Părintele Iosif Trifa, Corabia Lui Noe

2 Părintele IOSIF TRIFA
Corabia lui Noe 3
Preot IOSIF TRIFA
CORABIA LUI NOE

Corabia lui Noe 5
Cuvânt înainte
Istoria cu Noe şi potopul din Biblie are foarte multă ase-

mănare cu noi şi vremile noastre. Când citeşti în Biblie despre
vremile din timpul potopului, parcă ai citi despre vremile şi oa-
menii de azi. „Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu
şi se umpluse de fărădelege – zice Biblia. Şi a văzut Domnul
Dumnezeu că pământul era stricat şi tot omul s-a abătut de la
calea sa” (Fac 6, 11-12).
Oamenii din timpul lui Noe nu s-au îndreptat. Au stăruit
în păcate şi fărădelegi până când a sosit urgia apelor şi i-a
înecat.
Precum a fost în zilele lui Noe, aşa e şi azi şi aşa va fi şi în
ziua cea mare când va sosi sfârşitul lumii. A spus Însuşi Mân-
tuitorul acest lucru: Că „precum a fost în timpul lui Noe, aşa
va fi şi la venirea Fiului Omului. Precum era în zilele cele mai
înainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau,
până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic
până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi la venirea
Fiului Omului” (Mt 24, 37-39).
Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri în care parcă cerul
de sus ne strigă: Oameni buni! Vine urgia... Lăsaţi-vă de rău-
tăţi şi intraţi în corabia mântuirii sufleteşti.
Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi.
Cartea aceasta iese ca un strigăt de deşteptare a păcăto-

şilor.
În numele Domnului, cartea aceasta cheamă pe oameni
să iasă degrabă din răutăţi şi să intre îndată în corabia mân-
tuirii.
Sibiu, la 1 iulie 1930
IOSIF TRIFA, preot,

redactorul foii «Lumina Satelor»
Corabia lui Noe 7
Noe şi familia lui

„Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu şi se um-
pluse de nedreptate. Şi S-a uitat Dumnezeu spre pământ şi a
văzut că pământul era stricat; pentru că tot omul s-a abătut
de la calea sa... Şi a zis Dumnezeu: «Pierde-voi de pe faţa
pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la do-
bitoc şi de la cele ce se târăsc pe pământ până la păsările
cerului...»”. Dar Noe a aflat har înaintea Domnului Dumne-
zeu. Noe era un om drept şi fără prihană. El umbla (trăia) în
legătură cu Dumnezeu. „Şi Noe avea trei feciori: pe Sem, pe

Ham şi Iafet” (Fac 6, 1-12).
Grozavă stricăciune sufletească era pe vremea lui Noe! De
unde şi cum se făcuse această stricăciune? Ne spune Biblia şi
acest lucru. „Fiii lui Dumnezeu – spune Biblia – s-au ameste-
cat cu fetele (şi cu fiii) oamenilor” şi pe urmă s-au stricat cu
toţii (Fac 6, 4). Urmaşii lui Abel s-au amestecat cu urmaşii lui
Cain... cei buni s-au amestecat cu cei răi şi pe urmă s-au stricat
cu toţii.
Ah, ce mişel mare este diavolul! El a făcut lucrul acesta.
Începând din grădina Edenului, Satana a lucrat neîncetat să
strice ceea ce a făcut Dumnezeu. El a lucrat – şi lucrează
mereu – să strice, mai ales pe om, făptura cea mai aleasă a lui
Dumnezeu. Multe apucături şi mişelii foloseşte Satana pen-
tru a-şi ajunge acest scop. Apucătura cea mai des folosită e
cea de pe vremea lui Noe. Satana amestecă binele cu răul, lu-
mina cu întunericul, neghina cu grâul... iar din această ames-
tecătură totdeauna câştigul e al lui. Domnul a pus un hotar
statornic pe vecie între bine şi rău, între întuneric şi lumină,
între oamenii cei duhovniceşti şi cei lumeşti (Rom 8 şi I Cor
2, 14). Însă Satana umblă neîncetat să strice acest hotar; să
amestece pe cele sufleteşti cu cele lumeşti, pe cei buni cu cei
răi, ştiind bine că din acest amestec iese seceriş bogat pentru
împărăţia lui.
Aşa a stricat Satana şi lumea de azi. Creştinătatea de azi e
un amestec de lumină cu întuneric... e un amestec în care cele
lumeşti au biruit pe cele sufleteşti, „duhul lumii a biruit duhul
Domnului”... neghina a copleşit grâul. Cei mai mulţi oameni
îşi pierd sufletul tocmai pe urma acestui amestec. Fereşte-te
şi păzeşte-te, dragă cititorule, de această apucătură a Satanei!
Şi ce ne mai spune Biblia despre oamenii din timpul lui
Noe? Ne spune că erau „viteji” mari, erau „oameni uriaşi” cu
Corabia lui Noe 9
„nume mare”: „Uriaşi erau pe pământ în zilele acelea, oameni

viteji cu nume” (Fac 6, 4).
Se vede din cuvintele acestea că oamenii de pe atunci
erau în plin „progres”, cum s-ar zice azi. Ce folos însă de acest
„progres” şi de „vitejia” lor, dacă viaţa lor cea sufletească era
putredă şi îi aştepta pieirea?
Aşa sunt şi vremurile noastre. Răsună şi în zilele noastre
„progresul” şi „civilizaţia” pe toate terenurile. „Vitejii” mari
şi „vitejii” vremurilor noastre: zboară cu trenuri accelerate şi
automobile, lucrează cu maşini, zboară chiar şi prin văzduh. E
plină lumea de „progres”. Însă, vai, acest „progres” n-ajunge
nimic. Viaţa cea sufletească a oamenilor este putredă... Lumea
e plină de regres sufletesc... E plină de cumplitele stricăciuni
sufleteşti după care vor veni osânda şi pieirea.
Un singur om credincios trăia pe timpul potopului. Acela
era Noe. Cine era acest Noe? Un om „drept şi fără prihană”,
ne spune Biblia (Fac 6, 9). N-avea alt „nume” mare, decât atât.
Poate că era un om bătrân, sărac şi fără „nume”. În ochii lumii,
poate că n-avea nici o trecere, în schimb avea trecere în ochii
Domnului: era alesul Domnului.
Despre Noe spune Biblia că „trăia în legătură cu Dum-
nezeu”, era alesul şi iubitul Domnului (Fac 6, 9). Ah, ce mult
spun aceste cuvinte! Acesta este începutul mântuirii noastre
sufleteşti: legătura cu Dumnezeu. Domnul n-avea cu cine vor-
bi pe vremea potopului. Cu ajutorul păcatului, diavolul stri-
case legătura dintre Dumnezeu şi oameni. Oamenii nu mai
aveau urechi şi ochi pentru cele sufleteşti (aşa e şi azi). Era
plină lumea de surdo-muţi cu sufletul (ca şi azi). Singur Noe îşi
păstrase legătura cu Dumnezeu, îşi păstrase credinţa. Credinţa
este un telefon minunat, este un telefon ceresc prin care Dom-
nul vorbeşte cu cei credincioşi şi le descopere tainele mântuirii
sufleteşti. Cine a pierdut credinţa a pierdut mântuirea.
Noe trăia în legătură cu Dumnezeu. Ah, ce înţeles adânc

se află în aceste cuvinte! E tot înţelesul mântuirii noastre sufle-
teşti. A trăi în legătură cu Dumnezeu nu înseamnă a te scăpa de
„datoriile” cele sufleteşti, spunând seara şi dimineaţa în grabă
mare câte un „Tatăl nostru” şi aruncând câteva cruci, ci în-
seamnă a trăi clipă de clipă o viaţă cu Domnul, o viaţă retrasă
din „duhul lumii acesteia” (Ef 2, 2). A spune că eşti un creştin,
dar trăieşti în toate modele şi desfătările lumii este o minciună
mare şi de suflet pierzătoare. Noe trăia în mijlocul unei lumi
dospită de fărădelegi şi stricăciuni sufleteşti. El însă nu s-a lă-
sat dospit de această lume stricată. El şi familia lui trăiau o via-
ţă retrasă în Domnul, în rugăciune, în legătură cu Dumnezeu.
Aici se arată puterea credinţei. Iată opt oameni pe care nu
i-au putut birui păcatele şi stricăciunile unei lumi întregi ce se
cufunda în pieire. Iată opt oameni care se ţineau de Domnul
într-o furtună de fărădelegi. Pe vremea lui Noe răsuna lumea
ca şi azi de jocuri, ospeţe, chefuri şi desfătări. Însă Noe şi fa-
milia lui trăiau retraşi în Domnul, în rugăciune. „Vitejii” îşi
petreceau, ei se rugau.
Aşa e şi azi. A trăi în legătură cu Dumnezeu înseamnă a
trăi contra lumii, contra „duhului lumii acesteia”, înseamnă a
suferi hule, batjocuri şi ocări. Biblia nu ne spune, dar Noe îşi
va fi auzit şi batjocuri destule de la „vitejii” cei cu „nume”. Va
fi râs lumea de el... Va fi strigat după el: „Da’ ce-i, moşule? De
ce nu mai ieşi din bârlog cu feciorii şi nurorile tale?” Însă lui
Noe nu-i păsa de batjocurile lor. El petrecea retras în Domnul,
în rugăciune.
Într-un sat de lângă Sibiu, cunosc trei femei care citesc cu
râvnă mare Psaltirea, alte cărţi religioase şi «Lumina Satelor».
De când au intrat în Oastea Domnului s-au retras cu totul în
rugăciune, într-o viaţă ferită de duhul şi modele acestei lumi.
Se strâng toate la un loc, se roagă, citesc şi îşi petrec în cele
Corabia lui Noe 11
duhovniceşti. Pe la jocuri şi petreceri nici cu jandarmii nu le-ai

mai putea duce.
De la sine înţeles, lumea strigă după ele cu hule şi bat-
jocuri. Strigă că s-au „pocăit” şi stau oamenii să arunce cu
pietre în casele lor. Însă lor nu le pasă de gura lumii. Mântu-
irea sufletului lor este mai scumpă decât toate batjocurile şi
prigoanele.
Iată, aceasta este viaţa cea retrasă din „duhul acestei lumi”.
Noe şi familia lui ne sunt o predică vie, sunt un strigăt,
o strigare să nu ne dăm după „duhul lumii acesteia”... să
trăim o viaţă retrasă în Domnul, în rugăciune, în cele sufle-
teşti. Cele opt suflete din chipul de mai jos parcă ne strigă:
„Fiii Domnului! Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume,
căci prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu...
Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dum-
nezeu” (Iac 4, 4).
Şi încă ceva îmi vine în gând, privind familia lui Noe. Noe
a trăit într-o casă cu trei feciori şi trei nurori şi toţi petreceau
în cele sufleteşti. Mă gândesc la casele de azi unde sunt două-
trei nurori. Ah, ce iaduri grozave sunt cele mai multe astfel de
case! Viaţa celor din ele se trece în zavistii, în certuri şi împe-
recheri... în seceriş bogat pentru diavolul. De ce? Pentru că în
aceste case s-au stins credinţa şi rugăciunea.
Dragă cititorule! Noe şi familia lui stau în faţa ta cu o
întrebare: Ce fel de viaţă trăieşti tu? Trăieşti după „duhul care
este acum în lume” ori trăieşti o viaţă retrasă în Domnul, în
rugăciune, în grijile mântuirii sufleteşti? Este casa ta o casă
pe care o aşteaptă corabia mântuirii sau este o casă pe care o
aşteaptă potopul?
Fă-ţi singur socoteala!
Rugăciune
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Simt că s-a ameste-

cat şi în sufletul meu lumina cu întunericul, binele cu răul. Şi
simt că întunericul m-a biruit, răul m-a copleşit.
Ajută-mă, Doamne, ajută-mă cu darul şi harul Tău să pot
scăpa din această stare nenorocită. Dintr-un om lumesc, aju-
tă-mă să mă fac un om duhovnicesc, un om ce trăieşte în con-
tră cu „duhul acestei lumi”.
Lumea de azi vuieşte ca un mare râu al fărădelegilor şi al
stricăciunilor sufleteşti. Ajută-mă, Doamne, şi mă întăreşte să
pot înota contra valurilor acestui râu!
Întăreşte-mă, Bunule Doamne, contra ispitelor ce îmi vin
de la lume şi de la oamenii cei lumeşti! Întăreşte-mă contra
prigoanelor ce se ridică împotriva mea, ca să pot trăi o viaţă
cu Tine şi să pot dobândi fericirea cea veşnică!
Corabia lui Noe 13
Noe clădeşte corabie după planul lui Dumnezeu

„Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Sfârşitul a tot
omul vine înaintea Mea, că s-a umplut pământul de nedreptate
de la dânşii (oameni) şi iată voi pierde pe ei şi pământul. Iar
tu fă-ţi corabie din lemn de gofer (chiparos); despărţitori (că
mări) vei face prin corabie şi o vei smoli pe dinăuntru şi pe
dinafară cu smoală. Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi
lungimea, cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţi-
mea ei. Să faci corăbiei o fereastră sus lată de un cot; uşa să

o pui în latura corăbiei; şi cămări cu câte două şi trei rânduri
de poduri vei face în ea. …Şi vei intra în corabie tu şi feciorii
tăi»” (Fac 6, 13-18).
O, ce înţeles adânc este în această corabie de mântuire!
Pământul se stricase pe timpul lui Noe. Dumnezeu ho-
tărâse pierderea lui. Ziua urgiei era hotărâtă. Nu o hotărâse
numai Dumnezeu, ci o hotărâse şi stricăciunea oamenilor.
Sfârşitul oricărei stricăciuni este pierzarea. Toţi oamenii erau
hotărâţi pierzării. Valurile potopului, valurile pieirii, aveau
să acopere tot pământul. Pe Noe urmau să-l scape din valu-
rile pieirii darul şi ajutorul Domnului. El singur nu se putea
mântui; faţă de valurile potopului nu putea face nimic pentru
mântuirea lui. Fără darul şi ajutorul Domnului ar fi pierit şi el
în valurile potopului.
O, de am înţelege că în acea stare suntem şi noi! „Toţi
suntem păcătoşi” (Rom 3, 23). Valurile morţii trebuie să vină
peste noi. Dreptatea lui Dumnezeu cere pedeapsa şi pierzarea
noastră, a tuturor, căci „plata păcatului este moartea” (Rom 6,
23). Valurile morţii trebuie să vină peste noi.
Din această judecată şi pierzare numai o intervenţie, nu-
mai un ajutor din afară ne pot scăpa. Noi singuri nu putem
dobândi mântuirea. Sentinţa ni s-a rostit: „plata păcatului este
moartea”. Numai o corabie de mântuire ne poate scăpa şi pe
noi din această pierzare.
Pe Noe l-a scăpat Dumnezeu din apele potopului, dându-i
o corabie de mântuire.
Corabia lui Noe închipuie întreagă taina mântuirii noastre
sufleteşti. Corabia lui Noe a fost o închipuire, a fost o icoană
înainte-vestitoare despre mântuirea omului şi a omenirii, prin
Jertfa cea mare şi sfântă a Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Corabia lui Noe închipuie pe Iisus Mântuitorul
Corabia lui Noe 15
şi Jertfa Lui cea sfântă. Vom afla taina aceasta cercetând felul
cum a fost cădită corabia. Despre mărimea corăbiei Dumnezeu
a zis să aibă o lungime de trei sute de coţi, o lăţime de cincizeci
de coţi şi o înălţime de treizeci de coţi. Mărimea aceasta, luată
în mic – în proporţia omului – dă exact mărimea unui om bine
dezvoltat, şezând culcat pe spate. Lungimea corăbiei este de
şase ori cât lăţimea şi de zece ori cât înălţimea. Tocmai atât e
şi mărimea unui om când şade culcat pe spate.
Corabia lui Noe închipuie pe Domnul şi Mântuitorul nos-
tru Iisus Hristos care S-a coborât cu trupul în mormânt, în ape-
le morţii, să ne izbăvească pe noi din pierzare.
„Noe! Fă-ţi corabie din lemn de chiparos”, i-a zis Dum-
nezeu lui Noe. Lemnul trebuia mai întâi tăiat ca să poată fi
folosit la construirea corăbiei mântuitoare. Trebuia mai întâi
doborât la pământ. Asta închipuie moartea Mântuitorului. Ii-
sus Mântuitorul zicea despre Sine că-i „pomul cel verde” (Lc
23, 31). Dar acest „pom verde” a fost tăiat şi doborât la pă-
mânt. Mântuitorul a suferit moarte şi S-a coborât în mormânt
pentru ca să devină corabie de mântuire pentru noi păcătoşii.
Chiparoşii a trebuit să fie tăiaţi, a trebuit să li se ia viaţa, ca
să devină corabie de adăpost. Iisus Mântuitorul a trebuit să
moară ca noi să fim mântuiţi. Dacă n-ar fi murit El, mântuirea
noastră ar fi fost pierdută. Ne-am fi înecat cu toţii în valurile
pieirii sufleteşti.
Corabia lui Noe închipuie pe Domnul şi Mântuitorul nos-
tru Iisus Hristos, cu mâinile întinse şi pironite pe Crucea Gol-
gotei. Corabia lui Noe închipuie Crucea mântuirii... Închipuie
moartea şi Jertfa cea scumpă a scumpului nostru Mântuitor.
Fără această moarte şi Jertfă nu este mântuire.
Corabia lui Noe închipuie şi Biserica Domnului nostru Ii-
sus Hristos pentru că şi temeiul şi temelia Bisericii sunt Cru-
cea, sunt Jertfa Mântuitorului.
Corabia lui Noe închipuie şi Taina Botezului pentru că şi

botezul înseamnă cufundarea în apele morţii şi învierea la o
viaţă nouă prin darul morţii şi învierii Domnului.
Corabia lui Noe închipuie – precum am zis – şi Biserica
lui Hristos. Noi vom stărui în cartea aceasta să arătăm corabia
lui Noe ca pe o icoană a Jertfei scumpului nostru Mântuitor,
pentru că Jertfa aceasta este şi temeiul şi temelia Bisericii. Bi-
serica lui Hristos este clădită şi zidită pe Jertfa Crucii şi pe
darurile Crucii (temelia bisericii are formă de cruce).
Un credincios adevărat al Bisericii este acela care s-a
adâncit mai mult în Jertfa Crucii.
În corabia Bisericii intră cu adevărat numai acela care a
intrat în înţelegerea şi adâncirea Jertfei scumpului nostru Mân-
tuitor. De aceea noi vom stărui asupra acestei Jertfe.
Despre corabia lui Noe ne spune mai departe Biblia că
avea multe încăperi, avea două rânduri de cămări. Încăperi
multe are şi corabia mântuirii noastre sufleteşti. Pentru toţi cei
care vor să scape într-însa, de urgia cea mare din Ziua Judecă-
ţii, este loc destul. Pentru toţi are loc destul (Lc 14, 22).
Corabia era unsă cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară.
Smoala închipuie, pe de o parte, păcatele noastre. El „S-a făcut
păcat pentru noi” (II Cor 5, 21). „Domnul a aruncat asupra
Lui fărădelegile noastre ale tuturor” (Is 53, 6).
Pe de altă parte, smoala închipuie darul şi harul mântuirii.
Ne apără de valurile pieirii sufleteşti.
Despre uşa şi fereastra corăbiei vom vorbi altă dată. Acum
vom spune numai atât: corabia lui Noe a închipuit pe Dom-
nul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă.
Dreptatea lui Dumnezeu cerea pierzarea lumii şi a omului. Din
această pierzare pe Noe l-a scăpat corabia, iar pe noi ne scapă
Iisus Omul. El a fost făcut păcat pentru noi. Peste Cel ce era
Corabia lui Noe 17
curat şi fără de păcat au trecut toate valurile judecăţii lui Dum-

nezeu. „Toate talazurile şi valurile Tale peste mine au trecut,
Doamne” (Ps 41, 10). Mântuitorul a fost acoperit de valurile
păcatelor noastre, a suferit moarte ca să ne câştige corabie de
mântuire sufletească.
Şi încă ceva să învăţăm privind cum lucrează Noe la co-
rabie: o viaţă întreagă a lucrat Noe la corabia mântuirii lui din
potop. O viaţă întreagă trebuie să lucrăm şi noi la corabia mân-
tuirii noastre sufleteşti. Noe lucra după planul lui Dumnezeu.
Domnul Dumnezeu îi arată tot anume cum să lucreze corabia.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, din Evanghelie ne arată şi
nouă tot anume – şi aşa de frumos – cum să lucrăm la mântu-
irea sufletului. Planul mântuirii noastre sufleteşti se află spus
pe larg şi amănunţit în Biblie, în Sfânta Scriptură. Câţi însă
studiază acest plan şi câţi se apucă de lucru?
„Spune-mi, te rog, de meşteşuguri – zice Sf. Ioan Gură
de Aur – oare dacă voim a le cunoaşte, n-avem de lipsă să ne
apucăm de lucru ca să le deprindem? De pildă, dacă voieşte
cineva să fie căpitanul unei corăbii, se apucă de treabă. Voieş-
te să fie negustor, se apucă de treabă. La orice fel de meşteşug
trebuie omul a se deprinde şi a se apuca de lucru. Tot aşa şi
cel ce voieşte să fie un creştin adevărat, trebuie a se apuca de
lucru. Nu e destul numai că voieşte omul a se face creştin, ci
alături cu voinţa, trebuie să se apuce şi de lucru. Dar dacă
vom dormita, dacă sforăind vom aştepta să intrăm în ceruri,
cum vom aştepta să moştenim Împărăţia Cerurilor?”
Eu te întreb, iubite cititorule, unde ai ajuns tu cu lucrul
mântuirii sufleteşti? Ori poate nu te-ai apucat încă de lucru?
Ce mai aştepţi? Potopul, moartea? Ia seama, Domnul strigă la
tine să te apuci de lucru. N-auzi tu glasul Domnului Iisus cum
strigă la tine: „Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când
nimenea nu mai poate lucra” (In 9, 4)?
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Sunt şi eu unul din-

tre cei osândiţi la moarte şi pieire sufletească pentru păcatele
şi fărădelegile mele. Din această osândă nimeni nu mă poate
scăpa decât Jertfa cea scumpă a Fiului Tău.
Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Jertfa Crucii Tale este
corabia mântuirii mele. Ajută-mă, Doamne, şi mă scapă şi pe
mine prin această corabie mântuitoare.
Duhule Sfinte, adă-mi aminte că scăparea mea este cora-
bia, dar adă-mi aminte că şi eu trebuie să lucrez la mântuirea
sufletului meu!
Corabia lui Noe 19
În vreme ce Noe lucra la corabia mântuirii…

Biblia nu ne spune mai amănunţit ce s-a întâmplat în tim-
pul de când Domnul i-a spus lui Noe să facă corabie de mân-
tuire, până în clipa când a sosit potopul. S-a făcut socoteala că
Noe a lucrat la corabie 120 de ani biblici (anii biblici erau mai
mici decât cei de acum). Ce s-a întâmplat în acest timp? Ne
putem închipui.
Lumea chefuia şi râdea de lucrul lui

Biblia ne spune că se făcuse în lume o stricăciune genera-
lă. „Se stricase tot pământul şi tot omul se abătuse de la calea
lui” (ca şi azi). În mijlocul acestei lumi stricate a început Noe
să-şi lucreze corabia. Ce vor fi zis oamenii văzând pe Noe că
începe a clădi o casă aşa de mare? Cu siguranţă, vor fi sărit la
el cu întrebări de batjocură:
– Ce faci, moşule?... ce va fi cu şura asta aşa de mare? Ai
de gând să te îmbogăţeşti?...
– Dragii mei, – le va fi răspuns Noe – Domnul mi-a spus
că va pierde pământul cu potop... lăsaţi-vă de răutăţi... Veniţi
să ne facem corabie de mântuire!...
– Ce potop?... Ce Dumnezeu?... – vor fi zis păcătoşii. Ai
înnebunit, moşule? Moş Noe şi-a pierdut minţile!...
Dar Noe tăcea şi lucra. Lucra şi plângea de mila unei lumi
pe care o aştepta potopul dar ea nu voia să se trezească din
răutăţi. Lucrurile se vor fi petrecut aşa cum arată chipurile de
mai sus. Noe cu familia lui lucra la corabia mântuirii, iar lumea
chefuia şi petrecea. Chefuitorii îl vor fi arătat cu degetul pe
Noe, strigând în batjocură:
– Uitaţi-vă, măi, că a înnebunit moş Noe... S-a apucat să-şi
facă o şură mare... Cică vine potopul... ne-a chemat şi pe noi
în şura lui.
– Lasă, moş Noe, că venim noi în şura ta... Lucrează nu-
mai şi o gată, c-apoi venim şi noi cu lăutarii, să facem în ea o
petrecere, că tare-i potrivită pentru treaba asta!
Corabia lui Noe 21
Lumea batjocorea lucrarea lui Noe, dar Noe tăcea şi lucra.

Lucra şi plângea de mila unei lumi pe care o aştepta prăpă-
dul. Ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Noe, se petrece şi azi.
Să ne închipuim că s-ar ivi un ales al Domnului şi ar începe
să strige prin lume: „Oameni buni, să ştiţi că vine prăpădul
lumii... Domnul mi-a spus acest lucru... lăsaţi-vă de răutăţi!”
Ce credeţi, l-ar asculta cineva? Da, de unde? Lumea ar râde
de vestirea lui şi şi-ar vedea înainte de păcate şi fărădelegi.
Ba încă, pe vestitor l-ar înhăţa şi poliţia, spunând că „tulbură”
viaţa oamenilor.
Dar ceea ce s-a întâmplat pe timpul lui Noe, se întâmplă şi
azi, fără să se ivească vreun Noe.
Ca pe vremea lui Noe, lumea e împărţită şi azi în două ta-
bere. De o parte sunt cei puţini-puţini care lucrează la corabie
– care sunt cuprinşi şi aprinşi de dorul mântuirii sufleteşti – iar

de altă parte sunt cei mulţi-mulţi care îşi văd de păcate şi nici
habar nu au de cele sufleteşti.
Lumea cea mare râde şi azi şi îşi bate joc de cei puţini care
lucrează corabia mântuirii lor sufleteşti. Un ostaş din Oastea
Domnului îmi spunea că i-a chemat pe oameni să vină şi ei
la citirile biblice pe care le ţin ostaşii Domnului, să asculte şi
ei învăţături sufleteşti. „Venim bucuroşi, venim cu toţii – i-au
răspuns oamenii – dacă aveţi acolo... rachie şi lăutari”.
Lumea a fost, este şi va fi până la sfârşitul ei, împărţită în
două tabere: în „oamenii cei lumeşti” – care n-au nici o înţele-
gere şi nici o plăcere pentru cele sufleteşti – şi în „oamenii cei
duhovniceşti”, care se zoresc după lucrul mântuirii sufleteşti
(Rom 8).
Tu, cititorule, din care tabără eşti?
„Precum a fost în zilele lui Noe” aşa e şi azi şi aşa va fi
şi în ziua când va sosi sfârşitul lumii. Ziua aceea îi va apuca
pe oameni chefuind şi petrecând, ca pe timpul lui Noe. A spus
Însuşi Mântuitorul acest lucru: „Că precum a fost în timpul lui
Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Precum era în zilele
cele mai înainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi
se măritau, până în ziua în care a intrat Noe în corabie şi n-au
ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va
fi şi la venirea Fiului Omului” (Mt 24, 37-39). Ah, în ce gro-
zavă orbie sufletească trăieşte lumea de azi... o orbie după care
vor veni prăpădul şi pieirea.
Trăim vremuri biblice. Trăim parcă vremuri prevestitoare
despre ziua cea mare când „Fiul Omului va veni fără de veste
pe norii cerului, să judece pământul (Mt 25). Trăim vremuri în
care parcă cerul de sus ne strigă: „Oameni buni, vine urgia!...
Lăsaţi-vă de răutăţi şi păcate!” Însă oamenii îşi văd înainte
de păcate şi fărădelegi şi râd de cei ce predică întoarcerea la
Corabia lui Noe 23
Dumnezeu. Cu adevărat, „precum a fost în zilele lui Noe”, aşa

e şi azi.
Un ostaş din Oastea Domnului – Henţ Florea, cantor în
comuna Clit, Bihor – îmi scrie: „Cucernice părinte sufletesc!
Minunată este predica lui Noe cu corabia. Parcă văd cum va fi
râs de moş Noe când a strigat pe oameni să se lase de răutăţi,
dar ei nici habar n-au avut de cele sufleteşti.
Eu sunt cantor la două biserici. Strig şi eu la oameni cu
cântările, strig cu sfântul Apostol, strig cu sfânta Cazanie, strig
cu cărţile ce le-am comandat de la redacţia foii «Lumina Sate-
lor», strig în după-amiezi în uliţe şi nu aude nimeni. La ascul-
tători tot mai este câte unul, dar la faptă, ba. Ba, încă mai zic
către mine că e destul cu ale mele, să mai înceapă şi ei cu ale
lor vorbe lumeşti. Iar eu le zic: Bine, dragii mei, vă veţi căi voi
odată că n-aţi ascultat de cuvintele mele, dar atunci va fi prea
târziu, întocmai cum au păţit oamenii de pe timpul lui Noe”.
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Poate că şi eu sunt

din tabăra celor mulţi-mulţi care nici habar nu au de cele su-
fleteşti. Poate că şi eu sunt un om lumesc care nu înţelege lu-
crurile cele duhovniceşti şi pe oamenii cei duhovniceşti. Aju-
tă-mă, Doamne, ajută-mă să scap înainte de a veni potopul,
pieirea sufletului meu! Şi după ce am scăpat, ajută-mă să scap
şi pe alţii care trăiesc în pieire şi pierzare!
Ce spun istoria şi ştiinţa despre potop

Ceea ce spune Biblia despre potop este un lucru deplin
adeverit şi din partea istoriei. În istoria tuturor popoarelor din
lume s-a păstrat tradiţia şi amintirea unui potop care a înecat
pământul. Se află în istoria haldeilor, perşilor, egiptenilor şi
chinezilor. Tradiţia potopului s-a păstrat până şi în America.
Geologia, ştiinţa care se ocupă cu cercetarea straturilor de
pământ, adevereşte şi ea acest lucru. Geologia vorbeşte despre
o lume „antidiluviană” (de dinainte de potop); o lume cu plan-
te şi animale ce s-au stins. Istoria spune că potopul a fost cam
prin anii 1600-1700 după facerea lumii. Unii spun că potopul
a fost în anul 1656 după facerea lumii. În anul 1656, noiembrie
17 a intrat Noe în corabie.
Învăţaţii mai spun că pe timpul potopului a fost o lume
întreagă de oameni. Stricăciunea sufletească de care vorbeşte
Biblia încă e adeverită prin faptul că neamul cainiţilor a apucat
cu măiestriile, a clădit oraşe, s-a îmbogăţit, iar unde este bogă-
ţie acolo e şi stricăciune. Oamenii dinaintea potopului ajunse-
seră la o cultură şi bunăstare foarte înaintate. Însăşi decăderea
lor era un semn de bogăţie şi înaintare. Clădirea corăbiei lui
Noe încă este o dovadă despre cât de înaintat era meşteşugul
acelor vremuri.
Potopul s-a petrecut în Asia şi e adeverit şi de faptul că Asia
e leagănul tuturor animalelor. Acolo li s-a conservat seminţia.
Şi, iată aşa, chiar şi istoria şi ştiinţa omenească întăresc, cu-
vânt cu cuvânt, tot ceea ce spune Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Corabia lui Noe 25
„Noe, intră în corabie tu şi toată casa ta!”

Când corabia a fost gata, „Domnul Dumnezeu a zis către
Noe: «Noe, intră în corabie, tu şi toată casa ta (Fac 7, 1) şi din
toate dobitoacele, şi din toate fiarele, şi din toate păsările, din
orice făptură şi din toate vietăţile ce se târăsc pe pământ, câte
două să iei în corabie, parte bărbătească şi parte femeiască
să fie» (Fac 6, 19-20). Şi a intrat Noe în corabie cu fiii săi, cu
nevastă-sa şi cu nurorile sale. Şi din toate dobitoacele curate
şi necurate, din păsări şi din tot ce se târăşte pe pământ au
intrat în corabia lui Noe, două câte două, parte bărbătească
şi parte femeiască, precum poruncise lui Domnul Dumnezeu”
(Fac 7, 7-9).
O, ce înţeles adânc este în această istorie de-spre intrarea
lui Noe în corabie! Am amintit mai înainte că corabia lui Noe
a preînchipuit pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă. O,
ce dar mare este nouă Jertfa Mântuitorului! Ea este corabia
mântuirii noastre sufleteşti. Dar această „corabie” pentru noi
nu valorează nimic dacă nu intrăm în ea, dacă nu ne folosim de
ea. Corabia lui Noe n-ar fi valorat nimic pentru el, dacă n-ar fi
intrat în ea.
„Noe, intră în corabie, tu şi toată casa ta!”... Acesta a
fost cuvântul de mântuire şi chemarea de mântuire ce i s-a dat
lui Noe.
Aceasta este şi azi chemarea noastră de mântuire. Evan-
gheliile sunt pline de cei chemaţi să intre la mântuire. O evan-
ghelie ne spune de cei chemaţi să intre la cina cea mare (Lc 14,
16-20). O alta ne spune de zece fecioare, chemate să intre cu

Mirele la ospăţ (Mt 25). Sunt şi acestea tot atâtea chemări după
care s-a închis uşa ca la corabia lui Noe.
O, binecuvântată Carte a lui Dumnezeu, care eşti Biblia,
Sf. Scriptură! Cum se potrivesc învăţăturile tale! Cele scrise
în cartea Ta despre timpul potopului, cu mii de ani înainte de
venirea lui Hristos, iată sunt o oglindă a Evangheliei.
Noe! Intră în corabie, tu şi toată casa ta... este aceasta o
strigare ce a strigat nu numai pe Noe, ci ea ne strigă şi pe noi,
pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Domnul ne cheamă să in-
trăm în corabia mântuirii sufleteşti pe care ne-a câştigat-o cu
scump Sângele Său. Domnul ne cheamă să-L primim pe El şi
Jertfa Lui cea sfântă. Uşa a-cestei „corăbii” este Iisus Mân-
tuitorul, căci El a zis: „Eu sunt Uşa... Prin Mine de va intra
cineva, se va mântui” (In 10, 9). Aceasta este Uşa – aceasta
Corabia lui Noe 27
este singura Uşă – prin care putem scăpa şi intra înăuntru, în

corabia mântuirii.
Lumea aceasta este plină de valurile ispitelor... este plină
de păcate şi de plata păcatului care este moartea (Rom 6, 23)...
este plină de stricăciune şi de pieire sufletească. O uşă de scă-
pare stă larg deschisă în faţa acestui potop de pieire sufleteas-
că. E uşa mântuirii noastre prin Domnul şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos. Intră, dragă cititorule, prin această Uşă, în cora-
bia mântuirii sufleteşti. Intră tu şi toată casa ta! Mântuieşte-te
pe tine şi pe alţii! Intră îndată în corabia mântuirii sufleteşti...
intră chiar azi, căci ca mâine poate va fi prea târziu! Uşa se va
închide fără de veste şi tu vei rămâne afară, în potopul pieirii
sufleteşti.
Eu te întreb, dragă suflete, eşti tu acum în corabie, sau
afară de corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? De ce?
O, ce lucru fioros s-a întâmplat pe timpul lui Noe! Ani-
malele au intrat în corabia mântuitoare, dar oamenii n-au vrut
să intre. Animalele au presimţit primejdia, dar oamenii, ba. Şi
încă ceva. Animalele intrate în corabia mântuirii s-au îmblân-
zit... şi-au pierdut firea cea sălbatică de a se muşca şi sfâşia
unele pe altele. Asta e o icoană ce închipuie schimbarea omu-
lui care a intrat în corabia mântuirii sufleteşti. Dintr-un om
rău, îndărătnic, zavistuitor, gata de ceartă şi de sfadă, devine
deodată un miel paşnic, blând şi iertător. Paşnica împreună-
petrecere a animalelor din corabia lui Noe închipuie pacea,
dragostea şi frăţietatea ce le-a adus Evanghelia între popoarele
şi neamurile din lume... închipuie creştinismul viitorului, când
se va împlini profeţia de la Isaia proorocul: „...atunci lupul va
paşte împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu
iedul şi viţelul, cu leul şi taurul împreună vor paşte şi un Prunc
mic îi va paşte pe ei... şi pământul va fi plin de cunoştinţa
Domnului” (Is 65, 25).
Popoarele de azi nu sunt în această icoană. Popoarele de

azi nu sunt în corabia mântuirii sufleteşti, căci dacă ar fi în co-
rabie nu s-ar duşmăni, nu s-ar muşca şi nu s-ar mai omorî une-
le pe altele cu războaie. Omenirea e afară de corabia mântuirii.
Numai oameni singuratici, numai puţini-puţini sunt înăuntru,
în corabie.
Ia seama, dragă cititorule, că poate nici tu nu eşti înăuntru
în corabie; atunci dobitoceştile patimi n-ar avea putere asupra
ta. Câtă vreme eşti plin de ură, de mânie, de înşelăciune, de pa-
timi, de păcate şi de răutate, să ştii că nu eşti în corabie! Când
intri cu adevărat în corabie, dintr-un dobitoc necurat te faci un
mieluşel nevinovat, dintr-o fiară sălbatică te faci o oaie blândă.
120 de ani a lucrat Noe la corabie, 120 de ani a strigat pe
oameni în fiecare zi: „Oameni buni, vine potopul... lăsaţi-vă
de răutăţi!” Când norii prevestitori de primejdie au început a
se grămădi, Noe a intrat în corabie. Păcătoşii nici atunci n-au
înţeles primejdia. Corabia era deschisă, dar n-au intrat.
Aşa e şi în zilele noastre. Pământul s-a umplut de stri-
căciune. Tot omul s-a abătut de la calea sa. Cerul sufletesc al
omenirii e încărcat de norii cei negri ai urgiei lui Dumnezeu. O
revărsare a mâniei lui Dumnezeu a început să picure din aceşti
nori. Trăim vremuri pline de urgie... pline de fel de fel de ară-
tări şi semne cereşti. Trăim vremuri în care parcă cerul de sus
ne strigă: „Oameni buni! Vine prăpădul... vine ziua cea mare
a Judecăţii... lăsaţi-vă de răutăţi... intraţi în corabia mântuirii
sufleteşti!”...
Dar oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi. Nu-
mai cei credincioşi se spăimântă. Numai credinţa vede norii
urgiei lui Dumnezeu grămădindu-se. Numai credincioşii simt
primejdia şi se grăbesc să intre în corabia mântuirii sufleteşti.
Aici voi aminti o întâmplare ce întăreşte istoria cu potopul
lui Noe:
Corabia lui Noe 29
În primăvara anului 1928 a fost un groaznic cutremur în

Bulgaria. În acest cutremur s-a adeverit că vitele presimt pră-
pădul cutremurului. Un sat a fost distrus. În preseara cutremu-
rului, vitele au luat-o razna la câmp. Aşijderea şi şoarecii au
părăsit casele, ieşind afară la câmp. Noaptea a venit prăpădul.
Vitele şi şoarecii au scăpat, dar oamenii, ba.
Această întâmplare întăreşte şi ea istoria cu potopul lui
Noe. Necredincioşii spun: „Cum s-a putut să intre în corabia
lui Noe atâtea animale sălbatice? Cine le-a strâns şi cine le-a
băgat în corabie? Întâmplarea din Bulgaria, iată, ne dă răspun-
sul: le-a băgat în corabie presimţirea prăpădului. Animalele au
presimţit potopul şi au intrat degrabă în corabie. Ele s-au mân-
tuit, dar oamenii, ba.
Se ridică însă întrebarea: se poate oare ca animalele să
fie înzestrate cu simţiri mai alese decât omul? Se poate oare
ca şoarecul cel mic să ştie mai mult decât omul cel făcut după
chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu? La această
întrebare, un mare învă-
ţat creştin răspunde: Şi
omul a avut acest simţ al
presimţirilor. L-a avut,
dar l-a pierdut. L-a pier-
dut tocindu-şi puterile
sufleteşti cu fel de fel de
patimi rele. Prin păcat
omul a pierdut o mare
parte din zestrea sufle-
tească ce a avut-o de la
Dumnezeu. Între acestea
a pierdut şi presimţirea
dezastrelor. Numai cei credincioşi mai au o parte din această

zestre.
Se şi vede acest lucru: lumea e plină de semne şi arătări
cereşti, dar câţi se înspăimântă de ele? Şi câţi intră în „cora-
bie”?
A intra în corabie înseamnă a ieşi din duhul acestei lumi
şi din răutăţile ei şi a începe o viaţă nouă cu Domnul. Mulţi ar
intra în corabie, dar nu se îndură să-şi lase patimile şi păcatele.
Un om îmi spunea că ar intra în Oastea Domnului dacă i-am
lăsa pipa şi „sudalmele cele mărunte”. Ah, ce greu intră omul
în lucrurile mântuirii sufleteşti, dar în cele rele îndată-i gata
să sară. Nu-l poţi pleca pe om să-i citeşti o carte bună, dar la
cârciumă îndată-i gata să intre.
Preabunule Doamne! Ajută-mă să mă pot rupe şi eu din

duhul acestei lumi! Ajută-mă să pot şi eu ieşi din lume şi să
intru în corabia mântuirii!
Şi după ce am scăpat, ajută-mă să scap şi pe alţii, sco-
ţându-i din valurile lumii şi aducându-i în corabia mântuirii
noastre sufleteşti!
Corabia lui Noe 31
„Noe, Noe, slobozi-ne şi pe noi în corabie!”...

Când s-au ivit norii vestitori de primejdie „Noe a intrat
în corabie cu familia lui şi două câte două din orice făptu-
ră care are suflare de viaţă, precum îi poruncise lui Domnul
Dumnezeu. Apoi Domnul a închis uşa după El... a încuiat
Domnul Dumnezeu uşa pe dinafară” (Fac 7, 15-16).
După ce a intrat Noe în corabie, au început ploile şi poto-
pul. „Şi a căzut ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi şi creştea apa şi se înmulţea foarte pe pământ” (Fac
7, 17-18).
Ce vor fi făcut păcătoşii în timpul acesta? Ne putem
închipui. La început nu vor fi dat însemnătate ploilor. Vor
fi crezut că sunt nişte ploi ca altele. Dar când au început a
veni valurile şi ploaia se revărsa înainte, o spaimă mare i-a
cuprins. Abia atunci şi-au adus aminte de vorbele lui Noe,
că va fi potop. „Oameni buni, – vor fi strigat bătrânii – se
plineşte ceea ce a spus moş Noe... vine potopul... vine pră-
pădul”. Spaima începu să alerge de la om la om, din sat în
sat... Apele începură a îneca locurile mai joase. O spaimă
mare cuprinse pe tot omul. Toată lumea alerga acum spre
corabia lui Noe şi cerea intrare, dar acum era prea târziu.
Corabia era încuiată. Însuşi „Domnul Dumnezeu o încuiase
pe dinafară” (Fac 7, 16).
O ceată de oameni bate cu putere în uşa corăbiei, strigând:
– Noe, Noe, deschide-ne uşa!
– Cine sunteţi voi? – întrebă Noe.
– Noi suntem vecinii tăi... Noi suntem cei care veneam

seara la tine şi ascultam predicile tale... Ştii cât de mult ne
plăceau cuvintele tale... Ştii bine, moş Noe, că ne pusesem şi
noi în gând să ne lăsăm de răutăţi şi să intrăm în corabia ta...
Slobozi-ne, Noe!
– Ei, dragii mei – va fi spus Noe – apoi vedeţi, vă spuneam
eu să n-amânaţi aceste lucruri... Ce folos că vă plăcea Cuvân-
tul lui Dumnezeu, dacă n-aţi ieşit la vreme din răutăţi... Ce
folos că aţi ascultat cu plăcere 120 de ani cuvintele mele, dar
n-aţi intrat la timp în corabie? De altcum eu nu mai pot face
nimic pentru voi... Chiar dacă aş vrea să vă slobod, nu pot, căci
„Domnul Dumnezeu a încuiat uşa pe dinafară”.
O altă ceată de oameni bate la uşa corăbiei:
– Noe, Noe, deschide-ne uşa corăbiei!
– Cine sunteţi voi?
Corabia lui Noe 33
– Noi suntem lucrătorii care ţi-am ajutat la clădirea coră-

biei. Ştii bine că am lucrat împreună cu tine şi familia ta 120
de ani la corabia aceasta. Slobozi-ne acum şi pe noi în ea!...
– Ei, dragii mei – va fi răspuns Noe – e adevărat că şi voi
aţi lucrat la corabia aceasta. Dar voi aţi lucrat cu ziua şi pentru
bani, pentru câştig. Nu credinţa v-a adus la lucru, ci câştigul
şi plata ce vi le-am dat! (Mă gândesc aici la acei vestitori ai
Evangheliei care văd în slujba lor numai o carieră, ca şi oricare
alta, de făcut câştig bănesc cu ea). Aduceţi-vă aminte că şi voi
râdeaţi de corabia mea... Nici voi n-aţi crezut în potop... Aţi
lucrat numai de dragul câştigului. De altcum, eu chiar dacă aş
vrea, nu pot face nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat
corabia.
O altă ceată bate la uşa corăbiei:
– Noe, Noe, deschide-ne uşa!
– Cine sunteţi voi?
– Noi suntem, Noe, cei care am râs de corabia ta şi de
predicile tale. Dar acum ne pare rău. Acum numai, vedem în
ce nebunie mare am trăit. Iartă-ne, moş Noe, şi ne sloboade în
corabie!...
– O, dragii mei, – va fi răspuns Noe – 120 de ani am strigat
neîncetat pe voi să vă lăsaţi de răutăţi, dar voi aţi râs de chema-
rea mea. Acum v-aţi trezit, dar e prea târziu. Pocăinţa voastră
bate la uşă, dar această pocăinţă e o pocăinţă prea târzie. Nu vă
mai poate ajuta... De altcum, eu nici nu pot să fac nimic pentru
voi, căci Dumnezeu a încuiat uşa pe dinafară...
Ceea ce s-a petrecut în timpul lui Noe, se petrece şi azi şi
se va petrece şi când va veni „Fiul Omului”. Păcătoşii trăiesc
în nepăsare de cele sufleteşti. Ei se trezesc numai când soseşte
potopul, când soseşte moartea, dar atunci e prea târziu, e prea
târziu!
Spaima din timpul potopului închipuie spaima din ziua de

apoi când „Fiul Omului va veni fără de veste pe norii cerului,
să judece pământul” (Mt 25, 31).
Cei care vor fi pe pământ şi cei care vor fi în mormânt se
vor umple atunci de spaimă mare. Va fi şi atunci un potop su-
fletesc din care nu vor scăpa decât cei ce se vor afla înăuntru,
în „corabie”... cei ce se vor afla că au trăit o viaţă cu Domnul.
Dragă cititorule, vecinii lui Noe strigau să-i sloboadă în
corabie, spunând că le-au plăcut predicile şi sfaturile cele bune.
Dar din această plăcere nici o mântuire n-au câştigat. Poate
că şi tu, iubite cititorule, ai gânduri bune... Poate că citeşti cu
plăcere această carte... Poate că eşti cuprins uneori de fior su-
fletesc, dar, bagă de seamă: toate acestea n-ajută nimic, câtă
vreme nu te laşi de răutăţi, câtă vreme eşti afară de corabie.
De cinci ani de zile, un om îmi spune mereu că are de gând
să intre în Oastea Domnului. Dar ce folos de gândul lui, dacă
nu intră.
Ce folos de cei care trec dintr-un an într-altul, cu gând să
se lase de răutăţi, dar nu se lasă?
Ce folos de cei care mor cu gândul cel bun de a intra în
Oastea Domnului, dar n-au intrat mai curând, la timpul lor!
Dragă cititorule! Toţi cei care băteau în uşa corăbiei lui
Noe erau foarte aproape de izbăvire. Nu-i despărţea decât o
uşă de scândură groasă. Dar ce folos de această apropiere, dacă
nu erau înăuntru, în corabie? Dacă Noe ar fi strigat dinăuntru:
– Nu vă temeţi! Iacă şi voi sunteţi aici lângă corabia mân-
tuirii...
– Ce folos că suntem aici dacă nu suntem înăuntru!... – ar
fi răspuns cei din afară.
Poate că aşa e şi cu tine, dragă cititorule. Poate că şi tu eşti
numai aproape de corabia mântuirii. Ţii anumite porunci, faci
anumite rugăciuni, păzeşti anumite datini, dar de năravurile
Corabia lui Noe 35
cele rele nu te laşi. Unui tânăr din Evanghelie, care se lăuda

în faţa Mântuitorului că „ţine poruncile”, Domnul i-a răspuns
că este „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 34).
Poate că aşa te lauzi şi tu că „nu omori, nu furi, nu aprinzi”,
dar cu asta eşti numai aproape de Dumnezeu, eşti numai lângă
corabia mântuirii, câtă vreme viaţa ta nu curge întreagă spre
Domnul şi nu o trăieşti cu Domnul.
Dragă cititorule! Uşa corăbiei lui Noe a stat 120 de ani
deschisă şi pe urmă s-a închis. Până trăieşte omul, toate uşile
mântuirii sunt deschise şi Domnul ne cheamă să intrăm în „co-
rabie”. Dar în clipele morţii, această uşă deodată se închide.
Ferice de cei intraţi înăuntru şi vai de cei rămaşi afară!
Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară de corabie? De
eşti afară, de ce nu intri înăuntru? De ce? Aduceţi-vă aminte
de pilda celor zece fecioare din Evanghelie (Mt 25). Cele cinci
fecioare nebune s-au trezit din somn numai când a sosit mirele.
Atunci au alergat şi ele îngrozite să intre la ospăţ şi, bătând la
uşă, strigau: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” Dar stri-
garea lor era zadarnică.
Uşa se închisese. Uşa nu
se mai deschidea. O po-
căinţă prea târzie bătea
la uşă. Uşa nu s-a mai
deschis. Ele întârziaseră
şi rămăseseră afară, în
noapte şi întuneric. Prin
nebunia lor pierduseră
bucuria marelui ospăţ,
pierduseră chemarea
Mirelui.
Închipuie şi pilda
aceasta pe cei care nu-
mai în clipa morţii se trezesc şi bat la uşă, dar atunci e prea

târziu, e prea târziu...
Dragă cititorule! Ia seama. Anul acesta este, poate, cel din
urmă an din viaţa ta când uşa mântuirii mai stă încă deschisă
pentru tine... Luna aceasta este, poate, cea din urmă lună când
corabia mai stă încă deschisă pentru tine… Ziua aceasta sau
noaptea aceasta este, poate, ultima zi sau noapte când uşa mai
stă încă deschisă pentru intrarea ta şi mântuirea ta...
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Poate că şi eu

sunt între cei care n-au intrat în corabie... Poate că şi eu sunt
între cei care amână, din zi în zi şi din an în an, lucrurile mân-
tuirii sufleteşti. Poate că uşa mântuirii mele stă gata să se în-
chidă anul acesta, luna aceasta sau chiar în ziua aceasta, şi
eu, nebunul, îmi văd înainte de păcate.
Trezeşte-mă, Duhule Sfinte, trezeşte-mă din starea aceas-
ta de pierzare şi mă ajută să intru în corabia mântuirii mele
sufleteşti!
Corabia lui Noe 37
Învăţaţii din timpul lui Noe n-aveau înţelege-

re pentru chemările sufleteşti ale potopului
Biblia nu ne spune mai amănunţit ce fel de lume era înain-
te de potop. Ne spune numai atât că se înmulţiseră oamenii şi
se stricaseră foarte. Cu siguranţă însă se poate spune că înainte
de potop a trăit o lume foarte înaintată. Însăşi corabia lui Noe
– cea clădită cu mare meşteşug – este şi ea o dovadă despre
ştiinţa şi înaintarea oamenilor din acele vremuri. Lumea dina-
intea potopului era plină de bogăţie, de luxuri, de cultură şi de
ştiinţă. Dar, vai, toate acestea nu erau de nici un folos, pentru
că toate erau otrăvite cu otrava păcatelor şi stricăciunilor sufle-
teşti (şi oare azi nu e tot aşa?)
Lumea dinaintea potopului va fi fost plină de ştiinţă şi de
oameni învăţaţi, aşa cum e şi cea de azi. Dar ştiinţa şi învăţaţii
n-au dat nici o importanţă lui moş Noe şi predicilor lui.
Ce trecere ar fi putut avea moş Noe, un om neînvăţat din
popor, în lumea învăţaţilor? „Gazetele” din acele vremuri vor
fi scris în batjocură despre cum s-a ivit un bătrân „superstiţios”
ce predică un potop. Ştiinţa va fi râs, spunând că un astfel de
potop este o „prostie”; el este contra „legilor naturale”. Ploile
îşi au legile lor naturale.
Şi oare ce se va fi întâmplat când au început ploile poto-
pului? Toată lumea „cultă” din acele vremuri se va fi îndreptat
spre părerile ştiinţei, ale meteorologiei. Ştiinţa aceasta se va fi
grăbit să explice oamenilor cauza ploilor. Gazetele vor fi fost
pline de părerile specialiştilor de la Meteorologie. Învăţaţii de

acolo se vor fi înfundat cu capul în cărţi şi îşi vor fi tremurat
ochelarii pe nas să explice oamenilor „cauzele naturale” ale
ploilor (aşa cum se vede în chipul de mai sus).
În toate părţile vor fi răsunat telefoanele şi telegramele
aducătoare de veşti.
„Alo, Egipt!... Alo, China!... ce maximum de umiditate e
pe acolo?
„Pe aici – vor fi răspuns cei întrebaţi – plouă de 15 zile.
Toate semnele arată că acesta e maximum de umiditate. Baro-
metrul cedează... ploile vor înceta”...
Corabia lui Noe 39
După astfel de vorbiri şi ocoşeli, gazetele vor fi ieşit cu

ştiri aducătoare de linişte: „În Egipt şi China apele scad...
meteorologia spune că a fost o generală rupere de nori. De la
Ecuator s-a abătut un curent aducător de ploi torenţiale ce în
curând vor înceta”.
Cititorii se vor fi culcat liniştiţi la cap cu înştiinţările ofici-
oase ale Institutului Meteorologic. Dar ocoşelile ştiinţei nu le-au
fost de nici un folos. Apele au crescut şi pe toţi i-au înecat,
împreună cu cei învăţaţi.
Ştiinţa de pe timpul potopului vedea numai ploaia, dar nu

vedea mâna şi mânia lui Dumnezeu dinăuntrul ploilor. Ştiin-
ţa râdea de potopul lui Noe. Potopul nu încăpea în socotelile
ştiinţei. El rupea „legile naturale”; el aparţinea credinţei, iar
ştiinţa nu prea are credinţă.
Aşa e şi azi. Ştiinţa se sileşte să le explice pe toate numai
prin puterile ei şi pe „cale naturală”. Într-o carte am citit „stu-
diul” unui învăţat care spune despre potopul lui Noe că a fost
o „revărsare a mărilor”, un „lucru natural”.
De ani de zile, viaţa noastră este plină de fel de fel de sem-
ne şi arătări cereşti. Chiar şi mersul vremii este parcă o arătare
cerească. Avem ierni cu revărsări de ape şi veri cu uragane,
grindine, secete etc. De la o zi la alta, vremea se schimbă cu
totul. Ştiinţa pe toate se sileşte să le explice pe cale naturală.
Despre schimbarea vremii spune că „s-au ivit pete în soare” şi
de aici furtunile şi vijeliile. De-i spui că-s de la Dumnezeu, te
râd învăţaţii şi zic că eşti „superstiţios” şi „prost”.
Ca şi pe timpul lui Noe, ştiinţa n-are nici azi ochi să vadă
mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul multelor năpăstuiri
ce ne îmblătesc de ani de zile. Semnele şi arătările vremilor
aparţin credinţei, de aceea ştiinţa n-are ochi să le vadă şi să le
înţeleagă.
Ştiinţa şi învăţaţii n-au înţelegere pentru chemările sufle-
teşti ale urgiilor din zilele noastre.
Nici ştiinţa, nici oamenii din ziua de azi n-au ochi sufle-
teşti să vadă mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul urgiilor
ce vin peste noi. Când se va apropia sfârşitul lumii cu: cutre-
mure de pământ, cu semne în lună şi în soare, cu zguduirea
pământului (Mt 24), lumea se va prăpădi, citind comunicatele
liniştitoare ale Institutului de Meteorologie.
Semnele şi arătările cereşti ce ne urmăresc de ani de zile
sunt chemările Domnului... sunt ploi şi furtuni ce ne cheamă
Corabia lui Noe 41
să intrăm în corabie. De ani de zile plouă mereu la necazuri

şi greutăţi. De ani de zile s-a slobozit peste noi un potop de
necazuri şi greutăţi. O mână nevăzută, de sus din cer, parcă
ne urmăreşte şi varsă peste noi urgie şi osândă. De ani de zile,
Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel de semne şi arătări ce-
reşti, dar noi, ochi avem şi nu le vedem, minte avem şi nu le
pricepem. Ca şi lumea de pe timpul lui Noe, noi n-avem ochi
sufleteşti să vedem mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul
urgiilor ce s-au slobozit peste noi. Văd oamenii semnele şi ară-
tările cereşti, se înfricoşează de ele, dar n-ascultă chemarea
lor: de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră (intră la crâşmă
şi beau „să le treacă de necaz”).
Dragă cititorule! Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri ce
strigă pe noi şi ne cheamă să intrăm în corabie. Vremile noas-
tre sunt strigarea Domnului: „Treziţi-vă, oamenilor, din rău-
tăţi, căci vin apele morţii... vine ziua cea înfricoşată a urgiei...
intraţi în corabia mântuirii”!
Pleacă îndată, dragă suflete, şi intră în corabie! Nu vezi
cum cresc apele stricăciunilor? N-auzi cum vuiesc valurile fă-
rădelegilor? Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţi-
lor? Şi tu stai liniştit?
Eu socot că, după câteva sute de ani, după ce se va fi pră-
pădit de mult rândul acesta de oameni, urmaşii noştri vor vorbi
despre noi şi rândul acesta de oameni, întocmai cum vorbim
noi despre oamenii din timpul potopului. Dascălii acelor vre-
muri vor povesti despre noi copiilor din şcoală, zicând : „Fost-
a în vremile acele că oamenii părăsiseră cu totul pe Dumnezeu
şi Dumnezeu i-a certat pe ei cu multe pedepse să se întoarcă
din calea răutăţilor. Trimis-a peste ei războaie înfricoşate, tri-
mis-a scumpete nemaipomenită, necazuri nemaiauzite, trimis-
a secete, grindine, potopuri şi fel de fel de urgii, dar ei nu s-au
îndreptat, ci au murit în păgânătăţile lor”.
Un om mă întreba, de ce oare Dumnezeu nu mai face ata-

re minune, poate atunci oamenii s-ar mai înfricoşa. O, dragă
suflete, i-am răspuns eu, Dumnezeu face şi azi minuni. E plină
lumea şi vremile noastre de semne şi arătări cereşti, numai cât
oamenii n-au ochi sufleteşti să le vadă şi să le înţeleagă.
Corabia lui Noe 43
Groaznica pieire a celor ce n-au intrat

în corabie
Potopul – icoana Judecăţii de Apoi
„În anul şase sute din viaţa lui Noe, în luna a doua, în
ziua a şaptea a lunii, în ziua aceea s-au desfăcut toate izvoa-
rele adâncului celui mare şi stăvilarele cerului s-au deschis.
Şi s-a făcut ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi... apele au crescut şi au acoperit toţi munţii înalţi care
erau sub cer. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra
munţilor şi au acoperit toţi munţii cei înalţi. Şi a pierit orice
făptură care se mişca pe pământ. Şi tot omul, şi toate câte
aveau suflare de viaţă, şi tot ce era pe uscat au murit. Şi s-a
stins tot ce era viu pe faţa a tot pământul, de la om până la
dobitoc, orice făptură ce avea viaţă, cele ce se târăsc şi păsă-
rile cerului. N-a rămas decât Noe singur şi cei ce erau cu el în
corabie” (Fac 7, 10–24).
Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul de mai jos!
Este sfârşitul celor care n-au intrat în corabie... este groaznica
judecată a celor care râseseră de corabia lui Noe şi de chemări-
le mântuirii sufleteşti. Chipul de mai jos închipuie urgia Jude-
căţii de apoi când toţi cei ce trăiesc în fărădelegi şi nepăsare de
cele sufleteşti îşi vor lua pedeapsa pieirii veşnice.
Dar să luăm lucrurile pe rând, aşa cum se vor fi petrecut.
Apele potopului vor fi înecat mai întâi locurile joase. Oa-
menii de la şes vor fi fugit pe locurile mai înalte. Cei de la
dealuri vor fi stat încă liniştiţi o bună parte din timpul ploilor.
Mulţi din ei vor fi coborât la şes să fure câte ceva de la cei
fugari. Sărmanii! Nu ştiau că şi pe ei îi aşteaptă aceeaşi osân-
dă. Apele potopului i-au scos mai întâi pe cei de la şesuri şi
oraşe, din casele, avuţiile şi desfătările lor. Ş-apoi, rând pe
rând, şi pe ceilalţi.
Corabia lui Noe 45
Potopul cu apele lui este icoana morţii. Când vine moar-

tea, omul trebuie să-şi lase casa, avuţiile şi desfătările. Moartea
îl scoate pe neaşteptate din toate acestea. De ai căuta să alungi
pe cineva din casa şi din avuţia sa, ar fi în stare să te toace în
cap, dar moartea îl alungă îndată, pe neaşteptate.
În timpul creşterii apelor, oamenii din vremea potopului
vor fi încercat să ia cu ei ce se putea lua: bani, vite, haine,
scumpeturi etc., dar, vai, degrabă le-au pierdut pe toate.
Când vine moartea, omul nu poate lua cu el nimic din
această lume trecătoare.
Când apele potopului au început să acopere şi dealurile,
spaima oamenilor a crescut şi mai mult. Ei alergau acum din
deal în deal. Fiecare se silea să ajungă la munte, la locurile
cele mai înalte. Cei scăpaţi în munţii cei înalţi vor fi răsuflat
uşuraţi... se credeau scăpaţi... dar uşurarea lor n-a ţinut mult.
Apele au început să acopere şi munţii. Oamenii şi animalele
se căţărau pe piscurile munţilor. Căutau un reazem de scăpare,
dar toate reazemele se prăbuşeau. Ziua mântuirii trecuse, acum
era ziua judecăţii. Văzduhul era plin de strigătele de disperare
ale oamenilor şi de urletele fioroase ale animalelor. Dar nimic
nu mai folosea. Timpul mântuirii trecuse. Corabia se închisese.
Acum era timpul urgiei.
Spaima şi groaznicul sfârşit al celor înecaţi în potop închi-
puie moartea şi sfârşitul cel groaznic al necredincioşilor. Cel
credincios, cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea
liniştit. El a scăpat de moarte. El este înăuntru, în corabie. El
„a trecut din moarte la viaţă” (In 5, 24). Pentru el, moartea este
o mutare, o trecere „acasă la Domnul”.
Nu aşa este cel necredincios. Pentru cel necredincios
moartea este un lucru grozav, o mare spaimă. O viaţă întreagă
îşi bate joc cel necredincios de cele sufleteşti, dar în clipele
morţii se cutremură... presimte urgia ce-l aşteaptă... presimte
potopul pieirii sufleteşti... aude vuind apele morţii şi aleargă

grăbit să afle o scăpare, un reazem sufletesc. Dar trezirea lui
e zadarnică... corabia s-a închis... ziua vieţii lui a trecut, a
sosit noaptea când nu mai poate lucra nimic (In 9, 4)... a sosit
ziua urgiei.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un necre-
dincios care, în ceasurile morţii, după ce s-a spovedit, s-a în-
cleştat cu atâta putere de patrafir, încât abia l-am putut scoate
din mâinile lui. Sărmanul! Se simţea fără nici un reazem su-
fletesc... în clipele din urmă căuta acest reazem, dar atunci era
prea târziu, prea târziu.
Icoana cu potopul, cu cei ce se prăpădesc în apele potopu-
lui, mai închipuie şi ziua cea mare a Judecăţii de Apoi... ziua
urgiei şi a pedepsei pentru cei care au trăit o viaţă fără Dum-
nezeu.
„Că precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea
Fiului Omului”. Când Domnul Se va arăta pe norii cerului,
înconjurat de sfinţii Săi îngeri (Mt 24), o spaimă mare îi va cu-
prinde pe cei ce vor fi în mormânt şi pe cei ce vor fi pe pământ.
Dar spaima aceasta o vor avea numai cei necredincioşi... nu-
mai cei ce trăiesc în fărădelegi şi cei care au murit în fărădelegi
şi nepăsare de cele sufleteşti. Ca odinioară potopul, ziua cea
mare a Judecăţii îi va afla pe oameni şi sufletele lor împărţiţi
în două tabere mari: cei care au intrat în corabia mântuirii, cei
care au trăit o viaţă cu Domnul – şi cei care au trăit în păcate şi
nepăsare de cele sufleteşti.
Atunci numai vor vedea necredincioşii nebunia în care au
trăit... atunci numai se vor trezi din orbia lor cea sufletească,
dar atunci va fi prea târziu. Timpul mântuirii va fi trecut.
Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul cu potopul!
Văzduhul e plin de strigătele celor ce se îneacă în apele po-
topului. În clipele pierzării, oamenii se vor fi rugat cu căinţă
Corabia lui Noe 47
mare şi cu lacrimi fierbinţi, strigând: „Dumnezeul lui Noe, ai

milă de noi şi ne izbăveşte!”... Dar căinţa lor era prea târzie.
Timpul mântuirii trecuse. Aşa va fi şi în ziua cea de apoi. Va fi
plin văzduhul de strigătul şi plânsul păcătoşilor:
„Doamne, Doamne, iartă nebunia noastră... tremurăm de
groaza pieirii... nu ne lăsa să cădem în focul iadului”... Dar
această strigare nu va mai ajuta nimic. Timpul mântuirii a tre-
cut. În văzduh va răsuna teribila judecată: „Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!” (Mt 25, 41).
Toţi pe câţi potopul i-a aflat afară din corabie au pierit.
Toţi pe câţi îi va afla ziua Judecăţii afară din corabia mântuirii
sufleteşti, vor cădea în potopul cel de foc al iadului.
Chipul potopului, cu înfricoşata vedere a celor ce se înea-
că în valurile apelor, închipuie ziua cea înfricoşată a Judecăţii.
„Apoi am văzut scaun de domnie şi pe Cel ce şedea pe
el... Şi râu mare de foc curgea pe dinaintea lui... Şi am văzut
pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului. Şi
a fost deschisă Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după
faptele lor. Şi oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost
aruncat în marea cea de foc” (Apoc 20, 11-15 şi Daniel 7, 10).
Cei scrişi în Cartea Vieţii sunt cei „din corabie”... sunt cei
ce trăiesc cu Domnul o viaţă de putere creştinească. Între care
dintre aceştia eşti tu, cititorule?
Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară din corabie? Dacă
eşti afară, de ce nu intri? Aştepţi să sosească potopul, aştepţi să
sosească moartea, când nu vei mai putea face nimic?
Dragă suflete nemântuit! Intră îndată în corabie, intră
chiar azi, căci ca mâine poate va fi prea târziu! Moartea ne
poate veni pe neaşteptate, iar după moarte urmează Ziua cea
mare a Judecăţii, urmează potopul cel de foc.
Lumea şi oamenii vor trece printr-un nou potop, de foc.
„Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea îneca-
tă în apă, iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin

acelaşi Cuvânt pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a
oamenilor nelegiuiţi” (II Ptr 3, 5-7).
Cu toţii va trebui să trecem prin acest potop de foc, cu
toţii va trebui să trecem prin judecata zilei de apoi. Numai cei
intraţi în corabie vor scăpa de valurile de foc ale acestui potop,
ceilalţi vor fi aruncaţi cu toţii în marea cea de foc.
Dragă suflete nemântuit! În numele Domnului Iisus, eu te
chem din nou să intri îndată în corabia mântuirii.
Corabia lui Noe 49
Cei ce s-au căţărat pe corabie

Când apele potopului au început a creşte şi corabia a înce-
put a pluti, mulţi dintre oameni se vor fi căţărat pe corabie, în
nădejdea că vor scăpa cu viaţă. La început ei vor fi stat liniştiţi.
Corabia plutea lin peste întinsul apelor. Ei se credeau mântuiţi.
Însă pe urmă a venit urgia valurilor. Apele şi valurile s-au înfu-
riat şi pe toţi i-au măturat în adâncul pierzării.
Cei care s-au căţărat pe corabia lui Noe sunt icoana celor
mulţi-mulţi, care cred că se pot mântui ţinându-se şi de cele
sufleteşti şi de cele lumeşti... încercând să slugărească şi Dom-
nului şi diavolului. Ah! Lumea e plină de oameni care se ţin de
corabie, sunt aproape de corabia mântuirii, dar nu intră în ea.
Sunt atâţia creştini, evlavioşi la vedere, cucernici la înfăţişare;
ei fac regulat anumite rugăciuni, ţin anumite posturi şi datini,
dar de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră. Viaţa lor se scur-
ge în pizme, în duşmănii, în clevetiri, în minciuni, înşelăciuni
şi alte răutăţi mai mari sau mai mărunte. Ei sunt aproape de
corabie, se ţin de corabie, dar nu sunt înăuntru.
Sunt atâţia şi atâţia oameni care se roagă dimineaţa lui
Dumnezeu, dar mai târziu Îl suduie pe Dumnezeu... se duc
duminica dimineaţa la biserică, iar după-amiază se îmbată la
cârciumă. Ei vor să fie cu Domnul, dar nici cu diavolul nu vor
să se strice.
Toţi aceştia sunt între cei care se agaţă de corabie, dar nu
intră în ea.
Aici este locul să apăs iarăşi pe cuvintele Mântuitorului:

„Nu puteţi sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi Mamonei”.
Mântuirea sufletului nu cunoaşte o împăcare, nu cunoaşte o
cale de mijloc între Domnul şi diavolul, între cele sufleteşti şi
cele lumeşti, între lumină şi întuneric. Ce legătură poate avea
lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar? (II Cor 6, 14-15). Îm-
părăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului cer o rupere totală
între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, cer o rupere, pe de-a-
ntregul, cu duhul acestei lumi. Mântuirea sufletului cere să in-
trăm în corabie. În corabie, ori afară din corabie... cu Domnul
ori cu lumea – acesta este hotarul dintre moarte şi viaţă. O altă
cale, de mijloc, nu este.
Însă diavolul, mişelul cel mare, lucră cu zi, cu noapte, ca
omul să aleagă tocmai calea aceasta de mijloc, nici înăuntru în
Corabia lui Noe 51
corabie, nici afară de tot, nici cald, nici rece (Apoc 3, 15), nici
luminat, nici întunecat de tot.
Diavolul face totul ca omul să nu intre în corabia mântui-
rii. Îl lasă pe om să se apropie de corabie, îl lasă să stea lângă
ea, îl lasă să se caţere pe ea, îl lasă să se uite la ea, dar face
totul ca omul să nu intre în ea. Sunt atâţia şi atâţia creştini care
înţeleg viaţa lor de creştin ca pe o datorie, ca pe o poruncă de
împlinit. Trebuie să facă şi pentru sufletul lor anumite datorii.
Pentru cei mai mulţi oameni, creştinismul este un fel de dare
urgisită [impozit] şi poruncită pe care trebuie să o plătească
zilnic sau măcar în rate mai mari.
De când eram preot la ţară îmi tot aduc aminte de un om
care, într-un post al Paştilor, plecase cu carul după lemne la
pădure. Pe când a ajuns în dreptul casei mele, s-a oprit cu carul
şi l-am auzit zicându-şi: „Hai să mă bag şi pe la popa să mă
spovedesc... să mă scap şi de datoria asta”...
În loc de pregătire sufletească şi lacrimi de căinţă, acest
om venea la spovedanie aşa cum ai merge la perceptorat să
plăteşti o dare urgisită.
Prin atâtea şi atâtea apucături viclene umblă diavolul a-i
opri pe oameni să intre în corabia mântuirii. Odinioară, papa
de la Roma a umplut lumea cu aşa-numitele „indulgenţe”, nişte
ţidule pe care era scris că cine le cumpără – de la sine înţeles,
cu bani grei – i se vor ierta toate păcatele. S-au grăbit oamenii
din acele vremuri să-şi cumpere „iertarea păcatelor”. Oare nu
era şi aceasta o înşelăciune ce-i făcea pe oameni să nu intre în
corabia mântuirii?
Tot din vremea preoţiei mele la ţară îmi aduc aminte de
un om care mă chema stăruitor la o petrecere cu joc în crâş-
mă, zicându-mi că după ce am gătat slujba şi m-am dezbrăcat
de hainele bisericeşti, sunt şi eu un om ca ei... pot să-mi pe-
trec şi să joc, căci doar aşa făcea şi „popa bătrân”. Straşnică
judecată: omul mă împărţea în două, în unul ce juca la birt

şi în altul care slujea la altar. Oare nu era de la diavolul şi
această judecată?
Ah, ce mişel mare e diavolul! El a umplut lumea cu fel de
fel de mode cu care împiedică pe oameni să intre în corabia
mântuirii. E la modă să înjuri, să fumezi, să bei, să batjoco-
reşti, să minţi, să spui vorbe murdare, altcum nu eşti în rând
cu lumea... te judecă lumea şi zice că eşti un... prost şi un slă-
bănog.
Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului cer o ru-
pere, pe de-a-ntregul, cu duhul acestei lumi şi cu „modele”
acestei lumi. Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului
cer o sufletească operaţie care să-l schimbe cu totul pe om şi
gusturile lui. Această operaţie o face Iisus Mântuitorul. Când
L-ai aflat cu adevărat pe Iisus Mântuitorul, atunci, dintr-odată
ţi se vede lumea şi viaţa în altă lumină, în lumina cea adevă-
rată... dintr-odată părăseşti răutăţile şi patimile, nu pentru că
ţi-ar porunci cineva, ci pentru că nu-ţi mai place de ele; ai alte
gânduri, alţi ochi, alte plăceri. „Voi din lume sunteţi – zice
Iisus – dar nu mai sunteţi în lume” (In 15, 19).
Când trăieşti o viaţă cu Domnul, eşti încă din lume şi în
lume, dar cu sufletul eşti înăuntru, în corabie. Când L-ai aflat
cu adevărat pe Domnul, atunci cele sufleteşti nu mai sunt
pentru tine o „datorie”, o dare urgisită, ci sunt o plăcere şi o
bucurie. Când L-ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci nu te
mai caţări de corabie cu fel de fel de nimicuri şi minciuni, ci
intri în ea.
Popoarele păgâne – între care şi strămoşii noştri romani –
îşi închipuiau viaţa cealaltă ca pe o trecere, peste o apă mare,
cu luntrea. Luntraşul trebuia plătit, altcum nu trecea sufletele.
De aici s-a păstrat vechea datină de a pune în mâna mortului
câte un ban de aramă, ca „taxă” de trecere. Deşartă credinţă.
Corabia lui Noe 53
Îşi închipuia lumea că poate trece apele vieţii cu o taxă de un

bănuţ de aramă.
Din aceiaşi ani de slujire la ţară îmi aduc aminte de un
om care venise la biserică cu două lumini de stearină. Pe una
a dat-o pentru iertarea unui furt de 1000 de lei, iar cu cealaltă
cerea de la Dumnezeu ajutor şi izbândă în lucrurile sale. De-
şartă credinţă era şi aceasta! Mântuirea sufletului nu se poate
dobândi cu nimicuri de acestea.
Ah, ce mişel mare este diavolul! El nu umblă să-l rupă
dintr-odată pe om de Dumnezeu. El nu umblă să-l rupă dintr-
odată de cele sufleteşti. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai
greu. Diavolul e foarte mulţumit când omul se ţine şi de cele
lumeşti şi de cele sufleteşti... când viaţa lui e un amestec de
lumină şi întuneric, pentru că din acest amestec, câştigul e
totdeauna al lui. Cele lumeşti biruie pe cele sufleteşti. De la
începutul până la gătatul Scripturilor se vorbeşte despre un
hotar statornicit pe vecie între bine şi rău, între Domnul şi
diavolul. Începând de când „a despărţit Dumnezeu uscatul de
ape şi lumina de întuneric”, se vorbeşte mereu despre un ho-
tar bine statornicit „între lumină şi întuneric” (In 1), între „fiii
luminii şi fiii întunericului (Ef 5, 8), între „fiii lui Dumnezeu
şi fiii diavolului” (I In 3, 10), între „oamenii cei duhovniceşti
şi oamenii cei lumeşti” (Rom 8), între „calea vieţii şi calea
morţii” (Mt 7, 13).
De câte ori se clatină şi se răstoarnă acest hotar, câştigul
e al Satanei. De câte ori se amestecă lumina cu întunericul,
virtutea cu păcatul, cele bune cu cele rele – câştigul e al dia-
volului.
Mântuirea sufletului n-are decât o singură întrebare, ca-
tegorică şi precisă: eşti în corabie sau în afară de corabie,
trăieşti cu lumea sau cu Evanghelia? O altă cale de mântuire
nu este.
Dragă suflete! Eu te întreb cum stai tu cu mântuirea sufle-

tului tău? Eşti tu în corabie sau eşti numai agăţat de corabie?
Bagă de seamă! În ziua cea mare a Urgiei, a Judecăţii de Apoi,
nu se vor mântui decât cei intraţi în corabie. Toţi ceilalţi se vor
prăbuşi în focul pieirii sufleteşti, aşa cum au pierit şi cei căţă-
raţi de corabia lui Noe.
Intră, dragă suflete, intră îndată în corabia mântuirii sufle-
teşti!
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului! Lumea e plină de cei
care stau grămadă în jurul „corăbiei”, dar nu intră în ea. Se lasă
înşelaţi cu fel de fel de nimicuri şi minciuni ce nu le vor fi de
nici un folos de mântuire. Spuneţi-le să intre în corabie! Spu-
neţi-le că numai o rupere totală de duhul acestei lumi... numai
o schimbare din temelie a vieţii îi poate mântui.
Corabia lui Noe 55
Corabia plutea cu mântuire peste apele morţii

Toţi cei intraţi în ea aveau siguranţa deplină a mântuirii lor
După ce Noe a intrat în corabie şi Dumnezeu a încuiat
uşa în urma lui, el era într-o siguranţă deplină. Afară vuiau
potopul şi prăpădul, afară era plângere şi moarte, dar înă-
untru, în corabie, era viaţă, linişte şi mântuire. Valuri uriaşe
acopereau munţii; valuri furioase izbeau şi corabia, dar Noe
avea o siguranţă deplină. Corabia plutea cu mântuire peste
apele morţii.
Siguranţa lui Noe era o siguranţă deplină. El avea o iz-
băvire deplină, căci Dumnezeu îi dăduse această corabie şi El
încuiase uşa ei. Dacă valurile sau oamenii ar fi putut deschide
uşa corăbiei, Noe ar fi fost pierdut. Dar el nu purta nici o grijă
şi nici o frică din partea aceasta, pentru că Dumnezeu încuiase
uşa şi El o păzea.
Nici o putere lumească sau diavolească n-ar fi putut des-
chide uşa, căci Dumnezeu o încuiase şi El o păzea.
Noe avea siguranţa mântuirii. Dumnezeu Însuşi era si-
guranţa lui. Corabia era sub scutul şi apărarea lui Dumnezeu.
Potopul era urgia şi mânia lui Dumnezeu, dar corabia – ea sin-
gură – era scoasă de sub această urgie. Ea era sub dragostea,
sub iertarea şi apărarea lui Dumnezeu.
Noe avea siguranţa deplină a mântuirii lui de urgia şi pră-
pădul potopului. Această siguranţă este o minunată icoană
sufletească. Ea închipuie siguranţa credincioşilor... siguranţa
celor mântuiţi prin scump Sângele Mântuitorului. Corabia lui

Noe – precum am spus la vremea sa – închipuia Jertfa Mântui-
torului, închipuia moartea Sa cea scumpă prin care ne-a scăpat
de urgia morţii.
Toţi cei care au primit şi primesc cu adevărat pe Iisus Mân-

tuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă au deplina siguranţă a mântuirii
lor. „Tot cel ce crede în Mine – zicea Iisus – la judecată nu va
veni, ci se mută din moarte la viaţă” (In 5, 24).
O, ce mântuire dulce şi scumpă avem noi, cei care am aflat
cu adevărat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi
Jertfa Lui cea izbăvitoare. Noi am scăpat dintr-o moarte sigu-
ră... am scăpat de plata păcatului care este moartea (Rom 6,
23)... am scăpat din potopul pieirii sufleteşti. Pentru păcatele şi
fărădelegile noastre, valurile urgiei lui Dumnezeu se îndreaptă
Corabia lui Noe 57
şi spre noi, dar ele se izbesc de corabia mântuirii noastre... ele

se izbesc de Jertfa Mântuitorului.
Valurile morţii şi ale pieirii sufleteşti vuiesc în toate păr-
ţile, însă noi suntem la adăpost... suntem înăuntru, în corabie.
Corabia noastră este unsă pe dinafară cu darul şi harul Duhului
Sfânt... apele morţii n-au putere asupra ei. Noi avem o deplină
siguranţă de mântuire în Jertfa cea scumpă a scumpului nostru
Mântuitor. Însuşi Dumnezeu ne-a dat această siguranţă. „Aşa
a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său, L-a
dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă de
veci” (In 3, 16).
Ah, ce bine este în corabia mântuirii... ah, ce liniştită este
viaţa celor intraţi în corabie şi ce plină de dar şi de bucuria
mântuirii!
Viaţa celor intraţi în corabia mântuirii sufleteşti este pli-
nă de bucuria izbăvirii. Corabia mântuirii este plină de „nau-
fragiaţi”; toţi cei din corabie era să ne înecăm... eram sortiţi
pieirii, dar ne-a scăpat Jertfa cea scumpă a scumpului nostru
Mântuitor.
Corabia noastră pluteşte peste apele şi valurile morţii...
corabia noastră trebuie să răsune neîncetat de cântări de slavă
lui Dumnezeu, de cântările noastre de bucurie şi mulţumită lui
Dumnezeu.
Corabia lui Noe era aşa făcută că n-avea decât o uşă şi o
fereastră. „Să faci corăbiei tale – a zis Domnul către Noe – o
fereastră, sus, lată de un cot şi uşa să o pui în coasta corabiei,
şi să faci corabia cu trei rânduri de cămări” (Fac 6, 16).
Ce minunată icoană sufletească este şi aceasta! Uşa din
„coasta corăbiei” închipuie „icoana răstignirii” din evanghe-
lia de la Ioan 19, 34: „şi unul dintre ostaşi cu suliţa coasta lui
a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă”. Intrarea în corabia
mântuirii ne-a deschis-o suliţa şi cuiele de pe dealul Golgo-
tei... Uşa mântuirii noastre este El şi Jertfa Lui cea sfântă.

„Eu sunt Uşa, prin Mine de va intra cineva, se va mântui”
(In 10, 9).
Mântuitorul ne-a mântuit şi ne mântuieşte prin „sânge şi
apă”. „Sângele Lui ne curăţă de orice păcat” (I In 1,7), iar
apa ne spală. Slavă Ţie, Mântuitorule, că ne-ai deschis şi nouă
corabia mântuirii şi ne-ai scăpat de urgia morţii!
Corabia n-avea decât o singură fereastră, sus, în vârful ei.
Prin ea, Noe nu putea vedea altceva decât cerul de sus. Minu-
nată icoană sufletească este şi aceasta. Noe şi familia mântuită
nu puteau vedea apele morţii, nici moartea, nici prăpădul poto-
pului. Între ei şi moarte era peretele corăbiei, era mântuirea lui
Dumnezeu. Dumnezeu apăra uşa, iar lui Noe îi lăsase fereastra
să privească neîncetat spre cer, spre Acela Care osândise lu-
mea şi îi scăpase pe ei. Ei nu puteau privi decât spre cer, spre
Dumnezeu, Izbăvitorul lor.
Fereastra din corabia lui Noe închipuie legătura celor cre-
dincioşi cu Domnul, cu Izbăvitorul lor. Cel izbăvit prin scump
Sângele Domnului, cel intrat în corabia mântuirii, trebuie să
rupă orice legătură cu lumea, cu duhul acestei lumi, cu ispitele
şi păcatele ei. Prin rugăciune, el trebuie să stea într-o neînceta-
tă legătură şi împărtăşire numai cu Domnul şi Izbăvitorul lui.
El trebuie să aibă toate ferestrele închise faţă de lume.
Astă-vară am văzut un ostaş din Oastea Domnului, care
îşi astupase două fereşti de la casă. De ce ai făcut acest lucru?
Pentru că vecinii mei înjură de cele sfinte şi nu vreau să aud
hulele lor – mi-a răspuns el.
Toţi cei din corabia mântuirii, toţi cei care L-am aflat cu
adevărat pe scumpul nostru Mântuitor, să închidem toate fe-
restrele sufletului nostru faţă de duhul acestei lumi, faţă de is-
pitele ei şi păcatele ei. Numai fereastra ce caută spre cer, spre
dumnezeire, trebuie să o avem deschisă.
Corabia lui Noe 59
Biblia nu ne spune ce a făcut Noe pe timpul cât a ţinut

urgia potopului. Auzind cum vuiau afară valurile morţii, Noe
va fi plâns de bucuria izbăvirii sale. Dar va fi plâns şi de mila
celor ce se înecau afară. Ah, cum i-ar fi ajutat, dar el nu mai pu-
tea! Noi însă putem, căci corabia mântuirii încă nu s-a închis.
Să sărim în ajutorul celor ce se îneacă în potopul răutăţi-
lor! Să-i scăpăm de la pieire... să-i chemăm neîncetat în cora-
bia mântuirii!
Dragă suflete nemântuit! Corabia mântuirii tale sufleteşti
încă nu s-a închis. Uşa ei este larg deschisă şi te aşteaptă pe
tine. Grăbeşte îndată să intri înăuntru! Intră îndată, intră chiar
azi, căci ca mâine poate fi prea târziu! Uşa se va închide fără de
veste şi tu vei rămâne afară în potopul pieirii sufleteşti.
Dragă suflete nemântuit! Intră îndată în corabie, intră
chiar azi, căci mâine poate va fi prea târziu! Moartea ne poate
veni pe neaşteptate şi atunci uşa s-a închis...
Aduceţi-vă aminte şi aici că Satana câştigă cele mai multe
suflete cu şoapta de înşelăciune: „mai aveţi vreme”...
Domnul ne strigă: „Astăzi de veţi auzi glasul Meu, nu în-
vârtoşaţi inimile voastre” (Evrei 3, 7–11). Însă diavolul şopteş-
te mereu omului: „Mâine... mâine... mai aveţi vreme”...
Vai celor ce ascultă de şoapta Satanei! Numai în ceasul
morţii vor afla că Satana i-a înşelat, dar atunci va fi prea târziu,
prea târziu...
Dragă suflete nemântuit! Ah, să ştii tu ce bine este aici
înăuntru în corabie (în Oastea Domnului, într-o viaţă trăită cu
Domnul). Este aici o lume nouă, o viaţă nouă. Nu suntem mulţi
cei dinăuntru, dar avem o viaţă plină de pace şi bucurie sufle-
tească. Nu este vrăjmăşie între noi, nu este ură, nu este întris-
tare. Suntem fraţi în Domnul, fraţi în bucurie, fraţi în necazuri
şi suferinţe. „Inima şi sufletul nostru sunt una” (Fapte 4, 32),
pentru că trăim în numele Domnului şi Domnul este între noi.
Ne bucurăm neîncetat şi cântăm cântări de slavă lui Dumnezeu

că ne-a scos din duhul acestei lumi stricate. Intră, dragă suflete,
intră şi tu la noi!
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Să cântăm neîncetat
cântări de slavă lui Dumnezeu că ne-a primit în corabia mân-
tuirii! Să ţinem închise uşile şi ferestrele corăbiei faţă de duhul
şi ispitele lumii, dar să le deschidem larg, să se audă în lume
cântecele noastre de slavă lui Dumnezeu... să se audă în lume
rugăciunile noastre şi bucuria mântuirii noastre. Aşa să lumi-
neze în lume viaţa noastră, ca văzând oamenii faptele noastre
să intre şi ei în corabia mântuirii!
Corabia lui Noe 61
Corabia se opreşte pe muntele Ararat

Cei doi soli: porumbelul şi corbul
Urgia potopului a ţinut cu totul 150 de zile, timp în care
„a pierit tot ce era viu pe faţa a tot pământul, de la om până la
dobitoc”... şi a rămas singur Noe şi cei ce erau cu el în corabie
(Fac 7, 23).
După patruzeci de zile „Dumnezeu a făcut să sufle vânt
pe pământ şi a încetat apa. Izvoarele adâncului şi stăvilarele
cerului s-au încuiat şi ploaia din cer s-a oprit”. Apele au scă-
zut de pe faţa pământului, scurgându-se şi împuţinându-se şi,
după o sută cincizeci de zile, apele s-au micşorat (Fac 8, 1–3).
Razele soarelui au început să învioreze din nou o lume ce
fusese botezată cu un botez de judecată. Corabia s-a oprit pe
muntele Ararat. „În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a
lunii, corabia s-a oprit pe munţii Ararat. Iar apa a scăzut până
în luna a zecea; iar în luna a zecea, în ziua cea dintâi a lunii,
s-au ivit vârfurile munţilor” (Fac 8, 4–5).
Ah, ce privelişte înfiorătoare se vedea acum în lume! Ape-
le se scurgeau cu vuiet mare lăsând, pretutindeni cadavre de
oameni şi animale. Pretutindeni se vedea secerişul cel grozav
al morţii, al păcatului.
După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei şi
a dat drumul unui corb şi unui porumbel să afle dacă au scăzut
ori ba apele de pe pământ. Porumbelul s-a întors, dar corbul,
ba. Plină de un adânc înţeles sufletesc este întâmplarea aceas-
ta. Porumbelul s-a întors grăbit în corabie. Afară era o lume

ce nu-i plăcea. Simţea mirosul mortăciunilor, vuiau încă apele
morţii... porumbelul a fugit degrabă înapoi în corabie.
Porumbelul acesta este icoana creştinului adevărat care
nu iubeşte duhul acestei lumi păcătoase. El miroase de depar-
te „mortăciunile” patimilor şi păcatelor şi se retrage îngrozit
Corabia lui Noe 63
în corabia mântuirii. El se odihneşte numai în Domnul şi n-

are odihnă decât în Domnul. El nu mai are plăcere pentru
cele lumeşti. Oricât l-ai slobozi în lume, el se reîntoarce în
„corabie”.
Un tânăr intrat în Oastea Domnului îmi scrie: „Tata mi-a
zis la Crăciun: «Fiule, acum de sărbători, te slobod şi pe tine
să te duci la petrecere... du-te petrece-ţi şi tu!»... «Tată dragă
– i-am răspuns eu – până acum mă opreai, să nu mă duc, şi eu
mă duceam pe furiş; acum mă laşi, dar nu vreau eu să merg.
De când am intrat în Oastea Domnului nu mai am nici o plăce-
re pentru petrecerile lumeşti. Petrecerea mea este Scriptura şi
cărţile religioase. Acum, chiar dacă mi-ai porunci să merg, nu
m-aş duce»”...
Iată şi acesta este un „porumbel” ce nu-şi află loc şi „odih-
nă picioarelor sale” şi sufletului său decât în „corabie”, în
Domnul (Fac 8, 9).
Nu aşa a fost cu corbul. Corbul nu se simţea bine în cora-
bia lui Noe. Parcă-l văd cum va fi stat trist şi posomorât într-un
colţ al corăbiei. El se gândea la hoiturile lui... el suspina după
mortăciunile lui. „Ah, unde sunt hoiturile mele cele plăcute?
– va fi suspinat corbul. Acest bătrân m-a încuiat şi pe mine în
această corabie fără mortăciuni”. Toate dobitoacele sălbatice
din corabie îşi pierduseră firea ce o avuseseră în lume (alt-cum
s-ar fi sfâşiat unele pe altele), numai corbul îşi păstrase gustul

lui după mortăciuni.
Corbul se simţea ca un arestat în corabie. Pentru el, co-
rabia era un arest. El se dorea după „libertatea” hoiturilor şi a
mortăciunilor. Când Noe i-a dat drumul va fi răsuflat uşurat, iar
când va fi găsit hoituri destule, mare va fi fost bucuria lui. Nici
nu s-a mai gândit să se întoarcă în „arestul” corăbiei. S-a pus
iar pe mortăciuni.
Corbul acesta este icoana sufletească a celor care au ieşit o
dată din păcate, dar pe urmă iar s-au întors la ele. Închipuie pe
cei care se întorc iar la duhul acestei lumi. Cei păcătoşi nu se
simt bine în corabia mântuirii. Scoateţi pe cel păcătos din crâş-
mă – şi din alte păcate – şi-l duceţi la biserică, la citiri biblice
etc., şi veţi vedea că se simte ca într-un arest, ca într-o temniţă
din care abia apucă să scape.
Nu se simt bine în corabia mântuirii nici cei care intră în
ea de bunăvoie, dar nu se silesc să-şi dospească mereu viaţa cu
aluatul Evangheliei... să-şi întărească mereu firea cea duhovni-
cească împotriva celei lumeşti.
Despre unul care a dezertat din Oastea Domnului (dintr-o
comună de lângă Baia de Criş), un alt ostaş îmi scrie urmă-
toarele: „Vă aduc la cunoştinţă că ostaşul N. N. a dezertat din
Oaste. De altfel, ne aşteptam noi la acest lucru. Vedeam noi
bine, ceilalţi ostaşi, că noul ostaş nu se simte bine între noi.
Era tot întristat. La Crăciun ne-a părăsit, punându-se în fruntea
beţivilor şi făcând chef cu scandal mare.”
Iată şi acesta era un „corb” ce nu se simţea deloc bine
în corabia mântuirii. Gândul lui era tot la „hoituri” şi „mor-
tăciuni”, la poftele firii celei lumeşti. Abia a apucat să scape
din corabia mântuirii şi s-a pus iarăşi pe „mortăciuni” sufle-
teşti. Vina este a lui pentru că, după ce a intrat în Oaste, nu
şi-a dat silinţa să-şi întărească firea cea duhovnicească, firea
Corabia lui Noe 65
cea nouă. Firea cea lumească, cu poftele şi ispitele ei, l-a

copleşit din nou.
Toţi cei ce intră în Oastea Domnului, toţi cei ce apucă pe
calea mântuirii, trebuie să-şi întărească mereu firea cea duhov-
nicească – cu rugăciune, citirea Bibliei, cărţi religioase etc. –
altcum îi biruie firea cea veche cu poftele ei de „mortăciuni”.
Diavolul, mişelul cel mare, pune neîncetat în faţa omului în-
tors la Dumnezeu carnea ispitelor şi patimilor lumeşti. Tot cel
ce nu se întăreşte cade înfrânt de ispite.
Icoana corbului din Biblie se potriveşte de minune cu
aceea a israelitenilor care trecuseră prin Marea Roşie, scăpa-
seră la mântuire, dar, în drum spre Canaan, le-a venit pofta de
carne. „Poporul era lacom foarte şi i-a venit poftă de carne
şi a strigat poporul contra lui Dumnezeu şi contra lui Moise,
zicând: «Daţi-ne carne!»”. Pentru pofta cărnii, poporul voia
să lase calea spre Canaan şi să se întoarcă în Egipt, în robie
(Ieşire 16, 1–4).
Aşa sunt şi azi cei ce apucă pe calea mântuirii, dar nu fac
stăruinţe să-şi omoare firea cea lumească. Le vine pofta de car-
ne, de plăceri şi desfătări lumeşti. Ca şi corbul, părăsesc cora-
bia şi s-apucă iar de „mortăciuni” sufleteşti.
Ce deosebire mare a fost între porumbel şi corb! Porum-
belul umbla să găsească o ramură verde, corbul – mortăciuni.
Aşa e şi între oameni. Omul cel duhovnicesc umblă după lu-
crurile sufleteşti; omul cel lumesc caută desfătările, chefurile
şi alte lucruri lumeşti. Cunosc un om care toată iarna a citit din
Biblie şi alte cărţi religioase; în timp ce vecinul lui toată iarna
a citit pe la birt în cealaltă biblie, cu 32 de foi (cărţile de joc).
Numai „corabia” schimbă pe om şi gusturile lui; dintr-un om
lumesc face un om duhovnicesc.
Dragă cititorule! Eu te întreb: eşti în corabie ori afară din
corabie? De eşti afară, intră îndată, iar dacă ai intrat, prive-
ghează, te roagă şi te întăreşte neîncetat în Domnul ca să nu fii

biruit iarăşi de duhul acestei lumi.
Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că m-ai pri-
mit şi pe mine în corabia mântuirii. Ah, ce bine este înăuntru,
în corabie! Este viaţă şi pace. Te rog însă, preabunule Doam-
ne, întăreşte-mă neîncetat cu darul şi harul Tău să rămân în
corabie până la sfârşitul vieţii mele! Întăreşte-mă neîncetat să
rămân înăuntru, căci ispitele lumii sunt multe şi grele! Omoa-
ră în mine firea cea lumească cu poftele şi gusturile ei ca să
nu mai am nici o plăcere şi nici o atragere pentru cele lumeşti!
Asemenea porumbelului, să aflu şi eu odihnă sufletului meu
numai în corabie!
Corabia lui Noe 67
Noe iese din corabie într-o lume nouă

şi o viaţă nouă
Taina cea mare a naşterii din nou
„În anul şase sute unu, în ziua întâi a lunii, apele secaseră
pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei; s-a uitat şi iată
că faţa pământului se uscase. Şi a grăit Domnul Dumnezeu
către Noe, zicând: «Ieşi din corabie tu şi femeia ta, feciorii tăi
şi femeile lor. Şi toate vieţuitoarele câte sunt cu tine, scoate-
le afară şi creşteţi şi vă înmulţiţi pe pământ”. Şi a ieşit Noe şi
femeia lui şi feciorii lui şi femeile feciorilor lui şi toate fiarele
şi toate dobitoacele – toată vietatea ce mişcă pe pământ după
felul său, au ieşit din corabie” (Fac 8, 13–19).
Ieşirea lui Noe din corabia izbăvirii închipuie clipa cea
sfântă când vom ajunge şi noi, cei care trăim o viaţă cu Domnul,
la ţărmul dorit. Când se va sfârşi călătoria vieţii noastre celei
pământeşti, când valurile lumii şi ale ispitelor vor înceta să
mai bată în corabia mântuirii noastre sufleteşti, vom scăpa şi
noi cu totul într-o lume nouă unde ne aşteaptă un „cer nou şi
pământ nou”.
Ieşirea lui Noe din corabie închipuie apoi taina cea mare
a naşterii din nou.
Naşterea din nou este o taină mare pe care mulţi n-o înţe-
leg şi nici n-o pot înţelege. Când Nicodim a venit noaptea la
Iisus şi L-a întrebat despre taina mântuirii, Domnul i-a zis că
trebuie să se nască din nou. „Amin, amin, zic ţie, Nicodime,
de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea împărăţia

lui Dumnezeu... de nu se va naşte cineva din apă şi din duh,
nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu... voi trebuie să
vă naşteţi din nou” (In 3, 1–8). Nicodim nu înţelegea această
taină. I se părea ceva de neînţeles, cum el, om bătrân, să se nas-
că a doua oară. De s-ar fi gândit la istoria lui Noe ar fi înţeles
această taină, căci Noe a trecut prin taina cea mare a naşterii
din nou.
Potopul a fost urgia lui Dumnezeu, a fost „plata păcatu-
lui”. Chiar şi Noe a trecut prin această urgie. Valurile urgiei
izbeau şi corabia lui. În mijlocul valurilor, corabia era ca un
mormânt, ca un sicriu cufundat în apele morţii. Dar în acest
mormânt era viaţă din darul şi îndurarea lui Dumnezeu. Noe a
ieşit din corabie ca dintr-un sicriu, ca dintr-un mormânt.
Corabia lui Noe 69
A ieşit ca un om ce scăpase din urgia morţii prin darul lui

Dumnezeu. El trecuse prin apele morţii, el trecuse prin moarte.
El era acum ca un înviat din morţi prin darul lui Dumnezeu. El
trecuse cu adevărat prin „apă şi duh”. Domnul îl trecuse „prin
apă şi prin duh”.
Naşterea din nou este o taină mare la care lucrează nu atât
omul, cât mai ales Dumnezeu, darul Duhului Sfânt. Noe n-a
lucrat nimic altceva deosebit la izbăvirea lui decât atât că a
ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Încolo Dumnezeu singur a
lucrat la mântuirea lui. Dumnezeu i-a pregătit corabia... El i-a
spus să intre în ea... El a încuiat-o... El a apărat‑o... El a des-
chis-o.
Naşterea din nou este o lucrare a lui Dumnezeu, o lucrare
a Duhului Sfânt, iar rodul acestei lucrări este o schimbare din
temelie în viaţa omului... o viaţă nouă. Potopul a rupt în două
via-ţa lui Noe: în viaţa dinainte de potop şi viaţa de după po-
top. După ieşirea din corabie, Noe a început o viaţă nouă, o
viaţă cu totul nouă, într-o lume nouă.
Prin taina cea mare a naşterii din nou trebuie să trecem şi
noi. Am şi trecut, căci Taina Botezului închipuie această naş-
tere din nou. Botezul ne trece „prin apă şi prin Duh”, dintr-un
„om vechi face un om nou”. Însă mai târziu păcatul strică ia-
răşi acest „om nou” şi îl face iarăşi „vechi”. De aceea trebuie
să trecem din nou printr-o nouă naştere din nou, sufletească.
Această naştere din nou o facem în duh, în Domnul şi Mântui-
torul nostru Iisus Hristos.
Taina naşterii din nou are două părţi. O parte îl cufundă pe
om, alta îl ridică. Una îl omoară, alta îl învie. Partea care cu-
fundă este păcatul. Păcatul sloboade peste noi urgia potopului
şi valurile pieirii sufleteşti. Urgia şi pedeapsa pentru păcatele
noastre trebuie să vină. O cere dreptatea lui Dumnezeu. Valuri-
le păcatelor ne îngroapă într-un adânc al pieirii sufleteşti.
Dar tocmai în acest adânc începe a lucra darul lui Dum-

nezeu. Domnul Iisus ne scapă de urgia morţii. În faţa pieirii
sufleteşti, El ne deschide corabia izbăvirii cea făcută cu scump
Sângele Lui. Ca Noe, trecem şi noi prin valurile morţii, dar
Domnul ne trece vii prin darul Său. Valurile păcatelor ne în-
groapă ca într-un mormânt, dar Domnul ne scoate din acest
mormânt, ca oameni înviaţi din nou, născuţi din nou prin darul
Jertfei Sale. Acest înţeles trebuie dat cuvintelor apostolului Pa-
vel: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi
împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi,
aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom 6).
Naşterea din nou este o taină mare şi tainică, la care lu-
crează mai mult Dumnezeu decât omul. Din partea lui, omul
nu poate face nimic altceva pentru această taină decât să in-
tre în corabie. Când ai intrat în „corabie”, când L-ai primit
pe Domnul şi Jertfa Lui, începe a lucra Duhul Sfânt pentru
naşterea din nou. Numai cine a intrat în corabie, numai cine
L-a aflat şi L-a primit cu adevărat pe Domnul, poate înţelege şi
poate primi această taină.
Naşterea din nou este o lucrare tainică a Duhului Sfânt,
iar rodul acestei lucrări este o schimbare din temelie a vieţii
omului, este o viaţă nouă. Potopul a rupt în două viaţa lui Noe.
După ieşirea din corabie, Noe n-a mai întrebat: Oare aici sau
acolo a fost casa mea? El a început o viaţă cu totul nouă, care
nu mai avea nimic cu cea dinainte de potop.
O astfel de schimbare totală trebuie să facă naşterea din
nou şi în viaţa noastră. Semnul şi dovada că cineva a trecut sau
nu prin naşterea din nou sunt viaţa lui. Dacă cineva s-a schim-
bat dintr-odată... dacă s-a retras dintr-odată din duhul acestei
lumi, acesta este semnul că Duhul Sfânt lucrează în el naşterea
din nou. Dar dacă viaţa lui se scurge mai departe în aceeaşi
matcă de răutăţi şi năravuri rele, atunci în zadar spune acest
cineva că a intrat în Oastea Domnului.
Corabia lui Noe 71
După naşterea din nou, noi, copiii Domnului, vedem altfel

lumea, vedem un fel de lume nouă. Avem alţi ochi, alte vederi
şi alte gusturi. Pentru noi s-a schimbat lumea cu totul. Noi o
vedem în altă lumină. Ceea ce ni se părea dulce, vedem acum
că-i amar, ceea ce ni se părea mai înainte bun, vedem că-i rău.
Noi, copiii Domnului, stăm azi şi ne mirăm cum am putut
noi trăi în atâta orbire sufletească... stăm şi ne mirăm cum de
nu vedeam pieirea sufletească... stăm şi plângem de mila celor
ce nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc.
Slavă Ţie, Mântuitorule, că ne-ai trecut prin Taina aceasta
mare şi sfântă ce se cheamă naştere din nou! Ajută-ne cu darul
Tău să rămânem în ea până la sfârşitul vieţii noastre şi să pu-
tem aduce la ea şi pe alţii care n-o cunosc!
Dragă cititorule! Eu te întreb, cum stai tu cu mântuirea
sufletului tău? Eu pun în faţa ta cuvintele Mântuitorului:
„Amin, amin zic ţie, de nu se va naşte cineva din nou nu va
putea intra în împărăţia cerurilor” (In 3, 5). Dar ca să te poţi
naşte din nou, trebuie să intri mai întâi în „corabie”, trebuie
să-L primeşti cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui
cea sfântă.
Intră, dragă suflete, intră îndată în corabie, căci această
„corabie” te trece dintr-o lume veche într-o lume nouă, dintr-
un „om lumesc” te face un „om duhovnicesc”, dintr-un om
vechi, te face un om nou, un om născut din nou la o viaţă nouă.
Înainte de potop, de la Adam până la Noe, au trăit multe,
multe rânduri de oameni; multe, multe milioane de oameni.
Dar pe aceştia Biblia nu-i mai pomeneşte. Cartea neamurilor,
care se citeşte în Evanghelia dinaintea Crăciunului, aminteşte
numai neamurile de oameni de la Noe şi Avraam, până la Mân-
tuitorul (adică de la potop încoace). Pe celelalte neamuri şi
spiţe de oameni nu le mai aminteşte. Aceştia au trăit o viaţă în
zadar, o viaţă pierdută.
Aşa e şi cu viaţa noastră. Anii ce-i trăim în păcate şi fără-

delegi sunt ani pierduţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mân-
tuirea sufletului. Viaţa noastră cea adevărată se începe numai
în clipa în care am intrat în corabie. Se începe numai în clipa
în care am rupt-o cu lumea şi, primind pe Domnul, am început
o viaţă nouă cu El.
Iisuse, scumpul meu Mântuitor, Îţi mulţumesc că m-ai pri-

mit şi pe mine în corabia mântuirii sufleteşti. Îţi mulţumesc că
m-ai ajutat să o rup cu lumea şi să încep o viaţă nouă. Dar
ajută-mă, Doamne, ajută-mă, căci ispitele sunt grele! Ajută-
mă să pot trăi până la sfârşitul vieţii mele în starea aceasta!
Ajută-mă şi mă întăreşte cu darul Tău, să pot rămâne până la
sfârşitul vieţii mele în taina cea mare a naşterii din nou!
Corabia lui Noe 73
Noe înalţă rugăciune de mulţumită

lui Dumnezeu
Cel dintâi lucru ce l-a făcut Noe după ce a ieşit din co-
rabie a fost să dea mulţumire lui Dumnezeu. „Şi a zidit Noe
altar Domnului şi a luat din toate dobitoacele cele curate şi
din toate păsările cele curate şi a adus ardere de tot pe altar.
Şi a mirosit Domnului Dumnezeu miros cu bună mireasmă şi
Domnul a zis în inima Lui: «Nu voi mai blestema pământul
pentru faptele oamenilor, pentru că se pleacă cugetul omului
cu dinadinsul spre cele rele, din tinereţile lui... În toate zilele
pământului, semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi
primăvara, ziua şi noaptea, nu vor înceta»” (Fac 8, 19-21).
Ce minunată şi ce caldă trebuie să fi fost rugăciunea lui
Noe! Ea nu izvora atât din „datoria” lui Noe de a mulţumi pen-
tru scăpare, ci izvora mai ales din gândul cât de mari au fost
bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de el.
Opt suflete mântuite stăteau în faţa lui Dumnezeu cu inima
plină de bucuria mântuirii. Opt suflete mântuite stăteau în faţa
lui Dumnezeu cu rugăciune de mulţumire pentru izbăvirea lor.
Ei poate că se rugau astfel: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că
ne-ai trecut prin valurile morţii şi ne-ai scos din moarte la via-
ţă! Ar trebui să zăcem şi noi alături de hoiturile ce au rămas
după potop, dar noi suntem vii şi trăim prin darul Tău, prin
dragostea Ta şi iertarea Ta. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Tu
eşti viaţa noastră şi mântuirea noastră! Viaţa noastră e un dar
al Tău... Viaţa noastră nu mai este a noastră, ci este a Ta şi o
depunem la picioarele Tale. Fii Tu, Doamne, şi mai departe,

Stăpânul şi Cârmuitorul vieţii noastre”...
Ce mult se aseamănă rugăciunea lui Noe cu rugăciunea

lui Moise şi a israelitenilor când au trecut prin Marea Roşie,
scăpând de Faraon! Ca şi Noe, Moise şi israelitenii trecuseră şi
ei prin valurile apelor. Îi trecuse şi pe ei darul lui Dumnezeu.
Domnul îi trecuse şi pe ei „prin apă şi prin duh”. Când s-au
văzut scăpaţi, au înălţat şi ei rugăciune de mulţumită lui Dum-
nezeu. „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit...
ajutor şi acoperire S-a făcut nouă spre mântuire” (Ieşire 15).
Ce rugăciune vie şi caldă era şi aceasta! Biblia ne spune
că, cu acest prilej, o femeie, Maria, sora lui Aaron, „a luat tim-
panul în mâna sa, şi au ieşit toate femeile după ea cu timpane
şi cântece. Şi a început Maria, zicând: «Să cântăm Domnului,
căci cu slavă S-a preamărit»” (Ieşire 15, 20-21).
Corabia lui Noe 75
Rugăciunea israelitenilor mântuiţi era un fel de beţie su-

fletească, era o beţie de bucuria mântuirii. Era un fel de beţie
duhovnicească ce-i ridica cu tot sufletul şi cu toată inima lor
spre Dumnezeu, spre Izbăvitorul lor, spre slava şi slăvirea Lui.
Aşa era şi rugăciunea lui Noe. Rugăciunea celor opt sufle-
te mântuite se ridica spre Dumnezeu, spre Izbăvitorul lor, ca
un miros de bună mireasmă. De aceea zice Biblia că „a mirosit
Domnul Dumnezeu miros plăcut de bună mireasmă”. Aceas-
ta este rugăciunea cea adevărată de slavă şi de mulţumire lui
Dumnezeu.
Această rugăciune o aflăm şi în psalmii lui David. Aproa-
pe jumătate din psalmii lui David sunt psalmi de slavă şi mul-
ţumită lui Dumnezeu (în chipul de alături se vede psalmistul
David cântând din strune psalmi de slavă lui Dumnezeu).
De ce acest lucru? Pentru că David – alături de Noe şi

de Moise – a fost şi el un trecut prin „potop” şi prin „Marea
Roşie”. Şi el aflase pe Domnul şi toate „binefacerile Lui”. Şi
el gustase din darul mântuirii. Şi pe el îl trecuse Domnul prin
atâtea şi atâtea necazuri şi primejdii de moarte. De aceea lăuda
pe Domnul şi îndemna pe toată lumea „să laude minunile Lui”.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului, dragi copii ai lui

Dumnezeu şi voi, toţi care aţi aflat pe Domnul şi trăiţi o via-
ţă cu El! Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră de slavă şi
mulţumită lui Dumnezeu. Ea trebuie să ţâşnească din bucuria
mântuirii noastre sufleteşti. Noi trebuie să petrecem o viaţă de
rugăciune, o viaţă de slavă şi de mulţumită lui Dumnezeu pen-
tru toate câte ne-a făcut nouă.
Noi trebuie să vedem neîncetat înapoia noastră potopul
din care ne-a scăpat... Gomora din care ne-a scos... şi „Marea
Roşie” prin care ne-a trecut darul şi dragostea lui Dumnezeu.
Noi trebuie să înălţăm neîncetat cântece şi rugăciuni de slavă
şi mulţumită lui Dumnezeu. Oriunde ne-am întâlni două sau
trei suflete mântuite, să înălţăm cântare de mulţumită lui Dum-
nezeu şi să ne punem viaţa în slujba Lui.
Spuneţi tuturor să înalţe rugăciuni de slavă şi mulţumită
lui Dumnezeu. Dar spuneţi că numai aceia se pot ruga cu pu-
tere... numai aceia Îl pot slăvi pe Dumnezeu cu „miros plăcut”
care au gustat din darul mântuirii. Spuneţi tuturor că numai
acei ce intră în „corabie” învaţă a se ruga cu putere. Numai
cei ce ies din „Sodoma şi Gomora”... şi numai cei ce scapă
din „Marea Roşie” cunosc puterea rugăciunii. Spuneţi tuturor
că rugăciunea de mulţumită nu e aceea ce mulţumeşte pentru
averi, bani, belşug, sănătate etc. De cele mai multe ori aceste
bunătăţi trecătoare n-au nici o legătură cu lucrul mântuirii su-
fleteşti. Adevărata rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumne-
Corabia lui Noe 77
zeu ţâşneşte din bucuria mântuirii sufleteşti, aşa cum gheize-

rele din America ţâşnesc apă fierbinte din adâncul pământului.
Rugăciunea izvorăşte de la sine când ai aflat taina mântu-
irii sufleteşti şi ai intrat în ea. Omul nu s-a putut mântui prin
propriile sale puteri. Lui Noe i-a dat Dumnezeu o corabie...
Lui Moise, un toiag de lemn... Lui Lot, doi îngeri. Ei nu puteau
să se mântuiască prin propriile lor puteri.
Nouă ne-a dat Dumnezeu pe scumpul nostru Mântuitor...
Ne-a dat Crucea şi Jertfa Lui cea sfântă.
Slavă Ţie, Dumnezeule, pentru acest dar mare şi sfânt!
Slavă Ţie, Mântuitorule, pentru scump Sângele Tău prin
care ne-ai răscumpărat din blestemul morţii! Indiferent de ne-
cazurile şi izbeliştile vieţii, noi trebuie să ridicăm neîncetat ru-
găciune de mulţumită pentru acest dar mare şi sfânt.
Scripturile ne spun că îngerii din cer laudă veşnic pe Dum-
nezeu, cântând cântări de slavă şi mărire. Aşa trebuie să facă
şi oamenii pe pământ. Când tu, cititorule, cazi în genunchi, cu
rugăciune de laudă lui Dumnezeu, atunci glasul tău se împre-
ună cu glasul îngerilor din cer şi, împreună cu ei, lauzi şi cânţi
mărirea lui Dumnezeu – aşa cum se vede rugându-se psalmis-
tul David în chipul de la pag. 89.
Jertfa şi rugăciunea lui Noe închipuie şi slava pe care
sufletele sfinţilor şi ale credincioşilor o duc neîncetat în cer,
lui Dumnezeu, Tatălui şi Mirelui. Învredniceşte-ne şi pe noi,
Doamne, să Te slăvim împreună cu cetele îngerilor şi sfinţi-
lor, din cer: Slavă Ţie, Mântuitorule! Slavă Ţie, scumpul nos-
tru Mântuitor, căci ne-ai răscumpărat din blestemul Legii cu
scump sângele Tău... A Tatălui, Celui ce şade pe scaunul de
domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea
în vecii vecilor, amin (Apoc 5, 13).
Dumnezeu face legământ cu Noe – legământul

Legii celei noi
În timpul când Noe ridica jertfă de mulţumită lui Dum
nezeu, „a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi feciorii lui şi le-a
zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...». Şi a grăit
Dumnezeu către Noe, zicând: «Iată, Eu fac un legământ cu
voi şi seminţia voastră, că nu va mai veni potop de apă care
să pustiască pământul. Curcubeul Meu îl pun în nori şi va fi
semn de legătură între Mine şi pământ. Când voi strânge norii
deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nori şi Îmi voi
aduce aminte de legământul Meu... Acesta este semnul legă-
mântului pe care l-am făcut între Mine şi orice făptură de pe
pământ»” (Fac 9, 1-17).
Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe ne cuprinde şi
pe noi. Prin legământul făcut cu Noe, Dumnezeu ne-a făgădu-
it, ne-a asigurat că nu va mai veni potop de apă să pustiască
pământul. „Prin urmare – ar zice atare necredincios – ne putem
vedea fără nici o grijă de păcate şi fărădelegi. Dumnezeu ne-a
asigurat că nu va mai fi prăpăd de ape pe pământ...”.
Mincinoasă şi păcătoasă ar fi nădejdea aceasta. Căci lu-
mea şi oamenii vor trece prin alt prăpăd şi potop, cu mult mai
groaznic decât potopul apelor.
Ascultaţi ce zice Apostolul Petru: „Prin Cuvântul lui
Dumnezeu a pierit odinioară lumea – pe timpul lui Noe –
înecată de apă... Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a curăţit
Corabia lui Noe 79
pământul prin apă şi cu ajutorul apei. Iar cerurile şi pă-

mântul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru
focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiu-
iţi” (II Ptr, 3, 5-7).
Acesta este potopul cel adevărat, potopul cel sufletesc din

Ziua cea mare a Judecăţii. Toţi suntem ameninţaţi de acest po-
top. Păcatul ne duce pe toţi în faţa lui. Din acest teribil potop
va trebui să scăpăm la viaţă ori să pierim în flăcările lui. Că
pe pământ nu va mai fi prăpăd de apă şi nu vom muri înecaţi,
asta încă n-ajunge nimic, câtă vreme vom pieri în potopul cel
de foc. Eu am cunoscut un om care a scăpat de înec în apă şi,
pe urmă, a murit într-un foc. Izbăvirea lui de înec nu i-a fost
de nici un folos.
Ah, ce groaznic este potopul cel de foc, ce ameninţă sufle-

tele noastre! Toţi suntem ameninţaţi să pierim în acest potop,
pentru că toţi suntem păcătoşi. Păcatul şi fărădelegile ne-au
adus în faţa acestui teribil potop. Tremurăm de groaza pieirii
sufleteşti. Dar Domnul Dumnezeu, în a Sa nemărginită dragos-
te şi iubire de oameni, nu ne lasă să pierim în acest potop. El
ne ajută să scăpăm de el. Legământul ce l-a făcut Dumnezeu
cu Noe cuprinde şi izbăvirea noastră din potopul cel de foc, din
potopul pieirii sufleteşti.
Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe închipuie Jertfa
Crucii, Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Dumnezeu a făcut un legă-
mânt cu pământul şi cu oamenii. A făcut legământ că nu-l va mai
pedepsi cu pieire pentru păcatele noastre. „Curcubeul” acestui
legământ este Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Când pătimea Iisus pe cruce, nori negri s-au grămădit pe
cer. Deasupra Mielului se grămădiseră nori negri ce au făcut
„întuneric mare peste tot Ierusalimul”. Aceşti nori erau urgia
şi mânia lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era un potop al
urgiei şi mâniei cereşti, care ameninţa cu prăpăd întreg pămân-
tul şi pe oameni. Dar în clipa când scumpul nostru Mântuitor
a rostit cuvintele „săvârşitu-s-a”, norii mâniei lui Dumnezeu
deodată s-au împrăştiat. Sus pe Golgota s-a ivit în clipa aceea
cel mai minunat şi măreţ „curcubeu” din câte s-au văzut când-
va în această lume: Iisus cel Răstignit pentru păcatele noastre.
Dumnezeu S-a împăcat cu noi în clipa când scumpul nostru
Mântuitor a rostit cuvintele „Săvârşitu-s-a”... în clipa când
Şi-a împlinit Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre.
În clipa când Mielul a strigat: „Săvârşitu-s-a”, Dumnezeu
a făcut un legământ mare cu pământul şi oamenii din toate
timpurile. În acea clipă, Dumnezeu a grăit ca odinioară către
Noe: „Iată, Eu fac un legământ cu voi, că nu voi pedepsi mai
mult lumea şi pe voi, oamenii, cu pieire sufletească... Crucea şi
Corabia lui Noe 81
Jertfa Fiului Meu vor fi semn de legătură între Mine şi pământ.

Când voi strânge norii de mânie deasupra pământului, Crucea
Fiului Meu se va arăta în nori şi Îmi voi aduce aminte de legă-
mântul Meu şi voi ierta păcatele voastre... Acesta este semnul
legământului pe care l-am făcut între Mine şi orice făptură de
pe pământ”.
Crucea Mântuitorului şi Jertfa Lui cea sfântă sunt mare-
le legământ dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi oameni.
Dragă cititorule! Eu îţi aduc o veste scumpă şi dulce: nu mai
sunt pieire şi prăpăd sufletesc în lume. Dumnezeu a făcut le-
Iată „curcubeul” Legii celei noi...

gământ cu noi... ne-a asigurat că nu ne va mai da pieirii pentru

păcatele noastre. Ne iartă, pentru Jertfa Fiului Său.
O, ce dar mare este acest legământ! Însă el nu ni se dă cu
sila. El trebuie primit. Trebuie să-l cerem şi să-l primim. Vai de
cei ce stau afară de acest legământ!... Vai de cei care n-au intrat
şi nu intră în el! Ei vor rămâne afară, în potopul cel de foc al
pieirii sufleteşti, întocmai cum au rămas oamenii din timpul lui
Noe în potopul cel de apă. Eu plâng când mă gândesc că atâtea
şi atâtea suflete stau afară de acest legământ... Nu-l cunosc şi
n-au intrat în el.
Cum stai tu, dragă suflete cititor, faţă de legământul ce l-a
făcut Dumnezeu cu Noe şi cu noi? Intră îndată în acest legă-
mânt! Intră îndată în „corabia” mântuirii şi-l vei avea!
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Primeşte-mă şi pe

mine în legământul Crucii, cel făcut pentru mântuirea noas-
tră! Iartă-mă, pentru Jertfa cea scumpă a Fiului Tău!
Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Primeşte-mă şi pe mine
sub braţele Crucii Tale! Primeşte-mă în „corabia” mântuirii,
cea câştigată cu scump Sângele Tău! Împacă-mă cu Tatăl Ce-
resc prin Jertfa Ta cea sfântă!
Duhule Sfinte, adu-mi aminte, clipă de clipă, că viaţa mea
este un dar al Celui răstignit pe cruce şi trebuie să o trăiesc
întreagă cu El şi pentru El. Adu-mi aminte, clipă de clipă, că
eu nu mai sunt al meu, ci sunt al lui Iisus Hristos Care m-a
răscumpărat cu un preţ mare.
Corabia lui Noe 83
Pe Noe, pe al doilea Adam al omenirii,

Satana l-a înşelat cu ispita beţiei
Potopul a înecat o lume veche; a nimicit cu totul o lume
veche. Pe urmele potopului a rămas lume nouă, o lume spălată
şi curăţită de păcat. În această lume, Noe era acum un al doilea
Adam al omenirii. Era un Adam căruia Dumnezeu i-a dat din
nou în stăpânire pământul şi vieţuitoarele.
Când S-a arătat Dumnezeu lui Noe după potop, i-a zis, ca
odinioară lui Adam: „Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi
feciorii lui şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pă-
mântul şi-l stăpâniţi pe el»” (Fac 9, 1).
Această binecuvântare era o a doua facere a lumii, o a
doua facere a omenirii.
Potopul s-a gătat cu o împăcare a lui Dumnezeu cu omul.
Totul era bine după această împăcare. Încăpeau şi aici cuvintele:
„Şi a văzut Dumnezeu că toate erau foarte bune” (Fac 1, 31).
Dumnezeu Se împăcase cu omul. Urma să trăiască pe pă-
mânt o omenire împăcată cu Dumnezeu. Domnul Dumnezeu
dăduse pentru a doua oară pământul şi vietăţile lui în stăpâni-
rea omului. Urma să înceapă oamenii pe pământ o viaţă plină
de dar şi de binecuvântare.
Dar Satana nu putea sta liniştit faţă de această înnoire a
lumii şi a omului. Stricăciunea oamenilor din timpul lui Noe
fusese opera lui Satana. EI strecurase în urmaşii lui Adam otra-
va neascultării şi a păcatului. Dumnezeu nimicise prin potop
această otravă. Omul era iarăşi o făptură înnoită şi curăţită de

otrava păcatului.
Satana umbla acum să strice iarăşi această lucrare a lui
Dumnezeu. Umbla să otrăvească şi pe acest al doilea Adam al
omenirii. Aceasta este însuşirea diavolului. El umblă să stri-
ce ceea ce lucrează Dumnezeu. Oriunde lucrează Dumnezeu,
aleargă şi Satana, încercând să strice lucrul Domnului.
Odinioară în grădina Edenului, diavolul a stricat lucrul lui
Dumnezeu, înşelând pe Adam şi Eva cu păcatul neascultării.
El se apropie acum şi de Noe, acest al doilea Adam al omenirii.
El se apropie şi aici, pe furiş, pe nevăzute.
E şiret mare diavolul. El dă atacul din ascuns. Se apropie
de Noe cu ispită şi înşelăciune.
Odinioară, pe Adam şi Eva, diavolul i-a înşelat cu un măr
frumos la vedere şi dulce la gustare. I-a înşelat cu ispita lăco-
miei trupeşti.
Tot cu o astfel de ispită îl înşală şi pe Noe. „Şi a început
a fi Noe lucrător de pământ şi a sădit vie. Şi a băut vin şi s-a
îmbătat” (Fac 9, 26-21).
Frumos la vedere şi dulce la gustare i s-a părut lui Noe
rodul viţei, dar, vai, pe urmă această lăcomie l-a ameţit, l-a
îmbătat. Era ispita Satanei.
Toate popoarele Răsăritului au păstrat povestirea că diavo-
lul l-a învăţat pe Noe să sădească vie. Cică via lui Noe nu se
prindea. Atunci Satana s-a apucat şi a uns rădăcinile viei cu sân-
ge de leu, de porc şi de maimuţă. Şi, de atunci, băutura şi beţia
îl fac mai întâi pe om viteaz ca un leu, mai apoi porc ce se tăvă-
leşte în noroi, şi pe urmă o maimuţă de care râde toată lumea.
Este ceva şi în această tradiţie.
Diavolul s-a apropiat de Noe, de al doilea Adam al ome-
nirii, cu ispita beţiei. Şi, vai, l-a biruit şi l-a smintit cu această
ispită! „Şi s-a îmbătat Noe”... aceasta era o biruinţă a Satanei.
Corabia lui Noe 85
Era o biruinţă tot aşa de mare ca aceea din grădina Edenului:

„Şi a gustat Eva din măr”.
Cu ispita beţiei, Satana a otrăvit pentru a doua oară pe om
şi omenirea. Îndată ce s-a îmbătat Noe, răutăţile şi greşelile au
început a curge ca dintr-un izvor. Satana îşi strecurase otrava
în sufletul omului, şi acum această otravă îşi arăta roadele. Be-
ţia lui Noe a fost un izvor de nesfârşite rele şi răutăţi, precum
vom arăta mai târziu.
Acum vom spune numai atât că Satana a înşelat şi a stricat
pe al doilea Adam al omenirii cu ajutorul alcoolului.
Ah, ce ispită grozavă sunt alcoolul şi beţia! Sunt cea mai
puternică ispită şi armă a diavolului. „Mărul” cu care odini-
oară diavolul i-a înşelat pe Adam şi Eva este şi azi paharul cu
alcool.
Cu acest „măr” îi înşală diavolul pe oameni şi îi atrage în

pieire trupească şi sufletească. Diavolul a stricat omenirea cu
ajutorul alcoolului. Despre ce poate face diavolul cu ajutorul
alcoolului, citiţi pe larg în cartea Ce este Oastea Domnului.1
Şi mai este încă o adâncă învăţătură în beţia lui Noe. Dia-
volul caută totdeauna să ispitească pe aleşii Domnului. Cu oa-
menii cei păcătoşi, Satana nu-şi prea bate capul. Îi are în mâna
lui. Diavolul îşi îndreaptă greul atacurilor şi ispitelor contra
oamenilor celor credincioşi, contra celor mântuiţi, contra ale-
şilor lui Dumnezeu.
Undeva am citit o poveste interesantă. Odată, pe când um-
bla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, intrând ei într-un
sat, iacă pe casa cea mai frumoasă, un drăculeţ şedea pe aco-
perişul ei şi dormea.
– Doamne, ce înseamnă asta? întrebă Sfântul Petru.
– Înseamnă, răspunse Dumnezeu, că oamenii din casa asta
trăiesc în fărădelegi şi în nepăsare de cele sufleteşti. De ace-
ea diavolul doarme liniştit. Nu se teme de primejdie; îi are în
mâna lui.
Mai mergând ei, iată, în jurul unei căsuţe mici şi sărace, o
sută de diavoli străjuiau şi se frământau.
– Ce înseamnă asta, Doamne? întrebă Sfântul Petru.
– În căsuţa asta, răspunse Dumnezeu, trăiesc doi soţi care
au apucat pe calea mântuirii sufleteşti. Căsuţa lor este plină de
rugăciune, de dragoste, de bună înţelegere şi de râvnă pentru
cele sufleteşti. De aceea, diavolul îşi pune tot apăsul să strice
mântuirea lor. Aici şi-a îngrămădit Scaraoschi greul atacului,
pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete...
Atacurile cele mai înverşunate le dă Satana totdeauna
contra aleşilor Domnului. Pe toţi aleşii Domnului, Satana i-a
încercat cu grele ispite. Scripturile arată lămurit acest lucru.
1
Şi în cartea Alcoolul – duhul diavolului
Corabia lui Noe 87
Pe Adam, Satana l-a atacat cu ispita trufiei; pe Noe, cu

beţia; pe Moise, cu mânia (când s-a mâniat şi a izbit tablele
legii de o piatră); pe David, cu femeia lui Urie; pe Solomon,
cu bogăţia şi cu femeile...
Satana l-a atacat cu ispita şi pe Domnul Iisus, în timpul
când Se pogorâse pe pământ în chip de om. L-a ispitit cu „pâi-
nile”, cu „trufia”, „cu mărirea lumii”, dar faţă de Iisus-Omul,
Satana a rămas înfrânt. Domnul Iisus a biruit ispitele Satanei
şi ne-a dat şi nouă putere să le biruim.
Aproape toţi aleşii Domnului, din Vechiul Testament, au
avut clipe în care ispitele Satanei i-au înfrânt. I-au înfrânt pen-
tru că nu venise încă în lume Jertfa cea scumpă a scumpului
nostru Mântuitor şi Biruitor. Prin Jertfa Crucii, El ne dă nouă
dar şi putere să biruim ispitele ispititorului. „Oricine este năs-
cut din Dumnezeu (născut din nou), biruie lumea; Domnul îl
păzeşte, şi cel rău nu-l poate atinge” (I In 5, 18).
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care căutaţi
mântuirea cea sufletească! Băgaţi de seamă! Satana pe noi ne
caută, pe noi ne atacă şi cu noi se ocupă. Din ce înaintăm în
cele sufleteşti, Satana înteţeşte şi aspreşte atacul. Satana ţine în
permanenţă consiliu de război contra noastră.
Noi să rămânem în Domnul şi să petrecem neîncetat cu El
şi atunci toate opintirile iadului vor fi zadarnice. Să priveghem
şi să ne rugăm neîncetat; atunci Satana va fugi de la noi ruşinat
şi bătut.
Iisuse, bunule Doamne! Îţi mulţumesc din tot sufletul meu

că m-ai ajutat să aflu taina mântuirii mele. Te rog însă ajută-
mă şi mă întăreşte neîncetat să pot rămâne în starea aceasta
până la sfârşitul vieţii mele!
Satana mă ispiteşte neîncetat să apuc iarăşi pe calea cea
largă a pieirii. Fii cu mine, Doamne, şi mă întăreşte neîncetat
ca „stăpânitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine” (In

14, 30), să nu afle nici o uşă deschisă; nici o poziţie neîntărită
cu rugăciune şi priveghere, căci orice slăbire mă poate duce
1a pierzare. Fii cu mine, preabunule Doamne, rămâi cu mine
şi priveghează împreună cu mine împotriva ispitelor ce vin
asupra mea. Fii cu mine şi eu cu Tine până în clipa când voi
pleca din această lume plină de ispite.
Corabia lui Noe 89
Noe blestemă pe fiul său Ham – din ispita beţi-

ei, răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor
Satana s-a apropiat de Noe, de al doilea Adam al omenirii,
cu ispita beţiei. Îndată ce Noe a gustat din ispita beţiei, răutăţi-
le şi greşelile au început a curge ca dintr-un izvor, întocmai ca
la Adam şi Eva, după ce au gustat din pomul cel oprit.
„Şi a băut Noe din vin şi s-a îmbătat... Ham a râs de go-
liciunea tatălui său... Şi s-a trezit Noe din ameţeala vinului
şi a cunoscut câte i-a făcut lui feciorul cel mai tânăr şi a zis:
«Blestemat să fie Ham, pruncul meu, şi să fie slugă fraţilor
săi»” (Fac 9, 20-28).
Când eram prunc la şcoală, dascălul stăruia asupra gre-
şelii lui Ham care a râs de tatăl său. Toată lecţia dascălului
se descărca în capul bietului Ham, iar despre beţia lui Noe
nimic de rău nu se pomenea. Greşeala lui Ham a fost mare,
aceasta e adevărat, dar nici greşeala lui Noe n-a fost mai
mică... Izvorul greşelii lui Ham e a se căuta tocmai în faptul
că „s-a îmbătat Noe”; că de nu se îmbăta Noe nici Ham nu
păcătuia. Îndată ce s-a îmbătat Noe, ca dintr-un izvor au în-
ceput a curge greşelile şi păcatele. Ham a început a râde, iar
Noe a început a... blestema.
Auzi tu, dragă cititorule... Noe blestemă. Blestemă Noe?
De necrezut. Noe, alesul Domnului, s-a apucat să blesteme?
Noe, pe care Dumnezeu l-a făcut un al doilea Adam al omeni-
rii, a ajuns să blesteme? Noe, cel scăpat din potop; Noe, care
s-a rugat atât de frumos când a ieşit din corabia mântuirii, s-a
apucat să blesteme? Da, da! Noe blestemă şi blestemul a izvo-
rât din beţia lui.
Dar urmările beţiei lui Noe nu se opresc numai aici. Căci
ce ne spune Biblia mai departe? Blestemul lui Noe l-a făcut pe
Ham „slugă fraţilor săi”, şi cu asta s-a spart iubirea şi dragos-
Corabia lui Noe 91
tea dintre fraţi. S-a spart pacea şi buna înţelegere din casa şi
familia lui Noe. S-a iscat duşmănie între „slugă” şi „stăpân”,
şi această duşmănie a trecut apoi în toată omenirea, pentru că
Biblia spune că „din neamurile feciorilor lui Noe s-au împărţit
hotarele neamurilor pe pământ” (Facere 10, 5). Tulpina tuturor
popoarelor a răsărit din cei trei fii ai lui Noe. Cum o duc urma-
şii fiilor lui Noe? Vai de traiul lor! Blestemul izvorât din beţia
lui Noe a rămas până azi: pofta popoarelor de a se stăpâni şi
asupri unele pe altele.
Priveşte, Noe, şi vezi ce au ajuns urmaşii fiilor tăi! Un
blestem parcă-i urmăreşte. Se ceartă, se bat, se urăsc şi mai
ales se îmbată pe întrecute. Blestemată a fost clipa în care te-
ai îmbătat, căci din acea clipă parcă un blestem urmăreşte pe
urmaşii fiilor tăi. Uită-te, Noe, ce roade bogate culege Satana
pe urma beţiilor!
Precum a fost în timpul lui Noe, aşa e şi azi. Din beţie
izvorăsc şi azi, ca dintr-un izvor otrăvit, tot felul de răutăţi şi
păcate. Câte blesteme nu se fac şi azi din pricina beţiei. Bleste-
mă tată pe prunc, şi prunc pe tată, şi soţ pe soţie.
Ca pe timpul lui Noe, beţia sparge şi azi pacea şi bună
înţelegerea din casele oamenilor. Este casă cinstită ce hălădu-
ieşte în cele bune, şi cum intră beţia în ea, o vezi cum se duce
de râpă.
Din beţie izvorăsc şi azi, ca dintr-un izvor spurcat, tot fe-
lul de fărădelegi şi păcate: desfrânări, sudalme, bătăi, omoruri,
certuri şi altele. Cu adevărat beţia este un izvor de rele şi fără-
delegi.
O veche poveste arabă spune că diavolul se întâlni odată
într-o pădure cu un om şi îi zise: „Am să te omor! Numai aşa
îţi mai las viaţa, dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta,
sau te îmbeţi”.
„Ce să fac? – îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a
făcut e cu neputinţă. Să bat pe sora mea e ceva groaznic. Iacă
mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa”.
Şi s-a coborât omul în sat, a tras la o crâşmă si s-a îmbătat
una bună. Dar mergând acasă şi îngroşându-se cearta, a bătut
pe soră-sa şi a omorât pe tatăl său.
A vrut să scape cu beţia şi pe urmă le-a făcut pe toate.
Dar sminteala lui Noe nu e numai o învăţătură contra beţi-
ei, ci şi contra tuturor ispitelor şi patimilor rele. Sunt ele şi alte
feluri de „beţii”, tot atât de rele ca şi beţia de alcool. Şi desfrâ-
narea e o beţie... şi cearta, şi sfada e o beţie... şi ura, şi duşmă
nia e o beţie... şi zgârcenia e o beţie... şi toate cele şapte păcate
de moarte sunt tot atâtea feluri de beţii sufleteşti din care izvo-
răsc, ca dintr-un izvor otrăvit, răutăţile şi păcatele. Orice fel de
patimă rea se preface într-un izvor de rele şi răutăţi.
Diavolul umblă neîncetat să ne otrăvească cu ispita şi pă-
catul. Îndată ce am primit otrava, ea creşte şi rodeşte întocmai
cum creşte pirul apucat în grădină sau în ogorul de grâu.
O poveste spune că cinci fire de pir s-au dus la un plugar şi
l-au rugat zicând: „Îndură-te de noi şi lasă-ne la marginea ogo-
rului, unde şi aşa nu creşte nimic”. Omul se învoi şi le primi la
o margine de ogor. Dar pirul se întinse mereu pe sub pământ,
până ce străbătu şi cuprinse întreg ogorul. Când a venit omul
să secere, n-a aflat decât nişte spice pipernicite. Toată vlaga
ogorului o supsese pirul.
Ca pirul apucat în ogor, aşa creşte păcatul în inimă, îndată
ce-i facem loc.
Ca pirul apucat în ogor, aşa lucrează mai departe Satana
cu ispitele lui când l-am lăsat să intre în inima noastră. Ah,
ce mişel mare este diavolul! EI se mulţumeşte cu un început
mic, cu un „măr” mic, căci apoi ştie el că după acest început
urmează biruinţa lui.
Corabia lui Noe 93
Spre pildă, patima beţiei diavolul o pune în faţa omului

cu un păhărel de băutură. De la un pahar, omul alunecă la al
doilea, iar la al treilea nu se poate opri. Urmează altele treizeci
şi trei, după care Satana bogată izbândă culege.
Aşa e, de pildă, şi patima hoţiei. O pune Satana în faţa
omului cu un ou, după care omul ajunge să fure un bou.
Aşa e, spre pildă, mai departe, patima desfrânării, pe care
Satana o pune în faţa omului cu cuvintele: „Gustă, omule, gus-
tă numai o dată, să vezi cît e de dulce!... Gustă, căci doar pen-
tru asta-i făcută lumea, să gustăm din plăcerile ei... Că doar
n-ai să te faci călugăr etc.”... Dacă omul ascultă de diavol şi
gustă din această patimă, nu se mai poate opri până când pe
urmă se trezeşte cufundat în pieire trupească şi sufletească.
Toate patimile încep cu un „măr” mic şi pe urmă gată cu
pieire trupească şi sufletească. Diavolul are pentru fiecare pati-
mă şi pentru fiecare om câte o şoaptă de înşelăciune.
Câtă vreme Noe a stat în corabie, era în mâna şi în grija lui
Dumnezeu. El era scos din lume; i se rupsese legătura cu lu-
mea. El era legat numai cu cerul, cu Dumnezeu. Dar îndată ce
a ieşit în lume – şi Dumnezeu S-a retras, lăsându-l să trăiască
în binecuvântarea primită – Noe greşeşte.
Aşa e omul. Cum îl lasă Dumnezeu din mână, el o apucă
razna. Cum Se depărtează Dumnezeu, el s-apucă de păcat.
Ah, ce slab este omul singur! Îl biruie lumea cu ispitele ei.
Să ne alipim cu tot sufletul nostru şi cu toată credinţa noastră
de Iisus Mântuitorul şi Biruitorul! Să rămânem neîncetat în El,
să rămânem în „corabie”, în darul şi harul Duhului Sfânt care
ne ajută să biruim duhul acestei lumi şi ispitele ei.
Noi suntem într-o veşnică luptă cu ispititorul diavol şi is-
pitele lui. În lupta aceasta, noi singuri suntem slabi, suntem
mai slabi decât ispititorul. Ne biruie patimile şi ispitele. Sun-
tem însă mai tari decât ispititorul, dacă-L primim pe Domnul,
dacă trăim cu EI şi cerem ajutorul Lui. Diavolul fuge bătut şi

ruşinat când, în lupta contra lui, Îl avem alături de noi pe Iisus
Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă.
Iisuse, bunule Doamne! Rămâi neîncetat cu mine şi eu cu

Tine, căci fără ajutorul Tău sunt pierdut.
În războiul cel mare cu ispitele vrăjmaşului diavol, eu
cad înfrânt în clipa în care Te părăsesc şi Tu mă părăseşti.
Orice clipă trăită fără Tine îmi poate fi spre pierzare. Diavo-
lul aşteaptă o astfel de clipă. Iisuse, bunule! Fii neîncetat cu
mine şi eu cu Tine! Eu Îţi predau Ţie toată inima mea, toate
gândurile mele, toate hotarele vieţii mele, toată viaţa mea ca
să fii Tu Stăpân peste ele şi să le aperi Tu cu darurile Crucii
Tale. Amin.
Corabia lui Noe 95
Babilonul risipeşte pe urmaşii lui Noe –

Golgota îi strânge din nou în „corabie”
Biblia nu ne spune mai amănunţit ce s-a petrecut mai de-
parte, după ce Noe a blestemat pe fiul său Ham.
Un lucru însă e sigur. Cei trei fraţi n-au mai trăit laolaltă.
Blestemul lui Noe făcuse în casa lor „slugă” şi „stăpâni”. Ei
s-au despărţit, s-au înmulţit, şi din urmaşii lor au ieşit trei spiţe
de oameni din care se trag toate neamurile pământului. „Din
familiile fiilor lui Noe au ieşit neamurile care s-au răspândit
peste tot pământul” (Facere 9, 32).
Biblia nu ne spune mai amănunţit nici despre ce purtări au
avut urmaşii fiilor lui Noe. Desigur, fiii lui Noe vor fi păstrat
încă cu recunoştinţă amintirea despre potop şi despre corabia
mântuirii. Vor fi spus şi nepoţilor lor despre cum i-a scăpat
Dumnezeu din prăpădul potopului. Dar pe urmă, încetul cu
încetul, amintirea despre urgia potopului şi despre darul lui
Dumnezeu s-a stins.
Aşa e omul. Îndată ce se depărtează de darul şi ajutorul lui
Dumnezeu, uită binefacerea, uită pe Dumnezeu.
În timpul războiului, îmi scria un poporean că Dumnezeu
l-a scăpat ca prin minune de lovitura unui glonţ de tun care i-a
omorât pe toţi cei din jurul lui. El singur a scăpat, cu un deget
rupt. „Câte zile îmi va mai da Dumnezeu – îmi scria omul – le
voi petrece în rugăciune şi fapte bune”.
Îndată după război l-am văzut izbind cu mâna cea rănită

în masa unui birt şi suduind de cele sfinte, de te lua o groază.
Urmaşii lui Noe, încetul cu încetul, au pierdut amintirea
potopului... Au pierdut aducerea-aminte şi recunoştinţa că ei
sunt urmaşii celor pe care corabia mântuirii i-a scăpat din urgia
potopului.
Mai târziu, Biblia ne spune că urmaşii fiilor lui Noe s-au
întâlnit iarăşi. „Pornind spre răsărit, au dat peste o câmpie în
ţara Şinear şi au descălecat acolo” (Facere 11, 2).
Dar, vai, ei nu s-au întâlnit în Domnul, ci în păcat. Şi
au zis unii către alţii: „Veniţi să ne zidim nouă o cetate şi
un turn al cărui vârf să ajungă până la cer şi să ne facem
nouă nume mai înainte de a ne risipi pe faţa a tot pământul”
(Facere 11, 4).
Corabia lui Noe 97
Ah, ce mişel mare este diavolul! Turnul Babilonului era

rodul lucrării sale. Turnul Babilonului era rodul uitării de
Dumnezeu şi ispita trufiei.
În grădina Edenului, şarpele diavol l-a ispitit pe Adam cu
ispita trufiei de a se face „asemenea lui Dumnezeu”. Cu ace-
eaşi ispită lucra acum diavolul şi în câmpia Şinear.
Simţindu-se păcătos, Adam umbla să se ascundă de la
faţa lui Dumnezeu, umbla să scape cu fuga şi ascunderea de
pedeapsa lui Dumnezeu. Aşa fac acum şi urmaşii lui Noe.
Simţindu-se păcătoşi şi aducându-şi încă aminte de urgia po-
topului, umblă să scape de o nouă pedeapsă, de un nou potop,
clădindu-şi un turn uriaş.
Era să fie şi acest turn un fel de „corabie” de scăpare, nu-
mai că această corabie era făcută după planul diavolului.
Corabia lui Noe era făcută după planul lui Dumnezeu, iar
turnul Babilonului, după planul diavolului.
Ah, ce slab este omul în lucrul mântuirii sufleteşti! Iată-l,
de la corabie, a ajuns la Babilon. De la mântuire, a ajuns la
pierzare. Aşa păţesc şi azi toţi cei ce se lasă biruiţi de ispitele
Satanei.
Babilonul şi turnul Babilonului erau o lucrare a diavolu-
lui. Ca şi în grădina Edenului, diavolul stricase în câmpia din
Şinear, pentru a doua oară, lucrul lui Dumnezeu. Stricase şi pe
urmaşii lui Noe, al doilea Adam al omenirii. Domnul Dumne-
zeu a intervenit din nou. „Şi Domnul a zis: «Iată, ei sunt un
singur popor şi toţi au aceeaşi limbă. Veniţi să Ne pogorâm şi
să amestecăm acolo limba lor ca să nu-şi mai înţeleagă vorba
unii altora». Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo peste faţa a
tot pământul” (Fac 11, 6-9). Din această împrăştiere au luat
naştere neamurile şi popoarele de azi.
În toate locurile din Sf. Scriptură, Babilonul este înfăţi-
şat ca o biruinţă a diavolului. Turnul Babilonului din câmpia
Şinear era o biruinţă a diavolului. Satana stricase din nou

lucrarea lui Dumnezeu. După turnul Babilonului, în istoria
omului şi a omenirii, a urmat din nou o noapte sufletească
lungă şi fioroasă.
La turnul Babilonului s-au amestecat nu numai limbile,
ci s-a amestecat iarăşi lumina cu întunericul, binele cu răul.
Întunericul a biruit din nou lumina. După turnul Babilonului,
a urmat un nou potop sufletesc în care s-au înecat milioane
şi milioane de suflete. Acest potop sufletesc, această urgie şi
pedeapsă cerească, a ţinut până în zilele când Domnul Dum-
nezeu S-a îndurat din nou să mântuiască omenirea. Această
stare a ţinut până ce S-a pogorât pe pământ Însuşi Iisus, Fiul
lui Dumnezeu; până ce S-a întrupat Însuşi Dumnezeu luând
chip de om ca să scape definitiv pe om din puterea păcatului şi
a pieirii sufleteşti.
Noi suntem urmaşii lui Sem, Ham şi Iafet. Din seminţia
lui Sem se trag semiţii: arabii, evreii etc. Din seminţia lui Ham
se trag negrii, iar din Iafet am ieşit noi, toate popoarele indo-
europene. Noi suntem urmaşii celor risipiţi la turnul Babilonu-
lui. Pedeapsa Babilonului i-a risipit pe protopărinţii noştri în
cele patru părţi ale lumii.
Iisus Mântuitorul i-a strâns din nou pe cei risipiţi şi pe-
depsiţi. Golgota este o „corabie” nouă care strânge din nou pe
cei risipiţi şi sufletele lor, scăpându-i din urgia morţii şi pieirii
sufleteşti. În Crucea Golgotei se întâlnesc – şi trebuie să se
întâlnească – toate sufletele şi popoarele, precum Se ruga Iisus
zicând că „toţi să fim una” (In 14). Ceea ce a stricat Babilonul
s-a refăcut în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a făcut „una
sufletul şi inima celor trei mii” (Fapte 2).
Golgota este corabia mântuirii noastre sufleteşti. Numai
această corabie ne poate scăpa din potopul pieirii sufleteşti. „În
nimeni altul nu este mântuire – decât în Iisus Hristos; căci nu
Corabia lui Noe 99
este sub cer un alt nume

dat oamenilor în care tre-
buie să fim mântuiţi, decât
numele lui Iisus Hristos”
(Fapte 4, 12).
Iisus Mântuitorul şi
Jertfa Lui cea sfântă sunt
corabia mântuirii noastre
sufleteşti. El este corabia
ce ne scoate din lume şi
„ne trece din moarte la
viaţă”. „Voi din lume sun-
teţi, dar nu mai sunteţi în
lume” (In 15, 19).
Golgota este corabia
ce ne rupe legătura cu pă-
mântul, cu lumea. Tot cel
ce intră în corabia aceasta,
scapă de valurile şi ispite-
le lumii, scapă la limanul
mântuirii.
Ah, ce lucru grozav se vede astăzi în lume! O câmpie a
lui Şinear este şi lumea de azi. O câmpie plină cu fel de fel
de turnuri ale trufiei omeneşti; cu fel de fel de iscodiri, lucrări
măreţe, noutăţi grozave, oameni mai ocoşi ca oricând. Numai
că, din toate acestea lipseşte Dumnezeu, lipseşte Evanghelia.
Ele nu împreună pe oameni în Dumnezeu, ci îi dezbină. E
plină lumea cu fel de fel de „turnuri” care dezbină popoarele şi
întunecă lumina Evangheliei.
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Şi eu sunt acolo un-

deva pe câmpia Şinear. Am cărat şi eu cărămizi la turnul Ba-
bilonului, la lucrul diavolului. Prin viaţa mea cea păcătoasă,

prin purtările mele cele ticăloase, am ajutat şi eu la lucrul şi
biruinţa lui Satana în lume. Dar pe urmă, „turnul” s-a năruit;
văzut-am zădărnicia şi nebunia desfătărilor lumeşti şi a vieţii
mele celei păcătoase.
Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Eu stau plângând în câm-
pia Şinearului meu. Păcatul m-a despărţit de Dumnezeu şi um-
blu acum rătăcitor prin lume, bătut şi suflat în toate părţile de
vânturile ispitelor şi păcatelor.
Scapă-mă, Iisuse bunule, din starea aceasta nenorocită!
Mântuieşte-mă din pierzarea aceasta! Împacă-mă cu Tatăl ce-
resc prin Jertfa Ta cea scumpă! Primeşte-mă în corabia mân-
tuirii ca să scap de viforul ispitelor şi de furtuna fărădelegilor!
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte-mă, în-
tăreşte-mă şi mă ajută ca să intru în „corabie” şi să rămân în
ea până la sfârşitul vieţii mele!
Amin.
Corabia lui Noe 101
Ţi-au plăcut învăţăturile din cartea aceasta?

Dragă cititorule! Eu ştiu că ţi-au plăcut învăţăturile din
cartea aceasta. Pe unele locuri, te-ai înfiorat cu sufletul, citin-
du-le.
Mă grăbesc însă, acum la încheiere, să spun că singură
numai plăcerea acestor învăţături nu foloseşte nimic, n-ajută
cu nimic lucrarea mântuirii sufleteşti.
În chipul de mai jos, se vede un om citind cu interes şi
plăcere învăţăturile despre corabia lui Noe. Nu e de ajuns însă
numai plăcerea de a citi cărţi religioase. Această plăcere trebu-
ie să treacă la o hotărâre contra păcatelor.
Diavolul râde de plăcerea sufletească cu care cineva citeş-
te Biblia şi alte cărţi religioase, câtă vreme cititorul se tăvăleşte
mai departe în păca-
te, şi de răutăţi nu
se lasă. Din aceas-
tă plăcere, omul nu
câştigă nimic, şi
diavolul, aşijderea,
nu pierde nimic. Ba
încă diavolul câşti-
gă din acest lucru.
Diavolul e şiret
mare. El cunoaşte
Scriptura. EI cu-
noaşte Scriptura mai
bine decât cei mai mulţi creştini de azi (când cu ispita în pus-
tie, diavolul s-a disputat din Scriptură cu Mântuitorul). Dia-
volul cunoaşte cuvintele ce le-a zis Mântuitorul: „De nu aş fi
venit şi nu le-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, dar acum nici un
răspuns n-au pentru păcatul lor” (In 15, 22).
Diavolul se bucură când creştinilor li se vestesc Evanghe-
lia şi mântuirea, dar ei se tăvălesc mai departe în păcate şi de
răutăţi nu se lasă. În acest caz, nu vor avea „răspuns” pentru
fărădelegile lor. Li s-a arătat calea, dar n-au mers pe ea.
Diavolul se bucură când se înmulţeşte cunoştinţa religioa-
să a omului, dar omul înoată mai departe în fărădelegi, pentru
că atunci omul nici un răspuns nu va avea în Ziua Judecăţii
pentru păcatele sale.
Cel ce citeşte cărţi religioase şi ascultă cu plăcere predici,
dar se ţine de toate răutăţile, n-a câştigat cu nimic mai mult
decât cel ce petrece în totală nepăsare de cele sufleteşti.
Vai de cel ce trăieşte în nepăsare de cele sufleteşti; ştie citi,
dar nu citeşte Biblia şi alte cărţi religioase. Dar nu dobândeşte
nimic nici cel care citeşte, dar de răutăţi nu se lasă.
Aşa e şi cu „corabia” aceasta. Diavolul râde de cel ce o
citeşte cu plăcere, dar se tăvăleşte mai departe în păcate şi
fărădelegi. Faţă de plăcerea lui, diavolul stă liniştit şi râde.
Parcă ar zice: „Citeşte, omule, citeşte, căci până când citeşti
şi în păcate mai departe te tăvăleşti, eu nu mă sperii, eu râd
de plăcerea ta.
Îţi place? Şi mie îmi place. Plăcerea ta e bucuria mea. Plă-
cerea ta e câştigul meu, căci ţi s-a vestit mântuirea, şi în Ziua
Judecăţii, răspuns nu vei avea. În ziua când se va ţine Judecata,
al cui să fii: al meu ori al lui Dumnezeu? Tu vei rămâne al meu,
pentru că ai cunoscut adevărul mântuirii, dar nu l-ai făcut... Ţi
s-a vestit mântuirea, dar n-ai primit-o... Ţi s-a arătat pierzarea,
dar nu te-ai ferit de ea...
Corabia lui Noe 103
Diavolul nu se sperie de plăcerea cea sufletească a omului.

El se sperie numai când plăcerea trece într-o hotărâre contra
păcatelor. Diavolul se cutremură numai când plăcerea cu care
citeşte cineva Biblia, Psaltirea şi alte cărţi religioase, se schim-
bă într-un cutremur sufletesc... într-o schimbare din temelie a
vieţii... într-o rupere cu lumea şi păcatele.
Diavolul se cutremură şi fuge îngrozit când plăcerea sufle-
tească îl îngenunchează pe om la picioarele Crucii şi îşi predă
viaţa Domnului, ca să înceapă o viaţă nouă cu El.
Diavolul se cutremură şi fuge numai când pui hotărâre să
o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel păcătos şi să începi o viaţă
nouă, de luptă şi biruinţă, contra lumii şi contra ispititorului.
Despre cum se câştigă această luptă, citiţi în cartea «Ce este
Oastea Domnului?». Oastea Domnului este o mişcare de re-
naştere sufletească. Oastea Domnului este şi ea o „corabie”
de mântuire sufletească, este o rupere cu duhul acestei lumi; o
ieşire din răutăţile lumii. Peste douăzeci de mii de suflete au
intrat până acum în această „corabie”.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea

acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu plăcerea, ci intră în Oas-
tea Domnului, primeşte-L îndată pe Domnul, ca să începi o
viaţă nouă cu EI.
Să-L primim pe Domnul şi Jertfa Lui cea sfântă: aceasta
este corabia mântuirii noastre sufleteşti. Diavolul a biruit cu
ispita şi pe Adam şi pe Noe.
A încercat să-L biruie şi pe Domnul Iisus. Dar faţă de
Domnul, a rămas ruşinat şi bătut. Sus pe Golgota, diavolul a
rămas înfrânt şi biruit definitiv.
Dar pentru noi n-ar avea nici o însemnătate această biru-
inţă a Domnului şi înfrângere a diavolului, câtă vreme Dom-
nul nu ar fi câştigat această biruinţă şi pe seama noastră. Bi-
ruinţa de pe Golgota este şi biruinţa noastră... Este un dar ce

ni se îmbie şi pe care primindu-l, putem birui pe ispititorul şi
ispitele lui.
Golgota ne este o cetate nebiruită, ne este o corabie de
mântuire sufletească. Biruinţa noastră şi mântuirea noastră
atârnă de intrarea în această corabie. Numai în această corabie
putem scăpa de ispitele lumii.
Noe a fost tare în credinţă când lucra la corabie, la ieşirea
din lume... A fost tare când era în corabie, când i se rupsese
legătura cu pământul, cu lumea, dar s-a clătinat îndată ce a ieşit
din corabie şi a atins pământul. Aşa e şi cu noi. Suntem tari şi
ispitele nu ne pot înfrânge numai câtă vreme suntem înăuntru
în corabie. Îndată ce ieşim din ea, ne biruie ispititorul şi lumea.
Aici este puterea mântuirii noastre. Corabia Crucii ne rupe
din lume, ne scoate din duhul acestei lumi. „Voi din lume sun-
teţi – zicea Mântuitorul –dar nu sunteţi în lume”. Noi trăim în
lume, dar nu în duhul ei.
Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, plecând din Con-
stanţa, ni s-a rupt legătura cu ţara, cu pământul. Şi totuşi eram
în ţară, pentru că vaporul reprezenta ţara românească (orice
vapor este un teritoriu al ţării respective). Pe la Ţarigrad, Jaffa,
Alexandria, pe întinsul apelor, eram în România, cu toate că
n-atingeam pământul ei.
Aşa e şi cu corabia Golgotei. Ea ne scoate din lume, cu
toate că noi trăim încă în lume.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi câţi sunteţi
înăuntru în corabie! Strigaţi neîncetat pe cei păcătoşi să se lase
de răutăţi şi să intre în corabie!
Spuneţi-le că urgiile vremilor noastre sunt chemarea
Domnului să intrăm îndată în corabie. Strigaţi în toate părţile:
„Oameni buni, vine urgia cea mare, vine prăpădul cel sufle-
tesc, lăsaţi-vă de răutăţi şi intraţi îndată în corabie!”.
Corabia lui Noe 105
Rugăciune
Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Ajutorul Tău şi sfatul

Tău le-am cerut când am început să lucrez la această corabie.
Şi Tu mi le-ai dat. Ca oarecând lui Noe, mi-ai arătat tot anume
cum să lucrez la această corabie. Mi-ai arătat tot anume cum
să tâlcuiesc corabia potopului: Eu am lucrat după planul Tău.
Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!
Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Corabia aceasta a fost
gata de mult. Ea s-a gătat în clipa când ai murit pentru noi
şi Te-ai făcut Mântuitorul nostru. Eu n-am făcut altceva de-
cât am arătat oamenilor mai lămurit această corabie şi i-am
chemat să intre în ea. Tu eşti Corabia mântuirii noastre, Tu
eşti Cârmaciul ei şi Puterea ei. Slavă Ţie, Mântuitorule, sla-
vă Ţie!
Duhule Sfinte, Trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte cu pu-
terea Ta pe cei ce dorm în păcate! Trezeşte-i să vadă apele
pieirii şi să audă chemările mântuirii! Trezeşte-i şi ajută-i să
intre în corabie! Iar pe noi, cei intraţi, şi pe cei ce vor intra,
întăreşte-ne cu darul şi harul Tău să rămânem în corabie până
la sfârşitul vieţii noastre... Să rămânem până în clipa când
corabia va pleca cu noi spre Patria cea cerească... spre Ieru-
salimul cel ceresc.
Amin.
Cuprins
Cuvânt înainte..........................................................................5
Noe şi familia lui......................................................................7
Noe clădeşte corabie după planul lui Dumnezeu...................13
În vreme ce Noe lucra la corabia mântuirii… . .....................19
Lumea chefuia şi râdea de lucrul lui......................................20
Ce spun istoria şi ştiinţa despre potop....................................24
„Noe, intră în corabie tu şi toată casa ta!”.............................25
„Noe, Noe, slobozi-ne şi pe noi în corabie!”.........................31
Învăţaţii din timpul lui Noe n-aveau înţelegere... .................37
Groaznica pieire a celor ce n-au intrat în corabie..................43
Cei ce s-au căţărat pe corabie.................................................49
Corabia plutea cu mântuire peste apele morţii.......................55
Corabia se opreşte pe muntele Ararat....................................61
Noe iese din corabie într-o lume nouă şi o viaţă nouă...........67
Noe înalţă rugăciune de mulţumită lui Dumnezeu................73
Dumnezeu face legământ cu Noe – legământul Legii celei noi....78
Pe Noe, pe al doilea Adam al omenirii, Satana l-a înşelat... . ..83
Noe blestemă pe fiul său Ham... ...........................................89
Babilonul risipeşte pe urmaşii lui Noe... . .............................95
Ţi-au plăcut învăţăturile din cartea aceasta?........................101

Părintele Iosif Trifa, Corabia Lui Noe

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele Iosif Trifa, Corabia Lui Noe

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Părintele IOSIF TRIFA

Corabia lui Noe 3

Preot IOSIF TRIFA

CORABIA LUI NOE

Istoria cu Noe şi potopul din Biblie are foarte multă ase-

Cartea aceasta iese ca un strigăt de deşteptare a păcăto-

Sibiu, la 1 iulie 1930

IOSIF TRIFA, preot,

Noe şi familia lui

legătură cu Dumnezeu. „Şi Noe avea trei feciori: pe Sem, pe

„nume mare”: „Uriaşi erau pe pământ în zilele acelea, oameni

Noe trăia în legătură cu Dumnezeu. Ah, ce înţeles adânc

duhovniceşti. Pe la jocuri şi petreceri nici cu jandarmii nu le-ai

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Simt că s-a ameste-

Noe clădeşte corabie după planul lui Dumnezeu

mea ei. Să faci corăbiei o fereastră sus lată de un cot; uşa să

Corabia lui Noe închipuie şi Taina Botezului pentru că şi

curat şi fără de păcat au trecut toate valurile judecăţii lui Dum-

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Sunt şi eu unul din-

În vreme ce Noe lucra la corabia mântuirii…

Lumea chefuia şi râdea de lucrul lui

Lumea batjocorea lucrarea lui Noe, dar Noe tăcea şi lucra.

– care sunt cuprinşi şi aprinşi de dorul mântuirii sufleteşti – iar

Dumnezeu. Cu adevărat, „precum a fost în zilele lui Noe”, aşa

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Poate că şi eu sunt

Ce spun istoria şi ştiinţa despre potop

„Noe, intră în corabie tu şi toată casa ta!”

16-20). O alta ne spune de zece fecioare, chemate să intre cu

este singura Uşă – prin care putem scăpa şi intra înăuntru, în

Popoarele de azi nu sunt în această icoană. Popoarele de

În primăvara anului 1928 a fost un groaznic cutremur în

dezastrelor. Numai cei credincioşi mai au o parte din această

Preabunule Doamne! Ajută-mă să mă pot rupe şi eu din

„Noe, Noe, slobozi-ne şi pe noi în corabie!”...

– Noi suntem vecinii tăi... Noi suntem cei care veneam

– Noi suntem lucrătorii care ţi-am ajutat la clădirea coră-

Spaima din timpul potopului închipuie spaima din ziua de

cele rele nu te laşi. Unui tânăr din Evanghelie, care se lăuda

mai în clipa morţii se trezesc şi bat la uşă, dar atunci e prea

Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Poate că şi eu

Învăţaţii din timpul lui Noe n-aveau înţelege-

pline de părerile specialiştilor de la Meteorologie. Învăţaţii de

După astfel de vorbiri şi ocoşeli, gazetele vor fi ieşit cu

Ştiinţa de pe timpul potopului vedea numai ploaia, dar nu

să intrăm în corabie. De ani de zile plouă mereu la necazuri

Un om mă întreba, de ce oare Dumnezeu nu mai face ata-

Groaznica pieire a celor ce n-au intrat

Potopul cu apele lui este icoana morţii. Când vine moar-

potopul pieirii sufleteşti... aude vuind apele morţii şi aleargă

mare şi cu lacrimi fierbinţi, strigând: „Dumnezeul lui Noe, ai

tă în apă, iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin

Cei ce s-au căţărat pe corabie

Aici este locul să apăs iarăşi pe cuvintele Mântuitorului:

judecată: omul mă împărţea în două, în unul ce juca la birt

Îşi închipuia lumea că poate trece apele vieţii cu o taxă de un

Dragă suflete! Eu te întreb cum stai tu cu mântuirea sufle-

Corabia plutea cu mântuire peste apele morţii

celor mântuiţi prin scump Sângele Mântuitorului. Corabia lui

Toţi cei care au primit şi primesc cu adevărat pe Iisus Mân-

şi spre noi, dar ele se izbesc de corabia mântuirii noastre... ele

tei... Uşa mântuirii noastre este El şi Jertfa Lui cea sfântă.

Biblia nu ne spune ce a făcut Noe pe timpul cât a ţinut

Ne bucurăm neîncetat şi cântăm cântări de slavă lui Dumnezeu

Corabia se opreşte pe muntele Ararat

Iisuse, bunule Doamne! Îţi mulţumesc din tot sufletul meu

ca „stăpânitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine” (In

Iisuse, bunule Doamne! Rămâi neîncetat cu mine şi eu cu

Ah, ce mişel mare este diavolul! Turnul Babilonului era

Diavolul nu se sperie de plăcerea cea sufletească a omului.