ieşiră din pântecele calului şi deteră foc cetăţii; se
întoarse şi armata şi cetatea fu trecută prin foc şi sabie.
O astfel de înşelăciune foloseşte şi diavolul în lupta cea
sufletească.
Sticla cu alcool este un „cal troian” al diavolului.
Ispititorul ia sticla de alcool şi o îmbie omului ca pe un
„dar”, cu vorbe frumoase: „Noroc bun”, „Doamne-ajută”. Dar
pe urmă ce se întâmplă? Noaptea – adică după ce omului i
se tulbură mintea – diavolii dau năvală în cetatea sufletului,
aprind patimile cele rele şi groaznic prăpăd sufletesc fac.
Ah, câte Troie, câte cetăţi sufleteşti, câte suflete aprinde

diavolul cu acest „cal” blestemat!
Este om pe care diavolul nu-l poate cuceri cu multele lui
ispite. Atunci o încearcă pe cea mai tare: „calul troian”, sticla
de alcool. Şi dacă omul nu bagă de seamă şi primeşte acest
„dar” – vai de sufletul lui.
Şi este casă unde diavolul nu poate pătrunde cu una, cu
două. Atunci diavolul foloseşte „calul troian”, sticla de alcool.
Şi dacă omul nu bagă de seamă şi primeşte acest „dar” – vai de
casa lui; prăpăd se alege de ea.
„Aceasta este beţia cea bună!”

„«Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânare, ci vă
umpleţi de Duh». Aceasta este beţia cea bună. Ameţeşte-ţi su-
fletul tău cu Duhul, ca să nu-l ameţeşti cu beţia. Apucă mai
înainte cugetul şi gândurile, ca să nu afle loc patima cea neru-
şinoasă. Pentru aceasta n-au zis: «Împărtăşiţi-vă cu Duh», ci:
«Vă umpleţi de Duh». Până sus umple cugetul, ca pe un pahar,
de Duhul, ca să nu mai poată să pună ceva diavolul!”
Sf. Ioan Gură de Aur
Câteva istorioare despre alcool

„Primejdie de moarte”
Fetiţa unui slujbaş, acar la Căile Ferate (căruia îi cam plă-
cea băutura) îl întrebă pe tatăl său:
– Tăticule dragă, ce înseamnă steagul cel roşu pe care îl
duci la slujbă?
– Primejdie de moarte – răspunse tatăl.
În cealaltă zi, dimineaţa, cei ai casei văzură un lucru de
mirare. Pe sticla de rachiu ce o avea acarul era împlântat stea-
gul cel roşu.
– Primejdie de moarte! – strigă fetiţa, căci ea făcuse acest
lucru pe ascuns.
Tatăl înţelese lecţia, se ruşină şi din acea zi se lăsă de spur-
cata băutură.
Răspunsul lui Diogene

Diogene – un vestit filozof din vremea lui Alexandru
Macedon – fu îmbiat odată cu un pahar de băutură.
Diogene luă paharul şi îndată îl răsturnă jos.
– De ce ai făcut, Diogene, acest lucru?
– Păi – răspunse Diogene – l-am răsturnat eu, ca nu cum-
va, pe urmă, să mă răstoarne el pe mine.
Un răspuns potrivit
La un coborâş de tren, un domn beat întrebă pe un slujbaş
de tren care din întâmplare era credincios:
– Ascultă, domnule, ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe frâna

şi s-ar slobozi trenul la vale?
– Mai avem o frână, de rezervă, şi o punem pe aceea în
aplicare.
– Şi dacă se rupe şi aceea?
– Apoi slobozim frâna de apă.
– Şi dacă nici aceea nu poate ajuta?
– Apoi atunci, domnul meu, să ştii că intrăm îndată în rai
sau în iad, aşa după cum au fost purtările şi traiul nostru.
„Du-te, adapă caii!”

– Du-te, adapă caii! – strigă odată un stăpân pe sluga de la
cai, căreia îi plăcea grozav băutura şi cârciuma.
– Du-te, adapă caii! – strigă stăpânul şi a doua oară.
– Să mă ierţi, stăpâne – răspunse sluga – dar caii sunt adă-
paţi şi nu mai beau apă.
– Ei, vezi, dragul meu, ai putea învăţa ceva de la aceste do-
bitoace; ele nu beau decât atât cât li-e setea lăsată de Făcătorul;
îşi beau porţia lor de apă şi se satură, dar ţie îţi trebuie nopţi
întregi să „te adăpi” pe la cele cârciumi şi tot nu te mai saturi.
Pe poarta unei cârciumi

Pe poarta unei cârciumi din Dobrogea cineva a lipit urmă-
toarea scrisoare:
„Intrătorule! Aminteşte-ţi că patru pahare fac un litru;
doi litri, un rând; două rânduri fac o discuţie şi o discuţie face
o ceartă; o ceartă face o bătaie şi o bătaie aduce doi jandarmi,
un judecător şi un grefier care fac o amendă şi câteva zile de
închisoare...
Deci, vezi-ţi de drumul tău!!”
Recabiţii de la Ieremia 35 şi ostaşii Domnului

La Ieremia capitolul 35 se află istorisită o întâmplare cu
învăţătură pentru noi, ostaşii Domnului şi Oastea Domnului.
Recabiţii erau o „casă”, o familie de iudei care ţineau o
poruncă, un legământ, lăsat de tatăl lor: de a nu bea vin. Acest
legământ al lor, această ascultare a lor a folosit-o Dumnezeu
pentru mustrarea poporului iudeu. În acest scop, Dumnezeu
l-a trimis pe Ieremia prorocul la Recabiţi, să încerce credinţa
şi ascultarea lor, dându-le să bea vin.
Mergând Ieremia, a luat „nişte vase pline cu vin şi pahare
şi le-a zis: „Beţi vin!”. Dar ei au răspuns: „Noi nu bem vin,
căci Ionadab, tatăl nostru, ne-a dat poruncă: «Să nu beţi nicio-
dată vin, nici voi, nici fiii voştri»” (Ier 35, 6-7).
Vedeţi, a grăit Dumnezeu poporului iudeu prin Ieremia:
„Recabiţii ascultă de porunca tatălui lor, iar Eu v-am vorbit şi
pe Mine (Tatăl vostru cel ceresc) nu M-aţi ascultat”.
Drept răsplată pentru credinţa lor, Dumnezeu le-a făgăduit
Recabiţilor că „nu vor fi lipsiţi niciodată de urmaşi” (Ier 35, 19).
Un arheolog credincios din Germania, Dr. Wolff, şi-a zis:
„Dacă Dumnezeu le-a făgăduit Recabiţilor că nu vor fi lipsiţi
niciodată de urmaşi, ar fi de cercetat de s-a împlinit oare şi
această făgăduinţă a lui Dumnezeu”. Şi s-a dus arheologul la
locurile pe unde au fost întâmplările biblice. Şi a căutat stăru-
itor urmele lor. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? După o lungă căutare,
mai anii trecuţi, arheologul a aflat rămăşiţa Recabiţilor. După
4000 de ani, ei trăiesc şi azi într-o pustie din Mesopotamia
(după ducerea în robia babilonică, au rămas acolo între cei 42

000 de iudei care nu s-au mai întors). Sunt cu toţii aproape 100
de mii şi îşi păstrează până în ziua de azi cu sfinţenie porunca
şi legământul de a nu bea vin şi băutură îmbătătoare.
Ce istorie minunată şi plină de învăţătură pentru noi, os-
taşii Domnului! Căci şi noi, ostaşii Domnului, suntem nişte
recabiţi care am făcut un legământ, o făgăduinţă sfântă, să ne
ferim de băuturile îmbătătoare; de „vinul” tuturor patimilor şi
păcatelor. Domnul ne-a trezit din somnul şi moartea păcatelor,
iar noi am făcut cu El un legământ sfânt să trăim Evanghelia
Lui, să-I slujim Lui şi să luptăm pentru El până la moarte.
Legământul acesta este viaţa şi puterea Oastei.
În timpul din urmă, Oastea Domnului a ajuns la o răspântie.
A început să se audă: „Oastea-i ici”; „Oastea-i colo”. Dar eu
strig „de pe acoperişul caselor”: Oastea nu-i nici ici, nici colo,
ci Oastea-i numai acolo unde se ţine cu sfinţenie legământul şi
hotărârea noastră de la început, de a trăi deplin Evanghelia, de-
clarând război tuturor patimilor şi păcatelor. Unde se ţine legă-
mântul cu sfinţenie, acolo-i Oastea Domnului. Acest legământ e
puterea Oastei şi a ostaşilor. Ostaşul Domnului trebuie să fie un
recabit, un nazireu care îşi ţine cu sfinţenie legământul contra
păcatelor. Oastea a trecut şi trece prin multe încercări şi furtuni.
Şi poate până la sfârşit va avea parte de ele, pentru că drumul bi-
ruinţei şi drumul mântuirii a fost, este şi va fi totdeauna drumul
Crucii. Dar Oastea recabiţilor, Oastea nazireilor va rămâne până
la sfârşit, prin oricâte încercări ar fi să treacă.
În istoria recabiţilor mai este încă o învăţătură pentru noi,
ostaşii Domnului. Recabiţii au prestat şi un examen de încercare.
Că cine i-a îndemnat pe ei să bea vin? Ieremia, prorocul şi trimi-
sul Domnului. Recabiţii erau şi ei o familie din neamul iudeilor
(strămoşul lor, Recab, e amintit şi la I Cron 2, 55). Ieremia era
deci şi prorocul lor. Şi tocmai Ieremia le-a pus înainte vin şi i-a
îndemnat să bea. Grozavă încercare era aceasta pentru Recabiţi!

Căci ei puteau să zică: „Păi, dacă Ieremia, prorocul şi trimisul
Domnului, ne spune să bem vin, hai să bem, căci doar cuvântul
lui este mai mult decât cuvântul tatălui nostru Ionadab”.
Dar Recabiţii au trecut cu bine peste acest greu examen
de încercare; n-au băut. Iar bunul Dumnezeu a binecuvântat
credinţa lor.
Să luăm aminte, iubiţi fraţi ostaşi. Câte un astfel de exa-
men ne vine şi nouă. Pe atâtea şi atâtea locuri, chiar unii preoţi
spun că nu ar fi păcat a bea, a fuma, a juca puţin (dând chiar şi
pildă). Dar ostaşul Domnului e recabitul care, ieşind oarecum
din ascultare, răspunde: „Noi avem un legământ sfânt, să nu
bem, să nu fumăm şi să ne ferim de orice păcate”. Adică, prin-
tr-un fel de aparentă ieşire din ascultare, ostaşii recabiţi dau un
examen de credinţă.
Să luăm aminte, fraţi ostaşi. În faţa telegramei cereşti:
„Voi trebuie să ascultaţi mai mult de Dumnezeu decât de oa-
meni” (Fapte 4, 19), se dau şi azi examene de credinţă.
Iubiţi fraţi ostaşi! Să ne gândim mereu la Recabiţii de la
Ieremia 35. După 4000 de ani, ei trăiesc şi acum, prin binecu-
vântarea unui legământ pe care ei îl ţin cu sfinţenie. Prin legă-
mântul ce l-am făcut trăieşte şi Oastea Domnului. Câtă vreme
se va ţine cu sfinţenie acest legământ, Oastea va dăinui în ţara
aceasta. Ea va trece din părinţi în copii, din neam în neam,
din veac în veac, ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Peste
veacuri şi peste neamuri va dăinui rămăşiţa Oastei Domnului.
La Anul Nou 1937 se împlinesc 14 ani de când îmi jertfesc
mereu sănătatea şi viaţa într-o luptă grea cu alcoolul şi cele-
lalte păcate din ţara noastră. Când ţara aceasta va fi plină de
„Recabiţi” şi „nazirei”, atunci va trăi până la sfârşit şi neamul
meu. Se vor stinge popoare mari şi tari, dar neamul meu va trăi
prin binecuvântarea ţinerii unui legământ contra păcatelor.
Ţi-a plăcut cartea aceasta?

Hotărăşte-te contra băuturilor!
Dragă cititorule! Ai citit cartea aceasta? Şi ţi-a plăcut? Te-ai
înfiorat citind-o sau poate ai trecut peste ea zâmbind? Mă gră-
besc a-ţi spune că mântui-
rea sufletului tău nu câştigă
nimic din toate acestea câtă
vreme citirea acestei cărţi nu
trece în hotărâre a ta contra
băuturilor şi beţiei.
Diavolul râde când ci
neva citeşte cu plăcere
Biblia şi alte cărţi religioase,
dar de răutăţi şi de păcate nu
se lasă. Din această plăcere,
omul nu câştigă nimic, iar diavolul, aşijderea, nu pierde nimic.
Diavolul se sperie şi se cutremură numai când plăcerea cu
care citeşte cineva Biblia şi alte cărţi religioase trece într-o ho-
tărâre contra păcatelor... într-o schimbare din temelie a vieţii...
într-o rupere cu patimile şi cu păcatele.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea
acestei cărţi, hotărăşte-te contra băuturilor. În paginile ce ur-
mează sunt trei astfel de hotărâri.
Citeşte-le cu atenţie. Alege pe aceea care ţi se potriveşte
patimii tale şi o iscăleşte, şi o ţine, pentru binele şi pentru mân-
tuirea scump sufletului tău.
O RUGĂCIUNE CU LEGĂMÂNT
PENTRU CEL CE N-ARE PLĂCEREA BĂUTURII
O, Doamne Dumnezeule, Îţi mulţumesc din tot sufletul

meu pentru dragostea şi bunătatea ce-ai avut-o cu mine, de a
mă feri de plăcerea şi patima băuturilor.
Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai trimis cartea aceasta,
să văd şi mai bine din ce cursă grozavă m-a scăpat dragos-
tea Ta.
O, Doamne Iisuse Hristoase, Îţi mulţumesc că mi-ai trimis
cartea aceasta. Ca să înţeleg că scăparea mea de patima băutu-
rii nu poate fi întemeiată decât pe puterea Evangheliei Tale. De
aceea alerg la picioarele Crucii Tale, căci numai aici e scăparea
noastră cea adevărată de patimi şi păcate.
Rugându-mă şi plângând la picioarele Crucii Tale, pun:
Hotărâre şi legământ
Ca, începând de la citirea şi iscălirea acestei cărţi, să îmi

pun scăparea mea de plăcerea şi patima băuturii pe stânca
cea tare a Evangheliei, de unde nici un vânt, nici o ispită să nu
o poată doborî.
Pecetluieşte cu sângele Tău cel scump această hotărâre
a mea.
Cerşind dragostea Tatălui, sângele Fiului şi darul Duhului
Sfânt, iscălesc această hotărâre, care s-a făcut pentru binele
meu şi mântuirea sufletului meu. Amin.
Am iscălit această hotărâre în ziua de:
Data .................... Semnătura ................................

PENTRU CEL CE BEA, DAR NU E ÎNCĂ PĂTIMAŞ
Doamne Dumnezeule! Îţi mulţumesc că mi-ai trimis la timp

această carte. Acum văd şi înţeleg totul. Satan a început să mă
prindă în cursa lui. A început să mă lege cu patima băuturii.
O, Doamne Iisuse, mă îngrozesc gândindu-mă şi simţind
că legătura aceasta se îngroaşă mereu. Ca mâine îmi poate fi
ştreang şi lanţ.
Plângând alerg la Tine şi cu lacrimi Te rog pe Tine: sca-
pă-mă, Doamne. Ajută-mă să rup această blestemată legătură
înainte de a se face ştreang şi lanţ. Plângând, mă aplec, Iisuse
Doamne, la picioarele Crucii Tale. Căci aici e singurul loc
unde pot scăpa de ispita şi cursa lui Satan. Plângând la picioa-
rele Crucii Tale, pun:
Ca, începând de la citirea şi iscălirea acestei cărţi, să mă

păzesc de patima băuturii ca de şarpele ce muşcă de moarte.
Să fug din calea cârciumii şi beţiei ca de focul iadului.
Doamne Iisuse! Pecetluieşte cu sângele Tău cel scump
această hotărâre a mea şi-mi dă clipă de clipă dar şi putere
să o pot ţine.
Sfânt, intru în Oastea Domnului şi iscălesc această hotărâre,
care s-a făcut pentru binele meu şi mântuirea sufletului meu.
Amin.
Data .................... Semnătura ................................

PENTRU CEL PRINS ÎN PATIMA BEŢIEI
Doamne Dumnezeule! Îţi mulţumesc că mi-ai trimis

această carte. Acum văd totul şi înţeleg totul. Un duh rău a pus
stăpânire pe mine. M-a îndrăcit satan cu duhul cel blestemat al
băuturii. Şi mă chinuie cumplit cu acest duh. O Doamne, am
încercat de atâtea ori să scap, dar n-am putut. Sunt prins cu
totul în această pierzare.
O, Doamne Iisuse, fie-Ţi milă de mine! Apropie-Te de
mine aşa cum Te-ai apropiat de îndrăciţii din Evanghelie.
Fie-Ţi milă de mine şi mă scapă şi pe mine. Izbăveşte-mă din
această pierzare. Căci Tu singur mă poţi scăpa şi izbăvi. Tu
singur poţi rupe lanţul în care sunt legat. Eu nu pot face nimic,
decât să-Ţi întind mâinile mele; şi lacrimile mele, ale soţiei
mele şi ale copiilor mei. Fie-Ţi milă, Doamne, de o casă pe
care o stăpâneşte duhul cel rău al beţiei.
Iisuse Doamne, mă aplec plângând la picioarele Crucii
Tale. Mă prăbuşesc plângând la picioarele Crucii Tale. Căci
aici e singurul loc unde pot scăpa de duhul cel rău ce mă chi-
nuie. Plângând la picioarele Crucii Tale, pun:
Ca, începând de la citirea acestei cărţi, să mă lepăd cu

totul şi pentru totdeauna de orice fel de băutură îmbătătoare.
Mă lepăd cu scârbă şi ură de acest duh rău, de acest Satan
îngrozitor care mi-a tulburat sufletul, viaţa şi casa.
Doamne Iisuse! Pecetluieşte cu sângele Tău cel scump
această hotărâre a mea şi-mi dă clipă de clipă dar şi putere să
o pot ţine. Ţine-mă, Iisuse Doamne, mereu lângă Crucea Ta,
căci numai aici este scăparea noastră de patimile şi năravuri-
le diavoleşti. Primeşte-mă, Doamne Iisuse, şi pe mine în rân-

dul ostaşilor Tăi, ca să fiu şi eu un creştin luptător şi biruitor.
Sfânt, intru în Oastea Domnului şi iscălesc această hotărâre,
care s-a făcut pentru binele meu şi mântuirea scump sufletului
meu. Amin.
Data .................... Semnătura ................................

Cuprins
Cuvânt înainte..........................................................................5
Partea I ...................................................................................9
Duhul diavolului......................................................................9
Cele două duhuri.............................................................10
Ce a cerut diavolul...........................................................13
Cu alcoolul câştigă satan cele mai multe suflete şi biruinţe.....14
Cârciuma, locul unde lucrează mai mult... .....................15
Cârciuma: păienjenişul diavolului... ................................. 17
Un nume de „botez”........................................................20
O legendă de la Ierusalim................................................21
„Poftim un pahar de băutură!”........................................21
Cârciuma – măcelăria diavolului...........................................24
Cine îl duce pe om la cârciumă?.....................................26
Cu cârciuma şi alcoolul dă Satan un război înfricoşat... . .....28
Ţara cârciumilor..............................................................29
La cârciumă „se încălzesc” beţivii... . ...................................32
Ce zic Scripturile despre alcool şi despre beţie?.......... 35
Câte cazane şi câte Biblii?...............................................36
„Beţivul este un mort viu”...............................................36
Cârciuma după petrecere se curăţă de murdărie şi gunoi.........38
Armata băutorilor...................................................................40
O socoată despre cât beau oamenii.................................42
O poartă ciudată..............................................................43
Diavolul şi cârciumarul...................................................44
Şarpele din grădina Edenului... .............................................46

Un rege al morţii: Alcoolul..............................................48
Iată „Împăratul!” la care se închină creştinii de azi........50
Testamentul unui beţiv...............................................52
Îngerul păzitor al beţivului........................................52
„Al tempo perduto”...................................................53
Cine a iscodit cârciuma şi băutura?.......................................54
Diavolul şi moartea s-apucă de lucru..............................56
După slujba de la biserică................................................57
Începe slujba morţii.........................................................58
De la cârciumă, slujba morţii trece şi acasă la om..........59
Cum râde pe urmă dracul şi moartea...............................61
Doi morţi am văzut..........................................................62
„Sus, Mărcule, sus!”........................................................63
Necuratul trece în revistă (raport) isprăvile... ................65
Alcoolul face un iad din casa omului..............................67
Râul fărădelegilor...................................................................69
Istoricul alcoolului.................................................................71
Cele trei pahare................................................................73
„Să bem, să ne veselim”..................................................75
Alcoolul şi dobitoacele..........................................................77
De la adăpat.....................................................................78
Ce se înţelegeau doi măgari despre stăpânii lor..............80
„Te rog, ăsta-i drumul?”..................................................82
„Racheta” sticlei de alcool..............................................82
Câteva pilde luate din Biblie..................................................84
„Şi s-a îmbătat Noe” (Fac 9, 21).....................................85
O istorioară despre via lui Noe........................................87
Cele două căruţe..............................................................88
Beţia lui Lot.....................................................................88
Vinul l-a smintit şi pe înţeleptul Solomon.......................90
O pildă din Noul Testament...................................................93
Alte pilde din Vechiul Testament....................................95

David a îmbătat pe Urie.............................................95
Beţia lui Nabal...........................................................95
Ospăţul lui Baltazar...................................................95
Ce spune înţeleptul Solomon şi înţeleptul Sirah?............96
Ce spun Scripturile.................................................................98
Ce spun prorocii despre alcool şi beţie............................98
Samson şi Sfântul Ioan Botezătorul................................99
Ce spune Mântuitorul despre alcool................................99
Ce spune Sfântul Apostol Pavel despre alcool şi beţie.. 100
Cuvântul Sfântului Apostol Petru..................................101
Preoţii şi alcoolul.................................................................102
Cu alcoolul şi băutura, diavolul a stricat şi praznicele... .103
Praznicele „creştinilor” de azi.......................................105
„Bucuria” cu care aşteaptă creştini de azi... .................106
Cele două pahare de la I Corinteni 10, 21.....................107
Petreceri de sărbători cu dansuri „până în zori”............109
„Venitul curat” al petrecerilor.......................................110
Ziua şi noaptea de Anul Nou.........................................112
Beţiile de „ziua numelui”, cea mai mare batjocură... ...114
O statistică... .................................................................116
Mintea şi vinul...............................................................117
Ce spune Fericitul Ieronim despre alcool şi beţie.........117
Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti?...119
Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur... ..................................120
Ce spun canoanele.........................................................122
Fântâna vieţii (Biblia)....................................................123
Fântâna morţii (alcoolul)...............................................124
Alcoolul şi sănătatea............................................................125
O fioroasă constatare.....................................................128
Iată-l pe „taica” Alcoolul cu cele două „fiice” ale sale......128
Şi cancerul.....................................................................130
Consumăm 500 milioane litri alcool anual...................130

Băuturile falsificate strică şi mai mult sănătatea... ...................131
Cel din urmă pahar........................................................132
Prins ca musca în păianjen............................................134
Partea a II-a .........................................................................13
Patima băuturii şi beţiei se poate birui... . ...........................137
Beţia este un lanţ... .......................................................138
Patima băuturii e un ştreang... ......................................140
Iisuse Mântuitorule, mântuieşte pe cei căzuţi... ...........141
O pildă din istorie..........................................................143
De beţiv nu trebuie să râdem... .......................................145
Lupta Oastei Domnului........................................................147
Regulile Oastei Domnului privitoare la băuturi... .............149
„Am câştigat 10.000 lei de când am intrat...” ..............151
Canonul 24, Sinodul din Laodicea................................151
În Vechiul Testament, fiul beţiv era omorât cu pietre....152
În Noul Testament, e primit cu iertare... .........................152
Câteva mărturisiri.................................................................153
Era să-mi omor soţia.....................................................153
„Dormeam ca porcii în gunoaie”...................................154
După o noapte de beţie..................................................155
„...Unde purtam revolverul, port acum Biblia...”..........155
„Mergeam şi la biserică, şi la cârciumă”.......................156
Citind cartea Oglinda inimii..........................................156
Şi-a cuprins înapoi pământul mâncat cu beţia...............157
O mulţime de cârciumari şi-au închis cârciumile... . ....157
Din birt, casă de rugăciune............................................158
Cârciuma din Feldru-Năsăud, schimbată... ..................158
Eram un cârciumar mort-viu.........................................159
Din cârciumar, ostaş al Domnului.................................160
În Gârbovăţ – Severin...................................................160
„Casa mea era în slujba diavolului”..............................161
Dumnezeu să ne ajute a ne câştiga traiul pe altă cale....161

A curăţit cârciuma şi a pus-o în slujba Domnului.........162
Moş Ion.........................................................................162
O nuntă ostăşească........................................................164
Frate dragă, lasă-te de băutură.......................................165
Pentru a birui patima băuturii... ..........................................168
„Acesta e cel din urmă pahar”.................................170
Visul beţivului..........................................................171
Alcoolul – calul troian.............................................171
„Aceasta este beţia cea bună!”.................................173
Câteva istorioare despre alcool............................................174
„Primejdie de moarte”.............................................174
Răspunsul lui Diogene.............................................174
Un răspuns potrivit..................................................174
„Du-te, adapă caii!”.................................................175
Pe poarta unei cârciumi...........................................175
Recabiţii de la Ieremia 35 şi ostaşii Domnului....................176
Ţi-a plăcut cartea aceasta?...................................................179
O rugăciune cu legământ... . .........................................180
O rugăciune cu legământ... . .........................................181
O rugăciune cu legământ... . ...............................................182

Părintele Iosif Trifa, Alcoolul - Duhul Diavolului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele Iosif Trifa, Alcoolul - Duhul Diavolului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Părintele IOSIF TRIFA

Alcoolul – duhul diavolului 3

Preot IOSIF TRIFA

Cartea aceasta este rodul unei munci şi preocupări de 14

Slăvit să fie Domnul, Care ne-a învrednicit să facem aceas-

Sibiu, la 25 iulie 1936

Preot IOSIF TRIFA,

Alcoolul este un duh teribil, este o putere înfricoşată care

CELE DOUĂ DUHURI...

Dăm alături două chipuri care sunt cu adevărat oglinda

O, preadulcele meu Iisuse Mântuitorule! Tu ne-ai făgăduit

Oamenilor li se părea că sunt beţi cei peste care Se pogo-

alcoolul. Se cutremură, duminica, cârciumile de cei ce s-au

În ţările Răsăritului umblă o istorioară minunată despre

Cu alcoolul câştigă satan

Marea bătălie ce se dă pentru câştigarea unui suflet

Armele de luptă ale diavolului sunt multe şi diferite. „A

CÂRCIUMA, LOCUL UNDE LUCREAZĂ MAI MULT

Pe oriunde se foloseşte şi se bea alcoolul, diavolul coseşte

înfricoşate (sudălmi, beţii, desfrânări, bătăi, omoruri etc.) pe

CÂRCIUMA: PĂIENJENIŞUL DIAVOLULUI,

Ciudată vieţuitoare mai e şi păianjenul. Ciudată este, în

Păianjenul e chipul diavolului (poporul îl numeşte foarte

chiar şi în inima lor). Păianjenul-diavol îşi ţese pânza printre

pe la birturi! Câte suflete rămân agăţate în acest păienjeniş gro-

Păianjenul-diavol le-a stors vlaga cea trupească. Tot aşa sunt

Unul din cei mai mari gânditori ai omenirii, englezul

Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, în ţara arabilor,

„POFTIM UN PAHAR DE BĂUTURĂ!”

Dacă Duhul Sfânt n-are atâta putere cât un pahar de rachie,

Cârciuma – măcelăria diavolului

Mergeţi apoi la cârciumă şi veţi vedea tocmai contrariul.

nicăieri nu se vede atât de bine ca la cârciumă, „poarta cea lar-

CINE ÎL DUCE PE OM LA CÂRCIUMĂ?

În chipul de mai jos se vede Aghiuţă, argatul lui Scara­oschi,

ca Aghiuţă să le şoptească: „Hai la cârciumă... hai la un pahar

Cu cârciuma şi alcoolul dă Satan un război

omoruri, desfrânări, sudălmi, hoţii etc., etc. Pe urma acestui

locurile în care se vând băuturi alcoolice. În aceste localuri se

500 de mii de cârciumi, avem în ţară 32 mii de biserici şi 19

La cârciumă „se încălzesc” beţivii,

Am zis că alcoolul îl îndobitoceşte pe om. Să fiu iertat.

O maimuţă, un dobitoc, e în stare să dea astfel de pilde

CE ZIC SCRIPTURILE DESPRE ALCOOL ŞI DESPRE BEŢIE?

„Vremea este să ne sculăm din somn, că noaptea a trecut,

CÂTE CAZANE ŞI CÂTE BIBLII?

Statistica ţării arată că, în cele 9 mii de comune câte sunt

„BEŢIVUL ESTE UN MORT VIU”...

Un beţiv este mai urât decât un mort. Că cel mort zace

Cârciuma după petrecere se curăţă de mur-

starea aceasta grozavă. Ci scapă îndată la Cel ce Singur te

strâng şi asentează mereu recruţi pentru armata cea neagră a

Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea

O SOCOATĂ DESPRE CÂT BEAU OAMENII

Un învăţat s-a apucat şi a făcut o socoată despre câtă bă-

Despre câte sudălmi, blesteme şi păcate curg din aceste

Cu metrul în mână, un om măsura uşa unei porţi. Tot mă-

începea din nou: „1 metru 80 înălţimea, 1 metru 20 lăţimea!

Cică odată diavolul a luat chip de om şi a intrat într-un sat,

– Eu sunt... cârciumarul satului nostru.

Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi

Din sticla de alcool, şarpele diavol muşcă de moarte tru-

Fratele meu! Te-a muşcat şarpele-alcool? Scapă îndată la

În chipul de mai jos se vede Aghiuţă, argatul lui Scaraoschi,

Uitaţi-vă la chipurile de alături. Într-unul sunt vite, într-al