Istoria Oastei Vol 1 Text

Pag.
13-XII-1997.
PENTRU
ISTORIA UNEI JERTFE
Mărturii despre începutul
şi primii ani
ai Oastei Domnului
V O L. 1
GRĂUNTELE
din anii 1923 - 1933
Pag. 2
Pag. 3
Pentru Istoria unei Jertfe - Vol. 1
Doamne Dumnezeul nostru

cît de minunat este Numele Tău
peste tot pămîntul
Slava Ta se înalţă mai presus de ceruri.
Din gura copiilor

şi a celor ce sug la sîn
Ţi-ai scos apărători puternici
împotriva vrăjmaşilor Tăi
ca să astupi gura celui răzbunător.
Cînd privesc cerurile

- lucrarea Mîinilor Tale -
luna şi stelele pe care le-ai creat Tu
îmi zic:
ce este omul, ca să Te gîndeşti la el
şi fiul omului ca să-l bagi în seamă!
L-ai făcut cu puţin mai prejos

decît Dumnezeu
şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste
i-ai dat stăpînire
peste toate lucrurile Mîinilor Tale
şi toate le-ai supus sub picioarele lui.
Doamne Dumnezeul nostru

cît de Minunat este Numele Tău
pe tot pămîntul...
- Slavă veşnică Ţie. -
Psalmul 8
Pag. 4
Pag. 5
Isus Hristos
Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor
Slavă veşnică Ţie
Împreună cu cerurile care spun slava Ta sub întinderea lor care

vesteşte lucrarea Mîinilor Tale străpunse,
cu fiecare zi care spune altei zile despre Dragostea şi Jertfa Ta,
cu fiecare noapte care dă de ştire alteia despre Lumina şi Măreţia
Bunătăţii Tale,
cu fiecare veac care poartă spre altul Solia Strălucită a
Adevărului Tău Veşnic,
- Te slăvim!
T-
Pentru felul Tău cel plin de înţelepciune şi de îndurare prin care
ai ales Suferinţa şi Jertfa Ta ca pe cele mai înalte forme ale
Dragostei sub care să ne aduci nouă mîntuirea şi slava, făcîndu-Te
Tu Robul nostru chinuit spre a ne putea face pe noi robii Tăi fericiţi,
- Te slăvim!
T-
Pentru trimeşii Tăi cereşti prin care ni Te-ai descoperit ce Minunat
poţi fi,
Pentru martirii Tăi aduşi ca jertfă pentru Tine şi pentru noi
Şi pentru această Lucrare de Minune şi de Jertfă prin care ne-ai
înfiat şi înfrăţit,
- Te slăvim şi slăvim şi slăvim...
T-
Binecuvîntează-i veşnic pe toţi acei din ceruri, de pe pămînt şi de
sub pămînt, de care Te-ai slujit atît de frumos. - Ei, care mergînd la
cer au lăsat urme atît de strălucitoare peste atîta noroi.
Te rugăm îngrijeşte pînă la sfîrşitul acestui pămînt, să ai pe el
astfel de trimeşi. Pentru ca să ai din pricina cui să Te înduri şi de
ceilalţi.
Pînă ne vom mîntui toţi.
T-
Slavă veşnică Ţie
Marele nostru Mîntuitor şi Dumnezeu
Isus Hristos.
Pag. 6
Veşnic Slavă Ţie
Veşnic slavă Ţie

Dumnezeu Slăvit
care-n măreţie
Te-ai descoperit
Slava cea mai mare

Ţi-o-nălţăm mereu
veşnică-ndurare
Veşnic Dumnezeu.
Nimeni nu-i ca Tine

înălţat şi Sfînt
Mîna Ta le ţine
toate cîte sînt.
Slava Ta străbate
orişice hotar
Tu Te-ascunzi în toate
Sîmbure şi Har.
Tu-i urmezi Durerii

sfînt alin de-ajuns
Tu-i întorci Tăcerii
cel mai nalt răspuns.
Tu eşti Taina Vieţii

Tu al ei Izvor
Tu al Frumuseţii
negrăit fior.
- Imnul adorării
cel mai nalt adus
jertfele-nchinării
Ţie Scump Isus.
Pag. 7
O mărturisire, la început
Pentru că mulţi s-au apucat - şi poate se vor mai apuca încă să alcătuiască o istorie
amănunţită a Lucrării Duhovniceşti Oastea Domnului - unii mai aproape de adevăr, alţii
mai departe de el, - am fost îndemnat şi eu să fac aceasta ca un martor viu al acestei istorii
din începuturile ei.
Ca unul care am văzut aceste lucruri cu ochii mei şi le-am pipăit cu mîinile mele, am
simţit că nu voi putea muri pînă cînd nu voi împărtăşi adevărul despre ele tuturor acelora
care sînt şi care vor mai fi chemaţi să-şi afle şi să-şi primească mîntuirea sufletului lor, în
această Lucrare a Duhului Sfînt.
M-am apucat de acest pretenţios şi greu lucru pentru două motive puternice:
- Primul, pentru că noile generaţii de fraţi care fac parte din această Lucrare sînt în
completă necunoştinţă despre începuturile şi desfăşurarea Frăţietăţii noastre Oastea
Domnului. Despre felul cum a pornit-o şi cum a vrut-o Domnul nostru Isus Hristos să fie
ca de la începutul şi pînă la sfîrşitul ei. Şi despre tot mersul istoriei ei cel atît de
zbuciumat pînă în prezent. Foarte mulţi fraţi mai tineri şi mai noi, m-au supus neîncetat
unor stăruitoare cereri pentru a le înfăţişa aceste lucruri ca unul care am luat parte la ele,
din mijlocul lor, aproape cincizeci de ani.
- Cel de al doilea motiv este că mulţi din cei care s-au apucat să alcătuiască şi au şi
alcătuit nişte aşa zise “istorii” ale Oastei Domnului, îi ştiu că sînt călăuziţi fie de gînduri
izvorîte din planuri ascunse, fie din neştiinţă şi necunoaştere a adevărului. Amîndouă
aceste feluri de “mărturii” sînt mincinoase şi înşelătoare denaturînd lucrurile şi urmărind
să abată mintea şi inima fraţilor şi prietenilor, de la adevăratul rost şi de la adevărata solie
a acestei Lucrări cereşti. Aceste “istorii” sînt o crimă nu numai împotriva adevărului, dar
şi împotriva sfinţeniei de cuget a omului predestinat prin care Dumnezeu a făcut această
cerească Lucrare - om care a fost un sfînt şi un martir în toată puterea şi înţelesul acestor
cuvinte.
Datoria de a spune celor prezenţi şi de a lăsa celor viitori mărturia adevărată şi, pe cît
am putut-o, completă a tuturor lucrurilor pe care le-am aflat, le-am văzut şi le-am
cunoscut, - am simţit-o ca pe o apăsătoare poruncă a lui Dumnezeu! Faţă de împlinirea
acestei porunci simt că am o veşnică şi înfricoşată răspundere! Pentru că nici acum nu-mi
pot explica altfel, decît ca pe o minune şi ca pe o Lucrare Dumnezeiască, faptul că eu
însumi, dintr-un copil sărman de la cea mai depărtată margine a ţării şi a nevredniciei, -
am fost luat şi pus dintr-o dată, în centrul şi în timpul cel mai clocotitor al istoriei acestei
Lucrări.
T-
Eu nu sînt un istoric! N-am nici pregătirea şi nici mijloacele şi nici talentul unuia care
să poată alcătui o carte care să corespundă cu adevărat scopului pe care l-ar avea şi a
felului pe care l-ar cere alcătuirea unei cărţi cu istorie completă a unei astfel de mari şi
unice lucrări cereşti pe pămîntul nostru românesc.
Dar sînt un martor ocular! Sînt unul care am luat parte fierbinte, din copilăria mea şi
cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea şi cu tot cugetul meu, la toate cele descrise aici...
Şi încă la multe altele, cu neputinţă de scris în cartea aceasta. Iar aceasta mă obligă şi mă
îndreptăţeşte să spun ceea ce am văzut.
T-
Pag. 8
Tot ce am scris aici aparţine acum unui trecut, care se tot depărtează mereu.
Pe măsură ce creşte însemnătatea cunoaşterii începutului, scade numărul mărturiilor
rămase pentru adeverirea acestui început.
Am căutat să strîng în cartea aceasta unele din cele ce au mai putut rămînea de la foc,
din scrierile de atunci, precum şi mărturia celor ce le-au trăit.
Ele au cea mai mare însemnătate pentru oricine este de bună credinţă şi doreşte sincer
să afle adevărul asupra Lucrării Oastei. Fiindcă din acestea se poate vedea limpede care a
fost planul lui Dumnezeu de la început cu omul şi cu scopul acestei Lucrări. Care a fost
felul cum Duhul Sfînt i-a croit hotarele ei, cîmpul ei de lucru şi specificul ei, calea pe care
să o ţină şi învăţătura pe care să o mărturisească, credinţa prin care să rodească şi slava la
care să ducă.
Împrospătăm aici o mare parte din aceste adevăruri, pentru ca orice cuget curat
cunoscîndu-le să se alăture de ele şi să ştie ce să primească şi ce nu, din cele ce va afla sau
a aflat, din alte părţi despre aceste lucruri.
Înfăţişez tuturor aceste mărturii ale mele cu o mînă pe Cuvîntul lui Dumnezeu şi cu
alta pe cugetul curat din inima mea.
Acei care le vor cerceta să fie bine încredinţaţi că tot ce am spus aici este numai
adevărul dovedit atît cu mărturiile scrise cît le-am putut arăta, cît şi cu cele văzute prin
toate simţurile mele trupeşti şi sufleteşti, cu care le-am trăit eu însumi.
T-
Din pricina întinderii celor ce trebuiesc spuse, istoria aceasta nu va încape numai într-
un singur volum. De aceea am crezut că întîmplările ei se pot împărţi cam în trei volume:
- Primul volum să cuprindă începuturile Oastei şi desfăşurarea lucrurilor pînă la
începutul anului 1933 - deci primii zece ani de Oaste - lucru care îl conţine această carte.
- Cel de al doilea volum să cuprindă cele petrecute începînd cu anul 1933 şi pînă la
sfîrşitul vieţii pămînteşti a părintelui Iosif - 12 februarie 1938,
- iar cel de al treilea volum, să cuprindă istorisirea întîmplărilor următoare, pînă în
ziua de azi.
T-
Făcînd începutul acesta ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dăruiască toată lumina şi
puterea de care avem nevoie atît scriitorii cît şi cercetătorii acestor lucruri. Unii spre a le
putea înfăţişa tot adevărul acestei Lucrări, iar ceilalţi spre a-l putea înţelege şi urma.
Pentru ca în Ziua Marii Răsplătiri, să ne învrednicim cu toţii de marea mîntuire a lui
Dumnezeu care ne-a fost trimisă prin ea.
Facă Domnul ca toţi să avem din munca aceasta acest veşnic şi fericit folos ceresc.
Amin.
T-
Traian Dorz.
Pag. 9
Pag. 10
Pentru Istoria unei Jertfe - Vol. 1 - Cap. 2
Cap. 1
Grăuntele de muştar
D omnul nostru Isus Hristos a zis: “Se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu cu un
grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa. El a crescut, s-a făcut
copac mare şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui...” (Luca 13, 18-19).
La acest adevăr profetic din cuvintele Mîntuitorului nostru Preaiubit, gîndim acum cu
admiraţie şi recunoştinţă, cînd după cincizeci de ani de la adunarea grăuntelui de muştar al
Oastei Domnului în grădina Bisericii Sale, noi ca nişte păsări cereşti, ne desfătăm cu
cîntări şi bucurii, în cuiburile adunărilor duhovniceşti din ramurile acestui binecuvîntat
copac.
Binecuvîntînd Numele Cel Sfînt al Domnului şi Mîntuitorului nostru pentru această
minunată Lucrare a Lui, prin care ne-a dăruit şi nouă bucuria şi nădejdea mîntuirii Sale, -
vrem la popasul acestor cincizeci de ani să ne oprim puţin şi să privim înapoi.
Acum Lucrarea minunată a Oastei Domnului este un copac mare... Crengile puternice i
se întind pînă la mari depărtări şi mii de cuiburi mari şi mici leagănă şi cresc mulţi pui
duhovniceşti care cîntă şi slăvesc Numele Iubit şi Scump al Tatălui şi Domnului nostru din
ramurile ei.
Dar multe din aceste suflete noi şi scumpe care au ajuns să vadă lumina Soarelui
Hristos în căldura şi veselia sfîntă a acestei Lucrări cereşti, nu-i cunosc istoria şi începutul
ei. Sufletele mai noi ar dori fierbinte să ştie cît mai multe despre începuturile acestei
familii sfinte în care s-au născut. Să ştie cît mai multe despre înaintaşii lor, despre munca
şi lupta, despre încercările şi bucuriile, despre înfrîngerile şi biruinţele de pînă aici.
Din dorinţa de a asculta şi împlini această mare trebuinţă a celor prezenţi şi viitori -
am început această lucrare în care, după puţinele noastre puteri şi slaba noastră pricepere,
vrem să înfăţişăm cu sinceritate şi nepărtinire, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor, faptele aşa cum le ştim şi cum le-am trăit. Cele de dinainte de intrarea noastră
în cursul lor, le vom înfăţişa după cele auzite direct de la cei ce le-au trăit. Ori din puţinele
scrieri care au mai rămas de atunci. Iar cele de după, le vom descrie după cum le-am văzut
şi auzit noi înşine.
Pag. 11
Dacă totuşi se va fi strecurat vreo greşeală de nume sau de date, rugăm să se ţină
seama de toate încercările prin care am trecut, cînd ni s-au pierdut toate însemnările
scrise, rămînîndu-ne singură memoria, care şi ea după atîtea vremuri şi frămîntări nu-i de
mirare că ne-a slăbit.
Pînă cînd Domnul Duhul Sfînt va face să vină acel suflet înzestrat prin care va scrie
istoria completă şi vrednică a acestei Lucrări semănate şi crescute de El, - încercarea
aceasta credem că va ţine locul unui îndrumător modest, pregătind venirea aceleia.
Şi acum să ne întoarcem dar, spre începutul grăuntelui de muştar. Dar mai înainte, încă
nişte gînduri de neapărată trebuinţă pentru mai buna înţelegere:
Orice lucrare din lumea asta se desfăşoară pe două planuri: unul spiritual iar celălalt
material. Unul nevăzut cu care începe chemarea prin voia lui Dumnezeu - şi celălalt văzut
care începe cu omul rînduit de Dumnezeu pentru aceasta.
Aşa a început lucrarea lui Adam, aşa a lui Avraam, aşa a lui Moise.
Începutul nevăzut este în cer, încolţit în gîndurile minunate şi iubitoare ale lui
Dumnezeu, cu un scop, cu o întindere şi cu o durată pe care numai Dumnezeu care a
conceput-o le cunoaşte. Iar începutul văzut este într-un timp şi într-o trebuinţă, încolţit în
vreo conştiinţă şi determinat de nişte stări şi împrejurări, de nişte datorii şi răspunderi care
cer această lucrare şi o poruncesc, cu tărie de nebiruit.
Împrejurările creează datoria. Datoria creează nevoia. Nevoia alege omul. Şi timpul. Şi
felul lucrării.
Tot ceea ce se vede însă este numai haina în care sînt îmbrăcate aici hotărîrile lui
Dumnezeu, luate mai dinainte în cer. - Sau hotărîrile oamenilor luate pe pămînt.
Toate întîmplările văzute sînt numai felul fericit sub care se împlinesc hotărîrile
mîntuitoare a lui Dumnezeu prin oamenii ascultători de El. Sau felul nefericit prin care
oamenii neascultători umblă să zădărnicească acele hotărîri mîntuitoare, împinşi de
îndemnul duhului satanic potrivnic lui Dumnezeu.
În toată desfăşurarea tuturor întîmplărilor istoriei este deci numai înfruntarea celor
două puteri: Puterea Binelui care doreşte şi lucrează numai spre fericirea creaţiunii şi
creaturilor lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul - şi puterea Răului care luptă mereu
împotriva acestui scop şi doreşte numai nefericirea lumii prin păcat. Oamenii, buni sau răi,
sînt numai uneltele văzute de care se folosesc aceste două puteri nevăzute.
T-
Adevăratul Început al Evangheliei este acela de la Ioan cap. 1, vers. 1. Acest Început
izvorăşte din Isus - Cuvîntul lui Dumnezeu, care ERA mai înainte de orice început. Din El
şi cu El care era ÎN Tatăl, CU Tatăl şi CA Tatăl, - au început toate. Cu El continuă toate.
Şi cu El vor sfîrşi toate. Acesta e adevăratul Început. Căci este în cer, în Veşnicie.
Şi numai după acel Început de la Ioan 1, 1 vine începutul de la Matei 1, 1, - apărînd
undeva în Timp, pe parcursul îngust al vieţii unui popor şi al unui loc, potrivit măsurii în
care îl putem înţelege şi primi noi. Nemărginitul lua forma mărginitului, după măsura
cuprinderii noastre. Precum, pentru înţelegerea unui copil, îi arătăm desenat un cerculeţ cu
cîteva linioare şi îi zicem: iată acesta este soarele.
Dar, o, cît de mult este de la soarele-cerculeţ sub care îl priveşte copilaşul - şi pînă la
soarele adevărat!
Sîntem înconjuraţi de taine, dar pricepem nespus de puţin din tot ce ne înconjoară! Nu
putem pătrunde nici în cele ce le vedem decît atît de puţin - şi atunci cît oare mai avem de
pătruns în cele ce nu le vedem!
De aceea cel mai însemnat lucru în cercetarea tuturor lucrurilor este buna credinţă.
Pag. 12
Fără ea nu se poate nici afla nici păstra nimic din Adevăr.

Cu această bună credinţă dorim să ne apropiem de începutul văzut al Lucrării văzute
făcute de Oastea Domnului. Şi cu această bună credinţă dorim să îndreptăm gîndurile
cititorului spre partea nevăzută a acestei lucrări care se va desfăşura paralel cu cele văzute
şi prin ele.
Fiindcă numai luînd seama la aceasta, vom putea desprinde adevăratul înţeles al
întîmplărilor care s-au petrecut sub ochii noştri şi pe care noi le-am trăit atît de zguduitor
şi de real.
Toate cele ce vor urma deci sînt numai mărturia făcută de cugetul curat al unuia din cei
care prin tainica orînduire a voii nepătrunse a lui Dumnezeu, a ajuns de la cea mai
îndepărtată margine a acestor lucruri, în chiar mijlocul lor.
T-
Încă o dată: nu sînt un istoric! Am mai spus-o! Nu sînt nici măcar un scriitor, în
înţelesul pe care oamenii îl dau, obişnuit, acestor noţiuni. Dar în lucrarea Harului lui
Dumnezeu lucrurile nu se întîmplă după felul obişnuit al celor ce se petrec pe plan lumesc.
Dumnezeu a binevoit să-Şi aleagă pe cei de care a vrut să Se folosească în Evanghelia Sa,
după cu totul alte criterii decît lumea. Dar chiar omeneşte vorbind, pentru a depune o
mărturie adevărată, nu este nevoie decît de adevăr... Nu este nevoie decît să iubeşti
adevărul şi să vrei să-l slujeşti cu un cuget curat. Să-l cauţi şi să-l mărturiseşti cu o minte
călăuzită numai de buna credinţă.
De aceste lucruri, pentru care ne rugăm neîncetat şi pe care le dorim mai presus de
orice, vom căuta să fim călăuziţi neîncetat în toată mărturia noastră.
Ştim că tot ceea ce facem şi spunem este văzut şi judecat de Dumnezeu, căruia avem a
da seamă în curînd fiecare din noi de tot ce am făcut, de tot ce am spus, de tot ce am scris,
de tot ce am gîndit.
De aceea mărturia noastră este adevărată, iar tu drag suflet cititor poţi s-o crezi!
T-
Era în zilele de după primul mare război, început în 1914 şi terminat, de peste tot, abia
prin 1919. Zic terminat, în înţelesul că au încetat tunurile şi puştile, - dar continuînd
puternic încă multă vreme prin urmările grozave ale relelor pe care le-a stîrnit. Cînd apele
adînci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se
linişti deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume,
iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească şi să se aşeze bine nimic.
Fiecare a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război, ar putea aduce nimicirea
totală.
Era deci după primul mare, îndelungat şi crîncen război. Atît peste popoarele învinse
cît şi peste cele învingătoare se abătuseră potopul multor rele trupeşti şi sufleteşti. Marile
învrăjbiri dintre oameni, marile tulburări şi răsturnări ale ordinei şi lucrurilor dinainte,
marile împrăştieri de oameni dintr-o parte în alta a lumii, marile despărţiri din familii -
aduseseră atîtea rele şi nimiciseră atîtea bune, încît orice minte sănătoasă privea viitorul
cu cea mai mare teamă şi îngrijorare.
Desfrîul, alcoolismul, ura, lăcomia, vorbirea scîrboasă şi neruşinată - erau unele din
păcatele care se întindeau cel mai nimicitor, aducînd cu ele valurile negre ale morţii şi
pieirii sufleteşti şi trupeşti, peste tot mai multe suflete şi familii.
Un alt mare rău adus de noile aşezări de graniţe era ura naţională şi şovinismul barbar,
care făceau să se duşmănească şi să se lupte oamenii diferitelor limbi din chiar cuprinsul
aceleaşi ţări. Cîte încăierări sîngeroase cu morţi şi răniţi au îndurerat fără nici un folos
atîta vreme popoarele; chiar şi poporul nostru!
Pag. 13
La ura naţională se adăuga apoi ura politică. Poporul dezbinat într-o mulţime de
partide politice, răsărite din ambiţiile şi din lăcomia unor oameni care mai totdeauna erau
nişte mincinoşi şi înşelători, - se agita, se lupta şi se ruina într-o măsură înspăimîntătoare.
Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, a mai venit şi lupta confesională, lupta
religioasă dintre diferitele culte în care era împărţit poporul, mai adăugîndu-se şi altele noi
la cele vechi.
În privinţa aceasta, între cele două biserici româneşti din Ardeal, cea ortodoxă şi cea
greco-catolică, neînţelegerile confesionale - care, înainte de război, cînd Ardealul era sub
stăpînirea ungurească, din motive naţionale, erau adormite, - acum după eliberare
începuseră să se trezească.
Din frumoasa şi paşnica lor convieţuire de dinainte de război, cele două comunităţi
româneşti se pomeniseră acum într-o necruţătoare luptă şi ură confesională. Săgeţile de foc
se încrucişau, pline de ură, între Sibiu şi Blaj, cele două centre ale vieţii religioase din
Ardeal, unul ortodox iar celălalt catolic. Ura religioasă venea şi ea să adîncească tot mai
mult dezbinarea dintre suflete. Curînd s-a adăugat apoi schimbarea calendarului cu
modificarea datei sărbătorilor, creînd încă o dezbinare, cea stilistă!
În învălmăşeala aceasta religioasă, urmările războiului au adus apoi valul noilor
crezuri. Oameni veniţi din străinătate au adus sămînţa baptismului, adventismului,
milenismului şi a altor crezuri, care răspîndindu-se întregeau tabloul plin de amărăciune al
tuturor dezbinărilor, certurilor şi vraiştei în care se afla ţara noastră şi poporul nostru. Căci
felul în care lucrau atunci aceste mişcări duhovniceşti era dur şi duşmănos. Binele pe care
poate că îl făceau acestea unora, era nimic pe lîngă răul pe care îl făceau tuturor.
O dezorientare totală stăpînea pretutindeni între cei de jos şi o zăpăceală nepăsătoare
şi leneşă îi cuprinsese pe cei de sus. Harnică era numai lăcomia, numai ura, numai păcatul.
Cîrciumile erau din ce în ce tot mai multe şi tot mai pline. Tribunalele pline,
închisorile pline, cluburile politice pline. Speculanţii, cămătarii şi îmbogăţiţii din afaceri
necinstite, mişunau pretutindeni.
La sate şi la marginile oraşelor, ţăranii şi muncitorii care purtaseră greul războiului
îndelungat şi crîncen, abia întorşi de pe front sau din prizonierat, îşi aflaseră familiile
ruinate sau nimicite. Tot ei care purtaseră tunul războiului trebuiau să tragă acum la carul
păcii, în care se suiseră toţi cei care se numeau “pătură conducătoare”. - Şi care se certau
pe cîştig nemuncit şi pe putere, fără nici o ruşine de lume, fără nici de frică de Dumnezeu
şi fără nici o milă de bietul popor.
În tot acest tablou grozav, se vedeau tot mai ameninţători vrăjmaşii dinafară care
încurajaţi de haosul dinăuntru, plănuiau sfîşierea ţării noastre, abia înjghebată între noile
ei hotare mari, după atîtea secole de jertfă.
Cam aceasta era starea de lucruri din ţara şi biserica noastră, cînd Dumnezeu S-a
îndurat să trimită Lucrarea Oastei. Cînd în grădina ţării şi bisericii noastre a fost aruncat
grăuntele acesta de muştar ceresc.
T-
Unele minţi treze din biserica ardeleană văzînd îngrozite haosul existent şi gîndindu-se
cu groază la prăpădul care putea urma, au început să se frămînte în căutarea şi găsirea unor
măsuri de oprire a răului şi de îndreptare a lucrurilor. Şi glasuri îngrozite au început să
strige tot mai alarmant:
- Ce facem? Unde mergem? Unde vom ajunge?
- Înapoi, la Hristos!
T-
Era prin 1921.
Pag. 14
La conducerea mitropoliei din Sibiu se afla de curînd instalat un bărbat care părea
însufleţit de gînduri mari şi iniţiative frumoase. Fost profesor la teologia Sibiului el venea
cu vederi largi şi dorinţe mari pe măsura noilor trebuinţe cerute de noua situaţie şi noile
vremuri. Era mitropolitul Nicolae Bălan.
Încă de pe vremea cînd era profesor la teologie, influenţat de tot ce cunoştea frumos la
alte popoare, el se dovedise însufleţit de gînduri mari şi de idei înnoitoare, pentru ridicarea
nivelului moral şi duhovnicesc al poporului, printr-o lucrare mai vie şi mai puternic
evanghelică a bisericii şi preoţimii. Toate ostenelile sale erau să scoată din şcoala
teologică preoţi cît mai însufleţiţi şi mai plini de zel pentru evanghelizarea poporului, prin
activitatea lor - şi mai ales prin viaţa lor, prin exemplul trăirii lor, în mijlocul celor pe care
îi păstoreau.
Cu astfel de gînduri, îndată după instalarea sa ca îndrumător al întregii biserici
ortodoxe din Ardeal, mitropolitul Bălan şi-a dat şi mai bine seama de întinderea răului şi
de graba şi însemnătatea măsurilor noi care trebuiesc luate. Căci pe lîngă primejdia
dinăuntru apărea tot mai ameninţătoare primejdia dinafară, a acelora care pîndeau
dezbinarea ţării şi lucrau cu tot felul de mijloace pentru ruperea unirii noastre şi
fărîmiţarea ei din nou. Astfel că pe lîngă refacerea morală, se cerea luptat din toate
puterile pentru sudarea sufletească a tuturor, pentru salvarea nu numai a sufletelor ci şi a
hotarelor ţării.
T-
Ca unul care îşi dădea atunci bine seama de aceste lucruri, mitropolitul Bălan,
simţindu-şi marea răspundere pe care o avea din locul unde se afla, căuta să se înconjoare
cu colaboratori buni, oameni de iniţiativă şi suflet cu care să poată porni cu toată hotărîrea
la muncă şi luptă pentru stăvilirea răului şi îndreptarea lucrurilor.
După o serie de lungi consfătuiri s-a ajuns la adoptarea unui plan de măsuri printre
care în primul loc era iniţierea unor acţiuni cultural-religioase, ceva mai adînci şi mai
puternice decît cele cunoscute mai înainte cu asociaţia Astra din Ardeal.
S-au luat hotărîri să se înfiinţeze asociaţii cultural-religioase pentru tineret, pentru
femei, pentru intelectuali...
Să se insufle o nouă viaţă vechii asociaţii Astra. Să se tipărească şi răspîndească mereu
mai multe cărţi şi publicaţii moral-religioase. Să se înfiinţeze cămine, biblioteci, şezători
şi conferinţe, toate cu scop moral-educativ şi cultural-patriotic... S-au împărţit funcţii,
însărcinări...
Dar în cadrul tuturor acestor măsuri, cel mai grabnic se impunea nevoia unei gazete
purtătoare a acestor gînduri şi îndrumări în pătura cea mai largă a poporului, în lumea
satelor româneşti care alcătuiau grosul populaţiei ţării. De acolo de la sat a pornit
totdeauna ceea ce a fost sănătos şi viteaz în istoria noastră. Şi de acolo trebuie să
pornească şi acum înnoirea şi înălţarea spre lumină şi mîntuire.
T-
Dar pentru orice acţiune îţi trebuie mai întîi un om.
Cu cît acţiunea este mai însemnată, cu atît omul trebuie să fie mai potrivit pentru ea,
mai corespunzător ei.
Şi Dumnezeu care veghează necurmat asupra planurilor Sale spre a le aduce la
îndeplinire, intervine totdeauna la timpul potrivit, săvîrşind minunea Sa ca şi cum totul ar
fi firesc, normal, obişnuit. Ca şi cum omul ar fi acela care face şi care alege...
Dumnezeu a făcut ca gîndurile mitropolitului Bălan să se îndrepte şi să se oprească

asupra unuia din cei mai buni studenţi ai săi de la teologia Sibiului şi care era acum preot
Pag. 15
tînăr pe undeva prin satele Munţilor Apuseni.

Peste faţa şi peste viaţa acelui student al său, fostul profesor văzuse atunci semnul cel
rar şi sfînt al harului divin.
Un simţămînt tainic şi puternic îl apropiase de acest tînăr, puţin la trup dar uriaş la
suflet. Şi o adîncă legătură duhovnicească l-a apropiat cu deosebire de tînărul acesta.
Ca o revelaţie cerească i-a venit gîndul şi inspiraţia: singur acest suflet ar putea fi în
stare să facă munca aceasta aşa de fierbinte şi mare cum se cere să fie făcută. Pentru
salvarea din prăbuşirea spre care mergem grabnic trebuie neapărat o jertfă.
Şi jertfa aceasta nu poate fi decît el. Îl va chema deci aici la Sibiu, neîntîrziat.
Aşa împlinesc oamenii planurile lui Dumnezeu, pe care nu le pricep şi nu le doresc,
crezînd că şi le pun la cale pe ale lor.
T-
Slăvit să fie Domnul.
Pag. 16
Izvor slăvit
Izvor slăvit ţîşnit prin lupte

de-adînc dinspre părinţi sărmani,
ai curs cu jertfe ne-ntrerupte
prin răzvrătiri şi bolovani.
Tu n-ai aflat croită calea

ci singur ai trudit ne-nfrînt
şi îndelung să cureţi Valea
pe care-a curs Trecutul Sfînt.
Dorim cu unde-mbelşugate
în cîntec clar să curgi frumos
umplînd cîmpii nemăsurate
cu dulce rod pentru Hristos.
În Ziua Lui cea Strălucită

cînd va veni, mărit, Isus
cu toată slujba ta-mplinită
să mergi la slava Lui de Sus.
Domnul nostru Isus Hristos voieşte ca fiecare creştin să fie lumii dascăl spre învăţătura
cea bună,
aluat spre dospire sănătoasă,
sare pentru împiedicarea stricăciunii
şi lumină spre mîntuire, aşa cum este El...
Şi numai acela care este aşa, este cu adevărat un creştin care luminează mîntuirea,
pentru sine şi pentru alţii.
Sf. Ioan Gură de Aur.

Pag. 17
Cap. 2
Grîul cel care moare
D omnul nostru Isus Hristos a spus: “Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele
de grîu care a căzut pe pămînt nu moare, rămîne singur. Dar dacă moare, aduce multă
roadă...“ (Ioan 12, 24).
Astfel “moartea” grăuntelui de grîu începe chiar din clipa cînd primeşte să fie aruncat
în brazdă. El nu moare dintr-o dată dar moare în fiecare zi cîte puţin, prin munca şi lupta
pe care o duce spre rodul pe care îl pregăteşte. Rodul va apare numai cînd jertfa grăuntelui
semănat va fi dăruită în întregime...
T-
În vremea cînd la mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel
de hotărîri, - în comuna Vidra de Sus din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia
“grăuntele de grîu” şi vieţuia “jertfa”.
Grăuntele şi jertfa se numea atunci tînărul preot Iosif Trifa.
T-
Se născuse în 3 martie, anul 1888 în satul Certege de lîngă Cîmpeni, judeţul Turda, ca
al patrulea fiu din cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa.
Primul lor fiu era Ioan, al doilea Nicolae. Aceştia amîndoi au trăit, au murit şi au fost
îngropaţi acolo în satul natal, Certege. Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns învăţător pînă
la urmă în Sibiu, unde a trăit şi a murit. Al patrulea a fost el, Iosif. A cincea a fost o fată,
Sofia, care a trăit şi a murit la Cluj. Al şaselea Dionisie, născut în anul 1894. La vremea
cînd scriem aceste gînduri, el încă trăieşte. Şi unele din cele privitoare la trecutul familiei
lor, înainte de a le scrie aici, de la el le-am cules, şi cu gura lui mi le-a spus.
T-
Dumitru, tatăl copiilor, avea o fire obişnuită. Dar soţia lui Ana, era o femeie adînc
evlavioasă şi plină de credinţă. Era singura din sat care pe vremea aceea avea în casa ei
Cuvîntul lui Dumnezeu, Psaltirea, din care citea şi se ruga mereu cu putere şi cu lacrimi.
Pag. 18
Dintre toţi copiii ei, Iosif era singurul care semăna cel mai mult cu mama atît la
înfăţişarea dinafară cît şi la suflet. Din pricina asta mama ţinea la el mai mult ca la oricare
dintre ceilalţi copii ai ei, arătînd asta nu numai prin cuvinte ci şi prin toate purtările ei faţă
de el. Toţi ceilalţi fraţi vedeau bine că Iosif era cel mai iubit de mama.
Dar la un an după naşterea lui Dionisie, buna şi evlavioasa mamă a lui Iosif a trebuit
să moară. Cauza văzută a morţii ei a fost o întîmplare nefericită. Iat-o:
La casa lor de ţărani munteni creşterea vitelor era unul din mijloacele de existenţă ca
şi a celorlalţi săteni. Vacile cu lapte erau mulse dimineaţa şi seara cînd mergeau şi veneau
de la păşune. Mulsul vacilor îl făceau de obicei femeile.
Într-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif
care avea atunci şapte ani şedea pe treptele casei şi se uita la mama lui şi la vacă. Dintr-o
dată văzu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tăuraş tînăr pe care
nimeni nu-l ştia că împunge.
Mama, aplecată la muls, a fost izbită pe neaşteptate da taurul înfuriat. Apoi luată în
coarne şi trîntită la pămînt, zdrobită cu capul şi călcată în picioarele taurului.
Copilul înspăimîntat începu să strige şi să plîngă. Dar pînă să vină tata şi alţi oameni
spre a-l alunga pe taurul înnebunit şi furios, mama era aproape moartă.
Au luat-o pe braţe şi au dus-o în casă. Au făcut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci,
- dar după cîteva zile Iosif şi fraţii lui nu mai aveau mamă.
T-
În zilele zăcerii mamei, toţi copilaşii stăteau nemîngîiaţi şi plîngînd în jurul patului ei,
fiecare întrebînd-o cu ochii în lacrimi de zeci de ori:
- Mamă, te mai doare?
Iar mama, adunîndu-şi ultimele puteri le spunea cu glasul tot mai stins ca dintre nişte
săgeţi de foc:
- Nu, dragii mamei, nu mă mai doare. Şi îi privea pe rînd în ochi pe toţi.
Ochii cei mai trişti şi inima cea mai zdrobită erau a lui Iosif. Mama vedea şi simţea
bine aceasta. Tot timpul zăcerii ei, el a stat aproape neclintit în picioare lîngă patul ei,
privind-o cu presimţirea celei mai mari dureri şi aplecîndu-şi capul pe aşternut lîngă sînul
ei.
Sub perna ei, Iosif vedea şi acum psaltirea sfîntă de care mama lui nu se despărţise nici
odată şi din care el o văzuse de atîtea ori citind şi rugîndu-se cu multe lacrimi.
Într-o clipă, mama simţind bine că ea va muri curînd, pe cînd Iosif stătea iarăşi lîngă
ea, întinse cu greu mîna ei slăbită şi luînd psaltirea de sub pernă o sărută cu lacrimi. Apoi
punînd-o în braţele lui Iosif îi zise cu glasul încet şi întretăiat de suspine:
- Tu dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu şi un slujitor al Lui! Văd pe faţa ta
semnul că El te-a ales să fii al Său. Ţine psaltirea mamei. Din ea să înveţi să-L iubeşti pe
Domnul şi să te rogi Lui. Eu mă duc la El şi nu mai am nevoie de ea. Dar tu s-o iubeşti
mai mult ca pe orice avuţie din lume, că în ea va fi mîntuirea ta şi a multora prin tine...
Şi mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scăldaţi în lacrimi îl
sărută pentru ultima dată şi cu ultimul ei sărut. Apoi îşi lăsă sfîrşită, capul pe pernă şi
închise ochii, abia mai putînd răsufla dintre dureri.
Iosif cu psaltirea mamei în braţe, simţi ca şi cum i s-ar rupe adînc şi puternic inima
dintr-o dată. Un plîns sfîşietor şi neoprit i se slobozi dintr-o dată. Din ochii lui îndureraţi
porniră şiroaie de lacrimi udînd cămaşa mamei, deasupra inimii care abia mai pîlpîia.
Deasupra inimii care singură l-a iubit pe el atît de mult şi l-a putut înţelege cu adevărat.
Ce cutremurător moment a fost acesta şi cît de neuitat i-a rămas copilului pe toată
viaţa lui. Mai tîrziu el va scrie atît de mişcător despre psaltirea mamei, şi despre cuvintele
Pag. 19
ei din urmă.
T-
În ziua următoare, mama era în sicriu.
Durerea aceasta a fost cea dintîi care s-a aşezat pe inima lui Iosif pentru toată viaţa ca
o lespede grea. O, cîte de acestea vor mai fi, pînă la cea din urmă!
T-
După moartea mamei, copiii au rămas în grija tatălui care acum trebuia să le fie şi
mamă. Acest om cinstit şi harnic în afară, s-a arătat nespus de bun şi de iubitor înăuntrul
casei lui, crescîndu-şi copiii orfani de mamă cît se pricepea el de bine.
Dar treburile dinăuntru ale casei erau cît se poate de grele şi el încă destul de tînăr, n-a
putut rămîne multă vreme singur.
Pe Dionisie, copilul cel mai mic rămas abia de un an de mama lui, l-a dat de suflet
unui frate al său din Cîmpeni, care n-avea copii şi care dorea să-l înfieze. Iar ca să-i poată
creşte pe ceilalţi şi-a căutat şi găsit o femeie bună anume Ruxanda, din Vidra, satul lui
Avram Iancu - şi s-a recăsătorit.
Aceasta a doua mamă a copiilor, Dumnezeu a vrut să fie la fel, un suflet credincios şi
bun. Ea nemaiavînd copii şi fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu i-a iubit din toată inima
pe copiii soţului ei ca şi cum ar fi fost şi ai ei.
Ce duios îşi aminteşte părintele Iosif pînă la sfîrşitul vieţii lui, de dragostea acestei a
doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atît de mult ca mama lui cea adevărată.
Dragostea ei a mai îndulcit amărăciunea zilelor lui - şi i-a uşurat mult povara anilor de mai
tîrziu.
Chiar şi Dionisie, singurul dintre fraţii lui Iosif care mai este încă în viaţă - şi care
acum are peste 78 de ani, îşi aminteşte totuşi despre această mamă bună cu toată dragostea
şi recunoştinţa. Dionisie nu stătea atunci la casa părintească din Certege decît uneori, vara,
prin vacanţele şcolare, fiindcă el era înfiat de unchiul din Cîmpeni. Dar chiar şi din aceste
răstimpuri mai scurte petrecute acasă, are numai amintiri frumoase despre această mamă
care la fel ca prima, îl avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul blînd care avea asupra lui atît
de vădit semnul ceresc. De la Dionisie cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici,
care fie că nu mi le spusese părintele Iosif, fie că de atunci le uitasem.
Purtarea lui Iosif, inima lui, toată înfăţişarea sa îi cucerise inima acestei a doua mame
şi ea îi spuse într-o zi soţului ei:
- Dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau să fac totul. Vreau ca el să meargă la
şcoală, să se facă preot şi să vină să slujească în satul părinţilor mei.
Aşa a şi făcut.
T-
Primele patru clase primare Iosif le-a făcut la şcoala din satul lui natal, Certege.
După aceea părinţii voiau să-l dea mai departe la o şcoală mai înaltă. Această şcoală le
părea a fi cea mai potrivită gimnaziul de la Beiuş. Acolo tînărul Iosif a mai învăţat alţi
patru ani, fiind mereu unul din elevii cei mai silitori şi preţuiţi.
Ca să vină de la Certege pînă la Beiuş - sau ca să meargă de aici pînă acolo, trebuia să
se treacă pe jos peste munţii care despart aceste două depărtări. Tînărul Iosif făcea şi el
aceste drumuri împreună cu convoaiele de consăteni ai săi moţii, care veneau “la ţară” cu
cercuri şi cu ciubere. Sau se întorceau înapoi, cu desagii plini de grîu şi porumb încărcaţi
pe caii lor de munte.
Multe amintiri rămăseseră neşterse în sufletul lui din aceste călătorii care durau zile şi
nopţi peste munţi acasă şi înapoi la şcoală, în cei patru ani trăiţi aici.
De la gimnaziul din Beiuş se obişnuia atunci să se treacă la teologie ori la Arad ori la
Pag. 20
Sibiu, unde tinerii erau pregătiţi atît ca preoţi cît şi ca învăţători pentru satele şi oraşele
ardelene.
T-
Dar înainte de plecarea la teologie au mai avut loc discuţii în casa părinţilor de la
Certege.
Tata ţinea să-l facă pe Iosif nu preot ci avocat. Mama cea nouă a copilului însă,
îndemnată de acelaşi tainic gînd ceresc ca şi mama lui cea bună, nu lăsa după tatăl ci ţinea
sus şi tare cum zisese de la început:
- Iosif să se facă preot! - zicea ea hotărîtă. Eu voi cheltui cu el din averea de la
părinţii mei...
Şi pînă la urmă, aşa a şi rămas cum a zis ea.
T-
Preotul din satul Certege, acum bătrîn, anume Cotişel, sprijinea şi el gîndul mamei,
mai ales că el avînd o nepoată cam tot de aceeaşi vîrstă, se gîndea s-o facă pînă la urmă
preoteasa lui Iosif - şi să-l aşeze în locul şi în averea sa.
Dar în timpul acesta, planul Domnului era altul.
Iosif s-a îmbolnăvit de o boală destul de gravă care se localizase la gît. A urmat un
timp îndelungat de zăcere la pat, cu alergări pe la medici şi cu tratamente care nu păreau a
uşura cu nimic starea bolnavului.
În vara celui de al doilea an de boală, buna mamă, fiind cu Iosif la Băile Vaţa,
plîngîndu-se şi întrebînd în toate părţile, a găsit acolo la băi un medic francez. Mama
îndurerată i s-a plîns arătîndu-i copilul suferind şi cerîndu-i un sfat.
- Te rog domnule doctor dacă ştii să-i faci ceva, ca să se vindece, eu plătesc oricît! - se
ruga mama. Doresc ca el să fie preot. Şi tocmai gîtul lui este bolnav.
Bunul medic a făcut ce a ştiut el, dar mai mult a făcut puterea lui Dumnezeu. Iosif s-a
vindecat şi astfel toamna următoare el putu să plece la teologie.
Dar în timpul bolii tînărul slăbise mult. Nepoata preotului Cotişel văzîndu-l slab şi
bolnăvicios, s-a răzgîndit, iar după ce s-a răzgîndit nepoata s-a răzgîndit şi unchiul ei. Pînă
şi tatăl, aproape îşi pierduse orice nădejde şi era gata să se răzgîndească şi el. Numai
mama nu. Ea era plină de credinţa că asta este voia lui Dumnezeu şi stăruia ca neapărat, el
să nu se lase de teologie.
Şi stăruinţele credinţei ei, au învins din nou.
Dar suferinţa se încuibase în trupul plăpînd a lui Iosif - şi nu-l va mai părăsi pînă la
sfîrşit. Sub o formă sau alta, suferinţa la ţinut în şcoala ei mereu, pregătindu-l deplin
pentru misiunea pe care i-o rînduise Dumnezeu, în tainicul şi minunatul Său plan
mîntuitor.
Ce minunat va scrie el mai tîrziu despre marele rost al suferinţei în viaţa lui. Căci fără
de ea, va spune el, eu n-aş fi putut nici odată înţelege şi cunoaşte taina Crucii şi Jertfei
Scumpului meu Mîntuitor. Fără şcoala suferinţei nimeni n-a putut pătrunde nici în Inima
lui Dumnezeu nici în inimile oamenilor.
Pînă acum suferinţa îl chinuise numai pe dinafară, - acuma îi intrase şi înăuntru.
T-
Teologia îi putea scoate pe absolvenţii de la sate cu două diplome, fie de preot, fie de
învăţător, - fie amîndouă. Unii erau slujitori şi ai bisericii şi ai şcolii. Şcolile fiind atunci
confesionale, ţineau tot de biserică. Trebuinţele fiind mari iar învăţători puţini, multe şcoli
aveau drept învăţător pe preotul satului. Sau pe soţia acestuia.
T-
Dar anii au trecut. Tînărul Iosif terminase teologia la Sibiu, se întoarce acasă la
Pag. 21
Certege unde aştepta desfăşurarea viitoare a lucrurilor privitoare la el.

Împins de un puternic îndemn lăuntric el foloseşte acum din plin orice clipă pentru
citit, pentru rugăciune, pentru meditaţie, pentru scris. Deşi slăbit şi suferind încă, luînd
cartea sub braţ, ieşea spre deal, spre munţi, iar acolo printre brazi şi păsări cîntătoare,
slăvea pe Dumnezeu şi se adîncea în cunoaşterea Sfîntului Său Cuvînt.
Psaltirea mamei lui, îi era mereu nedespărţită. O săruta strîngînd-o la inima lui şi
aducîndu-şi cu lacrimi aminte, o citea şi o iubea pătrunzînd-o din ce în ce tot mai mult. Nu
numai pentru preţul ei cel scump căpătat prin dragostea şi credinţa mamei lui - ci mai ales
pentru nebănuitul preţ pe care îl avea ea ca semn şi Cuvînt al dragostei Dulcelui său
Mîntuitor Isus Hristos.
Acolo printre munţi, singur, numai cu Domnul, între brazii şi florile munţilor
cunoscuţi, tînărul Iosif şi-a petrecut în vara aceea, cele mai liniştite ceasuri de rugăciune şi
meditaţie, în genunchi pe iarba aspră, cu psaltirea mamei strînsă lîngă inima lui, cu ochii
îndreptaţi spre cerul unde era mama lui şi cu lacrimile fierbinţi care i se prelingeau pe
obraji, picurînd pe scumpa carte sărutată cîndva de buzele sfinte ale mamei neuitate.
T-
Cuvintele din urmă ale mamei sale bune îl urmăreau mereu. I se întipăriseră în minte
ca nişte litere de foc şi îi răsunau tot mai puternic în inimă ca o poruncă, venită şi din
cerul şi din mormîntul unde o ştia:
“Ţine psaltirea mea... Învaţă din ea să-L iubeşti şi să te rogi lui Dumnezeu... În ea va fi
mîntuirea ta şi a multora...”
- Dumnezeu să te binecuvînteze scumpă şi dulce mamă, acolo unde eşti tu acum
împreună cu scumpul tău fiu Iosif, peste care tu cea dintîi ai văzut semnul ceresc şi pe care
tu ai ştiut să-l pregăteşti în aşa fel încît Dumnezeu să-l poată alege pe el slujitorul şi
sufletul cel mai potrivit spre a-l folosi pentru slava Numelui Său şi pentru mîntuirea unor
atît de mari mulţimi de suflete!
Ca unul dintre acei mulţi-mulţi care am aflat calea mîntuirii prin chemarea fiului tău
Iosif, bună şi iubitoare mamă, mă rog şi eu cu lacrimi Domnului nostru Isus Hristos să-ţi
facă parte la Dreapta Lui slăvită, de toate fericirile făgăduite Acolo, acelora care au ajutat
pe mulţi să se mîntuiască. Căci în jertfa unui fiu sfînt, este o atît de mare parte din jertfa
unei mame sfinte. Dar la partea tăcută şi ascunsă a mamei, - gîndesc prea puţini.
T-
- “Mîntuirea ta, şi a altora” - îi zisese mama.
Tînărului Iosif i se limpezea acum tot mai limpede adevărul acesta: că propria sa
mîntuire este legată de munca şi lupta lui spre a-i putea mîntui pe alţii.
El se pregătea pentru slujba preoţiei. Şi ce altceva oare este slujba aceasta decît o
totală dăruire în munca şi în lupta de a-i putea mîntui pe aceia la care va fi trimis?...
Un puternic cutremur sufletesc se făcu în fiinţa sa - şi conştiinţa răspunderii pentru
mîntuirea tuturor celor din jurul său începu să i se trezească neliniştitoare şi puternică.
Frămîntările sufleteşti îl duceau la rugăciune iar rugăciunea la meditaţie. Din aceste
meditaţii începură să se închege în inima lui gîndurile şi planurile viitorului său.

Pag. 22
Sculaţi voi toţi
Sculaţi voi toţi fiii credinţei

de Adevărul Sfînt aprinşi
şi datoria conştiinţei
să vă înalţe neînvinşi!
Sculaţi pentru Hristos

lăsaţi tot ce-i de jos
prin Duhul Sfînt să vă-noiţi
de vreţi cu El să fiţi.
Vă lepădaţi de necredinţă
născuţi din nou pentru Hristos
urînd cu-ntreaga-vă fiinţă
tot ce-i nedemn şi ruşinos.
Deplin crezînd, nălţaţi privirea

şi inima spre Dumnezeu
îndepărtînd din voi pornirea
de robi ce trag păcatul greu!
Deschideţi ochii viu, să vază

şi să urmeze ce-i frumos -
şi pînă viaţa nu-ncetează
nu staţi din lupta lui Hristos!
Ne-nvinşi, în numele Luminii

luptaţi sub Sfîntul Crucii Semn
şi nu staţi, pînă-n calea vinii
mai umblă-un singur om, nedemn.
Pag. 23
Conştiinţa misiunii
Conştiinţa misiunii
pentru care te-ai născut,
misiunea ta şi-a Cauzei
care-ţi este steag şi scut,
misiunea pentru care
legămînt de jertfă-ai pus
sfîntă trebuie să-ţi fie
cum e soarele de sus.
Ţelul unic pentru care

ai rostit solemn cuvînt
clar şi-aprins şi drept să-ţi fie,
luminos şi nalt şi sfînt
viaţa şi puterea-n lume
pentru-aceasta ţi s-au dat
misiunea Cauzei sfinte
ţină-ţi sufletul legat.
Pentru tine tot ce-i viaţă

şi religie şi crez
în trăirea misiunii
Cauzei sfinte să le vezi
strîns legat de-ai tăi, spre Ţintă
fii cu legături de fier
misiunea ta să-ţi fie
sfîntă căci o ai din cer.
Cel ce ştie să se roage bine, acela va şti şi să trăiască bine pentru Dumnezeu.
T-
Fericitul Augustin.
Pag. 24
Cap. 3
Începutul chemării
Î n vremea asta, şcoala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu din care se trăgea cea
de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.

Mama grijulie faţă de Iosif îşi avea planurile ei. Puse la cale prin fraţii şi rudeniile pe
care le avea în satul lui Avram Iancu să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învăţător acolo.
Preot nu putea fi sfinţit decît după căsătorie - iar Iosif încă nici nu se gîndise la acest pas.
Era cu vreo doi ani înainte de primul mare război, cînd proaspătul teolog primi
chemarea pentru slujba de învăţător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulţi locuitori,
moţi săraci, cu căsuţele de lemn aşezate pe Valea Arieşului dar şi cu multe alte căsuţe
răspîndite pe sus pe dealurile şi văile munţilor pînă departe.
Pe lîngă îndatoririle şcolii satul sărac de moţi, avea atît de multe alte nevoi. Tînărul
învăţător cu inima lui curată şi plină de milă faţă de marile şi multele dureri de tot felul
ale celor între care venise - le vedea, suferea pentru ele - şi căuta din toate puterile lui să
le uşureze.
În vremile de pace marea mulţime a bărbaţilor din satul Vidra, ca şi din toate satele de
moţi, nu erau pe acasă. Erau unii la pădure făcînd ciubere, scînduri, şindrile... Alţii duşi cu
acestea, încărcate pe căruţe sau pe cai, pînă departe prin satele şi tîrgurile cîmpiilor ţării,
unde le schimbau pe “bucatele” care le aduceau apoi în schimbul ciuberelor la familiile
lor. Alţii erau răspîndiţi pînă cine ştie unde pe la felurite munci prin ţară, ca să-şi cîştige
pîinea zilnică pentru ei şi ai lor. Căci în sat, în afară de lemne şi iarbă, nu se făcea mai
nimic.
În Vidra bătrînii, văduvele, bolnavii, orfanii şi cei care nu mai aveau pe nimeni, erau
destui. Iar oamenii aceştia de care cam toţi se feresc, îndată ce au cunoscut că tînărul
învăţător îi iubeşte şi-i ajută erau zi şi noapte pe capul lui fiecare rugîndu-l cîte ceva.
O mare parte din vremea şi din puterea lui şi-o cheltuia citind scrisorile celor plecaţi -
şi scriindu-le înapoi, - căci femeile şi bătrînii aproape nici unii nu ştiau carte.
Alţii veneau la el fiind nedreptăţiţi de autorităţile străine, cu plîngeri şi cereri. Alţii
înfometaţi şi goi pentru un ban sau pentru o haină. Nu ieşeau unii pînă ce intrau alţii.
Pag. 25
Pag. 26
Dar deşi ocupat peste măsură cu treburile lui şi cu nevoile altora, totuşi învăţătorul
Iosif nu uita rugăciunea şi meditaţia. El simţea că tocmai acum, în munca şi în lupta cea
grea în care a ajuns, era mai multă nevoie de puterea şi lumina care o primea prin părtăşia
cu Dumnezeu în meditaţie şi reculegere.
Trăirea în mijlocul poporului şi faptul că lua parte atît de dureros şi de adînc la toate
nevoile trupeşti şi sufleteşti ale celor mai sărmani şi mai nefericiţi dintre fiii neamului său,
îi zguduia sufletul. Şi îi deschise tot mai adînc ochii asupra marilor trebuinţe ale bieţilor
oameni şi asupra arzătoarelor lor nevoi, pentru care va trebui de acum să-şi dăruiască el
viaţa.
Multele nedreptăţi care li se făceau oamenilor de către legiuitorii străini... Multa
nepăsare vinovată a celor care erau datori să ajute la îndreptarea relelor, dar nu ajutau...
Multul întuneric al neştiinţei de carte sau al neştiinţei despre mîntuirea sufletelor lor, - în
care erau lăsaţi bieţii oameni... Multele rele, păcate şi boli care bîntuiau familiile şi vieţile
acestor neajutoraţi,
- toate acestea îi frămîntau şi îi îndurerau sufletul lui Iosif, care suferea pentru fiecare
în parte şi pentru toţi împreună.
Bieţii oameni care abia îşi mai puteau purta necazul lor singuri, îndată ce simţiră că
învăţătorul lor este omul lui Dumnezeu, veneau fiecare să se uşure pe sine aruncîndu-şi
necazul asupra lui. Şi el le primea şi se încărca cu toate.
Multe necazuri a avut a păţi el cu autorităţile de atunci pentru binele pe care lupta să-l
facă sătenilor lui nedreptăţiţi şi săraci.
T-
Curînd însă satul rămăsese şi fără preot. Atunci toată mulţimea poporenilor adunaţi în
mijlocul satului strigară într-un glas:
- Domnul învăţător să ne fie preot!
T-
Era pe la sfîrşitul anului 1913 şi începutul anului 1914.
S-a aranjat cu grabă căsătoria tînărului Iosif cu o fată anume Iulia, fiica unui nepot al
lui Avram Iancu anume Iosif, dar înfiată de un frate al acestuia anume Alexandru.
Nunta s-a ţinut în sat, la familia miresei.
Fratele cel mai mic, Dionisie, îşi aminteşte că el avea pe atunci cam 20 de ani şi că a
mers la nuntă peste dealuri şi văi, călare pe calul lui tata.
După căsătoria cu Iulia, Iosif a fost sfinţit ca preot acolo în Vidra de Sus, unde fusese
învăţător.
Din căsătoria lor li s-au născut pe rînd în patru ani patru copii. Familia părea fericită,
deşi, ca fire, cei doi soţi păreau mult deosebiţi unul de celălalt.
Pentru tînărul preot Iosif noua însărcinare era şi mai grea decît prima. Pe lîngă
îndatoririle familiare - cele de duhovnic al unei turme atît de necăjite şi de lipsite ridica
îndatoriri şi răspunderi nespus de mari şi nespus mai grele decît cele pe care le cunoscuse
înainte.
Chiar cel mai bun om, pînă cînd încă nu ocupă nici un loc de răspundere, de obicei, ia
lucrurile foarte uşor. Dar îndată ce ajunge să se vadă în fruntea unei mulţimi de care
răspunde, - nu mai judecă lucrurile tot aşa de uşor, ci din ce în ce tot mai cu mult simţ al
datoriei şi al răspunderii.
Curînd începu războiul. Necazurile şi greutăţile se înmulţiră. Munca şi răspunderea,
grija şi durerile deveniră tot mai grele.
O conştiinţă deja formată cum era aceea a tînărului preot Iosif, maturizat de durerile
Pag. 27
personale ca şi de trăirile durerilor altora, - începu să înţeleagă cutremurător de adînc ce

slăvită este chemarea lui de preot, dar şi ce grea îi este răspunderea pentru împlinirea
acestei chemări.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea predicilor tot mai zguduitoare pe
care le rostea cu lacrimi poporului său, din mijlocul bisericuţei de lemn din Vidra, în
duminici şi sărbători, la nunţi sau la înmormîntări. Sătenii le ascultau cutremuraţi, cu ochii
aţintiţi la el, mărturisind că niciodată nu mai auziseră pe cineva vorbindu-le astfel.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea nopţilor petrecute îndelung în
meditaţie asupra Sfîntului Cuvînt al lui Dumnezeu Biblia. Şi în rugăciuni înlăcrimate
asupra psaltirii mamei neuitate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvorau scrieri şi tîlcuiri inspirate, articole şi
predici pe care începu să le publice tot mai des în diferitele ziare, reviste şi gazete, toate
ţintind îndreptarea neajunsurilor din popor şi mîntuirea sufletelor din păcate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea bunătăţii şi răbdării cu care
asculta şi alina durerile felurite ale tuturor celor ce veneau la el să-i spună sau să-i ceară
ceva.
Anii lungi ai războiului aduceau tot mai multe nenorociri şi pierderi. O, cît de mare
este chemarea preotului şi cît de dăruită trebuie să-i fie viaţa lui în alinarea şi
îmbărbătarea celor din jurul său!
Astfel încetul cu încetul rugul se aprinsese şi jertfa începuse să se aşeze tot mai
ascultătoare pe altarul milei şi binefacerii de pe care trebuia să se înalţe cu o deplină
dăruire lui Dumnezeu spre limpezirea multor adevăruri şi spre mîntuirea multor suflete!
T-
Dar drumul şi şcoala suferinţelor sale abia începuse. Pentru a putea fi cu adevărat al
tuturor el trebuia să nu mai aibă pe nimeni. Şi pentru a putea ajunge legat cu totul de cer,
trebuia să i se rupă toate legăturile de pe pămînt.
În toamna anului 1918 i-au murit pe rînd trei copii de gripa spaniolă ce bîntuia atunci,
ca urmare a relelor războiului. Iar la sfîrşitul aceluiaşi an, iarna, după o scurtă şi grea
suferinţă i-a murit de aceeaşi boală necruţătoare şi soţia sa Iulia.
Iată ce mişcător şi duios îşi aminteşte el mult mai tîrziu în cele mai frumoase din
meditaţiile lui, acele dureroase împrejurări din viaţa lui, pe care atunci nu le putea nici el
înţelege îndeajuns:
“...Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi
necazurile, suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii sînt o atragere a Domnului, să ne
aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi în odihna Lui...
Eu mă gîndesc la mine în cîte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să
mă reazem numai pe El.
A fost o vreme cînd m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce-mi
strînsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a
trebuit să plec în lume pribeag.
M-am rezemat pe prieteni, dar curînd am aflat cît de slab şi de nestatornic este şi acest
reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii, dar vai, amar şi mincinos mi-a fost pe urmă şi acest
reazem.
Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă reazem de pieptul ei...
O, Scumpul meu Mîntuitor, poate că Tu ai voit aşa, Tu mi-ai răsturnat toate reazemele
cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine Reazemul cel minunat al vieţii mele. M-ai trecut prin
suferinţe, m-ai izbit cu lovituri ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, să Te aflu pe Tine,
Pag. 28
să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simţesc dator să-Ţi
mulţumesc şi din acest loc, pentru această aplecare a vieţii mele spre reazemul Tău cel
scump şi sfînt”...
T-
L. S. nr. 25 din 17 iunie 1928.
T-
Apoi continua: “... O ce moarte liniştită şi fericită este moartea celui ce se reazemă pe
braţele cele dulci ale Mîntuitorului... În clipele morţii fiecare muribund caută braţe în care
să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor,
copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii este ceva ce-l face pe om să-şi caute un
reazem, un ajutor sufletesc .
De cînd eram preot la ţară îmi aduc aminte că mi-am îngropat pe rînd trei copii.
Sărmănuţii de ei, moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare din ei n-a putu muri decît în
braţele mele. Au murit în braţele mele strigînd: “tată dragă”. Pe urmă mi-a murit şi soţia în
braţele mele strigînd: “soţule dragă”. Braţele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc
pentru trecerea lor în cealaltă lume...
Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi. Dar mai mult decît moartea lor mă
înfioară astăzi gîndul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte
azi întrebarea: în braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie Mîntuitorule că m-ai
scăpat de gîndul acesta înfricoşat: eu voi muri liniştit în braţele Tale”...
T-
L. S. nr. 29 din 15 iulie 1928, pag. 3
T-
Şi întocmai aşa a şi murit!
T-
- ...Era o zăpadă mare pe la noi atunci - îşi aminteşte fratele său Dionisie. Nici n-a
putut veni pînă la noi nimeni ca să ne anunţe despre nenorocirea morţii cumnatei Iulia. Aşa
că n-am putut merge la înmormîntarea ei. Am aflat doar că a murit după ce o îngropaseră.
Astfel că după numai patru ani de căsnicie tînărul preot Iosif rămîne văduv doar cu
copilaşul Tit de abia doi ani, orfan de mamă...
T-
Această nouă şi grea lovitură fu suportată aproape tot aşa de greu ca aceea a pierderii
mamei cînd el avea doar cîţiva anişori. Dar nici de data aceasta încă părintele Iosif nu
înţelegea bine planul şi voia lui Dumnezeu cu el. Cum nici unii dintre noi nu înţelegem ce
face Dumnezeu cu noi acum, pînă mult mai tîrziu, cînd vine vremea să ni se arate scopul
pe care îl avea Bunul Dumnezeu cu noi cînd întrebuinţa acele mijloace dureroase.
Numai cînd ni se ia de peste ochi perdeaua înnegurată a nepriceperii, abia atunci
începem să vedem şi cu înţelegerea minţii, ceea ce pînă atunci putusem cu greu doar
bănui, prin credinţa inimii despre tainica Lui lucrare.
T-
Au trecut după aceasta alţi aproape trei ani.
Durerea şi singurătatea din lumea lui lăuntrică, i-au făcut tot mai bună şi mai
simţitoare inima, spre durerile şi singurătăţile lumii dinafara lui. Astfel nemaiavînd ceva al
său pe lumea asta, s-a dăruit cu totul muncii şi luptei pentru care ştia că s-a născut: ca să-L
aducă pe Hristos la oameni şi pe oameni la Hristos.
T-
Numele şi lupta acestui de tînăr încercat slujitor al lui Hristos, începeau să fie
cunoscute în cercuri tot mai largi, mai ales prin activitatea sa publicistică. El trecea acum
Pag. 29
drept unul din cei mai harnici şi talentaţi scriitori bisericeşti pentru popor. Cele mai
cunoscute şi răspîndite publicaţii din ţară şi chiar din străinătate îi tipăreau regulat din
scrierile lui, citite şi gustate cu multă bucurie de toţi. O frumoasă carte de predici Spre
Canaan i se şi tipărise la Arad. Toţi îl vorbeau de bine fiindcă tot ce spunea el în cuvîntul
său, scris sau vorbit, era plin de adevăr, de putere şi de inspiraţie.
T-
În 1920 moare protopopul de la Cîmpeni, acela de care depindea şi parohia de la Vidra.
În ziua alegerii de protopop, toţi cei adunaţi au hotărît, fără ca părintele Iosif să fi
candidat, să-l aleagă ca protopop pe tînărul şi cunoscutul preot de la Vidra, împotriva unui
alt preot care candidase, acela bătrîn, cu avere şi cu cunoscuţi mari.
Acest lucru pe lîngă că arăta preţuirea de care se bucura de la început părintele Iosif în
rîndul tuturor celor ce-l cunoşteau, - i-a adus şi o mulţime de alte necazuri, pe lîngă cele
ce le avea. Candidatul căzut în faţa părintelui Iosif, omul avut şi cu rudenii sus puse,
preotul Gomboş, a început să pornească împotriva lui cu zavistie şi cu ură făcîndu-i el şi
rudeniilor lui, o mulţime de neajunsuri şi neplăceri.
În aceste condiţii, starea omului lui Dumnezeu care şi înainte era destul de grea a
început să devină apăsătoare şi de neîndurat. Cei care îl iubeau erau mulţi dar slabi, pe
cînd cei care îl urau deşi erau puţini, erau “tari”.
Văzîndu-i starea grea acolo, mulţi dintre prietenii şi admiratorii săi îl sfătuiau să lase
satul şi să se mute la oraş. Cu singurătatea văduviei şi cu grija copilaşului său rămas fără
mamă, i-ar fi fost ceva mai uşor poate. Dar alipirea lui sufletească de mulţimea celor între
care petrecuse anii grei ai războiului şi ai încercărilor, apoi faptul că începuse să-şi
formeze o seamă de suflete hotărîte pentru o viaţă nouă, - îi făceau nespus de greu gîndul
unei despărţiri de ai săi.
Simţea însă că lucrurile se apropie de o mare schimbare şi că în curînd va ajunge la o
altă răscruce a vieţii sale. Dori să ceară şi părerea familiei lui de la Certege.
Fratele său Dionisie îşi aduce aminte de o consfătuire pe care au avut-o atunci el şi
Constantin, - cu fratele lor Iosif.
- Am de ales între vreo trei drumuri, - le zise preotul Iosif: ori să primesc slujba de
protopop la Cîmpeni, ori să merg la Cluj unde mă cheamă prietenul meu profesorul Lupaş,
găsindu-mi o slujbă atrăgătoare, ori să merg la Sibiu unde mi se oferă un loc de duhovnic
la teologie. Mi se oferă acest loc mai mult pentru a mă face să las locul de protopop de la
Cîmpeni preotului Gomboş. El are multe legături la Sibiu - şi aceste legături vreau să-l
scape de mine pentru a nu-i mai primejdui ajungerea lui la protopopiat...
Noi amîndoi fraţii - îşi aminteşte Dionisie - l-am sfătuit să aleagă Sibiul. Slujba de
protopop la Cîmpeni cerea multă alergare pe jos peste dealuri în vizitarea parohiilor, iar el
era prea slăbuţ şi prea bolnav pentru astfel de drumuri. Mai ales din pricina condiţiilor lui
fizice, l-am sfătuit să renunţe la protopopiat. El n-ar fi fost în stare să facă multă vreme
astfel de eforturi. Pe lîngă asta erau şi umbletele preotului Gomboş şi ale rudelor lui, care
erau foarte agitaţi. Şi nu voiam să ne luăm la luptă cu ei...
T-
Astfel părintele Iosif a ales Sibiul.
Frînghiile se strîngeau aşadar tot mai aproape înfăşurînd jertfa şi trăgînd-o tot mai
limpede spre locul şi altarul de care va trebui să fie legată, pe care va trebui să ardă şi să
se mistuie.
Cît de bine se pot vedea aceste lucruri acum cînd privim la ele de la depărtarea atîtor
ani şi a atîtor întîmplări, care au dus într-o strînsă legătură a lor - la acest scop. Cît de
limpede se vede mult mai în urmă, că omul ales de Dumnezeu pentru o anumită lucrare,
Pag. 30
este tras şi împins ca de nişte puteri şi legături nevăzute, spre acest destin al său. Că şi
timpul, şi împrejurările şi oamenii şi condiţiile lucrează împreună, ca jertfa aleasă să fie
dusă fără putinţă de împotrivire, pe calea ei îngustă, spre scopul ei divin!...
T-
Cel care ia povara altuia asupra lui,

cel care este gata să folosească darul său spre a face bine celor mai săraci,
cel care din sfinţenia primită de la Dumnezeu, ajută pe cei mai lipsiţi,
- acela este un binefăcător pentru primitori.
Este un slujitor după pilda lui Hristos.
T-
Epistola către Diognet.
T-
Pag. 31
Conştiinţa datoriei
să-ţi lumine calea ta
orişicît de grele vremuri
şi vrăjmaşi te-ar înfrunta!
Nu-i o mai presus onoare
cît va fi pe lume grai
decît trează conştiinţa
datoriei să ţi-o ai.
într-ai tăi şi-ntre străini
să n-o-mpiedice cunună
nici de aur nici de spini
să n-o cumpănească banul
şi nici sîngele nicicînd
veşnic preţul cel mai mare
decît orişice avînd.
pentru Cauza lui Hristos
pentru Adevăr şi Cinste,
pentru Bine şi Frumos
pentru slava şi triumful
lui Hristos în veci să-ţi stea
mai presus de tot ce-n lume
va iubi fiinţa ta.
+
Pag. 32
Cap. 4
Spre altarul său
E ra deci în toamna anului 1921...
Mitropolitul Bălan, atît din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş, (cunoscut bun al său şi
om cu greutate materială şi relaţii, - lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop
la Cîmpeni,
- cît şi din nevoia de colaboratori talentaţi cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea
bine,
pentru lucrarea pe care o avea în planul său, - îl chemă neîntîrziat pe părintele Iosif la
Sibiu.
I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenţilor de la teologie. Dar
“chemarea” lăsa să se înţeleagă ceva şi mai mult...
T-
Grăbit părintele Iosif îşi strînse cîte putu lua cu sine într-o căruţă a unui sătean şi ieşi
închizînd cu mîna tremurîndă uşa cuibuşorului său pămîntesc abia înfiripat dar aşa de
curînd spart pentru totdeauna. Îşi luă de mînă copilaşul şi mai urcă o dată la cimitirul unde
îi aşteptau apropiate cele patru morminte încă destul de proaspete.
Îngenuncheară într-o rugăciune de rămas bun mai mult plînsă şi gemută decît spusă.
Apoi sărutînd crucile îndurerate, îşi întoarseră feţele scăldate în lacrimi înspre drumul
Golgotei lui pe care trebuia să-l urce încă şaptesprezece ani...
Curînd îşi luă apoi copilul în braţe şi îl sui pe lucruşoarele lor din căruţa cu coviltir
moţesc. În jurul lui se adunase aproape tot satul, îmbrăţişîndu-l şi sărutîndu-i mîinile cu
lacrimi de dragoste şi de durere.
În tot lungul drumului prin sat, oamenii şi femeile ieşeau de prin case şi se ţineau după
căruţa lui plîngînd şi văitîndu-se ca după mortul cel mai scump.
Cineva se suise în turnul bisericii şi trăgea clopotul care se tînguia peste toate văile şi
dealurile satului cu sunete pline de sfîşiere şi de lacrimi ca după o pierdere de neînlocuit.
Pag. 33
În fiecare uşă şi fereastră era cineva care îl petrecea cu semne iubitoare şi îndurerate,
cu feţe şi priviri pline de lacrimi, în hohote de plîns. Această privelişte îl făcea să se simtă
ca un condamnat care merge spre ispăşire. Inima lui se simţea plină de grele presimţiri
pentru viitor. Şi de amare păreri de rău pentru că îi părăseşte pe aceşti oameni care abia
acum vede el, cît îl iubeau de mult.
Cînd stai ani de zile în mijlocul unor suflete curate şi chinuite, cînd trăieşti împreună
cu aceşti oameni zilele unor neuitate suferinţe şi încercări, - închegarea sufletească îţi
devine neînchipuit de puternică şi de adîncă. Numai cînd trebuie să te smulgi dintre ei,
poţi simţi cu adevărat cît de adînci sînt rădăcinile acestei puternice împărtăşiri în inima ta.
Şi clopotul acesta care nu mai tace... Şi glasul acesta care n-a mai plîns atît de sfîşietor
de la începutul războiului. Şi drumul acesta care nu mai sfîrşeşte căci pe tot lungul uliţei
sînt numai inimi care opresc căruţa pentru o îmbrăţişare sau pentru o vorbă îndurerată.
Ajuns afară din sat ochii se mai întorc încă o dată înspre bisericuţa unde a slujit, înspre
căminul unde s-a bucurat, înspre cimitirul unde îi rămîn cele patru fiinţe neuitate.
Îşi şterse ochii de lacrimi şi strîngîndu-şi cu dragoste şi milă lîngă inima lui pe
“Tituţul lui ticu” cel de cinci anişori, îşi întoarse faţa hotărît spre Ierusalimul către care
suia - şi înspre Golgota care îl aştepta acolo.
T-
La Sibiu a sosit noaptea, fără să-l aştepte nimeni. A stat în gară cu copilul şi cu
bagajele pînă dimineaţa, gîndindu-se întîia dată cu amar că în satul de unde plecase avea
măcar o căsuţă a lui - şi încă alte nenumărate case care l-ar fi primit cu dragoste şi cu
bucurie la nevoie. Dar aici nu era nici una a lui - şi cine ştie dacă va mai găsi pe cineva
care să-l primească cu înţelegere.
Un suflu rece şi tăios îi cuprinse inima gîndindu-se la toate acestea. Un glas chinuitor
parcă i se furişa în inimă. Şi ceva ca un nor negru şi ameninţător îi învălui sufletul. Un
duh vrăjmaş simţi apropiindu-i-se de suflet şi parcă şoptindu-i:
- Ce cauţi tu aici? N-ai putut sta acolo unde erai? Nu aveai tu acolo tot ce-ţi lipsea? De
ce n-ai stat acolo unde erau ai tăi cei vii şi cei morţi? Aici nimeni nu te iubeşte şi nimeni
nu te vede cu bucurie. N-ai să poţi face nimic aici. Cine eşti tu, un om sărman, bolnav şi
nevoiaş? Aici te vei îngropa şi nimeni nu va şti nici în viaţă de munca ta nici în moarte de
mormîntul tău. Eşti un om mic - şi vei rămîne un om nimic.
Sufletul i se scutură ca de frig - şi voi să se liniştească închizînd ochii şi îndrăznind să
nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu.
Dar duhul vrăjmaş îi şopti din nou: Tu vii aici cu gînduri mari şi crezi că ai să poţi
îndrepta lumea asta cu năravurile ei? Nu te vezi ce slab eşti? Nu te ştii din ce loc de jos te
tragi? Dar cui crezi oare că-i va păsa de tine şi cum crezi tu că te poţi lua la luptă cu atîtea
puteri şi cu atîţia puternici mari şi tari? Ce eşti pe lîngă ei tu, un necunoscut care vii din
satul tău de munte, un pitic între atîţia uriaşi?
O lumină lăuntrică îl făcu să gîndească la păstoraşul David, cînd păşea să-l înfrunte pe
Goliat. - Şi îşi zise ca şi cum ar fi răspuns ispititorului viclean:
- Eu vin aici la chemarea Domnului şi Mîntuitorului Hristos. Şi în Numele Lui, nu în
numele meu. El va lupta pentru mine şi voi birui.
Dar vrăjmaşul nu se lăsa:
- Acum iată ce ai ajuns! - îi şopti el mai departe. Unde te vei duce, că iată nici un loc
unde să-ţi pleci capul nu ai în toată cetatea asta. Şi măcar dacă ai fi singur, dar ce te faci
cu copilaşul acesta. L-ai adus aici ca să-l nenoroceşti şi pe el!...
- Şi apoi stai, că abia de aci încolo ai să vezi... Tu nu ştii ce înseamnă invidia

Pag. 34
oamenilor pe care am să-i stîrnesc împotriva ta. Vei fi tu un înzestrat de Dumnezeu cu

daruri neobişnuite şi cu o voinţă puternică, - dar nu-ţi aduci aminte oare ce poate face
pizma şi gelozia celorlalţi? Ai uitat alegerea de la Cîmpeni? Vei vedea ce te aşteaptă aici!
Mai bine întoarce-te înapoi!...
- O Doamne şi Dumnezeul meu - suspină omul lui Dumnezeu amărît, - îndepărtează de
la mine acest duh potrivnic şi ispititor! Întăreşte-mi credinţa în chemarea Ta şi întăreşte-mi
voinţa ascultării de această chemare, spre a nu mă lăsa doborît şi biruit. Ci să merg hotărît
şi statornic pe calea aleasă de Tine spre împlinirea chemării pe care mi-ai făcut-o. Eu am
ales calea Ta, şi m-am predat cu totul în slujba Ta. Ajută-mă să nu-mi iau privirea de la
Tine şi să nu mă întorc din drumul Tău. Nu mă lăsa biruit nici de îndoială şi nici de poveri.
E adevărat că eu nu am aici pe nimeni, dar Te am pe Tine care m-ai făcut să părăsesc
tot ce am avut, ca să Te urmez pe Tine aici unde mi-ai arătat că Te pot sluji cel mai cu
folos. Ajută-mă să privesc neîncetat la Tine Preadulcele şi Preascumpul meu Mîntuitor
Isuse Doamne şi să merg tot mai hotărît pe urmele Tale, strîngîndu-mi sufletul tot mai
aproape de Crucea şi de Jertfa Ta.
Şi un refren dulce îi veni de departe liniştindu-i gîndurile, ca o rugăciune, ca o
îmbărbătare:
- Mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El...
T-
Dimineaţa, la mitropolie fu primit cu strîngere de mîini, cu urări de “bun venit”, cu
zîmbete binevoitoare - cu speranţe şi cu promisiuni.
Dar momentan - în toate cele patruzeci de case şi clădiri destul de mari pe care le avea
mitropolia în Sibiu, nu se găsea o cameră de locuit pentru el şi copil. Poate se va face
cumva ceva mai tîrziu.
- Caută şi d-ta părinte Iosife deocamdată pe undeva prin oraş o locuinţă cu chirie pînă
se va face cumva un loc pe aici. Sperăm că în curînd se va rezolva totul cu bine...
A găsit într-adevăr pe undeva prin cartierul gării o casă şi o inimă primitoare - şi astfel
a avut unde să stea “pînă se va face cumva ceva mai tîrziu” şi se va găsi şi pentru el un
loc.
Îndată după sosire i s-a dat în primire slujba de duhovnic la teologie. Post provizoriu şi
oarecum de acomodare.
Noua lume în care intrase era atît de diferită de cea din care ieşise, cît cerul de pămînt.
Încă de la început, printre puţina bucurie a unora de venirea lui aici, simţi prin duhul său
împotrivirea altora şi nepăsarea trufaşă a celor mai mulţi. Formal i se arăta bunăvoinţă din
partea conducerii mitropoliei, iar la fostul lui profesor, acum mitropolit, simţea chiar o
oarecare dragoste şi încredere. Vedea însă bine că rolul lui acolo va rămîne fără vreo prea
mare importanţă. Nu se putea bizui decît pe puterea lui Dumnezeu, - şi pe munca şi
talentul pe care şi-l ştia de la El.
Se va ruga şi va aştepta ca Domnul care l-a adus aici, să-i arate limpede care este voia
şi scopul Lui. Şi care este locul din care dînsul va putea înţelege şi urma această voie şi
scop al Domnului său.
T-
În munca de duhovnic al teologilor activitatea lui era îngrădită şi în timp şi în
program. Din mijlocul sufletelor de la ţară pregătite de suferinţă şi lipsuri spre ascultarea
Cuvîntului lui Dumnezeu cum erau cei de la Vidra, - şi cum era chiar şi sufletul lui, acum
el se pomeneşte venit aici aruncat în mijlocul unor tineri plini de o viaţă firească şi în
majoritatea lor fii de familii întărite, netrecuţi prin necazuri şi cu un caracter atît de
îndepărtat de al său. Tot mediul şi toate comportările îi erau atît de străine şi chiar
Pag. 35
potrivnice.
Se simţea fericit numai în duminicile cînd îi venea rîndul să slujească cu ceata lui la
Sfînta Liturghie în catedrala mitropolitană. Şi mai ales cînd îi venea rîndul să se ţină
predica de evanghelizare. Atunci îşi revărsa în cuvinte înlăcrimate tot focul Duhului Sfînt
care îi ardea inima pentru vestirea mîntuirii aduse de Jertfa Crucii Domnului nostru Isus
Hristos. Îşi revărsa astfel toată durerea sufletului său care se mistuia pentru starea jalnică
a creştinătăţii de nume şi de forme pe care o vedea în jurul lui. Lume care era atît de
străină şi de potrivnică voii lui Dumnezeu şi credinţei Domnului Hristos - cu care se
făleau.
De la început, în jurul noului venit se stîrniră puternic două sentimente. Unul de
dragoste şi preţuire din partea celor ce simţeau în el un om trimes de Dumnezeu - şi altul
de ură, al celor ce îl vedeau o primejdie pentru importanţa lor şi ca pe un concurent al
cărui talent şi putere îi vor copleşi.
Însă David cucerea mereu noi biruinţe căci Dumnezeu era cu el.
La numai cîteva săptămîni de la venirea lui aici, începuse să fie privit ca un om cu
totul deosebit care va avea de făcut aici o lucrare deosebită.
T-
Nimic nu-l înalţă pe cineva mai sus spre slavă, ca o conştiinţă curată şi veghetoare.
T-
Pag. 36
Eu nu ştiu Doamne
Eu nu ştiu Doamne unde încă

îmi vei mai duce paşii mei,
dar ştiu că Tu-mi vei fi oriunde
lumină sfîntă pentru ei.
Eu nu ştiu Doamne ce ispite

vor mai veni în calea mea,
dar ştiu că-n Tine biruinţă
şi ocrotire voi avea.
Eu nu ştiu Doamne de cîţi prieteni

mai pot fi încă părăsit,
dar ştiu că Tu vei fi cu mine
Însoţitor nedespărţit.
Eu nu ştiu Doamne cîte lacrimi

au să-mi mai plîngă ochii mei,
dar ştiu că Tu-mi vei fi-alinare
şi mîngîiere pentru ei.
Eu nu ştiu Doamne cîte jertfe

mai trebuie s-aduc din greu,
dar ştiu că Tu-mi vei da putere
să-mi sui deplin calvarul meu.
Eu nu ştiu Doamne cîte rane

voi mai primi de la ai mei,
dar ştiu că Tu-mi vei da răbdare
şi rugăciune pentru ei.
Eu nu-mi ştiu Doamne viitorul

dar ştiu că el e-n Mîna Ta
- ajută-mi să nu uit aceasta
ca liniştit să-Ţi pot urma.
Pag. 37
Cap. 5
Apele adînci se limpezesc greu
C înd apele adînci se tulbură, ele se limpezesc cu greu şi cer multă vreme şi multă
răbdare pentru aceasta.

Bolovanul războiului se lăsase la fund, dar apele stărilor agitate de el, se frămîntau
încă. Ura stîrnită între oameni şi popoare de încleştarea grozavă şi îndelungată clocotea
încă între neamuri, iar la graniţele noi dintre ţări nu era pace. Cei ieşiţi înfrînţi din război
se agitau şi înafară şi înăuntru, neputîndu-se împăca cu paguba lor de teritorii, cu trufia lor
îngenuncheată. Căutau prin orice mijloace, cît încă stările erau proaspete, să-şi mai
cucerească măcar ceva din ceea ce pierduseră.
La graniţele cele noi şi largi ale ţării noastre se agitau mari primejdii atît din apus cît
şi din miazăzi şi răsărit.
Limbile fiind împărţite şi învrăjbite, tot aşa erau şi religiile lor. Ura naţională alimenta
ura religioasă, apoi ura socială. Şi tot ce se năştea din aceste uri era numai otravă şi
sfîşiere şi moarte.
În ţara noastră nouă şi mare, nici nu apucaseră să se liniştească chiuiturile de bucurie
ale întregirii, pînă cînd se văzură norii ameninţărilor dinafară şi noroiul ticăloşirii
dinăuntru. Vrăjmaşii lucrau cu repeziciune şi cu putere atît prin ameninţările directe şi
înarmate de lîngă hotarele ţării cît şi prin toate mijloacele învrăjbirii şi decăderii din
mijlocul ei. Lucrurile se înrăutăţeau cu o aşa repeziciune încît era nevoie să se lucreze cu
cea mai mare grabă şi cu cea mai puternică hotărîre, spre a fi salvat ceea ce se cucerise cu
atîtea jertfe şi cu atîtea secole.
Oamenii conştienţi vedeau că nu mai putea fi amînat nimic. Că trebuie imediat să se
întreprindă tot ce se poate face pentru salvarea lucrurilor.
În frămîntările capetelor cu răspundere - s-au propus atunci multe soluţii. Pentru
alegerea celor mai bune dintre ele s-au ţinut multe consfătuiri.
Şi s-au cules multe păreri.
T-
Pag. 38
Pe plan religios, la mitropolia Sibiului era o destul de mare animaţie şi în cadrul

datoriilor care îi reveneau se căutau mijloacele cele mai potrivite şi mai promiţătoare.
Într-una din consfătuirile organizate pentru acest scop, printre măsurile practice care
trebuiau luate fără întîrziere era şi înfiinţarea unei gazete religioase pentru popor. Rolul
acestei gazete săptămînale era să ducă lumină şi unire în lumea întunecată şi învrăjbită.
Mai ales în lumea ţărănimii şi muncitorimii roasă de boli şi sărăcie şi învrăjbită de
politicieni, de alcool, de procese şi de dezbinările sectare.
Gazeta aceasta va fi un lucrător puternic pentru îndrumarea şi luminarea satelor
noastre, pentru sudarea sufletelor româneşti în faţa primejdiei străine, pentru stîrpirea
relelor care nimicesc sănătatea societăţii şi pentru înviorarea vieţii religioase, singura care
poate duce la salvare.
Printre cei vreo zece participanţi la această consfătuire, ca unul dintre cei mai tineri şi
mai din urmă, - a fost chemat şi părintele Iosif, noul duhovnic de la teologie.
A vorbit mitropolitul Nicolae cu elan şi cu îngrijorare înfăţişînd din nou toată starea de
lucruri care făceau grabnică şi necesară apariţia unei astfel de gazete. Redacţia va fi în
chiar clădirea consistoriului mitropolitan, iar administraţia va fi supusă acestui
consistoriu. Va fi tipărită în tipografia arhidiecezană care, în felul acesta, va fi ajutată şi ea
întrucît are mereu de luptat cu greutăţi şi deficite.
La încheierea vorbirii sale, mitropolitul a făcut un apel la toţi cei prezenţi, ca unii din
ei care erau cei mai buni scriitori bisericeşti, să alcătuiască un comitet de redacţie şi să
facă propuneri pentru cel mai în măsură dintre ei care şi-ar putea lua răspunderea
redactării şi apariţiei în cele mai bune condiţii a acestei gazete...
A urmat o lungă discuţie în care toţi cei de faţă şi-au dat părerea asupra unora sau
altora din problemele apariţiei foii. S-a convenit asupra denumirii. Gazeta va purta titlul
de Lumina Satelor. S-a convenit asupra rolului şi importanţei membrilor din comitetul de
redacţie precum şi a obligaţiilor pe care trebuie să şi le asume fiecare număr cu material
cît mai nou, mai felurit şi mai bun pentru ca gazeta să-şi facă drum cu cinste şi cu
încredere în popor şi în lume. S-a convenit şi asupra indemnizaţiilor pe care urmează să le
încaseze cei care vor colabora la ea.
Au fost întrebaţi şi ascultaţi toţi cei prezenţi la această consfătuire. Numai de cel mai
tînăr şi mai din urmă dintre toţi - n-a întrebat nimeni nimic. Ca şi cum el nici n-ar fi fost
acolo.
Comitetul format, a încredinţat în mare părintelui Policarp Moruşca grija redactării şi
administrării gazetei. Dar la urmă cînd trebuia să se afle totuşi cineva care să poarte greul
zilnic, corvoada redacţiei, care cere o muncă uriaşă şi un talent puternic - s-au izbit de o
nouă întrebare: cine s-o facă asta căci acolo este lucru nu glumă.
Primirea scrisorilor, asigurarea materialului necesar la timp, alegerea şi ajustarea
acestui material, clasificarea pe pagini, supravegherea corecturii şi paginaţiei, grija
răspunsurilor la cititori şi apariţia la timp - cereau o jertfă. Părintele Moruşca avea şi alte
însărcinări la consistoriu, nu le putea face pe toate acestea.
Atunci s-au uitat unii la alţii întrebînd:
- Asta cine s-o facă?
- Eu nu pot, se scuză unul; mai am funcţia cutare şi cutare. A scrie un articol pe
săptămînă, mai merge, o pot face şi acasă în orele libere. Dar a mă înhăma la treaba unui
redactor răspunzător, asta n-o pot. S-o facă... cutare.
- Nici eu nu pot! - răspunde cel vizat. Am şi eu familie, catedră, obligaţii, interese... A,
un articol pe săptămînă da, pot şi eu, - dar redactor nu pot. Să fie... cutare.
- Nici eu n-o pot face, nici eu - răspund cu toţii pe rînd. Pînă cînd cineva, privind peste
Pag. 39
toţi şi văzîndu-l pe cel mai tînăr şi mai din urmă care tăcuse tot timpul, - zise, bucuros că
vor scăpa cu toţii:
- A, iată omul cel mai potrivit la locul potrivit. Nimeni n-ar putea face mai bine treaba
aceasta decît părintele Trifa. El e tînăr, e talentat, are elan şi are şi timp - adăugă mai în
serios mai în ironie glasul voios care îl descoperise.
- Da, da - săriră mai mulţi cu vorba. Părintele Trifa e cel mai potrivit pentru slujba de
redactor al foii. El n-are nici familie, nici cine ştie ce funcţie importantă. Este cel mai
tînăr şi mai liber. El şi aşa este proaspăt venit de la ţară, mai obişnuit cu sătenii, cu
vocabularul, cu preocupările şi cu nevoile sătenilor.
- Da, da părinte Trifa - zise şi mitropolitul. De fapt, să spun drept, cam la dumneata mă
gîndeam şi eu. Eşti într-adevăr cel mai potrivit pentru munca aceasta, pentru că nu-i glumă
ceea ce va trebui făcut. Vreau ca aceasta să fie cea mai bună foaie pentru popor din cîte se
scriu azi în ţară la noi.
Dar nu te teme, nu vei fi lăsat singur. Iată păr. Moruşca şi toţi aceşti oameni de nădejde
îţi vor sta într-ajutor. Ei sînt oameni cu pregătire şi cu experienţă. Colaborarea lor va
asigura apariţia gazetei la timp şi într-o ţinută vrednică. D-ta vei avea numai grija de a
aranja materialul şi de a supraveghea tipărirea şi expedierea ei la timp. Cel mult dacă vei
îngriji de ştirile de umplutură la partea informativă şi de unele mici răspunderi la scrisori.
Pe lîngă munca puţină ca duhovnic la teologie, o poţi face uşor şi pe asta. Ce zici?
- Bine înalt preasfinţite, - facă-se voia Domnului.
T-
Anul Nou 1922, cînd trebuia să apară primul număr din noua gazetă, - se apropia
grabnic.
În strada Mitropoliei la nr. 45, sediul consistoriului şi al tipografiei, se goliră camere şi
se amenajară mese, dulapuri, scaune pentru noua redacţie şi administraţie. La poartă apăru
inscripţia:
Redacţia şi administraţia Lumina Satelor - foaie săptămînală
pentru popor.
T-
Nr. 1 anul 1 apăru aşa cum se plănuise cu colaborarea multora din cei prezenţi la
consfătuirea de început. Tot aşa s-au petrecut lucrurile şi cu al doilea şi al treilea număr...
“Comitetul” însă începu prea curînd să dea tot mai rar pe la redacţie. Şi să se intereseze tot
mai puţin. Celui care avea direct răspunderea de tot ce era acolo, începu să-i fie din ce în
ce tot mai greu.
În primul rînd funcţia aceasta era cu totul nouă pentru el, care venea dintr-o parohie de
ţară unde o astfel de muncă era total necunoscută. Redactorul trebui să se familiarizeze cu
o mulţime de lucruri, de denumiri şi de oameni. Toate acestea le învăţă izbindu-se de ele,
alergînd toată ziua şi muncind adesea toată noaptea pentru ca să se facă totul la timp şi cît
mai bine. Era vorba şi de încrederea care i se arătase, dar mai ales era vorba de conştiinţa
lui care presimţea că asta îi este chemarea şi care dorea să şi-o împlinească cu devotament
faţă de Dumnezeul său. Tot mai limpede înţelegea că acesta va fi altarul şi amvonul de pe
care el va trebui să-L slujească şi să-L slăvească pe Hristos Domnul lui, spre mîntuirea sa
şi a altora - după cuvîntul mamei sale.
T-
Curînd nu-şi mai putu îndeplini slujba de duhovnic la teologie. Datoriile de la redacţie
nu-i mai permiteau aproape nici o altă preocupare în afară de gazetă.
Pentru ca să i se poată asigura totuşi un salar şi o locuinţă, i s-a găsit o funcţie mai
Pag. 40
uşoară şi mai potrivită cu firea sa: biserica avea sub oblăduirea şi grija ei un orfelinat cu
60-70 de copii orfani adunaţi de prin judeţele Ardealului. I s-a dat în primire funcţia de
director al orfelinatului, iar în clădirea acestuia i s-a dat o locuinţă pentru care va plăti o
chirie mai mică. Acesta va fi locul şi mijlocul existenţei sale, cît timp va putea munci
făcînd faţă la ambele îndatoriri, de redactor al gazetei şi director al orfelinatului.
Slujba de părinte şi îngrijitor al bieţilor orfani daţi sub conducerea lui, a îndeplinit-o
părintele Iosif aici ani de zile. 60-80 de orfani cîţi cuprindea de obicei căminul condus de
el, au simţit tot timpul căldura şi bunătatea inimii celui ce le purta de grijă.
Aici a lucrat el o parte din zi şi cea mai mare parte din noapte mulţi ani din viaţa lui,
pînă la răscrucea cea mare de la sfîrşitul anului 1934, cînd a fost scos şi din slujbă şi din
locuinţă.
E mişcătoare părinteasca dragoste cu care omul lui Dumnezeu a căutat tot timpul
anilor acelora să poarte grijă de micuţii orfani. Pentru a le îmbunătăţi condiţiile de hrană,
încălzire şi îmbrăcăminte, încă de la început a organizat strîngeri de ajutoare prin colecte
şi intervenţii pe la diferite instituţii şi persoane. Prin apeluri la gazetă şi prin ţinerea de
serbări şi cuvîntări la diferite sărbători şi ocazii, el a făcut ca grija de orfani să fie o
preocupare a multor suflete binefăcătoare şi astfel soarta lor să fie cît mai uşurată. Omul
lui Dumnezeu sfinţeşte orice loc în care ajunge să muncească, împlinindu-şi cu aceeaşi
înaltă conştiinciozitate orice slujbă în care este pus.
T-
Redacţia unei gazete este ca o uriaşă centrală telefonică, prin care vin şi trec toate
ştirile şi întîmplările din ţară şi din lume. E ca un uriaş laborator în care vin spre analize
tot felul de lucruri bune şi rele. E ca un turn de pază din care se văd şi se dau alarme
împotriva multor primejdii şi nenorociri.
La redacţia Luminii Satelor păr. Iosif era un slujitor totdeauna treaz care vedea
departe, care judeca sănătos şi care nu înceta a trage mereu semnalele de alarmă,
înştiinţînd despre primejdiile care le vedea şi le simţea venind.
Am mai spus despre starea cea rea a lucrurilor atît dinafara ţării cît şi dinăuntrul ei.
Dar pe măsură ce trecea timpul şi se mai micşorau primejdiile dinafară, cu atîta creşteau
primejdiile cele dinăuntru.
Ţărănimea era săracă şi ruinată de război. Marea parte a pămînturilor ţării era în mîna
cîtorva boieri şi mari proprietari. Ţăranilor li se promisese că dacă vor lupta bine, îndată
după terminarea războiului se va face o mare reformă agrară şi vor fi împroprietăriţi cu
toţii din moşiile boiereşti. Muncitorilor li se promisese locuri de muncă şi salarii
îndestulătoare. Invalizilor şi pensionarilor asigurarea drepturilor lor, - iar acum, nici după
trei-patru ani de la sfîrşitul războiului nu se realiza nimic din aceste promisiuni.
Politicienii în frunte cu regele ţării, hămesiţi după cîştiguri şi afaceri personale, nu mai
vedeau şi nu mai auzeau nimic din gemetele şi suspinele celor mulţi şi nevoiaşi.
Mulţimi de afacerişti mari şi mici mişunau pretutindeni speculînd şi jefuind ţara şi
poporul. Mita şi bacşişul acoperea orice şi permitea orice, începînd de sus şi pînă jos.
În această stare de descurajare generală înflorea mai ales industria şi comerţul
băuturilor alcoolice falsificate. Zeci de fabrici de spirt negru şi mii de cîrciumi ivite ca
peste noapte, revărsau peste ţară valuri uriaşe de alcool otrăvit, sărăcind şi îndobitocind pe
bieţii oameni, lăsaţi la bunul plac al speculanţilor şi afaceriştilor nelegiuiţi şi neruşinaţi.
Politicienii ajunşi la cîrmă vindeau sau închiriau străinilor bunurile şi resursele ţării pe
zeci de ani înainte. Astfel se înstrăinaseră petrolul, pădurile, căile ferate, telefoanele,
chibriturile - şi atîtea altele.
Satele erau pline de cîrciumi care storceau banii oamenilor, iar oraşele erau pline de
Pag. 41
bănci care în schimbul unor camete nemiloase, le împrumutau oamenilor banii de băutură
în schimbul caselor şi moşioarei şi muncii lor. Cîrciumile cumpărau sufletele celor
“proşti” cu alcoolul, iar băncile cumpărau conştiinţele celor “învăţaţi” cu banii. Sărăcia,
dezbinarea şi ruina se întindeau pretutindeni. Legile fiind făcute de cei cumpăraţi cu banii,
erau părtinitoare pentru cei ce plătiseră.
Toate bogăţiile ţării erau acaparate de străini - şi oriunde era ceva de cîştigat era un
străin. Corupţia şi nedreptatea domneau pretutindeni în ţară.
Cei ce luptaseră şi se jertfiseră pentru întregirea şi independenţa ţării, umblau
nedreptăţiţi de la o uşă la alta, dintr-un an în altul.
Mulţi oameni de bine vedeau tot răul acesta şi strigau împotriva lui. Dar cei ajunşi sus
nu prea luau în seamă aceste strigăte. Cînd vreunul devenea totuşi prea supărător - se
găsea îndată mijlocul să fie făcut să tacă: ori banul, ori ameninţarea.
T-
Iată de ce chiar de la începutul scrierilor sale părintele Iosif, ca un glas al conştiinţei
naţionale şi religioase a poporului nostru, s-a ridicat cu toată tăria sufletului său împotriva
răului.
Săptămînă de săptămînă, prin toate paginile gazetei sale el striga cu disperare şi cu
hotărîre împotriva tuturor acestor rele şi nedreptăţi care se făceau. Şi chema cu tărie la
luptă pentru salvarea sufletelor şi bunurilor poporului. Nici un alt glas din ţară nu era atît
de îndurerat şi de aspru ca al lui. Colecţiile gazetelor scrise de el în anii aceia vor rămîne
pe totdeauna un exemplu măreţ şi o mărturie veşnică de lupta uriaşă pe care a dus-o acest
neînfricat slujitor al lui Hristos şi al poporului nostru, pentru a împiedica prăbuşirea şi a
trezi conştiinţa mîntuirii noastre. Multe din profeţiile făcute de el atunci s-au împlinit
dureros în anii de mai tîrziu. Cine îşi va da cîndva osteneala să cerceteze sub acest aspect
scrierile lui de atunci se va uimi de clarviziunea şi curajul acestui mare creştin şi patriot.
În biserică, locul curatei şi armonioasei munci creştineşti de dinainte de război, îl luară
curînd certurile confesionale, interesele personale, luptele politice, dezbinările sectare.
Viaţa morală scădea pretutindeni înlesnind pătrunderea a mai tuturor relelor. Diavolul avea
un seceriş bogat pretutindeni.
Din turnul de pază al redacţiei sale părintele Iosif vedea tot mai îndurerat toate
acestea. Şi nu era rînd de gazetă în care să nu le strige şi să nu ceară îndreptarea lor.
Înţelegerea voii lui Dumnezeu atît de călcată în picioare de toţi, şi durerea prăbuşirii
sufleteşti a poporului, îi chinuia zilnic sufletul şi îi înflăcăra îndrăzneala luptătoare.
Curînd gazeta ajunse numai a lui. În locul articolaşelor cenuşii ale “comitetului” care
se retrăsese aproape de tot, - ardeau acum din paginile gazetei plesnele de foc ale mustrării
şi înştiinţărilor lui împotriva păcatului, osîndind lăcomia politicienilor, părtinirea
judecăţilor, nedreptatea legilor, nepăsarea îndrumătorilor - decăderea societăţii. În timp ce
orfanii mor, invalizii cerşesc, poporul sufere, credinţa se pierde, sărăcia se întinde, -
străinii se îngraşă şi diavolul rîde.
T-
În toată lupta aceasta cu răul general bineînţeles că glasul de la Lumina Satelor nu era
singurul care striga şi înştiinţa. Dar era singurul care era pătruns de încredinţarea că numai
o renaştere sufletească mai poate împiedica prăbuşirea şi mai poate aduce salvarea. Că
numai o întoarcere totală şi puternică la Hristos, ne va mai putea izbăvi şi ridica. Că numai
credinţa şi aflarea Crucii şi Jertfei Lui e singura cale a mîntuirii din moartea şi osînda în
care sîntem. A fiecăruia în parte, - şi a tuturor la un loc.
Pe cînd alţii dădeau tot felul de soluţii şi prescriau tot felul de “leacuri” împotriva
bolii ţării, părintele Iosif stăruia şi înştiinţa despre Singurul Leac Salvator pe care el Îl
Pag. 42
vedea: Hristos.
Din pricina asta se făcuse şi mai gol în jurul lui. Ce trist îşi aminteşte el mai tîrziu de
această stare de lucruri cînd scria în Istoria unei Jertfe (Ostaşul Domnului nr. 3-4 din 1-15
februarie 1935):
“...În felul acesta a mers foaia un an... Membrii comitetului s-au retras rînd pe rînd de
la muncă. Şi pe urmă m-a părăsit şi păr. Moruşca. La jugul muncii am rămas singur...“
Toate acestea însă pregăteau în conştiinţa şi în viaţa omului lui Dumnezeu, marele
cutremur şi marele hotar din noaptea celui de al doilea An Nou, care va deveni primul
pentru el şi pentru mulţi, mulţi.
T-
Pag. 43
Am fost clopot
Am fost clopot de furtună

tras a-nştiinţare
cînd se adunau grămadă
norii peste zare.
Am dorit atunci puternic
să feresc de moarte
pînă nu se înnoptează
zarea prea departe.
Şi-am fost clopot de alarmă

tras, sunînd în dungă,
să vă pot trezi din vreme
foc să nu v-ajungă
am dorit atunci ca ochii
toţi să se deschidă
că vrăjmaş viclean întinde
cursa să ucidă.
Şi-am fost clopot de chemare,

glas de mamă bună
către inima şi vatra
caldă şi străbună
am dorit atunci să-ntoarcă
minţi împrăştiate
spre-ndreptările frumoasei
căi adevărate.
Astăzi sun a rugăciune

şi a sărbătoare
pregătire pentru ceasul
Zilei Viitoare
priveghere-n aşteptarea
Mirelui ce vine
- cine mai aude încă,
să-nţeleagă bine.
Pag. 44
Cap. 6
Cutremurătorul început
I ată noaptea Anului Nou 1923.
Această noapte de hotar între ani este, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător
bilanţ. Prilejul în care ne vedem nu numai grăbita trecere a vieţii pămînteşti - ci şi felul în
care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfîrşitul unui an şi la
începutul altuia.
T-
În ultima noapte a anului trecut - şi prima a noului an, - cine oare îşi mai face atît de
necruţător bilanţul luptei sale trecute - şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă
aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere - cum era el, Iosif? Şi preot de
biserică în slujba lui Dumnezeu; şi redactor de gazetă în slujba poporului?
Era tîrziu şi el era singur. În noaptea asta cînd nimeni nu doarme, mulţi fac voia
diavolului - dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa, părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în
gînduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, - gîndea el, - au trecut 34 de ani din viaţa mea şi cu ce mă pot eu înfăţişa cu
adevărat acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpînul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu
adevărat pentru Dumnezeul meu căruia I-am juruit legămîntul cutremurător al preoţiei
făgăduindu-i slujire şi roadă? Ce am făcut eu cu adevărat pentru poporul meu căruia îi
juruisem tot devotamentul în conştiinţa mea?
Cu un amar simţămînt de durere şi de ruşine vedea stările în care se zbătea ţara şi
poporul. Şi neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii ţării înainte pentru împlinirea marelui ideal
naţional - acum parcă nu mai rămăsese nimic. Toate frumoasa muncă pentru trezirea şi
formarea conştiinţei curate a datoriei, a unităţii, a cinstei, a demnităţii şi moralei, parcă
încetase de peste tot. Toate luminile frumoase şi vrednice care ardeau cîndva atît de curat
şi de puternic - acum parcă le stinsese un vînt satanic.
Pag. 45
Şi un întuneric se întindea rece, ameninţător şi deznădăjduit peste toate hotarele noastre

fireşti şi sufleteşti.
În zadar ne-a dat oare Dumnezeu o ţară mare şi frumoasă? - gîndea el. În zadar oare au
luptat şi s-au jertfit atîtea secole înaintaşii noştri? În zadar oare am muncit şi am suferit
chiar şi noi atît de mult? - dacă într-adevăr e în zadar. Şi dacă lăsăm ca acum să se piardă
şi să se nimicească totul chiar aşa!
E plină lumea de ştiri rele despre cei de sus şi de ştiri triste despre cei de jos...
Crimele, hoţiile, judecăţile, divorţurile, tulburările şi toate nelegiuirile provocate de
puhoaiele de alcool revărsate peste ţară din sutele de fabrici ştiute şi neştiute de spirt
negru şi alb... şi din miile de cîrciumi, - au făcut acum din ţara şi din poporul nostru cel
altădată atît de vrednic, un exemplu grozav şi urît pentru toate popoarele din jurul nostru.
Bolile sociale şi degenerarea provocate şi răspîndite de alcoolism se întind ca pîrjolul,
distrugînd nu numai generaţia asta ci şi pe cele viitoare. Statisticile sînt din ce în ce mai
alarmante - şi nimeni din cei cu răspundere în ţara asta nu se ridică puternic şi hotărît să
oprească această stare de lucruri şi să aducă salvarea...
Încă o dată: cine le mai poate vedea toate acestea aşa de limpede ca unul care are un
loc aşa cum am eu? Şi cine oare mai are o răspundere atît de mare în înştiinţarea răului şi
în luarea de măsuri - ca mine care am în mînă o trîmbiţă cu care pot suna alarma neîncetat
peste o lume întreagă? Ca mine care am acum la îndemînă un mijloc cu care pot chema la
luptă împotriva răului şi pot îndruma neîncetat spre bine, pe cei hotărîţi să se ridice cu un
gînd, pentru mîntuire şi pentru Hristos.
Din bisericuţa neştiută de la Vidra, Dumnezeu m-a mutat în catedrala de la Lumina
Satelor. Şi de la cei cîţiva ascultători sărmani dintr-un sat îndepărtat de munte - eu pot
acum să vorbesc unei ţări, unei lumi întregi. Foaia se tipăreşte în multe mii de exemplare
săptămînă de săptămînă - şi în fiecare duminică e ascultată în mii de sate şi de oraşe, nu
numai din ţară ci şi pînă departe peste hotare, în toate colţurile lumii, unde sînt plecaţi
români care ţin legătura cu ţara de unde plecaseră.
Şi eu? Ce am făcut eu cu adevărat oare şi ce fac eu chiar şi acum pentru a-mi împlini
în adevăr datoria pe care am început să mi-o simt chiar din clipa cînd am primit sfînta
carte şi sfînta înştiinţare a mamei mele, de pe patul morţii ei?
Cu ce îmi închei eu acum bilanţul celor 34 de ani din viaţa mea? Practic, ce am făcut
eu în afară de puţin zgomot, care şi acela pare că s-a pierdut neputincios şi fără nici un
ecou în pustiul acesta mare din jurul meu?...
T-
...Acestea îi erau amarele gînduri neputincioase şi triste care îl frămîntau în cămăruţa
de la orfelinat, unde locuia acum. În faţa lui erau foile albe pe care trebuiau să se înşiruie
în noaptea asta rîndurile care vor alcătui primul număr pe Anul Nou 1923 al foii Lumina
Satelor. Şi nici el nu ştia cum să înceapă...
Ceasurile treceau astfel grele de gînduri, iar foile rămîneau albe, căci ochii erau plini
de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?
Din tot oraşul răzbăteau pînă în cămăruţa lui şi pînă în fundul sufletului său, strigătele,
urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului. Toate cîrciumile erau
deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi neruşinare. Un cîrd de
beţivi trecu chiar pe sub fereastra lui spărgînd cu larma unor cîntece murdare şi a unor
sudălmi grozave pacea căsuţei liniştite. Copilul să zbătu în pătuţul lui. Şi sufletul
părintelui se strînse cutremurat. Cîrdul beţivilor trecu... veniră alţii. Şi ca nişte săgeţi de
foc îi străpunseră inima şi mai chinuitoare întrebările dinainte:
- Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama
Pag. 46
cutremuraţi şi îngroziţi de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg fără să-şi dea seama la o
pierzare sigură, - dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta. Ce-am făcut eu pentru ca
Hristos să fie adus pînă la ei, iar ei aduşi pînă la Hristos? Singura întîlnire mîntuitoare a
unui suflet şi a unui popor.
Ochii i se opriră îndureraţi asupra psaltirii lăsată de mama lui. Cartea stătea şi acum ca
de obicei pe masă în faţa sa. În clipa aceea auzi mai limpede şi mai puternic ca oricînd
glasul psaltirii şi glasul mamei lui grăindu-i cu o voce sfîşietoare: “... să-L mărturiseşti pe
Hristos. În aceasta va fi mîntuirea ta şi a multora...”
Învăluit într-o lumină cerească îi păru că vede în faţa sufletului său pe Isus Cel
Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i:
- Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa... Fără Mine nu puteţi face
nimic... Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.
Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropie, îl cuprinse în ea, şi se revărsă toată
dintr-o dată în toată fiinţa lui trupească şi sufletească...
Se prăbuşi în genunchi, şi mîinile i se împreunară înălţate în rugăciune peste psaltirea
mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni într-o
mărturisire zguduitoare învinuindu-şi nepăsarea trecută şi cerîndu-şi iertare pentru toţi anii
petrecuţi fără folos.
Cu o nestăpînită revărsare a inimii, se predă lui Hristos, cu hotărîre şi legămînt ca din
clipa aceasta să ia puternic un nou drum. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci
poruncitor în faţă strigîndu-i:
- Ridică-te şi scrie!
T-
Şi peste foile albe, mîna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate
de Duhul Sfînt, ale chemării în Numele lui Isus Hristos, adresate tuturor românilor şi
creştinilor pentru hotărîrea cea mare.
“Veniţi - strigă el - să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou, cu hotărîre şi
întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor...”
Cititorilor... veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri
aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru...
Publicăm mai jos o Hotărîre. Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra
beţiei şi sudalmei vor iscăli această hotărîre. Apoi hotărîrea iscălită o puneţi pe peretele
casei şi mai ales în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi... spre a vedea cîţi am
putut purta pînă la sfîrşit lupta cea bună pentru biruirea satanei şi mîntuirea noastră cea
sufletească.
Cititorule, iscăleşte şi tu hotărîrea şi intră şi tu în Oastea celor care se hotărăsc pentru
Mîntuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi rugăciunea
sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărîrea de mai jos:
Pag. 47
HOTĂRÎRE:
Subsemnatul, gîndindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos

de mîntuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul
Nou, să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Îmi dau seama ce păcate
grele sînt acestea.
Intru prin aceasta în rîndul celor ce se hotărăsc ca şi mine să fim nişte
buni ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfîntă a curăţirii vieţii
noastre de păcatele cele multe şi grele.
În fruntea oştirii noastre stă Mîntuitorul Hristos - şi El ne va duce la
biruinţă. Pe Mîntuitorul meu Isus Hristos rugîndu-L să mă ajute şi pe mine
să lupt în Oastea lui, iscălesc această hotărîre ce s-a făcut pentru binele
şi mîntuirea mea cea sufletească.
T-
Dat în . . . . . . . la Anul Nou 1923.
abonat al gazetei Lumina Satelor.
T-
În primul număr din anul II se publicară aceste lucruri pe larg, în pagina întîia a foii
Lumina Satelor.
T-
Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii,
reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta
sfînt striga cititorilor de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimes de Dumnezeu,
înştiinţînd conştiinţele tuturor:
“Necazurile de azi se vor ţinea de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul pînă cînd
vom lua hotărîrea cea bună să scoatem păcatele din traiul şi din inima noastră - şi să-L
ascultăm pe Mîntuitorul Hristos...
Hotărăşte-te şi tu cititorule - şi stăruieşte şi de alţii pentru că altcum în zadar aşteptăm
şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare...”
T-
Astfel, gazeta avea acum o ţintă. Înălţase un steag în jurul căruia erau chemaţi toţi cei
care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.
Scriitorul ei stătea acum cu tot sufletul lui deschis spre călăuzirea voii lui Dumnezeu şi
cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată
datoria inspirată de Duhul Sfînt în noaptea hotărîtoare. Ştia că toată taina şi biruinţa stă în
puterea şi harul revărsării Duhului Sfînt. Că fără această revărsare cîmpia sufletească a
ţării va rămîne mereu pustie, iar albia educaţiei religioase mereu uscată. De aceea cu toată
puterea sufletului său căuta să trăiască în toată sfinţenia şi sinceritatea voia şi Cuvîntul lui
Dumnezeu în sine însuşi, înlăturînd astfel orice stavilă de păcat sau neascultare, pentru ca
apele vii ale Duhului Sfînt să se poată revărsa prin el, şi prin matca tot mai largă a foii
sale, peste tot ţinutul uscat al vieţii sufleteşti din ţara şi din biserica noastră, pînă cine ştie
unde şi pînă cine ştie cînd, - schimbînd şi înnoind din temelie viaţa fiecărui cititor al său.
Duhul Sfînt îl încredinţa tot mai puternic că învierea şi înnoirea aceasta nu poate veni
decît prin puterea Crucii şi Jertfei Mîntuitorului Hristos şi din izvorul cuvintelor Sfintei
Scripturi.
Trebuia puternic făcută în popor cunoscută, citită şi iubită Biblia, Cuvîntul Sfînt al lui
Dumnezeu. În ea este Hristos. Şi în El sînt izvoarele învierii şi vieţii. În aceasta stă taina
Pag. 48
biruinţei sale.
Şi piticul acesta devenit uriaş, începu să ridice marea şi ruginita stavilă care oprea de
veacuri revărsarea apelor Evangheliei vii, peste întinderile uscate şi pustii ale vieţii
noastre duhovniceşti.
Cu un efort de profet ceresc, acest om puţin la trup dar uriaş la suflet, plin de puterea
şi lumina Duhului Sfînt, lucra din răsputeri împingînd întunericul şi făcînd drum luminii
lui Hristos spre noi. Începură să se reverse chemările, tîlcuirile, îndemnurile şi înştiinţările
înflăcărate pentru naşterea din nou cerută de Hristos şi adusă de Duhul şi Cuvîntul Sfînt.
Hotărîrea lui îi făcea să se hotărască pe mulţi. Învia şi la noi voluntariatul duhovnicesc
şi misionarismul laic, de care nu se mai vorbise în felul acesta, din vremile fericite şi
îndepărtate ale sfîntului Ioan Gură de Aur. În toată ţara care dormea, cineva din Sibiu se
trezise şi trăgea puternic un clopot de înviere.
E nevoie să stăruim asupra acestor lucruri pentru că altfel nu se va putea înţelege
nimic din taina şi substratul evenimentelor viitoare.
Izbucnise deci un torent viu, care se revărsa ca un fluviu ţîşnind cu forţă uriaşă din
Hristos. Duhul Sfînt împingea biruitor acest torent de ape vii în cercuri şi valuri tot mai
largi, izbind în păcat şi prăbuşind multe stavile ale lui. Multe comodităţi erau ameninţate,
iar valurile înnoitoare clătinau mentalităţile învechite şi le măturau aducînd în locul lor
harul necunoscut al unei fericite învieri şi trăiri colective în Hristos.
Începură să se ridice şi murmura şi nedumeri. La început, e drept, mai slabe şi mai
puţine. Dar cu timpul crescură tot mai tari şi tot mai multe, atît pe faţă cît şi în ascuns.
Deocamdată însă, Biblia îşi făcea tot mai mult loc, iar puterea Duhului Sfînt lucra tot
mai luminos prin viaţa şi prin gazeta plină de suflul nou, născut o dată cu hotărîrea din
noaptea de An Nou 1923.
În noaptea aceea nu se născuse din Hristos numai un redactor nou şi o gazetă nouă. Ci
se născuse şi se năştea o cititorime nouă, o societate nouă, o frăţietate evanghelică şi vie,
care era aluatul ceresc, în stare să dospească pentru Hristos toată frămîntătura bisericii şi
poporului nostru, înnobilînd-o şi sfinţind-o.
T-
După abia trei luni, - la Paşti, - în numărul 13 din 8 aprilie 1923, părintele Iosif
publica primul bilanţ al luptei şi începutului său nou cu Oastea Domnului. Sub titlul
Intraţi în Oastea noastră, el scria:
“De Anul Nou 1923 Lumina Satelor a publicat o chemare către cititorii ei...
- Cititorilor - zicea între altele această chemare - veniţi să facem o intrare creştinească
în anul cel nou. Veniţi să facem o hotărîre, o întovărăşire de luptă împotriva păcatelor, să
le scoatem din casa şi din traiul nostru şi al vecinilor noştri...
(Şi se publica încă o dată cuprinsul hotărîrii de atunci - adăugîndu-se apoi
următoarele:)
- Aceasta este hotărîrea publicată în numărul de Anul Nou. Cîţi au subscris această
hotărîre încă nu ştim, pentru că acolo ziceam să ni se înştiinţeze numai la sfîrşitul anului.
Numai atunci vom putea afla cît de mare este Oastea noastră. S-au aflat însă unii care ne-
au înştiinţat şi mai înainte de sfîrşitul anului despre iscălirile hotărîrii. Din aceste
înştiinţări am aflat despre următorii care s-au hotărît pentru lupta împotriva păcatelor:
T-
Iosif Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor,

Gh. Greavu, cantor la biserica Lisa-Făgăraş,
Pag. 49
Ioan Buzaş, econom Jucul Românesc,

Zaharie Ieronim, plugar Crihalma,
Ilie Ranca, Hăghid,
N. T., plugar în com. L.,
Flore Alexa, epitrop biserica Cermei,
Nicolae Vesa, Flore Popa, Teodor Sabău, cîntăreţi bisericeşti,
Petru Vlad, Crăciun Vlad, plugari Cermei jud. Arad,
Iacob Grigore şi Ioan Poplăcean, Orlat jud. Sibiu,
Petru Popa, cantor bisericesc Giriş,
Ioan Popa, Nicolae Crăciun, Flore Bălaş, Flore Ianc, - Giriş,
N. F. din Nojag - Severin,
Ilarie Gavra com Vidra de Sus,
Ioan Morar, Crihalma jud. Tr. Mare,
Augustin Toma, Vecerd Tr. Mare.
T-
Iată-ne, dragii noştri, scrişi aici lîngă olaltă toţi acei despre care avem înştiinţare că
am intrat în Oastea noastră. Şi acum, aflîndu-ne lîngă olaltă şi aici pe hîrtie, către voi se
îndreaptă cuvîntul meu. Vreau să vă spun îndată de la început că chemarea noastră nu se
gată numai cu atîta: să nu sudui şi să nu te îmbeţi. Vorba: să nu faci ceea şi ceea este încă
numai porunca Vechiului Testament, dar noi trebuie să mergem mai departe, să înaintăm
mai departe spre darul şi lumina Mîntuitorului nostru Isus Hristos din Noul Testament.
Lăsaţi darul, lumina şi iubirea Mîntuitorului să intre în toată casa voastră şi să
lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe de toate păcatele voastre.
Şi apoi după aceasta să mergem mai departe. După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să
îndreptezi pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de
satana şi de păcate ci trebuie să aperi şi pe alţii şi să atragi şi pe alţii în fronturile mîntuirii
sufleteşti.
Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele
Împărăţiei lui Dumnezeu şi pe acest pămînt. Mişcarea noastră, dragii mei, trebuie să fie o
lumină care să lumineze în această cumplită întunecime de păcate ce s-a lăsat peste noi
(Matei 5, 14). Mişcarea noastră trebuie să fie o sare care să împiedice stricăciunea (Matei
5, 13). Şi un aluat care să dospească frămîntătura nouă în traiul nostru şi al vecinilor
noştri.
Fiţi, - şi faceţi-vă - iubiţii mei aşa ca tot omul, văzînd faptele noastre să se aprindă de
dorul şi de dorinţa de a intra şi el în Oastea noastră.
Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos să ne ajute şi să ne binecuvînteze cu al Său
dar şi ajutor, începutul nostru.
T-
(L. S. nr. 13 din 8 aprilie 1923).
T-
Iată primii lăstari ai grăuntelui de muştar.
Iată primele îndrumări inspirate de Duhul Sfînt care vor deveni apoi trăsăturile şi solia
Frăţietăţii viitoare în Hristos: Prin naşterea din nou întîi la trăirea şi lupta pentru mîntuirea
ta. Apoi, prin mărturisirea personală şi de la om la om, trăirea şi lupta pentru mîntuirea
altora.
Totul într-o dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru de aproapele.

Pag. 50
Naşterea din nou este a doua făptură, căci din ceea ce nu eram am fost aduşi la ceea ce
sîntem.
Ceea ce eram mai înainte am murit, adică omul nostru cel vechi.
Şi ceea ce devenim, nu eram înainte.
T-
Pag. 51
Un înger măreţ
Un înger măreţ se ridică

Solia cerească purtînd
tăria întreagă despică
slăvita chemare strigînd:
Hristos porunceşte: porniţi

în lupta credinţei uniţi!
s-ajungă pe-ntregul pămînt
El Domn, Crucea Lui Steagul Sfînt.
Un steag se ridică spre soare

mai sus, mai măreţ strălucind
o Crucea în veci salvatoare
cereasca poruncă vestind:
O goarnă cerească răsună

mai larg, mai adînc străbătînd
în lume-mpărţind Vestea Bună
pe toţi pentru ea-nflăcărînd.
O sabie sfîntă străluce

şi-ndeamnă viteaz: îndrăzniţi
Hristos şi Credinţă şi Cruce
iubind şi slujind, mai uniţi.
Credinţa străbună v-aşteaptă

uniţi, să slujiţi credincios
o singură cale: cea dreaptă
şi-o singură Ţintă: Hristos!
Pag. 52
Mă dăruiesc Luminii
Mă dăruiesc Luminii
spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa
se cere mai curat
Lumina să mă facă
o flacără pe-altar
adeverind Misterul
din Pîine şi Pahar
Şi să mă facă rază
de candelă-nsoţind
gemuta rugăciune
din duhul suferind
Şi să mă facă-un soare
strălucitor şi-aprins
mărturisind Iubirea
pe cît pămînt m-a-ntins
Şi să mă facă-al nopţii
luceafăr îndreptar
spre Adevărul Unic
din orişice hotar
Şi să mă facă farul
ce-arată luminos
Limanul şi Salvarea
eternă în Hristos
Şi să mă facă faclă
să luminez curat
Soliei înţelesul
cel drept şi-adevărat
Şi să mă facă fulger
puternic despicînd
hotare de-ntuneric
cu fiecare gînd...
- Mă dăruiesc Luminii
ca torţă şi ca rug,
pe totdeauna gata
de jertfă şi de plug.
Pag. 53
Cap. 7
Primii paşi spre o rînduială
S tăruitoarele chemări repetate număr de număr şi săptămînă de săptămînă, cu apeluri
tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită, avură un răsunet tot mai
larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc. Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni,
îngroşau rîndurile Oastei duhovniceşti nou înfiinţate. Tineri şi bătrîni, din toate straturile
sociale şi din toate ţinuturile româneşti se adăugau acestei mişcări de renaştere sufletească
ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în biserica şi ţara noastră.
Se impunea deci o oarecare rînduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi luptei
spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.
Astfel, în numărul 25 din 1 iulie 1923 - deci după numai jumate de an de la pornirea
Lucrării Oastei, - părintele Iosif scria următoarele:
T-
“O adunare vor ţinea la Sibiu, cei ce s-au hotărît împotriva beţiilor şi sudalmelor
T-
Mişcarea şi lupta gazetei noastre împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate rele şi
grele, a pătruns în multe suflete şi mulţi din cititorii gazetei noastre au luat hotărîrea de a
le scoate din viaţa lor.
După războiul cel mare din lume, gazeta noastră a chemat pe oameni într-o Oaste
nouă: în Oastea lui Isus, ca să putem începe un război nou, pe cel împotriva păcatelor.
Chemarea ne-a fost ascultată. Oastea ni s-a sporit. Ostaşii ni s-au înmulţit şi acum trebuie
să ne orînduim Oastea.
În zilele trecute a intrat în rîndurile noastre un cărturar, aducînd cu el păreri şi planuri
de organizare. Iată-le mai jos:
“Onorate domnule redactor, iată vin să mă înscriu şi eu în rîndurile acelora care s-au
hotărît împotriva băuturilor alcoolice. Am făcut acest lucru convins că aceste băuturi strică
trupul şi sufletul omului.
Ar fi bine şi potrivit ca societatea noastră să-şi aibă statutele ei (Legile de conducere)
avînd şi un semn de recunoaştere (insignă, cocardă).
Pag. 54
O adunare într-un congres a celor care s-au hotărît împotriva beţiilor şi sudalmelor
încă ar fi binevenită. Serbările ce se vor ţine la 29 iunie în memoria mitropolitului Andrei
Şaguna, ar fi un bun prilej pentru acest lucru...”
T-
Agnita, la 9 iunie 1923
Ioan Păltiniş, publicat.
T-
La acestea părintele Iosif adăuga:
“Părerea d-lui Păltiniş este binevenită. Acum, după ce avem începutul făcut, trebuie să
ne organizăm, adică să stabilim anumite reguli (statute) pe care să le ţină toţi cei care intră
în Oastea noastră, precum zice şi apostolul Pavel: şi de se va lupta cineva, nu se
încununează de nu se va lupta după rînduieli (2 Tim. 2, 5).
Vom ţine aşadar şi noi cea dintîi a noastră adunare în 28 şi 29 iunie, aici la Sibiu cu
prilejul serbărilor lui Şaguna. Invităm pe toţi cei care au intrat în Oastea noastră, sau
voiesc să intre de acum, - să vină atunci la Sibiu.
Eu pun în mişcarea noastră cele mai frumoase nădejdi. Lumina Satelor străbate, cu
cele zece mii de exemplare ale ei, în toate unghiurile ţării. În chipul acesta mişcarea
noastră va putea umplea rînd pe rînd toată ţara, cu ostaşi şi cu fronturi de luptă împotriva
păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această ţară pentru Isus Hristos şi
Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă şi cea adevărată, care va da mărire
statornică acestei ţări - şi acestui neam...”
T-
O astfel de viziune profetică avea acest om binecuvîntat atunci! Cu o astfel de
încredinţare puternică şi sfîntă lucra el, deplin încredinţat că scopul măreţ şi fericit al
adevăratei înălţări şi mîntuiri a ţării şi neamului nostru nu poate veni decît prin Hristos.
Prin saltul naşterii din nou şi al vieţuirii în Hristos.
Fireşte aceasta va cere un drum lung cu eforturi mari şi cu jertfe multe. Dar Duhul lui
Isus Hristos Domnul şi Mîntuitorul Puternic, îi insufla mereu îmbărbătarea din
făgăduinţele Lui sfinte: îndrăzneşte Iosife, Eu sînt cu tine şi cu lupta ta, nu te teme. Tu nu
eşti singur, - Eu mai am în neamul acesta şi în biserica aceasta încă nenumărate mii de
suflete scumpe şi mari, care vor veni şi se vor alătura cu hotărîre şi vitejie luptei tale. Tu
crede şi luptă. Roagă-te şi mărturiseşte. Îndrăzneşte şi suferă ca un bun ostaş al Meu - şi
lasă toate celelalte în grija Mea. Lucrarea Oastei este a Mea - şi Eu am s-o duc la
biruinţă!...
Cu această puternică încredere în făgăduinţele Duhului Sfînt a trăit, a luptat şi a murit
el, neclătinat şi nebiruit prin toate încercările stîrnite de potrivnicul în contra lui şi a
Lucrării începută de Dumnezeu prin el.
T-
Denumirea de Oaste a Domnului
T-
Cîteva trebuinţe se iviră deci de la începutul mişcării. Printre acestea prima era
denumirea pe care trebuia s-o ia mişcarea cea nouă. Scopul ei era hotărît şi sănătos dar se
promitea greu şi îndelungat. Piedicile se arătau multe şi mari, iar vrăjmaşii îndîrjiţi şi
puternici. Va trebui dus un război necruţător şi lung, cu arme noi şi sigure, cu voinţă
puternică şi cu ostaşi viteji. Fronturile acestei lupte duhovniceşti vor fi peste tot, iar
loviturile date şi primite vor cere multe jertfe, vor aduce multe biruinţe, dar poate şi multe
dureri.
Pag. 55
Lumea de atunci era foarte obişnuită cu vocabularul războiului care durase atîţia ani şi
care, deşi se terminase, era totuşi încă viu în amintirile tuturor celor ce trăiseră ororile lui
atît pe fronturi cît şi acasă.
Dacă un război de un fel se terminase în afară cu dezrobirea noastră naţională, un nou
război de un alt fel, începuse înăuntru. Pentru dezrobirea noastră sufletească. Şi el trebuia
purtat cu şi mai mare hotărîre. Oricît va fi de lung şi de mare acest război, el va trebui să
se încheie numai atunci cînd se va fi făcut desăvîrşita noastră dezrobire sufletească de sub
robia păcatului şi a decăderii în care sîntem ţinuţi acum.
De aceea noua frăţietate era o Oaste. Steagul ei era Crucea şi Jertfa lui Hristos. Armele
ei erau armele Duhului Sfînt, vrăjmaşul ei era diavolul şi păcatul, iar fronturile ei de luptă
sînt pretutindeni.
Din vocabularul războiului obişnuit, care în vremile acelea era atît de normal, s-a
trecut la înţelesul lui duhovnicesc. Şi astfel în noua Lucrare a Oastei Domnului s-a
încetăţenit acel vocabular, acest fel de a vorbi şi scrie, care mai tîrziu va părea unora prea
de tot. Ba încă cu timpul i se va da un înţeles atît de sucit şi de răuvoitor încît Lucrarea
cea numai duhovnicească a Oastei, va fi învinuită de agitaţie duşmănoasă faţă de ţară şi
bănuită de gînduri primejdioase faţă de orînduirea lumească. Cu toate aceste măsuri
răuvoitoare însă, ostaşii, oameni cu cugetul curat, formaţi pe acest fel de a fi, au rămas
mereu la numele lor şi la vorbirea lor, încredinţaţi că prin toate aceste lucruri bune nu fac
nici un rău nimănui şi nu calcă nici o lege.
De altfel însăşi Biblia şi biserica folosesc acest limbaj, bineînţeles duhovnicesc,
înfăţişîndu-l pe adevăratul creştin ca pe un bun ostaş al lui Hristos, chemat să lupte şi să
sufere pentru triumful Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru nimicirea păcatului (2 Tim. 2, 1-
5).
Unui astfel de ostaş al Domnului i se porunceşte să ia toată armătura Duhului Sfînt, ca
să poată ţinea piept împotriva uneltirilor vrăjmaşului diavol. Şi este vorba acolo despre
centura Adevărului, platoşa neprihănirii, scutul credinţei, coiful mîntuirii, sabia Duhului
(Efes. 6, 11-17).
Să nu ne fie de mirare dar, nici să nu mai trezească nimănui şi nici odată bănuieli sau
încurcături - nici denumirea care i s-a dat şi nici felul de vorbire care i s-a imprimat de la
început, acestei paşnice şi iubitoare Oştiri a lui Hristos!
Prin tot ce este şi voieşte ea, prin tot ce va propovădui şi va realiza, Oastea Domnului,
- nu va face decît binele fiecărui suflet, fiecărei familii, fiecărei ţări în care va pătrunde,
ducîndu-L tuturor pe Hristos Cel Viu şi mîntuitor.
Rău nu va face decît păcatului şi lui satana.
În felul acesta deci frăţietatea îşi va lua încet, încet, din felul de vorbire de Oastea
Domnului, deşi încă nu se luase oficial o hotărîre în privinţa asta, ci încă se frămînta
gîndul. Unii chiar propuneau diferite alte denumiri ca de exemplu: Veniţi la Isus, sau Isus
vă cheamă, etc. Pînă la urmă însă a rămas acea denumire care arăta cel mai bine
identitatea şi scopul acestei oştiri a lui Hristos.
Denumirea aceasta nouă şi frumoasă insufla tuturor celor dinăuntrul şi dinafara ei,
înaltele gînduri şi îndemnuri spre trăirea şi lupta cea sfîntă cerută de Mîntuitorul Hristos.
Această trăire şi luptă erau pline de viaţă, de putere şi de avînt în toţi. Se trezise în suflete
parcă suflul plin de putere şi de viaţă a Duhului Sfînt din Ziua Cincizecimii, din vremea
primilor creştini, din vremea Sfinţilor Părinţi.
T-
Medalia Oastei Domnului

Pag. 56
T-
Odată fixată denumirea de Oaste, trebuia să se meargă mai departe în adîncirea şi
precizarea acestui caracter al frăţietăţii. Iniţiativele se vor înmulţi şi se vor concretiza,
dînd mereu noi imbolduri celor porniţi pe drumul sfînt al renaşterii sufleteşti, în lupta lor
duhovnicească.
Pentru a arătă că chiar hotărîrea de intrare în Oastea Domnului constituia un act de
eroism duhovnicesc, părintele Iosif, ca un îndrumător şi conducător văzut al acestei oştiri -
a hotărît să înfiinţeze o medalie, un fel de decoraţie sfîntă, care se va da fiecărui nou ostaş,
o dată cu legămîntul lui de intrare în rîndurile Oastei. Astfel s-a înfiinţat medalia,
cruciuliţa de bun ostaş, care arăta că purtătorul ei este un suflet cu totul predat în slujba şi
ascultarea lui Hristos Mîntuitorul.
După ce s-a întocmit forma şi textul pe care îl va avea medalia, s-a comandat
confecţionarea ei la nişte întreprinderi din ţară, în cîteva serii.
Numărul de cereri fiind tot mai mare, iar preţul scumpindu-se, mai tîrziu s-au făcut
comenzi şi la nişte firme din străinătate (Elveţia şi Viena). Cruciuliţa Oastei avea o formă
deosebit de frumoasă, cu inscripţia biblică de la care Oastea îşi luase denumirea (2 Tim. 2,
3) şi cu panglică de culoare albastră. Era un semn distinctiv şi curajos, purtat cu evlavie şi
dragoste de către toţi cei care se doreau cu adevărat vrednici de el. Însuşi părintele Iosif a
aşezat cu mîna lui acest semn binecuvîntat pe inima multora care au depus legămîntul de
ostaşi în mijlocul adunărilor din Sibiu la care se potrivea să fie şi el prezent.
Acest semn era la începuturile de atunci nu numai o dovadă de hotărîre sfîntă şi o
podoabă creştinească, ci şi mărturia unui legămînt văzut de către toţi, că sufletul care o
poartă a rupt-o cu păcatul şi că s-a obligat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor să
trăiască în lumină şi să umble în curăţie în toate căile şi în toate faptele lui.
Purtarea ei era o puternică frînă contra pornirilor fireşti care încă erau în om. Şi un
semn văzut de care oricine s-ar fi putut lega ca să-l mustre, dacă acela care purta cruciuliţa
se purta undeva, în vreun fel, nevrednic de Numele Domnului şi de Lucrarea Oastei Sale.
Odată însă cu tulburările aduse de război, cînd au venit tot felul de greutăţi, - din
pricina mulţimii celor înscrişi în Oaste, ca şi din greutatea de a putea procura aceste
medalii, - purtarea ei, a cruciuliţei, a fost recomandată tot mai puţin şi obişnuită tot mai
rar, pînă cînd s-a uitat de tot.
La vremea ei însă medalia Oastei, a avut scopul şi rostul ei binecuvîntat. Ea a folosit
foarte mult nu numai la insuflarea unei atitudini curajoase şi sfinte a celui care o purta, ci
şi la recunoaşterea cu bucurie între ei a celor care, întîlnindu-se, erau îmbărbătaţi de
Domnul prin puterea şi harul aceluiaşi legămînt frăţesc.
Cîndva - şi dacă voia şi planul cel tainic al dragostei lui Dumnezeu va mai îngădui să
vină pe pămînt încă o dată vremi de pace şi de libertate, - acest semn poate că ar fi bine să
apară din nou, ca o revenire fericită la dragostea şi biruinţele frumoase şi scumpe ale
începuturilor noastre minunate, despre care scrie părintele Iosif în Lumina Satelor nr. 25
din 1 iulie 1923, cînd publica şi semnul medaliei, spunînd: Acesta este semnul pe care îl
vor purta cei ce au intrat în Oastea noastră!
Transcriem acestea pentru că ele sînt cele dintîi şi cele mai clare porunci pentru Oastea
Domnului. Ele sînt de o valoare neschimbată pînă la sfîrşit. Şi e nevoie să le ştie toţi cei
care sînt sau vreau să fie membri în această Lucrare. Acum şi în vecii vecilor. Acestea
sunau aşa:
T-
...Cititorule, - uită-te cît de frumos este semnul ce-l vor purta cei ce s-au hotărît să
scoată beţia, sudalma şi alte păcate din viaţa lor! Vrei şi tu să porţi acest semn de mîntuire
Pag. 57
sufletească? Intră în Oastea noastră.

Dar bagă de seamă cititorule, că semnul nostru nu-i făcut numai să-l pui pe piept în
semn de fală şi mîndrie, ci cu semnul nostru trebuie să trăieşti şi în viaţa ta.
Trei lucruri se cer de la mine şi de la tine şi de la alţii care voiesc să intre în Oastea
noastră:
1 - În Oastea lui Isus trebuie să te supui cu credinţă şi cu ascultare tuturor poruncilor
Lui (aşa precum trebuie să te porţi în orice armată). Toate purtările tale, toate faptele şi
lucrările tale trebuie să le pui în slujba lui Isus, căci El e Stăpînul tău.
2 - În Oastea lui Isus tu trebuie să te lupţi neîncetat. Această luptă tu trebuie să o porţi
mai întîi cu tine însuţi, ca să poţi supune sub picioarele tale pe potrivnicul diavol şi
amăgirile lui. Vitejia cea mare, în frontul nostru, aceasta este: să te biruieşti pe tine însuţi,
adică să-ţi biruieşti poftele şi patimile cele rele. Să nu fi biruit de rău ci să biruieşti răul
prin bine (Rom. 12, 19). Cu ajutorul Domnului Isus.
3 - După ce te-ai mîntuit pe tine, trebuie să-i mîntuieşti şi pe alţii. Să-i atragi şi pe alţii
în fronturile mîntuirii sufleteşti. Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să lupţi neîncetat
pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu pe acest pămînt: să aprinzi dragostea, să
stingi ura. Să loveşti minciuna, să lăţeşti pacea...
Iată dar iubite cititorule cîte se cer de la tine şi de la cei ce vor să intre în Oastea
noastră. De aceea e scris pe medalie: iar tu te luptă şi suferă... În schimb, această luptă şi
suferinţă pentru Isus şi Evanghelie ne dă la sfîrşitul vieţii mulţumirea sufletească pe care a
avut-o apostolul Pavel cînd a zis: Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit-o,...
cununa dreptăţii îmi va da mie Judecătorul Cel Drept (2 Tim. 4, 7).
Intră şi tu cititorule în Oastea noastră ca să ai la sfîrşitul vieţii tale această bucurie şi
mîntuire sufletească... (urma clişeul medaliei, iar sub el o Hotărîre, prin care sufletul
mărturisea că se leapădă de toate păcatele “cu ură şi scîrbă” şi că se predă cu totul în
slujba Domnului intrînd în rîndul celor care vor să fie nişte buni ostaşi ai lui Hristos,
începînd şi ducînd lupta cea sfîntă a curăţiei vieţii.
“În fruntea oştirii noastre - încheia hotărîrea, - stă Mîntuitorul Hristos şi El ne va duce
la biruinţă. Pe Mîntuitorul nostru Isus Hristos, rugîndu-L să mă ajute şi pe mine, ca să lupt
în Oastea Lui, iscălesc această hotărîre ce s-a făcut pentru binele şi mîntuirea mea cea
sufletească...”
Cît de pline de putere şi lumină din Duhul Sfînt sînt aceste trei puncte de credinţă de
mai sus. Ele sînt primele “statute” ale Oastei. Dumnezeu nici n-a mai îngăduit să apară
alte statute afară de acestea.
Cuvintele celor trei puncte statornicite ca îndrumător de viaţă încă de la începutul
Oastei, sînt pentru toţi cei de azi şi pentru toţi cei ce vor mai fi chemaţi de Dumnezeu să-şi
afle şi să-şi păstreze mîntuirea sufletului lor în această Lucrare evanghelică - porunci
cereşti!
Să le recitim cu toţii mai ales noi cei de astăzi, căci după atîţia zeci de ani, ele ne sună
nouă şi mai puternic. Fiindcă noi am cam început acum să uităm ce sîntem, şi de ce
sîntem. Iar din pricină că am uitat aceasta, însăşi mîntuirea noastră este în cea mai mare
primejdie.
Pînă la sfîrşitul Oastei, aceste porunci să stea scrise cu litere de foc şi de aur pe cerul
dinaintea noastră, fraţilor şi surorilor, pentru ca ochii noştri ai tuturora să fie aţintiţi spre
ele. Şi să nu mai uităm nici odată a împlini cu fapta adevărul lor!
T-
Congresul Oastei Domnului
T-
Pag. 58
Un lucru însemnat în istoria Oastei devenit foarte necesar şi statornicit încă de la

început, a fost Congresul anual pe ţară.
Am mai spus că îndată după primul război mondial care ne-a adus independenţa şi
întregirea ţării - o mulţime de alte societăţi şi asociaţii cu scopuri culturale, filantropice,
morale, confesionale, etc. - se înfiinţaseră în multe părţi. În practica tuturor acestora era
încă de la început organizarea, alegerea comitetului de conducere, congresele generale,
statutele de funcţionare, etc.
Oastea Domnului, omeneşte vorbind, era şi ea o asociaţie religioasă, care se bucura de
acelaşi drept ca orice altă asociaţie constituită legal în ţara noastră. Cum însă, spre
deosebire de orice alte astfel de asociaţii, Oastea Domnului aducea ceva cu totul nou, viu
şi puternic, iar numărul de aderenţi creştea atît de repede, - se impunea cu atît mai mult o
organizare. Părintele Iosif vedea încă de atunci, că grăuntele de muştar al Oastei va creşte
un copac mare. Şi că în curînd nu va mai putea, numai singur el, să facă faţă multelor
îndatoriri care se vor cere pentru îndrumarea şi hrănirea acestei mari mulţimi în care se
trezise foamea şi setea după Cuvîntul lui Dumnezeu.
De aceea s-a preocupat încă de la început de grija aceasta, căutînd să îndrume totul
armonios şi bine spre a face faţă tuturor cerinţelor viitoare.
Pentru o consfătuire cu toţi cei intraţi în Oaste, s-a hotărît convocarea prin foaie a
primului Congres general la Sibiu. În acest Congres urmărea să se discute şi să se
hotărască asupra tuturor problemelor care se pun pentru viitorul Oastei.
Este interesant să aflăm cum s-a desfăşurat acest prim Congres al Oastei Domnului
ţinut în ziua de 29 iunie 1923, la redacţia foii Lumina Satelor.
Iată ce scrie părintele Iosif în foaia nr. 28 din 22 iulie 1923, despre congres şi despre
hotărîrile lui, sub titlul:
Adunarea celor ce s-au hotărît împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate.
Societatea, adică întovărăşirea celor ce s-au hotărît împotriva beţiilor, sudalmelor şi a
altor rele şi-a ţinut cea dintîi a sa adunare, joi, în ziua sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.
Adunarea s-a ţinut la orele 3 după amiază în redacţia gazetei Lumina Satelor. Au luat parte
mulţi ostaşi veniţi din toate părţile. Cei mai mulţi însă, fiind vremea lucrului, n-au putut
veni în persoană, ci ne-au trimis scrisori prin care spun că îşi dau învoirea la toate cele ce
se vor hotărî în cea dintîi adunare a noastră. În afară de membrii înscrişi în Oastea noastră,
nimenea nu s-a mai apropiat de această adunare (- poate că şi vremea era de vină căci fiind
foarte caldă, era potrivită “pentru bere”)...
T-
Vorbirea părintelui I. Trifa
T-
Adunarea a fost deschisă din partea părintelui I. Trifa, redactorul gazetei Lumina
Satelor. Păr. Trifa a arătat cum această mişcare spre deosebire de alte mişcări a răsărit din
dragostea şi rîvna pentru Evanghelia Mîntuitorului. Ca izvorul ce ţîşneşte din stînci, aşa
mişcarea noastră a ţîşnit din credinţă, din dragostea creştină şi din rîvnă pentru mîntuirea
noastră sufletească. Vom face acum şi “statute”, dar tăria mişcării noastre, nici acum şi
nici înainte nu vor fi statutele ci Evanghelia Mîntuitorului. Noi sîntem o armată de
voluntari. Nu porunca ne-a strîns laolaltă şi nu porunca va fi tăria noastră ci credinţa,
dragostea, însufleţirea şi rîvna creştinească a fiecărui ostaş din Oastea noastră. Statutele
vor avea numai chemarea să strîngă într-un singur front de luptă însufleţirea şi rîvna
noastră a tuturor.
Sîntem încă puţini, dar pentru aceea putem face foarte mult. Puţin aluat dospeşte toată
frămîntătura - zicea apostolul Pavel (Gal. 5, 9). Şi mişcarea noastră trebuie să fie un astfel
Pag. 59
de aluat care să dospească frămîntătura nouă în mijlocul stricăciunii vremilor de acum.

Fiecare membru al societăţii noastre trebuie să fie o sare ce sărează, un aluat ce dospeşte,
o lumină ce răspîndeşte lumină din lumina lui Hristos...
După aceste lămuriri, păr. Trifa a declarat adunarea deschisă şi purcezîndu-se la
alegerea unui preşedinte şi a unui secretar de şedinţă, a fost ales ca preşedinte păr. Trifa,
iar ca secretar primpretorul Eugen Munteanu din plasa Agnita (publicistul I. Păltiniş).
T-
Vorbirea primpretorului E. Munteanu
T-
A luat apoi cuvîntul dl. Eugen Munteanu, unul din cei mai însufleţiţi ostaşi din Oastea
noastră.
Alte neamuri mai înainte, a zis dl. Munteanu - au demult astfel de societăţi. A sosit
vremea să le facem şi noi, căci scăderi şi păcate multe şi grele rod vlaga, sănătatea şi
viitorul acestui neam. Acum, după război, avem duşmani mai mari decît cei din vremea
războiului: scăderile şi păcatele ce ne pasc. Împotriva acestora trebuie să facem fronturi de
luptă. Un astfel de front este mişcarea noastră în care am intrat şi eu şi pe care o slujesc şi
o lăţesc în plasa mea, cu toată puterea sufletului meu...”
Păr. Trifa a mulţumit d-lui E. Munteanu arătînd că la propunerea d-sale se ţine această
adunare şi noi vedem în persoana d-sale chipul unui adevărat cărturar şi slujbaş român
care se îngrijeşte şi de binele sufletesc al poporului în mijlocul căruia trăieşte ca
conducător...
După dl. E. Munteanu a vorbit plugarul Zaharie Ieronim din Crihalma, care a făcut
propunerea ca societatea noastră să poarte numirea de Isus vă cheamă.
Propunerea plugarului Ieronim a plăcut foarte mult tuturor pentru că de fapt, mişcarea
noastră nu este altceva decît o chemare a Domnului Isus către oameni să iasă din păcatele
cele de suflet omorîtoare...
După ostaşul din Crihalma a luat cuvîntul un alt plugar ostaş: Augustin Toma din
Vecerd. Ne-a spus în chip mişcător pînă la lacrimi întreaga istorie a întoarcerii lui din căile
cele pierzătoare de suflet.
“Eram un beţivan vestit în satul meu - a spus el. Şi astăzi oamenii se miră cum de m-
am putut schimba aşa dintr-o dată. Uitaţi-vă măi, zic oamenii, că prăpăditul cela de ieri s-a
făcut cărturar şi acum învaţă pe oameni din cărţi şi gazete.
Odată am ajuns într-o căruţă de oameni beţi. Căruţa apucase spre o prăpastie şi de nu
eram eu treaz între cei beţi ca să opresc caii, praf şi cenuşă se alegea de noi şi de oasele
noastre. Acum, de cîte ori mă întîlnesc cu acei oameni mă alduiesc (binecuvîntează) că i-
am scăpat de la moarte...”
La această vorbire păr. Trifa a zis: iacă, eu, în această istorie a ostaşului nostru de la
Vecerd văd taina şi înţelesul mişcării noastre: să te mîntuieşti mai întîi pe tine şi apoi pe
alţii. Sînt şi astăzi destule căruţe sufleteşti care merg spre prăpăstiile morţii sufleteşti şi
datoria noastră este să-i salvăm pe cei apucaţi în ele.
T-
Comitetul Oastei Domnului
T-
După aceste vorbiri s-a purces în dezbaterea statutelor. După o discuţie mai lungă,
adunarea a hotărît să aleagă un comitet care să facă statutele, medalia şi toate celelalte
pregătiri şi lucruri pentru organizarea noastră.
În acest comitet au fost aleşi următorii:
1 - Iosif Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor,
Pag. 60
2 - Eugen Munteanu, primpretorul plasei Agnita,

3 - Vasile Greavu, secretar comunal Sebeşul de Sus,
4 - Vaselian Popovici, învăţător în Bîrzava,
5 - Zaharia Ieronim, plugar în Crihalma,
6 - Augustin Toma, plugar în Vecerd,
7 - Gh. Greavu, cantor la biserica din Lisa,
8 - Flore Alexa, epitrop la biserica din Cermei,
9 - Sergent jandarm Iacob Simion din Oarda,
10 - Iacob Grigore, plugar din Orlat.
T-
Acest comitet se va întruni cît mai curînd în şedinţă la Sibiu şi despre ce va lucra se va
da seamă în această gazetă care a fost aleasă ca organ al societăţii Isus vă cheamă, adică
vestitoarea despre cum stă mişcarea noastră”...
T-
Dar din gîndurile bune cu comitetul şi cu statutele - nu se va alege nimic practic.
Lucrurile, prin voia lui Dumnezeu, vor urma un alt curs. “Statutul” Oastei va deveni pînă
la urmă Evanghelia cea vie şi trăită a lui Hristos, iar “comitetul de lucru” vor fi cele cîteva
suflete alese să ardă pe rugul jertfei împreună cu primul chemat în Oastea lui Isus.
Totuşi, un lucru de neînţeles se petrecea la Sibiu în tot acest timp, faţă de munca şi
lupta păr. Iosif.
Foaia Lumina Satelor creştea cu repeziciune în toate privinţele. Suflul cel nou şi viu
revărsat peste ea la Anul Nou, îi dădea un înalt conţinut duhovnicesc, plin de miez, de har,
de viaţă. Steagul înălţat atunci răzbătea biruitor. Numărul abonamentelor creştea repede la
10-11-12 mii de exemplare. Sosesc din toate părţile ţării, ba chiar şi de peste hotare,
adeziuni, încurajări, sprijinitori puternici, pentru scopul sfînt căruia păr. Iosif i se predase
în întregime. O mulţime de preoţi, de învăţători şi de alţi intelectuali încep să se intereseze
de Oastea pornită de redactorul foii Lumina Satelor.
Numai la Sibiu nu se interesează absolut nimeni de toate acestea. Nimeni de la
conducerea bisericii, atît de preocupată pînă nu demult de problema crucială a salvării
morale a poporului şi credinţei. Nimeni nici măcar din comitetul celor care îşi luaseră aşa
de mari angajamente nu demult, cînd începuse cu gazeta...
Fiecare acolo îşi vedea de drumul lui, bucuros că treaba cea obositoare şi neplăcută a
gazetei, este cine s-o facă. Ba unora începuse să li se nască în inimi chiar gelozia că se
poate face şi fără ei. Ar fi fost mult mai bucuroşi să nu se facă nimic. Şi ori de cîte ori
venea vorba despre gazetă şi despre redactor începuseră să-şi arate tot mai des
nemulţumirea, bănuielile şi chiar pizma, că ceea ce s-a pornit cu gazeta, este prea de tot.
Că popa Trifa se face stăpîn peste tot.
Un cerc rece începuse să înconjoare pe păr. Iosif şi iniţiativa lui. Trei feluri de ochi
priveau spre el: unii ai potrivnicilor din consistoriu care alcătuiau cercul cel rece dar
deocamdată nu ştiau cum să lupte împotriva lui, fiindcă mitropolitul Bălan încă îl privea
cu simpatie şi cu nădejde, încurajîndu-l de la distanţă.
Alţi ochi erau ai celor nepăsători. Pe aceştia nu-i interesa nici izbînda şi nici
falimentul Oastei. Treaba lui Trifa - ziceau ei - nu mă interesează cîtuşi de puţin.
Şi în sfîrşit cei puţini care priveau la el cu simpatie şi admiraţie, fără a face însă prea
mult pentru el. Cel mult dacă îi dădeau vorbe încurajatoare şi cîte un articolaş la foaie...
T-
Dar pe linia organizării se vor continua iniţiativele. Vor veni pe rînd: adunările Oastei,
misionarii Oastei, steagul Oastei, salutul Oastei...
Pag. 61
O oaste trebuie să aibă neapărat şi steagul ei, - va spune păr. Iosif dînd la gazetă forma
şi îndrumarea cum să fie făcut şi purtat steagul la adunările şi ieşirile duhovniceşti.
Vor veni “manevrele” Oastei, cum vor fi denumite pelerinajele sau adunările de
evanghelizare în public.
Va veni salutul Oastei, care s-a statornicit să fie:
Slăvit să fie Domnul
cu răspunsul:
În veci. Amin.
Vor veni cărţile Oastei, librăria Oastei, tipografia Oastei, maşina Oastei... Fiecare la
rîndul şi la timpul lor.
Toate acestea vor îmbogăţi şi înfrumuseţa un început atît de fericit şi plin de speranţe,
cum s-a dovedit încă din primul an, ca un dar şi har ceresc pentru biserica noastră şi
pentru poporul nostru.
O, dacă ar fi înţeles acest lucru tot atît de bine şi cei din fruntea bisericii şi poporului,
cum l-au intuit mulţimea cea mare şi de jos. Ce minunat s-ar fi putut împlini planul
mîntuitor pe care Dumnezeul nostru l-a avut cu ţara noastră. Şi cum s-ar fi schimbat
radical tot cursul istoriei noastre.
Dar atît “elita” noastră naţională cît şi cea religioasă de atunci, au zădărnicit acest plan
Dumnezeiesc. După cum îl zădărnicise cîndva şi elita poporului iudeu (Luca 7, 30). Spre
nefericirea noastră de astăzi, ca şi a acelora de demult.
După cum lumina cînd este aprinsă şi arde în mijlocul celorlalte lumini, răspîndeşte
mai multă lumină,
şi are mai multă frumuseţe,
- tot aşa şi viaţa noastră, dacă este aprinsă pentru Hristos
şi arde frumos în mijlocul celorlalţi fraţi în ascultare şi rînduială,
va fi mai frumoasă şi mai strălucitoare...
Atunci ne vom putea face mii de învăţăcei, căci noi vom fi pildă vie de fapte bune.
T-
Omilia Tesaloniceni
Pag. 62
Cînd sunat-a Deşteptarea
Cînd sunat-a Deşteptarea

glasul goarnei desluşit
ne-am sculat din somnul morţii
din păcate ne-am trezit
şi prezenţi la datorie
legămînt ceresc am pus
că vom fi ostaşi ai Crucii
luptători ai lui Isus.
Domnul ne-a chemat la luptă

noi pe El luîndu-L Scut
şi luîndu-L Steag şi Ţintă,
lupta sfîntă-am început.
Prin credinţă şi iubire
noi am biruit mereu
căci sîntem ostaşii Crucii
şi cu noi e Dumnezeu.
Lupta Domnului e sfîntă,

sfînt e Ţelul ce-l avem,
voluntari luptăm în Oaste,
voluntari pe veci ne vrem.
Steagul biruinţei noastre
să se nalţe tot mai sus
să răsune mai puternic
imnul slavei lui Isus.
Lupta-i grea, duşmanu-i tare

sub loviri noi sîngerăm
dar cînd Domnul Scut ne este
nu ne temem, ci luptăm.
Vrem să mergem pîn-la capăt
credincioşi prin orice greu
vom învinge, vom învinge
căci cu noi e Dumnezeu.
Pag. 63
Un steag ceresc
Un steag ceresc se nalţă peste zare

desfăşurat măreţ şi glorios
divin îndemn arzînd cu-nflăcărare
spre Numele şi Cauza lui Hristos
Aşa este Lucrarea Sa

şi Adevărul nalt din ea
viaţa ei este Hristos
El Ţelul ei cel luminos.
Ard peste ea Cuvîntul şi Lumina

descoperite unic pentru noi
spre cel din urmă har pentru deplina
mărturisire-n vremea de apoi.
În numele vieţii viitoare

a voastre şi-a urmaşilor, priviţi
cerescul steag şi Ţinta nălţătoare
- şi-nflăcăraţi sub umbra lui veniţi.
Simbol al biruinţei şi al luptei

se nalţă steagul Lui victorios
spre-avîntul sfînt şi jertfa ne-ntreruptei
trăiri cereşti în slujba lui Hristos.
Nimic nu mulţumeşte aşa pe Dumnezeu ca o viaţă bună şi curată predată în slujba Lui.
T-
Pag. 64
Cap. 8
Aşezarea temeliilor veşnice
E rau anii începutului.
Minunata Lucrare a lui Dumnezeu propăşea fericit. Îndrumătorul ei văzut, era îndrumat
îndeaproape de Îndrumătorul ei Cel Nevăzut care era Duhul Sfînt. Pas cu pas, în tot ce a
urmat, în toate trebuinţele care se iveau, gornistul prin care se dăduse alarma împotriva
păcatului şi pierzării era folosit de Domnul ca un vas sfînt prin care El Însuşi Îşi făcea
puternica Sa lucrare în mijlocul poporului nostru. Ce minunat se vede acum de la
depărtarea atîtor zeci de ani, frumuseţea cutremurătoare a acestei griji îndeaproape a
Duhului Sfînt, de toate trebuinţele Lucrării Sale. Ce duioasă şi scumpă era grija
Mîngîietorului trimes nouă de Preadulcele nostru Mîntuitor şi Mijlocitor Isus de la Tatăl
nostru Cel Ceresc, după făgăduinţa Lui: Vă voi trimite pe Mîngîietorul (Ioan 16, 7).
Încă de la început, Cuvîntul Domnului care voia să mîntuiască tot neamul nostru a
vorbit Lucrării Oastei prin care voia să facă această mîntuire, - în felul cel mai apropiat,
mai limpede şi mai cald cu putinţă. I-a descoperit acestei Lucrări adevărul cel mai fericit
şi mai strălucit.
I-a aşezat temeliile cele mai sigure şi mai luminoase.
I-a fixat Ţinta cea mai limpede.
Şi i-a arătat drumul cel mai scurt şi mai frumos, pînă la Ea, la această Ţintă.
Cu Lucrarea Oastei Dumnezeu n-a făcut ca şi cu alţii. Ei nu i-a dat o trîmbiţă
încurcată, un adevăr îndoielnic, un duh tulburat, un Isus aspru. Nu i-a dat o Evanghelie
grea şi chinuitoare prin vreun lucrător ambiţios, nesupus şi trufaş.
Ci i-a dat trîmbiţa cu sunetul cel mai desluşit. Adevărul cel mai blînd şi mai sigur.
Duhul cel mai liniştit. Hristosul Cel mai Dulce. Evanghelia cea mai fericită şi uşoară a
dragostei smerite, curate şi fierbinţi, - prin lucrătorul cel mai asemănător în suferinţă, în
iubire, în bunătate şi în sărăcie, cu Domnul său...
T-
Pag. 65
La îndemnul şi inspiraţia Duhului Sfînt venise hotărîrea din zorii Anului Nou, acest
prim pas pe drumul mîntuitor al întoarcerii cu toată faţa noastră spre Dumnezeu. Şi tot la
îndemnul şi inspiraţia Lui, vor veni şi paşii următori, căci cînd Dumnezeu începe o
lucrare, El - cu siguranţă - o va şi sfîrşi! Satana şi lumea vor putea pune piedici, iar
piedicile acestea - prin îngăduinţa lui Dumnezeu - vor putea întîrzia poate o vreme această
lucrare. Ori necredinţa şi răutatea oamenilor, o vor putea zădărnici pentru unii - dar pînă la
urmă ea va aduce tuturor celor ce o vor primi pentru ei înşişi, minunata mîntuire a lui
Dumnezeu.
Iar scopul pentru care Dumnezeu a rînduit-o va fi - cu siguranţă şi cu bucurie - atins!
T-
Temelia: Hristos
T-
Odată cu planul Lucrării, Duhul Sfînt i-a descoperit păr. Iosif şi temelia pe care să
zidească această Lucrare.
Prin lumini tot mai puternice, i-a arătat repede şi sigur tot mai clar, pas cu pas, ce
trebuie să facă şi cum trebuie să zidească. Astfel el a înţeles şi a ştiut de la început că taina
şi puterea biruinţei lui şi a Oastei - stă şi va sta în Hristos. În Cuvîntul lui Hristos, în
puterea lui Hristos, în Jertfa lui Hristos...
“Toată lucrarea mîntuirii noastre - va spune el încă de la început - stă şi va sta numai
în Crucea şi în Jertfa Lui Isus Cel Răstignit. Crucea Lui de pe Golgota a făcut - şi va face -
lucrarea mîntuirii noastre. Fără această Jertfă toată lupta şi truda noastră este în zadar.
Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mîntuire, stă numai în credinţa şi
în încrederea noastră neclintită în Crucea şi în Jertfa lui Isus Cel Răstignit. De fapt
Lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit...
Deci fraţii mei, cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, la Isus Cel
Răstignit, după cum a spus şi a scris marele apostol Pavel că n-am avut de gînd să ştiu
între voi nimic altceva decît pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Cor. 2, 2). Şi cu ochii ţintă
la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus... (Evrei 12, 2).
T-
De fapt aceasta nu era o descoperire ci mai degrabă o redescoperire. Hristos era în
mijlocul nostru dar noi nu-L cunoscusem. Bătea la uşa noastră, dar noi nu-L simţeam. Ne
vorbea de lîngă noi, dar noi nu-L auzisem. Era trimes la noi să ne aducă mîntuirea slăvită,
dar noi nu-L primisem. Căci nu fusese nimeni să ne trezească din somnul păcatelor în care
zăceam. Nici să ne arate limpede calea şi lumina ieşirii din întunericul şi rătăcirile prin
care bîjbîiam.
Acum Hristos era înălţat cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărîrea
sufletului, în faţa tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.
Acum chemarea Lui o auzeau cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum n-o mai
auziserăm nici odată. Cel ce ni-L arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Isus. Şi că tot ce spune
el despre mîntuirea şi viaţa cu Isus, el le trăieşte în totul. De aceea îl ascultau tot mai
multe suflete şi îl urmau mai cu drag.
T-
Pe măsură ce ochii slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpînul său Isus, iar urechea lui
era tot mai atentă la Cuvîntul Lui, viziunea i se adîncea şi i se lărgea pătrunzîndu-se tot
mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea salvarea noastră, şi
ca indivizi şi ca popor.
Astfel cea dintîi şi cea mai mare trebuinţă a ţării noastre şi a poporului nostru aflăm
puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.
Pag. 66
Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic. Toate le-am dobîndi
prin El şi o dată cu El, căci în El avem totul deplin (Col. 2, 10).
Curînd el va spune: de fapt nu beţia şi sudalma sînt răul cel mai mare de care suferă
poporul nostru - ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel
Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul acestor
ruşinoase păcate şi patimi ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate
a lui Dumnezeu.
Astfel se aşeză tot mai puternic şi mai adînc, ca Piatra din capul unghiului Lucrării,
temelia cunoaşterii şi primirii lui Isus Hristos ca Mîntuitor personal, de către oricine îşi
doreşte cu adevărat mîntuirea sufletului şi mîntuirea neamului nostru. Căci încă de la
început, în viziunea păr. Iosif, aceste două mîntuiri - a sufletului şi a neamului - erau strîns
legate una de alta. Ba încă el chiar condiţiona mîntuirea noastră de lupta pentru mîntuirea
tuturor a lor noştri. Hristos nu S-a mîntuit numai pe Sine, ci a murit pentru mîntuirea
multora. Sf. ap. Pavel de asemenea, după cum scrie el însuşi “noi n-am căutat folosul
nostru ci al celor mulţi ca să fie mîntuiţi...” (1 Cor. 9, 12).
Ceilalţi apostoli şi Sfinţi Părinţi de asemenea.
Nici noi nu vom putea fi mîntuiţi altfel. Temelia cea dintîi pentru mîntuirea sufletului
nostru, este să-L cunoaştem şi să-L primim în inima şi în casa noastră pe Hristos. Apoi cea
de a doua tot aşa de însemnată este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii să-L
cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mîntuitor şi Stăpîn pe El.
În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.
T-
Naşterea din nou
T-
Minunea descoperirii lui Hristos face în sufletul nostru o altă minune: lucrarea tainică
şi Dumnezeiască a naşterii din nou. Taina Pocăinţei care este o lucrare a Duhului Sfînt,
recunoscută ca una dintre cele şapte Taine ale Bisericii, numită în alt fel şi taina
convertirii sau taina naşterii din nou - este acea lucrare Dumnezeiască pe care o face, şi
trebuie s-o facă, - în viaţa fiecărui om, Duhul Sfînt şi Cuvîntul Sfînt.
“Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu - a spus
Mîntuitorul către Nicodim, adăugînd că dacă nu se naşte cineva din Apă şi din Duh nu
poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3-5). Desigur, înţelegînd pentru această
naştere din nou prin Apă - Cuvîntul lui Dumnezeu, Sfînta Scriptură, după cum explică
Însuşi Mîntuitorul în Ioan cap. 4, 14: “... apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-
un izvor de apă care va ţîşni în viaţa veşnică...” Şi după cum arată şi sfinţii apostoli în
epistolele lor: sf. Pavel în Tit 3, 5: “... El ne-a mîntuit prin spălarea naşterii din nou şi prin
înnoirea făcută de Duhul Sfînt.” Sau în Romani 10, 17: “... credinţa vine prin auzire, iar
auzirea vine prin Cuvîntul lui Dumnezeu”.
Sf. Iacov în cap. 1, 18: “El de bunăvoia Lui ne-a născut prin Cuvîntul Adevărului...”
Sf. Petru în 1 Petru 1, 23: “Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămînţă care
poate putrezi ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu care este viu
şi care rămîne în veac...”
Sf. Ioan în Ep. 1 cap. 3, 9: “Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte pentru
că sămînţa lui Dumnezeu rămîne în el şi nu poate păcătui fiindcă este născut din
Dumnezeu”.
Deci este vorba de acea tainică lucrare şi schimbare pe care o fac în viaţa celui ce
crede şi se întoarce, Cuvîntul lui Dumnezeu, Apa cea Vie. Şi Duhul lui Dumnezeu, Puterea
cea Vie şi cerească.
Pag. 67
Această Lucrare e o taină şi o minune Dumnezeiască după cum limpede a spus

Mîntuitorul: “... este ca şi vîntul căruia îi auzi vuietul dar nu ştii nici de unde vine nici
încotro merge”(Ioan 3, 8). Sau: ... este ca şi cu sămînţa care pusă în pămînt... creşte şi
rodeşte totul. Este ca altoiul pus în pom: - schimbă şi înnoieşte totul. Este ca aluatul pus
într-o frămîntătură: - dospeşte şi îmbunătăţeşte totul.
Această schimbare şi înnoire o făcuse Cuvîntul şi Duhul lui Dumnezeu mai întîi în
viaţa slujitorului de care Se folosea acum spre a face acest lucru şi în alţii, iar această
schimbare şi înnoire se adîncea şi se desăvîrşea mereu. Fiindcă aşa lucrează totdeauna
Domnul Isus! Sufletul acela prin care Duhul Sfînt vrea să aducă pe mulţi la o stare după
voia lui Dumnezeu, trebuie să fie el însuşi mai întîi cioplit şi curăţit. Spre a fi apoi cît mai
potrivit pentru ceea ce Dumnezeu vrea să facă prin el.
Dumnezeu, în tot ce face, este înţelept şi bun: lucrînd, Îşi desăvîrşeşte mereu unealta
prin care lucrează. Învăţînd, îl face tot mai învăţat pe învăţător. Ducînd lumină, îl face tot
mai luminos pe acela prin care luminează. Căci precum un zidar trebuie să se afle
totdeauna mai presus decît lucrarea pe care o face, tot aşa se cere neapărat să fie şi
lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întîi să aibă el o stare şi o viaţă mai înaltă, mai sfîntă, mai
smerită şi mai plină de roadele Duhului Sfînt, - apoi va putea face ca aceste lucrări să se
facă şi în alţii.
Trebuia mai întîi ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuşi în toată fiinţa şi
trăirea lui, pentru ca apoi să poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni nu va
putea vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Iată cum mărturiseşte păr. Iosif despre naşterea sa din nou, despre schimbarea şi
înnoirea făcută de Dumnezeu în starea şi în viaţa lui:
“...dacă această gazetă place, şi dacă scrisul ei a început să cîştige suflete pentru
Hristos, apoi lucrul acesta nu stă în meşteşugul penei de scris ci în sufletul care scrie
această gazetă. Puterea acestei gazete stă tocmai în aceea că o scrie un suflet care s-a
hotărît pentru Hristos. O scrie un suflet care şi crede el însuşi întîi ceea ce scrie. Şi care
face el însuşi întîi ceea ce îi învaţă pe alţii...
Căci şi eu “m-am schimbat”, după ce m-am hotărît, (după ce m-am născut din nou) -
lucrul acesta este firesc, este normal. Ar fi foarte nefiresc să fi rămas tot neschimbat şi
după ce m-am hotărît să trăiesc pentru Hristos. O hotărîre ce nu schimbă pe om n-ajunge
nimic. E o hotărîre fără Hristos şi fără nici o putere.
Eu nu mă ruşinez să spun că m-am schimbat după ce m-am hotărît să trăiesc cu Hristos
şi pentru Hristos. O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul meu după ce m-am hotărît
să trăiesc aşa cum spune Evanghelia...”
T-
L. S. nr. 46 din 25 noiembrie 1923 - “Şi eu m-am hotărît”.
T-
Desigur aceasta este taina şi explicaţia izbînzilor minunate ale păr. Iosif şi ale Lucrării
Oastei. Aceasta va fi întotdeauna puterea şi condiţia fără de care nici un lucrător şi nici o
lucrare a Evangheliei nu poate avea roade.
O, dacă ar crede şi dacă n-ar uita acest mare adevăr nici unii din cei care au venit şi
vor mai vrea să vină în această Lucrare Dumnezeiască a Evangheliei lui Hristos Domnul!
O, dacă s-ar încredinţa cutremurător toţi acei care vor să lucreze în ea, că fără o sfîntă şi
totală schimbare şi înnoire în viaţa şi în fiinţa lor nu vor putea sluji nici odată pe Domnul,
şi nici nu vor putea vedea nici odată mîntuirea Lui.
Condiţiile acestea, puse celui mai dintîi ostaş şi lucrător sînt obligatorii şi celui mai
din urmă.
Pag. 68
Pe urmele lui Hristos este dator să calce întocmai ca primul, oricare din cei care vin şi
doresc să intre în această Lucrare, - pînă la sfîrşit.
Cine intră într-o coloană dar nu ţine nici cadenţa şi nici alinierea cu coloana - este un
încurcat şi un încurcător. Va sfîrşi prin a fi în curînd aruncat afară ca un netrebnic.
T-
Descoperirea Bibliei
T-
Plinătatea vieţii în Hristos este deci după naşterea noastră din nou taina biruinţei
noastre în toate luptele cu păcatul şi cu diavolul. Aceasta este taina şi puterea noastră de
rodire în viaţa de credinţă şi de mîntuire sufletească. În plinătatea acestei cunoaşteri şi
vieţuiri în Hristos şi prin El, stă şi taina ridicării noastre ca popor şi ca frăţietate
duhovnicească.
Dar pentru dobîndirea acestui dar ceresc se cere în primul rînd cunoaşterea şi adîncirea
Sfintelor Scripturi. Se cere neapărat citirea şi trăirea Bibliei.
Acest însemnat lucru este tot ceea ce ne-a lipsit şi ne lipseşte nouă acum, pentru a
birui răul de care suferim, pentru a ne ridica din decăderea în care sîntem, pentru a ne
înălţa la starea vrednică de Dumnezeu şi cerută de credinţa în Hristos Mîntuitorul pe care
o mărturisim... Vindecarea şi mîntuirea noastră, ca inşi şi ca neam, nu va putea veni
niciodată prin altceva decît prin cunoaşterea şi trăirea Sfintelor Scripturi.
Astfel, încă în vara aceluiaşi an, 1923, retras pentru un timp de meditaţie într-un
concediu de sănătate, păr. Iosif a adîncit puternic şi cu lumină nouă Sfîntul Cuvînt al lui
Dumnezeu, Biblia.
Reîntors la gazetă, el va mărturisi:
“...în citirea şi adîncirea Scripturilor mi-am petrecut cele două luni... şi acum mă
reîntorc la această gazetă şi mai hotărît pentru Isus Hristos şi Evanghelia Lui. Mă întorc la
Sibiu schimbat. Adică mă întorc hotărît să trăiesc deplin lui Hristos şi pentru Hristos. Şi să
hotărăsc şi pe alţii să apuce această cale de îndreptare şi mîntuire sufletească...”
T-
L. S. nr. 37 din 23 septembrie 1923.
T-
Astfel Duhul Sfînt i-a descoperit încă de la începutul Lucrării Oastei că dezgroparea
Bibliei de sub lespezile neştiinţei şi de sub praful nepăsării de veacuri, va fi pînă la urmă o
primă condiţie pentru dezrobirea şi ridicarea din păcat şi înapoiere, a fiecărui suflet şi a
întregului popor.
Numai lumina Evangheliei va putea aduce primăvara şi învierea noastră sufletească.
Numai puterea Cuvîntului şi Duhului Sfînt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe
toţi morţii în patimi şi îngropaţi în păcate. Pe toţi cei ţinuţi în robie şi în orbie sufletească
de către satana, duşmanul cel de moarte al sufletului nostru şi al neamului nostru.
Sfînta Scriptură trebuie deci adusă la tot poporul şi tot poporul trebuie adus la ea!
Sfînta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi dusă în familii, în societate, în mijlocul
lumii şi în viaţa fiecărui om.
Mîntuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos nu trebuie să fie numai un “Prizonierat”, un
“Condamnat” al chivotului şi al altarului, la care să mergem doar din cînd în cînd, ca la un
scurt “vorbitor”. După care apoi noi să-L lăsăm pe El iarăşi tot acolo. Şi mergînd, să ne
trăim afară viaţa fără de El.
A sosit vremea să-L luăm de acolo, să-L “eliberăm din altar”, să-L scoatem şi să-L
ducem pretutindeni în viaţa oamenilor, în problemele lor, în umblarea şi în munca noastră
de toate zilele. Isus Hristos trebuie să fie zilnic Domnul şi Stăpînul nostru, Tovarăşul şi
Pag. 69
Îndrumătorul nostru, Lumina şi Pilda trăirii noastre. Pe El trebuie să-l întrebăm. De El

trebuie să ascultăm. Lui să ne mărturisim. Şi pe El să-L iubim, devenind una cu El, fiecare
şi toţi.
Cuvîntul Lui să devină Dreptarul vieţii fiecăruia dintre noi.
Duhul Lui să devină felul nostru de a fi.
Părtăşia şi Prezenţa Lui să ne devină condiţia noastră de viaţă, fără de care să nu mai
putem trăi!...
T-
Desigur, o muncă şi o luptă uriaşă se prevede că va trebui dusă pentru ajungerea
acestui scop şi al acestui nivel!
Marile puteri potrivnice sînt multe şi tari.
Marele întuneric şi marea nepăsare de veacuri, devenite “tradiţie”, se vor împotrivi din
răsputeri oricărui suflet înnoitor.
Comoditatea îngheţată şi păcatele încetăţenite, care se vor vedea ameninţate de
primăvara Evangheliei, - vor stîrni din greu crivăţul urii şi calomniilor împotriva razelor
binefăcătoare pe care le va aduce soarele Bibliei care îşi vesteşte răsăritul ceresc peste
hotarele ţării noastre şi al inimilor noastre.
Vor trebui ridicate stavilele grele şi ruginite care de veacuri opresc revărsarea
binecuvîntată a şuvoaielor mîntuitoare peste sufletul poporului nostru.
Dar Praznicul Paştilor noastre, sărbătoarea renaşterii noastre în Hristos, tot va trebui să
vină odată!
Ceea ce Dumnezeu a făcut prin Cuvîntul Său Sfînt în viaţa altor popoare, care L-au
descoperit înaintea noastră, trebuie să vedem şi la noi odată şi odată, oricît de lung va fi
drumul urcuşului nostru spre această luminoasă ţintă. Oricît de grea va fi lupta noastră
pentru această slăvită biruinţă şi oricît de multe vor fi jertfele care ni se vor cere pentru
această fericită împlinire, Dumnezeul mîntuirii noastre tot ne va ajuta s-o ajungem odată şi
odată, dacă lucrăm şi luptăm cu o neclintită statornicie şi nădejde.
O, ce negrăită şi strălucită va fi atunci bucuria culesului pentru cei care umblă acum
plîngînd cînd aruncă sămînţa acestui sfînt început! O, cu ce cîntări de veselie vor secera
mulţumirea, acei care încep să semene acum cu atîtea lacrimi! (Psalm 126, 5-6).
T-
Acum însă, o luptă crîncenă trebuie începută şi dusă cu toată hotărîrea pentru acest
mare şi Dumnezeiesc scop sfînt.
Slujitorului ales de Dumnezeu pentru aceasta, i-a fost pusă în mîini parcă fără voia
oamenilor şi împotriva dorinţei lor, o unealtă puternică: trîmbiţa şi arma unei gazete care
se răspîndea frumos şi ajungea peste tot. Iar în suflet îi fusese pusă o tărie şi o încredere
nezdruncinată în voia şi planul lui Dumnezeu datorită căruia era el acolo unde era şi făcea
ceea ce făcea.
Cu opintiri hotărîte şi cu scris inspirat, el înlătura cu fiecare pagină scrisă întunericul,
- şi aducea tot mai puternic la cunoştinţa lumii lumina şi bogăţia nebănuită a Sfîntului
Cuvînt Dumnezeiesc.
În formele şi cuvintele cele mai vii şi mai atrăgătoare, el ştia să înfăţişeze adevărurile
veşnice şi mîntuitoare conţinute în Biblie. O sete sfîntă şi nemaicunoscută înainte la noi,
se trezea după citirea şi cunoaşterea Bibliei, datorită mărturisirilor lui.
Ceea ce nu se mai văzuse niciodată în poporul nostru începea să se vadă acum.
Cercurile cele mai largi şi neştiutoare aflau despre Biblie în felul acesta pentru prima dată.
Şi mulţimile veneau s-o ceară. Mulţi îşi vindeau - cum s-ar zice - haina, ca s-o cumpere.
Mulţi alergau să înveţe carte numai de dragul de a putea citi singuri în Cuvîntul Domnului.
Pag. 70
Nenumăratele cereri după Biblie şi mulţumiri pentru primirea ei din vremea aceea, sînt cea
mai puternică dovadă despre acest lucru. Zeci şi sute de mii de exemplare din Biblie s-au
împărţit prin stăruinţele păr. Iosif şi s-au răspîndit în anii aceia binecuvîntaţi.
Curînd nu se mai găsiră Biblii nici Noul Testament. Trebuiră mereu noi şi noi tipăriri.
Iată cîteva din cuvintele cu care păr. Iosif îndemna încă de la început la citirea şi
trăirea Bibliei:
“...Sînt zece ani de cînd am început să citesc întîia dată în Biblie. Atunci, la început,
mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar citind-o regulat şi azi şi mîine, am aflat în ea
o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care niciodată nu mi-aş fi putut închipui că
le are, - de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de cîte ori citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-
o mină de mărgăritare scumpe. Din ce intru şi din ce sap mai adînc... dau peste noi şi noi
comori.
Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă îndeamnă, mă luminează şi mă
întăreşte în toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să-
L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă (Filip. 1, 18). Ea îmi dă toate armele ce
trebuiesc unui “nebun ostaş al lui Hristos”.
Acum, după zece ani, simţesc că Biblia face parte din însăşi viaţa mea. Biblia este o
parte întregitoare, o lipsă a vieţii mele întocmai ca şi apa pe care o beau, ca aerul ce-l
răsuflu şi pîinea ce o mănînc. În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simţesc o sete a
sufletului care mă mînă ca pe un cerb (Ps. 41) să mă adăp la izvoarele ei. Simţesc o foame
a sufletului care mă mînă să caut cuvintele ei şi să mă hrănesc cu ele în fiecare zi (1 Tim.
4, 6).
Biblia este legătura mea zilnică cu Mîntuitorul. De cîte ori o deschid şi citesc în ea,
simţesc ceva ce trece din ea în mine şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere,
cu tărie şi bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în toată ziua mă întîlnesc cu
Mîntuitorul meu Isus Hristos şi stau de vorbă cu El şi El cu mine.
Tot ce sînt şi tot ce am este al Bibliei. Biblia scrie şi Lumina Satelor. Luaţi-mi Biblia -
şi mi-aţi luat totul. Opriţi-mă să nu citesc în ea şi Lumina Satelor se va stinge.
Dar de cîte ori citesc Biblia simţesc şi o mare durere. Îmi vine să plîng de durere cînd
mă gîndesc cîţi oameni nu au aflat şi nu cunosc încă comorile sufleteşti ale Bibliei. Cîţi se
pogoară în pămînt, înainte de a gusta din izvoarele Bibliei.
Cititorule, ai tu Biblia în casa ta şi citeşti tu regulat în ea?“
T-
L. S. duminică 4 martie 1923, pag. 1.
T-
“Biblia este cartea cea mai răspîndită de pe pămînt. În vremea din urmă, răspîndirea
Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspîndit atîtea milioane
de Biblii încît Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi.
Chiar şi această minunată răspîndire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta ci
ea este Cartea lui Dumnezeu, şi se răspîndeşte pentru împlinirea Scripturii care zice: “...şi se
va predica această Evanghelie în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor...”
T-
L. S. 1923, nr. 8 pag. 3.
T-
“Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus
cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi sf. ap. Pavel: “...toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură” (2 Tim. 3, 16).
Cînd, aşadar, cineva ia în mînă Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a
Pag. 71
lui Dumnezeu. Cînd vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu, eu socot că una din
întrebări va fi aceasta: Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea ta de pe
pămînt, despre starea păcatului care te omoară, - şi despre iertarea Mea care îţi dă viaţa
prin Sîngele Fiului Meu. Şi îţi arătam în acea carte, cum să trăieşti ca un fiu al Meu. Ai
citit tu această scrisoare?
- Doamne, vei răspunde tu, dar eu n-am deschis-o nici odată.
Vai va fi ţie cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns!”
T-
L. S. 1923, nr. 8, pag. 3.
T-
“...Numărul acesta din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor
noştri această Carte a Vieţii.
...Lumina Satelor le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta ci le duce şi
Cuvîntul lui Dumnezeu care rămîne în veac. Gazeta noastră tocmai aceasta o vrea. Să se
facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură cu cititorii noştri, aşa cum stă
dascălul în şcoală cu şcolarii săi.
În numărul acesta gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi
despre multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu multe
învăţături bune se va alege...”
“Cititorule, Biblia este o carte scrisă anume pentru sufletul tău, pentru frămîntările,
durerile şi bolile sufletului tău, citeşti tu această carte?
Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din cer anume pentru tine, - desfaci tu această
scrisoare ca s-o citeşti?
Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alerga grăbit şi nesilit să o citeşti ce-i
scris în ea. Şi iată că aici, Împăratul ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mîntuirea
sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea.”
T-
L. S. 1923, nr. 8, pag. 3-4.
T-
Pentru încurajarea citirii şi răspîndirii Bibliei, păr. Iosif începu curînd prin foaie “O
şcoală Biblică”, încurajînd cu premii în bani şi cărţi, cu îndemnuri şi tîlcuiri - pentru
cercetarea şi adîncirea Sfintei Scripturi.
Curînd ideea aceasta a intrat şi în obişnuinţa adunărilor ostăşeşti unde începură să se
ţină seri de “şcoală Biblică” din care toţi cei care luau parte la ele se întorceau cu o tot mai
adîncă cunoaştere şi trăire a Cuvîntului Sfînt. Şi cu o tot mai mare dragoste faţă de Cartea
Domnului Biblia.
T-
- Ce idei mari erau acestea! Ce viziune profetică, ce iniţiative salvatoare, ce moment
unic. Ce curs fericit şi-ar fi urmat prin ele şi de la ele, destinul poporului nostru şi chiar
istoria bisericii noastre!
Dar unde erau cei ce trebuiau să înţeleagă, să se însufleţească şi să poarte fericiţi
pretutindeni acest mesaj divin!
Ce mici sînt vremile marilor oameni!
T-
În templul Credinţei străbune

Pag. 72
În templul Credinţei străbune

Hristos ne-a dorit luminoşi,
Cuvîntul curat să-I răsune
spre fii şi mai buni credincioşi.
În templul Credinţei primite

e jertfa şi-avutul lăsat,
viaţa şi pilda, sfinţite
spre noi, de la cei ce-au plecat.
În templul Credinţei curate

frumos şi cinstit să trăim,
cît inima simte şi bate
mai cald şi mai nalt să iubim.
În templul Credinţei divine

mereu Adevărul trăind,
în căi şi-n credinţe străine
nicicînd nu cădem, priveghind.
În templul Credinţei păstrate

din moşi şi strămoşi luminos,
Stăpîn ascultat întru toate
luptăm să rămînă Hristos.
Pag. 73
Cuvîntul Tău
Cuvîntul Tău Etern Stăpîn

e mai statornic decît toate
a-Tale-orînduiri rămîn
pe veci de veci nestrămutate.
Cuvînt Slăvit, doar Tu mi-eşti far

avînt, putere şi iubire
şi scut şi-alin şi drum şi har
spre slavă şi desăvîrşire.
Cuvîntul Tău Isuse-n veac

este-adevăr şi părtăşie
cînd toate pier şi se desfac
e-n veci curata apă vie.
Cuvîntul Tău Duhule Sfînt

e frumuseţe şi putere
etern şi dulce crezămînt
spre Sărbătoare şi-nviere.
Cuvînt Slăvit, lumina mea

Tu-mi creşti curat viaţa nouă
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii Tale rouă.
Sfînt Adevăr Desăvîrşit

fii-mi toiag şi scut şi soare
pîn-la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!
Pag. 74
Cap. 9
Înţelepciunea şi puterea
Î n viaţa poporului nostru şi în istoria bisericii noastre aşa ceva apărea cu totul nou.
Chiar şi pentru tînăra conducere a bisericii ardelene care după cum am văzut era însufleţită
de cele mai frumoase idealuri şi dornică de a întreprinde ceva nou spre a stăvili răul şi
spre a da un imbold mai puternic luptei bisericii pentru însănătoşirea societăţii. Dar la aşa
ceva nici n-a gîndit, nici n-a dorit. Ar fi vrut să se facă ceva nou, dar nu aşa.
Începutul făcut cu Oastea nu numai că nu le apărea ceva clar, dar le prevestea ceva
neplăcut. De aceea “comitetul” a căutat îndată să se retragă “prudent”, încă din primele
luni. Iar conducerea aştepta ca la o răscruce, nehotărîtă, nici pentru, nici contra, ca să vadă
totuşi ce curs vor lua mai departe lucrurile. Ca să ştie cînd să intervină la timp. Nu va lăsa
să se meargă prea departe, dacă va vedea că se merge rău. Nici nu va împiedica dacă se
merge binişor. Deocamdată îi convine în general, că se lucrează. Şi că multă lume admiră
şi aplaudă. Are totuşi mari merite omul acesta.
Începutul acesta i se părea mitropolitului Bălan şi îndrăzneţ şi original. - Lupta păr.
Iosif îi părea uneori deosebit de frumoasă. Din tot felul cum decurgeau lucrurile,
autoritatea bisericească parcă îşi spunea: Pînă păr. Trifa va şti cum să o conducă şi pînă va
putea să o stăpînească, - să-l lăsăm în pace.
Cu tăcerea noastră, care va părea tuturora o aprobare pentru ceea ce face redactorul
foii noastre, - vom patrona totul, făcînd să se simtă înapoia acţiunii lui, meritul nostru.
Dacă se vor ridica cumva glasuri mai tari împotriva lui, vom şti să-i luăm apărarea fără
să ne angajăm prea mult, spre a nu lăsa impresia că ne luăm toată răspunderea pentru tot
ce face el. În felul cum lucrează acum însă nu ne temem căci toată lucrarea deocamdată
este în folosul bisericii noastre şi nu prezintă nici o primejdie pentru ea...
T-
În vremea aceasta gazeta mergea iar Lucrarea creştea în întindere şi în adîncime. Dar
erau tot mai multe de făcut.
Pag. 75
În primul rînd trebuia făcută tot mai temeinic şi mai puternic, lucrarea de zidire în
sufletele care se trezeau. Trebuia să li se întipărească limpede şi de la început în minte şi
în inimă învăţătura şi credinţa cea sănătoasă şi dreaptă prin care fiecare din cei chemaţi să-
şi ducă frumos lupta mîntuirii sale, în locul şi în starea în care l-a chemat Hristos şi l-a
aşezat Dumnezeu.
Lucrarea s-a născut în biserica noastră strămoşească, în învăţătura şi în credinţa
aceasta, Duhul lui Hristos a pus peste noi toţi adevărurile prin care, trăind şi lucrînd, să ne
aflăm mîntuirea.
Ele erau şi mai înainte, dar noi nu le-am trăit cu viaţa. Hristos era în mijlocul nostru,
dar noi nu L-am cunoscut şi nu L-am urmat. Acum cunoscîndu-L pe El să înălţăm cît mai
sus şi cît mai puternic Cuvîntul cunoaşterii şi trăirii Lui, arătînd prin aceasta tuturor ce
viaţă şi slavă era aici - iar noi n-o ştiam. Pînă se vor aprinde toate sufletele şi toată ţara
noastră de focul ceresc din vremea primilor creştini şi din zilele Sfîntului Ioan Gură de
Aur...
Bucuria celor ce-L aflau pe Domnul era ca bucuria învierii celor ce se trezeau dintr-o
moarte îndelungată şi adîncă. Strigătele lor fericite răsunau tot mai dese. Din toate părţile
veneau veştile: şi eu mă hotărăsc, - şi noi ne hotărîm...
T-
La redacţia foii părintele Iosif înfiinţase două cărţi mari: una era Cartea Oastei, în
care erau înscrişi la rînd, cu numele lor în frunte cu el, toţi cei intraţi în Oastea Domnului,
în ordinea şi cu data intrării fiecăruia. Ce minunat era să vezi pe paginile ei numele celor
care trimiseseră aici scrisori, sau veniseră să se înscrie ei înşişi cu mîna lor, după cum
spunea profetul Isaia 44, 5 - “al Domnului sînt”.
Cealaltă carte era Cartea Amintirilor în care îşi scriau impresiile lor cei care erau în
trecere pe la Sibiu. Un timp, şi pe aceste cărţi le-a avut în grija sa părintele Iosif. Ele au
ajuns cu vremea mai multe volume şi erau nişte documente de un preţ nespus de mare.
Cu venirea nenorocirilor peste Lucrarea Domnului, printre multe alte lucruri de un preţ
nebănuit de mare - s-au pierdut şi acestea. Poate pentru ca să rămînă cu adevărat numai
numele celor care au fost scrişi în Cartea cea Veşnică a Domnului nu într-aceasta
trecătoare. Numai numele acelora care fiind credincioşi pînă la moarte, au făcut ca numele
lor să rămînă strălucite pe totdeauna în faţa Domnului şi a Lucrării Sale.
Dar dacă totuşi s-ar fi păstrat aceste cărţi, s-ar vedea în ele pe lîngă mărturia frumoasă
a celor statornici, - şi mărturia cutremurătoare împotriva acelora care şi-au călcat
legămîntul şi după ce fuseseră spălaţi de Sîngele lui Hristos, s-au întors iarăşi la noroiul
din care fuseseră scoşi, cufundîndu-se în pierzare pe totdeauna...
T-
Adeziunile din primii ani, erau publicate în gazetă şi fiecăruia, păr. Iosif îi răspundea
tot prin gazetă cîteva cuvinte de luminos îndemn şi de caldă bucurie, statornicind astfel
părtăşia unei adînci legături care va închega sufletul lui de al lor în Hristos pe totdeauna.
Aceste răspunsuri luminoase vor constitui pe totdeauna condiţii mîntuitoare pentru oricine
vrea să fie un slujitor al lui Hristos şi un ostaş al Său. Strînse la un loc, aceste răspunsuri
vor constitui cîndva o carte plină de luminoase şi neîntrecute învăţături mîntuitoare.
Spicuim aici doar cîteva din aceste răspunsuri spre a folosi celor viitori ca o dovadă
despre cum de sfîntă s-a cerut de la început să fie viaţa acelora care doresc să-şi afle
mîntuirea în Hristos - prin Lucrarea aceasta a Oastei Lui.
Primul răspuns scris şi publicat în urma chemării din zorii Anului Nou 1923, este al lui
Ioan Buzaş din Jucul Românesc. El scria:
Pag. 76
“Domnule redactor! vin şi eu cu drag şi mă alătur ca tovarăş şi ostaş al Mîntuitorului

nostru Isus Hristos, împotriva faptelor celor mai urîte şi păgîneşti, beţia şi sudalma, ca să
luptăm cu credinţă împotriva vrăjmaşului nostru diavolul, să-l supunem sub picioarele
noastre.
Rog pe Bunul şi Mîntuitorul nostru Hristos, ca să ne ajute în anul acesta nou, să
mergem înainte cu spor de fapte bune pînă la sfîrşitul anului şi atunci să putem sta cu faţa
sus înaintea Conducătorului nostru Hristos. Să ne ajute Bunul şi Mîntuitorul nostru
Hristos, ca să putem atrage cît mai mulţi în tovărăşia noastră, ca să cunoască toţi ce e
tovărăşia noastră. Să cunoască toţi ce e lumina şi binele sufletesc”...
T-
Jucul Românesc, la 25 ianuarie 1923
Ioan Buzaş, econom, invalid.
T-
Sub această scrisoare păr. Iosif adaugă:
“Fii binevenit în Oastea noastră, dragul nostru tovarăş de luptă. Pe cît ştiu eu, pînă
acum nu sîntem mulţi care am iscălit hotărîrea. Dar nu ne pasă. De am fi numai cîţiva, noi
mergem înainte după Conducătorul nostru Hristos. Văzînd faptele noastre cele bune, se vor
alătura şi alţii la noi şi Oastea noastră va spori din an în an.
Şi încă ceva: lîngă numele tău văd scris “invalid”. Asta înseamnă că ai dat o parte din
sănătatea corpului tău pentru învierea ţării noastre. Sufletul tău este însă întreg, sănătos şi
frumos. Eu mă gîndesc la altfel de invalizi rămaşi după război. Mă gîndesc la cei mulţi pe
care i-a orbit, i-a şchiopătat şi i-a ciungit păcatul. Aceştia sînt invalizii cei cu adevărat
schilavi şi nenorociţi. Pe aceştia să-i atragem în Oastea noastră”.
T-
L. S. nr. 5 din 11 februarie 1923.
T-
În L. S. Nr. 7 din 25 februarie 1923, răspunde, printre altele, la scrisoarea lui Gh.
Greavu, următoarele: “...fii binevenit în Oastea noastră iubite tovarăşe de luptă... Lumea
este plină de păcate, dar tocmai acest lucru trebuie să ne îndemne la luptă, să mergem cît
mai mulţi în fronturile mîntuirii sufleteşti. Mişcarea noastră, dragă George, trebuie să fie,
trebuie să se facă, aluatul cel bun din Evanghelie (Mat. 13, 33) ca să dospească
frămîntătura nouă în traiul nostru şi al semenilor noştri. Fii şi tu un astfel de aluat... ca
alţii văzînd faptele noastre cele bune să intre şi ei în Oastea noastră”.
În L. S. nr. 10 din 18 martie 1923, răspunde altor noi înscrişi: “Fiţi bine veniţi dragii
noştri, în Oastea noastră care din zi în zi tot mai mare se face. Oastea noastră nu va rămîne
numai la aceste două porunci: să nu bei şi să nu sudui, ci va merge tot mai departe pe
urmele Mîntuitorului...”
T-
L. S. nr. 43 din 4 noiembrie 1923 scria lui George Andricu din Mîndruloc: “De acum,
dragă George, tu începi o viaţă nouă, începi viaţa cea adevărată plină cu bucuria şi
fericirea cea adevărată. Ca oarecînd Saul pe drumul Damascului, tu mergeai pe drumul
pierzării tale sufleteşti, iar această gazetă ţi-a scos în cale lumina lui Isus Hristos care te-a
întors din calea morţii. Spune şi povesteşte, dragă George tuturor, despre minunile pe care
le-a făcut Domnul Isus în sufletul tău”.
T-
În L. S. nr. 47 din 2 decembrie 1923, el răspunde lui Victor Stoica din Tohanul Nou:
“Fii binevenit în Oastea noastră iubitul nostru ostaş. Lîngă numele tău văd scrisă vorba
Pag. 77
“vopsitor”, adică meseria din care trăieşti. O, ce lucruri minunate faci cu meseria ta. Intri
într-o casă murdară, te apuci de lucru, şi cînd o deschizi e alta. E curăţită şi zugrăvită
frumos de n-o mai cunoşti. Aşa trebuie, iubitul nostru ostaş, să se schimbe şi să se
înnoiască şi viaţa ta şi a noastră, după ce te-ai hotărît să-L primeşti pe Domnul Isus în casa
sufletului tău...”
T-
...Şi sute de multe altele...
T-
Luminoasa evanghelie de la început
T-
Chiar şi din puţinele lucruri pe care le-am putut extrage în capitolele scrise pînă aici,
se poate vedea limpede cît de luminoasă şi de curată a fost Evanghelia pe care a primit-o
prin descoperire Dumnezeiască acest nou apostol ales de Dumnezeu prin care ne-a fost
înnoită solia mîntuirii nouă, în zilele noastre, în poporul nostru, în biserica noastră.
Propovăduindu-L pe Hristos Cel Viu, aflarea Lui prin naşterea din nou şi vestirea Lui
prin o viaţă predată şi trăită cu plinătate pentru El, credinţa şi mărturisirea Lui Isus Cel
Răstignit prin toată vorbirea şi fapta inspirate de Cuvîntul şi Duhul Sfînt, erau poruncile
de aur şi de foc din care s-a închegat Evanghelia trăită şi propovăduită în Oastea
Domnului de la începutul ei.
Păr. Iosif şi Oastea Domnului făceau astfel cu fapta pentru biserica noastră, - deşi nu
se tot pomenea numele bisericii la fiecare rînd sau cuvînt, - de mii de ori mai mult decît
acei care tot repetau numele bisericii pînă la nerăbdarea ascultătorilor lor.
O, ce Evanghelie strălucită era aceasta! Ce lumină căpătau prin ea şi pentru ea toate
învăţăturile şi practicile biblice ale credinţei şi bisericii noastre. Ce înalt înţeles dădea
cunoaşterea şi trăirea lui Hristos întregii noastre vieţi religioase! Oastea Domnului a făcut
dintr-o dată un salt ceresc în cunoaşterea şi trăirea Evangheliei în biserica şi în credinţa
noastră. Şi acest salt ceresc l-a făcut prin viaţa şi mărturisirea sfîntă a păr. Iosif, acest
mare om trimes de Dumnezeu la noi, cu acest mesaj divin, cu această solie Dumnezeiască
a cărei însemnătate abia atît de puţini au putut-o simţi.
Evanghelia propovăduită de păr. Iosif prin toată credinţa şi trăirea lui, era de o curăţie
şi de o valoare ca aceea a sfinţilor apostoli, a sfinţilor Părinţi, a sfinţilor martiri şi
mucenici din vremile de aur ale creştinismului. După cum spune sf. ap. Petru “către cei
care au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi
Mîntuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1, 1)... Iar lucrul acesta este dovedit de aceleaşi
roade care însoţeau atunci Evanghelia şi mărturisirea făcută de ei. Este dovedit de
minunile de convertire, de învierile din moartea păcatului, de vindecările de bolile
patimilor, de înnoirile şi transformările făcute de Duhul Sfînt în viaţa celor ce veneau în
Oaste acum. Asemenea acelora de atunci din Faptele şi Epistolele sfinţilor apostoli!
O, încă o dată: ce fericit ar fi fost viitorul poporului nostru dacă cei răspunzători de
soarta poporului şi bisericii, ar fi înţeles atunci glasul Domnului. Şi dacă ar fi sărit cu toţii
să ajute la împlinirea fericită a planului lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi, - prin Lucrarea
aceasta minunată.
Privind la acest miraculos început, oricine îşi poate uşor închipui la ce rezultat fericit
s-ar fi ajuns curînd dacă acei care aveau răspunderea şi puterea în ţară şi în biserică, ar fi
înţeles marea valoare şi slăvitul scop al acestei Lucrări duhovniceşti pentru poporul nostru
şi pentru încă cine ştie cîte alte popoare şi generaţii.
Biblia şi credinţa cea vie şi lucrătoare ne-ar fi adus curînd într-o stare din care toate
problemele, chiar şi cele economice, naţionale şi politice - nu numai cele confesionale, ar
Pag. 78
fi fost rezolvate în chip fericit şi definitiv.

Istoria şi viaţa noastră ar fi luat alt curs. Poate am fi fost feriţi chiar şi de ororile şi
nenorocirile celui de al doilea război care a trecut şi peste noi atît de cumplit, - ca şi de
urmările acestuia. Pentru că alta ar fi fost atunci cuminţenia conducătorilor şi alta ar fi fost
calea prin care s-ar fi căutat rezolvarea după voia lui Dumnezeu a problemelor nerezolvate
care au dus la conflictul nimicitor de vieţi şi de bunuri de neînlocuit. Şi altfel ar fi fost
Intervenţia Divină în cursul istoriei noastre . Acesta este adevărul!
T-
Pînă la cea din urmă clipă a graiului meu vorbit şi scris, doresc şi eu să strig tuturor
celor prezenţi şi viitori din această Lucrare Sfîntă: priviţi spre Evanghelia începutului ei:
priviţi adînc şi priviţi cutremuraţi de ce slăvită şi curată calitate era Evanghelia care am
primit-o noi: ce puternică era credinţa şi ce sfîntă era viaţa acelora care ne-au vestit nouă
Cuvîntul lui Dumnezeu. Priviţi apoi ce sublim a fost felul şi sfîrşitul felului lor de
vieţuire. Şi veţi şti prin aceasta cît de mare este datoria pe care o aveţi voi de a le urma
credinţa, de a le trăi exemplul, de a le prelua Evanghelia, de a vă menţine la acelaşi slăvit
nivel în Hristos (Evrei 13, 7)...
Mai tîrziu, după mulţi ani şi după multele necazuri şi izbelişti, ceea ce va fi mai
dureros ca toate pierderile de la Oaste nu va fi nici pierderea bunurilor materiale, poate
nici pierderea multor vieţi şi prilejuri, cît pierderea din vedere a acelei slăvite şi curate
calităţi de vestire şi trăire a luminoasei Evanghelii de la început.
Înţelepciunea în găsirea formelor şi cuvintelor inspirate de Dumnezeu, dădea acelei
Evangheliei lumina cerească prin care erau aduşi cu miile la Soarele Hristos şi la lumina Lui
minunată, oameni care atîta vreme rătăciseră şi zăcuseră în întunericul neştiinţei şi al
păcatului.
Puterea dragostei şi puterea sfinţeniei izvorîte din totala predare şi trăire în Hristos a
celui şi a celor ce duceau solia acestei Evanghelii, - era taina marilor biruinţe pe care le
avea Evanghelia şi mărturisirea lor.
Dăruirea păr. Iosif în slujba Domnului era totală.
Curăţia sfinţeniei vieţii lui era totală.
Viaţa lui de rugăciune şi părtăşie cu Domnul Isus era atît de înaltă încît ne-a inspirat
tuturor celor care am trăit lîngă el un respect sfînt.
Aceasta ne-a dat nu numai explicaţia minunilor care se făceau prin el, dar şi nivelul
pînă la care este dator să ajungă sau să năzuiască neîncetat oricine va vrea să poarte mai
departe solia unei astfel de Evanghelii în Lucrarea Oastei, pînă la venirea Domnului.
Mult mai tîrziu cînd am auzit pe cîte un avîntat cerînd “toiagul” păr. Iosif, mă gîndeam
cu amărăciune cîtă uşurătate şi nepricepere avea acest neştiutor. Poate parcurgînd pînă la
capăt şirul mărturiilor scrise în cartea asta despre istoria unei jertfe, - acela care va mai
cere acest “toiag” îşi va da mai bine seama ce “pahar şi ce botez” presupune o astfel de
solie (Marcu 10, 38).
T-
Trecînd hotarul în 1924, Lucrarea Oastei era în plin avînt duhovnicesc. Denumirea de
Isus vă cheamă propusă de primul “congres” de astă vară, n-a prins. Curînd nici nu se mai
pomeneşte de această denumire ci numai despre Oastea noastră. Încet, încet, apoi prin
scrisorile şi răspunsurile dintre ostaşi şi păr. Trifa denumirea Lucrării se transformă în
Oastea lui Hristos sau Oastea lui Isus. Pînă la urmă se statorniceşte la Oastea Domnului -
şi aşa va rămîne pe totdeauna.
Astfel denumirea care a rămas definitivă, n-a fost propusă special de nimeni. Ea a
venit de la Duhul Sfînt prin toţi, pe nesimţite, din felul de a scrie şi de a vorbi al tuturor
Pag. 79
membrilor ei. A statornicit-o însăşi caracterul Lucrării, al chemării, al luptei şi muncii ei.
Al rostului şi scopului pentru care fusese născută în biserica şi poporul nostru, în vremea
şi în împrejurările noastre. Totuşi ea apare prima dată în răspunsurile date de păr. Iosif
celor ce intrau în ea.
T-
Lupta începută anul trecut, era dusă cu o tot mai puternică hotărîre. Foaia se răspîndea
cu repeziciune în ţară şi peste hotare, purtînd focul puternic al Duhului Sfînt şi aprinzînd
tot mai multe suflete şi localităţi.
Gustul duhovnicesc trezit, cerea mereu noi scrieri şi nouă hrană, tot mai multă şi tot
mai felurită pentru nevoile sufleteşti ale celor ce căutau pe Domnul. Sărăcia şi lipsa
noastră de carte duhovnicească atunci era totală. Nu aveai să pui nimic în mîna celui ce-ţi
cerea aşa ceva. Foamea şi setea după auzirea Cuvîntului creştea, iar numărul flămînzilor
creştea şi el. În curînd nu va ajunge numai gazeta. Vor trebui cărţi tot mai multe şi mai
felurite. Iar pentru asta va trebui un centru, o librărie care să se ocupe cu trimiterea lor. Va
trebui pînă la urmă poate o tipografie prin care să le procuri, fiindcă puţinele tipografii
care sînt, pe lîngă că-s atît de aglomerate sînt şi peste măsură de scumpe...
Dar toate acestea erau deocamdată în anul 1924 gînduri care i se limpezeau ca o
trebuinţă de viitor. Acum însă, aşa ceva îi este încă cu neputinţă. Acum era numai gazeta la
care munceşte din greu, dar fericit fiindcă vede crescînd minunat rodul ostenelilor şi
jertfelor sale pentru Domnul.
În tot acest al doilea an continuă lupta cu răspîndirea şi adîncirea Bibliei. Se iniţiază
prin foaie o “Şcoală Biblică”, cu întrebări şi răspunsuri din Biblie şi se fixează premii în
bani şi în cărţi pentru cele mai bune. Începutul l-a făcut cu un abonat din America, Ilie
Laza, care a trimis redacţiei 5 dolari care să fie daţi premiu pentru cel mai bun răspuns la
4 întrebări biblice puse de dînsul...
În adaosul la scrisoarea lui Ilie Laza păr. Iosif spune:
“Iată un lucru de toată lauda. Lumina Satelor se trudeşte acum de ani de zile să
trezească în cititorii ei dragostea şi plăcerea de a citi în Biblie şi ne bucurăm foarte mult
cînd unul din abonaţii noştri, cuprins şi aprins de rîvnă pentru Cuvîntul lui Dumnezeu, s-a
gîndit astfel să ajute Lucrarea Domnului. Noi ne trudim să-i împroprietărim pe toţi cu
ţarina bogată a Bibliei. Fratele Ilie ne vine în ajutor. Cuminte lucru ai făcut dragă Ilie, căci
umblînd oamenii după cei 5 dolari prin Biblie, unii dintre ei poate vor afla comoara cea
ascunsă...”
T-
L. S. nr. 23 din 15 iunie 1924.
T-
Curînd după aceasta a urmat alt concurs cu un premiu de 1.000 de lei la care păr. Iosif
adăuga: “...ne bucurăm din toată inima pentru această şcoală minunată şi mîntuitoare. Şi o
sprijinim să devină tot mai cuprinzătoare...”
T-
L. S. nr. 46 din 23 noiembrie 1924.
T-
Au urmat apoi alte şi alte iniţiative de acest fel în slujba citirii şi răspîndirii Bibliei,
încurajate cu premii şi cu publicitate. Toate acestea împreună cu tîlcuirile minunate
susţinute număr de număr prin foaia Lumina Satelor au dus la setea şi cererea după Biblie
în o aşa măsură cum nu cunoscuse poporul nostru nici odată.
Astfel prin Oastea Domnului păr. Iosif a răspîndit în ţara şi în poporul nostru milioane
de Biblii şi părţi ale ei, contribuind nespus de mult nu numai la însănătoşirea vieţii morale
Pag. 80
care am văzut-o cum era îndată după primul război mondial, - dar şi la ridicarea nivelului
cultural şi material al poporului nostru. Nenumăraţi au fost acei oameni care, prin
întoarcerea la Domnul au învăţat să citească şi să îndrăgească Biblia şi cărţile bune
luminîndu-şi mintea şi familia. Astfel scăpînd de vicii şi păcate, au scăpat şi de sărăcie şi
de boli.
Cine va cerceta vreodată cu bună credinţă stările acelor vremuri şi ani nu va putea să
nu recunoască marele merit al Oastei Domnului şi al păr. Iosif în marele salt chiar şi
cultural pe care l-a făcut viaţa poporului nostru, din întunericul analfabetismului spre
lumina culturii.
Cuvîntul şi Duhul lui Hristos erau toată înţelepciunea şi puterea Oastei.

Pag. 81
Sabie cerească
Sabie cerească înălţată drept

adevăr puternic, clar şi înţelept
hotărîre sfîntă spusă înţelept
pentru moştenirea veşnicei vieţi
Aceasta fie Oastea Sa

şi Domnul e slujit de ea
Propovăduirea Sfîntului Cuvînt

luptă şi-apărare de-un curaj ne-nfrînt
înfruntare vie faţă de cel rău
pentru Cauza Crucii şi Cuvîntul Său.
Stai în veghe sfîntă totdeauna treaz

braţul tău să fie pururea viteaz
mijlocul să-ţi fie pururea încins
şi statornicie dreaptă de ne-nvins.
Nici o tînguire, nici un pas napoi

nici o şovăire cînd e lupta-n toi
pîn-la biruinţă luptă glorios
sabie vitează-n slujba lui Hristos.
Dumnezeul Cel iubitor de oameni, luminează nevăzut cugetele noastre prin Sfintele
Scripturi.
T-
Pag. 82
Cap. 10
Biserica cea vie şi cea care învie
A devărat e lucrul acesta: Biserica este de origine divină şi de natură duhovnicească.
Dacă Hristos este Noul Adam, Biserica cea nouă născută din coasta Lui este Noua Evă. El,
Viaţa şi Capul ei, ea, rodul şi Trupul Lui duhovnicesc şi etern. Biserica s-a născut prin
voinţa Tatălui, dar din Fiinţa Fiului, prin Lucrarea Sfîntului Duh.
Şi după cum în Hristos Mirele Bisericii există două Firi, cea omenească şi cea
duhovnicească, cea văzută şi cea nevăzută, tot aşa este şi cu Biserica, Mireasa Lui (Efes.
5, 23-25).
Biserica este acum în lume ca o sculptură încă în lucru. Duhul Sfînt, Slăvitul Maestru
ceresc, încă lucrează la această operă, făcînd din “pietre, fii ai lui Avraam” - după profeţia
Mîntuitorului (Matei 3, 9).
Paravane de forme şi instituţii omeneşti învăluie pe dinafară această Lucrare tainică ce
se desfăşoară prin puterea lui Dumnezeu nevăzut, înăuntrul tuturor acestora. Dar va veni o
zi cînd opera aceasta va fi terminată. În ziua aceea toate acoperitorile care o ascund şi o
apără acum de privirile lumii, vor fi înlăturate. Abia atunci această divină operă la care
Dumnezeu lucrează acum - va putea fi văzută în toată frumuseţea ei.
Biserica Domnului este acum în lume şi ca o clădire încă în lucru. Pe dinafară nu se
văd decît schele şi moloz. Marele Meşter şi Ziditor al ei care este Dumnezeu, lucrează încă
acum înăuntrul acestor schelării cu o mare putere, cu o mare dragoste şi cu o mare grabă
pentru desăvîrşirea Oastei Lui. Pînă la întregirea numărului celor aleşi şi finisarea acestei
construcţii Slăvite, în care Toată Sfînta Treime este interesată. Şi toate puterile cereşti sînt
angajate (Matei 16, 18; Efes. 2, 20-22; 1 Petru 2, 5).
Dar va veni o clipă cînd toată această Slăvită construcţie va fi terminată. Cînd se va
auzi încă o dată acel strigăt: “S-a sfîrşit” - ca o uşurare şi ca o sentinţă!
În clipa aceea, tot ce-o acopere acum, tot ce o împovărează şi o urîţeşte, va fi înlăturat
pe totdeauna, prin lucrarea curăţitoare a focului (1 Cor. 3, 10-15).
Pag. 83
Focul din Ziua Domnului va arde tot ce este în ea acum la vedere, dinafară întunecat,
uşuratic şi stricător. Tot ce este lemn, fîn şi trestie. Dar va lămuri, dîndu-i o veşnică strălucire,
la tot ce este acum ascuns înăuntru, preţios, curat şi durabil. Tot ce este aur, argint şi
mărgăritare...
T-
În lucrarea tainică de alegere, de cioplire, de finisare a acestor “pietre vii” din care
Dumnezeu Duhul Sfînt zideşte acum Casa lui Dumnezeu care este Biserica, - El are nevoie
de împreună-lucrători.
Aceşti împreună-lucrători cu Dumnezeu, sînt oamenii binecuvîntaţi pe care El i-a ales,
prin care lucrează şi de care Se foloseşte ca de nişte vase sfinte, ca de nişte unelte
duhovniceşti pentru această mare şi cerească operă, care a început în Ziua Rusaliilor, la
Pogorîrea Duhului Sfînt.
Primii şi cei mai minunaţi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu în biserica lui
Dumnezeu care este Stîlpul şi Temelia Adevărului (1 Tim. 3, 15) - au fost apostolii. Ei au
fost chemaţi şi pregătiţi de Domnul şi Mîntuitorul Isus Hristos, dar umpluţi de putere şi
trimişi de Duhul Sfînt (Marcu 3, 14; Ioan 17, 18; Luca 10, 16; 1 Cor. 3, 9; 2 Cor. 6, 1)
Apoi, după sfinţii apostoli, au fost urmaşii lor. Apoi urmaşii acestora. Şi aşa pînă la
sfîrşitul vremii acestui har şi al acestei Lucrări, cînd Domnul Hristos iarăşi va să vie cu
mărire. Să judece viii şi morţii. Şi să-Şi aşeze Împărăţia Sa, care nu va mai avea sfîrşit.
Aceşti lucrători şi mărturisitori vrednici şi vii în Hristos (Efes. 2, 5).
Care trăiesc o viaţă nouă (Rom. 6, 4).
Avînd ca rod sfinţirea (Rom. 6, 22).
Umblînd după lucrurile Duhului (Rom. 8, 6),
şi prin viaţa cărora este proslăvit Hristos (Filip. 1, 20).
- Aceştia zic, - împreună cu toţi acei care le urmează îndeaproape pilda vieţii lor de
rod şi plinătate în Hristos, - alcătuiesc Biserica cea vie, Trupul cel viu şi duhovnicesc al
lui Hristos (Rom. 12, 5). Templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 16). Lăcaşul lui Dumnezeu prin
Duhul (Efes. 2, 22). Casa cea nouă şi veşnică a lui Dumnezeu (Evrei 3, 6).
T-
Oamenii care trăiesc după poftele firii pămînteşti (Gal. 5, 14-21) şi care umblă după
lucrurile lumeşti, ascultînd de diavolul (Ioan 8, 44),
- sînt străini de Dumnezeu, sînt nişte copii ai mîniei şi nişte morţi în păcatele lor (Efes.
2, 1; Col. 2, 13).
Aceştia sînt “molozul şi schelăriile”, grămezile de material care pot părea că fac şi ei
parte din Casa lui Dumnezeu - (unii din ei chiar sînt aleşi şi folosiţi în construcţia Casei -
dar care dacă rămîn tot în starea de moloz pînă la sfîrşitul vieţii lor, fără a deveni nişte
părtaşi la această credinţă vie cu apostolii (2 Petru 1, 1). Fără a se naşte din nou (Ioan 3, 3;
Tit 3, 5; Iacov 1, 18; 1 Petru 1, 23). Şi fără a se face astfel părtaşi firii şi sfinţeniei lui
Dumnezeu (Evrei 12, 10) - vor sfîrşi prin a fi înlăturaţi.
Soarta acestora va fi soarta materialului nefolositor (1 Cor. 3, 15). Soarta neghinei
smulse şi uscate (Matei 13, 41-42). Soarta celor găsiţi necredincioşi în lucrul încredinţat
(Matei 24, 48-51).
T-
Lucrarea Harului Dumnezeiesc, prin puterea Cuvîntului şi Duhului Sfînt şi prin
slujitorii Săi credincioşi este ca toţi cei care mai pot fi salvaţi din mijlocul acelora ce
trăiesc în păcat, să fie aduşi la părtăşie vie cu Hristos spre a fi transformaţi din nişte robi
ai întunericului în nişte fii ai Luminii şi din nişte osîndiţi de sub puterile lui satana în nişte
izbăviţi ai Crucii lui Hristos (Fap. Ap. 26, 28).
Pag. 84
Dar sînt anumite perioade în Istoria Omenirii, şi sînt anumiţi oameni prin care această
lucrare de înviere a celor morţi în păcate capătă o formă şi o putere deosebită.
Aceste vremuri de har deosebit sînt adevăratele primăveri duhovniceşti în care ploaia
Cuvîntului şi vîntul Duhului nasc şi renasc lucrări şi suflete pline de putere şi de roadă
cerească. Atunci Biserica cea vie capătă un avînt fericit şi o nouă generaţie reînvie aducînd
un nou suflu de viaţă sfîntă sporit cu multe lucrări proaspete şi minunate pentru
Dumnezeu. Prin aceasta lumea este zguduită şi cercetată puternic de grija şi chemarea
mîntuitoare a lui Dumnezeu.
O astfel de vreme şi cercetare deosebită din partea Harului Dumnezeiesc a fost după
cum bine s-a văzut ivirea Oastei Domnului în poporul şi în Biserica cea vie a lui Hristos
din ţara noastră. Şi un astfel de om a fost păr. Iosif Trifa, prin care Duhul lui Dumnezeu a
lucrat cu atîta putere şi care a făcut pentru biserica noastră atît de mult, fără a repeta
numele ei la fiecare cuvînt cum fac mulţi din cei care în afară de vorbărie goală, nu fac pentru
ea nimic bun.
T-
Îndată după începutul Oastei, conducerea oficială a bisericii din Sibiu - prin voia
Duhului Sfînt - a văzut că în această Lucrare era ceva din ceea ce trebuia vremurilor şi
stării bisericii şi poporului.
Mitropolitul Bălan era atunci un suflet tineresc animat de gînduri mari, iar Lucrarea pe
care biserica o primea de-a gata, aducea desigur numai cîştiguri fără nici o cheltuială.
Aducea în primul rînd un mare aport în lupta contra catolicismului şi sectarismului.
Apoi aducea un puternic sprijin material prin participarea oamenilor mai activi la
înzestrarea lăcaşurilor de cult şi a altor acţiuni iniţiate de oficialitatea bisericească.
Şi în sfîrşit aducea o atmosferă nouă, de mai mult respect şi supunere faţă de
autoritatea şi dogmele bisericii. Aceasta era marea parte pozitivă pe care o aducea Oastea
Domnului în biserică, în nişte vremuri şi tendinţe de răceală, necredinţă, decădere şi
rătăciri.
De aceste părţi ale Oastei îi plăcea foarte mult clerului şi tuturor celor care ţineau la
credinţa noastră strămoşească şi se îngrijeau de starea ei.
Dar odată cu acestea mai aducea Oastea în biserică şi altceva “nou”. Acest altceva care
părea o “noutate” erau cele două caracteristici de bază ale acestei Lucrări şi anume:
voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic.
Ceea ce nu se întîmplase poate din vremea Sfîntului Ioan Gură de Aur, se întîmpla
acum: oameni fără nici o pregătire teologică deosebită şi fără nici o investitură oficială,
începuseră să citească şi să interpreteze Biblia, pe linia sănătoasă a învăţăturii evanghelice
a bisericii şi credinţei noastre. Aceşti vorbitori se sileau să-şi pună de acord ei înşişi în
primul rînd toată trăirea vieţii lor, cu Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu pe care Îl
propovăduiau şi cu poruncile bisericeşti.
Ostaşii predicau în biserică şi în public! Începuseră să umple pauzele slujbelor oficiale
bisericeşti cu cîntări religioase neoficiale, produse de dragostea şi rîvna lor fierbinte
pentru Hristos şi credinţă. Începuseră să “strice” obiceiurile îmbibate cu alcoolism şi cu
superstiţii de la parastase, hramuri, nunţi, înmormîntări, etc., care deveniseră un fel de
“tradiţii” - şi să înlocuiască totul cu duhul Evangheliei, fără alcool, fără jocuri, fără o
mulţime de alte rămăşiţe păgîneşti, idoleşti şi drăceşti, care întinau şi otrăveau toată partea
frumoasă din aceste practici creştineşti.
Această “noutate” profund evanghelică şi creştină începu să neliniştească pe partea cea
mai lumească din biserică. La început se iviră nedumeriri, apoi bănuieli şi presupuneri,
apoi vrăjmăşii. Se iscă astfel curînd “tabăra” cealaltă şi începură atacurile. Vrăjmaşii
Pag. 85
Oastei nu vedeau nimic bun şi nu-i interesa nimic din ceea ce făcea Oastea pentru biserică.
Vedeau numai “răul” pe care îl făcea în stricarea obiceiurilor, a acestor “tradiţii româneşti
şi creştineşti”. Nu le păsa de noile cerinţe ale vremilor noi şi schimbate. Nu-i interesa
decăderea, necredinţa şi rătăcirile care adînceau răul şi aduceau ruina. Îi interesa numai
conservatorismul lor anchilozat în formalităţi fără viaţă şi în afacerism fără conştiinţă. Se
complăceau într-o viaţă lumească cu cîntări lumeşti, cu o amestecătură de idolesc şi
creştinesc fără a mai avea nici o altă preocupare decît a duce un trai cît mai comod şi cît
mai fără probleme. Ori, Oastea, venea dintr-o dată cu o mulţime de probleme din care cea
mai neplăcută şi mai grea era tocmai schimbarea acestui fel de a gîndi şi de a trăi.
De aceea tot ce aducea Oastea îi alarma. Îi alarma acest nou fel de petreceri, aceste noi
cîntări şi poezii, acest nou fel de predici şi de predicatori, acest nou fel de literatură şi de
adunări.
Ce nevoie are poporul de Biblie? - ziceau ei! De ce nu erau bune obiceiurile vechi? Ce
nevoie mai avem de alte cîntări în afară de cele oficiale? Ce-i cu aceşti “opincari” care se
apucă să explice Biblia, de unde au ei şcoala şi dreptul s-o facă? Cum să admit “eu” aşa
ceva? Aceasta este o mare primejdie şi rătăcire. Oastea asta este o sectă camuflată în
biserică, iar cel care a iniţiat-o şi o conduce, este un ambiţios şi un înfumurat. Trebuie
combătut şi nimicit totul.
Astfel de glasuri înveninate de ură şi de interes începură să se ridice încă din primii
ani din toate părţile împotriva Oastei.
Prin şedinţele oficiale, prin articolele din presă şi prin denunţuri la diferite autorităţi,
vrăjmaşii Oastei foloseau tot felul de metode şi de mijloace spre a nimici lucrul Domnului.
Calomnia, minciuna, invenţia şi presupunerea rău intenţionată erau folosite pe scară largă
şi fără nici un discernămînt împotriva Oastei şi a păr. Iosif.
Colecţiile foii Lumina Satelor şi apoi Oastea Domnului începînd chiar din 1924 deci
îndată după înfiinţarea ei, conţin aproape săptămînal tot felul de răspunsuri, de puneri la
punct, de plîngeri împotriva relei credinţe cu care luptau atacatorii Oastei.
T-
Iată de pildă L. S. nr. 11 din 23 martie 1924 ce scrie păr. Iosif: “...Într-o gazetă din
Cluj, un profesor universitar (dl. Bogdan Duică) se ridică cu batjocuri împotriva noastră.
Cică noi stricăm pe oameni, cu învăţăturile despre diavolul. Aş putea dovedi d-lui profesor
cu sute de locuri din Sfînta Scriptură învăţătura despre diavolul. Dar aş face un lucru
zadarnic pentru că dl. profesor este unul din acei prea învăţaţi care nu mai cred nici în
dracul nici în Dumnezeu. Dl. Duică spune pe faţă acest lucru. Doar a spus de la catedră
vorbele: “eu domnilor n-am cu Dumnezeu nici în clin nici în mînecă”... Cu prilejul alegerii
de episcop la Cluj, domnia sa - ales deputat sinodal - ne întreba că dacă mai credem noi în
Sfînta Cuminecătură, în Jertfa Domnului?...
...Aşa ştie un profesor universitar aprecia munca ce o face această gazetă de a scoate
pe oameni din cumplitele vicii (patimi, cum e şi alcoolul) care slăbesc şi storc vlaga
trupească şi sufletească a poporului nostru! Oare asta-i chemarea unui profesor universitar
să arunce cu batjocuri peste munca pozitivă a unui om ce munceşte şi se jertfeşte pentru un
ideal creştinesc şi românesc? Frumos lucru de la un profesor universitar, foarte frumos!“
T-
Redactor I. Trifa.
T-
În alte părţi se iau pe parcurs tot felul de iniţiative ostile, ajungîndu-se pînă la amenzi,
confiscări de cărţi, arestări şi chiar bătăi şi judecăţi, cum au fost cele din judeţele Vaslui,
Dorohoi, Cernăuţi, Cluj, Neamţ, etc., împotriva cărora scrie în multe numere de gazetă an
Pag. 86
de an părintele Iosif şi sprijinitorii lui. Nu ne-ar ajunge locul dacă am vrea să le transcriem
aici. Aceste atacuri veneau atît din partea unor preoţi cît şi din a cîrciumarilor, a oamenilor
politici sau a unor prea zeloşi şi prea nepricepuţi împuterniciţi săteşti. N-au fost puţine
cazurile cînd necazurile ostaşilor veneau din denunţurile unora din cei care îşi ziceau
“credincioşi” şi care făceau acest rău din interes sectar.
Dar pînă la urmă, păr. Iosif va ajunge la cea mai înaltă încredinţare de la care nu se va
mai coborî în arena luptelor cu aceşti răuvoitori pîrîşi. Va încredinţa toată cauza apărării
Oastei numai în Mîna şi grija Domnului Isus, Conducătorul şi Stăpînul Oastei Sale.
În nr. 6 din 7 februarie 1930 al foii Oastea Domnului el va publica sub titlul “Aceasta
nu mă priveşte pe mine”, - următoarele:
...Am întîlnit pe un ostaş care îmi arătă o tăietură dintr-o gazetă unde se vorbea contra
Oastei Domnului.
- Asta nu mă priveşte pe mine - i-am răspuns.
- Cum aşa? - a întrebat ostaşul mirîndu-se - că doar uite, aici este vorba de un atac
contra Oastei Domnului.
- Tocmai pentru asta nu mă priveşte, - i-am răspuns eu - fiindcă este vorba despre un
atac contra Oastei Domnului şi nu despre o oaste a lui Trifa. Atacul nu mă priveşte pe
mine ci pe Proprietarul Oastei, căci doar de aceea se cheamă Oastea Domnului, să ştie
toată lumea că Stăpînul şi Proprietarul acestei Oşti este Domnul. Aşadar dacă este vorba
despre un atac contra Oastei Domnului, apoi asta Îl priveşte pe Proprietarul Oastei
Domnului şi nu pe noi. Asta-i grija Lui, să Se apere cum va şti.
Noi ostaşii Domnului să învăţăm a încredinţa cît mai mult - a încredinţa cu totul -
mişcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. Pe noi n-ar trebui să ne tulbure nici un
atac şi nici o critică. Noi n-ar trebui să răspundem la criticile şi atacurile ce ni se aduc.
Asta-i grija Domnului. Noi ne apărăm numai ca să întărim pe cei slabi, pe cei ce se clatină
în faţa atacurilor...”
T-
În toată această luptă însă n-au lipsit nici apărătorii.
Încă de la început, cînd se iviseră atacanţii, Domnul îngrijise să-i trimită omului Său şi
sprijinitori. Îndată după atacul de la Cluj, L. S. publică în nr. 12 din 30 martie 1924 o
scrisoare în care se spunea: “...noi nu ne apărăm pentru un astfel de atac ci dimpotrivă îl
primim ca pe un semn bun. Cînd dracul se mişcă şi începe a-şi căuta apărători acesta este
semnul cel bun că lucrul Domnului merge înainte şi dracul îşi vede primejduită domnia şi
împărăţia lui... Lucrul Domnului şi lupta noastră va merge înainte cu tot mai multă
izbîndă”.
T-
Semnat: Ilarie Gavra ostaş din Vidra.
T-
Iar în L. S. nr. 18 din 11 mai 1924 publică: “...La redacţie avem sute de scrisori sosite
de la cititorii noştri, ca atîtea mărturii despre cum lucrează Cuvîntul lui Dumnezeu. Locul
nu ne îngăduie să le publicăm pe toate. Din cele multe dăm mai jos una: ...nu vă îndoiţi,
nu cedaţi nimic ci înainte, numai înainte... sute de mii de români vă stau la spate şi în
curînd vor fi milioane de români alături de dv. în slujba lui Dumnezeu... Închipuiţi-vă că
sînteţi în faţa unei redute puternice apărate de nişte duşmani aprigi şi în curînd veţi ajunge
în vîrful ei cu steagul lui Hristos în mînă... Părinte Iosif nu te teme, deschide-ţi gura sfîntă
şi condeiul smerit şi strigă să se audă în toată România...”
T-
Un cititor alături cu toată inima.
Pag. 87
T-
În apărarea Oastei Domnului se ridică glasuri şi prin unele ziare şi reviste din ţară cum
este Gazeta Episcopiei Ruşilor, Propăşirea de la Ploieşti, Cultura Poporului, - ziarele:
Cuvîntul, Credinţa - şi altele.
Dacă este adevărat că Oastea Domnului avea cei mai mari împotrivitori din rîndurile
preoţimii, apoi tot atît de adevărat este şi că ea tot din rîndurile preoţimii şi-a avut şi pe
apărătorii cei mai viteji. Şi răspînditorii cei mai zeloşi.
Este nespus de mîngîietor să citeşti prin colecţiile foilor încă din primii ani
mişcătoarele scrisori de adeziune şi de încurajare pe care păr. Iosif le primea nu numai din
ţară ci şi din străinătate de la mulţi preoţi minunaţi însufleţiţi de o mare credinţă şi
dragoste faţă de Cauza lui Hristos pe care o vedeau atît de strălucit slujită de păr. Iosif şi
Lucrarea Oastei. Toţi aceşti preoţi priveau ceea ce se făcea prin acest om minunat - o
revelaţie cerească, un dar de la Dumnezeu, o dovadă deosebită dată de Harul ceresc
bisericii şi poporului nostru, iar ei i se alăturau cu tot devotamentul şi puterea inimii lor.
Aceştia împreună cu credincioşii născuţi din nou, alcătuiau Biserica vie.
Dacă Oastea Domnului s-a răspîndit cu atîta putere şi repeziciune peste tot, a fost şi
pentru că Dumnezeu a avut în rîndurile preoţimii noastre un mare număr de slujitori
adevăraţi şi vrednici. Aceşti adevăraţi păstori cu o conştiinţă atît de înaltă a datoriei şi a
răspunderii lor faţă de voia lui Dumnezeu şi de mîntuirea sufletelor, au adus un uriaş
sprijin răspîndirii Oastei în popor.
Prin natura ocupaţiei lor şi prin prestigiul de care se bucurau aceşti preoţi vrednici în
popor, ei şi-au aprins mai întîi în ei înşişi, apoi au aprins şi în alţii, rîvna pentru o viaţă
trăită deplin după Cuvîntul lui Hristos Mîntuitorul.
Ei au început să formeze astfel în parohiile lor grupuri de ostaşi îndrumîndu-i şi
înflăcărîndu-i pentru o viaţă sfinţită şi o trăire vie în slujba lui Hristos şi a Bisericii Sale
celei vii.
Trebuie să rămînă şi pentru noi neuitate numele şi faptele multora din aceşti străluciţi
şi vrednici preoţi ai lui Dumnezeu, care au înţeles că Oastea este un miracol ceresc şi o
primăvară a Harului. Cu riscul multor osteneli - şi chiar neplăceri, ei s-au alăturat păr.
Iosif căutînd cu toată puterea şi autoritatea să ajute şi să apere lupta lui Hristos începută
prin el.
Adeziunile totale ale păr. prot. E. Pop şi Paşcu Bolcaş de la Beiuş, a pr. Cornel Magier
de la Cermei-Arad, a pr. Lupşa şi Joja de la Oradea, Chirics de la Iaşi, N. Rădulescu din
Oporelul-Olt, apoi a unor străluciţi oameni de condei cum au fost arhimandritul Scriban,
păr. Vasile Ouatu, Toma Chiricuţă din Bucureşti, păr. Vladimir Popovici şi Damian
Melcoci din Basarabia şi alţii din toată ţara şi chiar din străinătate - sînt nişte mărturii şi
nişte dovezi puternice despre frumuseţea acelei Bisericii vii care lupta pentru Domnul.
Prin aceştia şi prin alţii zeci şi sute ca ei învia o nouă şi minunată generaţie
credincioasă din pătura cea mai largă şi în felul cel mai potrivit al firii şi al credinţei
poporului nostru.
Acest răsad nou şi sfînt plin de frumuseţe şi prospeţime duhovnicească aducea aerul
nou şi curăţitor al Evangheliei, în toată viaţa amorţită în care se găsea biserica oficială şi
în cea decăzută în care se găsea viaţa poporului.
T-
Între toţi apărătorii Oastei din acei ani grei cel mai bun şi hotărît era unul care se
bucura de un nume vestit între scriitorii bisericeşti. Acesta era arhimandritul Iuliu Scriban
din Bucureşti. Acest suflet nobil şi cult, înzestrat cu o clarviziune superioară s-a alăturat
cu toată inima idealurilor Oastei şi s-a ridicat viteaz şi hotărît în apărarea ei şi a păr. Iosif
Pag. 88
atît cu autoritatea cuvîntului său inspirat cît şi cu a condeiului său tăios şi temut.
Într-o conferinţă ţinută la Cluj în martie 1927 el a arătat pe larg rostul cel mare al
Oastei în vremea şi în starea în care ne găsim... Pentru combaterea viciilor ce bîntuie în
popor - spunea el printre altele - trebuie să purcedem pe calea arătată de Oastea
Domnului... îndreptarea omului trebuie să plece dinăuntru spre înafară... Oastea Domnului
este azi o armată întreagă avînd numeroşi membri în toate părţile ei. E un început foarte
promiţător... care dovedeşte că în poporul nostru zac ascunse mari comori sufleteşti care
trebuiesc dezgropate.
La aceasta păr. Iosif adaugă: Un viu interes s-a trezit în lumea cărturarilor faţă de
mişcarea noastră. Abia acum a aflat şi lumea (bisericească, n.n.) despre Oastea Domnului.
Toţi se întreabă şi toţi aşteaptă să vadă ce va fi cu “începutul” ce l-am făcut... Să ne
strîngem rîndurile, să nu slăbim cu rîvna şi lupta, pentru ca să putem arăta că începutul
nostru a fost de la Domnul de Sus şi El ne va duce la izbîndă şi la biruinţă deplină.
T-
L. S. nr. 11 din 13 martie 1927.
T-
În toată această situaţie care se crease prin înmulţirea atacurilor mai ales din biserică
împotriva Oastei şi a păr. Iosif, în afară de glasurile izolate ale apărătorilor se cerea
desigur şi se aştepta o intervenţie a autorităţii bisericeşti competente, care să liniştească
spiritele şi să aducă o clarificare a poziţiei Oastei faţă de biserică. Trebuia să se arate
hotărît în ce măsură activitatea preotului I. Trifa este îndrumată de biserică şi însuşită de
ea. Toate acestea ţinteau spre mitropolitul Bălan, sub autoritatea căruia se făcea foaia
Lumina Satelor.
Acest moment a sosit de Sărbătorile Paştelui 1927 sub forma unei scrisori de
binecuvîntare trimisă de mitropolitul Bălan redactorului foii L. S. Iată textul întreg al
acestei scrisori, publicat în L. S. nr. 17 din 24 aprilie 1927:
T-
O arhierească binecuvîntare
T-
Din partea I. Preasfinţiei sale mitropolitului Nicolae am primit de Ziua Învierii
Domnului arhiereasca binecuvîntare de mai jos pe care o împărtăşim cu bucurie cititorilor
noştri ca pe un preascump dar de Paşti.
“Iubite părinte Trifa! Cu mare bucurie am urmărit străduinţele ce le-ai depus în
lucrarea de luminare a poporului nostru şi întru întărirea credinţei strămoşeşti, în decursul
celor cinci ani împliniţi de cînd am înfiinţat Lumina Satelor. Munca cucerniciei tale, a
preotului luminat, a fost încălzită de dragostea către cele sfinte şi de rîvna pentru
mîntuirea sufletelor. Cuvintele ce le-ai scos din prisosul inimii şi aşternîndu-le pe hîrtie le-
ai trimis săptămînă de săptămînă prin casele cinstiţilor noştri creştini, a fost sămînţa care a
căzut pe pămînt bun şi crescînd a făcut rod însutit. Cu multă mulţumire citeam numele
celor ce intrau în Oastea Domnului, lepădîndu-se de beţie, de sudalme şi de tot felul de
păcate şi obiceiuri rele şi ucigătoare de suflet. Parcă vedeam cu ochii cum sporeşte
dragostea, credinţa, pacea, buna înţelegere şi toată viaţa cea creştinească, prin familiile şi
prin satele unde găsea intrare Lumina Satelor şi cărţile ce le-ai scos în legătură cu ea. Prin
munca şi ostenelile cucerniciei tale ai dat nu numai o pildă bună, dar ai produs dovada
grăitoare că dragostea şi rîvna preotului, luminate de binecuvîntarea Domnului, pot săvîrşi
lucruri mari şi astăzi. Să ia aminte cei îndoielnici şi zăbavnici la lucru. Deodată cu
părinteştile noastre mulţumiri pe care cu dragă inimă ţi le aducem îţi punem la dispoziţie
din partea bisericii de astă dată suma de 10.000 de lei, pentru scopurile de propagandă
Pag. 89
creştinească ce o faci prin Lumina Satelor şi prin cărţile ce le-ai publicat. De Praznicul cel
luminat al Învierii Domnului împărtăşim arhiereasca noastră binecuvîntare cucerniciei tale
şi împreună lucrătorilor ce ai, bunilor creştini din Oastea Domnului şi tuturor cititorilor
scumpei noastre gazete Lumina Satelor zicîndu-le: Hristos a Înviat.
T-
Nicolae Mitropolitul Ardealului”.
T-
Alături de această scrisoare gazeta anunţa: După cinci ani, Lumina Satelor a strîns
zece mii de abonaţi.
Dar “Cuvîntul de binecuvîntare” dat de mitropolitul Bălan abia după cinci ani şi cu
toată bunăvoinţa reţinută pe care o arăta prin tonul lui împăciuitor, n-a avut totuşi darul de
a face să tacă pe toţi cei răuvoitori şi potrivnici, nici de a risipi bănuielile vrăjmaşilor.
Lucrarea Oastei ducînd cu tot mai multă putere solia înnoitoare peste tot, Lumina lui
Hristos înainta biruitoare în cercuri tot mai largi, iar păsările întunericului, speriate de
această lumină din culcuşurile lor comode, se năpusteau cu toată ura s-o stingă.
Părintele Iosif care lupta singur pe frontul scrisului misionar avea nevoie de o
nebănuită putere de voinţă şi muncă spre a putea face faţă tuturor greutăţilor şi
împotrivirii.
Chiar şi aici, între preoţimea Sibiului, invidia şi gelozia îi creau o atmosferă din cele
mai reci şi ostile. Şoaptele şi bănuielile acestor invidii se furişaseră pînă sus la urechile
mitropolitul Bălan.
Mitropolitul încă privea cu o oarecare bunăvoinţă la jertfa şi munca păr. Iosif rezistînd
acestor atacuri şi insinuări la adresa celui bîrfit. Dar se vedea bine că încet-încet, otrava
strecurată de bîrfitori începea a lucra asupra lui. Şi bunăvoinţa arătată faţă de păr. Iosif se
arăta cu timpul tot mai rar şi tot mai rece.
Cele mai multe insinuări şoptite mitropolitului căutau să-i strecoare ideea că Oastea
Domnului, pînă la urmă se va întoarce împotriva bisericii făcîndu-se o sectă şi provocînd o
mare ruptură în biserică. Că acesta ar fi, în realitate, scopul iniţiatorului Oastei care este
un ambiţios şi un dornic de şefie. Că rîvna lui nu izvorăşte nici din dragostea de
Dumnezeu nici din ataşamentul lui de biserică, ci din lăcomia de cîştig bănesc. Şi din
dorinţa de slavă lumească...
Amîndouă aceste şoapte satanice erau susţinute cu tărie şi de către tot mai mulţi
apropiaţi ai mitropolitului. Aceştia bineînţeles că, simţindu-se umbriţi de acest om
dispreţuit de ei, căutau să-l înduplece pe mitropolitul Bălan să se lepede de el şi de toată
înjghebarea lui dubioasă. Dacă acest Trifa ar fi îndepărtat de la Lumina Satelor - îşi ziceau
ei - odată cu el ar fi împrăştiat tot focul acesta primejdios pe care îl aţîţă Oastea asta şi
care se întinde atît de repede pretutindeni.
T-
Inimile celor din scaunele înalte sînt mai mult sau mai puţin totdeauna înclinate spre
bănuieli şi neîncredere faţă de colaboratorii lor. Linguşitorii şi invidioşii ştiu bine cum să
strecoare veninul acesta în acele inimi care îi ascultă. Şi astfel cît de tare ar fi fost cineva
la început, dacă nu respinge pe bîrfitori, curînd cade în mrejele vicleniilor lor.
Aşa lucrau bîrfitorii păr. Iosif. În timp ce el lucra şi se jertfea frînt de greutatea
istovitoare a muncii, măcinat de bolile trupului său slăbuţ şi slăbit, lipsit de îngrijire, de
odihnă şi chiar de hrană corespunzătoare.
Nici bănuind el ce se urzeşte pe ascuns împotriva lui, era deplin încredinţat că chiar
dacă cei din jurul mitropolitului nu-l puteau nici înţelege nici accepta, ierarhul lui îl
cunoştea deplin şi nicidecum nu se poate îndoi de munca şi de jertfa lui, dăruite atît de
Pag. 90
total şi de evident Cauzei lui Dumnezeu, bisericii şi poporului.

La un congres antialcoolic ţinut la Bucureşti în iulie 1929 veşnicul şi convinsul
apărător al Oastei Domnului constata următoarele: “...în ce priveşte izbînda asupra beţiei,
păr. Iosif Trifa este cel dintîi bărbat care a putut izbîndi ceva în ţara noastră. Trebuie să-l
socotim apostolul acestei lupte şi cel mai de frunte organ în această luptă chiar dacă lumea
nu vorbeşte de sfinţia sa...”
Ceva mai tîrziu în foaia Cultura Poporului el spune: “Cu mare părere de bine vedem
cum mişcarea cu Oastea Domnului sporeşte mereu şi cuprinde poporul... În timpul din
urmă Oastea Domnului (din judeţul Prahova) a avut peste 30 de sfinţiri de steaguri care
toate s-au făcut în cadrul unor măreţe serbări bisericeşti. Este şi lucrul acesta cel mai
grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o “sectă”. Ostaşii Domnului sînt cei mai
devotaţi fii ai bisericii...”
- Iar la acestea, redactorul foii adaugă nota următoare: Da, ostaşii Domnului sînt cei
mai devotaţi fii ai bisericii... “Noi ostaşii Domnului - ne scriu chiar acum ostaşii din
Cărăstău jud. Bihor - mergem regulat la sfînta biserică, iar pe lîngă noi vin la biserică mai
mult de jumătate din oamenii din comună”. Împreună cu păr. arhimandrit Scriban zicem şi
noi: laudă se cuvine acelor preoţi care au ştiut - şi şi-au dat osteneala - să facă din
mişcarea Oastei Domnului un preţios ajutor pentru întărirea bisericii şi combaterea
sectarismului.
T-
L. S. nr. 39 din 22 septembrie 1929.
T-
Acesta a fost felul de a gîndi şi a lucra al păr. Iosif pînă la moartea sa.
Orice încercare de a-l prezenta altfel, este o minciună, o nedreptate, o crimă împotriva
cinstei şi a jertfei acestui mucenic al Evangheliei şi al bisericii. - Şi o fărădelege contra
adevărului.
T-
În sprijinul afirmaţiilor de mai sus veneau din toate părţile mărturia faptelor. Iată spre
pildă scrisoarea de mai jos:
“Ce poate face o Oaste a Domnului”. Ca un răspuns tuturor criticanţilor şi
nedumeriţilor cu Oastea Domnului, dăm raportul de mai jos, aşa cum ni s-a trimis:
Iubite părinte Trifa. Pe Valea Cernei începuse, în ciuda noastră a preoţilor şi
învăţătorilor o puternică propagandă sectară care ne răpea ici-colo cîte o victimă. Contra
propaganda noastră era asiduă, dar totuşi nu stăvilea pe deplin răul, căci exemplele vii ale
faptelor numai cu numele creştineşti ale multora, din drept credincioşii noştri, săreau în
sprijinul sectarilor. Simţeam că ne lipseşte ceva fără de care nu puteam învinge. Dumnezeu
care în clipele grele ne-a trimis totdeauna scăpare, ne-a dăruit ideea încălzitoare şi
salvatoare a Oastei Domnului.
Şi ca din pămînt au răsărit “vitejii lui Isus”, iar faima sectarilor s-a topit ca întunericul
la razele cele dintîi ale soarelui. În puterea Sfîntului Duh credeam şi eu ca orice bun
creştin, dar nici odată nu-i văzusem puterea şi strălucirea. A trebuit să vină ziua de 19
ianuarie 1930 ca să văd şi această minune cînd o companie de stegari ai Domnului au venit
cîntînd în satul meu unde îi aşteptau la şcoală cîteva sute de oameni din 5-6 sate. Aici a
avut loc manifestarea în toată măreţia ei a ideii sf. tale. Am văzut aici oameni simpli, fără
şcoli înalte predicînd minunat Cuvîntul plin de adevăr al Sf. Evanghelii. Mi se părea că
văd în ei pe pescarii aleşi de Domnul acum vreo 19 secole. Eu cred că numai Duhul Sfînt
grăia prin gura lor înţelepciunile care le-am auzit. Au cuvîntat îndemnuri creştine pe rînd
ostaşii Ţirlea Nicolae - Ciuciş, Goghiţă Ioachim - Cerna, Zlătior Antim - Cerna şi un nou
Pag. 91
şi aprig luptător în Domnul, Ene Ioan - Bughea. Femeile ostaşe cu crucile pe piepturi au
cîntat coruri religioase împreună cu doamna învăţătoare Eliza Enescu. A încheiat vrednicul
preot Adrian Botiş în cuvinte înălţătoare arătînd însemnătatea Oastei Domnului. Datorită
sf. tale am trăit astăzi clipe mari. Să trăieşti alesul Domnului, părinte Trifa.
Gh. Enescu - Bughea, învăţător
com. Baia lui Crai - Topliţa jud. Hunedoara
T-
Astfel de scrisori de la preoţii şi învăţătorii care trăiau cu putere toate frămîntările şi
bucuriile poporului, soseau zi de zi la redacţia foii din toate părţile ţării. Cu aşa mare
putere se răspîndea Cuvîntul lui Dumnezeu.
Iată încă o astfel de scrisoare publicată în nr. 10 din 9 martie 1930:
“Ce poate face un preot cu O. D.” “Despre ce lucruri mari poate face un preot cu O. D.
dăm în continuare mult-grăitoarele înştiinţări ce ni le trimite părintele N. Rădulescu din
com. Oporelul jud. Olt:
Iubite frate părinte. Slăvit să fie Domnul. Trăiesc acum parcă în altă parte a
pămîntului, iar nu tot în satul unde mă aflu acum de atîţia ani ca preot. Viaţa păstoriţilor
mei, a celor ce au ascultat chemarea Domnului este “o inimă şi un suflet” ca în Fap. Ap. 4,
32. Parcă văd cu ochii mei vremile primare ale creştinismului reînviate după atîta amar de
vreme. Făceam şcoală duminicală (cu ostaşii) într-o casă particulară din sat unde era foarte
puţin loc, acum însă văzînd înflăcărarea cu care poporul asaltează adunările noastre ne-am
mutat în Casa Domnului unde şi dorim “a rămînea întru îndelungare de zile”... În seara
duminicii trecute... 31 de suflete au cerut din nou înscrierea în Oastea din care au dezertat
la alte confesiuni nu atît din vina lor cît din neştiinţa mea, a celui pus aici “să suflu din
trîmbiţă” (Ezechiel 33, 4), atunci cînd “slujeam” Stăpînului meu fără a-I face voia, căci nu
le arătasem pe Tatăl (Ioan 14, 8). Acum, Oastea Domnului numără aici 88 de ostaşi deplin
hotărîţi să lupte pentru biruinţa Evangheliei. De cînd a venit aici O. D. biruinţele se ţin
lanţ. Alcoolul a început să dispară, întrucît eu, preotul, deşi pînă la 17 decembrie 1929 nu
beam rachiu, - totuşi gustam cîte puţin la mesele ce enoriaşii mei le făceau pentru praznice
la hramurile bisericilor sau pentru răposaţi în casele lor, pentru a le fi pe voie, dar călcam
voia Stăpînului meu. Acum mulţumiri fie aduse Domnului nostru Isus Hristos (Rom. 7, 25)
- de cînd am zis că nu-mi mai trebuie alcool, a încetat de a mai fi pus pe mese spre a fi
binecuvîntat. Şi cîtă fericire este, fără el. O altă biruinţă: copii şi tineri învăţînd cîntările
Oastei au dorit să înveţe şi răspunsurile la Sf. Liturghie... am făcut începutul cîntînd la
biserică pe două voci atît de frumos că poporul a început să vină la biserică în număr
neobişnuit de mare... După Sf. Liturghie am repetat multe cîntări ostăşeşti crescînd
entuziasmul şi dorinţa fiecăruia de a face parte din tovărăşia întru Domnul. Trăim exact
timpul primar al creştinismului aşa cum ni-l descrie Sfînta Scriptură (Fap. Ap. 2, 37-47)
prin înrolarea noastră în această binecuvîntată mişcare. De încheiere mă plec în faţa
Scumpului nostru Mîntuitor... transmit tuturor fraţilor ostaşi urări de sănătate şi să ne
rugăm cu toţii pentru a fi cunoscută tuturor Evanghelia Domnului.
T-
Preot N. Rădulescu - Oporelul - Olt.
T-
După acestea şi după multe altele de felul acestora, au venit apoi după alţi ani şi
precizările mitropolitului Bălan care, cerîndu-i-se în public să răspundă la nedumeririle
exprimate cu privire la Oastea Domnului, a afirmat într-o discuţie a Sinodului eparhial
ţinută la Sibiu - următoarele:
Pag. 92
“...La congrese şi întruniri, am atras mereu atenţia preoţilor noi că poporul nostru nu
mai e acela de acum 40 sau 50 de ani. Mai ales acum după război s-a trezit o mare sete şi
însetoşare religioasă care nu mai poate fi îndestulată cu metodele pastorale de pînă acum,
cu serviciile rituale şi cu molitvelnicul. Sectarismul este el însuşi o mărturie despre
această sete religioasă. În mrejile sectarismului au fost prinşi tocmai cei mai buni
credincioşi care însetau mai mult după Sfînta Scriptură şi n-aveau unde să-şi potolească
setea lor cea sufletească. În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoţime mai activă, ne
trebuie un curent de regenerare religioasă sufletească. De aceea am purces la trezirea
acestui curent religios. De la mine s-a pornit acest curent. Îmi trebuie un organ de
publicitate şi un om. Cine era omul care să mă înţeleagă? Dumnezeu m-a oprit cu gîndul
asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munţii Apuseni. L-am chemat. A venit.
Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică. Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit pe păr.
Trifa omul de nădejde care mi-a înţeles intenţiile şi pe care îl socotesc ca pe cel mai vajnic
colaborator al meu şi cel mai aproape de sufletul meu. Îi mulţumesc din acest loc pentru
activitatea lui misionară pe care o dezvoltă la Lumina Satelor şi în Oastea Domnului cu
toată priceperea şi cu toată hărnicia. Mişcarea este bine iniţiată şi bine condusă. Mişcarea
aceasta a fost anume înfiinţată pentru preîntîmpinarea sectelor. Oastea Domnului nu este
puntea de trecere de la ortodocşi la sectari ci este puntea de trecere şi de întoarcere de la
sectari la ortodocşi. Trăim vremuri schimbate care cer înnoirea metodelor de pastoraţie.
Metodele de păstorire trebuiesc şi ele perfecţionate. Astăzi nu se mai ară pămîntul cu
plugul de lemn al ţăranului de acum cîteva zeci de ani ci cu plugul de fier perfecţionat. Tot
aşa şi metodele noastre de păstorire trebuiesc perfecţionate. Precum agricultorul care ar
întrebuinţa şi acum plugul de lemn ar fi slab agricultor şi ar avea o şi mai slabă recoltă, tot
asemenea succes va avea şi preotul cel ce-şi reduce activitatea la metodele vechi. Preotul
cel ce predică teoretic şi-şi mărgineşte activitatea de predicator la mustrări moralizatoare
ca: să nu sudui, să nu furi, să faci ceea şi ceea şi să nu faci ceea şi ceea, - se află încă la
plugul de lemn. Aceasta nu mai ajunge! Metodele de dinaintea mişcării sectare, nu mai
ajung! Trebuie să împărtăşeşti poporul cu realităţile superioare ale vieţii spirituale, să-l
aduci în legătură cu Hristos, cu viaţa în Hristos. Cei cu vechea metodă care propovăduiesc:
să nu furi, să nu juri, să nu... se mărginesc la morala lui “nu”, la morala Codului Penal, în
loc de a pătrunde în adîncimea moralei creştine. Mijlocul de îndreptare este această
adîncire. Cerînd oamenilor într-una ca cutare lucru să-l facă, cutare să nu-l facă, de la o
vreme toată vestirea aceasta de reguli morale li se va părea deplasată şi, lucru firesc, nu le
va sătura setea religioasă. e ca şi cînd ai sta în mijlocul unei grădini cu pomi sălbatici şi i-
ai îndemna încontinuu să producă poame bune, nobile, în loc să-i altoieşti mai întîi aceşti
pomi şi apoi ei de la sine vor face roade bune. Întocmai aşa trebuie să-l altoieşti şi pe omul
cel vechi cu păcatele lui şi să-l faci o mlădiţă a lui Hristos, apoi de la sine va produce
roadele vieţii celei după Hristos. Aceasta este metoda pe care o cere Evanghelia şi
vremurile schimbate. Azi poporul citeşte ziare, broşuri, cărţi, el vrea să se adape la izvorul
învăţăturii creştine, să citească Biblia pe care nu i-o putem refuza. Daţi poporului Sfînta
Scriptură. Daţi-i apa cea vie! Azi ne trebuiesc propagatori ai tiparului cu cărţi. Numai cu
molitvelnicul subsuoară nu mai merge.
Preoţimea nu înţelege Oastea Domnului. Se ţine departe de mişcarea aceasta. Oastea
Domnului trebuie să intre în conştiinţa preoţimii. Atitudinea preotului e una: să fie în
fruntea Oastei Domnului în parohia sa. Mişcarea aceasta nu este ceva de prisos preotului.
Mişcarea sectară trebuie adusă în albia bisericii tot printr-o mişcare religioasă, printr-un
curent de regenerare sufletească. Şi dacă în acest curent şi mişcare religioasă vor intra şi
intelectuali, va fi pentru ei un titlu de onoare. Deci dacă părintele Trifa a dat lozinca, zic şi
Pag. 93
eu: captaţi mişcarea pornită tocmai pentru a preîntîmpina trecerea la sectari. Treziţi-vă şi
înţelegeţi-o! Ea este o sfîntă misiune, captaţi-o în fiecare loc căci numai aşa se poate
asigura viitorul bisericii...”
Iar redacţia adaugă următoarele:
Acestea sînt declaraţiile I.P.S. Sale pe care le trimitem iubiţilor noştri fraţi ostaşi ca pe
o mare bucurie de sărbători. Strălucita apărare şi precizare ce ni s-a făcut ne va servi ca un
îndemn să sporim şi mai mult în rîvna noastră pentru întărirea bisericii şi a neamului
nostru. Vestind această bucurie ne prezentăm sufleteşte în faţa prea bunului nostru ierarh şi
păstor mulţumindu-i din tot sufletul nostru pentru înalta dragoste şi purtare de grijă pe
care ne-a arătat-o...
T-
L. S. nr. 23 din 8 iunie 1930.
T-
Este în aceste “precizări” nu numai o clarviziune realistă ci şi o înştiinţare profetică.
Dacă preoţimea ar fi înţeles şi dacă însuşi mitropolitul Bălan ar fi rămas consecvent
convingerilor exprimate în acest document, o cît de minunat s-ar fi desfăşurat tot viitorul
bisericii şi toată istoria neamului nostru pentru acţiunea binefăcătoare şi pe scară naţională
a acestei Lucrări Dumnezeieşti.
Dar în loc ca lumina acestor încredinţări să pătrundă peste tot în lumea preoţimii
noastre însuşindu-şi-o, umbrele celorlalţi au cuprins şi lumina celor treziţi la o nouă
realitate.
Şi astfel peste toate florile primăverii începute în ţara şi în biserica noastră avea, -
peste numai 2-3 ani, - să vină dintr-o dată îngheţul.
T-
Pentru a arăta şi mai limpede că toată lupta părintelui Iosif a fost pentru Biserica cea
vie, dăm mai jos încă un cuvînt al său.
Iată într-adevăr un cuvînt testamentar pe care l-a rostit păr. Iosif în mijlocul unei
adunări sărbătoreşti întrunită cu ocazia venirii sale în mijlocul fraţilor din Bucureşti în
ziua de 2 decembrie 1932. Venise la Bucureşti în vremea frămîntărilor cu găsirea unei
forme de organizare pentru Oastea Domnului.
În casa fratelui Binescu şi în mijlocul unei mari mulţimi de fraţi printre care erau de
faţă păr. arm. Scriban, preoţii Toma Chiricuţă, Vasile Ouatu, I. Andreescu, Gh. Secaş,
Stupeanu şi Bobeş, în mijlocul unei mari adunări, părintele Iosif a făcut atunci nişte
mişcătoare mărturisiri:
“Iubiţii mei, - a spus el la încheierea vorbirii sale - folosesc acest prilej ca să spun şi
de aici din capitala ţării ceea ce am spus şi am scris de atîtea ori: Oastea Domnului este
legată cu toate firele ei de sfînta biserică. Ea s-a înfiripat în cadrul bisericii şi lucrează în
cadrul bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă biserica cea vie şi luptătoare. Să
facem din fiecare membru al bisericii un membru viu şi luptător.
Eu stau în faţa lui Dumnezeu cu conştiinţa curată că am făcut bisericii mele cel mai
mare bine ce i-l puteam face.
Sînt şi eu un umil slujitor al bisericii în care Domnul m-a învrednicit să-L slujesc. Ce
slujbă grea şi plină de o grozavă răspundere este aceasta. Şi eu mă bucur că sporeşte ceata
fraţilor care ne jertfim în slujba aceasta. Eu mă bucur că se fac şi aici “tabere”. Căci ceata
slujitorilor Domnului şi bisericii Lui, nu este ceata leneşilor ci ceata lucrătorilor. Nu este
ceata trîntorilor ci ceata albinelor. Nu este ceata “funcţionarilor” ci ceata misionarilor.
Ceata slujitorilor bisericii nu este ceata “fariseilor şi cărturarilor” care păzesc “litera”,
ascund “cheia cunoştinţei” şi “omoară prorocii”, ci este ceata apostolilor şi mucenicilor,
Pag. 94
este ceata celor care fac apostolie şi jertfă pentru biserica lui Hristos. Iar dacă cei dintîi
fac pe “apărătorii bisericii” şi acuzatorii celorlalţi, - cu atît mai rău.
Mă bucur iubiţii mei de avîntul pe care l-a luat Oastea Domnului la Bucureşti. Mă
bucur şi mulţumesc pentru ajutorul ce ni l-a dat. În drumul nostru prin “pustie” spre
Canaan, - aveam lipsă de ajutor - şi iată Domnul ni l-a trimis.
De încheiere iubiţii mei fraţi ce v-aş putea spune altceva decît ceea ce le-am spus de
atîtea ori şi fraţilor de la Sibiu: “N-am avut de gînd să ştiu între voi altceva decît pe Isus
Cel Răstignit” (1 Cor. 2, 2). Aceasta este comoara noastră, aceasta este puterea noastră,
aceasta este biruinţa noastră. Pînă Îl avem între noi şi în noi pe Isus Cel Răstignit, avem
totul. Cînd L-am pierdut pe El, am pierdut totul.
Toate silinţele noastre să fie strînse mereu în acest punct: să-L avem pe Isus Cel
Răstignit... să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit. Să nu pierdem miezul ca să rămînem cu
“găocile”. Să nu pierdem duhul ca să rămînem cu litera...”
T-
O. D. nr. 51 din 18 decembrie 1932.
T-
Iată încă un cuvînt testamentar al părintelui Iosif cu privire la atitudinea O. D. faţă de
biserică. Acesta este şi acesta trebuie să rămînă felul nostru de a crede şi de a învăţa în
această privinţă. Orice alte păreri sînt potrivnice voii lui Dumnezeu descoperite Oastei şi
solului Său.
“Biserica Domnului Isus Hristos - este păstrătoarea tainelor rînduite pentru întărirea şi
mîntuirea noastră.
Despre sfînta biserică cred că este de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce
scriu această carte, sînt un slujitor al bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este
biserica, cu ce daruri şi chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată. Biserica administrează
cele şapte taine puse spre întărirea şi mîntuirea sufletelor:
T-
1 - Taina sfîntului Botez
2 - Taina Mirului
3 - Taina sfintei Cuminecături
4 - Taina Mărturisirii
5 - Taina Preoţiei
6 - Taina Nunţii
7 - Taina Maslului.
T-
Dar nu e destul că cineva cunoaşte biserica ci trebuie să se şi întărească cu darurile pe
care le administrează ea. Nu este destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar
oamenii să meargă duminica la crîşmă... Despre creştinii cei dintîi ne spun Scripturile că
“petreceau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii, în
rugăciuni... în toate zilele erau în biserică lăudînd pe Dumnezeu... şi era una sufletul şi
inima lor” (Fap. Ap. 2, 41-47 şi 4, 34). De aceea era atîta putere în viaţa lor.
Biserica este - şi trebuie să fie - o biserică vie, o biserică învăţătoare şi luptătoare
contra răutăţilor şi păcatului.
Ţinem şi aici să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate
numai preoţilor şi bisericii. Ea lucrează în cadrele aşa numitului “apostolat laic”. Noi dăm
un mare ajutor preoţilor şi bisericii, iar în schimb preoţii vrednici şi înţelegători ne dau şi
ei sprijinul lor. În fruntea celor intraţi în Oastea Domnului avem mulţi preoţi vrednici care
în biserică - şi afară de biserică - “înrolează” şi “instruiesc” mereu sufletele pentru lupta
Pag. 95
cea mare a mîntuirii sufleteşti.

Oastea Domnului a dat în special bisericii şi preoţilor un mare ajutor în combaterea
abaterilor de la biserică, fiindcă a dat şi dă sufletelor flămînde păşune duhovnicească,
oprindu-le astfel să plece pentru a o căuta în altă parte”.
T-
“Ce este O. D. edit. V din 1934, pag. 84-85”.
T-
Toţi fraţii noştri care dintr-un motiv sau altul au ajuns să capete despre aceste lucruri
alte încredinţări au datoria faţă de adevărul neschimbat pe care s-au legat să-l asculte, a-şi
schimba acele feluri de încredinţări străine - şi să revină la acesta singurul bun, după cum
ne-a învăţat acela pe care avem de la Domnul porunca să-l urmăm.
T-
Iar lîngă sicriul păr. Vasile Ouatu de la Bucureşti a repetat în faţa multor martori doar
cu un an înainte de propria sa moarte într-un ceas din cele mai grele pentru el, aceste
testamentare cuvinte ca un legămînt al lui şi al nostru al tuturor fraţilor, împreună cu el:
“...Dragă Vasile, am venit aici fraţi de ai tăi din toată ţara să te petrecem la locul de
odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpînul Oastei noastre. Spune-I Domnului Isus dragă
Vasile că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte...
Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că ne-ai lăsat aici în biserica Lui - şi aici vrem să
rămînem. Ca odinioară tînărul Samuel noi ne-am trezit în biserică - şi în biserică vrem să
rămînem, în biserică vrem să luptăm, pentru biserică vrem să ne jertfim, ca să avem
biserica Lui ce vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că “pînă în ceasul de acum flămînzim şi însetăm
după Cuvîntul Lui şi după dreptate. Pînă în ceasul de acum sîntem ocărîţi dar
binecuvîntăm, sîntem prigoniţi dar răbdăm, sîntem vorbiţi de rău dar ne rugăm. Pînă în
ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (1 Cor. 4, 11-13).
Dar pe toate le biruim uitîndu-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că sîntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la
strîmtorare, în grea cumpănă sîntem, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi dar nu părăsiţi, trîntîţi
jos dar nu omorîţi (2 Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mîna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că nimenea şi nimic nu ne va mai putea despărţi
de El şi dragostea Lui “nici necazul, nici strîmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici
sabia” (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta pînă la sfîrşit pentru ca pe
urmă să ne luăm şi noi cununa.
Dragă Vasile! Lupta cea bună te-ai luptat, Domnul să-ţi dea acum cununa vieţii.
O Doamne Isuse, învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi ostaşii Tăi să murim aşa cum a
murit părintele Vasile, pe cîmpul de luptă. Să ne afle chemarea Ta luptînd, ca să trecem şi
noi la Tine şi să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin...”
T-
Dar şi după “precizările” şi mărturiile puternice ale mitropolitului Bălan, - şi poate
tocmai pentru acestea, - ca şi după toate celelalte mărturisiri ale păr. Iosif care arătau
limpede adevărul cu privire la Lucrarea Oastei şi rostul ei binecuvîntat în biserică,
împotrivirile vrăjmaşilor înnoirilor evanghelice din biserica noastră - nu numai că n-au
încetat, dar focul lor s-a aţîţat şi mai puternic.
Ajunşi aici nu ne putem stăpîni să nu arătăm încă o dată marea noastră durere pentru
faptul că cei mai mari ai bisericii şi ai poporului nostru n-au înţeles în timpul acela şi nici
în cel următor că Dumnezeu Îşi arăta astfel în chip cu totul deosebit dragostea şi grija Lui
mîntuitoare faţă de noi. După ce ne refăcuse ţara prin întregirea tuturor ţinuturilor
Pag. 96
româneşti despărţite atîtea veacuri de răutatea străinilor asupritori, aducînd pe toţi fiii cei
risipiţi ai acestui neam într-o ţară mare şi liberă, - acum Bunul Dumnezeu voia să-i refacă
şi hotarele sufleteşti dezrobindu-ne sufletul din stăpînirile tirane ale viciilor şi ale
păcatului, strîngîndu-ne prin această Lucrare într-o unitate mîntuitoare şi fericită la
picioarele Crucii lui Hristos.
Lucrarea Oastei Domnului şi omul trimes de Dumnezeu cu ea, răsărise ca un miracol
ceresc din tot ce aveau mai sănătos şi mai al lor biserica noastră şi neamul nostru. Şi în
momentul cel mai greu şi necesar al istoriei noastre.
Această Lucrare evanghelică putea fi a oricărei biserici şi a oricărui popor. Dar a
nimănui nu putea fi atît de potrivit ca a noastră. Şi ca acum.
Hristos venea atît de vizibil şi de real la noi acum în acest timp al nostru ca atunci,
cîndva, la Ierusalim, cînd a fost timpul Ierusalimului.
Şi precum atunci, poporul Ierusalimului simţea şi presimţea cercetarea lui Dumnezeu
prin prezenţa Mîntuitorului Hristos în faţa lui şi se ataşa de El cu sutele şi cu miile, venind
sub steagul Lui şi cerînd Împărăţia Sa, - tot aşa şi acum poporul nostru.
Dar precum atunci mai marii poporului şi mai marii religiei n-au înţeles şi n-au primit
mesajul lui Hristos, ci au făcut totul ca să-l zădărnicească, - tot aşa şi acum se repetă şi la
noi acest cutremurător deznodămînt.
Învăţămintele istoriei sînt cele mai greu de înţeles pentru oamenii care fac istoria. - Şi
cele care se uită mai repede. De aceea şi neascultarea lor se răzbună cel mai amar.
T-
Mitropolitul Bălan “fiindcă era mare preot” atunci, făcea - prin Duhul Domnului, nişte
mărturisiri pline de adevăr, dar şi nişte profeţii. O, dacă măcar el şi-ar fi ales partea lor
fericită. Prilejul acesta poate unic în Istoria noastră n-ar fi fost zădărnicit. Şi cred că şi
pămînteşte Istoria noastră ar fi luat un alt curs. Dumnezeu ne-ar fi ferit de pedepsele care
au urmat prea curînd această lepădare a noastră de Hristos.
Ce mare şi minunată ar fi astăzi biserica noastră cea vie, dacă ar fi cunoscut vremea
acelei Dumnezeieşti cercetări! (Luca 19, 44).
T-
Pag. 97
Îndrumător cu vie faptă
Îndrumător cu vie faptă

plug sfînt, adînc şi credincios,
cu brazdă unică şi dreaptă
spre Ţelul demn şi luminos.
Aceasta este Oastea Sa

şi harul Său lucrează-n ea
Deschizător de drum şi rază

pe urma crezului străbun
adîncitor a-nţelepciunii
Cuvîntului curat şi bun.
Frumos şi drept brăzdînd hotarul

urmînd pe marii-naintaşi
duci spre-mplinire legămîntul
drept-credincioşilor ostaşi.
Prin lupta rodnică-n tăcere

plineşte-ţi rostul luminos
re-nvie iarăşi cu putere
credinţa-n slujba lui Hristos.
Nu-i de-ajuns să te naşti creştin, trebuie să te faci creştin.

T-
Pag. 98
Cap. 11
Cel mai bun misionar
Î n lumea de după primul război o cauză care a grăbit marile schimbări a fost şi
scrisul: gazetele şi cărţile. Războiul a fost o răscruce de la care nimic n-a mai continuat
după cum era înainte. S-au schimbat nu numai domniile şi hotarele popoarelor ci şi
oamenii şi stările lor.
A apărut o foame nouă: foamea după citit. Această dorinţă a făcut să se înmulţească
scrisul şi însemnătatea cărţii, în îndrumarea gîndirii şi traiului oamenilor.
Marile mişcări de oameni aduse de război au avut şi o urmare bună: călătorind, au
văzut unii la alţii şi ceea ce aveau bun şi întorcîndu-se au luat cu ei acasă.
Cei din ţările mai înapoiate, au văzut felul de viaţă al popoarelor mai înaintate şi
căutau acum să cunoască mai mult şi să se organizeze mai bine. La aceasta îi putea ajuta
numai scrisul: cartea şi gazeta. Această nevoie a adus apoi cartea şi însemnătatea ei.
T-
În poporul nostru, sărac şi dezbinat cum fusese şi în cea mai mare parte din istoria sa
robit mereu de alte popoare, - scrisul şi cititul erau ceva aproape necunoscut. Acestea au
început cu adevărat abia odată cu eliberarea şi independenţa noastră de după primul mare
război.
Dar dacă scrisul cult era atît de rar, de scrisul religios aproape că nici nu se putea
vorbi. Aşa ceva era ca şi necunoscut la noi. Nimic nu se făcuse organizat ca marea
trebuinţă a scrisului religios să poată fi împlinită. Nici măcar biserica nu întreprinsese în
privinţa asta nimic. În afară de puţinele cărţi din biserici, tipărite şi acestea cu scris
chirilic, pe care cei tineri nu-l mai cunoşteau, - nu se mai găsea de citit nimic religios.
Începuseră după război să apară pe la tîrguri doar nişte mici broşuri cu “Epistole
căzute din cer”, cu tălmăciri de visuri, cu “descîntece” şi alte lucruri slabe, răspîndite de
afacerişti în scopuri de cîştig bănesc... Dar acestea slujeau mai mult întunericul decît
lumina, mai mult mulţind necredinţa şi superstiţia, nu nimicind-o.
T-
Pag. 99
Omul lui Dumnezeu care conducea şcoala de la Lumina Satelor a înţeles îndată că în
slujba lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor, în noile stări de lucruri, cartea devine
misionarul care va putea face cel mai mult pentru alungarea întunericului şi păcatelor - şi
pentru vestirea adevărului mîntuitor.
Şcoala scrisului săptămînal de la gazeta din Sibiu înainta. Redactorul creştea el însuşi,
odată cu cititorii săi. Învăţătorul conştiincios se străduia el însuşi a fi un şcolar bun al
Duhului Sfînt, care lucra prin el spre a învăţa pe alţii voia şi căile lui Dumnezeu. Scrierile
sale căpătau o tot mai mare răspîndire şi adîncime. Duhul Sfînt, Puternicul său Luminător
îl inspira şi îndruma minunat şi harnic în găsirea celor mai felurite şi mai originale
mijloace şi căi pentru atragerea sufletelor la Hristos. Şi pentru a le lumina cald şi apropiat
înţelesul Sfintelor Scripturi.
Sub îndrumarea Sfîntului Duh începu el “şcolile” minunate cu Tîlcuirea Evangheliilor,
cu Citiri şi tîlcuiri din Biblie, cu Corabia lui Noe, cu Vremuri Biblice, Războiul Sfînt şi
altele care au urmat, trecînd din număr în număr, din an în an...
Aceste învăţături plăceau atît de mult că în curînd se dovedi că publicarea lor numai în
gazetă era neîndestulătoare.
Gazetele, oricît de bine erau păstrate de către cei ce puneau mîna pe ele, se rupeau, se
rătăceau - şi scrisul cu continuare se întrerupea, se pierdea. Trebuia neapărat strîngerea
acestui scris în cărţi care să adune la un singur loc tot înţelesul unor învăţături, pentru ca
omul să-l poată urmări şi cuprinde folositor. Cartea poate circula mai uşor şi rămîne mai
mult. Cartea va fi misionarul viitorului. Ea începe să poată face slujba Domnului în felul
cel mai harnic şi mai potrivit. Să prindem deci cartea, şi s-o punem în slujba lui Hristos!
T-
Dar tiparul este rar şi scump foc. Tipografiile sînt puţine şi aproape toate în mîinile
străinilor. Se cereau preţuri uriaşe, pentru că toţi proprietarii erau cartelaţi şi înţeleşi să nu
tipărească decît de la un anumit preţ în sus. Preţul ridicat nu numai că era foarte greu de
achitat, dar şi scumpea cartea în aşa fel că abia cei cu bani mai mulţi şi-o puteau cumpăra.
Mulţimea cea mare a poporului care purtase greul lungului război şi pentru care stăpînirea
nu făcea aproape nimic, o ducea din ce în ce mai greu. Greutăţile vieţii le aduceau păcate,
iar păcatele alte greutăţi.
Ca să dezrobeşti poporul acesta din robia şi orbia păcatului îţi trebuie cartea religioasă,
iar ca să-i dai cartea aceasta ieftină, îţi trebuie nu numai darul scrisului sfînt ci şi avuţii
întregi s-o poţi tipări.
Oamenii lui Dumnezeu au fost totdeauna săraci pămînteşte. Ei n-au avut mare decît
sufletul lor bun şi darnic. Aşa era şi păr. Iosif. În afară de puţina parte de avere care îi
revenea între cei şase fraţi ai săi de la părinţii din Certege, şi apoi moştenirea copilului
Tit, rămasă după mama lui înmormîntată la Vidra - nu mai avea nimic. Dar şi de acestea
rămase acolo se foloseau acuma numai alţii.
T-
Gazeta Lumina Satelor nu era a lui. A lui era numai munca uriaşă şi istovitoare de la
această gazetă. Muncă pentru care nici nu primea un salar. Nici tipografia nu era a lui, era
a mitropoliei. Şi tot ce se încasa din abonamentele gazetei, mergea la administraţia de la
consistoriul mitropolitan al căruia era tipografia.
Omul lui Dumnezeu şi copilul său trăiau doar din modestul salar primit de la Orfelinat,
pentru munca şi grija pe care o depunea ca director acolo.
De unde dar să poată el scoate sumele uriaşe care vor trebui plătite pentru tipărirea
Pag. 100
învăţăturilor mîntuitoare în cărţi multe şi ieftine, care să poată ajunge în mîinile poporului
sărac şi lipsit de care acum nimeni nu se interesează şi peste care apasă numai greutăţile,
scumpetea şi păcatul?
Tipografia mitropoliei i-ar fi tipărit pe datorie - dar la credit se adaugă acum dobînzi
grele, iar acestea sporesc datoria şi o cresc neîncetat.
Va cere împrumut la bancă, punîndu-şi garanţie moştenirea de la ţară a lui şi a
copilului - şi în felul acesta va tipări cartea. Căci lucrul Domnului trebuie făcut cu orice
preţ - şi trebuie atunci cînd e vremea lui, nu mai tîrziu. El este un rob al Domnului cu tot
ce era el. Deci va pune tot puţinul său în slujba pe care i-o porunceşte Domnul, iar mai
departe va purta de grijă Mîntuitorul şi Domnul său al căruia este lucrul acesta şi care îi
porunceşte: începe, Eu sînt cu tine, nu te teme!
Setea şi foamea poporului după Cuvîntul lui Dumnezeu era pentru păr. Iosif îndemnul
şi porunca Domnului care îl zorea să pornească cu orice risc la lucrul cu cartea.
Împotriva tuturor greutăţilor uriaşe care îi stau în faţă, apostolia cărţii trebuie să
înceapă numaidecît. Fără a mai aştepta ivirea unor vremi mai bune, sau minunea ivirii
vreunui milionar sfînt.
Va începe cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţa că se vor mai ivi şi alţii
care vor sări în ajutorul lui pentru lucrul Domnului.
Bizuit numai pe încrederea în Domnul Isus şi pe înţelegerea poporului Său, a pornit el
la această îndrăzneaţă hotărîre care atunci părea o nebunie. Şi în care a riscat totul.
Iată ce scria el în clipa acestei mari hotărîri:
“O chemare de ajutor: pentru strîngerea spicelor sufleteşti din această gazetă.
Învăţăturile sufleteşti care le seamănă această gazetă, acum trecută de doi ani, au rodit în
multe suflete - şi mulţi s-au îndreptat prin citirea lor. Scrisorile ce le primesc zilnic din
toate părţile sînt cea mai grăitoare dovadă că Cuvîntul lui Dumnezeu lucrează şi astăzi în
sufletul oamenilor.
O şcoală de învăţături sufleteşti am făcut din această gazetă şi cine a intrat de la
început în această şcoală, multe a putut învăţa. Dar acum, după doi ani, un neajuns începe
a se ivi. În şcoala acestei gazete mulţi au intrat numai acum, alţii după un an şi cu aceştia
ar trebui să încep şcoala iarăşi de la început, iar cu ceilalţi trebuie să înaintez mai departe
în lucrul Domnului, - şi prin asta şcoala suferă.
Învăţăturile sufleteşti date prin această gazetă stau ca nişte spice împrăştiate într-un
ogor de muncă pentru Evanghelia Domnului - şi aceste spice ar trebui strînse la un loc,
orînduite şi tipărite în cărţi şi cărticele ieftine care să se desfacă apoi în popor. Dar acest
lucru nu mai stă în puterea mea. Tiparul cere azi averi întregi şi ceea ce se tipăreşte iese
foc de scump, iar poporul nu se prea însufleţeşte pentru cărţi scumpe.
În faţa acestor greutăţi, împins de dorul de a putea duce lucrul Domnului mai departe,
cu tot mai mare cîştig sufletesc, apelez la cititorii acestei gazete, să ajute cu obolul lor
strîngerea spicelor sufleteşti din această gazetă şi legarea lor în cărţi ieftine pentru popor.
Lumina Satelor are mulţi prieteni şi dacă cît mai mulţi vor trimite cît de cît din prisosul
inimii şi puterii lor băneşti, vom putea da într-o carte toate evangheliile duminicilor şi
tîlcuirea lor, precum şi alte cărţi şi cărticele de învăţătură sufletească (toate împodobite cu
frumoasele chipuri din gazetă).
Darurile ce se vor trimite pentru strîngerea spicelor, vor ajunge în banca cea mai bună
care va slobozi banii în umblare sufletească şi va plăti după ei camăta cea mai scumpă:
Pag. 101
vestirea Evangheliei Domnului, pentru mîntuirea sufletească a de aproapelui. Toate

darurile se vor publica, ca mulţumită publică în această gazetă”.
T-
Preot Iosif Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor.
T-
Ceva mai tîrziu L. S. nr. 37 din 21 septembrie 1924, scria: “O veste bună. Zi de zi
sosesc la redacţie scrisori care vorbesc despre plăcerea sufletească cu care cititorii noştri
citesc învăţăturile sufleteşti din această gazetă şi îndeosebi tîlcuirea evangheliilor şi
citirile şi tîlcuirile din Biblie pe care le scrie redactorul nostru părintele Trifa sub numele
de I. Tîlcuitor. Este însă un mare neajuns faptul că cititorii nu pot avea strînse la un loc
aceste învăţături. Unii au risipit foaia, alţii n-au numerele toate. Dîndu-şi seama de lucrul
acesta păr. Trifa a pus sub tipar Evangheliile duminicilor de peste an, cu tîlcuirea lor
precum şi citirile şi tîlcuirile din Biblie însoţite fiecare cu chipuri frumoase. Cei ce doresc
să aibă aceste cărţi de mare ajutor sufletesc, să ne scrie şi să ne înştiinţeze de pe acum,
căci se vor tipări numai un număr restrîns, păr. Iosif neavînd mijloace băneşti să le
tipărească în număr mai mare. Pentru strîngerea acestor spice sufleteşti s-a făcut şi o
chemare de ajutor aici la gazetă (nr. 9/1924). Am primit însă numai ceva peste o mie de
lei, o sumă care este un picur în miile cele multe ce le cere azi tiparul.
Dar lucrul Domnului nu poate sta pe loc din pricina acestor greutăţi. Plecăm la drum şi
cu cărţi. A Lui e grija ce va fi mai departe, căci pentru El lucrăm”...
T-
Curînd, cînd a apărut prima carte din marea operă a omului lui Dumnezeu, Lumina
Satelor publica următorul anunţ ca un oftat de bucurie: “O carte cu ...8 lei”. O carte cu 8
lei este azi cu adevărat un lucru de mirare cînd o foiţă de ţigară costă 2 lei şi 50 de bani.
Această carte cu 8 lei este cea scoasă de redactorul acestei gazete, părintele Iosif Trifa şi
despre care am scris mai pe larg în numărul trecut. Întovărăşiţi-vă zece inşi, fiecare cu 8
lei şi trimiţînd aceşti bani veţi primi fiecare cîte o carte cu peste 15 chipuri religioase
împreunate cu citiri şi tîlcuiri din Biblie precum şi o mulţime de mici istorioare pline de
învăţătură sufletească. Acest preţ mic l-am stabilit ca să putem aduce cît mai mare cîştig
sufletesc. Ţinem deschis acest preţ numai pe două săptămîni pentru ca să băgăm banii în
alte cărţi ieftine. Citirile din Biblie vor ieşi în mai multe cărţi şi cine va cumpăra de la
început aceste cărţi va avea pe urmă o Biblie întreagă în chipuri, icoane şi tîlcuiri
frumoase. Ajutaţi lucrul Domnului răspîndind aceste cărţi”.
T-
L. S. nr. 50-52 din 21 decembrie 1924.
T-
Spre încurajarea răspîndirii Cuvîntului Sfînt, Duhul Domnului i-a inspirat părintelui
Iosif gînduri şi metode mereu noi. Una din aceste metode era instituirea de premii lunare
în cărţi şi bani, prin tragere la sorţi, între abonaţi şi cititori. Aceste premii vor continua ani
la rînd şi vor fi un puternic mijloc de atragere a multora lîngă Cuvîntul lui Dumnezeu. Iată
ce scrie la acest început păr. Iosif: “...Premii de mii de lei, în fiecare lună. Lumina Satelor
a adus multe noutăţi în felul de a face gazetărie pentru popor. Cea mai mare noutate este
duhul religios în care se scrie această gazetă. O altă noutate sînt apoi şi premiile pe care le
publică în L. S. şi bunul nostru prieten Ilie Laza din America (pentru citirea şi cunoaşterea
Bibliei). Pe viitor cu ajutorul Domnului vom duce mai departe şi lucrul acesta. Pe lîngă
premiile ce le va mai pune Ilie Laza - şi poate şi alţii - va pune şi gazeta noastră fel de fel
de cărţi, de bani, etc... În fiecare lună va fi o tragere de premii... Se vor trage la sorţi
Pag. 102
premii din: Biblii, Noul Testament, abonamente la gazetă, cărţile scoase de păr. Trifa şi
alte cărţi folositoare... În loc de cărţi, cîştigătorul poate primi şi preţul lor în bani, dacă
vrea. Pe lîngă acestea vor veni şi premii pentru poezii religioase, etc. Facem şi această
jertfă ca să strîngem cît mai multe suflete lîngă Cuvîntul lui Dumnezeu...”
T-
L. S. nr. 50-52 din 21 decembrie 1924.
T-
Atît de greu, dar atît de frumos a fost începutul! Dar şi mai mult încă...
T-
Pe lîngă preţurile neobişnuit de ieftine puse la cărţi şi pe lîngă premiile date lunar,
desfăcătorilor de cărţi şi de Biblii li se mai da, la comenzi ceva mai mari, un rabat de 20 şi
chiar 25% din preţul lor, trimiţîndu-se cărţile şi pe aşteptare. Adică spre a fi plătite după
vînzarea lor. Aceste condiţii nespus de avantajoase, nimeni nu le mai acorda în felul
acesta. Ele au încurajat pe mulţi să răspîndească puternic Cuvîntul lui Dumnezeu prin
cartea religioasă. Iar cartea s-a dovedit misionarul cel mai bun şi mai harnic propovăduind
cu multă repeziciune şi putere mîntuirea Crucii şi jertfei lui Hristos.
O mare revărsare a Duhului Sfînt a venit peste ţară şi peste popor prin lucrarea
Cuvîntului răspîndit de cărţi. Peste toate văile şi dealurile ţării bătea un vînt de înviere
sufletească şi un aer de primăvară sfîntă răspîndea pretutindeni chemările mîntuirii şi
binefacerile ei.
Oameni simpli din popor, ţărani şi muncitori, bărbaţi, femei şi copii chiar se oferiră de
bunăvoie ca răspînditori de cărţi şi foi. Tineri şi bătrîni se angajau voluntari în această
semănare sfîntă de grîu duhovnicesc.
Primul care s-a oferit să facă slujba aceasta a fost un ostaş ţăran din Bucovina: Zaharie
Cudlic din Pojorîta. “...fiind eu invalid de război - scrie el - mi-am făcut hotărîrea că decît
să duc şi să împart consătenilor mei tabac şi băutură (- invalizii aveau autorizaţie de
comerţ -), mai bine voi duce consătenilor cărţi de folos sufletesc... Astfel am vîndut în
anul 1925 multe Biblii, Psaltiri, Noul Testament şi multe alte cărţi mîntuitoare... Rog
binevoiţi a ne trimite din nou alte Biblii şi cărţi...”
La această scrisoare păr. Iosif adaugă: “...Bun lucru ai făcut iubitul nostru. Fie ca
lucrul tău să fie o pildă şi pentru alţii care s-au strîns la lucru şi la luptă sub steagul
Mîntuitorului. În Oastea Domnului sînt înştiinţaţi peste 2.000 de ostaşi. O, ce ofensivă am
putea face cu această armată împotriva vrăjmaşului diavol dacă fiecare ostaş ar fi un ostaş
activ în Oastea Domnului. Iar a fi un ostaş activ în O. D. înseamnă a ajuta după puterile
tale lucrul Domnului şi lupta împotriva întunericului.
În multe feluri poate ajuta un ostaş lucrul Domnului. Ostaşul Zaharie Cudlic a ajutat
acest lucru ajutînd şi pe alţii să afle Cuvîntul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi.
Bună slujbă a făcut. Dumnezeu îi va întoarce şi “cîştigul” ce l-a pierdut din tabac şi
băutură. Să facă şi alţii aşa. Fiecare ostaş să aibă la îndemînă cărţi de ajutor sufletesc
pentru a putea aduce şi pe alţii sub steagul Mîntuitorului.
Ţinem şi cu acest prilej să vestim pe ostaşii noştri că le putem trimite spre desfacere
cărţi sufleteşti. Preţul lor îl pot plăti şi numai după ce le-au vîndut în popor (pentru
osteneală se socoteşte şi rabat, ca celor ce desfac gazeta). Lucrul ce-l face Zaharie Cudlic
să-l încerce şi alţii pentru ca O. D. să fie cu adevărat o Oaste de luptători şi diavolul să se
Pag. 103
cutremure de ofensiva noastră”.

T-
T-
Într-adevăr lucrul acesta l-au făcut mulţi, dar buna credinţă şi jertfa care o făcea păr.
Iosif au fost înşelate de foarte mulţi dintre aceştia care au văzut în aceasta un mijloc de
cîştig nemuncit. Astfel că nu după mult timp s-a ivit cea mai blestemată categorie de
înşelători şi jefuitori, acei care înşelau pe omul lui Dumnezeu, cel ce-şi jertfea sănătatea şi
tot avutul lui pentru slava lui Dumnezeu şi mîntuirea semenilor săi. Şi jefuiau Lucrarea lui
Dumnezeu.
Aceştia au dus, unii multe, alţii şi mai multe din cărţile date lor pe încredere şi le-au
vîndut, dar banii şi i-au însuşit ei, nemaitrimiţînd înapoi nici măcar preţul pentru Bibliile
plătite înainte de către părintele, nici preţul cărţilor tipărite pe bani luaţi de el cu camătă
de la bancă, bani care la fel trebuiau plătiţi din greu. S-au adunat astfel pagubele făcute de
aceşti jefuitori în sume tot mai mari pînă cînd situaţia părintelui s-a îngreuiat peste măsură
de mult.
La repetatele scrisori de rugăminţi, cei mai mulţi n-au mai răspuns niciodată. Ca om al
lui Dumnezeu, în judecată nu-i putea da, aşa cum făceau alţii. Aşa că a rămas de pagubă
tocmai de ceea ce l-ar fi putut ajuta să ducă mai cu spor tipărirea cărţilor tot mai frumoase
pe care le scria el şi alţi scriitori ai Oastei. Ce greu va apăsa odată acest păcat pe sufletul
acelora care au zădărnicit în felul acesta propăşirea Lucrării Domnului. Numai Domnul
Isus şi fraţii cei puţini care n-au reţinut pentru ei nici măcar rabatul ce li se dădea pe
dreptul ci mai ajutau şi din al lor, - numai ei au făcut ca să nu se încheie totul cu un
faliment.
Domnul într-adevăr a avut milă, dar a trebuit luptat cu greutăţi de necrezut. Îmi
amintesc că mult mai tîrziu cînd venise şi tipografia, iar numărul cărţilor scoase de păr.
Iosif se înzecise, în privinţa asta situaţia nu se îmbunătăţise deloc. Venitul care se putea
realiza, era abia cît să se acopere cu greu strict numai costul muncii. Cîţi ani am trăit lîngă
păr. Iosif, atît el cît şi noi cei care lucram la redacţie împreună cu el, - n-a primit nici unul,
nici noi nici el, nici un fel de salar. Am muncit fără nici un salar toţi aceşti ani. Eu nu mi-
am cumpărat în patru ani decît un singur costum de haine şi vreo 2-3 cămăşi. Ne purtam
necrezut de modest îmbrăcaţi. Şi ne hrăneam tot aşa. Umblam pe jos neavînd adeseori nici
banii de tramvai. Îmi amintesc că venind odată cu părintele de la sanatoriu spre locuinţă
(atunci aveam o locuinţă închiriată în str. Zidarilor) neavînd nici el nici eu banii să ne
plătim tramvaiul, părintele şi-a lăsat amanet la taxator ceasul lui de buzunar. Taxatorul îl
cunoştea pe părintele şi îl respecta foarte mult. Totuşi ceasul i l-a luat. La întoarcere am
plătit cei 3 lei cît costa biletul şi astfel taxatorul i-a dat părintelui ceasul înapoi.
T-
Îmi amintesc ce planuri minunate făceam stînd serile şi zilele de vorbă printre lucru cu
părintele:
- Dacă cei care ne datorează atîtea sute de mii de lei, ne-ar trimite numai datoria lor, ce
lucrări minunate am mai putea tipări noi cu aceşti bani. Uite cărţile astea care aşteaptă! -
Şi altele. Şi altele...
- Dacă...
- Sau dacă s-ar ivi vreun bogătaş din aceştia care cheltuiesc atîţia bani pentru tot felul
de nebunii şi de pofte, - să facă ceva pentru Dumnezeu şi să dea măcar o parte din banii
aceştia pentru tipărituri religioase...
- Dacă...
Pag. 104
- Sau dacă, măcar vreunul din aceştia care ne scriu nouă zilnic, uite ca acesta care
spune că de cînd a citit cărţile Oastei şi s-a predat Domnului, el nu numai că şi-a
răscumpărat averea pe care o vînduse înainte, datorită beţiei şi jocului de cărţi, dar
muncind şi economisind acum şi-a mai cumpărat încă de două ori pe atîta...
Dacă un astfel de om şi-ar spune cam aşa: Lucrarea asta m-a făcut pe mine să-mi cîştig
nu numai avuţia veşnică dar şi să-mi răscumpăr averea pierdută. Şi pe urmă să mai cîştig
încă de două ori atît. Ia să fac acum şi eu ceva, drept recunoştinţă pentru că această
Lucrare a făcut pentru mine atît de mult. Mai ales că văd că se luptă cu o mulţime de
greutăţi. Ia să trimit şi eu nu “un drob de sare într-o apă mare” - ci să ajut, să se cunoască!
O, ce am putea face noi, numai cu ceea ce este un prisos al acestora!
Dar...nimeni nu a făcut niciodată faţă de noi (şi faţă de Domnul) un astfel de gest. Ne
ajută tot fratele Iulius Igna cel sărac şi tot sora Ana Matei cea văduvă...
Şi părintele ofta îndurerat. O, cît de mult spunea acest oftat...
T-
În nr. 7 din 13 februarie 1927 păr. Iosif scria:
“S-a pus baza unui fond de evanghelizare... L. S. a pornit cu Oastea Domnului o mare
luptă contra păcatului. În această luptă am avut şi sprijinul material - singurul sprijin
material al fondului societăţii Oastea Domnului. Acest fond a fost întemeiat de un cantor
evlavios Nicolae Cimpoca din Sadu, jud. Sibiu cu o donaţie de 1.000 de lei. La acest
început s-au strîns apoi şi alte dăruiri. Fondul a fost înfiinţat pentru ajutorarea trupească şi
sufletească a celor din Oastea Domnului. “Din acest mic grăunte de muştar doresc să
crească un copac mare” - scrie cantorul N. Cimpoca... Acum ne mai vine o donaţie de
5.000 de lei... Faptul acesta ne îndeamnă să înaintăm mai departe... Punem baza unui fond
de evanghelizare... Vom începe să publicăm tot ce ni se trimite pentru lucrul Domnului...
Gîndul nostru este să ieşim cu toate puterile la secerişul cel mult ce ne aşteaptă în lume...
Gîndul nostru este să putem umplea satele şi oraşele de cărţi religioase ieftine... Începem
cu publicarea celor ce au dăruit:
- Nicolae Cimpoca din Sadu - 1.000 de lei.
- Timotei Popovici, prof. Sibiu - 1.000 de lei.
- Iosif Trifa redactor L. S. - 1.000 de lei.
- Moise Popovici profesor Baiaş - 1.000 de lei...
T-
Început cu acest număr, fondul de evanghelizare a continuat apoi cîţiva ani, cînd
număr de număr, cîte 4-5 săraci şi văduve trimiteau bănuţul lor spre a ajuta lucrarea de
răspîndire a Cuvîntului Sfînt. Aceşti bănuţi sfinţi au contribuit şi ei la acoperirea
cheltuielilor de tipărire şi la continuarea muncii în redacţia Oastei Domnului. Aceste mici
daruri ale dragostei au fost de un şi mai mare sprijin sufletesc pentru părintele, pentru că
el a văzut în acestea o mare mîngîiere din partea Domnului, o puternică dovadă că Domnul
este cu el, şi nu-l va lăsa de ruşine. Şi o răsplătire pentru dureroasa lovitură dată de
“pomănarii” răufăcători şi înşelători care păgubesc Lucrarea lui Dumnezeu cea sfîntă şi
grea.
T-
Încă de la prima hotărîre lucrul Domnului înainta frumos. Fără nici un ajutor material
nici din partea mitropoliei, nici din partea guvernului (care era foarte darnic cu alţii)
părintele Iosif începu să aibă primele izbînzi în tipărirea şi răspîndirea cărţii religioase. La
sfîrşitul anului 1926 el scria;
Pag. 105
Precum poate oricine vedea şi judeca, noi am pus cărţilor noastre nişte preţuri foarte
ieftine. Acestea sînt preţuri de evanghelizare, adică şi preţurile de pe carte predică despre
Evanghelia lui Hristos. Am pus aceste preţuri ca aceste cărţi să poată călători din sat în
sat, din casă în casă, de la om la om ducînd pe tot locul învăţături sufleteşti şi trezind în
oameni dragostea după Cuvîntul lui Dumnezeu şi Biblie.
12 cărţi scoase de preotul I. Trifa, - cu prilejul jubileului de 5 ani al foii Lumina
Satelor... L. S. împlineşte zilele acestea 5 ani de cînd a pornit la drum. Ca o rugăciune de
mulţumită pentru ajutorul de care ne-a învrednicit Dumnezeu am strîns cu acest prilej
toată şcoala de 5 ani a acestei foi în 12 cărţi.
T-
Citiri şi tîlcuiri din Biblie cartea I 12 lei
Citiri şi tîlcuiri din Biblie cartea II 12 lei
Citiri şi tîlcuiri din Biblie cartea III 12 lei
Tîlcuirea Evangheliilor cartea I 18 lei
Tîlcuirea Evangheliilor cartea II 16 lei
Tîlcuirea Evangheliilor cartea III 16 lei
Cartea despre Oastea Domnului... Oastea Domnului este o oştire care luptă contra
vrăjmaşului diavol, sub steagul şi conducerea lui Isus Biruitorul... În preţul ei sînt socotite
absolut numai spesele de tipar, anumit ca să poată străbate cît mai mult în popor. Gîndul
nostru era s-o putem da eventual chiar gratuit, - dar după ce din nici o parte n-am primit
nici un ajutor pentru ea, mai mult decît atît n-am putut face. Costă 30 de lei.
Din Pildele Mîntuitorului 12 lei
Adînciri în Evanghelia Mîntuitorului 10 lei
Însemnările călătoriei la Ierusalim 50 lei
25 de Povestiri morale 10 lei.
T-
Iar în nr. 15 din 10 aprilie 1927 scria:
...Vindem cărţile cu deficit! Socotelile se pot vedea la tipografie oricînd. Însă nouă nu
ne pare rău de această pagubă. Noi înşine ne-am făcut cu voia această pagubă pentru ca
după ea să avem cîştigul cel mare sufletesc: ajungerea cărţilor bune în familiile creştine.
Putem sta oricînd în faţa Domnului cu conştiinţa împăcată. Ne-am făcut datoria deplin.
Am pus în slujba Lui deplin toată averea noastră sufletească şi materială, n-am precupeţit
nimic.
T-
După un an de la această dată, în 4 martie 1928, păr. Iosif scria:
...Fără nici o subvenţie din partea nimănui bilanţul nostru de un an este răspîndirea a
100.000 de cărţi şi 500.000 de gazete. Am cerut statului ceva ajutor - dar nu ne-a dat nimic
(biserica nu a dat nici ea!). Milioanele se dau numai pentru propaganda politică. Am cerut
însă ajutorul Domnului şi ni l-a dat El. Am avut datorii peste 100.000 de lei. Astra cu un
buget de 7-8 milioane aproape tot de la stat, n-a făcut cît Lumina Satelor fără nici un
ajutor. Mai mult face ajutorul Domnului decît toate milioanele. Mulţumim pentru toate
numai Domnului. Şi mulţumim fraţilor ostaşi.
T-
În nr. 11 din 11 martie 1928 părintele anunţa tipărirea unei cărţi noi: Însemnări de la
picioarele Crucii - carte pe care însă n-a mai ajuns s-o termine şi s-o tipărească niciodată.
Aceasta - îmi spunea el - va trebui să primească titlul Golgota. Voia să strîngă în ea tot ce-
a putut scrie el mai frumos despre Jertfa cea Mare a Dulcelui său Mîntuitor.
În mare parte lipsa ei se datoreşte greutăţilor tiparului şi mai ales păcatului celor care
Pag. 106
nu şi-au plătit datoriile. O, cîte astfel de mărgăritare scumpe a dus cu el în mormînt acest
înzestrat om al lui Dumnezeu, numai pentru că satanica lăcomie de bani a unora din jurul
lui, l-au împiedicat să dea la lumină atunci. Iar mai tîrziu, au venit celelalte greutăţi.
Cartea Însemnări de la picioarele Crucii o avea mereu în inimă părintele mai presus de
toate celelalte. El strîngea pentru ea tot ce putea scrie mai inspirat şi mai duios. Nici cu
şapte ani mai tîrziu în 1935, (cînd ne mutasem în str. Turnului şi cînd locuia în odăiţa cu
cele 80 de trepte de la etajul al treilea) încă nu socotea că a strîns tot ce gîndea el că va
trebui să cuprindă Golgota - cartea de încununare a muncii lui de rob şi apostol al Crucii şi
Jertfei lui Isus Cel Răstignit.
T-
În odăiţa aceea îmi spunea într-o zi:
- Cartea Golgotei trebuie să cuprindă în ea tot aurul lacrimilor recunoştinţei din
sufletul meu faţă de dragostea cu care m-a răscumpărat Scumpul meu Mîntuitor. Ea trebuie
să se cheme: Golgota, pentru că tot ce s-a făcut cereşte pe acest pămînt este datorită
Golgotei şi Jertfei Dumnezeieşti de pe Crucea ei. Vreau ca aceasta să fie ultima mea carte
şi cel mai înalt răspuns pe care îl voi putea da dragostei şi Jertfei Sale de pe Cruce pentru
mine, pentru noi...
Dar n-a mai ajuns s-o poată sfîrşi. Cum am mai spus greutăţile nespus de mari şi
oamenii nespus de mici, printre care i-a fost dat să trăiască - nu i-au îngăduit să-şi
împlinească nici acest gînd minunat şi duios, ca şi pe atîtea altele.
Dar o mare parte din scrierile pe care păr. Iosif a avut de gînd să le strîngă în acea
carte, - cununa scrierilor lui, - se mai găsesc încă răspîndite prin revistele care au urmat
începînd chiar din acel număr din L. S. - şi pînă la cele din urmă scrieri ale lui!
Cîndva, poate, un alt om trimes de Dumnezeu, va aduna ceea ce va mai putea găsi din
ele şi le va strînge într-o cunună de mărgăritare pe fruntea cărora va scrie Golgota, aşa
cum a dorit acel mare înaintaş al nostru trimes de Dumnezeu, ca şi care Isus Cel Răstignit
a mai avut prea puţini apostoli, de la sf. Pavel şi sf. Ioan Gură de Aur, - încoace.
T-
Cu gîndul tipăririi şi răspîndirii a milioane de misionari cărţi, a lucrat păr. Iosif şi în
direcţia procurării unei tipografii şi a unei librării.
Este uimitor şi este măreţ să vezi cît a putut realiza acest om care purta un atît de mare
suflet într-un aşa de mic trup. Şi totul a fost realizat numai prin marea lui credinţă în
puterea lui Dumnezeu şi în solia cerească ce i se încredinţase.
La vîrsta de 50 de ani cînd va pleca la Domnul el avea tipărite peste 50 de titluri de
cărţi şi calendare, 15 ani de gazete redactate săptămînal, toate răspîndite în zeci de
milioane de exemplare în toată lumea precum şi o lucrare duhovnicească numărînd sute de
mii de suflete născute din Dumnezeu.
Iată roadele unui grăunte de credinţă vie şi a unui strop de dragoste curată. Dar şi a
unei uriaşe cantităţi de suferinţă, de amărăciuni şi de lacrimi... Şi a unor lungi ani de boală
prin spitale de-a lungul cărora a suferit şapte operaţii.
Ce mare pierdere este însă pentru noi şi pentru tot viitorul poporului nostru - şi poate
încă a multora - că aceste minunate solii mîntuitoare - atît de scump şi de dureros plătite -
prin care au fost renăscute la o viaţă sfîntă atîtea sute de mii de suflete, - azi nu numai că
nu se mai tipăresc spre potolirea setei sufleteşti a poporului care le caută fără a le mai
putea găsi, - dar au fost şi prigonite şi batjocorite ca nişte cărţi rele şi primejdioase.
Mare păcat este acesta! - Şi cumplit se va răzbuna odată şi asupra celor vinovaţi şi
Pag. 107
asupra multor nevinovaţi îndepărtarea scriitorilor credincioşi şi a cărţilor religioase din

educarea tineretului şi a poporului nostru.
T-
Sfînta Scriptură are o putere covîrşitoare prin care ea a prefăcut şi preface nenumărate
suflete păcătoase în suflete sfinte.
T-
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă.
Pag. 108
O trîmbiţă cerească
O trîmbiţă cerească
ce sună-nflăcărat
un strigăt de chemare
spre Cel Adevărat.
Aceasta fie Oastea Sa

şi El va fi slăvit de ea
viaţa ei fiind Hristos
Un sunet de trezire
din somnul ucigaş
un semn de îngrozire
vicleanului vrăjmaş.
Semnal de-avînt puternic

spre Ţinta de atins
îndemn şi-mbărbătare
spre cel prea greu cuprins.
- Cu sunet clar vesteşte

şi cheamă curajos
din moarte ne trezeşte
spre slujba lui Hristos.
De la necunoaşterea şi neascultarea Sfintelor Scripturi izvorăsc toate relele între

oameni.
T-
Pag. 109
Cap. 12
Naşterea imnului duhovnicesc
A tras de dragostea lui Hristos cu o putere nebiruită, aprins de o mare însufleţire
pentru învierea bisericii noastre şi apăsat de grija mîntuirii poporului nostru, - acest mare
trimes al lui Dumnezeu care a fost păr. Iosif Trifa împreuna în sufletul lui, cele două
dimensiuni mari ale sufletului românesc: credinţa şi cîntarea.
El însuşi o fire plină de simţire şi duioşie era un poet. Pe lîngă cele două poezii
cunoscute ale lui care au şi devenit cîntări: Mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El şi În
drum spre Golgota, - păr. Iosif a mai scris încă multe poezii. Mai ales în anii de la
începutul Oastei cînd încă nu se născuse poezia religioasă la noi. Căci adevărata noastră
poezie religioasă a început să se nască abia în anii Oastei.
Acest mare vizionar a înţeles marea nevoie a cîntării religioase la noi - şi a militat cu
toată puterea şi mijloacele lui, spre a o trezi şi ajuta. Ceea ce se făcuse înainte de el, în
privinţa poeziei religioase în popor erau doar mici încercări slabe care multe au rămas în
faşă.
T-
Cele cîteva gazete care apăreau pentru popor în Ardeal între anii 1920-1930 publicau
şi multe poezii populare şi patriotice. Mai ales Lumea şi Ţara de la Cluj cu suplimentul ei
Cosînzeana sau Libertatea de la Orăştie cu suplimentul Foaia Interesantă ori Foaia
Noastră, cuprindeau o bogată literatură poetică. Şi încurajau puternic muzica populară.
O mulţime de coruri şi fanfare activau la oraşe şi la sate dînd multe reuniuni şi
concerte. Peste tot numai poezie şi muzică lumească. Chiar şi la reuniunile organizate de
biserică, nu se putea asculta obişnuit decît poezie şi muzică lumească. Poezie şi muzică cu
adevărat creştină şi evanghelică, nu exista la noi. Poporul nostru, poporul poeziei şi
cîntecului nu avea nici poezie nici cîntec pentru Hristos. A trebuit să vină acest om trimes
de Dumnezeu ca să vadă şi această mare lipsă, şi să facă totul pentru a o umplea.
T-
Pag. 110
Lumina Satelor căreia el îi dăruise un alt fel de a fi decît al celorlalte gazete, apărînd
pentru popor trebuia să publice şi ea poezie după acest fel nou al ei. Era pe atunci o
dovadă de mare sărăcie sufletească la o gazetă pentru un popor al cîntecului, să nu publice
nici o poezie, nici o cîntare.
Redactorul foii stăruia mereu din toate puterile sale cu tot felul de îndemnuri şi
încurajări spre a trezi darul poeziei şi al cîntării religioase în popor. Iar pînă vor veni
poeţii şi cîntăreţii cei înzestraţi, încerca să umple el acest gol, publicînd prin foaie aproape
regulat scurte poezioare şi versificări legate mai ales de înţelesul celorlalte scrieri ale sale
lîngă care apăreau. Toate poezioarele care au apărut pe atunci fără semnătură, erau scrise
de el. Cîndva, poate se va găsi cineva pregătit şi îndemnat să caute şi să strîngă de prin
colecţiile foilor de atunci, toate aceste scrieri şi versuri ale părintelui Iosif. Publicate într-
o carte, ar fi o frumoasă şi necunoscută parte a lucrării acestui uriaş suflet înzestrat cu
atîta bogăţie de pricepere şi iniţiativă pusă în slujba Domnului Isus.
Oastea Domnului devenea tot mai puternică şi numeroasă. Una din cele mai grabnice
trebuinţe ale acestei mişcări duhovniceşti era imnul religios, acest mijloc însufleţitor al
bucuriei, al luptei şi al muncii sfinte. Trebuia dobîndit cît mai curînd. Se ştia că va veni,
dar nu se putea aştepta mult: trebuia grăbit!
În foaia L. S. nr. 40 din 12 octombrie 1924 păr. Iosif publica primul concurs pentru un
imn al Oastei, cu un premiu de 2 dolari. Iată ce scria, printre altele, atunci:
“Se pune un premiu de 2 dolari pentru un cîntec de marş pe seama celor din Oastea
Domnului. Un prieten al gazetei din America îmi trimite o “cinste” de 2 dolari. Am aflat
de bine să pun şi această cinste în slujba Domnului. Deschid cu aceşti dolari aici la gazetă
o întrecere (concurs) pentru cine va scrie cel mai bun cîntec (poezie) de “marş” pe seama
celor din Oastea Domnului. Se ştie că orice armată îşi are “marşul” ei, adică cîntarea de
biruinţă în sunetul căreia pleacă la luptă. Această gazetă încă a strîns o Oaste a Domnului
care cheamă pe oameni să se hotărască la o viaţă nouă cu Domnul pentru ca apoi să poată
duce la biruinţă lupta... contra tuturor relelor care vin de la vrăjmaşul diavol. A trecut
peste 500 numărul celor care au intrat în această Oaste de mîntuire sufletească şi ne
trebuie acum şi nouă un cîntec de “marş” al nostru, o cîntare a noastră care să cînte
chemările noastre şi în sunetul căreia să plecăm în lupta contra păcatelor. Pentru cine va
scrie acest cîntec de marş şi pentru cine îl va nimeri mai bine şi mai frumos se pune
premiul de 2 dolari. La această întrecere pot lua parte, în afară de ostaşii noştri, şi alţii
care au darul de a scrie în poezie. Invităm şi pe poeţii noştri să-şi pună talantul în slujba
Domnului (căci Domnul le-a dat talantul ce-l au). Poeziile intrate se vor publica în L. S.
şi din ele vom alege pe cea mai bună care apoi, - printr-un alt concurs - se va pune pe note,
adică se va preface în cîntec de “marş”.
T-
P. Trifa.
T-
Dar trezirea acestui har poetic şi izbucnirea lui într-un şuvoi puternic, nu era o treabă
uşoară şi dintr-o dată, ca lovirea lui Moise cu toiagul în stîncă, spre a face să ţîşnească
într-o clipă apele dorite (Exod 17, 6). Ci a fost una grea, ca a lui Ilie, care a trebuit să stea
timp îndelungat, cu capul aplecat pînă la pămînt, cerînd cu rugăciune, aşteptînd cu
nerăbdare şi întrebîndu-se de fiecare dată dacă nu acesta era cumva semnul aducător de
ploaie (1 Regi 18, 42-44).
T-
La acest “congres” au intrat multe poezii, dar cea dorită şi aşteptată n-a apărut decît
Pag. 111
mult mai tîrziu. Redăm aici textul primelor patru sosite la redacţie.
Prima poezie “intrată” drept răspuns la această chemare este semnată de “un ostaş din
Banat” şi se intitula Intraţi în Oastea lui Isus. Ea este publicată în nr. 41 din 19 octombrie
1924. Iată textul ei, însoţit de cîteva rînduri ale păr. Trifa:
T-
Intraţi în Oastea lui Isus

vă cheamă glasul Domnului de Sus
în lume nu-i un nume mai frumos
decît să fii ostaşul lui Hristos.
Eu mă simţesc atît de bine

intrat de tot în slujba Lui
o altă grijă n-am cu mine
decît s-ascult comanda Lui.
Intrat în slujba Ta Isuse

atît de tare mă simţesc
că-mi dai mereu puteri nespuse
pe diavolul să-l biruiesc.
O, frate dragă de-ai şti tu

ce dar primesc de Sus
acei ce ies din rău şi intră
în Oastea lui Isus.
Sub steagul Domnului Isus

înaintăm spre mîntuire
sub steagul Domnului Hristos
scăpăm de veşnica pieire.

voi fraţi şi voi surori
un dar mai mare-n lume nu-i
decît în Oastea Lui să mori.
T-
un ostaş din Banat.
T-
La aceasta păr. Iosif observă:
“- Poezioara ostaşului din Banat are mari greşeli de formă dar e bine simţită ca
cuprins. E adevărat şi aceea că poezia nu-i destul de “războinică” şi de chemătoare la
luptă, dar în schimb, ostaşul din Banat vrea să atragă pe alţii în Oastea mîntuirii spunîndu-
le ce “bine se simte” el de cînd a intrat în Oaste şi ce dar şi ce putere a primit de cînd a
intrat “de tot” în slujba Domnului. Poezia se vede că e scrisă de un bun ostaş al lui Hristos
care “înaintează spre mîntuire”. Din poezie se vede că ostaşul din Banat a mai scris versuri
şi de la el aşteptăm să ne mai trimită altele şi mai bune decît cele de mai sus. Aşteptăm şi
Pag. 112
de la alţii”.
T-
A doua poezie intrată la concursul celor 2 dolari este intitulată Veniţi ostaşi ai lui Isus
publicată în nr. 43 din 3 noiembrie 1924 în felul următor:
“A mai venit o poezie pentru cei din Oastea Domnului. În nr. 41 am publicat o poezie -
cea dintîi - intrată la concursul ce l-am deschis pentru un cîntec de marş... acum am mai
primit o poezie pe care o dăm mai jos:
T-
Veniţi ostaşi ai lui Isus
Veniţi ostaşi ai lui Isus

să mergem tot spre cer în sus
veniţi să mergem împreună
să aflăm veşnica cunună
ce Isus ne-a făgăduit
cînd pe noi ne-a arvunit
căci au trimis pe pămînt
harul şi darul cel sfînt
care vreau să-l înţeleagă
negreşit la El să meargă.
Să trăiţi părinte sfinte

cel ce ne-ai dat înainte
o cuminte hotărală
s-o subscriem cu-ndrăzneală
ai aflat prin darul sfînt
mulţi ostaşi de pe pămînt
i-ai ales din gloata mare
lui Isus spre închinare
ai scos un număr frumos
şi i-ai trimes la Hristos
sîntem cinci sute de inşi
de Domnul Hristos învinşi.
Ş-acum fraţilor nainte

să luptăm mult şi fierbinte
să-nvingem această lume
şi să-i punem altu nume
să-i zicem lume curată
ca să fim toţi laolaltă
să-i zicem lume iertată
căci a noastre mari păcate
ne-au fost şterse şi iertate
de la Regele Isus
care la luptă ne-a dus
din lume El ne-a sculat
şi cu Crucea ne-a narmat.
T-
Pag. 113
Prin mine, Nicolae Luca din com. Bîrseu, jud. Arad

econom, cantor şi ostaş în Oastea lui Isus.
T-
Şi adaugă:
...Rugăm pe ostaşii noştri să urmărească cu luare aminte aceste poezii căci pe urmă ei
vor fi chemaţi să-şi spună părerea despre care le va plăcea mai mult să ne fie cîntec de
marş.
T-
Nr. 44 din 9 noiembrie 1924 publica încă o poezie, a treia “pentru cei din Oastea
Domnului” intitulată: Eu sînt ostaş de rînd.
T-
Eu sînt ostaş de rînd, dar bucuros
Eu sînt ostaş de rînd, dar bucuros

m-avînt în luptă sub steagul lui Hristos
la glasul Lui ce cheamă la război
alerg tot înainte şi nu mă dau napoi.
Eu sînt ostaş de rînd, dar onorat

port spadă şi scut de fiu de Împărat
cînd glasul Lui pe nume m-a striga
eu voi răspunde: sînt gata la porunca Ta.
Eu sînt ostaş de rînd dar fiu de Împărat

cu nebiruite arme încins şi înarmat
cu pavăza credinţei m-a îmbrăcat Isus
şi coiful mîntuirii pe capul meu a pus.
Eu sînt ostaş de rînd, dar scump plătit

cu tot ce Domnu-n cer mi-a pregătit
plata o aduce cînd S-o arăta
să treacă în revistă toată Oastea Sa.
T-
Vasile Guşiţă, econom, Fundul Moldovei.
T-
Iar redacţia adaugă:
Poezia ostaşului V. Guşiţă este de toată frumuseţea şi cuprinde adînci gînduri
creştineşti... (Şi pe linia gîndurilor ei păr. Iosif scrie ceva nespus de frumos despre
adevărul mîntuirii şi înfierii noastre prin Jertfa Mîntuitorului Isus Hristos). Dar de
calitatea ei ca “marş” nu-i prea mulţumit. Şi îndeamnă mai departe şi pe alţii.
Din toate acestea se vede ce greu se poate naşte o poezie adevărată, chiar cînd este
multă bunăvoinţă pentru acestea din partea tuturor. Totuşi omul lui Dumnezeu nu oboseşte.
Caută şi aşteaptă mereu.
T-
Din anul 1924 încolo, încep să apară din ce în ce mai des versificări venite din toate
părţile. Încercarea reuşise să pornească ceva. Focul se aprinsese cumva. Zăgazul fusese
Pag. 114
ridicat cel puţin în prima lui fază. De acum păr. Iosif putea scrie: Lumina Satelor a atras şi
poezia populară în slujba Domnului. Minunata poezie de alături e o dovadă grăitoare. Noi
ne bucurăm din tot sufletul şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să punem şi poezia
populară în slujba Domnului. Acest lucru l-am urmărit cu concursul celor 2 dolari şi ne
bucurăm de reuşită. Poezia de alături e de o mare valoare nu numai creştinească ci şi
literară. Îndemnăm şi pe alţii să cînte dragostea Domnului în poezia populară aşa cum a
făcut atît de frumos ostaşul nostru Ion Morariu din Crihalma.
O altă poezie pentru cei din Oastea Domnului:
T-
Susu-i ceriu plin de stele
Susu-i ceriu plin de stele

jos pămîntu-i plin de rele
sus străluce stelele
jos pe lume relele
numa-n ceriu este dreptate
pe pămîntu-i strîmbătate
d-aia Dumnezeu ne bate
căci în loc de fapte bune
lucră toţi cu-nşelăciune
lumea-i plină cu păcate
nu-ncape frate cu frate.
Numai dracu cu crîşmarul

ei poartă banii cu carul
şi-i împarte la domnie
ca să le dea slobozie
să vînză-n praznice rachie
şi să facă sărăcie.
Satana la baluri zboară
multe suflete omoară
şi la crîşme se suceşte
pe toată lumea serveşte
cu cuţite cu prăsele
să se junghie cu ele
şi-i îndeamnă prin beţie
să s-apuce de curvie.
Mă mir Dumnezeu cum poate

ca să le rabde pe toate
fraţilor să ne-apucăm
viaţa noastră s-o schimbăm
haideţi fraţi să-ntindem braţul
să-i rupem satanei laţul
şi să ne prindem frumos
ca să-L urmăm pe Hristos
să lepădăm lăcomia
şi sudalma şi beţia
Pag. 115
şi minciuna şi curvia
să ne prindem a jura
că la crîşmă n-om intra
haideţi ostaşii lui Isus
să plecăm la luptă sus
să ne luptăm cu tărie
ca să scăpăm de urgie.
Frumosu-i cerul senin

iubitu-i omul creştin
urîtu-i cerul noros
vai de omul păcătos
haideţi fraţi să ne iubim
fiii Domnului să fim.
T-
scrisă de ostaşul Ion Morariu din Crihalma.
T-
Pentru vremea şi scopul lor poeziile religioase începătoare ale Oastei - şi ale poporului
nostru - sînt originale, interesante şi pline de frumuseţe. Unele sînt chiar cu totul deosebite
şi multe din ele au devenit nu doar un singur imn de “marş” al acestei minunate Lucrări
duhovniceşti, ci au devenit o mulţime. A venit vremea cînd au trebuit scoase într-o carte de
cîntări. Iar mai tîrziu a venit vremea că n-au mai încăput într-o singură carte. Apoi, curînd,
a trebuit a treia... Pînă cînd aluatul cîntărilor a dospit atît de mult încît pîinile cărţilor de
poezii şi de cîntări care au tot ieşit unele după altele, nu l-au mai încăput.
Numărul şi frumuseţea cîntărilor se înmulţea mereu an de an. Pînă cînd au ajuns de la
zeci la sute, apoi de la sute la mii, apoi pînă la cîte azi nici nu li se mai ştie numărul...
Ultima carte de cîntări a Oastei - dar nu cea din urmă şi nu singura - avînd 1.500 de
cîntări, cum nu a mai fost vreodată nicăieri în lume - nu le cuprinde totuşi nici ea pe toate.
Va trebui o alta de 2.000 ori de 5.000... căci mereu se adaugă altele şi altele ca într-o
coloană fără sfîrşit.
T-
Cîntarea Oastei pentru Domnul este nu numai o cîntare vie care creşte şi sporeşte
mereu tot mai frumoasă şi mai proaspătă, dar a devenit ea însăşi o şcoală creatoare a
cîntării şi poeziei pentru alţii. Mulţi alţii, inspiraţi şi antrenaţi de ea, au început şi ei să-şi
înlocuiască treptat slabele traduceri de care se foloseau - pline de tot felul de greşeli de
limbă, de accent, de interpretare - cu lucrări originale, unele chiar de valoare. Lucrările
acestea sînt în cea mai mare parte datorită şuvoiului de putere şi de har revărsat de Duhul
Sfînt prin ploaia îmbelşugată a Cîntării Oastei. A acestei cîntări pentru care un profet al lui
Dumnezeu, binecuvîntat şi chinuit, a trebuit să se roage şi să lupte atît de mult. Dar ce
minunat a ştiut răsplăti Domnul şi în privinţa asta ostenelile şi speranţele robului Său!
T-
Pînă la şuvoiul slăvit al cîntării de astăzi pe care el n-a ajuns să-l vadă cu ochii săi
trupeşti în toată plinătatea lui, atunci mai era o cale lungă de făcut. Mai erau lupte grele de
dus. Mai era un preţ mare de jertfă care trebuia dat.
În Lucrarea aceasta au fost revărsări atît de mari de har, - dar aceste revărsări au cerut
Pag. 116
un tot atît de mare preţ de jertfe pe cît de mari şi de unice au fost binecuvîntările aduse de
el.
Nimic n-a fost primit uşor. Nimic n-a fost dobîndit ieftin. Totul a fost cîştigat cu preţ
greu şi scump, - dar ce binevoitor şi ce darnic a fost apoi cu noi Dumnezeu!
Slavă veşnică Dragostei Sale plină de atîta bunăvoinţă şi dărnicie faţă de noi. Căci
dacă n-au fost singurătăţi ca ale Oastei, n-au fost nici adunări ca ale ei.
Dacă n-au fost daruri ca ale ei, n-au fost nici bucurii la fel.
Şi dacă n-au fost lacrimi atît de amare cum a trebuit să plîngă ea, - n-au fost nici
cîntări atît de dulci cum i s-a dat ei să cînte...
Cred din toată inima că de undeva de Acolo, unde este acum sufletul fericit al
părintelui Iosif, Domnul îl ia din cînd în cînd spre a-l aduce pînă la o fereastră de cer de
unde îl face să privească şi să asculte cuvîntul înflăcărat pe care îl poartă astăzi Lucrarea
Oastei în slujba lui Isus Biruitorul. Să vadă jertfa înaltă adusă cu dragoste de fiii acestei
Lucrări. Şi să guste cîntarea inspirată pentru Hristos revărsată peste atîtea întinderi, de
lacrimile Oastei Lui.
Şi văzîndu-le toate acestea, întors spre ceilalţi preaiubiţi ai noştri de Acolo, cred că
slăvesc cu toţii şi mai fericiţi pe Dulcele lor şi al nostru Mîntuitor Isus Hristos. Între
lucrurile fericite de Acolo pe care noi acum nici nu le putem bănui, - poate să fie şi acesta.
T-
Dar să nu uităm că încă vorbeam despre începuturi. Acum nouă ne este uşor, fiindcă
avem atît belşug de cîntare şi de poezie încît nici nu mai ştim ce să facem cu ele. Sîntem
ca şi copilul cofetarului: sătui de dulciuri şi de bunătăţi. Dar atunci... atunci aşa ceva era
necunoscut.
T-
Din copilăria mea îmi aduc aminte că prima mea prăjitură pe care o mîncasem în viaţa
mea, a fost în ziua cînd am terminat cele şapte clase primare. Pentru examenul de sfîrşit,
toţi elevii fusesem duşi de prin mai multe sate la examen în oraşul apropiat. Examenul era
prin concurs şi cu ceva premii.
Pe banii care eu i-am luat ca premiu mi-am cumpărat mie şi colegilor din satul meu
primele prăjituri din viaţă. Aveam primii mei bani, şi n-am mai putut trece pe lîngă vitrina
cofetăriei de data asta fără să intru, cum trecusem amărît de atîtea zeci de ori pînă atunci!
Ah, ce fericiţi am mîncat cu toţii acolo cîteva prăjituri! Şi cum ne mai lingeam
degetele! Cred că cine ne-a privit atunci trebuie să-i fi dat lacrimile.
Cam aşa bucurie am avut şi cînd am gustat primele, una sau două, cîntări ale Oastei!
Pe o piatră din faţa casei noastre, strînsesem tot pe aceşti colegi de atunci de la tîrg să le
cînte împreună cu mine. Ah, ce fericiţi le gustam cu ochii în lacrimi, ca pe prăjiturile
acelea neuitate!
T-
Dar încă o dată, să nu uităm că vorbim de începutul poeziei şi cîntării religioase.
În anii 1925-1927 încercările se înmulţiră. Poezioarele publicate îşi îmbunătăţeau atît
forma cît şi conţinutul lor. Avea loc o vădită desprimăvărare. Se putea vedea progresul
bunişor, dar cam încet, ce se făcea... Ar fi foarte instructiv şi interesant cîndva, dacă s-ar
găsi un ostenitor priceput şi iubitor să strîngă aceste frumoase perle ale începuturilor
adevăratei poezii religioase a poporului nostru. Era un fenomen care apărea în acelaşi timp
peste toată ţara, datorită insistenţelor de la Sibiu. Din toate vîrstele şi straturile sociale au
ţîşnit atunci izvoraşele poeziei religioase. Am urmărit vreo 2-3 ani titlurile şi autorii, dar
în curînd nu i-am mai putut pe toţi... Şi m-am mulţumit să reţin doar numele cele mai
harnice şi oarecum mai deosebite. Vom spicui cîteva impresii şi date, pentru cine va găsi
Pag. 117
interes să cunoască aceste începuturi ale Oastei.

T-
În L. S. nr. 13 din 21 mai 1926, apare prima poezie scrisă de păr. Iosif intitulată În
drum spre Golgota şi iscălită : ostaşul de la Sibiu”. Iată cum a fost prima formă a acestei
poezii:
T-
În drum spre Golgota
În drum spre Golgota pleacă Fiul Durerii

pe noi să ne scoată din calea pierzării
El merge nainte şi-n urmă-I se ţin
iudeii cei răi şi ostaşii păgîni
coroană de spini Îl apasă pe cap
ostaşii cu bice întruna Îl bat
din fruntea-I senină picură Sînge
şi Maica cea sfîntă cu lacrimi Îl plînge
o frate iubite şi drag cititor
eu plîng cu amar şi mult mă-nfior
gîndindu-mă că-n Crucea din spatele Lui
sînt toate păcatele mele ş-a tale ş-a oricui
cu-a noastre păcate şi noi Îl lovim
pe Domnul Cel Sfînt şi chinu-I sporim
dar frate iubite şi drag cititor
pe Domnul nu-aceste păcate Îl dor
căci El a venit anume să ia
a păcatelor noastre sarcină grea
pe Domnul Îl doare şi inima-I plînge
de cei ce n-au primit Sfîntul Lui Sînge
de cei ce n-au primit a Lui viaţă şi dar
şi pentru care a suferit şi-a murit în zadar.
T-
ostaşul de la Sibiu.
T-
Tot în acest an 1926, apar prin foaie cele mai multe din poeziile iscălite de păr. Trifa
cu acest nume “ostaşul de la Sibiu” sau “un ostaş din Oastea Domnului”. Iată cîteva titluri:
În L. S. nr. 18 din 1926: Fost-am astăzi la pădure.
În L. S. nr. 19 din 1926: Să ţinem cu Domnul.
În L. S. nr. 20: Vin şi eu de la Sibiu.
În L. S. nr. 24: Îndrăzniţi la luptă şi La crinii cîmpului.
În L. S. nr. 27: Şi spre soare se închină.
În L. S. nr. 48: Îndrăzniţi la luptă.
În L. S. nr. 50: Veniţi din toate unghiurile ţării - o imitaţie după imnul naţional La
arme, pe melodia căruia se şi cînta. Astfel de imitaţii după cunoscute imnuri naţionale au
mai fost scrise de păr. Iosif, iar după el şi de către alţii. Aceste imitaţii au fost primele
cîntări ale Oastei. Şi acesta fiind un semn că Oastea chiar de la începutul ei n-a
împrumutat nimic străin ci şi-a înjghebat cum a putut şi cum a ştiut ceea ce era al nostru...
În anul 1927 apar noi poeţi pe lîngă cei de mai nainte, astfel că gazeta începe acum să
fie plină de poezii religioase, iar păr. Iosif nu va mai fi silit să compună grăbit imitaţii
Pag. 118
după cîntece naţionale.

Ca după o lungă iarnă şi uscăciune duhovnicească încep să înflorească pe toate
dealurile româneşti frumoasele ramuri ale poeziei religioase. Poporul care are unul din
cele mai înzestrate şi mai frumoase folcloruri din lume, începe să-şi înalţe ochii spre cer şi
să cînte pentru Dumnezeu. Se naşte ca să zic aşa un ‘folclor” nou. Un folclor duhovnicesc.
Un folclor evanghelic şi creştin.
Pe lîngă poezia religioasă apare melodia religioasă. Apar Şezătorile religioase. Apar
Nopţile Domnului. Apar noi Colinzi şi Obiceiuri duhovniceşti. Apar Nunţile şi Petrecerile
duhovniceşti. Apare un nou folclor, acel produs de dragostea lui Hristos şi de duhul creştin
al sufletului românesc. Are loc noua şi adevărata încreştinare a neamului nostru, venită
acum de jos în sus şi de dinăuntru în afară, - aşa cum de fapt se fac totdeauna marile şi
adevăratele transformări.
T-
Printre noii poeţi apăruţi în 1927 deosebim pe următorii:
Farcaş Gheorghe din Arad, cu poezioare simple dar frumuşele. E harnic şi publică vreo
2-3 ani.
Traian Ţăran, care publică îndeosebi imitaţii după diferite imnuri şi cîntece naţionale.
Gheorghe Muntean din Batiz, jud. Hunedoara, care este unul din cei mai activi şi cel
mai talentat din rîndul soţilor săi. Părintele Iosif l-a iubit şi l-a încurajat pe fratele
Gheorghe în chip deosebit. După cîţiva ani i-a strîns şi i-a publicat într-o carte pe cele mai
frumoase din poeziile sale. Multe din ele şi-au primit melodii, şi au ajuns să facă pentru
totdeauna parte din comoara cîntărilor Oastei. Ele se cîntă şi astăzi cu plăcere, fiind
păstrate de o mare simţire şi putere duhovnicească.
În anul 1927, în L. S. nr. 26 din 26 iunie apare şi puternica poezie a păr. Iosif Mai
lîngă Domnul meu, mai lîngă El. Opt ani mai tîrziu pe cînd eram la Sibiu şi ieşisem odată
alături de părintele într-una din plimbările lui de odihnă, prin parcul dintre zidurile cetăţii,
am avut o întîmplare în legătură cu aceasta. Eram în partea dinspre sanatoriul unde el
suferea şi muncea, în dreapta scărilor care coboară prin poarta din zid şi stăteam pe o
bancă aproape de unul din turnurile zidului.
Vorbeam de toate întîmplările zbuciumate prin care trecea atunci Lucrarea Domnului -
şi noi împreună cu ea.
Era o zi de iunie 1935... După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul
parc, ne-am aşezat acolo pe banca de lîngă turnul scărilor. Dintr-o dată părintele căzu tăcut
pe gînduri privind... După un timp îmi arătă, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă
iarbă verde zicînd:
- Vezi, dragă Dorz - (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: “dragă Dorz”) - vezi tu banca
aceea de colo? Acolo am scris eu cîntarea Mai lîngă Domnul meu. Eram în zilele acelea
într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se
mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot
sufletul meu faţă de Dulcele meu Mîntuitor care m-a iubit atît de mult şi care este atît de
bun cu mine... Ţie îţi este uşor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar
tu nu ştii cît m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris, cînd aveam nevoie de ele
şi nu era cine să le facă.
Atunci cînd scriam Mai lîngă Domnul meu, m-am chinuit multe zile şi nopţi. Scriam şi
ştergeam, că nu-mi ieşea nimic după cum simţeam, - şi nu-mi plăcea. Mîzgălisem pagini
întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulţumit. Găseam unele cuvinte
potrivite să rimeze cu “El”, dar îmi trebuia în fiecare strofă a cîntării un alt cuvînt. - Şi nu-
mi ieşea unul, tocmai acela ce simţeam eu că trebuie să fie cuvîntul care să zugrăvească
Pag. 119
cel mai bine starea vieţii mele dinainte de a-L afla pe Domnul Isus. Simţeam cuvîntul că
este, îl căutam, îl chemam - şi nu-mi venea!
Găsisem “fel”, găsisem “zel”, mai găsisem multe altele dar îmi lipsea ceva mai mult.
Ceva care să-mi redea toată starea trupească şi sufletească a vieţii mele. Atunci, uite pe
banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-o dată
ca un fulger în minte cuvîntul atît de mult căutat:
Era: singurel...
M-am umplut de o aşa bucurie încît am început să sar şi să strig: Slavă, slavă, slavă
Ţie Isuse. Slavă, slavă, slavă Ţie Isuse... Şi rîdeam şi plîngeam şi m-am aruncat în iarbă că
îmi venea să mă tăvălesc pe jos de bucurie... Se uitau oamenii miraţi la mine. Am auzit pe
unii şoptindu-şi cu durere: săracu popa Trifa, uite a înnebunit.
Nimeni nu-i în stare să înţeleagă ce mare este o astfel de bucurie decît acela care
căutînd îndelung, a aflat în sfîrşit comoara lui cea de mare preţ...
Cînd termină de povestit, aveam amîndoi ochii plini de lacrimi.
Cunoşteam şi eu atît de bine chinul acestor căutări, dar nu l-am mărturisit niciodată.
Eu îmi scriam - şi atunci şi după aceea - cele mai multe din încercările mele numai
noaptea pe întuneric - să nu mă vadă nimeni. Ca şi cum aş fi făcut o faptă rea scriind
poezii. Îmi era ruşine cînd cineva spunea despre mine: este poet. Sau cînd mă întreba: Tu
faci poezii? Cred că pînă la sfîrşitul vieţii mele voi rămînea cu acest simţămînt. Ca şi cum
ar fi fost o ruşine ceea ce am făcut de cînd mă ştiu.
Totdeauna mi-a fost ruşine cînd n-am reuşit în lucrul de care m-am apucat. Şi în lucrul
poeziilor nici odată n-am simţit că am reuşit bine.
- Atunci de ce nu m-am lăsat de ele?
- Nu ştiu! Am crezut că pînă la urmă voi reuşi. Cred însă că n-am reuşit, pentru că
simţămîntul acela nu m-a părăsit nici azi. Stă şi acum tot acolo unde l-am avut atunci la
început.
T-
Prin locul acela din parcul Sibiului n-am mai fost de zeci de ani. Dar cu sufletul mă
reîntorc mereu să mă aşez pe banca aceea lîngă umbra sfîntă cu care în momentul neuitat
din iunie 1935, am gustat ca dintr-o împărtăşire, acelaşi pahar.
Cîtva timp mai tîrziu după povestirea din parc, reluînd de data asta în cămăruţa cu cele
80 de trepte unde se mutase, discuţia asupra cîntărilor scrise de el, îmi spunea: odată cînd
vom avea timp, tot va trebui să le revedem noi doi împreună! Chiar şi în Mai lîngă
Domnul Meu - încă mai sînt părţi de care sînt nemulţumit şi care vor mai trebui
îmbunătăţite...
Dar nici acest timp ca şi altele, nu l-a mai avut. Şi poate că e mai bine aşa cum a rămas
cîntarea din pana lui. Totuşi el mai trecuse peste ea, pentru că iată cum a fost publicată în
forma ei dintîi, în L. S. din 26 iunie 1927:
T-
Un cîntec preadulce
Un cîntec preadulce învăţat-am în lume
un cîntec ce ar trebui neîncetat să răsune
Pag. 120
cîntarea mea e scurtă se cîntă într-un fel

mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El.
Chiar El m-a învăţat această cîntare

lovindu-mă cu multe necazuri amare
m-a învăţat să cînt cu rîvnă şi zel
El cuibul casei mele mi-a spart

El m-a trimes prin lume pribeag
simţindu-mă singur să cînt singurel
O, dragi cititori gîndiţi-vă bine

că orice necaz în lume ne vine
pe noi să ne-nveţe să cîntăm într-un fel
Sus inima voi cei întristaţi

şi de-aţi păcătuit, nu disperaţi
Domnul ne cheamă să cîntăm într-un fel
Cu-această cîntare noi toate le biruim

cînd moartea veni-va cu drag o primim
cînta-vom şi-atunci aşa lin şi-ncetinel
T-
Cartea Mai lîngă Domnul meu - a luat fiinţă datorită acestei poezii.
T-
Aici să mai spun încă o întîmplare pentru că are o oarecare legătură cu “singurel”.
Într-o altă dimineaţă, tot în cămăruţa cea cu 80 de trepte părintele mă întîmpină cu
voie bună:
- Ştii dragă Dorz că azi noapte ţi-am găsit o rimă pentru numele tău? Ghici care-i!
- “Orz” - răspund eu cam ruşinat. Că nu-i altceva mai bun să mi se potrivească!
Părintele izbucni într-un rîs vesel:
- Nu-i “orz”!
- Atunci “corz” - răspund eu mai înveselit.
- Nici “corz” nu-i!
- Atunci, părinte, eu alta nu ştiu! Şi tăcui. Simţămîntul de ruşine pe care mi-l
stăpîneam totdeauna cu greu în faţa lui, mă făcu să plec ochii.
- “Întors” - mă! îmi zise el zîmbind şi privindu-mă bucuros cu ochii lui negri, vioi şi
plini de dragoste. - Aşa-i că e o rimă frumoasă? Se potriveşte cu tine ca cu mine
“singurel”. Aşa-i că “întors” exprimă minunat starea ta sufletească cum o exprimă şi
“singurel” pe a mea? Aşa-i că şi tu eşti un “întors” la Domnul singurel, cum sînt şi eu un
“singurel” întors mai lîngă Domnul meu?
Atinsese locul cel mai dureros al sufletului meu. Eu eram şi atunci încă tot un copil.
Pag. 121
Am început să plîng lîngă patul lui. Părintele văzînd că mă îndurerase, mi-a cuprins capul
la pieptul său şi îmi zise mişcat:
- Nu mai plînge! De acum nu mai sîntem singurel nici unul. Sîntem lîngă El. De acum
să cîntăm cu bucurie “de lîngă El...”
T-
În cursul aceluiaşi an 1927, cît şi ai celor următori au mai apărut cîteva nume sub
poezii publicate prin gazetă:
Apostol Antohi din Boteşti - Bacău.
Moise Tudoran din Hodoni - Timiş.
Gheorghe Latiş din Sadova - Bucovina.
Aldea T. Isofachi
Constantin Gheorgiu din Dumbrăveni - Vaslui.
Şi alţii. Şi alţii, care aveau printre lucrările lor undele chiar de o frumoasă valoare
duhovnicească. Dar numai vreo doi au supravieţuit mai mult, anilor acelora.
În 1928 apar noi poezii neiscălite, semn că erau scrise şi acestea tot de către redactorul
foii. Printre ele o imitaţie după Pe-al nostru steag şi o variantă la Mai lîngă Domnul meu
intitulată: Pe Cel ce cuibul casei mele l-a spart! Redăm mai jos textul ei, pentru
frumuseţea simţămintelor din ea, chiar dacă forma şi expresia au unele scăderi:
T-
Pe Cel ce cuibul casei
Pe Cel ce cuibul casei mi l-a spart

şi m-ai trimes prin lume pribeag
eu şi astăzi Te rog cu căldură
o Doamne Preasfinte de mine Te-ndură
şi-mi sparge iar cuibul cînd în el se adună
lumeştile mele gînduri şi planuri
şi mă izbeşte iar cu furtună şi valuri
zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anume
pribeag şi străin prin ţară şi lume
să înţeleg în sfîrşit că afară de Tine
eu n-am în această lume pe nime
să înţeleg în sfîrşit că-n orice năcaz
Tu Singur Isuse, cu mine-ai rămas...
T-
În acest an, 1928, se publică tot mai stăruitoare îndemnuri şi chemări spre poezia şi
cîntarea mai profundă şi mai de valoare care încă întîrzie, întîrzie. De ex. L. S. nr. 44 din
28 octombrie publică pe o întreagă pagină următoarele sub titlul:
Poezia şi cîntarea în slujba Domnului şi a Oastei Domnului. (Redăm în cea mai mare
parte acest articol, el cuprinzînd nişte mari adevăruri atît de valabile şi astăzi).
“Poporul nostru este un popor iubitor de poezie şi de cîntare. Poezia şi cîntarea este un
dar special al poporului nostru. Numai că acest dar trebuie atras şi el în slujba Domnului...
Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cîntările îngereşti (Apoc. 14, 2-
5). Cîntări de slavă lui Dumnezeu trebuie să răsune neîncetat şi în lumea aceasta.
Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfînt ne-au învrednicit - şi ne
învrednicesc - pe noi păcătoşii cu atîtea daruri şi cu atîtea binecuvîntări încît oriunde ne-
am întîlni două sau trei suflete ar trebui să cîntăm cîntări de slavă şi mulţumită lui
Pag. 122
Dumnezeu. Pămîntul împreună cu cerul ar trebui să laude neîncetat pe Domnul. Cîntările

noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cîntările cerului. Aşa erau creştinii cei dintîi.
Ei petreceau în cîntări duhovniceşti ascultînd porunca ap. Pavel... (Efes. 5, 18-19)...
Cîntarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viaţa creştină. Era o
lipsă a sufletelor pentru că oamenii erau plini de Duhul Sfînt. Erau cu adevărat copiii lui
Dumnezeu, de aceea simţeau o lipsă de a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu prin cîntări de
slavă şi mărire... În decursul vremii cîntarea religioasă s-a răcit şi ea şi s-a stins mereu.
Azi, cîntarea religioasă a ieşit parcă cu totul din lume. A rămas numai în biserică. Parcă a
scos-o cineva din lume şi a încuiat-o numai în biserică. Viaţa creştinilor de astăzi nu mai
răsună de cîntări religioase ca la începutul creştinismului. De ce? Vom aminti cîteva
pricini:
1 - Pentru că a slăbit creştinismul. A slăbit rîvna şi duhul creştin - şi în măsura asta a
slăbit şi s-a stins cîntarea religioasă. Azi e plină lumea de cîntări lumeşti pentru că e plină
lumea de oameni lumeşti. Au amuţit cîntările duhovniceşti pentru că s-au rărit oamenii
duhovniceşti (Rom. 8).
2 - A doua pricină este greşeala că în biserică şi afară din biserică nu s-a lăsat cîntarea
religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cîntarea religioasă a devenit cîntare
bisericească, iar cîntarea bisericească a fost închisă în strană. La început biserica a fost o
biserică cîntătoare. Cînta întreg poporul. Slujbele bisericii sînt şi astfel întocmite ca să
cînte tot poporul... Însă în cursul timpului cîntarea bisericească s-a luat din gura poporului
şi s-a dat exclusiv stranei. În felul acesta poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii.
Eu cred că nu e bine acest lucru. Sectarismul cîştigă aderenţi tocmai prin cîntarea
religioasă comună. La noi a început a prinde credinţa greşită că cîntările bisericeşti ar
aparţine exclusiv diecilor. S-a întîmplat şi aicea ceea ce s-a întîmplat cu Evanghelia şi
Biblia. Pînă în zilele noastre s-a păstrat credinţa greşită că Evanghelia este o carte sfîntă
ce trebuie să stea numai pe masa sf. altar, ferecată în cît mai mult aur şi argint şi că e păcat
să iasă în lume... e păcat să citească în ea altcineva decît preotul... Se mai află şi azi destui
nesocotiţi care strigă că Biblia e o “carte pocăită”. Să nu te vadă cumva citind în ea că
strigă după tine că eşti “pocăit”. Aşa s-a întîmplat şi cu cîntarea religioasă... Cum te aude
cineva cîntînd vreo cîntare religioasă strigă după tine că eşti “pocăit”, adică sectar... Ce
creştinism teribil! Cîntarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om plin de Duhul
Sfînt simţeşte o lipsă să-şi descarce şi prin cîntare acest prisos sufletesc. Şi iată am ajuns
vremile cînd această descărcare sufletească să fie batjocorită şi prigonită. Eşti “creştin”
bun numai pînă cînd îţi ‘descarci” sufletul răgînd cîntecele diavolului... Ce “creştinism”
teribil! Cîntarea religioasă, cîntarea bisericească trebuie să aparţină tuturor! Toţi avem nu
numai dreptul ci şi datoria să-L lăudăm pe Domnul şi prin cîntări de slavă şi mulţumită lui
Dumnezeu... Eu cred că fiecare creştin ar trebui să aibă Octoih, Ceaslov şi alte cărţi de
cîntări religioase din care să înveţe şi să cînte astfel de cîntări. Eu cred că poporul întreg
ar trebui să cînte în biserică şi afară de biserică... Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică
cîntînd psalmul 135: “Mărturisiţi-vă Domnului că este Bun. Că în veac este mila Lui.
Aleluia”...
3 - A treia pricină a slăbirii cîntării noastre este o greşeală eu cred că specifică a

noastră a românilor. Poporul nostru este un popor plin de poezie şi cîntare. Doar nici un alt
popor nu mai are acest dar atît de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud atît de rar
cîntările şi poeziile cele religioase. Eu m-am gîndit mult şi de multe ori cum se face că
englezii şi nemţii au atîtea poezii prefăcute în cîntări şi imnuri religioase pe care le cîntă
şi pruncii cei mici. Englezul şi neamţul sînt un popor rece: n-au nici pe departe poezia şi
Pag. 123
cîntarea românului - şi totuşi viaţa lor este plină de poezie şi cîntarea religioasă. Noi, un
popor plin de poezie şi cîntare, n-avem poezii care să cînte Jertfa Golgotei şi tainele
mîntuirii. Eu cred că din următoarele pricini:
- Peste hotarele noastre sufleteşti încă n-a suflat vîntul Duhului Sfînt, iar poezia şi
cîntarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vînt. În măsura în care vîntul Duhului
Sfînt va sufla şi peste hotarele noastre se vor ivi şi cîntecele duhovniceşti.
- Poeţii şi compozitorii noştri n-au atras poezia şi cîntarea poporului în slujba
Domnului. Ne trebuie şi aici nişte oameni atinşi de suflarea Duhului Sfînt care să se ocupe
cu acest lucru... Şi ce lucruri minunate s-ar putea face şi aici. Mărturie grăitoare sînt
colindele noastre. Eu nu cred să aibă vreun popor colinde aşa de frumoase ca ale noastre.
De ce? Pentru că în ele a pus românul nostru sufletul său religios... Colindele sînt o
mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cîntări şi imnuri religioase
dacă ar fi cineva să se ocupe de acest lucru... Nu s-a încercat şi nu s-a încurajat alcătuirea
şi răspîndirea şi a altor poezii religioase armonizate în felul cîntărilor noastre specifice - şi
îndeosebi a colindelor. Puţini îşi dau seama cît de mult îi plac poporului nostru cîntările
alcătuite din poezii religioase. Sectarismul cîştigă aderenţi tocmai prin cîntarea versificată.
Adventiştii au plătit din greu cîţiva poeţi să le versifice imnuri religioase, originale şi
traduceri. Cîntarea de poezii şi psalmi versificaţi ar fi pătruns în popor cu mult mai repede
şi mai adînc decît multe din cîntările bisericeşti. În cîntările bisericeşti sînt încă multe
fraze greoaie, traduse ad-literam, de prin greceşte şi slavonă cu care cam greu se deprinde
poporul. Încheind aceste constatări spun următoarele:
1 - Noi ostaşii Domnului trebuie să cîntăm cîntări religioase. Oştile cereşti laudă
neîncetat pe Dumnezeu şi pe “Mielul”. Aşa trebuie să facă şi Oastea noastră.
Cîntarea se foloseşte şi în armatele cele lumeşti. În toate armatele s-a introdus muzica
şi cîntarea. Ele dau însufleţire şi curaj soldaţilor la luptă. Şi în Oastea Domnului trebuie să
răsune muzica şi cîntarea religioasă. Armata lui Hristos nu poate fi o armată de muţi.
Trebuie să fie o armată ce cîntă cîntece de “vitejie”, de laudă şi de mărire lui Dumnezeu...
Noi sîntem nişte scăpaţi din “potop”, nişte trecuţi prin “Marea Roşie”, nişte scoşi din
“Sodoma şi Gomora” - să vestim prin cîntare minunile ce le-a făcut Domnul cu noi...
(Psalm 104, 2).
2 - Dar cîntarea religioasă nu trebuie să fie numai o “datorie” a noastră, ci trebuie să
fie mai ales o lipsă, o plăcere a sufletului nostru întocmai ca rugăciunea. Un om
duhovnicesc simţeşte lipsa cîntărilor duhovniceşti... Mulţi vor zice însă: Nu tot omul poate
cînta... trebuie şi pentru treaba asta un dar deosebit. Noi însă vom zice: Acest dar se dă şi
el îndată ce intri în şcoala Golgotei, în şcoala Duhului Sfînt... Mulţi ostaşi îmi spun cum ei
cîntă poezii simple făcute de ei pe melodii simple puse de ei şi armonizate de ei... dar
satul întreg se adună şi îi ascultă cu bucurie învăţînd să cînte la fel cu ei... Auzindu-i mi-
am zis îndată: Iată ce face şcoala Golgotei şi şcoala Duhului Sfînt. Pe şcolarii ei îi învăţă
să cînte. La început cei cîţiva ostaşi “nu puteau să cînte” cum ziceau ei pentru că n-aveau
încă destul duh şi dar de cîntat - dar pe urmă după ce s-au umplut de Duhul Sfînt prin o
viaţă predată Domnului, au învăţat să cînte... Auzindu-i mi-am adus aminte îndată de locul
din Apocalipsa unde zice despre cei care cîntau cîntarea Mielului (Apoc. 14, 3-5). Cîntarea
cea nouă, cîntarea duhovnicească o pot învăţa numai cei ce “urmează pe Mielul”...
...Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă plină de poezie şi de cîntări duhovniceşti, aşa cum
a fost viaţa psalmistului David... Psaltirea nu este altceva decît o carte de poezii pe care
psalmistul David le-a făcut cîntînd şi vorbind cu Dumnezeu. Cîntarea făcea poezia şi
poezia făcea cîntarea. De aceea este atîta duh, atîta viaţă şi atîta frumuseţe religioasă în
psalmi. Aşa să se întîmple şi cu cîntările noastre duhovniceşti...
Pag. 124
T-
Anul 1929 aduce alte nume semnate sub multe alte poezii publicate prin gazetă. Păr.
Iosif publică, încurajează, premiază, caută - ca să afle adevăratele talente care întîrziau
încă să se arate, dar care el simţea că odată tot trebuie să vină şi vor aduce Oastei şi ţării
adevărata poezie religioasă, la înălţimea scopului Evangheliei şi a credinţei Mîntuitorului
nostru Isus Hristos.
Mulţi însă din cei apăruţi atunci au dispărut curînd, dovadă că nu erau decît nişte
însufleţiri trecătoare. Astfel apar:
Savu Cameniţă din Micălaca - Arad. Un elev de liceu care scrie doar o poezie bună. E
primit cu laude şi încurajări părînd un element promiţător. Dar curînd s-a stins.
Nicolae M. Isac din Zlaşti - Hunedoara. Poezioarele acestuia erau de un nivel foarte
simplu. Acesta a perseverat dar nici după cincizeci de ani de atunci în care a tot scris, nu
s-a mai putut ridica chiar cu nimic peste nivelul celor din primul său an.
Ilie Covaci din Ghioroc - Arad. Scrie mai multe poezii, dar s-a impus, o vreme, doar
prin una singură: Isus Regele Cel Mare, care cîţiva ani a fost socotită ca “imnul Oastei”. A
căpătat o melodie de “marş” - şi cu ea s-au însufleţit mulţi fraţi în “defilările” lor prin
Sibiu, Bucureşti şi alte oraşe, la ieşirile şi “manevrele” lor duhovniceşti de atunci.
Fanfarele ostăşeşti o cîntau cu mare însufleţire, iar noi, fraţii şi surorile, adesea sute şi
mii, păşeam în sunetele acestei cîntări în rînduri de cîte 5-6-7, în frunte cu steagurile
Oastei, plini de o bucurie şi o tinereţe de nedescris.
Fratele Ilie, autorul ei, venea adesea la Sibiu. În 1935 l-am văzut însă pentru ultima
dată. A ţinut mult atunci să se fotografieze între fr. Marini şi mine. L-am ascultat.
După cîntarea Isus Regele Cel Mare, el n-a mai compus nimic altceva care să rămînă.
A murit pe la Deva prin anii 1953-1956.
Constantin Drăghici din Lugoj, de la care însă n-a rămas ceva mai cunoscut.
Nicolae Mareş din Căpîlna - jud. Alba. A scris multe poezii frumuşele dar nici una nu
s-a ales mai deosebită.
Dar ploaia poeziei aşteptate, întîrzia mereu în ciuda tuturor stăruinţelor depuse pentru
venirea ei.
T-
Anul 1930 i-a adus în paginile foilor Oastei pe cei doi învăţători poeţi mai cunoscuţi
pînă atunci ai Oastei: Ioan Marini din Săsciori - jud. Alba şi Ion Tudusciuc din Brăhăşoaia
- jud. Vaslui.
Ioan Marini se înscrie în Oastea Domnului în anul 1928. Iată scrisoarea lui de atunci
către păr. Iosif, aşa cum este publicată în foaia L. S. nr. 4 din 22 ianuarie 1928:
Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă Oastea Domnului va învinge intrînd cu
bucurie în cetatea adversarului. Luptînd înainte, să sperăm că această izbîndă nu va fi
departe. Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, vă rog să mă înscrieţi şi pe mine
ca ostaş în Oastea Domnului.
Ioan Marini, învăţător, Săsciori - jud. Alba.
T-
El publica prima lui poezie în L. S. nr. 20 din 18 mai 1930. Iată mai jos textul acestei
poezii, care mai tîrziu a suferit mai multe modificări, făcute de autorul ei.
T-
Sunat-a ceasul izbăvirii

din moarte şi păcat
Pag. 125
prin Crucea mîntuirii

azi Tatăl ne-a iertat.

de sub robia lui satan
prin Cel ce sus S-a răstignit
noi azi ne-am mîntuit.

de sub străinul jug
prin Cel ce moarte a răbdat
noi azi ne-am liberat.
Sunat-a ceasul împăcării

cu Tatăl Cel Ceresc
Isus ca Rege al iertării
a ridicat blestemul strămoşesc.
Pe Crucea Sa El ne-a împăcat

cu Cel de Sus Părinte
şi Tatăl ne-a iertat,
Slăvit să fii o Doamne Sfinte.
Veniţi la El căci azi vă cheamă

o, nu mai aşteptaţi,
păcatul fie cît de mare
de El sînteţi iertaţi.
Veniţi, veniţi, fiţi fii ai izbăvirii

porniţi acum pe drumul mîntuirii
putere, har, cereţi de Sus
intraţi chiar azi în “Oastea lui Isus”.
T-
Ioan Marini, învăţător ostaş al Domnului
Săsciori - jud. Alba.
T-
Ion Tudusciuc se înscrie la Oaste la data de 2 martie 1930. Iată scrisoarea lui,
publicată în L. S. nr. 9 din 1930:
Prea Cuvioase Părinte. Rog a mă înscrie şi pe mine împreună cu mama mea Natalia şi
fraţii mei Constantin, Vasile, Maria, Elena, Ecaterina şi Aglaia, în Oastea Domnului,
rugîndu-L pe El ca să ne dea ajutor şi putere de sus, pentru a putea fi luptători şi biruitori
în mărita Oastea Sa.
T-
Ion Tudusciuc, învăţător, com. Brăhăşoaia - jud. Vaslui.
T-
El publică prima lui poezie în L. S. nr. 12 din 23 martie, tot anul 1930. Dăm mai jos şi
textul primei poezii a lui Ion Tudusciuc, care mai tîrziu şi-a primit o melodie frumoasă şi a
Pag. 126
trecut între cîntările Oastei:

T-
O Isuse Domnul meu
O Isuse Domnul meu

mă gîndesc la chinul Tău
mă gîndesc necontenit
vai ce mult ai suferit.
Ştiu că n-ai fost vinovat

ci pentru al meu păcat
de jidovi ai fost muncit
şi pe Cruce răstignit.
Grea povară Ţi-ai luat

însă toate le-ai răbdat
şi pe diavol l-ai răpus
Scumpul meu Dulce Isus.
Cum oare să-Ţi mulţumesc

în ce chip să Te slăvesc
cine oare poate spune
căci nu este om pe lume.
Glas de înger de-aş avea

şi tot încă n-aş putea
îndeajuns să Te slăvesc
Fiul Tatălui Ceresc.
O Isuse Domnul meu

fă să nu pierd darul Tău
căci e dar nepreţuit
Scumpul meu Isus Iubit.
Ion Tudusciuc, învăţător
ostaş al Domnului - Brăhăşoaia - Vaslui.
T-
Cu aceşti doi învăţători se face începutul poeziei culte în Oastea Domnului.
T-
Aceşti doi învăţători ostaşi vor avea în anii viitori în Istoria Oastei fiecare o
însemnătate şi un rol deosebit.
Despre felul cum a decurs mai departe activitatea lor poetică vom spune următoarele:
Ion Tudusciuc a rămas ca învăţător tot în satul său natal, lucrînd mereu poezii şi
trimiţîndu-le spre publicare la Sibiu. El versifica cu uşurinţă şi cu mare grabă, astfel că în
curînd foaia nu reuşea să publice atîtea poezii cîte era el în stare să facă.
Părintele îl aprecia mult atît pentru că era un intelectual între fraţi cît şi pentru zelul
lui poetic. Mai tîrziu a început să scrie poezii şi fratele lui mai simplu, Constantin. Peste
cîţiva ani păr. Iosif le-a şi tipărit o parte din poeziile lor în două volumaşe: Slăvit să fie
Domnul şi Veniţi sub steagul lui Isus.
Pag. 127
Despre fraţii Tudusciuc, atît deocamdată.

Ioan Marini, în curînd după aceasta s-a îmbolnăvit şi nu şi-a mai putut urma cariera de
învăţător. După un timp de spitalizare (iar apoi de zăcere acasă la Săsciori) s-a mai refăcut
puţin şi venind la Sibiu s-a oprit din ce în ce tot mai mult pe la librăria şi redacţia foii
Oastea Domnului, apoi Isus Biruitorul, pînă cînd s-a ataşat de tot. După anul 1934 a rămas
şi el definitiv la Sibiu.
Fiind încorporat în redacţia foilor Oastei, Ioan Marini a început să scrie cîte ceva în
fiecare număr de foaie. Dar poezii a scris şi publicat tot mai puţin. Simţea că nu are o prea
mare înclinare spre asta. Partea care i-o încredinţase părintele în redacţie, era culegerea
lucrurilor interesante ce trebuiau publicate din scrisorile care ne soseau de pe la fraţi,
precum şi extrase de prin ziare şi reviste ce urmau a fi folosite pentru partea informativă.
În afară de asta, el fiind un om profund duhovnicesc, avea oarecum în grijă şi mersul
adunării din Sibiu, unde era harnic şi preţuit. Mai tîrziu i s-au adunat şi tipărit cîteva din
poezii într-o carte: În umbra Crucii.
Şi despre Ioan Marini tot cam atîta deocamdată.
T-
Odată cu procurarea tipografiei Oastei despre care scriem într-un alt capitol viitor,
lucrurile se lărgesc şi se accelerează.
În foaia Oastea Domnului nr. 1 din 1930 se publică: Un premiu de 1.000 de lei pentru
cea dintîi fanfară a Oastei Domnului - cu următoarele îndemnuri:
“Oastea Domnului este o “armată duhovnicească” şi ca orice armată trebuie să-şi aibă
şi ea muzica ei. Noi trebuie să-L lăudăm pe Domnul şi “în glas de trîmbiţă”, cum spune
psalmistul (Psalm 150, 3). În special Oastea Domnului se face să-şi aibă şi ea - ca orice
armată - şi muzica ei religioasă. Ce lucru mişcător ar fi să vezi o Oaste a Domnului trecînd
printr-un sat cu steagurile fîlfîind şi cu muzica - acompaniată de glasul ostaşilor - cîntînd:
Deşteaptă-te creştine, Pe-al nostru steag e scris iubire - şi altele. Şi cele mai surde urechi
sufleteşti poate că s-ar deştepta la sunetul acestei ofensive. De aici de la centru punem un
premiu de 1.000 de lei care se va da acelui grup din Oastea Domnului care va înfiripa
prima fanfară religioasă a Oastei Domnului”.
T-
- Acestui îndemn i s-a răspuns mai repede şi mai numeros decît orice aşteptări. În
curînd s-au înfiripat multe fanfare din care unele ca Orăştie, Săsciorii, Crişenii din
Hunedoara, apoi din Timiş, Arad, Caraş şi alte judeţe, au făcut frumoase misiuni pentru
Domnul pe la adunări, congrese, nunţi şi înmormîntări, mulţi ani...
T-
În acelaşi număr 1 din 1930 din revista Oastea Domnului se anunţă apariţia primei
cărţi de cîntări religioase, prin următoarele:
Oastea Domnului are foarte multe cîntări şi foarte multe poezii frumoase. Numai cît
aceste cîntări şi poezii în prezent stau împrăştiate unele prin foaia Lumina Satelor, altele
prin cartea cu Oastea Domnului, iar altele nu sînt încă publicate. Tipografia Oastea
Domnului va strînge toate poeziile şi cîntările O. D. într-o carte mică spre a le avea ostaşii
la îndemînă...”
Iar ca o continuare O. D. nr. 10 din 2 martie 1930 - scrie printre altele:
“...Planul nostru este să scoatem acum o carte întreagă cu poezii şi cîntări pentru O. D.
Dar pentru lucrul acesta ne trebuie un ajutor pe care noi nu-l avem. Cîntarea religioasă, -
întocmirea ei corectă şi şi punerea pe note - cere o pricepere, cere o pregătire, cere un dar
deosebit pe care noi nu-l avem. Poeziile şi cîntările Oastei trebuie “cioplite”, îndreptate,
întregite, iar noi nu avem darul acesta. Eu m-am rugat ani de zile Scumpului meu
Pag. 128
Mîntuitor să ne trimită El de undeva un om care să ne ajute în lucrul acesta. Şi El a

ascultat rugăciunile noastre. Aici la Sibiu trăieşte şi munceşte unul din cei mai vestiţi şi
talentaţi compozitori ai neamului nostru, păr. prof. de muzică Timotei Popovici... L-am
rugat să ne vină în ajutor cu darul ce-l are de la Bunul Dumnezeu - şi preaiubitul meu fost
profesor, ne-a oferit cu toată dragostea ajutorul d-sale... Dar pe lîngă ajutorul păr.
Popovici se mai cere un lucru. Trebuie să avem şi un om înzestrat de la Dumnezeu cu
darul de a face poezii. Trebuie să avem un poet cu dar şi pregătire, care să pună la punct
poeziile Oastei Domnului. Poeziile Oastei trebuie puse şi ele la punct după toate regulile
poeziei, iar noi n-avem darul acesta. Compozitorul trebuie să lucreze mînă în mînă cu
poetul, cîntarea cu poezia şi poezia cu cîntarea. Dumnezeu a voit ca tot aici la Sibiu să
avem şi un poet înzestrat de la Dumnezeu cu un dar mare: vestitul poet şi cîntăreţ I. U.
Soricu... Păr. Popovici şi poetul Soricu sînt tocmai “omul” după care întrebam şi noi cu
slăbănogul de la Vitezda: “Doamne, om nu am...”
T-
...Dar cu nădejdea în “omul” acesta, (ca în orice “om”!) - nu s-a prea făcut mare lucru.
Prima carte a cîntărilor Oastei - ca şi toate celelalte care i-au urmat, - a apărut numai
cu ajutorul Domnului şi ai smeriţilor lucrători ai Lui dinăuntrul Oastei Sale - şi nu al celor
lăudaţi dinafara ei. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale! Şi ce bine este că a fost aşa!
Încercările cu cei care erau dinafara Oastei, - oricît de talentaţi şi binevoitori păreau -
s-au dovedit netrainice. La timpul Său, Domnul Însuşi a ridicat din straturile cele mai de
jos ale Lucrării Sale, atît compozitori cît şi poeţi de care avea nevoie El şi Oastea Lui.
Aceştia, fără titluri şi fără pretenţii omeneşti, au realizat totuşi - numai prin puterea şi
inspiraţia Duhului Sfînt! - lucrări care au făcut nu după mult timp, înconjorul lumii. Ele au
făcut ca numele Oastei să fie pomenit cu admiraţie chiar de către vrăjmaşii ei.
Aceste lucrări sînt o nouă dovadă că Dumnezeu Se foloseşte mai cu plăcere de vasele
cele slabe dar smerite, ca să arate cu atît mai vădit că “slăbiciunea” lui Dumnezeu este mai
tare ca oamenii. Şi că “simplitatea” Lui este mai plină de frumuseţe şi de măreţie decît
toate îngîmfările lumii acesteia!
T-
Pag. 129
Veniţi dragi cîntăreţi
Veniţi, dragi cîntăreţi, veniţi

mai este loc oricîţi să fiţi.
- Oricîţi aveţi ceva de spus
veniţi în corul lui Isus
oricîţi aveţi un vers frumos
veniţi cîntaţi-I lui Hristos!
Mai este loc oricîţi ar fi

şi oricîţi încă-ar mai sosi
- Oricîte laude s-au spus
tot nu-s de-ajuns pentru Isus
oricît s-ar fi cîntat frumos
tot nu-i de-ajuns pentru Hristos.
Cu harfele de aur sfînt

cu-al slavei in curat veşmînt,
- veniţi din Răsărit şi-Apus
cîntaţi spre slava lui Isus
din cei mai sus la cei mai jos
cîntaţi spre slava lui Hristos.
Veniţi, mai este loc, veniţi

în frunte voi cei noi-sosiţi
- Şi de la cerul cel mai sus
cîntaţi mărirea lui Isus
pîn-la pămîntul cel mai jos
cîntaţi iubirea lui Hristos!
Pag. 130
Cîntările noastre
Cîntările noastre cîntate plîngînd

lua-şi-vor odată aripile-albastre
şi-n soare pluti-vor curate, arzînd
de para iubirii - cîntările noastre.
Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas

luci-vor pe ceruri ghirlande de stele
iar îngerii Slavei cu tremur în glas
cîntînd, învăţa-vor să plîngă din ele.
Cîntările noastre n-au seamăn şi soţ

în nici o simţire şi limbă şi zare
oricine le-aude s-aprinde şi-n toţi
învie cereasca şi sfînta-ncîntare.
Venind din al Tainei Ceresc Nehotar

cu-adînc duh de taină fiinţa-nveşmîntă
purtînd mierea dulce lăsată de har
fac dulce şi duhul şi gura ce cîntă.
Cîntările noastre sînt nimb lui Hristos

sînt ruguri iubirii, sînt jertfa suavă
sînt tot ce pămîntul Îi dă mai frumos
Acelui din Ceruri mai vrednic de slavă.
Toate virtuţile nu sînt decît bunăvoinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu,

- sub diferite forme.
T-
Fericitul Augustin.
Pag. 131
Cap. 13
Frumosul tineret creştin
C a om plin de lumina lui Dumnezeu, păr. Iosif a înţeles încă de la început ce mare
însemnătate are tineretul pentru viitorul Oastei Domnului şi a misiunii pentru care venea
această Lucrare evanghelică spre sufletele prezente şi viitoare.
De aceea o atît de mare parte din străduinţele sale se îndreptau spre trezirea conştiinţei
părinţilor şi educatorilor, conştiinţe răspunzătoare de creşterea şi îndrumarea copiilor şi a
tineretului spre Hristos şi pentru Hristos...
Singur Mîntuitorul Hristos şi Evanghelia lui poate creşte şi forma un tineret sănătos
trupeşte şi sufleteşte - zicea şi scria el adesea. De aceea străduinţele noastre toate trebuie
să se unească şi să se îndrepte spre această îndrumare. Iar ca să izbîndim în această uriaşă
muncă de înnoire prin Hristos a copiilor şi a tineretului nostru, trebuie mai întîi noi înşine,
părinţii şi îndrumătorii lor, să ajungem oameni noi în Hristos, oameni schimbaţi prin
înnoirea şi sfinţirea făcută de Duhul Sfînt. Fără puterea şi înnoirea sfinţitoare a Duhului
Sfînt, toată munca şi osteneala noastră va fi în zadar. Tot ce vom zidi în ei prin cuvinte -
vom dărîma prin exemple. Tot ce vom clădi în inima şi în mintea lor cu vorbele noastre
cele mai frumoase, va fi nimicit de faptele lumeşti şi nedemne pe care le-ar vedea la noi.
Numai pilda frumoasă a unei vieţi înnoite şi a unor purtări vrednice în mijlocul copiilor
noştri - şi în mijlocul lumii - ar putea avea darul şi puterea convingerii asupra lor şi ar
putea da roade binecuvîntate şi fericite pentru noi, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor pînă
în veac. Unde este un astfel de exemplu acolo se văd neapărat nişte astfel de roade. Unde
lipseşte pilda vieţii, toate străduinţele sînt de cele mai multe ori zadarnice...
T-
Încă din primele luni de la publicarea “Hotărîrii” de la Anul Nou 1923, - încep să apară
pe paginile gazetei L. S., ca pe un cîmp care începe să se dezgheţe, sub razele unei
primăveri binefăcătoare, ghioceii fericiţi ai tinerelor hotărîri pentru Domnul.
Pag. 132
Ce minunat e să vezi cum cer să se înscrie în Oastea Domnului trei elevi, un grup de
tineri, o clasă de fete, un tată cu mama şi copilaşii lor... O mamă cu fiica ei de şapte
anişori, un tînăr cu prietenul lui cel mai bun... Un preot cu o strană întreagă de copii... Un
profesor sau un învăţător cu mulţi elevi de ai lor... Cîte un student, sau mai mulţi - cerînd
să fie înscrişi în Oaste şi promiţînd cu mîna şi iscălitura lor!... - Întocmai după cum
scrisese profetul Isaia cînd a zis: “Căci voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri pe
ţarina uscată; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta şi binecuvîntarea Mea peste odraslele
tale. Şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă. Unul va
zice: eu sînt al Domnului, altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mîna
lui: “al Domnului sînt” - şi va fi cinstit cu numele lui Israel” (Isaia 44, 3-5).
T-
Ce frumoasă şi mult spunătoare este de exemplu următoarea hotărîre a unor tineri,
publicată printre primele de acest fel. Iat-o:
“Preacucernice părinte Trifa, subscrişii gîndindu-ne cum am putea duce şi noi o viaţă
cu folos, nouă, bisericii noastre şi neamului nostru, ne hotărîm a scoate din traiul nostru
sudalma, minciuna, băutura şi toate năravurile rele... În fruntea Oastei stă Însuşi Domnul
Isus Hristos. El ne va duce la biruinţă şi El ne va ajuta ca să putem cîştiga în Oastea Lui
pe toţi locuitorii comunei noastre, tineri şi bătrîni, bărbaţi şi femei. Doamne, ajută-ne!
T-
Gruni, jud. Caraş-Severin, la 9 februarie 1924
urmează iscăliturile a 59 de elevi...
T-
Iar păr. Iosif adaugă în continuarea scrisorii lor: “Fiţi bine veniţi în Oastea Domnului,
iubiţilor elevi. Hotărîrea voastră este de o mare bucurie pentru noi. În aceste vremuri
încărcate cu atîtea stricăciuni hotărîrea voastră se iveşte ca zorile unor vremuri mai curate
şi mai pline de cunoştinţa Domnului. Bine ziceţi că hotărîrea voastră aţi făcut-o şi pentru
tăria bisericii şi a neamului pentru că numai din această parte (din înnoirea tineretului)
poate veni şi tăria bisericii şi a neamului. Domnul să vă ajute iubiţilor să puteţi creşte în
harul Lui şi în ascultare de El.
T-
T-
Ceva mai tîrziu, sub titlul: Elevi de şcoală intră în Oastea Domnului, gazeta publică în
nr. 38 din 28 septembrie 1924 alte scrisori ale următorilor patru elevi: Vasile Pop, clasa a
5-a de liceu Beiuş, care scrie printre altele:
- Vă rog să mă primiţi şi pe mine în Oastea Domnului făgăduind că deşi sînt tînăr voi
lupta vitejeşte contra păcatelor. Şi vă rog să mă iertaţi că nu-mi pot exprima gîndurile
mele aşa cum trebuie faţă de dv. Şi vă rog să mă iertaţi şi de aceea că nu sînt abonat la
foaie pentru că părinţii mei au 11 copii, iar eu mă mulţumesc a o citi de la alţii...
A doua scrisoare: “...Noi sîntem doi elevi din Arad - Gai, şi citind în Lumina Satelor
despre Oastea Domnului ne rugăm să ne înscrieţi şi pe noi în această Oaste în care vrem să
rămînem pînă la sfîrşitul vieţii noastre”.
T-
Gh. Bogăţan clasa a 3-a medie şi
Ioan Roşu clasa a 3-a medie Arad - Gai.
T-
A treia scrisoare spune: “...Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine în O. D. ...Dea Domnul ca

Pag. 133
tot poporul românesc să vadă pericolul pierzării... şi să se înscrie în Oastea lui Isus, ca să
avem o ţară creştină. Cu Dumnezeu înainte”.
T-
Mihăilescu C. Casian, elev clasa a 5-a sec. Vaslui.
T-
Iar adaosul redactorului continuă: “Fiţi bine veniţi în Oastea Domnului, iubiţilor elevi.
Ce frumos e şi ce bine e cînd se hotărăşte omul încă de tînăr împotriva păcatelor. Şi cît de
departe poate ajunge omul cînd de tînăr s-a hotărît să apuce pe urmele lui Hristos. Ţineţi
iubiţilor calea pe care aţi apucat-o - şi multe binecuvîntări veţi primi de la Domnul. Eu vă
zic cu apostolul Petru: Creşteţi iubiţilor în darul şi cunoştinţa Domnului şi Mîntuitorului
nostru Isus Hristos (2 Petru 3, 18).
T-
Ceva mai tîrziu, alţi cinci tineri de la liceul din Beiuş cer să fie înscrişi în Oastea
Domnului. Ei scriu: “...Noi sîntem copii tineri, elevi ai liceului din Beiuş, dar ne vom sili
încă de pe acum să ne dezbrăcăm de năravurile cele rele... Dumnezeu să ne ajute şi nouă şi
la toată Oastea Domnului...”
T-
Ştefan Porumbelu, Ioan Popovici, Petru Sălăjan, Ioan Cureş şi Vasile Şuta...
T-
Iată cuvîntul de bun venit la scrisoarea lor: “Fiţi bine veniţi iubiţilor tineri în Oastea
Domnului. Noi vă primim cu bucurie după cuvintele Mîntuitorului: ...lăsaţi copiii să vină
la Mine. Citiţi cu luare aminte Evanghelia de mai sus şi tîlcuirea ei - şi chemaţi şi pe alţii
să vină la Domnul... Inima voastră este ca o hîrtie albă şi curată. Apăsaţi pe ea slovele
Evangheliei. Rămîneţi lîngă Domnul Isus pînă la sfîrşitul vieţii voastre... crescînd mereu
în darul lui Dumnezeu (2 Petru 3, 10).
T-
Sau, cuvîntul de bun venit adăugat scrisorii unui tînăr învăţător care cerînd să fie
înscris în “Oastea Mîntuitorului Hristos”, promitea că va fi un ostaş brav... şi un
luminător... care să facă numai cinste numelui de ostaş şi luminător... Acestuia şi celor
dimpreună cu el, păr. Iosif le spunea:
“Fiţi bine veniţi!... În fruntea voastră stă un învăţător. O, ce lucru frumos este cînd şi
cărturarii se pun cu pilda vieţii lor în slujba Domnului şi a îndreptării oamenilor aşa cum a
făcut Bunul Învăţător... Oastea are lipsă de cît mai mulţi bravi stegari şi iată că Domnul
are grijă să ni-i trimită la vreme...”
T-
Numărul acestor intrări şi primiri sporeşte mereu - şi rîndurile noului tineret aliniat pe
urmele lui Hristos şi predat Domnului, devin tot mai multe şi mai frumoase.
Între hotarele ţării şi bisericii noastre se ridică un tineret nou, sănătos şi harnic, care
începe să tragă brazde tot mai frumoase şi să arunce cu graiul şi cu exemplul lor viu pe
ogoarele sufleteşti, o sămînţă nouă şi luminoasă: - Cuvîntul Sfînt şi rodnic al lui
Dumnezeu. Cu un elan şi cu o voioşie plină de o putere şi o tinereţe cerească.
Din primele rînduri ale acestor tineri încep să apară tot mai des în anii următori,
începînd cu 1927, prin paginile gazetei de la Sibiu, ca pe un panou de onoare multe chipuri
şi exemple ale acestor tineri. Despre ei păr. Iosif scrie arătînd faptele lor, - cuvinte
avîntate, pline de bucurie şi de speranţe: “Iată ce poate face “un mic ostaş al lui Isus” -
spunea el despre Vasile Bot din Orovişele, jud. Bihor, dîndu-i şi fotografia, - care a
desfăcut cărţi şi foi religioase de peste 2.000 de lei. A umplut sate întregi cu foi şi cărţi,
mărturisind cu curaj şi cu dragoste pentru Domnul.
Pag. 134
Sau despre “un alt tînăr colporator”: Alexiu Petru din Bucovina, de asemenea
fotografiat, care a întrecut, prin răspîndirea foilor şi cărţilor Oastei, sprijinul unor eparhii
întregi. Iată e o mărturie şi aceasta despre harul şi puterea ce se revarsă în viaţa celor ce se
predau Domnului...”
Sau “Din calfă de crîşmar - vestitor al Domnului”, unde, lîngă fotografia unui tinerel,
păr. Iosif scria următoarele: Tînărul Ioan Opriş din Ighiel, jud. Alba, după ce a intrat în
Oastea Domnului s-a lăsat de meseria de crîşmar şi s-a făcut un vestitor al Domnului... A
mai atras cu el încă trei tineri. Ce frumos cînd tinerii se întovărăşesc în lucrul Domnului.
Domnul să vă ajute tinerilor de la Ighiel, tovărăşia voastră să fie o pildă şi pentru alţii...
T-
T-
Acestora le urmează mereu alte minunate şi pline de înflăcărare hotărîri. Un val de
intrări tinereşti în rîndurile Oastei Domnului vine ca la o voioasă întrecere şi ca un şuvoi
de ape limpezi şi curate în albia tot mai adîncă a Oastei Domnului.
O puternică înviorare îţi cuprinde şi astăzi sufletul cînd reciteşti, după zeci de ani,
frumoasele hotărîri ale tinerilor de atunci. Dar o tristeţe amară îţi umple apoi inima cînd te
gîndeşti la nestatornicia şi căderea de mai tîrziu a atîtora dintre ei. Frumoasele hotărîri ale
celor mai mulţi s-au dovedit a fi numai un foc de paie care a ars puternic doar o clipă, iar
după aceea, vai, s-a stins îndată. Vînturile păcatelor şi nestatorniciei i-au aruncat curînd pe
mulţi din nou în noroiul pierzării şi în osînda iadului. Sărmanii, ce veşnică e pierzarea
sufletului lor. Ce viitor slăvit aveau - şi ce sfîrşit nevrednic şi-au ales. Vai acelora care
schimbă cinstea lui Hristos pentru ruşinea păcatului şi slava viitoare pentru înşelăciunea
acesteia de acum.
T-
Dar ce minunaţi sînt cei puţini care, rămînînd credincioşi legămîntului făcut în
tinereţea lor cu Hristos, au crescut tot mai luminoşi precum scrie Cuvîntul Sfînt despre
cărarea cea ca lumina strălucitoare ce merge crescînd pînă la miezul zilei (Proverbe 4, 18).
Unii dintre aceştia au devenit curînd cunoscuţi prin roadele lucrărilor frumoase,
ajungînd asemenea tînărului Timotei din Evanghelie, nişte buni ostaşi ai lui Hristos, a
căror înaintare în Domnul era văzută de toţi oamenii şi care ajunseseră pilde puternice
pentru credincioşi (1 Tim. 4, 12-16).
Aceştia au ţinut pînă la sfîrşit dreptarul învăţăturilor sănătoase auzite de la început, fără a
se abate de la ele nici la dreapta nici la stînga. Ci întărindu-se în harul care este în Hristos
Isus au ajuns nişte lucrători încercaţi, nişte vase de cinste sfinţite şi folositoare Stăpînului lor
Ceresc.
T-
Ce frumoasă era rîvna şi dragostea acestor tineri statornici dovedită prin fapte de o
evlavie şi smerenie pe care numai o viaţă total predată Domnului le putea împlini.
O tînără ostaşă, de 15 ani, este gata să primească mai degrabă a fi alungată din casa
părintească decît să se despartă de Domnul...
Nişte tineri suferă mai bine să fie pălmuiţi decît să meargă la petrecerile lumeşti...
O altă tînără de 17 ani care chiar în vremea celor mai grele munci de vară la seceriş nu
renunţă la ziua ei de jertfă şi de rugăciune. În timp ce ceilalţi stau la masă şi la odihnă, ea
citeşte şi se roagă. Iar seara, după o zi de muncă şi post, după lăsarea lucrului, mai avea
dragostea şi puterea să meargă pe jos 17 km pînă la adunarea de rugăciune. - Dimineaţa
era din nou, odată cu ceilalţi, la seceriş. Iar în holdă voioasă şi harnică, putea să fie iarăşi
toată ziua în fruntea celorlalţi secerători.
Pag. 135
Apoi alţii şi alţii, tineri şi tinere, frumoşi la trup şi curaţi la suflet, simţiţi în purtare,
măsuraţi în vorbă şi cuviincioşi în îmbrăcăminte, făceau cinste Lucrării Domnului umplînd
de o sănătoasă nădejde în viitorul neamului şi bisericii noastre pe toţi cei ce priveau la ei.
Ei erau la locul lor de muncă meseriaşi iscusiţi, plugari harnici, ostaşi disciplinaţi,
elevi şi studenţi aleşi, fii vrednici, credincioşi adevăraţi.
Iată ce minunat creşte şi sporeşte acest tineret nou, prin Lucrarea Oastei lui Hristos.
Aici este poate locul să mărturisesc şi eu despre cum am cunoscut - copil fiind -
Lucrarea Oastei Domnului.
Aveam 15 ani şi jumătate, cînd m-am predat Domnului . Era duminică 8 iunie 1930.
“Misionarul” care m-a adus şi pe mine la picioarele Mîntuitorului meu a fost cartea
Corabia lui Noe a păr. Iosif Trifa, pe care o primisem ca premiu de la profesorul meu de
religie.
Cartea aceasta mi-a vorbit mie prima dată atunci, despre păcat, despre naşterea din
nou, despre Sîngele lui Hristos şi despre mîntuirea sufletului meu.
Nici vreo adunare a Oastei nu mai văzusem. Cu ostaşi nu mă întîlnisem încă. Nimic nu
ştiam mai mult decît scria în cărticica mea, primită ca premiu la religie de la păr. Petru E.
Pop din Beiuş. El însuşi fusese cîndva coleg de teologie cu păr. Iosif. Acest preot
credincios a ţinut la colegul său de la Sibiu cu toată inima lui, chiar şi după ce a intervenit
conflictul care i-a îndepărtat părintelui Iosif pe foarte mulţi dintre prietenii şi sprijinitorii
lui dinainte.
Mai tîrziu, în casa acestui preot de inimă din Beiuş, am făcut cunoştinţă întîiaşi dată cu
minunatele adunări frăţeşti şi cu cîţiva tineri de prin alte părţi, care veneau în serile de
iarnă la Oaste.
De la aceste adunări am amintirea uneia din primele mari minuni pe care le-a făcut
pentru mine Domnul Isus:
Veneam într-o noapte pe jos de la Beiuş, spre casă. Aveam de mers peste văi şi cîmpuri
înzăpezite. Era noaptea pe la ora unu şi umblau mulţi lupi căci era iarnă grea şi zăpada
mare.
De pe drum de la vale auzeam lătrături de cîini şi strigăte de oameni. Cînd am ajuns în
sat nişte vecini speriaţi de la ferestre şi de după garduri, mă întrebau toţi deodată:
- Cum ai scăpat de lupi?
- Ce lupi? - am răspuns eu liniştit.
- Uite acum cîteva clipe au trecut pe aici şapte lupi unul după altul pe drum spre vale.
Unde ai fost, nu i-ai văzut?
- Nu i-am văzut!
Eu nici nu-i văzusem deşi n-ar fi avut decît vreo sută de paşi pînă la mine. Au cotit-o
dintr-o dată la dreapta spre satul vecin, unde în noaptea aceea au mîncat doi cîini şi un
viţel.
În lumea nouă a Oastei Domnului în care intrasem am cunoscut curînd mulţi alţi tineri
credincioşi. Unii mi-au devenit nişte atît de minunaţi tovarăşi de lucru şi de luptă pentru
Domnul încît nu am putut avea niciodată îndeajuns nici lacrimi şi nici cuvinte să-I
mulţumesc lui Dumnezeu pentru ei. O, cît de mare şi de frumos a fost sufletul acestora,
care cred că n-au fost şi n-au rămas cu nimic mai prejos decît tinerii sfinţi a căror nume
este însemnat în versetele Bibliei şi în Cartea Vieţii Mielului Ceresc.
Cu numele unora din aceştia o să ne mai întîlnim în cartea asta. Ale altora - poate
tocmai a celor mai buni, - le veţi vedea strălucind numai în Ziua cea Măreaţă a Răsplătirii
cînd se va vedea tot ce a fost ascuns. Şi cînd Cartea Sfinţeniei Ascunse va fi deschisă la
Capitolul Mărgăritarelor Oastei.
Pag. 136
T-
În prima lună după ce m-am înscris în Oaste m-am şi abonat la foaia Oastea Domnului.
Această foaie m-a crescut apoi duhovniceşte.
Exemplul acelor fraţi tineri, dinaintea mea, despre care citeam în foaie, m-au însufleţit
mult.
Vasile Bot, băiat de ţăran, sau Viorel Bujoreanu, un elev de liceu din Cîmpulung -
Bucovina, Ioan Opriş - calfa de crîşmar - despre care citisem lucruri atît de minunate, -
îmi erau prin pilda lor un îndemn să mă fac şi eu un desfăcător de cărţi. Am cerut şi eu ca
ei, cărţi şi foi de la Sibiu... Şi iată-mă într-o bună zi cu traista mare plină de cărţi, pornit
prin sate să le vînd.
Nici n-am vrut să spun nimic părinţilor mei. Nu ştiu cum am avut un astfel de curaj, eu
copilul ruşinos şi temător de oricine. Căci abia aveam înainte îndrăzneala şi să privesc în
faţă pe un străin cînd îi dădeam bineţe.
Fiind singurul copil la părinţii mei, crescusem într-aşa mare singurătate şi asprime
încît aveam un suflet mai sfios şi mai retras decît o fată.
Legat numai de casa şi de şcoala mea, eu nu mai fusesem decît o dată sau de două ori
în vreo două sate apropiate. Acum mergeam curajos prin sate depărtate, intram prin case şi
îmbiam cărţi la oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată!... Răspundeam şi la întrebări
uneori aspre şi neprieteneşti... Într-adevăr numai harul lui Dumnezeu mi-a dat această
putere de care mă mir şi acum, căci numai eu mă ştiu ce fire slabă aveam în mine.
Întors acasă, am luat şi multe urecheli. Am avut destule necazuri şi ameninţări din
cauza rîvnei mele prea fără pricepere! Dar nimic nu m-a mai putut opri.
La adunări în primul an n-am prea avut unde să mă duc... În Beiuş se ţineau prea rar -
şi numai iarna. Pe satele depărtate ajungeam de asemenea rar, doar cînd fugeam cu cărţi şi
Biblii. Astfel viaţa mea duhovnicească s-a dezvoltat înăuntru şi nu înafară.
Aveam Noul Testament nedespărţit de mine şi în orice clipă liberă citeam din el. Îndată
ce rămîneam singur, mă ascundeam pe unde puteam ca să mă rog. Simţeam atîta nevoie de
rugăciune încît nu-mi sta gîndul la nimic altceva mai mult decît să pot să mă rog.
Îndată ce apucam undeva un loc mai ferit, unde să nu mă vadă nimeni - mă aruncam în
genunchi, îmi înălţam mîinile şi tot sufletul în sus şi aşa mă rugam, lacom după rugăciune
ca un copil după miere. Aşa mă înfruptam din rugăciunea cea mai fericită şi mai gustoasă.
Aşa mă adînceam în părtăşia cea mai dulce cu Domnul meu de care nu mă mai puteam
sătura...
T-
Îmi aduc aminte cu lacrimi şi acum după atîtea zeci de ani, cum pîndeam atunci ca un
hoţ pe unde aş putea scăpa şi cum aş putea ajunge la un loc de rugăciune. Şi la un timp în
care să nu mă vadă nimeni ca să mă pot ruga, să mă satur. Dacă m-ar fi lăsat cineva, cred
că aş fi fost în stare să mă rog zi şi noapte nu ştiu cît, fără să-mi fie foame, fără să-mi fie
sete, fără să-mi fie somn. Fără să-mi mai aduc aminte de nimeni şi de nimic. Pînă aş fi
murit în starea cea mai fericită cu putinţă, din lumea asta.
Dar niciodată n-am putut afla un astfel de loc şi de timp. Totdeauna a venit ceva sau
cineva care m-a luat ori pe mine de le rugăciune, ori pe ea de la mine. Nu mi s-a mai
întîmplat astfel în viaţă decît cu dragostea. Şi cu ea am păţit tot ca şi cu rugăciunea. Şi
poate că pînă în veşnicie nu-mi va mai ajunge destul niciodată din astea două...
T-
Şi pentru că vorbim despre amintiri, voi povesti aici şi cum a fost primul meu drum la
Sibiu.
Se vede că fusesem şi eu un desfăcător oarecum harnic şi un plătitor cinstit, căci de la
Pag. 137
Sibiu primeam regulat pachete cu cărţi, Biblii, calendare... Din rabatul de 20% care îmi
rămînea din vînzarea cărţilor aveam strînşi ceva bănişori pe care îi grijeam ascunşi bine.
Îndemnat de încurajările de prin foaie spre a se scrie poezii, începusem să scriu şi să trimit
şi eu acolo sfioasele mele încercări.
Poate că cei de acolo vor fi bănuit în ele vreo scînteie, că într-o zi m-am pomenit acasă
cu o scrisoare de la fr. Viorel, nepotul păr. Iosif care era la librăria Oastei. După nume îl
cunoşteam că citisem despre el cîte ceva prin foaie. Văzîndu-mă un tinerel, părintele mă
încuraja prin Viorel. Zicea el că părintelui Iosif i-au plăcut mult poezioarele mele - şi mă
îndemna să mai scriu şi să mai trimit. Cred că i-a plăcut de răspunsul meu, fiindcă nu
peste mult timp am primit o altă scrisoare cu încurajări.
Aşa mi-am legat eu inima de prietenia cea mai strînsă cu cineva pe care nu-l văzusem
niciodată.
Prin legătura aceasta cu Viorel, Sibiul începea să coboare pentru mine undeva aici pe
pămînt. Pînă atunci era undeva într-o altă lume la care gîndeam că nu voi putea ajunge
niciodată.
Părintele Iosif îmi părea o fiinţă mai mult cerească decît pămîntească. Iar la nădejdea
că vreodată aş putea să ajung să-l văd nu îndrăzneam nici măcar să mă gîndesc. Eu eram
atît de nimic iar omul acesta atît de sus, încît mi se făcea şi frică. Începeam să tremur şi
numai gîndindu-mă.
Dar într-o zi din toamna anului 1931, totuşi am plecat.
Am luat bănuţii cîştigaţi din cărţi şi m-am dus la gară. Îmi era însă frică de tren. O
mare putere lăuntrică mă împingea să merg acolo. Nu mai călătorisem niciodată cu trenul
pînă atunci şi multe temeri mă nelinişteau, dar am îndrăznit.
Şi într-o dis-de-dimineaţă de decembrie, pe la orele 2 sau 3 noaptea, am sosit în Sibiu.
N-am putut sta în gară ci am pornit atunci noaptea să aflu strada Avram Iancu nr. 5 unde
era librăria Oastei.
Cineva mi-a arătat - şi cum nu era departe de gară, am ajuns curînd. Şi atunci, noaptea,
lîngă zidul cu brumă groasă am stat ceasuri întregi privind şi aşteptînd.
Era lîngă poarta librăriei o piatră - şi pe ea am stat pînă s-a făcut spre ziuă, vremea
deschiderii.
Cînd au venit la librărie eu eram aproape îngheţat de frig şi de sfială. Pentru ei, văzînd
acolo un tînăr ţăran, n-a fost nici o mirare. Erau oarecum obişnuiţi cu astfel de vizitatori.
Dar eu eram ca picat din altă lume - şi nu ştiam nici unde să-mi ţin mîinile în faţa lor.
Am întrebat doar dacă este acolo fratele Viorel.
- Nu era încă, dar va veni îndată.
N-am avut timp nici să mă uit prea mult împrejur - şi a intrat el. Am presimţit că este
el, iar el văzîndu-mă parcă a presimţit că sînt eu. Plin de bucurie a venit drept spre mine
îmbrăţişîndu-mă.
- Eşti fratele Dorz?
- Da!
Nu ştiu cum îi voi fi părut, dar am văzut că îi era şi milă şi parcă îi venea să şi rîdă de
sfiala şi neîndemînarea pe care nu mi-o puteam stăpîni.
A făcut totul să mă încurajeze şi să mă încălzească.
M-a purtat un timp prin oraş, să-mi arate tot ce-i putea arăta unui ţărănel în Sibiu,
tipografia, catedrala, turnurile cetăţii...
Dar n-a putut să-mi arate ceea ce doream eu cel mai mult: - pe părintele Iosif.
El nu era în Sibiu. Era departe bolnav...
Am izbucnit atunci într-un plîns cu hohote, ca în cea mai sfîşietoare durere de pe lume.
Pag. 138
Viorel nu mai ştia cum să mă liniştească.

- Lasă, îmi zise el îmbrăţişîndu-mă, părintele va veni în curînd din spital şi atunci am
să-ţi scriu, şi îţi voi trimite bani, ca să vii să-l vezi.
Ajunşi la librărie Viorel mi-a dat o fotografie a părintelui pe care am sărutat-o cu
lacrimi fierbinţi, apoi am pus-o în buzunarul de lîngă inimă.
După ce mi-am umplut traista cu cărţi, mi-am luat rămas bun de la cei de la librărie,
fără să mă mai fi putut lega sufleteşte ca de Viorel, de nici unul din tinerii care mai erau
acolo.
Nimeni afară de Viorel nu se ocupase de mine. Ceilalţi nici nu m-au văzut ca şi cînd
nici n-aş fi fost acolo.
La plecare singur Viorel m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe obraz. Lucrul acesta mi-a
mişcat atît de mult inima mea încît nu-l voi putea uita niciodată, fiindcă pe mine nimeni
nu mă mai sărutase frăţeşte pînă atunci el.
Am plecat din Sibiu purtînd ca pe doi sori în inima mea cele două prime amintiri
sfinte: o fotografie părintească şi un sărut frăţesc.
Nu le-aş mai fi schimbat nici pe lumea toată.
T-
După ce terminasem prima şcoală, trei ani la rînd am încercat, fugind de acasă peste
voia părinţilor, să intru în alte şcoli. De fiecare dată am fost aflat - şi adus înapoi.
Abia în al patrulea an ajutat mult de fr. Pavel Maliţa, avocat în Oradea, am reuşit să
intru. Dar după abia trei luni, în internatul fără foc şi fără îmbrăcăminte caldă m-am
îmbolnăvit atît de greu încît a trebuit să fiu internat în spital.
Era în toamna anului 1934. În starea aceasta m-a găsit scrisoarea care mă căuta de la
Sibiu, din partea păr. Iosif. Era o scrisoare plină de bunătate şi de dragoste prin care eram
chemat de către Viorel şi Tit, să merg îndată la Sibiu spre a le fi de ajutor în redacţie... Voi
putea continua şcoala şi acolo.
Inima mi s-a umplut dintr-o dată ca de o primăvară fericită.
M-am ridicat de pe patul spitalului şi cu toate încheieturile de la mîini şi picioare
umflate de reumatism, - am fost gata de plecare! nimic nu m-ar mai fi putut ţinea. Fratele
Maliţa, un suflet nesfîrşit de binevoitor pentru care mă voi ruga totdeauna lui Dumnezeu
să-i dea o veşnică răsplată pentru tot ce a făcut pentru mine şi pentru cîţi fraţi săraci a mai
cunoscut în viaţa lui - m-a ajutat şi de această dată.
El voise să mă vadă terminînd şcoala din Oradea, - dar Domnul mă chema acum la altă
şcoală.
T-
A doua zi seara eram la Sibiu, aşezat într-un pat cald şi îngrijit de sora Liţa,
bucătăreasa noastră.
Viorel şi Tit mă luaseră acasă la ei, în locuinţa păr. Iosif. Această locuinţă era tot în
clădirea vechiului orfelinat unde el încă mai apărea ca director. Mai apărea, dar de fapt nu
putea lucra nimic acolo fiind bolnav şi internat acum în sanatoriul particular al unui medic
neamţ, Dr. Wakemann, din Sibiu.
Boala mea se uşurase ca prin minune.
În ziua următoare, Titus, fiul părintelui Iosif, s-a dus pînă la sanatoriul Dr. Wakemann
unde l-am văzut şi cunoscut pe părintele.
Despre cum s-a petrecut această zguduitoare întîlnire atunci, voi spune altă dată mai pe
larg în alt capitol. Acum voi spune numai că atunci s-a hotărît să rămîn în familia
Pag. 139
părintelui împreună cu Tit şi cu Viorel. Va mai veni aici, curînd, şi fr. Marini pentru că va
fi nevoie de ajutorul nostru la lucrul ce are să înceapă în redacţia foii.
Eu nu înţelegeam aproape nimic din tot ce mi se spunea, dar tăceam şi ascultam cu
sufletul mişcat şi plin de cutremur, hotărît să mă supun la tot ce mi se va cere. Nu mă
dezmeticisem încă din boală şi din mirare. Totul mi se părea ca un vis, aşa era de
neaşteptată pentru mine venirea la Sibiu.
Cum de am ajuns eu aici, unde nici prin gînd nu s-ar fi putut să-mi treacă - în urmă cu
cîteva zile? Un biet copil de la ţară, fără nici un fel de pregătire deosebită, fără nici un dar
şi cunoştinţă - să ajung eu să fac parte din familia părintelui Iosif, acest om care îmi părea
cam la fel ca un zeu... aşa ceva n-am putut nici atunci şi nici acum s-o pot înţelege decît
privind-o ca pe o minune: - după cum a şi fost.
T-
Trei zile au mai stat cu noi după venirea mea la Sibiu în aceeaşi locuinţă încă doi tineri
abia ieşiţi învăţători: Alexandru Moraru, despre care ştiam că punea cîntări pe note. Şi
Valer Muntean. Pe Al. Moraru l-am mai văzut cîtva timp ajutînd din cînd în cînd la
redacţie şi la librărie, - dar curînd s-a căsătorit şi s-a dus. După vreo doi ani n-a mai dat
aproape nici un semn de viaţă. Am regretat mult aceasta pentru că Al. Moraru era un tînăr
cu mult talent şi avea pe atunci multă şi sinceră dragoste pentru Domnul şi pentru
Lucrarea Lui. Părintele Iosif îşi pusese mari speranţe în el, mai ales în ce priveşte
culegerea şi notarea cîntărilor, fiindcă pentru treaba asta aşa de însemnată nu se ivea nici
un om pregătit în Oaste. Părintele a stăruit mult de el să rămînă în Sibiu. Dar el n-a rămas.
N-a putut renunţa la postul ce şi-l luase - şi după cîţiva ani a dispărut de tot dintre noi.
De Valer Munteanu nici nu s-a mai vorbit.
T-
Am cunoscut apoi pe ceilalţi tineri şi tinere de la librărie. În afară de Tit, fiul
părintelui şi de Viorel, nepotul lui, curînd a venit în familie şi fr. Ioan Marini, care mai
fusese aici şi anul trecut, dar se îmbolnăvise. După ce se mai refăcuse, fusese chemat şi el
odată cu mine din nou la redacţie.
Începeam să aflu şi eu despre frămîntările care se petreceau aici în Sibiu, dar despre
care înafară nu se ştia nimic. Ascultam discuţiile şoptite cu întristare - şi începînd să
înţeleg îmi simţeam sufletul apăsat de presimţiri rele.
T-
În librărie, lîngă rafturile pline de cărţi şi Biblii, am cunoscut zilele următoare pe Ioan
Opriş - cel despre care citisem mai demult că fusese calfă de crîşmar. Acum era aici vioi şi
binevoitor faţă de fraţii care veneau şi plecau.
La o masă într-un colţ, stătea o tînără căreia îi spunea sora Tily. Vorbea foarte
curajoasă şi mi se părea că se uită la mine prea de sus şi prea de departe. Nu ştiu de ce n-o
puteam simţi mai aproape.
La masa de împachetat cărţi era fr. Simion Butilă, un om care îmi vorbea aspru şi pe
nas.
În dreapta la o masă mare scria un om cu cravată şi cu părul foarte îngrijit. Acest
funcţionar care nu s-a uitat la mine şi nu-mi amintesc să-mi fi spus luni de zile nici un
cuvînt, era dl. Chivariu, contabilul. Singurul străin dintre cei din librărie care erau cu toţii
fraţi.
Printre toţi, fiind cînd jos cînd sus, un tînăr vioi, totdeauna cu un creion după ureche,
parcă frate cu Opriş atît de bine semănau, era Ion Popovici.
Toţi aceştia lucrau la librărie şi la administraţie.
La tipografie, între toţi cei cinci care lucrau acolo nu era nici un frate. Erau însă cu
Pag. 140
toţii destul de binevoitori. Mai tîrziu am realizat chiar o oarecare apropiere cu ei, prin
colaborarea pe care trebuia s-o avem împreună la culegerea, corectura şi tipărirea foii şi
cărţilor.
Redacţia n-avea un loc anume. Redacţia se găsea acolo unde era părintele Iosif. De
data asta era în cămăruţa lui de la sanatoriu. Greul îl purta părintele, scriind totdeauna tot
ce era mai însemnat, adică pagina unu şi paginile din mijloc. Restul era oarecum
umplutură, iar acestea le puteam pregăti şi noi, ori acasă, ori pe la librărie la cîte o masă
mai liberă.
Înainte de a veni noi, adică fr. Marini şi eu, aceste lucrări le-a făcut mulţi ani de zile
tot părintele. Pe urmă au fost alţii, iar de vreo doi ani le făcea Viorel şi Tit. Acum ei se
ocupau ori cu şcoala ori cu treburi pe la administraţie. Dar munca de a găsi chiar şi aceste
lucruri de umplutură, era totuşi grea. Cerea multă pricepere. Cerea o largă cunoştinţă în
toate domeniile. Şi mai ales cerea mult talent şi în alegerea subiectelor şi în tratarea lor.
Primele lecţii de redactor la foaie le-am luat în casa unde locuise părintele şi lucrase,
anii de zile de la orfelinat. În camera şi în bucătăria acelei locuinţe unde stăteam, Viorel a
fost acela care din însărcinarea păr. Iosif, a fost primul care m-a îndrumat în cunoaşterea
tainelor scrisului. El m-a iniţiat în noua muncă pentru care eram aici, spre a-l înlocui pe
dînsul care trebuia să plece la teologie. Sub îndrumarea lui am scris primele ştiri şi
articolaşe pe care cu teamă şi cu bucurie le-am văzut tipărite.
Lucram seara cît puteam cu el acasă, apoi dimineaţa voi merge cu tot ce am lucrat noi,
la părintele la spital, trecînd şi pe la poştă să iau şi corespondenţa şi ziarele ca să i le duc.
Părintele se uita peste ce am scris, lăuda sau corecta, apoi cu ceea ce mai avea de spus
şi cu corespondenţa văzută de el, mergeam pe la tipografie spre a le lăsa ce era de tipărit,
apoi la librărie.
După masă, uneori pînă noaptea tîrziu, voi merge din nou la părintele care, îmi va
dicta după notiţele ce şi le făcuse peste zi, materialul care va trebui dus la tipografie
pentru a doua zi.
Părintele, stînd în pat, şi ţinînd în mînuţa lui ca de copil, numai piele şi os, un caiet
plin de tot felul de semne şi linii aruncate grăbit în toate părţile - îmi dicta ceea ce eu,
stînd la masă, trebuia să scriu.
În îndelungata muncă a scrisului pe care el o făcuse de atîţia ani, îşi căpătase acum o
uimitoare îndemînare.
Scrisul lui avea graba şi forma unei stenografieri. Doar cîţiva din jurul său şi tipografii
mai vechi, îi puteau descifra scrisul. Însemnările lui de prin caiete însă nimeni altcineva
decît el nu i le putea înţelege.
Uneori, cum spusesem, munca noastră împreună se prelungea pînă la miezul nopţii - şi
chiar după.
Adeseori obosit începeam să dormitez scriind şi scăpam capul pe masă. Aceasta îi
procura părintelui cîte o clipă de haz făcîndu-l să rîdă cu duioşie părintească şi să mă
scape astfel de somnolenţa mea.
Alteori mă trimitea plin de bunătate să merg acasă ca să mă culc. Vom continua mîine
dimineaţă.
Dimineaţa luam iarăşi munca de la cap.
T-
Prin natura muncii noastre colaboratoare, doar noi cei de la redacţie puteam fi în
legătură permanentă cu păr. Iosif. Cei de la librărie şi tipografie îl puteau vedea doar din
Pag. 141
cînd în cînd, atuncea cînd simţindu-se ceva mai binişor, în zilele senine şi liniştite, se
ridica din patul lui şi venea pe jos sau cu vreo trăsură împreună cu vreunul din noi cei din
familie, să mai vadă ce-i pe acolo.
De obicei stătea puţin atît la librărie cît şi la tipografie. Vorbea cîte ceva cu fiecare,
apoi pleca din nou, fiindcă obosea foarte curînd. Întrebările erau scurte şi puţine dar pline
totdeauna de dragoste şi bunătate, în aşa fel încît fiecare rămînea plin de mulţumire
sufletească în urma stării de vorbă cu el. Deşi îl simţeam cu toţii atît de apropiat de noi,
totuşi faţă de el am avut totdeauna, fiecare, o atitudine plină de un sfînt şi evlavios
respect.
Oricît de familiar era el totdeauna cu noi, noi nu ne-am putut permite niciodată şi nici
unul să fim familiari cu el.
T-
Cîtă vreme librăria se afla în oraşul de sus, pe strada Avram Iancu, veneam împreună
cu el pe jos sau uneori cu o trăsură luată din piaţă, în care îl suiam aproape pe sus. Era atît
de slab şi de puţintel la trup încît cu uşurinţă îl puteam purta pe braţe.
După ce ne-am mutat în oraşul de jos, în strada Turnului, luam uneori din piaţă
tramvaiul, iar alteori, mai rar, mergeam pe jos. Treceam atunci prin piaţă ori pe strada
principală spre scările Turnului, pe care le coboram sprijinindu-l strîns de subsuori. Avea
tot trupul aproape numai rane din care unele abia se vindecau pînă se adăugau altele.
Obişnuit, părintele purta în mînă un baston vechi, cu mîner încovoiat în care se sprijinea
mergînd.
Capul îl ţinea totdeauna drept înălţat puţin într-o parte, privind voios şi pătrunzător la
toţi trecătorii, dintre care foarte mulţi, îl salutau respectuos. După ce treceam, pe mulţi îi
vedeam întorcînd capul după noi. Cu unii se oprea cîte puţin de vorbă şi prietenos avea
cîte ceva pentru fiecare de întrebat sau de spus. Îndată ce porneam mai departe, eu îl
întrebam de fiecare dată ca un copil: Părinte, cine a fost acesta?
Iar el, care de la început îmi devenise ca o mamă dulce şi duioasă, îmi împărtăşea pe
larg şi apropiat o mulţime de amănunte. De multe ori adăuga discret: Dar să nu mai spui
nimănui asta!
Unii dintre cei pe care i-am cunoscut astfel umblînd cu părintele, erau pe vremea aceea
mari oameni în viaţa politică, religioasă sau culturală a ţării. Prin el i-am cunoscut pe
mulţi. Şi de la el am aflat multe lucruri necunoscute despre mulţi dintre ei. Acum,
Dumnezeu să-i ierte că s-au dus toţi.
T-
Mai tîrziu, cînd din cauza restanţierilor prea mulţi, care au păgubit librăria cu sume
mari neplătite niciodată, - părintele n-a mai avut nici posibilitatea să-şi plătească spitalul
în care era tratat de boala necruţătoare a lui. A trebuit să iasă din sanatoriu şi să se mute cu
noi.
Clădirea din str. Turnului nr. 33 unde am spus cu alt prilej că ne-am mutat în anul
1935, avea trei etaje.
În jumătate din partea de jos a clădirii era întîi librăria cu administraţia, apoi sala de
adunare în care avea şi redacţia o masă. În urmă era compactoria şi locuinţa compactorului
şi a familiei sale. Compactorul era un neamţ foarte cumsecade, Tompos Francisc.
În compactorie se lucra împăturarea şi expedierea gazetei. Aceasta în fiecare miercuri
seara, pînă noaptea tîrziu, cînd făceam cu toţii o “clacă a expediţiei”. Foile trebuiau să
plece cel mai tîrziu joi dimineaţa de la gară, ca să ajungă pînă sîmbătă la toţi abonaţii din
toate colţurile ţării, care le aşteptau ca pe pîinea caldă. Pentru a fi gata, făceam miercurea
seara munca de noapte cu toţii la expediţie.
Pag. 142
T-
La etajul al treilea al acestei clădiri era o cămăruţă cam de 3 pe 3 metri, destinată
pentru îngrijitorul clădirii. Pînă la cămăruţa aceasta trebuiau suite 80 de trepte... Numai în
cămăruţa asta cu 80 de scări s-a putut afla un loc unde să se adăpostească după ieşirea lui
din spital acest martir, cu trupul plin de răni şi de dureri, bolnav şi slăbit...
Aici îi aduceam mîncare de acasă. De aici îl coboram să-l ducem adesea la vizitele şi
pansamentele medicale ale doctorului Nanta, pînă în oraşul de sus. Şi pînă aici îl urcam
din nou apoi întorcîndu-ne cu el.
E uşor de închipuit cum trebuia să urce şi să coboare cele 80 de scări pînă în cămăruţa
cu patul lui, un astfel de trup istovit. Şi toate acestea într-o vreme cînd oficialitatea
bisericească avea în Sibiu aproape 40 de clădiri şi vile comode, dar în care nu s-a putut
găsi nici un locuşor şi pentru el.
Această “locuinţă” în care a fost silit să stea luni de zile este şi ea o dovadă destul de
grăitoare despre cîtă dreptate pot avea acei care îl învinuiau - fără ruşine de oameni ori
frică de Dumnezeu - că martirul acesta a făcut totul numai cu gîndul de a se îmbogăţi şi a
se înălţa. Da, s-a îmbogăţit iată cum - şi s-a înălţat iată pînă unde! O, cum va mărturisi
odată în Ziua Judecăţii cămăruţa asta. Şi cum vor striga pietrele celor 80 de trepte...
Efortul făcut pentru urcarea şi coborîrea acestor scări i-au înrăutăţit iarăşi părintelui
starea bolii. A trebuit să ia din nou calea spitalelor şi a mesei de operaţii.
T-
În timpul acesta se formase şi în adunarea din Sibiu un puternic grup de tineret, care
începuse să-şi aibă adunările sale şi activitatea sa.
O seamă de tineri înzestraţi cu mai multă rîvnă şi cu mai alese daruri plecau
săptămînal din oraş încoace şi încolo în misiune prin împrejurimile Sibiului. Unii mergeau
chiar şi în judeţele vecine, cum era Făgăraşul, Braşovul, Alba, Hunedoara şi Tîrnavele...
Acolo se formaseră la fel grupuri de tineret. Cei de acolo întorceau vizitele celor de aici în
aşa fel că fiecare sărbătoare era ca o roire de albine duhovniceşti culegătoare de miere care
zburau dintr-o parte în alta.
Părintelui Iosif îi creştea inima văzînd şi auzind despre aceste mari bucurii
duhovniceşti ale tineretului. În zilele cînd se simţea mai binişor trupeşte venea cu drag şi
stătea cu multă bucurie între tinerii pe care îi sfătuia şi îmbărbăta cu multă voioşie şi
dragoste părintească. Uneori se amesteca printre noi, ne lua de după cap şi cînta fericit
împreună cu noi din toată inima pînă ce obosea. Amestecat printre noi tinerii, părintele ne
devenea atît de apropiat şi de iubit de parcă nu mai simţeam nici unii uriaşa distanţă dintre
noi şi el. Inimile noastre şi a lui, se contopeau împreună în aceeaşi flacără fericită care
este tinereţea şi dragostea din Hristos.
În curînd a apărut ca adaos al foii Isus Biruitorul suplimentul Tineretul Oastei. Scris
de tineret, pentru tineret. El a apărut pînă cînd foaia a fost suspendată prin ordin de la
Ministerul de Interne în vara anului 1937. Dar furtunile care s-au dezlănţuit atunci,
ţinîndu-se lanţ timp îndelungat, n-au mai îngăduit ca lucrurile să se poată desfăşura fericit,
spre paguba veşnică a tuturor.
T-
Iată cît de bine vedea păr. Iosif starea tineretului nostru, încă cu mulţi ani înainte cînd
descria plin de durere decăderea lui şi-l chema cu atîta stăruinţă la viaţa şi fericirea
cunoaşterii lui Hristos:
“Vai ce moarte sufletească a dat mai ales în tinerimea de azi. Mie mi se umplu ochii de
Pag. 143
lacrimi văzîndu-i pe tinerii noştri prin toate locurile unde se îmbolnăvesc sufletele. Pe
toate drumurile îi vezi pe tinerii noştri cu alcoolul, cu ţigara şi cu sudalma în gură. Eroii
cîrciumilor, chefurilor şi păcatelor sînt mai ales tinerii. De altcum, cred că este de prisos
să mai vorbesc despre răul acesta. Îl vede toată lumea. Eu mă întreb unde sînt părinţii
acestor copii care cad în moarte şi în pieire sufletească?... Unde sînt lacrimile, rugăciunile
şi privegherea părinţilor pentru copiii lor apucaţi în calea pierzării? De cînd eram preot la
ţară îmi aduc aminte de un om care ieşise la hotar cu un prunc mic. Tatăl, cam plăcîndu-i
somnul - s-a pus la o umbră şi a adormit. Pruncul a rămas jucîndu-se. Cînd s-a trezit el,
pruncul nu mai era nicăieri. A strigat după el, dar degeaba. Pe urmă căutîndu-l l-a aflat
înecat într-un pîrîu. În timp ce omul dormise pruncul s-a depărtat şi ajungînd la apă s-a
înecat. Cam aşa fac şi părinţii copiilor de azi. Ei dorm liniştiţi în vreme ce copiii lor umblă
nopţile şi se îneacă sufleteşte în valurile stricăciunilor. Ce lucru dureros este acesta - şi ce
plin de răspundere sufletească.
...Dragă tinere, eu te văd amestecat între cei răi... te văd cufundat în duhul acestei
lumi... te văd prin locurile cele rele pe unde se îmbolnăvesc sufletele, pe la cîrciumi,
chefuri şi petreceri... Te văd apucat în ghearele patimilor rele... te văd bolnav, văd boala
din sufletul tău... te văd doborît de păcate, văd cum te duc la groapă, pe umerii lor,
tovărăşiile rele, - opreşte-te suflete, opreşte-te din această cale a pieirii veşnice. Isus
Mîntuitorul a strigat celor ce-l duceau pe tînărul din Nain la cimitir: “Staţi pe loc, opriţi-
vă!”
Stai pe loc, opreşte-te, îţi zice şi ţie Evanghelia. Opreşte-te şi dă-ţi seama unde eşti şi
încotro mergi. Opreşte-te în loc şi vezi pe cei ce te duc la groapă: prieteniile şi patimile
rele. Opreşte-te în genunchi şi suspină după ajutor. Harul Duhului Sfînt îndată te va ridica.
Oricît ai fi tu dragă suflete de căzut şi decăzut, tu poţi învia la o viaţă nouă. Duhul Sfînt
poate face această minune. Se cere însă şi de la tine ceva. Duhul Sfînt aşteaptă lacrimile
tale, aşteaptă suspinele tale, aşteaptă strigătul pocăinţei tale: vai mie, sînt pierdut, Isuse
Mîntuitorule, nu mă lăsa...
Aici voi spune că şi părinţii pot ajuta învierea cea sufletească a copiilor lor... Pe
tînărul din Nain Domnul l-a înviat datorită lacrimilor mamei sale... La învierea celor trei
morţi din Evanghelie, Domnul a ţinut seama de lacrimile celor ce se rugau pentru ei...
Mama sf. Augustin, Monica, a fost aceea care prin rugăciunile ei a ajutat ca fiul ei să se
facă dintr-un păcătos un sfînt... Mare lucru şi mare dar sînt lacrimile şi rugăciunile
părinţilor pentru copiii lor căzuţi. Cîţi însă dintre părinţii de azi se roagă cu lacrimi pentru
copiii lor pierduţi?
Dragi tineri, eu nu vă spun aceste lucruri din vînt, nici de prin cărţi, ci le spun din
viaţa mea. Şi eu în tinereţea mea eram un mort pe care patimile şi păcatele mă duceau la
groapă. Dar în calea pierzării mele a ieşit Scumpul meu Mîntuitor cu glasul Lui cel dulce
şi mi-a zis: tinere, ţie îţi grăiesc: scoală-te! Din acea clipă m-am sculat din păcate şi am
început să merg după El. Şi neîncetat voi spune minunile pe care le-a făcut Domnul pentru
mine.
Vino şi tu la El şi te va învia şi pe tine... Vino în Oastea Lui şi El te va face un om nou
şi fericit cu o tinereţe adevărată, vrednică şi fericită”.
T-
Părintele Iosif vedea prăbuşirea tineretului - şi îndreptarea bună a tuturor acestor rele.
În această cumplită prăbuşire şi moarte sufletească a tinerilor, singura salvare este Hristos
şi întoarcerea tuturor la El. Mai întîi a părinţilor. Dăm mai jos un articol scris de el în
1926, pentru marea lui valoare şi azi:
Pag. 144
“...Cînd eram copil, mă îngrozeam ori de cîte ori citeam în istoria biblică, ori auzeam
la biserică citindu-se Evanghelia cu uciderea pruncilor de către Irod. Citiţi pe larg această
Evanghelie în Matei cap. 2, 13-23.
Groaza aceasta o am şi acum. Numai că felul ei s-a schimbat. Acum mă îngrozesc
gîndindu-mă că şi azi este un Irod care caută pruncii să-i taie. Acest Irod este vrăjmaşul
diavol care umblă neîncetat să strice viaţa tinerilor şi să ucidă sufletul lor. Este mai mare
şi mai rău acest tiran decît cel din Evanghelie, pentru că acela căuta să ucidă trupul dar
acesta caută să ucidă sufletul. Şi scris este în Evanghelie: Nu vă temeţi de cei care ucid
trupul iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeţi mai vîrtos de cel ce poate să piardă şi
sufletul şi trupul în gheenă (Matei 10, 28).
Părinţii au datoria să-şi apere pruncii de acest Irod ucigător de suflete. Dar o ce lucru
grozav văd eu acum în lume. Părinţii de azi dorm liniştiţi de seara pînă dimineaţa în vreme
ce copiii lor umblă nopţile şi vrăjmaşul Irod le străpunge sufletul. Părinţii din Evanghelie
au plîns cu mare tînguire moartea pruncilor lor, dar părinţii de azi văd cum păcatul omoară
sufletul pruncilor lor - şi habar n-au.
“Cînd tu vezi pe un om rău că bate pe copilul tău - zice sf. Ioan Gură de Aur, - te
superi, te mînii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar cînd vezi pe satana în toate
zilele rănind şi bătînd pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare - şi nu cauţi
să mîntuieşti pe copilul tău”.
Ba încă unii părinţi ajută parcă lui Irod. Dau în gura pruncilor lor, odată cu laptele, şi
sudalma şi se mîndresc cu “vitejiile” cele rele ale copiilor lor.
O, cum s-a stricat tinerimea zilelor noastre. Tineri abia ieşiţi de sub aripile părinţilor
lor îi vezi pe toate drumurile cu ţigara şi cu sudalma în gură. Eroii crîşmelor şi chefurilor
sînt azi tinerii, care n-ar trebui să cunoască acest drum al pieirii. Vina acestui rău o poartă
în primul rînd părinţii. Bătrînii noştri nu erau aşa de ocoşi şi de învăţaţi ca nepoţii lor de
azi, dar în schimb aveau mai multă înţelepciune de viaţă. Numele de “casă” şi de “familie”
era la bătrînii noştri un nume sfînt pe care îl apărau cu ochi de vultur şi cu mînă de fier. În
vremea bătrînilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate - şi fără voia şi ştirea lui,
nu se putea mişca nimeni.
Azi însă, mulţi taţi şi multe mame dorm liniştiţi de seara pînă dimineaţa, în timp ce
copiii lor umblă drumurile rele, se îmbată şi îşi pierd sufletul.
Părinţilor, nu lăsaţi pe copiii voştri nicăieri unde se bea şi se petrece cu alcool, căci cu
acest duh rău strică şi ucide satana sufletul copiilor voştri. Dar creşterea cea bună şi
mîntuirea tinerilor din ispitele pierzării nu stă numai în aceea să-i închideţi pe copii în
casă şi să-i opriţi a nu merge colo şi colo. (De multe ori, din ce-l opreşti pe cineva de la
ceva, anumit şi mai tare se duce acolo!). Silinţele părinţilor trebuie să se îndrepteze mai
ales într-acolo ca fiii lor să-L afle cu adevărat pe Isus Mîntuitorul. Apropiaţi copiii voştri
de Acela care a zis: “Lăsaţi copiii să vină la Mine”.
Bună este grija părinţilor. Bună este şi mustrarea şi sfada lor. Dar lipsă-i cîteodată şi
nuiaua. Dar cînd l-ai adus pe copilul tău cu adevărat la Mîntuitorul Hristos şi cînd copilul
tău L-a aflat cu adevărat pe Mîntuitorul, atunci poţi rupe varga, şi sfada nu-ţi mai lipseşte.
Atunci poţi dormi liniştit şi poţi muri liniştit căci copilul tău are cea mai bună zestre şi
moştenire care nu se va mai lua de la el, aşezată fiind pe temelia cea statornică.
Însă ca să poată afla copilul tău pe Domnul şi Mîntuitorul Isus Hristos, trebuie mai
întîi ca tu însuţi să-L cunoşti pe Mîntuitorul şi să trăieşti o viaţă cu El. În zadar îi predici
copilului tău despre Mîntuitorul şi Evanghelia Lui, cînd el nu te vede pe tine trăind această
viaţă. Pilda vieţii tale este predica şi învăţătura cea mai bună - sau mai rea - pentru copilul
Pag. 145
tău.
Undeva am citit odată această întîmplare:
Un învăţător nou în sat, se întîlni odată pe drum cu un copil ce nu ieşise încă printre
oameni şi nu umbla încă la şcoală.
- Al cui eşti tu? - îl întrebă învăţătorul.
- Al dracului, - răspunse serios copilul.
Învăţătorul rămase uimit de acest răspuns şi îl întrebă mai departe:
- Şi cum te cheamă pe tine?
- Satana!
- De unde vii?
- Din iad, răspunse copilul şi plecă.
Învăţătorul cercetă mai departe pe urmele acestui răspuns fioros şi pînă la urmă află
următoarele lămuriri:
Mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era un beţiv. Cînd venea beat acasă
ea îi striga:
- Ce-i drace, iar vii beat pe capul meu?
La asta, tata răspundea cu înjurături şi ameninţări. În vremea asta copilul fugea
plîngînd în braţele mamei, dar mama îl alunga zicînd: “fugi satană, nu mă mai necăji şi tu
că destul de necăjită-s eu de cînd trăiesc în acest iad de casă...”
Din asta a auzit copilul şi a învăţat că pe tatăl lui îl cheamă “dracu”, pe el “satana” şi
că ei trăiesc în “iad”.
Părinţilor, ca un ogor ce aşteaptă sămînţa, este sufletul fiilor voştri. Voi sînteţi
răspunzători lui Dumnezeu despre ce fel de sămînţă semănaţi în ogorul sufletesc al
copiilor voştri.
O ceară caldă este sufletul copiilor voştri. Voi aveţi o mare răspundere sufletească
despre ce fel de slove şi ce fel de tipar apăsaţi în această ceară.
În casa ta, tu tată şi tu mamă, trebuie să fiţi ceea ce este preotul în biserică şi
învăţătorul în şcoală. Fără voi şi ajutorul vostru nici preotul şi nici învăţătorul nu poate
face nimic din copiii voştri. În căsuţa voastră este începutul îndreptării tineretului - şi cea
dintîi răspundere sufletească pentru această îndreptare, pe voi vă apasă!”...
T-
L. S. nr. 5 din 24 ianuarie 1926.
T-
Un alt semnal de alarmă a tras părintele Iosif împotriva slabei pregătiri duhovniceşti a
tineretului. Iată în cîteva rînduri o zguduitoare constatare în cele de mai jos:
“Ni se rupe inima de durere. Nu demult s-a ţinut pe aici un examen cu tinerii de la
sate. Era vorba să fie primiţi într-o şcoală. La examen, între altele, i-au întrebat şi despre
rugăciune şi ceva despre învăţăturile credinţei. Ceea ce au aflat cei de faţă, cu drept cuvînt
a trebuit să-i îndurereze:
Tineri care ştiu cîntece neruşinate, care joacă jocurile necurate de azi, care fumează şi
beau, care suduie de te trec fiorii, în afară de “Tatăl nostru” nu mai ştiu nici o rugăciune.
Nu ştiau nimic din cele zece porunci, nici Sfintele Taine, şi nici din învăţăturile cele
mîntuitoare ale legii Domnului.
Unde e bunica, unde mama, unde moşul şi tata care cu credinţă fierbinte învăţau
altădată de mici pe copiii lor ocinaşele, poruncile, tainele? Au pierit oare cu toţii? Pe
satele noastre nu mai sînt creştini? Şi mai vreţi bine pe lume?
Oare şcoala cea nouă care a crescut pe aceşti tineri numai atîta temelie sufletească le
pune?...
Pag. 146
...Ni se rupe inima de durere văzînd “creştinii” care nu mai ştiu nici măcar să se roage.
E necesară şcoala duminicală! E de lipsă o catehizare a celor mari. Înţelegeţi-ne fraţilor,
înţelegeţi-ne!”
T-
L. S. nr. 41 din 9 octombrie 1927.
T-
Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rîndul copiilor l-a făcut
păr. Iosif la Sibiu în Duminica Floriilor a anului 1932. Iată pe scurt acest început:
“O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor.
Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerişul de la Oastea Lui.
În adunările Oastei de la Sibiu aveam şi o mulţime de copii cu care nu ne puteam
ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: faceţi o Oaste a copiilor şi daţi-le şi lor să
mănînce.
Am vestit părinţilor ostaşi această noutate şi în Duminica Floriilor am înfăptuit-o cu o
bucurie duhovnicească ce va rămînea de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt
raport despre mersul serbării.
Încă de la orele 2 din după-amiaza Floriilor, încep a curge copiii spre localul de
adunare al Oastei. Pînă la orele 3, se strînseseră 130 de copii. “Oastea” era gata. Toţi în
haine de sărbătoare şi cu ramuri verzi în mîini. Facem cu ei o mică probă de cîntare. Îi
punem în rînd.
Urmează un moment mişcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor păşeşte înainte
spre sala de adunare. Se deschid larg uşile sălii unde ne aşteaptă adunarea ostaşilor mari.
În frunte cu preoţii, 130 de copii intră triumfători în Numele Domnului, cu ramuri în mîini
şi cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simţim cu toţii fiorul intrării
Domnului în Ierusalim. În toate părţile lacrimi şi şoapte: copiii! copiii!
Într-o atmosferă plină de foc sfînt, s-a intonat cîntarea-rugăciune Împărate Ceresc.
Cele 130 de voci de copii dominau şi dădeau parcă un accent cu totul nou cîntării, accent
care avea darul să rănească inimile şi să le pună înaintea Mîntuitorului.
Urmează vorbirea părintelui Trifa. Spicuim ceva din mersul ei:
“Oastea copiilor” noştri se înfiripează - în chip fericit - azi în Praznicul Floriilor cînd
“pruncii Ierusalimului” L-au întîmpinat pe Domnul cu ramuri de finic şi cîntări de Osana!
(Matei 21, 15).
Ce lucru mare este un copil închinat Domnului... un copil care Îl slăveşte pe Domnul...
un copil crescut de mic în legea şi în calea Domnului.
Lăsaţi copiii să vină la Mine! - a zis Domnul, Prietenul Cel mare al copiilor. Părinţilor!
Lăsaţi copiii voştri să vină la Domnul! - cu această chemare înfiripăm “Oastea copiilor”
Domnului. O înfiripăm pentru ei: pentru creşterea lor în Domnul. Şi o înfiripăm şi pentru
noi. Oastea copiilor va sta în faţa noastră ca o pildă despre ce înseamnă a fi un adevărat
copil al Domnului. Ei ne vor aduce neîncetat aminte de cuvintele Domnului: “de nu veţi fi
ca pruncii aceştia...” (Matei 18, 1-4).
Noi ostaşii bătrîni toţi am fost dezertori. Oastea ne-a cules de prin tabăra lui satana.
Dar micuţii aceştia sînt “copiii de trupă” ai Oastei Domnului. Ei cresc de pe acum în
“cazarmă”. Din unii ca aceştia vor ieşi ostaşii cei adevăraţi.
Părinţilor! Lăsaţi copiii să vină la Domnul!...
T-
“Oastea copiilor” ne cîntă apoi nespus de duios cîntarea O, ce dulce-I Domnul Sfînt.
Trei din micuţele ostaşe au stors lacrimi cu declamarea.
Pag. 147
Dl. Gh. Şoima, student teolog, care a primit cu drag sarcina de a ne ajuta în această
lucrare - ţine prima lecţie cu Oastea copiilor. În lucrarea aceasta va da ajutor şi fr.
Alexandru Moraru, absolvent al şcolii normale, sora Tily şi alţii.
De încheiere, păr. Trifa rosteşte o rugăciune de chemare a binecuvîntării Domnului
peste acest nou început.
Domnul să ne ajute să ducem la izbîndă şi acest început de muncă nouă!”
T-
O. D. nr. 18 din 1 mai 1932.
T-
O, ce minunat ar fi fost dacă această binecuvîntată Lucrare ar fi fost lăsată să-şi
împlinească rostul pentru care ne-o trimisese Dumnezeu. Dacă aceşti oameni minunaţi ar fi
fost lăsaţi să lucreze şi n-ar fi fost împiedicaţi să aducă copiii la Isus!
Dar o, ce grozav se va răzbuna nu peste multă vreme asupra multora păcatul că s-a
oprit şi s-a împiedicat mersul cel bun al tineretului acestui popor spre Hristos. În loc de un
tineret sănătos şi curat, nobil şi vrednic prin credinţa în Dumnezeu, vor primi un tineret
stricat şi decăzut, viciat şi netrebnic prin păcat şi necredinţă. Şi aceasta va fi nefericirea pe
care singuri şi-au pregătit-o.
T-
Cu toate evenimentele dureroase care au avut loc în anii de după 1934 - şi despre care
vom scrie mai încolo, - grupările tineretului au lucrat şi au luptat totuşi cîţiva ani,
cercetîndu-se unii pe alţii şi făcînd mult pentru înaintarea Evangheliei şi vestirea mîntuirii
în toate părţile.
În anul 1936 a avut loc un mare şi răsunător congres al tineretului Oastei la Alba Iulia,
unde au participat peste 2.000 de delegaţi cu steaguri şi fanfare din toată ţara. A fost un
prilej minunat în care noul tineret şi-a arătat puternic ce viaţă nouă şi ce viitor fericit se
poate avea prin Hristos.
Dar evenimentele care au urmat au făcut pe conducătorii de atunci ai poporului şi ai
bisericii să se depărteze tot mai mult şi nu să se apropie de Dumnezeu. Aceştia au căutat
apoi să împiedice şi nu să dea libertate Lucrării lui Dumnezeu.
Astfel a fost restrîns şi împiedicat avîntul Lucrării duhovniceşti din rîndurile
tineretului, - iar pînă la urmă totul a fost oprit şi împrăştiat.
Iar drept urmare pentru aceasta şi pentru multe alte fărădelegi a venit pedeapsa lui
Dumnezeu, războiul şi urmările lui.
Dar despre asta vom scrie mai încolo.
T-
Pag. 148
Tineri fraţi
Tineri fraţi de pretutindeni

am pornit în lupta dreaptă
goarna sună adunarea
fronturile se deşteaptă
înălţaţi măreţ drapelul
sus, cu mîinile-amîndouă,
a sunat mobilizarea
şi-a-nceput o luptă nouă.
Ţelul nostru e Golgota

biruinţa lui Isus
pentru lupta Lui cea sfîntă
steagul să-l nălţăm mai sus
avîntaţi în lupta sfîntă
plini de-aprinsă bărbăţie
înălţaţi răspunsul vostru
toţi prezenţi la datorie.
Înaintea noastră merge

Strălucitul nostru Steag
El, Isus Biruitorul
după El noi toţi şirag
cete de ostaşi ai Crucii
credincioşi ai luptei sfinte
pentru cauza mîntuirii
şi-a credinţei, înainte!
Fraţi iubiţi, din calea Crucii

nu clintiţi nici cît e părul
spuneţi tuturor pe faţă
cu-ndrăzneală Adevărul.
Suferi-vom pentru-aceasta
poate prigoniri şi ură
ne vor face iar pe lume
tot ce Domnului făcură.
Pag. 149
Dar să pună-n calea noastră

piedici mari şi lanţuri grele, -
înapoi nu vom întoarce
oricît ne-am lovi de ele!
Fie suferinţi destule
înainte, nu ne pasă
cei ce sînt ostaşi să vină
cei fricoşi să plece-acasă.
De va trebui cu sînge
să pecetluim credinţa
ne-om jertfi, din jertfa noastră
se va naşte biruinţa.
- A sunat mobilizarea
sus la luptă tot poporul
tinerime înainte
cu Isus Biruitorul.
Părinţii vor fi răspunzători şi pedepsiţi nu numai pentru păcatele lor, ci şi pentru ale
copiilor lor,
dacă nu se vor osteni să-i crească în duhul evlaviei şi al ascultării de tot Cuvîntul lui
Dumnezeu.
T-
Pag. 150
Cap. 14
Apostolia Femeilor
D acă prin Lucrarea Oastei Domnului Duhul Sfînt şi Cuvîntul Sfînt au înviat şi au
format în biserica noastră şi în poporul nostru un tineret nou, care creşte şi acum plin de
vigoare trupească şi sufletească (- şi de care avem cea mai mare nevoie mai ales acum în
aceste vremuri de stricăciune socială şi în faţa viitorului întunecat -), - apoi acest lucru l-a
făcut harul lui Dumnezeu şi în viaţa femeilor.
Oriunde Puterea lui Dumnezeu a început o lucrare evanghelică cu adevărat sănătoasă şi
roditoare, acolo şuvoiul mîntuitor a început să cuprindă dintr-o dată straturile sociale şi să-
şi aleagă din mijlocul tuturor acestor straturi şi feluri, vasele Sale de preţ prin care să-Şi
ducă mireasma cunoştinţei Lui şi spre ceilalţi.
Asemenea începuturilor Evangheliei a făcut Domnul şi începuturile Oastei. Întîi
Dumnezeu a chemat pe alesul Său prin care trebuia să-Şi facă Lucrarea. L-a dus pe acesta
de-o parte şi l-a pregătit prin mijloacele pe care numai El le are sub stăpînirea Sa. Iar apoi,
la vremea potrivită, l-a trimes în lume cu porunca: Du-te la ai tăi şi spune-le: “Aşa zice
Domnul!”
Încă de la începutul Evangheliei, împreună cu Mîntuitorul nostru şi cu ucenicii Săi mai
mergeau după Isus şi “o mulţime de femei”. Dintre acestea unele s-au deosebit îndată prin
mari fapte de curaj şi de iubire pentru Domnul sau pentru ai Lui, după cum este scris
(Luca 8, 3; 23, 27; 24, 1).
Tot astfel apostolia femeilor s-a dovedit la fel de binecuvîntată şi de trebuitoare
Evangheliei şi mai tîrziu, în toate vremurile pînă astăzi.
Sfîntul apostol Pavel care a făcut cea mai mare apostolie pentru Domnul, mărturisindu-
L pe Isus şi vestindu-I Evanghelia Lui pînă unde nu mai fusese nimeni înainte el (Rom. 15,
18-20) - a avut un mare ajutor de la Domnul prin apostolia unor tot atît de sfinte femei,
după cum fuseseră acelea care Îl urmaseră mai înainte pe Mîntuitorul Hristos, şi-L
ajutaseră “cu tot ce aveau” (Fap. Ap. 1, 14).
Pag. 151
Sînt în paginile Sfintelor Evanghelii nişte lucruri atît de mişcătoare şi de minunate,

scrise despre apostolia acelor sfinte femei care au fost chemate şi vrednice să ia o parte tot
atît de frumoasă la înaintarea Evangheliei ca şi a sfinţilor apostoli. Numele acestor femei
sfinte sînt scrise pe veci împreună cu ale sfinţilor apostoli în Cartea Vieţii (Filipeni 4, 3).
Sfîntul apostol Pavel găseşte să spună despre unele din aceste surori credincioase cele
mai duioase cuvinte de recunoştinţă şi de laudă din cîte s-au putut scrie vreodată. Mai ales
cum sînt cele din Epistola către Romani cap. 16. Sau cele ale sf. apostol Petru (1 Petru 3,
5).
Într-adevăr ce lucruri frumoase au putut face pentru Domnul mai ales acele femei care
prin condiţiile lor de viaţă erau dezlegate de orice datorii familiare şi lumeşti, cum erau
cele necăsătorite sau văduvele, care puteau să se predea în totul Lucrării Domnului.
În Lucrarea duhovnicească a Oastei, după cum am mai spus, s-a ivit de la început
trebuinţa atragerii femeilor în slujba Domnului. Apostolia surorilor noastre a fost socotită
nu numai ca o mare întregire pentru apostolia pe care trebuiau s-o ducă fraţii, dar este
binecunoscut faptul că unele din lucrările pe care le pot face surorile pentru Domnul, nu le
poate face nimeni altcineva.
Părintele Iosif a văzut bine prin lumina Domnului, încă de la început cît de necesară
este şi va fi pentru Sfînta Lucrare a Domnului, apostolia femeilor surori. De aceea a folosit
orice prilej spre a chema şi a îndemna pe cît mai multe femei la această apostolie.
Cît de minunate sînt cuvintele scrise de el în privinţa asta prin multe din lucrările lui.
Iată de pildă ce scrie el încă de la începuturile Oastei:
“Femeile în Oastea lui Hristos”... E Duminica Mironosiţelor, praznicul femeilor care
au stat în slujba lui Hristos din clipa cînd au fost cîştigate pentru lucrul Domnului între
oameni şi pînă în clipa cea din urmă a vieţii lor. Acolo, la poala Crucii le găsim în ceasul
de cumplită încercare cînd şi apostolii se împrăştiaseră şi se ascunseseră de frica jidovilor.
Ele I-au rămas credincioase pînă la moarte. Şi după moarte, ele se prind să ducă miruri
bine mirositoare ca să ungă Trupul Domnului. În dimineaţa măreţei zile a Învierii, femeile
sînt acelea care aleargă întîi la mormînt. A lor a fost şi răsplata de a vedea mai întîi pe
Mîntuitorul Înviat şi de a putea duce solia sfîntă tuturor celorlalţi, ca o pildă strălucitoare
şi un îndemn femeilor, cum se pot face ele ostaşe a lui Hristos.
Mai mult chiar decît bărbaţii sînt chemate femeile să ajute lucrul Domnului în lume.
Cu firea lor mai gingaşă, cu simţămintele lor mai blînde, cu dragostea lor mai caldă, ele se
potrivesc neasemănat mai bine ca să intre în Oastea lui Hristos pentru a ajuta înnoirea
vieţii religioase a neamului nostru.
Ce nu poate face în lume o femeie cu bunătatea ei! Din cel mai dîrz şi aspru bărbat,
soţia cuminte poate face un tovarăş de viaţă bun. O mamă religioasă şi plină de dragoste
către copiii ei s-a bucurat totdeauna de binecuvîntarea fiilor ei. În frămîntările cumplite
ale vieţii în care bărbaţii îşi pierd adeseori cumpătul şi se învrăjbesc, cît bine n-ar putea
aduce femeile cu sfatul lor cumpătat, cu vorba lor domoală, cu dragostea lor de soţii
credincioase. Se poate oare ca un bărbat să nu asculte cuvîntul soţiei sale, chiar în
treburile bărbăteşti de la comună, de la biserică, de la orice alte îndeletniciri, dacă el ştie
că îngerul păzitor al casei sale este un suflet al lui Dumnezeu?
Dacă astăzi bîntuie atîtea rele şi patimi viaţa noastră, o pricină este şi aceea că femeile
stau de o parte şi nu vin cu prisosul credinţei şi al dragostei lor creştineşti, ca să aducă
oleiul tămăduitor peste ranele pe care războiul le-a tăiat adînc în sufletele bărbaţilor.
Hristos vă aşteaptă bune femei, ca să luaţi sarcina apostoliei Evangheliei Sale în lume.
Marta vă este pildă de hărnicie în casă. Maria, îndemn cum să vă aşezaţi la picioarele Lui
ca să vă umpleţi de darurile învăţăturilor Sale. Samariteanca de la fîntîna lui Iacov vă
Pag. 152
arată cum trebuie să vă însufleţiţi pentru Hristos cînd aţi ajuns să-L cunoaşteţi, ca să
aduceţi la El lumea cum a adus şi ea la Domnul o cetate întreagă. Hananianca vă dă o pildă
cum să apropiaţi pe copiii voştri de Hristos. Maria Magdalena vă spune că oricare dintre
voi poate deveni o slujitoare aleasă, o ucenică a Domnului. Iară Tabita cea plină de fapte
bune şi de milostenii ce făcea, este un îndemn statornic cum să îmbrăţişaţi grija pentru cei
nevoiaşi şi amărîţi din jurul vostru. Îndrăzniţi dar, aşa vă îndeamnă glasul Domnului:
“Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea...”
T-
L. S. nr. 18 din 11 mai 1924.
T-
Citind aceste îndemnuri de-un atît de mare preţ şi astăzi, ne putem da seama ce putere
de a vedea adevărul primise el de la Domnul. Din acestea se vede şi că Domnul voia să
cheme încă de la început în rîndurile Lucrării pe care o începea cu Oastea multe “surori de
cruce şi de răsplată”, care să “ajute înaintarea lucrării Evangheliei”...
Suflete minunate de surori încep să apară în Oaste din ce în ce tot mai multe, iar prin
gazetă încep să se arate faptele lor tot atît de vrednice şi de frumoase pentru Domnul ca şi
ale fraţilor aleşi. În munca de răspîndire a Bibliei şi cărţilor Oastei sau în ajutorarea
materială a tipăririi acestora ori a ajutorării săracilor şi orfanilor, care erau primele bătălii
din anii începutului Oastei, - surorile noastre au dat un ajutor din cele mai mari făcîndu-se
multe din ele nişte harnice Marte a lui Hristos, nişte înzestrate samaritene ale Domnului.
Iată de exemplu ce se putea scrie despre astfel de surori: “Ce poate face o ostaşă a
Domnului... Oastea Domnului are în fronturile sale şi o mulţime de femei care se întrec şi
ele în rîvnă şi luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Amintim aici la foaie pilda unei astfel
de femei: Ana Matei din Lugoj, ostaşă în Oastea Domnului. A făcut şi face nenumărate
lucruri pentru biruinţa Evangheliei. A umplut Lugojul cu cărţi şi Biblii... împreună cu o
soră a ei în lucrul Domnului, nu cruţă nici o osteneală ca să poată prinde mereu suflete în
mreaja Cuvîntului lui Dumnezeu... pe pieptul ei străluceşte cruciuliţa Oastei, crucea
biruinţei. Frumoasă apostolie de la o femeie. Iată acesta este rostul cel adevărat al
femeilor. Aceasta este “femeia misionară” pe care o întîlnim în Faptele Apostolilor şi
epistolele sf. ap. Pavel: Lidia, Tabita, Priscila, Fivi...
A Domnului iubită fiică Ana... Domnul să-ţi ajute în frumoasa lucrare ce o faci pentru
El. În una din scrisorile ce ne-ai trimis ne scrii că ai avut o viaţă de suferinţă încă începînd
din copilărie. 40 de ani ai suferit cu ochii şi nimeni nu te-a putut vindeca în afară de Bunul
Dumnezeu... ai avut o căsnicie nefericită... dar toate le-ai răbdat pînă la sfîrşit aducîndu-ţi
aminte de Cuvîntul Domnului Isus: “cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”...
acum eşti o femeie văduvă şi trăieşti o viaţă de rugăciune, de evlavie şi de lucru pentru
Domnul. Să-ţi ajute Bunul Dumnezeu ca să poţi trăi această viaţă pînă la sfîrşit. De
suferinţele ce le-ai îndurat, să nu-ţi pară rău. Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor
din care ies şcolarii cei aleşi ai Domnului. Aproape toţi cîţi trăim o viaţă după Evanghelie
am trecut prin această şcoală. În foc se lămureşte aurul credinţei, în cuptorul suferinţelor
şi încercărilor se ard vasele cele alese...
Fie ca pilda vieţii tale şi a faptelor tale să fie un îndemn şi altor femei, să intre şi ele în
slujba Domnului şi să trăiască o viaţă cu Domnul”.
T-
L. S. nr. 14 din 8 aprilie 1927.
T-
Şi slăvit să fie Domnul, că surorile care i-au urmat au fost în curînd un mare şi
Pag. 153
binecuvîntat număr. Astăzi sora Ana este demult plecată Sus la mîngîierea şi răsplata
Domnului, dar numele ei a rămas întipărit pe multe fapte de dragoste şi milostenie în
slujba Domnului. Tot aşa şi al atîtora din surorile ei şi ale noastre pentru care vom
mulţumi pînă în veci lui Dumnezeu că le-am întîlnit şi le-am cunoscut în viaţa aceasta şi în
Lucrarea aceasta.
T-
“Alte două pilde din Oastea Domnului:
Avem în Oastea Domnului atîtea şi atîtea femei care au adus la Domnul pe soţii lor
prin răbdare, rugăciune şi suferinţă. Şi avem încă atîtea şi atîtea care se roagă cu stăruinţă.
Domnul va răspunde la rugăciunea lor. Iată întărim acum aceste cuvinte cu două pilde. Din
Iaşi primim următoarea înştiinţare:
Cucernice părinte Trifa, neuitată va fi pentru noi ostaşii Domnului din Iaşi minunea
pocăinţei fratelui nostru Drăgan Nicolescu. Acest frate ducea o viaţă de completă
destrăbălare, de vicii, de nopţi pierdute, de desfrînare. Era violent şi brutal cu soţia sa
Elisabeta, care era o îngenuncheată demult la picioarele Domnului Isus. De cîte ori
nopţile, venind beat şi furios şi găsind-o priveghind la rugăciune pentru mîntuirea lui, sau
citind cărţi sfinte, i le rupea şi le călca în picioare, apoi pe ea o lua la bătaie.
Ea, blîndă, bună şi răbdătoare nu dispera ci nădăjduia cu credinţă tare în mila
Domnului luînd martirajul acesta ca un dar nepreţuit pentru mîntuirea ei.
Dar iată Duhul Sfînt intrînd într-o zi în viaţa şi în sufletul fr. Drăgan Nicolescu, viaţa
lui s-a schimbat ca prin minune. Suflul Duhului Sfînt a domolit fiara sălbatică în Drăgan.
Într-o vineri seara iată-l că vine în biserica Barnovski, unde noi ostaşii cu păr. Chirică
făceam priveghere. A căzut în rugăciune alături de noi, scăldat în lacrimi. Face făgăduinţa
de ostaş, părintele îi dă binecuvîntarea şi noi îl îmbrăţişăm. De atunci acest om nu se mai
cunoaşte pe sine. Toate viciile le-a părăsit. Şi astăzi iată-l pe fratele nostru un exemplu de
ostaş, plecat cu adoraţie sfîntă la picioarele Scumpului nostru Mîntuitor Isus. Cu adevărat
biruinţa Duhului Sfînt este aceasta.
T-
Ilie Rătculescu şi Gh. Lazăr, ostaşi în O. D.
T-
O altă pildă:
Cucernice părinte Trifa, iată eu, subsemnatul, abia acum mi-am deschis ochii sufleteşti
să înţeleg că eu n-am ascultat ce a citit soţia mea din Biblie. De doi ani de cînd scumpa
mea soţie m-a tot învăţat şi eu nicidecum n-am ascultat-o, ci mai vîrtos o batjocoream şi o
înjuram, ba vream şi să mă despărţesc de ea şi s-o las. Cîte cărţi i le-am sfîrtecat şi le-am
băgat în foc! De cîte ori, cînd soţia mea citea rugăciuni, eu stingeam lampa ca să nu poată
citi. Şi aşa doi ani am tot batjocorit-o.
Acum am înţeles că voia diavolului o făceam. Şi acum m-am hotărît să mă las de toate
răutăţile şi mă rog să mă înscrieţi şi pe mine alături de soţia mea, în Oastea Domnului Isus
Hristos.
T-
Părăoan Petru com. Boz, jud. Hunedoara.
T-
Şi astfel de exemple ar putea să curgă mereu multe, multe.

Nenumărate erau surorile colporatoare de cărţi şi foi şi chiar misionare cu cuvîntul
scris şi vorbit, dar mai ales cu fapta. Prin adunări, pe trenuri, prin sate, pe la munca lor,
Pag. 154
ele erau nişte harnice semănătoare ale Cuvîntului lui Dumnezeu... Peste serile din
săptămînă coseau şi împleteau haine pentru orfani şi săraci. În serile de post şi rugăciune
erau totdeauna şi în cel mai mare număr la ceasul rugăciunii şi citirii din Cuvîntul Sfînt. În
lucrările trebuitoare prin biserici, ele erau totdeauna gata să ajute cu mîinile şi cu bănuţul
lor. Coseau steaguri pentru adunările frăţeşti, cercetau bolnavii şi spitalele, pregăteau
daruri pentru cei închişi - şi cîte altele, pentru a împlini cu scumpătate Cuvîntul
Mîntuitorului - şi îndemnurile sufletului lor ales şi evlavios. Aşa cum le îndrumau
frumoasele învăţături din cărţile şi foile Oastei.
T-
Statornicia în credinţă şi în ascultarea de Domnul a fost una din frumoasele comori ale
sufletului surorilor noastre. De multe ori ne-am gîndit la această mare virtute pe care
puţini credincioşi o au.
La început cînd vremile erau liniştite şi libere, cînd pe calea Domnului erau doar
petreceri duhovniceşti şi bucurii sfinte, multe mii de suflete de bărbaţi şi de femei au
început să umble după Domnul şi să vină ca să se ospăteze la mesele dragostei frăţeşti.
Însă ceva mai tîrziu, cînd a început să se apropie de Domnul Isus şi de Lucrarea Sa calea
Crucii, Gheţimanii, aprozii, iudele, caiafele, spinii şi cuiele Golgotei, - atunci în cea mai
mare parte doar surorile s-au dovedit mai curajoase şi mai statornice. Din ucenici cei mai
mulţi s-au risipit, dar din ucenice cele mai multe au rămas. Întocmai ca pe timpul
Patimilor Mîntuitorului. Noi nu vom uita niciodată acest mare adevăr pe care l-am trăit
zguduitor, întocmai cum am mai spus cîndva acest lucru în cele de mai jos:
T-
Surori de cruce şi răsplată...
Surori de cruce şi răsplată

însoţitoare-n plîns şi-n har
părtaşe-aceleiaşi credinţe,
jertfind aceluiaşi altar
- cinstire-n veci îndreptăţită,
şi semn al sfintei preţuiri
recunoştinţa noastră vouă,
v-aduce-a ei adînci simţiri.
Voi aţi purtat cu noi alături

povara luptei lui Hristos
dar voi aţi dus, deşi mai slabe,
ca mulţi solia mai frumos.
Voi n-aţi trădat rupînd Lucrarea
cu duh potrivnic şi-ngîmfat,
nici n-aţi vîndut pe fraţi ca Iuda
pe ban străin şi vinovat,
nici n-aţi adus prilej de certuri,
de dezbinări şi poticniri
- ci-aţi plîns cu suflet plin de jale
în ceasul grelelor loviri!
Voi n-aţi schimbat învăţătura

smintind credinţa nimănui,
Pag. 155
ci L-aţi urmat mereu pe Domnul,

statornice-ascultării Lui.
Voi n-aţi luat o altă cale
călcînd întîiul legămînt
decît puţine, cînd ori rîvna,
ori vina altora v-a-nfrînt!
Aţi stat în rugăciuni şi-n jertfă
cu duhul strîns şi-ndurerat
răbdînd, statornice-n credinţă
cînd mulţi “viteji” s-au lepădat.
Iar pentru toată jertfa voastră
şi pentru tot ce-aţi pătimit
voi nu v-aţi lăudat la nimeni
- nici vreo răsplată n-aţi voit.
O, scumpe suflete chemate

de-Acelaşi Duh spre-Acelaşi Ţel
Hristos vă binecuvînteze
iubirea ce-o suiţi spre El.
El care v-a chemat, alături
de noi, pe calea sfintei vieţi
să crească şi-n noi o credinţă
cu-a voastră de acelaşi preţ,
cu-acelaşi rod şi duh statornic,
cu-acelaşi mers şi chip frumos
să ne-ncunune-odată crucea
cu-aceleaşi răsplătiri, Hristos.
T-
Ce minunat a scris despre aceste lucruri şi păr. Iosif ca o profeţie şi ca o mărturisire de
recunoştinţă pentru toate sufletele acestea de aur ceresc ale surorilor noastre, cărora le
sîntem şi noi atît de îndatoraţi. Şi pentru care - am mai spus, - trebuie să mulţumim
totdeauna lui Dumnezeu că le-a lăsat pe pămînt.
Iată ce scria păr. Iosif despre statornicia sfintelor surori din zilele Patimilor Domnului
şi din veacurile patimilor Bisericii Sale ca un îndemn pentru cele din zilele Patimilor
Oastei. Nu ne putem reţine să nu dăm mai jos cîteva din aceste adevăruri, care sînt atît de
potrivite şi acum, după atîţia zeci de ani de cînd s-au scris. Şi care vor fi potrivite
totdeauna şi în viitor:
“...De mare dar s-au învrednicit femeile! Lor li S-a arătat mai întîi Hristos Cel Înviat
din morţi. Această cinste le-a venit de altcum, ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au
arătat-o ele în timpul răstignirii. Vai ce lucru dureros s-a întîmplat pe timpul răstignirii
Domnului. Toţi L-au părăsit pe Domnul. Unii din frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica
iudeilor fugiseră şi se ascunseseră pînă şi apostolii (afară de Ioan). Petru cel ce se lăuda că
va rămînea credincios chiar dacă s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de El de frica unei slujnici.
Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie pînă la sfîrşit. Le vedem
urmîndu-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor... Le vedem plîngînd la
picioarele Crucii suferinţele Domnului... Le vedem coborînd de pe Cruce Preacurat Trupul
Domnului şi aşezîndu-L în mormînt... Le vedem aşteptînd Învierea Lui.
Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor.
Pag. 156
Singură furia gloatelor, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să
înspăimînte inima şi sufletul celor cîteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că
soldaţii romani vor fi căutat să depărteze pe aceste femei din preajma Celui “osîndit”.
Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură
nu putea suferi plînsul şi lacrimile femeilor... Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de
Crucea răstignirii. Îmbrăţişînd Crucea Domnului braţele lor se prefăcuseră în braţe de fier.
Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lîngă Crucea lui Isus. Numai o sabie
ce le-ar fi tăiat mîinile ar mai fi putut să le smulgă de lîngă Crucea pe care suferea şi
murea Scumpul nostru Mîntuitor...
O, voi binecuvîntate Marii, credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică
amintire şi recunoştinţă pentru credinţa şi statornicia voastră că n-aţi părăsit pe Scumpul
nostru Mîntuitor în clipele cele mai grele. Dar credinţa voastră trebuie să ne fie nouă şi o
predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul. Eu de cîte ori simţesc
ispitele apropiindu-se de mine, mă gîndesc la voi şi strîng din toată puterea braţelor mele
sufleteşti Crucea răstignirii... De cîte ori simţesc că diavolul umblă să mă smulgă de lîngă
Crucea mîntuirii mă gîndesc la voi şi la cuvîntul sf. ap. Pavel: “cine mă va despărţi pe
mine de dragostea lui Hristos?”...
...De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece şi numai de aici poate să
plece. Apostolie adevărată nu pot face decît Mariile statornice care plîng la picioarele
Crucii. Numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii vestitoare
statornice ale Domnului Hristos se sileşte să facă şi Oastea Domnului... O, ce mare slujbă
pot face femeile pentru mîntuirea oamenilor...
...Dar vedeţi tocmai pentru asta diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru
marile daruri sufleteşti pe care le au femeile, diavolul se sileşte să le atragă în slujba lui şi
în apostolia lui. Şi vai, ce de femei fac astăzi slujba şi apostolia asta a diavolului. “Iară
unele femei s-au abătut după satana” - zice sf. ap. Pavel (1 Tim. 5, 15). Astăzi însă se
poate spune că cele mai multe femei s-au abătut după satana. Acestea sînt femeile care
aţîţă vrajba printre oameni prin clevetiri şi minciuni. Acestea sînt femeile care umblă pe
aici pe la oraşe (ca şi pe la sate) cu picioarele goale ascultînd de “moda” diavolului.
Acestea sînt femeile care îşi pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul:
inima, ochii, frumuseţea... Casa acestor femei este un iad şi un mormînt spune Scriptura
(Prov. 7, 26). Vai ce seceriş bogat are diavolul pe urma unor astfel de femei...”
T-
L. S. nr. 16 din 14 aprilie 1929.
T-
Despre lucrarea Dumnezeiască a Duhului Sfînt în sufletele multor surori ale noastre s-
ar putea da multe pilde minunate. Vom da doar una mai jos, spre a se vedea că adevărata
dragoste de Dumnezeu face lucruri atît de frumoase şi neobişnuite înălţînd nu numai
sufletele celor ce fac binele ci şi pe ale tuturor celor care văd sau aud despre aceasta.
Iată cele scrise de păr. Iosif cu prilejul acesta, spre a fi un îndemn şi altora şi o lumină
mai departe:
“...Mama şi fiica de la Roşia de Secaş, jud. Sibiu, care s-au hotărît să citească zilnic
cîte un capitol din Biblie.
Dintr-o scrisoare a fr. Ilie Hoteza din comuna greco-catolică Roşia de Secaş din jud.
Sibiu citim că... sora Anica Damian cu fetiţa ei Amelia s-au hotărît, cu ajutorul Domnului
ca în fiecare zi să citească cîte un capitol din Biblie, pînă vor termina toată Biblia...
...Frumoasă hotărîre aţi luat mamă şi fiică... Să citeşti în fiecare zi cîte un capitol din
Pag. 157
Cartea lui Dumnezeu este ceva nespus de frumos şi de preţios.

Domnul să vă ajute iubită mamă şi fiică să duceţi la bun sfîrşit hotărîrea voastră... Să
cutreieraţi cu bine Ţara Minunată a Bibliei. În “călătoria” voastră prin “Ţara” aceasta veţi
da pas de pas peste frumuseţi şi bunătăţi de neînchipuit. Veţi da peste rîuri cristaline în
care saltă apa cea vie a vieţii, veţi da peste munţi ce înalţă sufletul pînă la cer, veţi da
peste fel de fel de dulci gustări duhovniceşti... Domnul să vă ajute să aflaţi şi voi “mierea”
şi “laptele” şi “strugurii” dulci ai acestui Canaan ceresc, în această minunată călătorie. Ca
pe urmă să puteţi da şi altora să guste din această dulceaţă.
Sela! Opriţi-vă! Pregătiţi-vă inimile mamă şi fiică pentru că voi intraţi acum în
Biserica cea mare şi tainică a Bibliei, unde Îl veţi auzi predicînd pe Însuşi Domnul
Dumnezeu, pe Fiul Lui Preaiubit, pe prorocii şi pe apostolii Săi. Şi veţi auzi cîntînd corul
cetelor îngereşti.
Începeţi citirea Bibliei cu Noul Testament. După fiecare capitol, îngenuncheaţi şi vă
rugaţi ca să intre Cuvîntul lui Dumnezeu în inima voastră, în viaţa voastră şi în faptele
voastre.
Ferice de tine mamă de la Roşia de Secaş căci în vreme ce alte atîtea şi atîtea mame îşi
duc fetele pe la baluri şi jocuri, tu ţi-ai adus pe fiica ta Amelia lîngă candela Cuvîntului
Biblic... Ferice de voi mamă şi fiică, căci în vreme ce alte mame şi fiice îşi pierd vremea
în minciuni şi clevetiri, voi citiţi şi cercetaţi Adevărul cel Veşnic... Ferice de voi căci aţi
aşezat în casa voastră candela Cuvîntului Biblic şi lumina vieţii... Ferice de voi... căci
binecuvîntarea lui Dumnezeu se va pogorî peste voi şi casa voastră.
Fie ca pilda voastră să fie urmată şi de alte mame şi fiice. Să fie urmate şi de alţi
părinţi şi copii, să fie urmată de toţi părinţii şi copiii acestei ţări şi ai acestui neam, pînă
cînd orice suflet din ţara aceasta va putea zice: Făclie (candelă) picioarelor mele este
Cuvîntul Tău şi lumină cărărilor mele (Psalm 118, 105).
T-
Din Isus Biruitorul nr. 3 din 17 ianuarie 1937.
T-
...Eu, spunea sora noastră Pipernea Ana din Cristian, jud. Sibiu, - am citit multe cărţi
religioase: visuri, paraclise, acatiste, epistolii - dar n-am avut puterea să mă las de rele.
Însă de cînd citesc Biblia şi mă rog lui Dumnezeu am căpătat o putere mare şi m-am lăsat
de răutăţi. Numai citind Biblia - am putut să mă scap de rele.
T-
Din Isus Biruitorul nr. 3 din 17 ianuarie 1937.
T-
În cartea misiunilor Oastei Domnului, după cum s-a putut vedea din cele arătate pînă
aici, au fost de la multe suflete de surori binecuvîntate care prin rîvna şi dragostea lor
statornică au ajutat ca Lucrarea Domnului să meargă înainte cu putere şi biruinţă. Ar trebui
să nu putem încheia acest capitol fără să amintim sute dacă nu mii de surori scumpe a
căror nume şi amintiri neuitate, vor rămînea adînc întipărite şi strîns legate pe totdeauna
de crucile şi învierile noastre.
Unele din acestea, au fost primele suflete care au răspuns în satele sau în oraşele lor,
chemării Domnului, intrînd primele în Oaste. Pe urma lor apoi au venit mulţi, mulţi alţii,
făcîndu-se acolo mari grupări de credincioşi.
Altele prin răbdarea şi tăria credinţei lor, dusă pînă la martiriu pentru Domnul, şi-au
adus la Hristos pe soţii lor răi şi necredincioşi.
Pag. 158
Altele fiind mame binecuvîntate cu o mulţime de copii şi i-au crescut pe toţi

credincioşi. Apoi şi-au crescut tot pentru Hristos şi pe cel de-al doilea rînd de copii, pe
copiii copiilor lor. Devenindu-le astfel de două ori mame: nu numai mame pămînteşti ci şi
nişte adevărate mame cereşti, vrednice de o veşnică recunoştinţă din partea mulţimii de
urmaşi deveniţi fii ai lui Dumnezeu.
Altele şi-au făcut din casa lor o adevărată casă a Domnului găzduind adunările frăţeşti,
odihnind pe osteniţi, îmbrăcînd pe goi, vindecînd pe bolnavi.
Altele au înzestrat fete sărace, au ajutat la întemeierea de familii credincioase, au dat
din avutul lor pentru răspîndirea Cuvîntului Sfînt, au adăpostit pe izgoniţii lui Hristos, au
legat rănile Lui...
Altele, în lipsa unor fraţi îndrumători, au luat ele în mînă Cuvîntul şi solia Domnului,
adunînd în jurul lor multe suflete şi împărţindu-le Pîinea Vieţii. Cînd au venit vremurile de
cernere, pe mulţi i-au luat furtunile şi pe mulţi i-au cuprins iarăşi valurile, dar ele au
rămas ca nişte stîlpi în jurul cărora zidurile s-au refăcut iarăşi. Au rămas ca nişte tăciuni
aprinşi prin care focul sfînt s-a aprins iarăşi. Ca nişte stînci lîngă care sufletele s-au strîns
iarăşi.
De şapte ori au rămas unele singure, - şi de şapte ori din nou Domnul a strîns în jurul
statorniciei lor alte suflete, făcînd ca solia mîntuirii să fie dusă mai departe şi dovedind că
oricît de slabi am fi noi, dacă rămînem statornici cu Domnul El nu ne lasă de ruşine. Ci
pînă la urmă totul se încheie fericit şi biruitor!
T-
Dumnezeu să le binecuvînteze pe toate aceste scumpe surori ale noastre cu o răsplată
veşnică. Dintre ele multe sînt acum Acolo în bucuria Domnului pe care L-au iubit. Dar
nume de surori ca Ana din Lugoj, Maria de la Săruleşti, Lucreţia de la Laz, Corniţa,
Suzana, Ilinca, Mărioara, Frăsinica, Mariţa, Ioana, Eliţa, Saveta, Lena, Sofica, Greta,
Viorica - şi atîtea şi atîtea altele, - vor fi binecuvîntate şi pe pămînt şi în cer.
Pentru binefacerile luminoase ori ascunse pe care le-au lăsat pe pămînt, Dumnezeu le
păstrează o veşnică răsplată. Pentru viaţa lor adînc legată de istoria acestei Lucrări de
jertfă, şi de istoria tuturor acelora alături de care au dus şi ele aşa de frumos luptele
Domnului Isus, - noi le vom păstra o veşnică mulţumire.
T-
Aceste suflete n-au trădat niciodată pe Domnul şi n-au sfîşiat niciodată Lucrarea
Frăţească.
N-au adus învăţături dezbinătoare în adunări şi n-au lucrat în ascuns cu străinii pentru
paguba credinţei şi dragostei dintîi.
Ele nu s-au ascuns de frica prigonitorului şi nici nu şi-au lepădat sau schimbat
legămîntul pe care l-au făcut la începutul credinţei lor.
Facă Domnul nostru Isus Hristos prin Duhul Sfînt, ca astfel de mame, de surori, de
bunătate şi de dragoste statornică să se vadă în număr tot mai mare şi pe viitor în Lucrarea
Oastei.
Pildele acestor sfinte femei să fie urmate tot mai frumos de către tinerele noastre surori
de astăzi şi de mîine. Pentru ca această Lucrare de Jertfă, să strălucească şi să rodească
neîncetat tot mai mult pentru Domnul, prin vieţile lor curate şi predate lui Hristos.
T-
Doamne Isuse, Preadulcele nostru Mîntuitor, Te rugăm ca atîta vreme cît vor ţine
pătimirile Lucrării Tale pe pămînt, să îngrijeşti Tu Însuţi ca şi ea să aibă mereu alături
astfel de femei sfinte, curajoase şi statornice.
Te rugăm Doamne Duhule Sfinte înzestrează mereu Lucrarea Evangheliei Tale cu
Pag. 159
astfel de aur ceresc, pentru că ceea ce au făcut multe din ele pentru Numele Tău, este de o
valoare şi de o frumuseţe veşnică. Amin.
T-
Nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu

şi nimic nu ne poate face mai asemănători cu El
decît dragostea inimii noastre pentru Hristos.
Şi împlinirea de bunăvoia noastră cu bucurie a voii Lui.
T-
Pag. 160
Purtătoarele Luminii
Purtătoarele Luminii sfinte şi curate,

răbdătoarele poverii pentru toţi purtate,
rare suflete de jertfă şi de rugăciune,
- cît vă datorăm noi vouă, cine poate spune?
Mame şi surori de lacrimi şi de priveghere

păstrătoarele Comorii Tainei în Tăcere,
ochi în care totdeauna bunătatea-i nouă,
- cîtă roadă-şi datorează Sfînta Maică, vouă!
Inimi mari,
senine gînduri,
minţi pătrunzătoare,
luminos v-a fost întruna Adevărul Soare
scut şi-ncurajare sfîntă frunţii-nsîngerate
- cîte-ascunse binefaceri vouă-s datorate!
Miluita voastră mînă,

inima duioasă,
grija voastră iubitoare,
calda voastră casă,
toate-s partea fără care n-ar mai fi cîntarea,
- ce-ar fi fără voi pustiul, calea şi lucrarea!
Purtătoarele comorii sfinte şi curate,

mame şi surori şi fiice binecuvîntate,
Domnul ne va da-mpreună slava totdeauna
- ce-ar fi fără voi răsplata, raiul şi cununa!
Pag. 161
O, florile Lucrării
O, florile Lucrării Sfinte

ce-ncununaţi un Chip Slăvit
spre cinstea Celui ce v-aşteaptă
purtaţi-vă desăvîrşit.
Dac-aţi primit chemarea sfîntă

să fiţi podoabe la altar,
frumos în suflet ca lumina
păstraţi al curăţiei har.
Păziţi mai mult ca ochii voştri

al sufletului alb veşmînt
mai bine renunţaţi la viaţă
decît cădeţi din legămînt.
Dac-aţi ajuns cununa Celui

în veci Ales şi Preaiubit
pentru cinstirea Lui eternă
purtaţi-vă desăvîrşit!
Hristos n-a dat ca semn de recunoaştere pentru ucenicii Săi în lume minunile
- ci dragostea.
Dragostea statornică, fierbinte şi de bunăvoie.
T-
Pag. 162
Cap. 15
Călătoria la Ierusalim
A nul 1925 era al treilea an de la înfiinţarea Oastei.
Lucrarea Domnului mergea crescînd, mai repede în număr decît în înălţime. Pe măsură
ce Lucrarea creştea, însuşi lucrătorul avea nevoie de noi salturi în creşterea lui, spre a
putea trage după sine Lucrarea iarăşi un timp. Domnul şi Învăţătorul său ceresc, îl lua din
cînd în cînd în cîte o şcoală nouă pentru a-i descoperi noi lucruri. Apoi îl va trimite iarăşi
la “şcolarii” săi spre a-i îndruma şi pe ei în ceea ce a cunoscut el lîngă Domnul lui. Era ca
un zidar care începuse de jos, de la Temelie. Care lucra cu spor şi care ajungea repede cu
lucrarea pînă la înălţimea staturii sale. Atunci avea nevoie să fie el însuşi ridicat mai sus,
ca să poată fi în stare a ridica mai departe şi Lucrarea pentru care fusese adus s-o facă. Şi
tot aşa pînă cînd îşi va împlini partea rînduită lui.
Numai aşa îşi explica şi lucrătorul Domnului multele lui “chemări de o parte” în
diferitele “şcoli” prin care l-a trecut Domnul. El simţea şi înţelegea că mereu este nevoie
ca Domnul să-l cheme într-o “şcoală” nouă spre a-l pregăti şi forma cît mai bine pentru
ceea ce avea de făcut cu el. E cutremurător să vezi cît de aproape şi cît de cu grijă a lucrat
Domnul nostru Isus Hristos în viaţa acestui trimes al Său. Şi în istoria acestei Lucrări. E
ceva adînc mişcător de suflet să vezi ce mijloace a folosit El pentru ca să-Şi facă tot mai
lămurită calea Sa pentru cei pe care îi va chema El să-şi cîştige mîntuirea în această
Lucrare duhovnicească. Dar mai ales pentru aceia de care Se va folosi Duhul Sfînt spre
cîştigarea mîntuirii altora.
T-
Suferinţa şi Minunea sînt cele două mijloace prin care Domnul Se descopere cel mai
bine “şcolarului” Său.
Minunea vine dinafară, suferinţa vine dinăuntru.
Minunea îi descoperă Adevărul şi dragostea lui Dumnezeu, suferinţa îl face în stare să
le vadă, să le înţeleagă, să le urmeze. Fără lucrarea suferinţei, sufletul nu este în stare nici
să vadă, nici să preţuiască, pe cît se cuvine, descoperirile harului Dumnezeiesc.
Pag. 163
Atît şcoala minunii cît şi şcoala suferinţei cer din partea celui chemat în ele, o
zguduitoare seriozitate duhovnicească. Cu “şcolari” neserioşi Dumnezeu nu lucrează,
fiindcă nu poate lucra.
Cuptorul nu glumeşte şi focul nu rîde. Ceea ce poate trece prin cuptor este aur, iar ce
nu este aur nu poate trece prin el. Rămîne acolo.
Orice vas, ca să fie bun şi folositor trebuie să fie trecut prin foc. Pînă n-a trecut prin
cuptorul arderii, vasul nu este nici curat şi nici întărit de-ajuns.
Îndemnăm pe lucrătorii Domnului, - care sînt sau care voiesc să fie, - să se oprească
puţin lîngă acest adevăr şi să gîndească serios la el.
Dacă Dumnezeu are de gînd să Se folosească serios de tine drag suflet, El te va chema
neapărat în vreo şcoală a încercării! Dacă nu se întîmplă nimic deosebit în viaţa ta,
înseamnă că lutul din tine nu este în stare nici să treacă prin ardere, nici să facă o slujbă de
cinste şi de folos Stăpînului tău (2 Tim. 2, 21). Deci nu privi la suferinţă decît ca la o
binecuvîntare, după cum spune cîntarea:
T-
Nu priviţi la suferinţa...
Nu priviţi la suferinţa
pentru Domnul cu-ntristare
ea nu-i blestem, nici ruşine
ci e cinstea cea mai mare.
Suferinţa pentru Domnul

este harul strălucit
fericit acela care
e de ea învrednicit.

nu e noapte ci-i lumină,
nu e zbucium şi-apăsare
ci e linişte divină.

nu-i cădere ci-i nălţare,
nu e pierdere-n viaţă
ci-i cîştigul cel mai mare.

nu e chin ci-i mîngîiere,
nu e plîns ci-i cîntec dulce
nu-i slăbie ci-i putere.
- Binecuvîntaţi pe Domnul
cînd veţi fi în încercare
căci prin ea vă faceţi vrednici
de răsplata viitoare.
Nu cîrtiţi nici nu vă plîngeţi

Pag. 164
ci-o răbdaţi cu bucurie

căci ea trece, dar cununa
va rămîne pe vecie.
T-
Pentru că Domnul avea să atragă prin trimesul Său, pe mulţi oameni pe drumul Crucii
spre Golgota la picioarele lui Isus Cel Răstignit, era nevoie ca mai întîi el să urce plîngînd
acest drum cutremurător.
Pentru că Domnul va avea să ducă prin el pe mulţi spre Ierusalimul Său cel de Sus, - el
va trebui să ajungă la icoana aceluia, la Ierusalimul cel de jos.
Pentru că Domnul avea să înveţe prin el pe mulţi preţul lucrurilor cereşti, îl va face pe
el să cunoască preţul acestora pămînteşti, care sînt o închipuire a acelora.
Nu numai picioarele lui duhovniceşti este nevoie să calce pe urmele Mîntuitorului, ci
chiar şi picioarele acestea trupeşti.
Ca să poată înfăţişa Ierusalimul Ceresc, trebuia dus să vadă Ierusalimul acesta
pămîntesc.
E adevărat că de departe lucrurile se văd mai bine, dar tot atît de adevărat este că de
aproape le trăieşti mai cutremurător.
De departe le cuprinzi doar cu mintea, rece şi larg, de aproape le trăieşti cu inima,
fierbinte şi strîns. Şi abia atunci le poţi înţelege bine cu mintea de departe cînd le-ai simţit
fierbinte mai întîi cu inima îndeaproape.
Este nevoie să participăm cu întreagă fiinţa noastră - minte şi inimă, înţelegere şi
credinţă, - la cunoaşterea şi dezlegarea marilor adevăruri. Numai atunci vom putea ajunge
să ajutăm la rezolvarea lor cea bună, întîi pentru noi, iar apoi, prin aceasta, pentru alţii.
În cele pămînteşti este mai bine să-i meargă omului spre adevăr mai întîi mintea de
departe iar apoi inima de aproape. Dar în cele duhovniceşti e mai bine să ne meargă mai
întîi inima prin credinţă, iar apoi mintea prin mărturisire... “Căci prin credinţa din inimă se
capătă neprihănirea (iar apoi) prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire”. Deci, întîi
inima!
O inimă credincioasă îşi va ajuta şi mintea să meargă frumos şi înalt după Adevăr prin
mărturisirea gurii pe care o îndrumă ea. Dar o inimă necredincioasă va duce în prăpastia
nebuniei chiar şi pe cea mai înzestrată minte. Vai, la fiecare pas vedem astfel de
nenorociri.
Ca să poată descrie Ţara Sfîntă de Sus, el va trebui dus să o vadă şi să o descrie pe
aceasta de jos.
T-
În al treilea an al Lucrării Oastei Domnului, starea omului lui Dumnezeu ajunsese la
trebuinţa acelui nou salt, după cum s-a văzut din cele de mai sus.
De data aceasta Domnul îl va duce în şcoala minunii.
Aici va trebui să se atingă aievea şi cu toate simţurile sale trupeşti, de locuri şi de
lucruri cu înţeles ceresc şi unic. Va trebui să-şi apropie inima prin ele de focul mistuitor al
Dragostei Veşnice şi să-şi apropie mintea prin atingerea lor de lumina tainelor nepătrunse.
Dincolo ajuns, de cealaltă parte, trecut prin şi ieşit din acest Iordan şi Mare Roşie, - el va
fi un altul!
Inima lui schimbată şi mintea lui sfinţită vor fi atins Minunea. Şi vor fi cuprins Taina.
Trăindu-le la cea mai înaltă tensiune. În focul acesta care încălzeşte pînă la alb, sudura lui
cu Hristos se va face desăvîrşită.
Adevărat este că Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima sa. Cu această inimă
Pag. 165
minunată Dumnezeu minunat trebuie să lucreze. Şi aşa a şi lucrat.

Dar lucrurile cereşti Dumnezeu cînd ni le dă, ni le întinde sub cîte un înveliş
pămîntesc. Tainele ni le înfăţişează sub mijlocirea cîte unor simboluri. Iar Adevărurile, sub
nişte timpuri şi împrejurări, El Însuşi coborîndu-Se, de fiecare dată, pînă la nivelul unde
ştie că sîntem noi.
Timpul Lui însă şi felul Lui, - nimeni din noi nu le cunoaşte decît după aceea.
Căci noi oamenii, nu putem vedea bine decît înapoi, dar Dumnezeu vede totul înainte.
O, de-am avea şi noi vederile Lui!
T-
Deci omul lui Dumnezeu trebuia dus la Ierusalim.
Trebuia să vadă, să pipăie, să simtă, să se cutremure.
Trebuia să se topească, să sufere ocări, bătăi şi spini... să fie răstignit... să bea oţetul şi
fierea... să-i fie străpunsă inima... să moară pe cruce... să fie pus în mormînt... să coboare
în locuinţa morţilor...
Şi apoi să învieze un alt om. Un om de talie cerească. Un iluminat al Minunii, un
trăitor al Revelaţiei. Unul care atingîndu-se de Hristos - să-L fi cuprins şi reţinut. Nu ca
Maria în Ioan 20, 17. Ci ca Pavel în 2 Corinteni 12, 2.
T-
Nu ştim cui i s-a inspirat de către Dumnezeu ideea acelui pelerinaj la Ierusalim.
Nu are prea mare însemnătate nici persoana cui i-a încredinţat Dumnezeu organizarea
acestui pelerinaj... Lucrurile văzute au totdeauna o formă, şi aceasta poate impresiona pe
oamenii care rămîn numai la cele ce se văd. Dar numai înţelesul lor cel nevăzut este ceea
ce le dă valoare şi rost.
Poate nu avea vreo însemnătate nici vreun altul din cei 160 de inşi care au plecat,
Domnul Singur ştie... Dar ceea ce vedem că a avut însemnătate a fost că singur acesta era
cadrul în care putea face această călătorie omul lui Dumnezeu care trebuia neapărat să
ajungă acolo, tot aşa cum era nevoie de un drum pentru Saul spre Damasc.
A venit cu ideea acestui pelerinaj cineva care avea influenţă. Şi l-a organizat cineva
care avea putere. Gîndul ascuns al Domnului era însă ca prin acesta omul ales de El să
ajungă acolo unde trebuia. Iar planul făcut de El, să se împlinească aşa cum ştia El că era
nevoie în vederea Lucrării pe care avea s-o desfăşoare mai departe Duhul Său.
Aceasta era totul.
De aceea noi nu vom reda aici prea mult desfăşurarea întîmplărilor văzute. Ochii noştri
duhovniceşti trebuie să citească sub aceste rînduri şi după aceste întîmplări, pas cu pas,
doar gîndurile nevăzute ale voii lui Dumnezeu. Atunci vom înţelege Adevărul şi vom
vedea minunea. Altfel ne vom opri doar la coaja dinafară, iar miezul ne va rămînea pe
totdeauna ascuns.
Chiar omului lui Dumnezeu, aceste lucruri i se descopereau atunci doar în parte. Şi
doar pas cu pas. Lumina lor întreagă a putut-o avea şi el numai strîngînd-o ciob cu ciob,
din fiecare trăire. Şi rotunjind-o odată, toată, la capăt!
T-
Acum, după aceste gînduri, sculaţi-vă, a sosit ceasul să plecăm! Dar luaţi bine seama
că această carte nu vrea să fie numai un manual istoric ci o mărturie vie despre un adevăr
istoric. Şi o solie de chemare la mîntuire, la un ospăţ de hrană duhovnicească pentru
oricine o va citi.
Sîntem deci în 1925. În acea vreme, în lumea nouă de după marele război, lucrurile
încă nu se putuseră limpezi. Aşezarea care poate veni numai după ani de pace, încă nu se
Pag. 166
statornicise.
Turismul nu era aproape de loc organizat. Lumea avea cu totul alte preocupări, fiecare
avîndu-şi de pus mai întîi în rînduială ţara şi casa lui încă răvăşite de marea furtună care
abia trecuse. Călătoriile în străinătate se făceau greu din pricina costului foarte scump,
apoi a lipsei mijloacelor de transport şi a formalităţilor foarte greoaie pentru obţinerea
actelor de plecare. Era o mare îndrăzneală să te şi gîndeşti acum la o călătorie pînă la
Ierusalim.
Cu toate aceste greutăţi însă, cînd s-a făcut cunoscută iniţiativa acestui prim pelerinaj
românesc la Locurile Sfinte, - s-au anunţat curînd sute de cereri de înscriere. Mult mai
multe decît locurile disponibile pentru grupul stabilit.
T-
Vom relata pe scurt lucrurile aşa cum s-au petrecut, după cum sînt scrise în cartea
părintelui Trifa Pe urmele Mîntuitorului. Însemnările lui din călătoria la Ierusalim, ediţia
tipărită în 1927.
Vom trece ceva mai grăbiţi peste amănuntele neduhovniceşti, reducîndu-le strict numai
la măsura în care ne sînt necesare. Şi vom stărui să le putem cuprinde mai deplin pe cele
duhovniceşti, fiind singurele care au importanţă pentru scopul pe care îl urmărim.
T-
“În toamna anului 1925 - începe el cu Cuvîntul înainte al cărţii - s-a făcut cel dintîi
pelerinaj românesc la Locurile Sfinte. Iniţiatorul şi conducătorul acestui pelerinaj a fost
mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan... Aproape un an de zile au ţinut pregătirile
pelerinajului... Despre roadele şi foloasele sufleteşti ale acestui pelerinaj, cred că este de
prisos să mai vorbesc. Va vorbi istoria. Pelerinajul la Ierusalim n-a fost numai al nostru al
celor 160 de inşi care am avut fericirea să vedem Locurile Sfinte. Sufleteşte au fost alături
de noi şi alţii, sute şi mii de ei, a fost sufletul poporului nostru întreg care s-a închinat şi a
mulţumit “pentru cîte ne-a făcut nouă Domnul”...
Pentru mine şi viaţa mea această călătorie a fost o răspîntie de hotar... Aveam la
Ierusalim o veche cunoştinţă. Îl aveam pe Mîntuitorul care - sînt ani de zile de atunci - m-
a atras la picioarele Crucii Lui, izbăvindu-mă din o moarte sigură, trupească şi sufletească.
Am plecat la Ierusalim să-I mulţumesc şi acolo pentru această mîntuire... Am plîns pe
locul unde Şi-a vărsat Scumpul Său Sînge pentru mine şi iertarea mea. Am plîns lîngă
mormîntul Lui de unde a ieşit învierea şi viaţa mea. Sub braţele Crucii şi lîngă lespedea
Sfîntului Mormînt mi-am înnoit făgăduinţa şi hotărîrea: să-I slujesc Lui şi să-mi pun toată
viaţa în slujba Lui. Să mă jertfesc pentru El şi lucrul Lui... Cartea aceasta iese ca o
rugăciune de mulţumită pentru harul Său...”
T-
Am promis că vom alege şi că vom reda pe scurt doar ceea ce este esenţial din cele
rămase ca mărturii de la acest sfinţit scriitor.
Dar adevărul este că nu-ţi vine să laşi nimic pe dinafară pentru că totul este esenţial.
Totul este străbătut de fior şi de frumuseţe. Cei care au apucat să citească această carte
nu vor putea uita niciodată cu ce putere şi cutremur i-a făcut ea să trăiască toate
întîmplările vieţii Mîntuitorului, de la venirea Lui în lumea asta pînă la plecarea din ea.
Vom trece totuşi peste primele zeci de pagini şi vom începe numai cu: “Sosirea la
Ierusalim”.
“...Din ce ne apropiem de Ierusalim, sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorinţa şi
fiorul că în curînd vom umbla pe unde a umblat Mîntuitorul... Între pelerini aud
întrebarea: “oare cine ne va aştepta în gară la Ierusalim?” Cum stam cu Noul Testament în
mînă, pe mine, această întrebare mă face să mă gîndesc şi să simţesc că eu nu sînt un
Pag. 167
“străin” în ţara aceasta depărtată... La Ierusalim eu am un Prieten Bun, pe Isus

Mîntuitorul, cu care de atîtea ori am vorbit prin rugăciune stăruind nopţile lîngă
învăţăturile Lui din Sfînta Scriptură. Inima îmi arde de bucurie că mă voi putea întîlni şi
aici cu El şi Îi voi putea mulţumi că m-a scăpat de atîtea ori, din atîtea necazuri şi din atîta
moarte trupească şi sufletească.
Trenul fluieră prelung şi se opreşte. Am ajuns! Pe tablă în faţa gării scrie în trei limbi:
“Ierusalim”... Ne aşteptau automobilele agenţiei de voiaj... A fost un lucru ce mie nu mi-a
plăcut. Aş fi dorit să merg nu cu automobilul pe aici. Cu toată oboseala, cu tot praful şi
căldura, aş fi dorit să intru în Ierusalim pe jos, cu tot răgazul sufletesc ce-l cere un astfel
de lucru sfînt. La prima vedere a Ierusalimului mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog,
să mulţumesc cu lacrimi fierbinţi Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare şi sfînt.
Vechii evrei, de cîte ori se apropiau de Ierusalim îngenuncheau în ţărîna drumului şi se
rugau. Aşa trebuia să facem şi noi.
...Cîteva clipe zburate cu automobilul şi iată Ierusalimul se iveşte în faţa noastră.
Aşezat pe o colină şi strălucind în lumina soarelui e aşa măreţ şi tainic cum mi-l
închipuiam, cum îl văzusem închipuit în icoanele despre Ierusalimul cel ceresc... Prin
aşezarea şi înfăţişarea ce o are Ierusalimul este unic în felul lui în toată lumea. Chiar şi
numai acest lucru grăieşte şi spune că Ierusalimul nu este un oraş ca oricare altul. Aşa cum
stă sus, pe vîrful unui deal de stîncă pare şi azi o “cetate a Domnului”... E aşezat pe două
coline... cea din dreapta este Muntele Sionului şi e mai înaltă cu ceva decît cea din stînga.
De jur împrejur Ierusalimul este înconjurat cu ziduri. Este cu adevărat o cetate înconjurată
cu ziduri puternice şi cu munţi de stîncă. Îmi aduc aminte: ...Cum este înconjurat
Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său (Psalm 124, 2)... Aşezat pe
un loc înalt, din toate părţile la Ierusalim trebuie “să te sui”... Ca să intri în Ierusalim
trebuie să te urci, să urci mereu... Aceasta trezeşte înălţarea sufletească... te atrage ceva
mereu mai spre Domnul: Ierusalimul este o icoană a vieţii noastre sufleteşti... Viaţa
noastră sufletească trebuie să fie o înălţare, o urcare neîntreruptă spre Ierusalimul cel
ceresc, spre Ierusalimul mîntuirii noastre sufleteşti.
Primul loc vizitat în Ierusalim este:
T-
Biserica Sfîntului Mormînt...
T-
...Ne apropiem cu frică şi cutremur de uşa Sfîntului Lăcaş al acestei biserici clădită
peste Sfîntul Mormînt în care a fost pus Mîntuitorul... Iată “piatra ungerii” pe care Iosif cu
Nicodim şi cu mironosiţele au uns Trupul Sfînt al Mîntuitorului după luarea Sa de pe
Crucea Golgotei. Ca loviţi fără veste genunchii noştri se apleacă şi ochii ni se umplu de
lacrimi. Ne apropiem şi sărutăm piatra sfîntă ce e îmbrăcată în marmură roşie... buzele
mele părea că ating Sîngele Mîntuitorului - şi de sus din icoană părea că aud tînguirea
Preacuratei...
În biserica Sfîntului Mormînt ce privelişte neuitată: oameni din fel de fel de ţări şi
neamuri se roagă, plîng, suspină şi sărută locurile sfinte. Alături de noi românii stau arabi
veniţi de prin pustiurile ţărilor arabe, negrii veniţi de pe undeva din ţările Africii, armeni,
ruşi, greci... Pe toţi ne-a atras aici Acelaşi Mîntuitor. Înfrăţirea popoarelor prin Evanghelie
nicăieri nu se poate vedea aşa de minunat ca aici în biserica Sfîntului Mormînt... Lîngă
mine stă un ţăran din Bucovina în frumosul lui port naţional. Lîngă el un arab venit de pe
undeva de prin pustiurile Asiei, se apleacă şi el în genunchi să se roage... O, binecuvîntată
Evanghelie a lui Hristos, ce binecuvîntate sînt roadele tale! Şi ce binecuvîntată va fi lumea
cînd toţi oamenii vor cunoaşte cu adevărat pe Mîntuitorul Isus Hristos şi se vor întîlni în
Pag. 168
El ca nişte fraţi...
Aici se întîlnesc oameni nu numai din toate ţările ci şi din toate confesiunile... Aşa a
vrut Dumnezeu ca aici să se întîlnească toate neamurile şi toate confesiunile din lume
strînse de Golgota şi de mormîntul Mîntuitorului... Suspinul şi graiul omenirii întregi
parcă se suie aici în acest loc sfînt... Cînd am intrat în biserica Sfîntului Mormînt eu am
simţit înainte de toate lipsa unei descărcări sufleteşti... Simţeam o greutate ce mă doboară
în genunchi... “Să mă retrag undeva să fiu o clipă singur”, - asta era dorinţa sufletului
meu. Prea repede ajunsesem aici. Îmi trebuia un răgaz sufletesc, o descărcare a inimii. M-
am întors în dosul unui stîlp şi căzînd în genunchi am început să plîng... Cînd m-am ridicat
din această rugăciune plină de fior, pelerinii începuseră să sărute Sfîntul Mormînt. Locul
unde a fost mormîntul Mîntuitorului este în mijlocul bisericii... De jur împrejur este loc
umblător ca să poţi vedea şi săruta Sfîntul Mormînt împodobit cu candele, sfeşnice care
ard zi şi noapte şi de tot felul de podoabe şi scumpeturi din aur şi argint. Deasupra, la
mijloc este o icoană mare înfăţişînd Învierea Mîntuitorului...
Mă simt cuprins de un puternic fior sufletesc, pe locul unde sînt eu acum îngerul a
vestit Învierea... O mare frică şi o mare bucurie simt şi eu ca Sfintele Mironosiţe în clipa
aceea. E ceva în acest loc ce te porneşte să plîngi cu toate suspinele inimii tale, dar alături
de aceasta este ceva ce-ţi şterge lacrimile, ce te mîngîie şi îţi strigă: nu mai plînge căci
Hristos a Înviat, iertarea şi viaţa din mormînt au răsărit... În clipa următoare cad în
genunchi lîngă lespedea de marmură în care este îmbrăcat mormîntul Mîntuitorului meu...
De afară, înainte de a intra, plănuisem să spun aici o rugăciune frumoasă... Însă acum cînd
ajung aici lîngă Sfîntul Mormînt nu mai pot grăi nimic. În faţa acestui Mormînt tace
deodată şi amuţeşte tot ce e lut şi trecător în om. Numai duhul inimii grăieşte şi ochii îşi
slobod toate lacrimile lor... Mi se pare că a rămas afară tot trupul meu... şi în lumina ce se
revarsă din toate părţile mi se pare că se topeşte în mine tot ce mai este otravă şi patimă
rea. Simt că moare total din mine omul cel lumesc şi firea cea pămîntească şi rămîne
numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă... Cînd mi-am desprins buzele de pe piatra
sfîntă am simţit că mi se deschide graiul şi am început să mă rog...”
Şi rugăciunea lui făcută este ca o nouă şi totală predare lui Dumnezeu, o
cutremurătoare înnoire a legămîntului cu Hristos, o pecetluire a hotărîrii de jertfă făcută
pe chiar locul Jertfei lui Hristos Mîntuitorul lui.
T-
Pe locul unde a fost aflată Crucea Mîntuitorului
T-
În dimineaţa următoare avem Praznicul înălţării Sfintei Cruci. Ne gătim de biserică...
Locul unde s-a aflat Sfînta Cruce este adînc... coborîm vreo 20 de trepte, jos într-o
săpătură în pietriş şi stîncă, unde se merge printr-un coborîş strîmt. Abia acum îmi dau
seama că totul este săpat aici şi ascuns în Stînca Golgotei... Parcă dorul aflării mîntuirii a
săpat aici adînc, tot mai adînc după Izvorul Vieţii din Stînca Golgotei... Stînd aici pe acest
loc eu mă gîndesc: o, ce înţeles adînc are acest lucru şi pentru noi creştinii de azi. Ca şi
oarecînd împărăteasa Elena şi noi trebuie să aflăm Crucea Mîntuitorului săpînd tot mai
adînc... şi pătrunzînd tot mai adînc în înţelesul Evangheliei lui Hristos...
T-
În Biserica Naşterii Mîntuitorului

T-
Pag. 169
...Şi acum ne îndreptăm spre locul unde S-a născut Isus Hristos Mîntuitorul... Locul
Naşterii este astăzi o cetate întreagă plină de biserici, de capele, altare şi locuri sfinte de
amintire creştină şi de închinare... Cînd ajungem în faţa Bisericii, la intrare noi toţi în
frunte cu mitropolitul Nicolae începem să cîntăm Naşterea Ta Hristoase - e cel dintîi
tropar al Naşterii ce răsună în limba românească în faţa locului sfînt unde S-a născut
Mîntuitorul. Un neam întreg parcă păşeşte şi cîntă alături de noi.
E iarăşi o intrare joasă unde trebuie aproape să te apleci cînd intri... 58 de stîlpi de
marmură sînt aşezaţi în patru rînduri în această biserică ce acoperă peştera sfîntă în care S-
a născut Domnul. Sub altarul bisericii coborînd 16 trepte în jos, se găseşte locul unde a
fost născut Mîntuitorul nostru... O, cîte podoabe se găsesc şi aici aduse de dragostea lui
Isus din toate părţile lumii... Tocmai acum este aici slujba vecerniei. Ascult Evanghelia
Naşterii în genunchi... stau lîngă colţul cu ieslea sfîntă unde a fost înfăşat Copilul Sfînt.
Simţesc ceva ce m-ar ţine mereu în genunchi. Ceva ce nu m-ar mai lăsă să mă ridic... încep
să mă rog... mă rog şi sărut cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi locul unde S-a născut pentru
mine şi pentru toţi păcătoşii de pe tot pămîntul Mîntuitorul meu şi al lumii întregi... O, cît
de mult a iubit Dumnezeu lumea încît pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat pentru ca oricine
crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică...
T-
Spre Marea Moartă şi Iordan
T-
Iordanul şi Marea Moartă se află de la Ierusalim la 30 de km... Drumul trece pe lîngă
grădina Gheţimani... Suim dealul Măslinilor şi apoi o luăm înainte spre Răsărit. În cîteva
minute ajungem în satul Betania... Ne vom opri aici în Betania la întoarcere... E o căldură
înăbuşitoare şi un praf ce ne pătrunde pînă în plămîni... Ce pustietăţi fioroase... ori încotro
te uiţi, numai dealuri pustii arse de soare şi spălate de ploi, nicăieri nici un pic de
verdeaţă, nici un picur de apă ci numai piatră, nisip şi praf. Doar din loc în loc un fel de
stufuri de spini pitici pe care îi rod cămilele şi măgarii. Vai de oamenii şi vai de animalele
care trăiesc aici.
Tot coborîm... şi coborîşul nu se mai gată. Pe cînd se gată o serpentină începe alta şi
mai adîncă. Mă gîndesc că aşa e şi cu viaţa cînd începi a te cufunda în răutăţi şi păcate.
Tot mai afund, tot mai afund te pogori spre apele morţii sufleteşti. Marea Moartă se află
într-o afundătură grozavă... la 420 de metri sub nivelul Mării Mediterane... e cea mai joasă
dintre toate apele cîte sînt pe suprafaţa pămîntului... Apa ei e neagră, totul te înfioară ca de
moarte. Nici o corabie, nici o vietate, nici pom nici iarbă, nici un vînt, nici o mişcare,
nimic... ai dori să fugi să scapi cît mai curînd de aceste locuri blestemate. Urmările
păcatului cred că nici unde nu se văd atît de grăitor şi de fioros ca aici, unde a fost
Sodoma şi Gomora. Tot ce spune Biblia despre pedeapsa lui Dumnezeu venită peste
locurile acestea s-a întîmplat aievea. Cercetătorii au aflat pe fundul apelor acestora urme
de ziduri, ruini şi case. Mă uit peste acest ţinut mare şi fioros. O, cum n-am putere să-i
aduc aici pe toţi păcătoşii şi să le arat urmările şi urmele păcatului. Doar nicăieri în lume
nu se mai văd aşa de înfiorător şi de grăitor aceste urmări, ca aici în faţa locului unde au
fost cîndva Sodoma şi Gomora... Să vadă toţi, să se cutremure şi să vină la Dumnezeu pînă
nu va fi prea tîrziu, ca pentru cei care au locuit aici...
...Iată în depărtare vîrful Muntelui Nebo, de unde Dumnezeu i-a arătat lui Moise
Canaanul... O, dacă şi noi am trăi şi am muri cu nădejdea cea dulce a Canaanului Ceresc...
T-
...Ne apropiem de Iordan... O lume pustie este şi în jurul rîului sfînt pe aici, la
revărsarea lui în Marea Moartă. Pe unele locuri ţărmurii Iordanului n-au aici nici un fel de
Pag. 170
vegetaţie ci numai nişte pămînt sterp şi stîncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul este
înconjurat cu desimi de fel de fel de plante şi arbori... Mai sus spre Galileia însă în jurul
Iordanului este pămînt mănos şi cultivat...
Iată o biserică se iveşte: e mînăstirea Sf. Ioan Botezătorul. Semn că ne apropiem de
locul unde a fost botezat Domnul nostru Isus... Ne descoperim capetele şi-I mulţumim lui
Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi acest loc sfînt...
(Aici vom reda totul ceva mai pe larg, după însemnările părintelui, întocmai cum
descrie el că s-au petrecut atunci lucrurile. Aceasta pentru un motiv trist pe care îl vom
spune la sfîrşitul celor descrise şi petrecute atunci de el aici la Iordan. Vă rugăm să citiţi
bine, căci mai tîrziu va trebui să judecaţi).
“...Coborîm pe nişte trepte săpate în pămînt şi ne aşezăm lîngă apă, într-un loc larg,
săpat în coasta ţărmului şi acoperit cu frunzele arborilor. Aici în faţa noastră este locul
unde S-a botezat Mîntuitorul. Amintirea acestui loc a trăit din om în om şi din veac în
veac. Pînă prin veacul al patrulea spun călugării că era aici o cruce mare de piatră în apa
Iordanului. Au fost şi cîteva mînăstiri aici în apropiere, din care însă abia se mai văd
urmele ruinilor. Ţărmurii Iordanului erau aici îmbrăcaţi în marmură scumpă, însă a venit
năvala hoardelor păgîne şi au distrus totul... Doar amintirea acestui loc a rămas pînă în
zilele noastre... e la o depărtare de cam 5-6 km. de Marea Moartă, mergînd în sus pe apele
Iordanului şi stă cam faţă în faţă cu Ierihonul...
În acest loc Iordanul e liniştit. Abia i se vede cursul. Parcă stă pe loc. De jur împrejur
ţărmurii sînt plini de tot felul de plante, arbori şi tufişuri de tot soiul, dar nici unele nu sînt
din acelea de pe la noi din Europa... E o frumuseţe încîntătoare acest loc. În faţa potopului
de lumină ce vine de sus din cerul veşnic senin, apele rîului strălucesc ca nişte rîuri de
argint... Prin desime sînt multe privighetori şi alte feluri de păsări... Nimeni nu locuieşte
pe aici, totul creşte în voia Domnului... Cu noi a venit din Ierusalim un călugăr care singur
ştie româneşte. El ne spune că mai demult veneau aici zeci de mii de închinători, cei mai
mulţi din Rusia. În 1894 au fost aici 200.000 de închinători... Închinătorii plecau atunci
din Ierusalim pe jos, în Ziua Învierii, pentru ca în noaptea Învierii să se boteze în Iordan,
aşa cum se botezau “catehumenii” la începuturile creştinismului. Erau o armată întreagă de
închinători. În fruntea lor avea steaguri albe cu semnul Crucii. Între închinători erau şi o
mulţime de părinţi cu copiii lor. Uriaşa ceată venea cîntînd cîntări creştineşti. Ruşii cîntau
şi Credeul. De la Ierusalim, calea ţinea o zi pînă la Ierihon, unde ceata închinătorilor
poposea iar în zori de zi pleca spre Iordan cu făclii aprinse. În răsăritul soarelui, Iordanul
era plin de cei pogorîţi în valurile lui cu dor de mîntuire sufletească...
T-
O sfeştanie românească la rîul Iordanului
T-
Mitropolitul Nicolae, împreună cu episcopul Teculescu şi cu un mitropolit venit cu noi
din Ierusalim se pregătesc să facă sfeştanie. Sfeştania se face în mijlocul Iordanului. Spre
acest scop porneşte o barcă în care se suie mitropolitul Nicolae, episcopul Teculescu,
mitropolitul din Ierusalim şi cîţiva călugări şi cărturari. Barca se depărtează de la ţărm şi
oprindu-se în mijlocul Iordanului se începe slujba sfinţirii apelor. Corul nostru răspunde
de pe ţărmuri unde stăm. Clipe neuitate şi înălţătoare de suflet sînt acestea. Pe locul unde
S-a botezat Mîntuitorul Isus Hristos răsună pentru prima dată pe limba românească slujbă
de laudă şi mărire lui Dumnezeu. 160 de închinători români cîntăm pe locul unde S-a
botezat Mîntuitorul troparul Botezului: “În Iordan botezîndu-Te Tu Doamne...” Un neam
întreg parcă e alături cu noi şi cîntă cu noi...
...E obiceiul ca toţi închinătorii veniţi la locurile sfinte, să se spele şi să se cufunde în
Pag. 171
rîul Iordanului, în semn de curăţire a păcatelor. Ne pregătim şi noi de acest botez

împrăştiindu-ne de-a lungul ţărmului. Unii şi-au adus haine noi curate anume pentru acest
botez. Peste cîteva clipe sîntem în apa Iordanului. Unii care ştiu înota, străbat rîul, alţii se
spală la ţărmuri. Iordanul are pe locul acesta o lăţime de 5-6 metri şi o adîncime de 3-4
metri. Pe alte locuri Iordanul ajunge la o lăţime pînă la 30-40 de metri. Culoarea apelor
Iordanului e tulbure, din pricina pămîntului argilos pe care îl străbate... Tot din această
pricină, Iordanul are şi mult nămol. La suprafaţă apa e lină, dar îndată ce te afunzi în ea
dai de repeziciunea apei, de curentul ei repede. Pentru cei ce nu ştiu înota, depărtarea în
mijlocul apei e primejdioasă. Călugării spun că mulţi pelerini s-au înecat în apele
Iordanului apucaţi fiind de vîrtej - şi ei nu ştiau să înoate...
Clipe de neuitată înălţare sufletească am avut în momentul cînd am intrat în apele
Iordanului. După ce mă închinasem în peştera din Vifleem, după ce sărutasem Sfîntul
Mormînt şi plînsesem în locul Golgotei, simţesc apele Iordanului ca pe o baie de renaştere
sufletească, de înmormîntare a omului meu cel vechi şi de o înviere la o viaţă nouă (Rom.
6). Potopul de lumină ce se revarsă de sus, din cerul de-a pururi senin, este parcă focul
Duhului Sfînt. Peste viaţa mea cea plină de stricăciunea patimilor şi păcatelor simţesc
pogorîndu-se o înnoire, o curăţire, o putere nouă. Mă aplec şi rostesc Psalmul 50, apăsînd
pe cuvintele: Stropi-mă-vei cu isop, mă voi albi,... inimă curată zideşte întru mine
Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de
la Faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfînt nu-L lua de la mine...
Simţesc o greutate sufletească ce-şi caută uşurare. Mă aplec într-o parte şi lacrimi
calde începură să picure din ochii mei în apele Iordanului. Cu ele mi se pare că se ridică şi
se duce o mare greutate de pe sufletul meu. Mă simt uşurat ca un copil nevinovat şi
renăscut din nou. Mă îmbrac în albiturile cele noi ce le-am adus de acasă şi le duc acasă să
le păstrez pînă cînd moartea va veni să-mi închidă ochii şi să mă treacă în lumea
Mîntuitorului meu. Păstrez aceste haine nu pentru că în ele ar fi ceva putere de mîntuire, ci
pentru ca să le văd neîncetat - şi văzîndu-le să nu uit făgăduinţa ce am adus-o de la Iordan:
de a-mi păstra curăţenia trupească şi sufletească. Şi de a sta neîncetat sub darul şi puterea
Duhului Sfînt.
După ce ne îmbrăcăm luăm cu toţii în sticle apă ca să o ducem acasă prin satele şi
oraşele noastre. Pe multe locuri creştinii noştri s-au botezat în anul 1926 cu apă din rîul
Iordanului, adusă de cei ce au fost în pelerinaj... Ne pregătim de plecare spre Ierihon,
strîngîndu-ne la un loc de pe ţărmul Iordanului de pe unde ne-am spălat...”
T-
Acestea sînt relatările pe larg, întocmai cum sînt scrise de păr. Trifa în cartea Pe
urmele Mîntuitorului la pag. 62-65. Şi acum iată “tristul motiv” despre care am amintit
înaintea lor:
În anii de mai tîrziu cînd, după cum spune undeva păr. Iosif, Oastea Domnului şi-a
avut dezertorii ei, unii din cei plecaţi s-au “botezat” pe la diferite alte confesiuni. Ca să-şi
îndreptăţească acest pas şi acest act de rătăcire, au început să se dezvinovăţească spunînd
că ei au făcut acest “botez” urmîndu-l pe păr. Trifa care şi el “s-a botezat” în rîul Iordan ca
şi ei, atunci cînd a fost la Ierusalim.
Ba mai mult, au şi folosit această spusă înşelătoare spre a clătina şi pe alţi fraţi şi
surori lesne crezători atrăgîndu-i spre diferite rătăciri de la credinţa şi de la legămîntul lor
dintîi.
Arătaţi celor ce v-ar mai spune această înşelătorie vreodată şi spuneţi-le că aceasta
este o îndrăzneaţă stricare a adevărului. Această spălare care au făcut-o în Iordan cei 160
Pag. 172
de pelerini era doar “după obiceiul tuturor închinătorilor care merg acolo”. - Şi este cu
totul altceva decît un botez la o altă confesiune sau sectă.
Dacă ar fi fost un astfel de “botez” cum zic aceştia, n-ar fi trebuit oare să se arate şi
cine i-a botezat pe cei 160 de intraţi în apele Iordanului, în frunte cu cei trei mitropoliţi?
Şi după aceea n-ar fi spus ei la ce altă confesiune au trecut?
Că dacă ar fi fost un “botez” ca al sectelor, aceasta doar n-ar fi rămas în ascuns. Erau
acolo 160 de oameni!...
Iată cît de grozavă poate fi orbia şi înşelăciunea sufletească în care cad “dezertorii”
duhovniceşti, aceia care “părăsesc adunarea” în care au fost născuţi la început (Evrei 10,
25-27). Ei capătă un fel de vedere stricată cu care răstălmăcesc totul, spre pierzarea lor (2
Petru 3, 16). Şi se fac vinovaţi de călcarea credinţei lor dintîi (1 Tim. 5, 12).
Dumnezeu să aibă milă de ei... lăsaţi-i!
Atîta, despre aceasta!
T-
“...După plecarea de la Iordan - continuă păr. Iosif - am ajuns la Ierihon. E cale cam de
3 ceasuri cu trăsura... Din Ierihonul de odinioară azi a mai rămas doar un sat mic cu vreo
300 de locuitori... Aici a fost Zacheu vameşul... Pînă prin veacul al patrulea se spune că s-
a păstrat dudul în care se suise el ca să-L vadă pe Mîntuitorul. După aceea pe locul lui a
fost sădit altul, apoi altul şi tot aşa pînă astăzi. Aşa că şi azi este pe locul acela un “dud al
lui Zacheu”, la marginea drumului. Trecînd pe acest loc parcă aud şi azi cuvintele
Mîntuitorului: Zachee, grăbeşte de te pogoară căci astăzi, în casa ta Mi se cade să rămîn...,
am luat o mică ramură din acest dud şi o păstrez ca pe o amintire mult grăitoare.
Am trecut pe la Izvorul lui Elisei (2 Regi 2, 19-22). Apoi am ajuns la Carantania, locul
unde a fost ispitit Mîntuitorul.
E pe coasta unui deal unde este înălţată o stîncă. De pe înălţimea aceasta se deschide o
largă şi frumoasă privelişte spre valea Iordanului. Din acest loc I-a arătat satana
Mîntuitorului “într-o clipeală” toate împărăţiile lumii şi toată mărirea ei...
Văzînd acest loc m-am gîndit în cîte chipuri şi feluri ispiteşte satana pe oameni şi azi...
Şi parcă m-am văzut acolo împreună cu toţi fraţii ostaşi, iar pe satana dînd tîrcoale şi
căutînd să ne ispitească în tot felul. Şi am suspinat rugîndu-mă: Du-ne Doamne Isuse şi pe
noi la biruinţă asupra vrăjmaşului diavol. Nu cu putere de la noi ci cu putere de la Tine,
să-l biruim pe satana şi ispitele lui... De pe acest loc strig tuturor celor din Oastea
Domnului, vegheaţi şi rugaţi-vă... Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni. Biruiţi-l pe
ispititorul rămînînd alipiţi în totul de Hristos, pînă la sfîrşit.
T-
La înapoiere trecem iarăşi pe lîngă hanul bunului Samaritean şi ajungem la Betania,
satul lui Lazăr, prietenul Domnului şi al surorilor lui, Marta şi Maria, care nu este departe
de Ierusalim... Întreg satul Betania este astăzi doar o adunătură de cîteva case sărace cu
oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori, Marta şi Maria e astăzi doar o
ruină de bolovani.
Mă aşez pe o piatră, mă uit şi mă gîndesc la cuvintele Mîntuitorului cu Marta şi cu
Maria (Luca 10, 38-42)... Pe locul acesta a fost odată Marta cea zorită cu alergăturile. Azi
totul este o ruină de pietre. Stînd aici pe aceste pietre strig şi eu cu durere: Marto, Marto...
unde sînt cheile tale, alergările tale, adunătura ta... Iată de toate s-a ales praful şi ruina.
Însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea niciodată... De aici de pe ruinele
acestea eu vă întreb şi pe voi iubiţi cititori ai acestei cărţi: - care parte v-aţi ales voi?... De
aici de pe ruina care a fost cîndva casa Martei eu vă strig şi vouă tuturor: luaţi aminte să
nu vă copleşească partea Martei ci să aveţi grijă de partea Mariei din viaţa voastră. Căci de
Pag. 173
casele şi ostenelile lumii praful şi ruina se va alege. Numai partea cea bună a Mariei
rămîne după moarte. Oare o ai tu pe aceasta?
Am trecut pe lîngă mormîntul lui Lazăr... E o peşteră adîncă şi întunecoasă în care ca
să intri trebuie să cobori o scară cu 20 de trepte apoi dai de două încăperi. În încăperea din
fund a fost mormîntul lui Lazăr... La plecare sărut cu lacrimi fierbinţi o piatră din
mormîntul lui, gîndindu-mă că şi eu eram odată un Lazăr ce murisem în păcate şi Domnul
meu m-a înviat la o viaţă nouă...
T-
...Cînd a trecut Isus prin Ierihon şi a intrat în casa lui Zacheu era în cea din urmă cale
a Lui spre Ierusalim. Noi mergem acum tocmai pe acest din urmă drum al Domnului. Îl
vom urma însoţindu-L din Sîmbăta Floriilor şi pînă la Golgota. Vom duce sufleteşte pe
cititorii noştri pe urmele Patimilor Mîntuitorului pentru ca să sfîrşim cu Jertfa Lui cea
Sfîntă de pe Golgota..
...De aici din Betania a plecat Mîntuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor, în
dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon leprosul... Iată Mîntuitorul nostru stă
gata de plecare pe calea cea grea şi sfîntă a pătimirii. O, Isuse Scumpul meu Mîntuitor mă
alătur şi eu sufleteşte în această gloată ca un umil însoţitor al Tău. Învredniceşte-mă
Mîntuitorule şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi. Învredniceşte-mă Doamne
şi îmi dă harul Tău ca să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mîntuirii noastre sufleteşti...
Convoiul iată ajunge în Muntele Măslinilor... Cînd venind dinspre Betania te iveşti în
vîrful Muntelui Măslinilor, dintr-o dată se vede jos în faţă întreg Ierusalimul şi jurul lui...
Poporul mult ce venise la Praznicul Paştilor în Ierusalim auzise de tot ce făcuse Isus în
Betania la învierea lui Lazăr. Şi cînd au văzut pe Isus coborînd de pe Muntele Măslinilor
s-au umplut de bucurie şi I-au ieşit în întîmpinare cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu pentru
toate minunile pe care le văzuseră...
S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei care cîrteau... şi pînă la urmă glasurile
acestea au fost mai puternice...
Poarta prin care a intrat Mîntuitorul în Ierusalim este una din cele 7 porţi... prin ea se
intră de-a dreptul în Templu. - Azi este zidită o sinagogă pe locul unde a fost Templul lui
Solomon. Poarta aceasta nu mai este umblătoare. De sute de ani stă zidită de tot. Tradiţia
arabă spune că această poartă s-a închis de la sine - şi că nu se va mai deschide pînă în
Ziua cea mare a Judecăţii... Se şi numeşte “poarta veşnică” sau “poarta veşniciei”. În
Ierusalimul de azi este numită “poarta de aur”.
Un fior sfînt îmi cuprinde inima auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi
îmbrăţişînd un stîlp din “poarta veşniciei” încep să mă rog.
În faţa porţii, cît ţine coasta muntelui, musulmanii îşi îngroapă aici toţi morţii lor,
pentru ca în Ziua cea Mare a Învierii, să fie cît mai aproape de poarta vieţii. Un fior
sufletesc de groază şi măreţie mă cuprinde aici rugîndu-mă în mijlocul a mii şi mii de
morţi care îşi aşteaptă aici Ziua Învierii şi Judecăţii. Parcă Poarta cea mare cu toate
pietrele uriaşe din ea, îmi apasă sufletul cu marea întrebare: oare sînt şi eu gata pentru
Ziua cea Mare şi înfricoşată a Învierii şi Judecăţii din Urmă?
T-
...Iată şi locul de unde Mîntuitorul a profeţit nimicirea Ierusalimului şi sfîrşitul lumii.

Deschid Noul Testament şi citesc aici la faţa locului, cele petrecute atunci şi profeţite de
Mîntuitorul în Matei cap. 24. ...Cînd citeşti astăzi această profeţie un fior de spaimă te
cuprinde şi îţi vine să spui: cu adevărat acele vremi sînt cele de azi...
Pag. 174
T-
Iată foişorul unde s-a petrecut Cina cea de Taină... El se păstrează pînă în ziua de azi.
În clădirea aceasta este acum o moschee musulmană, dar cu învoirea arabilor poţi intra în
ea. Foişorul este acum o încăpere goală, rece şi neîmpodobită... Se spune că tot aici ar fi şi
mormîntul lui David...
Aici a stat la masa Cinei de Taină şi Iuda.
Să luăm aminte la sfîrşitul cel fioros al vînzătorului şi să avem grijă să nu cădem în
păcatul vînzării Domnului şi a fraţilor noştri...
Iată şi locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Isus. Se păstrează şi azi, dincoace de
Ierusalim, e în vîrful unui deal... Pe locul acesta este acum un pom bătrîn şi singuratic cu
crengile uscate şi bătute de vînturi... Totul parcă predică aici despre urmările şi blestemul
grozavului păcat al trădării, al lăcomiei de argint, al celui ce primeşte în inima lui pe
diavolul...
T-
De aici iată-ne ajunşi în grădina Gheţimani... Pe vremea Mîntuitorului, Muntele
Măslinilor şi grădina Gheţimani erau pline cu păduri de măslini... Azi însă nu mai este
aşa... acum sînt pline cu clădiri, cu drumuri, cu garduri moderne... O, cît aş dori să găsesc
aici un loc tainic în care să mă pot retrage şi să mă rog...
Iată locul unde S-a rugat Domnul Isus în seara Patimilor Sale, cu lacrimi şi cu sudori
de sînge pentru biruinţa mîntuirii noastre. Iată aici aproape de acest loc stînca unde au
adormit ucenicii Mîntuitorului. O, ce fior sfînt şi neuitat am avut rugîndu-mă în acest loc!
Am adus din acest loc un fior ce vă rămîne de-a pururi neuitat în sufletul meu şi în inima
mea. Pe locul unde S-a rugat Mîntuitorul meu cu sudori de sînge mai mult am plîns decît
m-am rugat. Nu puteam altcum. Stînd în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de
sînge eu mă simţesc atît de vinovat, atît de ticălos, atît de nerecunoscător încît faţă de
sudorile şi de durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decît lacrimile. Îmi venea
parcă să mă ridic, să mă depărtez cît mai repede de acest loc preasfînt. Însă mă opreau în
loc sudorile Lui şi durerile Lui, pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele
iertate, o nespus de dulce şi scumpă iertare...
Văzînd piatra unde au adormit apostolii Domnului am plîns aducîndu-mi aminte de cîte
ori am adormit şi eu în somnul păcatelor... Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de
acolo tot felul de amintiri, multe cumpărate de pe la negustori... Eu mi-am adus din
grădina Gheţimani o piatră din stînca unde au adormit apostolii. Pentru mine este o
amintire de mare preţ... am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, ca s-o am pururea
înaintea ochilor mei. De cîte ori satana se apropie de mine cu ispitele, piatra aceasta parcă
îmi strigă cuvintele Mîntuitorului: “Privegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”...
De cîte ori somnul ispitelor şi păcatelor mă apleacă să adorm, piatra aceasta parcă îmi
strigă: “Iosife, iară ai adormit?” De voi tăcea, - de voi cerca să tac! - piatra aceasta va
striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40).
...Ne plîngem mereu că ne biruie patimile şi că nu putem birui patimile, dar eu întreb:
oare de cîte ori ne sculăm noi noaptea să priveghem în rugăciune? Oare cîte nopţi din
nopţile vieţii noastre le petrecem noi în rugăciune? Şi cîte în... deşertăciune?
T-
Să mergem mai departe... Iată locul unde a fost prins Mîntuitorul. Acest loc este tot în
apropierea stîncii unde adormiseră ucenicii... Pe locul prinderii sînt şi azi nişte măslini
bătrîni... sînt şase la număr. Măslinii trăiesc foarte mult... Despre cel mai bătrîn dintre ei
se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte de Joia Mare şi că a
văzut pe Mîntuitorul. Lîngă acest măslin va fi dat Iuda sărutarea cea vicleană
Pag. 175
Mîntuitorului şi pe acest loc a fost prins şi legat Domnul Isus...

O, ce fior sufletesc am simţit lîngă măslinii cei bătrîni din grădina Gheţimani... Cînd
vîntul adie prin crengile lor, în şoaptele lor parcă auzi fioroasa istorie a celor ce s-au
petrecut aici. Îngenunchez lîngă măslinul cel mai bătrîn să mă rog. Un fior îmi străbate
sufletul. Poate că eu nevrednicul şi păcătosul stau chiar pe locul unde a stat Mîntuitorul...
poate că stau pe locul unde a fost Iuda... poate că stau pe locul unde apostolii au fugit...
Mîntuitorul meu Isuse Doamne, iartă-mă că de atîtea ori poate am fost şi eu în chipul
lui Iuda: din gură am vorbit una iar în inimă am copt alta... Te-am sărutat cu rugăciunea
dar cu fapta Te-am vîndut...
Dragă cititorule, poate că şi tu stai pe locul lui Iuda... Ridică-te dragă suflete - şi vino
pe locul Mîntuitorului...
T-
Să urmăm pe Mîntuitorul la curtea lui Ana... Aici a primit El primele lovituri peste
Faţa Lui Sfîntă...
De la Ana a fost dus la Caiafa unde a fost cercetat cu ură şi judecat cu nedreptate,
scuipat şi bătut... În curtea lui Caiafa se vede şi astăzi locul unde a fost bătut Isus. Este azi
acolo o mînăstire armeană. Se păstrează şi azi stîlpul de care Isus a fost legat în timpul
cînd Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc şi îmbrăţişînd piatra sfîntă
am început să plîng şi să mă rog. Nu voi uita niciodată fiorul acelui loc. Mi se părea că
aud loviturile ce le răbda Mîntuitorul... şi batjocurile celor ce-L băteau. Dar şi mai mult
decît acest fior mă pătrunde gîndul că Isus Mîntuitorul a suferit această bătaie şi hulă
pentru mine, pentru păcatele mele şi mîntuirea mea. O, Dulcele meu Mîntuitor, aici ai stat
Tu, legat la acest stîlp, ca să mă dezlegi pe mine din lanţurile cumplite ale patimilor şi
păcatelor...
De la Ana Isus este dus în zorii zilei următoare la curtea lui Pilat... legat şi batjocorit
ca un făcător de rele. De la unul şi pînă la altul era o depărtare cam de 3 km. Tot cam atîta
fusese şi de la Ana pînă la Caiafa... Tot drumul acesta Domnul fusese bătut, împins,
batjocorit, huiduit... scuipat. La Pilat a fost iarăşi judecat, iarăşi bătut, iarăşi chinuit... De
aici a fost dus la Irod ca să-L mai batjocorească şi acesta, apoi a doua oară, din nou la
Pilat... Aici iadul a răscolit toate urile împotriva Lui ca să-L zdrobească... Dar Domnul nu
Se împotriveşte, ci rabdă cu linişte desăvîrşită toate cumplitele bătăi şi batjocuri... pentru
a ne dobîndi nouă mîntuirea...”
T-
Şi în felul acesta omul lui Dumnezeu, ca un al doilea apostol al Iubirii lui Hristos, Îl
urmează cu sufletul plin de cutremur şi cu ochii plini de lacrimi, pas cu pas pe Preadulcele
lui Mîntuitor, trăind din plin toate patimile şi suferinţele Domnului său.
Am fi dorit din toată inima să putem reproduce aici, măcar şi aşa în foarte mare grabă,
toate meditaţiile şi rugăciunile lui în cele patrusprezece popasuri ale Patimilor Domnului.
Căci el toate acestea le descrie şi le trăieşte atît de larg şi de profund. Dar locul acestui
capitol şi aşa a fost depăşit de mult...
Ne-am întins însă cu acestea anume - nu numai pentru a arăta că această călătorie a
fost pentru părintele acea şcoală cerească prin care el era făcut să pătrundă adînc în
Tainele Crucii şi Jertfei Mîntuitorului, - ci şi pentru a-i ajuta şi pe aceia care vor citi cartea
aceasta, ca ei înşişi să poată dobîndi această cerească binecuvîntare mîntuitoare. Fiindcă -
încă o dată - scopul acestei cărţi nu este numai a înfăţişa spre cunoaşterea minţii cititorului
Pag. 176
adevărul şi jertfa istorică a desfăşurării unei Vădite Lucrări Dumnezeieşti, - ci este de a-i
împărtăşi inima lui cu minunea dobîndirii acestei mîntuiri a lui Dumnezeu.
N-am ajuns cu aceste grăbite însemnări nici la pagina 100 a cărţii cu însemnările
părintelui, dar cele ce se petrec de acum încolo, pînă la sfîrşitul cărţii care are 240 de
pagini, păşirea ucenicului pe urmele Mîntuitorului său este tot mai înaltă şi mai profundă.
Dar el nu face drumul acesta singur, ci prin puterea Duhului Sfînt poartă aievea cu sine pe
urmele Mîntuitorului toate sufletele cititorilor săi. Multe mii din aceste suflete au şi aflat
în etapele acestui drum, prin harul Domnului Isus, naşterea lor din nou şi calea
Ierusalimului Său ceresc.
Prin toată lectura cărţii se vede transformarea scriitorului. La capătul acestei călătorii
pe drumul Crucii lui Hristos el era pregătit pentru drumul propriei sale cruci. După ce
suise calvarul Mîntuitorului pînă la Golgota gustînd din plin şi pătrunzîndu-se profund de
adevărul Marii Jertfei adusă de Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, - el era încredinţat
pe deplin şi de marea jertfă a propriei sale vieţi pe care va trebui s-o aducă jertfă cu
aceeaşi totală şi conştientă dăruire pe care a văzut-o pe Golgota.
Acolo a aflat el adevărul cutremurător spus de marele lui înaintaş sf. ap. Pavel care
zice: “...să-L cunosc pe Hristos şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă
fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice preţ dacă voi putea la învierea din
morţi...” (Filipeni 3, 10-11) şi: “în trupul meu să împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui
Hristos pentru Trupul Lui care este Biserica” - pentru Trupul Lui care sînteţi voi... (Col. 1,
24)”.
Încheierea cărţii o face spunînd că în această carte nu sînt adunate decît o parte din
însemnările călătoriei la Ierusalim. Şi că mai urmează o a doua carte care să cuprindă toate
cele ce le-a văzut şi trăit dincolo de Ierusalim.
Dar această carte nu va mai ajunge s-o tipărească niciodată, aici pe pămînt... El se
desparte de cititori arătîndu-le Ierusalimul cel Ceresc şi spunînd:
“...la Ierusalimul acesta n-am putut merge decît o mînă de oameni. Unii n-au avut bani,
alţii n-au putut cîştiga paşapoarte, pe alţii nu i-au ajutat puterile trupeşti. Este însă un alt
Ierusalim, cel Ceresc şi calea spre el este deschisă tuturor. Toţi sîntem chemaţi (şi îmbiaţi)
să facem această călătorie . Domnul Isus ne-a pregătit tuturor Calea şi intrarea în el, dar
trebuie să facem şi noi o pregătire pentru el. Nici călătoria la Ierusalimul pămîntesc şi nici
cartea aceasta nu ne vor folosi la nimic dacă nu vom putea călători şi la Ierusalimul cel
Ceresc.
De mare har ne-am învrednicit noi cei care am văzut Ierusalimul. Dar acest dar e
nimica pe lîngă cel de a vedea Ierusalimul cel Ceresc. Citiţi cele scrise în Apocalipsa cap.
21 vers. 10-27 şi în cap. 22, 1-5 - ca să vedeţi ce va fi acest Ierusalim Ceresc... O, ce
răsplată şi ce fericire slăvită îi aşteaptă pe cei credincioşi. Aceştia vor intra pe porţile
Ierusalimului Ceresc... şi ceea ce ochii n-au văzut, urechile n-au auzit şi mintea omenească
nu poate să-şi închipuie - aceea îi aşteaptă pe cei credincioşi în celălalt Ierusalim.
...Dragă cititorule, noi n-avem locuinţă stătătoare aici pe pămînt. Casa şi locuinţa
noastră cea adevărată nu este casa şi locuinţa aceasta de pe pămînt... Noi avem o altă
locuinţă... aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul cînd a zis: Eu Mă duc să vă pregătesc un
loc... (Ioan 14, 1-14)... Domnul nostru Isus Hristos, pe toţi ne-a făcut “moştenitori’ ai
Ierusalimului Său cel Ceresc. Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfîntă a Sîngelui Său. Însă vai, cei
mai mulţi oameni îşi pierd această moştenire cerească pentru că nu cred şi nu primesc
Jertfa Lui mîntuitoare... Cei mai mulţi oameni îşi vînd ca Esau, partea lor de moştenire din
Ierusalimul Ceresc, pentru poftele şi ispitele acestei lumi înşelătoare...
Spre acest Ierusalim vă chem cu toată puterea mea pe voi toţi - şi pe tine dragă
Pag. 177
cititorule... Apucaţi chiar acum pe calea cea strîmtă care duce la Ierusalimul Ceresc...
Hotărîţi-vă pentru Domnul şi veniţi şi voi - luaţi chiar de acum drumul spre Ierusalimul
cel Ceresc. Căci dacă faceţi acest lucru ne vom întîlni odată Acolo cu toţii să cîntăm
împreună cu îngerii o cîntare cum nu mai ştie nimeni şi cum n-a mai cîntat nimeni pe acest
pămînt...
T-
Din călătoria la Ierusalim mi-a mai rămas o amintire zguduitoare:
Între cei ce plecau la Ierusalim era şi unul care n-a mai putut pleca. Venise pînă la
Constanţa la vaporul cu care plecam noi toţi, dar vai, n-avea documentele gata de plecare.
Nu umblase din vreme să-şi cîştige dreptul de a merge, iar acum el nu putea pleca acolo.
Parcă îl văd sărmanul cum alerga cu lacrimi încoace şi încolo cerînd îngăduinţa
autorităţilor... Îmbia bani, căci era într-o bună stare materială... îmbia o cauţiune de zeci
de mii de lei... ar fi fost gata să-şi dea toată averea lui numai să poată şi el pleca la
Ierusalim. Dar vai, cauza lui era pierdută. Legile cu călătoria în altă ţară sînt foarte aspre.
Nimenea nu-l putea ajuta. Cînd am plecat, el a rămas plîngînd cu deznădejde. L-am văzut
de pe vapor cum ne petrecea zdrobit şi cu ochii în lacrimi. L-am văzut tot mai departe, cu
mîinile întinse spre noi, care plecam...
Ca un fulger mi-a străpuns inima această întîmplare. O simţesc şi astăzi în inima mea.
O simţesc ca un adînc înţeles sufletesc:
- O călătorie este şi viaţa noastră, o călătorie spre alte tărîmuri, o călătorie spre
Ierusalimul cel Ceresc. Toată viaţa noastră este o pregătire pentru această călătorie.
Moartea trebuie să ne afle gata cu toate “documentele” în rînduială, spre a avea dreptul de
a pleca şi intra în Ierusalim... însă vai, cei mai mulţi oameni nici nu se gîndesc să-şi
strîngă din vreme, actele de lipsă pentru acest mare drum. Şi astfel plecarea vine fără de
veste pentru ei - şi rămîn fără dreptul acesta.
Cel rămas în Constanţa îmbia bani, şi-ar fi dat toată averea lui în clipa plecării ca să
poată cîştiga acest drept - dar vai, el a rămas pe dinafară ca fecioarele cele nebune. Totul
era în zadar... era prea tîrziu.
În clipele morţii, aşa vor vedea şi cei nepredaţi Domnului, cei nenăscuţi din nou, cei
păcătoşi şi necredincioşi. Vor vedea că toţi banii lor, toate bogăţiile, toate lumeştile lor
scaune şi glorii şi desfătări sînt o deşertăciune şi o zădărnicie. - Că sufletul lor are lipsă de
altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel Ceresc.
Eu mă înfior azi nu de mila celui rămas la Constanţa, ci de mila acelora care în ceasul
morţii lor, vor alerga în toate părţile să poată cîştiga şi ei dreptul de a pleca şi intra în
Ierusalimul cel Ceresc, să poată avea mîntuirea sufletului, să poată intra în bucuria
Cerului... Dar atunci va fi prea tîrziu...
Iubiţii mei, iubitul meu, hotărăşte-te azi pentru Domnul, pentru Ierusalimul Ceresc. Şi
începe să-ţi strîngi îndată ‘documentele” - faptele cele bune ale credinţei - căci se apropie
şi călătoria ta. Să fii gata în ziua aceea, ca să poţi intra pe porţi în Cetate (Apoc. 22, 14).
T-
Cel ce s-a hotărît pentru Domnul şi nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu,
acela se va umple de toată plinătatea Dumnezeiască
şi va vieţui după voia Sa.
Pag. 178
T-
Sf. Maxim Mărturisitorul.
Ierusalim, Cetatea mea
Ierusalim, Cetatea mea

tot sufletu-mi suspină:
cînd oare, cînd te voi vedea,
cînd oare-n tine voi intra
să cînt în mîntuirea ta
pe marea cristalină.
Ierusalim, sfînt dor nestins

ce dulce va fi-n tine
cînd lungul zbucium va fi-nvins
cînd Ţelul drag va fi atins
şi zările senine.
O, Rai cu ziduri de topaz

iubirea mea te cheamă,
cu rugăciunile-n extaz
cu rîu de lacrimi pe obraz,
cu dorul să te vadă az’
strigîndu-ţi: ia-mă, ia-mă!
O, pîn-atunci Ierusalim
trimite-ne din tine
arvuna harului sublim
pe care-l cerem şi dorim
biruitori să moştenim
comorile-ţi divine.
Pag. 179
Tu ne-ai promis Împărăţia
Tu ne-ai promis Împărăţia

Cerească, Doamne, tuturor
dar nu o dai decît acelor
ce cred şi luptă pînă mor.
Tu ai promis izbîndă-n lupte

cu cel viclean şi rău, oricui
dar nu o dai decît acelui
statornic în credinţa lui.
Tu ai promis c-asculţi pe-oricare

îndreaptă rugăciuni spre cer
dar nu răspunzi decît acelor
ce-au gînd curat în tot ce-Ţi cer.
Tu ai promis că eşti de-a pururi

cu toţi ai Tăi în orice fac
dar nu rămîi decît cu-aceia
ce vor trăi după-al Tău plac.
Tu ai promis desăvîrşirea
oricui se străduie mereu
dar nu o dai decît acelui
ce suie dealul cel mai greu.
Tu ai promis tot ajutorul

oricui în lupta vieţii grea
dar nu i-l dai decît acelui
ce luptă cît puterea sa.
Pag. 180
Cap. 16
Leacul dureroasei sfîşieri
U na din cele mai dureroase sfîşieri ale poporului nostru de aproape trei sute de ani
încoace, este problema confesională. Pînă la anul 1700 noi românii am avut o singură
învăţătură şi o singură credinţă creştină. Eram trupeşte despărţiţi în provincii separate şi
stăpîniţi de puteri diferite, dar sufleteşte eram uniţi de acelaşi adevăr de credinţă, aşa cum
am primit Evanghelia de la strămoşii noştri creştini veniţi aici în surghiun, trimişi de
împăraţii romani, pentru statornicia lor în dragostea faţă de Domnul Hristos.
Dar în anul 1700, în zbuciumata noastră istorie a intervenit o răscruce grea. Vrăjmaşii
iubirii şi păcii care ne stăpîneau trupeşte, au reuşit cu promisiuni şi cu daruri pămînteşti să
facă ruptura sufletească, atrăgînd pe episcopul ardelean de atunci, Atanasie, să se rupă de
Biserica de Răsărit şi să se alipească de cea din Apus. O parte din oameni urmărind
uşurările şi necazurile ce li se făceau, l-au urmat. - Dar cea mai mare parte nu. Decît să-şi
împovăreze sufletul, mai bine rabdă orice.
Dar toate cîştigurile trupeşti şi toate uşurările de care s-au bucurat din partea stăpînirii
străine acei români care au trecut de partea Apusului, n-au putut şi nu vor putea niciodată
acoperi nici în cea mai mică parte marea pagubă şi marea durere produsă în sufletul
poporului nostru prin această ruptură.
Prin toată istoria lumii trece ca un fir roşu un mare şi dureros adevăr: că lesne s-au
făcut rupturile sufleteşti, dar că după aceea nici una din acestea nu s-au mai putut reface.
Pentru a face o dezbinare a fost de-ajuns un singur suflet slab care să se lase ispitit, - dar
pentru a reface ceea ce s-a dezbinat, nu-s de-ajuns oricîţi binevoitori.
Iată în 1054 cînd s-a făcut prima ruptură a Bisericii de Apus de cea de Răsărit. Au fost
de-ajuns doar doi episcopi slabi care să se lase biruiţi de ispită, cel de la Roma şi cel de la
Constantinopol, şi ruptura s-a făcut. Au trecut aproape o altă mie de ani de atunci, cîte
lupte şi încercări pentru apropiere şi refacere! - iar rezultatul este că prăpastia e mai mare
decît oricînd.
Pag. 181
Au urmat apoi dezbinările din veacurile Reformei şi Protestantismului. Care din aceste
dezbinări s-au mai refăcut? Care din cei plecaţi s-au mai întors? Care din răni s-au mai
vindecat? - Nici una! Ci fiecare ruptură a mai adus o altă ruptură. Fiecare dezbinător a fost
şi el dezbinat. Iar astăzi este o stare care umple inima creştină de o întristare fără margini.
Trupul bisericii este plin de răni care sîngerează, parcă toate mădularele i-s rupte şi
sfîşiate. Duhul bisericii geme chemînd cu durere pe Domnul ei să vină să-i vindece toate
aceste răni şi sfîşieri pe care satana i le-a produs prin lipsa de veghere a unora dintre
slujitorii puşi să lucreze spre unitate, dar au lucrat spre dezbinare. Spre pace, dar s-au lăsat
ispitiţi de lupte.
T-
Episcopul Atanasie, mişcat de suferinţele poporului asuprit pentru credinţă, s-a lăsat
ispitit de promisiunile mai marilor de atunci şi pentru a uşura starea trupească a poporului
a acceptat să treacă la credinţa “apuseană”. Urmarea a fost că de marile necazuri trupeşti
poporul tot n-a scăpat, dar abia atunci au început marile necazuri sufleteşti. Pînă atunci ne
asupreau străinii din afară, dar de atunci au început să ne asuprească fraţii dinăuntru.
Atanasie s-a dus, dar dezbinarea lui a rămas.
S-au dus pînă şi stăpînirile şi stăpînitorii străini, s-au dus legile şi fărădelegile lor - dar
prăpastia despărţitoare pe care au făcut-o între sufletele noastre nu s-a umplut. S-a vărsat
în ea atîta sînge, atîtea trupuri, atîţia ani, - dar ea este şi astăzi tot mare şi dureroasă.
Iată însă că odată cu vindecarea rănilor naţionale, odată cu eliberarea tuturor
ţinuturilor româneşti de sub împrăştierea dureroaselor stăpîniri tiranice care ne robeau
pămînteşte, marea bunătate a Tatălui ceresc dorea să ne dea ceva şi mai mult - darul cel şi
mai mare al refacerii hotarelor noastre sufleteşti. Dezrobirea din dezbinările sufleteşti.
Eliberarea din dureroasele lupte şi sfîşieri confesionale. Oastea Domnului care era
Lucrarea dragostei Dumnezeieşti pentru vindecarea tuturor ranelor poporului nostru, era
leacul cel ceresc pentru vindecarea sănătoasă şi fericită şi a acestei rane.
Dar diavolul care nu doreşte pacea şi unitatea are totdeauna la îndemînă mijloace
ispititoare spre a înşela pe cei care se lasă ispitiţi de el. Dorinţa de slavă lumească şi
foamea după satisfacţii fireşti - au fost totdeauna cauza ascunsă a tuturor dezbinărilor.
Pentru aceste scopuri oamenii biruiţi de păcat, au scornit înţelesuri noi Învăţăturii Sfinte
numai spre a-şi face o altă partidă în care ei să fie în frunte, fiindcă înainte erau prea
înapoi.
Nu poţi face o dezbinare pînă ce nu afli o altă învăţătură. Satana, vechiul vrăjmaş al
Adevărului, încă din Eden, sub forma şarpelui, i-a învăţat pe oamenii ce s-au lăsat ispitiţi
de el, cum să răstălmăcească Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu. Şi cum să afle un alt înţeles
sfintei porunci, ca să-şi poată ajunge scopul vinovat. După ce a schimbat învăţătura, omul
ispitei schimbă şi credinţa, pentru că credinţa vine în urma auzirii învăţăturii. Cum e
învăţătura care se vesteşte, aşa este şi credinţa pe care o naşte în suflete. Este învăţătura
sănătoasă şi dreaptă? - aşa va fi şi credinţa celor ce primesc această învăţătură! Este
învăţătura falsă, potrivnică, nesănătoasă? - aşa va fi şi credinţa izvorîtă din ea.
T-
Duhul dezbinării este totdeauna un duh agresiv şi îndrăzneţ. Priviţi ce îndrăzneală a
avut ispititorul chiar şi faţă de Domnul Isus. Acest duh ispititor are mereu noi iniţiative.
Scorneşte mereu tot felul de căi noi şi inspiră mereu tot felul de idei noi, - cu o
îndrăzneală uimitoare.
În lucrarea Domnului Isus, acest vrăjmaş iese mereu înaintea oamenilor Adevărului, cu
interpretări viclene. Aşează mereu în calea mărturisitorilor Evangheliei cursele lui
ascunse. Şi croieşte mereu din drumul cel drept potecuţe lăturalnice şi promiţătoare, - spre
Pag. 182
a deforma Adevărul, spre a dezbina mărturisirea, spre a rătăci Calea.

După ce a reuşit să amăgească pe unul, ispititorul îl foloseşte pe acesta ca pe o unealtă,
ca pe un înaintaş, ca pe un steag, spre a atrage pe alţii. Astfel se creează o tradiţie - iar cei
care vin în urmă nu numai că nu mai au puterea să iasă din ispită, ci capătă îndrăzneala să
lupte pentru ea, ca pentru un adevăr mai luminos, batjocorind şi dispreţuind tot ce avusese
mai înainte sfînt, - spre a fi sigur că nu se va mai întoarce la el niciodată.
T-
Aceasta era starea între cele două centre confesionale româneşti din Ardeal în anii
înfiinţării Oastei Domnului. Tot ce făcea Sibiul ortodox, era batjocorit de Blajul greco-
catolic, - şi invers. Nici un cuvînt greu nu era ocolit. Nici o acţiune cît de necreştinească
ar fi fost, nu era ferită dacă prin ea puteau fi înjosiţi şi slăbiţi cei din tabăra vrăjmaşilor.
Toate mijloacele vinovate erau folosite în această luptă nimicitoare dintre fraţi. Minciuna,
răzbunarea şi ura confesională otrăveau gazetele, predicile, cărţile, faptele multora chiar şi
din cei mai de frunte. Nici un cuvînt de dragoste, nici o punte spre apropiere, nici un glas
şi nici o nădejde de înfrăţire nu se mai ivea din nici o parte a celor două cetăţi, care erau
numai fronturi potrivnice. Gazetele lor din vremea aceea sînt cea mai bună şi mai rea
dovadă despre această stare.
T-
Pe nesimţite însă Dumnezeu lucra, prin omul pe care Şi-l alesese spre unirea, spre
zidirea, spre mîntuirea acestui popor. El venea din adînc din trecutul sănătos şi creştin al
neamului sfînt. Din conştiinţa Adevărului primar. Din duhul Evangheliei şi credinţei dintîi,
vestind în fel nou porunca cea veche a dragostei care singură poate reface şi sfinţi iarăşi
totul.
Şi iarăşi numai poporul de jos, tot numai el - a înţeles, a simţit şi a început să
primească solia nouă şi sfîntă a voii lui Dumnezeu. Chiar de la început, în rîndurile Oastei
au intrat suflete atît dintr-o parte cît şi din alta. Între cele două tranşee potrivnice se
ridicase un steag alb de pace şi dragoste. Steagul naşterii din nou, steagul chemării la
picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit. Steagul unei înfrăţiri evanghelice în pacea şi în
sfinţirea - fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14). Şi din cele două
tabere înfocate, începuseră să iasă şi să se strîngă sub acest steag tot mai mulţi ostaşi ai
păcii şi sfinţirii. Ostaşii unei alte lupte, a luptei cereşti pentru scopuri cereşti, pentru
cîştiguri cereşti, pentru biruinţe cereşti.
Ostaşii Domnului din ambele confesiuni se adunau împreună, cîntau şi se rugau
Domnului împreună. Învăţăturile începătoare pentru care mai marii confesiunilor
dezbinate se certau - ei le depăşiseră şi le uitaseră. Lumina cea mare şi nouă a iubirii în
Hristos îi înfrăţea însufleţindu-i pentru munca şi lupta cerească spre mîntuirea tuturor.
Mila de ai lor care erau încă în întuneric, care se urau şi se războiau între ei, - îi făcea
nişte soli ai păcii printre fraţii lor.
Despre adevărul acestei lucrări minunate pe care Duhul Sfînt o făcea în poporul nostru,
mulţi din mai marii credinţei din ambele confesiuni au aflat numai întîmplător - şi mulţi
poate n-au aflat niciodată. Prea mulţi din cei care ar fi avut datoria de conştiinţă să caute
adevărul, să-l afle şi să-l sprijinească, n-au făcut aceasta niciodată. S-au mulţumit doar cu
nişte informaţii aduse pînă la ei de nişte guri ori răuvoitoare ori dezinformate - şi şi-au
făcut o părere de la început rea despre Oastea Domnului, luînd apoi atitudine fie de
împotrivire fie de nepăsare faţă de ea.
Unii au aflat acest adevăr doar întîmplător. Şi cei cu inimă sinceră au fost mişcaţi şi
cuceriţi.
Iată mai jos două exemple:
Pag. 183
T-
“...În fronturile Oastei Domnului avem şi foarte mulţi fraţi greco-catolici. Majoritatea
fraţilor din Nordul Ardealului o formează fraţii greco-catolici. Aşijderea şi prin alte părţi
din Ardeal avem mulţi astfel de fraţi. (Chiar în Oastea noastră de aici din Sibiu, avem fraţi
greco-catolici).
Despre lucrarea de dragoste şi unire pe care o face Oastea Domnului în mijlocul
credincioşilor celor două confesiuni române, dăm mai jos două grăitoare întîmplări din
Nordul Ardealului. Una e de la Cluj din anii trecuţi.
Regretatul şi vrednicul episcop ortodox al Clujului Nicolae Ivan, era, la început rău
informat despre Oastea Domnului. S-a întîmplat însă că mergînd la o sfinţire de biserică în
părţile Huedinului, o ceată de ostaşi care veniseră la sfinţire, şi-au cerut voie să-i facă
arhiereului o manifestaţie de dragoste. Erau vreo sută de fraţi, cu 5 steaguri. Episcopul s-a
bucurat şi l-a întrebat pe preotul locului de unde sînt aceşti fii buni ai bisericii.
- Prea sfinţite, - i-a răspuns protopopul, - întîmplător, toţi aceşti ostaşi sînt... greco-
catolici.
Episcopul Ivan a rămas uimit în faţa acestei înştiinţări - şi pînă la moartea lui a avut
apoi o vie şi caldă admiraţie pentru mişcarea Oastei Domnului, datorită acestei înţelepte şi
iubitoare purtări a fraţilor noştri care au avut lumina Duhului Sfînt în ei.
Cea de a doua întîmplare este asemănătoare cu prima - şi a izvorît tot din această
ascultare de lumina şi voia lui Dumnezeu care îndrumă inimile fraţilor înţelepţi şi iubitori.
Astă vară, părintele episcop greco-catolic din Cluj, Vasile Hosu, călătorind cu trăsura
spre un pelerinaj la mînăstirea Prislop a fost întîmpinat de o ceată de vreo 200 de ostaşi
ortodocşi şi uniţi, care doreau să-l roage ceva.
Episcopul Vasile s-a coborît din trăsură, s-a întreţinut cu ei peste două ceasuri,
ascultîndu-i cu drag şi mergînd apoi cu ei pe jos mai departe pînă la mînăstire.
Iată sînt şi aceste două întîmplări nişte mult grăitoare dovezi despre frăţietatea în
Domnul Isus pe care Oastea Lui a făcut-o şi o face între fiii acestui neam...”
T-
Revista Isus Biruitorul nr. 1 din 1 Ianuarie 1937, pag. 2.
T-
Dar făcătorul împăcării sfîrşeşte adesea prin a fi lovit de amîndouă părţile pe care el
voieşte să le împace. Aşa a sfîrşit Scumpul nostru Mîntuitor, care a venit să împace pe om
cu Dumnezeu. Pe Crucea împăcării El a fost lovit de oameni şi părăsit de Dumnezeu (Isaia
53; Marcu 15, 34).
Aşa şi Lucrarea Oastei. Îndată ce s-au văzut roadele ei, - din amîndouă părţile s-au
năpustit asupra ei bănuielile, ameninţările, loviturile. Sibiului i se părea că fraternizarea
aceasta este o trădare, iar Blajului i se părea că este o cursă.
Atît dintr-o parte cît şi din alta, atît păr. Trifa la centru, cît şi ostaşii Domnului pe
cîmpul Evangheliei, au început să aibă de suferit lovituri.
Iată mai jos dovada unei astfel de greşite înţelegeri cu care au fost văzuţi şi judecaţi
ostaşii Domnului:
T-
Un alt atac contra Oastei Domnului
T-
După atacul din primăvară contra Oastei Domnului cînd dl. Ministru de Interne ne
făcuse “sectari” şi îndemna organele din subordinea dumisale să ne facă tot felul de
necazuri, - un atac tot cu dedesubturi confesionale (dl. ministru este greco-catolic) - iată
ne soseşte alt atac deschis şi pe faţă... De la Oastea Domnului din Beznea jud. Bihor
Pag. 184
primim următoarea veste de uimire:

“Prea cucernice părinte... Vă aducem la cunoştinţă că cu ocazia sfinţirii bisericii greco-
catolice din Beznea, în ziua de 13 octombrie 1929, episcopul greco-catolic de la Oradea
Valer Frenţiu în predica sa, amintind despre sectari numără printre sectari şi pe membrii
Oastei Domnului, acuzîndu-i de lucruri pe care ostaşii nu le-au făcut... Episcopul a zis:
...sînt aici în această comună nişte voinici ai crucii “cruceri”, cu crucea pe piept, aceştia
sînt ca şi sectarii, înşelători. Nu Spiritul Sfînt lucrează în ei, ci lucrul diavolului, etc....
zicînd oamenilor să se ferească de noi ostaşii. Şi aşa ne-a batjocorit fiind noi mulţi ostaşi
în biserică. Iar noi toate le-am suferit şi le suferim după Cuvîntul Mîntuitorului: “fericiţi
veţi fi cînd vă vor batjocori pe voi...”
T-
Nicolae Bereş, preot şi Dumitru Caba, ostaş, com. Beznea, jud. Bihor.
Beznea, la 19 noiembrie 1929.
T-
Urîtă veste, dureros lucru.
“Frumoase” cuvinte la o sfinţire de biserică! Am putea să răspundem pe larg, dar
răspunsul nostru este scurt şi clar: din prisosul inimii vorbeşte gura (Matei 12, 34). Să
judece Domnul între noi (Judec. cap. 24).
Oastea Domnului a atras sub steagurile sale şi o mare mulţime de fraţi greco-catolici.
Noi n-am făcut nici o deosebire ci ne-am adunat cu drag sub acelaşi steag al Scumpului
nostru Mîntuitor, după cuvîntul psalmului: Iată acum ce bine şi ce frumos este să se bucure
fraţii împreună - şi să lupte împreună sub steagul lui Isus (Ps. 133).
Dar păstorii... - crescuţi în acel nenorocit spirit şovin - ne urăsc în zadar... Citind
aceste veşti îţi vine cu adevărat să strigi de durere: iată ce poate face ura... Dar toate
acestea se vor prăbuşi pentru că tot ce este pornit din ură n-are - şi nu poate avea -
binecuvîntarea Cerului de Sus.
Iubiţilor fraţi... Îndoiţi-vă rugăciunile, privegheaţi şi staţi neclintiţi, pînă va trece
fărădelegea”.
T-
L. S. nr. 50 din 8 decembrie 1929, pag. 2.
T-
Mai tîrziu cu cîţiva ani, cînd şi din cealaltă parte a venit nimicitoarea judecată
nedreaptă împotriva părintelui Iosif pentru tot binele pe care l-a gîndit şi l-a făcut Duhul
Sfînt prin el - şi pentru lucrarea de împăcare a bisericilor noastre şi de mîntuirea neamului
nostru - el a fost învinuit din greu şi pentru această lucrare de înfrăţire dintre confesiunile
româneşti.
Iată doar unul din cuvintele lui de îmbărbătare a fraţilor ostaşi greco-catolici, loviţi din
greu de atacurile venite prin foile mitropoliei din Sibiu:
“...De la neuitata adunare din 12 septembrie 1937 din Sibiu. Solia părintelui Iosif către
oştile şi ostaşii greco-catolici...
La sfatul din 12 septembrie 1937 au participat şi delegaţi ai oştilor şi fraţilor ostaşi
greco-catolici. Fr. Miron Dănuţ din Văleni, Satu Mare a adus salutul oştilor greco-catolice
din părţile Maramureşului, iar fr. Gordan Simion de la Bologa, Cluj, a adus salutul fraţilor
greco-catolici din părţile Clujului. La vorbirea fr. Dănuţ păr. Iosif a răspuns următoarele:
Iubiţi fraţi, în Oastea Domnului avem şi o mulţime de fraţi greco-catolici. În Nordul
Ardealului avem zeci de oşti greco-catolice cu mii de fraţi care se ţin de biserica română
unită de la Blaj. Cine i-a adus pe aceşti fraţi în tabăra noastră, în tabăra Oastei? Dragostea
Domnului, iubiţii mei - şi freamătul mîntuirii, pe care l-au simţit în această mişcare
Pag. 185
duhovnicească. Iar dacă i-a adus la noi dragostea şi rîvna mîntuirii, putem noi să le
refuzăm dragostea noastră, casa noastră, familia noastră? Ei sînt fraţii noştri, sînt iubiţii
noştri, strînşi împreună cu noi la picioarele Crucii Mîntuitorului şi ne doare cînd vedem pe
cineva ridicîndu-se cu hule şi cu batjocuri în contra lor. Folosesc acest prilej ca să strig să
se audă pînă acolo unde trebuie să se audă că aceşti fraţi iubiţi nu trebuie batjocoriţi. Într-
o foaie a bisericii nu trebuie să se poată spune despre ei urîta vorbă că sînt “fiii
diavolului” - aşa cum s-a spus (în L. S.).
Iubiţilor fraţi greco-catolici care sînteţi aici vă rog să duceţi fraţilor noştri greco-
catolici de pretutindeni, solia noastră de dragoste. Spuneţi-le să nu descurajeze pentru
hulele care s-au ridicat contra lor - ca şi contra noastră. Spuneţi-le că noi îi avem pe toţi în
inima noastră, în dragostea noastră, în casa şi în familia noastră. Spuneţi-le îndeosebi din
partea mea că îi port pe toţi în inima mea. Spuneţi-le că eu îi iubesc şi pe ei cu aceeaşi
dragoste sfîntă cu care îi iubesc şi pe ceilalţi fraţi... ca pe nişte scumpi copilaşi pe care i-
am născut la o viaţă nouă prin lacrimile şi suferinţele mele...”
Părintele Iosif recomandă apoi adunării pe fratele greco-catolic Augustin Toma din
Vecerd, jud. Teremia Mare. “Aşa a voit Dumnezeu - spune păr. Iosif - ca acest frate să fie
al treilea care s-a înscris în Oaste şi să fie greco-catolic. Acest frate a scris dulcea poezie-
cîntare: O, ce dulce-I Domnul Sfînt.
T-
Revista Ostaşul Domnului nr. 1 din 17 octombrie 1937, pag. 3.
T-
Mai tîrziu, după 250 de ani, cînd s-a răspuns dezbinării lui Atanasie cu judecata
talionului “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, - adîncul ranei tot nu s-a vindecat,
pentru că metoda nu era cea potrivită. Rana acoperită deasupra coace şi ustură tot
nevindecată în adînc. Pentru că adevărata vindecare o face numai Hristos. Şi metoda cea
bună este numai cea a Evangheliei Lui, a iubirii Lui, a înfrăţirii şi păcii adusă de El prin
naşterea de Sus.
Prin Oastea Domnului, Duhul Sfînt aducea bisericii şi poporului nostru leacul tuturor
dureroaselor sfîşieri. Dar mai marii bisericii ca şi mai marii poporului n-au înţeles la
vremea sa această Lucrare şi au zădărnicit-o.
Însă cîndva, cînd se va înţelege cu adevărat acest lucru şi cînd se va dori cu adevărat
vindecarea deplină a acestei stări, - acel om destinat vreodată ca să facă această lucrare, -
fie privind aspectul religios fie privind aspectul naţional ori social al acestei probleme, -
să ştie că nu va putea ajunge la rezultatul cel bun, decît urmînd calea arătată de Duhul
Sfînt prin părintele Iosif: Calea dragostei lui Hristos şi a unirii duhovniceşti sub Crucea
Lui.
Această fericită cale este cea experimentată de Oastea Domnului.
Dar şi asupra acestei probleme vom mai reveni.
T-
Pag. 186
Candelă de rugăciune
Candelă de rugăciune
gînd spre ceruri nălţător,
duh smerit trudind s-adune
mîntuire tuturor.
Aşa eşti tu Lucrarea Sa

şi Domnul e răsplata ta
viaţa ta este Hristos
El Ţelul tău cel luminos.
Îndelung ispăşitoare
din abateri şi din vini
darnic înţelegătoare
pentru prieteni şi străini.
Răsplătind cu bunătate
răul îndelung purtat,
pentru zări descătuşate
rugătoare necurmat.
Ne-ncetat să arzi fierbinte

către cer cu foc duios
pentru tot ce-aştepţi nainte
spre slujirea lui Hristos.
Nimic nu poate sfîşia trupul Bisericii atît de mult ca nesupunerea, neascultarea şi

mîndria.
T-
Pag. 187
Noi sîntem ostaşii
Noi sîntem ostaşii Credinţii

în Tatăl Ceresc Dumnezeu
precum au ţinut-o părinţii
trăind al Scripturii credeu
- Lucrînd şi luptînd cu credinţă
grăbim viitorul frumos
trăind-o cu-ntreaga fiinţă
slujim şi vestim pe Hristos.
Noi sîntem ostaşii Nădejdii

puternice-n Domnul Isus
statornici prin orice primejdii
nălţînd steagul Lui tot mai sus.
- Lucrînd şi luptînd cu nădejde
un gînd fericit ne-ntăreşte
slujim şi slăvim pe Hristos.
Noi sîntem ostaşii Iubirii

aprinsă de Duhul Cel Sfînt
să ducem solia-nfrăţirii
la toţi în Hristos pe pămînt
- Lucrînd şi luptînd cu iubire
vestindu-L cu-o sfîntă trăire
slujim şi slăvim pe Hristos.
Pag. 188
Cap. 17
Lupta cu leul, lupta cu ursul...
P rintre semnele vremilor din urmă, spun Sfintele Scripturi că vor fi atît slăbirea
credinţei adevărate cît şi înmulţirea credinţelor dezbinătoare de fraţi şi de biserică.

T-
Împreună cu războaiele, cu tulburările, cu cutremurele de pămînt, cu bolile şi cu toate
celelalte semne ale apropierii Sfîrşitului, profeţite de Mîntuitorul nostru Isus Hristos,
plaga dezbinărilor şi potopul învăţăturilor felurite, începu să se abată asupra omenirii
odată tot cu primul mare război.
Frămîntările aduse de marele război au schimbat nu numai stările dinafară a ţărilor ci
şi stările dinăuntru ale oamenilor.
O mai mare sete şi foame după Cuvîntul lui Dumnezeu se trezi în suflete - iar această
dorinţă făcu pe oameni să caute ceva mai adînc şi ceva mai mult. Era ceva de la Dumnezeu
în trezirea acestui dor sfînt. Duhul Sfînt sufla peste sufletele oamenilor şi le făcea să
dorească după aflarea mîntuirii. Nesiguranţa lucrurilor din lume, făcea pe oameni să caute
pacea şi siguranţa lor în Dumnezeu.
Ce mare datorie avea biserica atunci să vină în întîmpinarea acestei forme şi sete
duhovniceşti, împărţind din belşug mulţimilor pîinea şi apa cea vie a Cuvîntului Ceresc.
Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător. El are mereu putere nouă şi har nou. El oferă
mereu mijloace noi şi metode noi, pentru stările mereu mai noi prin care trece omul şi
omenirea. Dar biserica şi mai marii ei n-au înţeles totdeauna acest mare adevăr. S-a
mulţumit de sute de ani cu un tipar vechi, cu nişte forme statice, cu nişte metode bune
cîndva şi vii, - dar în vremile noi şi în stările noi ale omenirii de azi în continuă
transformare, acestea nu mai erau de-ajuns. Acei oameni ai bisericii care înţelegeau acest
mare imperativ al vremii, această mare trebuinţă a sufletelor, această mare ocazie a
Evangheliei, - erau însă prea puţini. Toţi lucrătorii Domnului trebuiau atunci să iasă cu
toată puterea la semănatul grîului sfînt în ogorul sufletesc al oamenilor arat de frămîntările
şi necazurile războiului. Dar aceşti lucrători în cea mai mare parte a lor - dormeau.
Dormeau în lene şi în ispite, dormeau în lăcomie şi în afaceri lumeşti, dormeau în politică,
dormeau în păcatele veacului...
Pag. 189
Atunci a venit vrăjmaşul cel harnic care nu doarme - şi a început să semene el în acest
ogor pregătit. A început să semene tot felul de învăţături de la cele mai mult primejdioase
pînă la cele mai puţin...
Multe căi pot părea omului bune, - spune Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu, - dar pe
urmă se văd că duc la moarte (Prov. 14, 12).
Prin noutatea lor, aceste învăţături au prins uşor, căci fiii veacului acestuia sînt mai
înţelepţi decît fiii luminii (Luca 16, 8). Cel rău ştie să se folosească în scopurile lui de
marile prilejuri, mult mai înţelept decît greoii slujitori ai binelui. Lucrătorii Evangheliei se
trezesc abia cînd văd ogorul plin de neghină. Şi nici nu ştiu cînd a fost semănată fiindcă ei
dormeau, o văd numai cînd a crescut mare.
T-
Noi nu vom spune niciodată că toţi acei care apără forma sînt greşiţi. Dacă au un cuget
curat, ei vor ajunge să afle şi Miezul.
Noi nu vom spune niciodată că toţi cei care mărturisesc pe Hristos într-un fel
evanghelic deosebit în forma sa dinafară de al nostru - sînt lucrători ai vrăjmaşului.
Sîntem adînc încredinţaţi că mulţi dintre ei sînt nişte minunaţi copii ai lui Dumnezeu
care au adus pe calea mîntuirii multe suflete.
Dar nici nu vom putea spune niciodată, că sub orice motiv ar fi făcută, dezbinarea
credinţei este după voia de Dumnezeu. O dezbinare trebuie să vină. Dar o dezbinare de
către păcat, nu o dezbinare de către credinţă!
Dacă în biserica Domnului lucrurile ajung la un moment dat într-o stare rea, atunci cei
care văd răul şi doresc binele nu trebuie să lovească în învăţătura care este bună, ci să
lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc ci calcă această învăţătură.
Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun şi rămîne veşnic bun în biserică, ci
împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mîntuitorul (Luca 19, 45-46). Păcatul
trebuie să iasă afară din biserică, nu cei care luptă contra lui.
Este sigur că nu e uşor să lupţi împotriva păcatului care a prins nişte rădăcini atît de
adînci şi atît de întinse. Dar tot atît de sigur este şi că “dacă doi sau trei se unesc” şi luptă
în numele lui Hristos - ei pînă la urmă tot vor învinge.
În acest punct este rostul Oastei Domnului.
T-
Dar în acest punct stă şi marea greşeală pe care au făcut-o şi o fac mulţi din cei care
caută şi care vestesc mîntuirea lui Hristos. Fac binele acesta rău. Doresc să împlinească
porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu preţul unei călcări tocmai a
ei.
Ţinta poruncii este dragostea - spune Sfînta Scriptură. Dragostea care vine dintr-o
inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Dar unii s-au depărtat de
acestea şi au rătăcit... ei vor să fie învăţători ai Legii - şi nu ştiu nici măcar ce spun şi ce
urmăresc... (1 Tim. 1, 5-7).
Dragostea lui Hristos ne strînge cu ai noştri şi ai Lui - nu ne împrăştie de ei (2 Cor. 5,
14). Dragostea lui Hristos ne uneşte cu fraţii noştri - nu ne desparte de ei (Evrei 10, 24).
Dragostea lui Hristos ne păstrează în biserica noastră, nu ne scoate din ea (Matei 18, 17;
Efes. 5, 23; 1 Tim. 3, 15).
Aşa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toţii. Acolo unde au fost aşezaţi de
El! Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a
fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit. Iar credinciosul trezit
de Duhul Sfînt trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut.
Dacă “învăţătorii” păcătuiesc, nu învăţătura e vinovată, ci vinovaţi sînt cei care o
Pag. 190
calcă. Acei oameni care se trezesc la mîntuire trebuie să părăsească păcatul, iar nu
biserica. Ea este Casa lui Dumnezeu cea adevărată. Ea este aceea care are în ea învăţătura
şi darurile mîntuitoare de la început. Acei ce doresc mîntuirea trebuie să părăsească nu
credinţa ci păcatul. Trebuie să lupte ca să iasă din biserică răul care s-a strecurat în viaţa
celor care au ajuns în slujba Domnului, nu să lupte împotriva ei, care este Casa lui
Dumnezeu.
Dar dacă cei care dorm în formalism fac un păcat, - mulţi din cei care se trezesc din el
fac două. În primul rînd părăsesc Calea cea care trebuie să le rămînă una şi pe totdeauna.
Iar în al doilea rînd croiesc alte căi lăturalnice care măresc răul prin ura confesională, prin
bîrfiri şi judecăţi răuvoitoare, prin certuri de partide şi de interes aţîţătoare de pizmă şi de
porniri vinovate.
T-
Duhul acelor dezbinări, este duhul sectar.
Omul acelor certuri vinovate este sectarul.
Şi partida acelor interese potrivnice voii lui Dumnezeu, potrivnice poruncii
Evangheliei, stricătoare a unităţii curate şi semănătoare a urii între fraţi, - îngustimea
aceasta intolerantă şi crudă, - aceasta este secta. Aceasta este neghina. Aceasta este
semănătura vrăjmaşului în biserica Domnului şi în ogorul lui Hristos. Căci duhul acesta,
omul acesta şi partida aceasta face pretutindeni răul iar nu binele.
T-
Împotriva acestui fel rău şi neevanghelic de vestire a Evangheliei - s-a ridicat Oastea
Domnului, mărturisind trezirea naşterii din nou şi trăirea cea vie pentru Hristos - în
biserica şi în credinţa noastră strămoşească.
Părăsim păcatul nu învăţătura.
Ieşim din lume nu din biserică.
Ne lepădăm de satana nu de credinţă.
Ne schimbăm inima nu confesiunea.
Şi stricăm obiceiurile rele nu pe cele bune.
Dacă ne-am ridicat “împotriva literei care omoară Duhul”, ne ridicăm şi mai hotărîţi
împotriva rătăcirii care de asemenea Îl omoară.
T-
Lupta aceasta n-a fost uşoară. Oamenii interesului şi leneviei dinăuntrul bisericii,
supăraţi de lumină, se repezeau s-o nimicească. Oamenii interesului dezbinării din afara
bisericii - tot aşa.
Şi astfel între aceste două tabere din care unii Îl vestesc pe Hristos din duh de ceartă
iar alţii din slavă deşartă - Lucrarea cea sănătoasă a lui Dumnezeu, trebuie să-şi ducă lupta
pentru Adevărul mîntuitor sub tot felul de lovituri ale acelor două feluri de potrivnici. Prin
amîndouă aceste duhuri, vrăjmaşul caută să înăbuşe mişcarea cea sănătoasă trezită şi
însufleţită de Duhul Domnului.
Amîndouă aceste partide şi aceste două duhuri, ale formalismului şi ale sectarismului,
între ele se urăsc de moarte unul pe altul, dar împotriva Duhului curat al Oastei Domnului
aceste două duhuri se unesc. Formalismul comod şi decăzut bîrfeşte Lucrarea Domnului
numind-o “sectă”. Iar sectarismul îngust şi interesat o bîrfeşte numind-o “formalism”...
Numai fiii lui Dumnezeu, atît din o parte cît şi din alta o văd ca pe puterea Duhului Sfînt
care aduce mîntuirea tuturor acelora care o caută, în felul cel minunat pe care l-a vestit sf.
ap. Pavel, sf. Ioan Gură de Aur şi toţi Sfinţii Părinţi şi martiri ai Bisericii pînă astăzi.
În misiunea aceasta grea, pe calea aceasta îngustă, Oastea Domnului a avut de la

Pag. 191
începutul ei de dus o luptă uriaşă şi neegală. Era ca un miel care avea de luptat cu un leu şi
cu un urs. Amîndoi aceşti vrăjmaşi se puteau folosi de orice fel de arme împotriva Oastei -
şi le şi foloseau. Dar ea nu putea folosi împotriva lor decît armele nevinovăţiei şi ale
Duhului.
T-
Aceste două duhuri potrivnice al formalismului şi al sectarismului, au fost de la
început cei doi mari vrăjmaşi duhovniceşti împotriva cărora Domnul a ridicat Oastea Sa.
Aceştia sînt şi rămîn primejdiile şi nenorocirile Oastei. În prăpastia celui de la stînga şi a
celuilalt de la dreapta, au şi căzut şi cad încă foarte mulţi din cei care au pornit pe calea
sănătoasă de mijloc, adevărată şi mîntuitoare dar foarte strîmtă printre aceste două
prăpăstii.
T-
Omul lui Dumnezeu prin care Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos a iniţiat
Lucrarea cerească a Oastei Domnului a înştiinţat mereu despre primejdia acestor două
prăpăstii şi a luptat mereu împotriva acestor două duhuri nimicitoare de statornicie,
nimicitoare de unitate, şi pînă la urmă nimicitoare de mîntuire.
Iată un exemplu despre cum ducea păr. Iosif lupta împotriva formalismului lipsit de
putere şi gol de conţinut. Tot ce a spus el în privinţa aceasta se poate rezuma în exemplele
pe care le redăm mai jos:
“...Temeiul şi temelia mîntuirii noastre este Isus Cel Răstignit. Toate Scripturile ne
spun acest lucru (Ioan 3, 16; Fap. Ap. 4, 12)... A căuta mîntuirea înafară de acest Izvor al
mîntuirii înseamnă a pierde vremea şi a pierde mîntuirea... A căuta mîntuirea fără Isus Cel
Răstignit este a încerca să faci pîinea fără făină... E o slăbiciune generală a creştinilor de
azi de a-L lăsa afară pe Isus Cel Răstignit din frămîntările mîntuirii lor... Diavolul e şiret
mare. El lasă creştinilor frămîntările mîntuirii, el lasă creştinilor toate rînduielile, toate
obiceiurile, toate formele. El îşi bate capul doar cu un singur lucru: să le fure făina din
pîine, să le fure mierea din fagure, să-L fure pe Isus Cel Răstignit din frămîntările
mîntuirii lor. Se zice că nicăieri nu doarme mai liniştit diavolul decît acolo unde se
păstrează cu sfinţenie toate rînduielile şi datinile, dar lipseşte Isus Cel Viu, viaţa şi puterea
din El... De aceea sf. Pavel Îl apără cu atîta îndîrjire pe Isus Cel Răstignit faţă de “litera
legii”, faţă de “păzirea poruncilor”.
Astfel de luptători se cer şi azi. Căci ispititorul parcă aici a făcut cele mai mari ravagii
sufleteşti... Şi le-a făcut chiar acolo unde Isus Cel Răstignit trebuia apărat mai cu hotărîre.
Eu mă uit spre pildă şi la biserica romano-catolică şi văd un lucru care mă doare. Cultul
exagerat ce s-a făcut şi acolo în timpul din urmă cu sf. Tereza, este o mare greşeală. Citesc
foaia lor Lumina Creştinului din Iaşi - şi în fiecare număr se publică nume şi daruri de
bani de la cei ce spun că sf. Tereza i-a mîntuit din fel de fel de necazuri şi vor ajutorul ei.
“Trimit 200 de lei pentru ajutorul ce mi l-a dat sf. Tereza de am scăpat de un mare necaz” -
scrie unul. “Trimit 100 de lei să-mi ajute în dorinţa pe care o am - scrie altul - rezervîndu-
mi dreptul să întregesc suma aceasta, dacă îmi va ajuta”. Un adevărat tîrg. Eu de cîte ori
citesc această urîtă pagină îmi vine să plîng şi să zic ca sf. ap. Pavel: dacă oamenii se pot
ajuta şi mîntui în felul acesta, apoi “în zadar a murit Hristos” (Gal. 2, 21). Jertfa Lui este
de prisos.
...Noi însă Îl vom vesti mereu numai pe Isus Cel Răstignit, oricîte împotriviri se vor
ridica împotriva noastră... Căci ştim şi credem că numai în Numele Lui şi în puterea Crucii
Lui este viaţă şi mîntuire adevărată...”
T-
(“Ceva despre Credinţă”... O. D. nr. 40 din 2 octombrie 1932).
Pag. 192
T-
Cu cîţiva ani mai tîrziu, cînd lupta între Duhul care dă viaţă şi ‘litera care omoară”
ajunsese la cea mai înverşunată formă în istoria Oastei Domnului, cuvîntul testamentar al
păr. Iosif a răsunat ca un îndreptar şi ca un legămînt de foc. În mijlocul a sute de fraţi
veniţi din toată ţara la marea adunare de Rusalii de la Sibiu în anul 1935, el exprima
limpede cu toată durerea dar şi cu toată hotărîrea adevărata esenţă a luptei Oastei
Domnului în biserică şi tot rostul ei mîntuitor, - în cele de mai jos:
“...Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frămîntările mîntuirii pe care le
vedem în Sfintele Scripturi. Şi în special Oastea este una din frămîntările vieţii primilor
creştini. Ca şi viaţa primilor creştini Oastea este opera Cincizecimii... Ea a ieşit din
lucrarea şi revărsarea Duhului Sfînt. De aceea i-am şi ales ca praznic special Praznicul
Duhului Sfînt. În istoria mîntuirii neamului omenesc Cincizecimea este un hotar de viaţă
nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus
pecetea Duhului Sfînt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi
aceştia împreună - apostoli şi credincioşi - au format biserica cea adevărată, biserica cea vie,
biserica Duhului Sfînt.
Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai
minunat decît să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua
Cincizecimii... (Fap. Ap. 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mîntuitorul a aflat în lume “litera legii”. Puterea
“literei legii” ajunsese la culme - ca să zic aşa - atunci cînd L-a răstignit pe Fiul lui
Dumnezeu. Cincizecimea a omorît această literă şi a slobozit în lume Duhul.
Se ridică însă şi aici marea întrebare: de ce n-a rămas pînă la sfîrşit această operă a
Duhului Sfînt? De ce n-a rămas pînă la sfîrşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci
doar nu se poate tăgădui adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini.
Creştinătatea de azi pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor - este
ceva necunoscut... e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se
împlîntă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.
Întrebarea de ce a slăbit viaţa primilor creştini nu e greu de dezlegat. Creştinismul a
ajuns acolo unde este azi pentru că creştinii n-au rămas în “duh” ci rînd pe rînd s-au întors
iarăşi la “literă”. În viaţa creştinătăţii în istoria mîntuirii s-a dat şi se dă o mare bătălie
între duh şi literă, între creştinismul cel gol şi între creştinismul cel plin de Duhul Sfînt.
Creştinii cei dintîi cîştigaseră cu totul această luptă, biruiseră cu totul “litera”. Dar în
scurgerea vremii, încetul cu încetul “litera” a început iarăşi a omorî “duhul”... creştinii s-
au întors iarăşi la literă, la acele “începuturi slabe şi sărăcăcioase” cum le numeşte sf. ap.
Pavel. Încă pe timpul ap. Pavel vedem o luptă îndîrjită între duh şi literă. Litera prinsese
iarăşi putere... şi pe urmă litera a biruit. Creştinismul s-a golit de duh şi s-a umplut iarăşi
de literă.
Foarte bine, - va zice cineva, - dar biserica a rămas! Da, e adevărat, Biserica cea
întemeiată în Ziua Cincizecimii a rămas şi va rămîne pînă la sfîrşitul veacurilor. Dar răul
este că rînd pe rînd biserica şi-a pierdut tot mai mulţi şi tot mai mulţi din copiii ei cei
duhovniceşti, din copiii ei cei adevăraţi.
Zice sf. ap. Pavel: Nu ştiţi că trupul vostru este biserica Duhului Sfînt care locuieşte în
voi? (1 Cor. 6, 19). ...Ei bine, tocmai această Biserică, Biserica Duhului Sfînt din noi, a
slăbit şi s-a stricat în curgerea vremii... Creştinii duhovniceşti au început a deveni
lumeşti... Iar din “biserica” lor a fugit Duhul Sfînt şi s-a aşezat duhul lumesc. A zburat
“Porumbelul” şi s-au aşezat ciorile păcatului. Litera şi lumea au omorît duhul. Astfel că
despre mulţi creştini s-ar putea zice: voi sînteţi biserica duhului veacului acestuia.
Pag. 193
Şi fireşte că odată cu aceasta s-a resimţit şi a slăbit şi biserica, pentru că Biserica o

formează copiii ei cei vii, fiii ei cei duhovniceşti.
Aici intră rosturile Oastei şi istoria Oastei. Noi ostaşii Domnului am fost învredniciţi
de Domnul ca să fim cercetaţi cu Duhul Lui Cel Sfînt. Un vînt ceresc a suflat peste noi şi
ne-a trezit la o viaţă nouă. O Cincizecime ne-a născut din nou cu putere şi ne-a trezit ca pe
primii creştini. Noi eram “morţii” din viile lui Ezechiel. Ne omorîse “litera” şi păcatul. Iar
din moartea aceasta ne-a înviat numai suflarea Duhului Sfînt. Duhul Sfînt a făcut din noi
fraţi şi surori. Duhul Sfînt a înviat între noi trăirea şi frăţietatea din viaţa primilor creştini.
Duhul Sfînt a făcut adevărate minuni cu noi.
Biserica ar trebui să se bucure de această revărsare căci ea s-a întărit prin această
minune. Şi nu ne putem închipui că biserica ar putea să urască pe cei mai buni copii ai ei.
Ne îngrozim şi numai la gîndul că ar putea să se împlinească cele de la Ioan 9, 25, să fie
alungaţi tocmai cei ce strigă: “orbi eram şi acum vedem!”
Multe biruinţe a făcut Oastea Domnului, dar cea mai mare eu socot că este lupta ce a
dat-o cu litera. Din creştinii de “literă” a făcut creştini de “duh”. Din creştini de nume a
făcut creştini de faptă.
Şi lupta aceasta iubiţii mei nu e gata. Ea se dă încă cu furie, căci satana tot aici se
învîrte: ca să fure Duhul din Oaste. Să fure miezul ca să rămînă numai găocile.
Iubiţii mei, în frămîntarea de acum din Oaste eu văd bătaia dintre duh şi literă. Marea
bătălie se dă azi la punctul acesta: o va birui pe Oaste litera, sau o va birui ea pe literă! La
punctul acesta cădem sau biruim. La punctul acesta va cădea Oastea sau va birui. Va
rămînea sau va pieri. Oastea va trăi şi va birui numai pînă ce va sta sub suflarea şi
revărsarea Duhului Sfînt. Cînd va zbura din ea Porumbelul acesta, Oastea şi-a sfîrşit viaţa.
Va rămînea în ţara aceasta mai mult doar ca o “societate”.
Iubiţii mei, eu mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine un vas slab şi nevrednic, m-a
folosit Domnul în lupta aceasta. Şi dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniştea, mi-am
pierdut averea, mi-am pierdut viaţa, - nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu, şi pînă la
ultima mea suflare voi lupta ca să biruie duhul.
În şcoala apostolului Pavel am învăţat ca să-L apăr cu îndîrjire pe Isus Cel Răstignit,
faţă de litera legii. Şi pînă la sfîrşit Îl voi apăra. Şi dacă în lupta aceasta mi se cere său dau
şi preţul vieţii, sînt gata să-l dau oricînd.
Voi striga şi pe fraţii mei de la fronturi să stea şi ei în lupta aceasta pînă la sfîrşit,
făcînd strajă cu toţii în jurul lui Isus Cel Răstignit. Să nu ne fure satan pe Isus Cel
Răstignit. Să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit...
...Şi dacă în acest război ceresc ni se cer şi jertfe, dacă sîntem prigoniţi şi urîţi, - noi să
dăm slavă lui Dumnezeu. Acestea sînt o mărturie că sîntem cu adevărat pe cîmpul de luptă
al Domnului. Să luptăm pînă la sfîrşit pe acest cîmp de luptă ca să dobîndim pe urmă
cununa vieţii celei veşnice...”
T-
(Din cuvîntarea păr. Iosif ţinută la Rusalii în adunarea O. D. din Sibiu - Isus Biruitorul nr.
26 din 23 iunie 1935)
T-
Aceasta era misiunea Oastei în biserică - şi tot aceasta a fost şi cauza pentru care a fost
şi va fi ea nesuferită de oamenii “literei”. De oamenii uscaţi şi morţi în nişte forme cu
înfăţişare de evlavie dar fără viaţă creştină, fără roadele Duhului Sfînt, fără Hristos Cel
Viu şi Mîntuitor.
T-
Dar precum a luptat Oastea de puternic şi de hotărît împotriva duhului formalist,
Pag. 194
împotriva acestui “duh al literei” din biserică, spre a turna în formele cele frumoase ale
învăţăturii adevărate viaţa cea sănătoasă şi lucrătoare a unei credinţe rodnice prin Duhul
Sfînt, - tot aşa de puternic şi de hotărît a avut de luptat Oastea Domnului şi împotriva
duhului sectar. Împotriva acelui duh de rătăciri şi dezbinări care se năpustea împotriva
bisericii vii şi împotriva Adevărului mîntuitor cu tot atîta furie ca pe vremea sf. ap. Pavel.
Într-adevăr cînd citeşti despre lupta cea plină de hotărîre şi de durere pe care au dus-o
sfinţii apostoli încă de la început împotriva acelor “vînturi de învăţături, prin viclenia
oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire care purtau pe unii fraţi încoace
sau încolo”, ca pe nişte corăbii fără cîrmă, ca pe nişte copii fără minte (Efes. 4, 14-15) - îţi
vine să te întrebi cu amărăciune: cum pot unii să treacă aşa de repede de la Cel care i-a
chemat prin harul lui Hristos (Duhul Sfînt) - la o altă evanghelie (Gal. 1, 6).
Împotriva acestor tulburători şi dezbinători ai fraţilor, ai adunărilor, ai bisericii
Domnului au avut de luptat toţi sfinţii apostoli, adică toţi cei care doreau biserica cea vie
plină de roadele Duhului Sfînt, - şi care luptau pentru ea. De la prima Epistolă şi pînă la
ultima, prin tot Noul Testament trece ca un fir roşu lupta aceasta împotriva credinţelor
rătăcite şi rătăcitoare.
Vrăjmaşul mîntuirii este foarte viclean. După ce îl scapă pe om din laţurile “literei
moarte”, el îi pune în cale laţul învăţăturilor dezbinătoare şi străine, cele două duhuri
nimicitoare care pîndesc şi dintr-o parte şi din alta calea mîntuirii, care sînt în slujba
aceluiaşi vrăjmaş. Cînd omul se trezeşte din moartea “literei”, cînd sufletul o ia pe calea
cea vie, pe urmele Domnului Isus, pe drumul trăirii cu fapta şi cu adevărul în slujba
Evangheliei în Biserica cea care este “Casa lui Dumnezeu, Stîlpul şi temelia Adevărului”
(Matei 21, 12-13; 1 Tim. 3, 15), - atunci vine ispititorul cu alt mijloc şi mai viclean.
Atunci vine cu o amăgire şi mai primejdioasă şi îl face pe om să sară peste drumul cel
strîmt în cealaltă prăpastie, în rătăcirea cea sectară, de care se întrista sf. ap. Pavel cînd le
scria romanilor: Vă îndemn fraţilor să vă feriţi de cei care fac dezbinări şi tulburare
împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o de la început. Depărtaţi-vă de ei, căci astfel de
oameni nu slujesc lui Hristos ci pîntecelui lor; şi prin vorbiri dulci şi amăgitoare ei înşală
inimile celor lesne crezători (Rom. 16, 17-18). Sau cînd scrie corintenilor atît de îndurerat:
...într-adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt isus pe care noi nu l-am
propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă
evanghelie pe care n-aţi primit-o - oh, cum îi îngăduiţi de bine... Oamenii aceştia sînt nişte
apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu
este de mirare căci chiar satana se preface într-un înger de lumină. Nu este de mirare dar
că şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii... (2 Cor. 11, 4-15).
Tot aşa vorbeşte despre aceştia sf. ap. Petru (2 Petru 3, 16-18).
Sau sf. ap. Ioan (2 Ioan 10-11).
Sau sf. ap. Iuda, care era atît de necăjit împotriva răutăţii pe care o făceau sectarii
aceştia în biserica Domnului şi în adunările fraţilor, încît toată epistola sa este un puternic
strigăt de durere şi de luptă contra nelegiuirilor acestor ucigaşi de suflete - şi de îndemn la
zidirea pe credinţa preasfîntă de la început, la statornicia în dragostea dintîi (Iuda 3-23).
Mîntuitorul Însuşi înştiinţase că vor veni astfel de duhuri care se vor sluji de unii
oameni spre a răspîndi rătăciri şi pierzare spre a înşela dacă le va fi cu putinţă chiar şi pe
cei aleşi (Matei 24, 23-26).
T-
Oastea Domnului a avut deci şi ea încă de la începutul ei de luptat şi cu această a doua

primejdie. Şi cu acest al doilea vrăjmaş duhovnicesc, cu duhul sectar.
Pag. 195
Pe cît lupta de îndurerat păr. Iosif împotriva “literei” potrivnice Lucrării Duhului Sfînt,
care venea dinăuntrul bisericii, pe atît lupta de îndîrjit împotriva rătăcirii potrivnice
Lucrării Adevărului, care venea dinafara ei. Împotriva acestor duhuri dinafară, el a scris
lucruri pline de o revoltă şi o durere asemenea sfinţilor apostoli sau a sfinţilor părinţi.
Vom reda doar cîteva exemple din decursul primilor ani:
T-
În Lumina Satelor nr. 24 din 22 iunie 1924, scrie: “...aceşti proroci mincinoşi vreau să
vă înstrăineze de biserică - şi vreau să nu vă faceţi datoria faţă de ţară... Ştiu ei că acestea
două au fost reazemul vieţii noastre de neam românesc şi că despărţindu-vă de ele, vine de
la sine rătăcirea...”
De fapt, la începutul de atunci, propaganda sectară nici măcar nu vorbea despre
“naşterea din nou” care azi spun că este botezul nou propovăduit de ei. Ci toată vorbirea
lor era întemeiată doar pe ura contra preoţilor şi pe motivarea cu păcatele acestora.
Iată de exemplu scrisoarea pe care o publică L. S. nr. 25 din 29 iunie 1924. O
transcriem exact cum este scrisă, ca să se vadă nu numai răutatea ci şi prostia rătăcirii:
“Un pocăit”. Lumina Satelor din duminica trecută a ajuns şi în mîna unui “pocăit”.
Cătrănit omul de adevărurile spuse răspicat în articolul Prorocii mincinoşi, se vede - îmi
trimite următoarea scrisoare pe care îi fac plăcerea să şi-o mai poată citi încă o dată,
tipărind-o aici:
“Domnule Preot!
În gazeta Lumina Satelor din săptămîna trecută am cetit un Articol
despre Greşelile pocăiţilor. Eu întreb pe Dta de unde oare ştii Dta
minciună asta. Ori ai minţit-o chiar D-ta din capul D-tale? Asta nu-i
adevărat. D-ta vrei să fii un Predicator a Minciunii. Vrei D-ta să predici
Evanghelia cu minciuni? Săţi fie ruşine.
Te rog să te pocăieşti de la oroarea D-tale şi să nu mai scrii astfel de
minciuni încontra creştinilor altfel va fi dusă cercetare încontra D-tale.
Cu toată stima.”
- şi nu iscăleşte omul.
Acum să ne înţelegem: cînd faci un lucru şi nu ai omenia să recunoşti că e al tău,
numai creştineşte nu este. Eu o spun: nu e creştin cel ce mi-a trimis scrisoarea fiindcă vrea
să rămînă ascuns în tufă, şi de acolo să ameninţe.
Apoi, oricine ai fi frate, să-ţi citeşti încă o dată scrisul tău şi să te gîndeşti dacă un
creştin adevărat poate să scrie aşa către un preot. Eu nu te judec, dar te dau în judecata
obştii, ca această obşte cu bună credinţă să vadă o dată mai mult cum lucrează “pocăiţii”
(duhul sectar) - şi să fie o dovadă de întărire şi pentru spusele mele din acel articol.
Atît acum. De eşti unul din rătăciţii care rîvnesc încă să afle calea Adevărului, arată-te,
vino la mine şi voi încerca să ţi-o luminez. Iar de eşti fiul pierzării deja, Dumnezeu să Se
îndure de tine şi de sufletul tău, cînd vei avea să dai seamă la Judecată de el...”
T-
Despre multele abateri de la calea Adevărului a unor astfel de oameni, - au apărut în
scrierile păr. Iosif multe dovezi amare. Dar cauza tuturor abaterilor de la credinţă spre
sectarism, se poate încadra în cele spuse de acest luminat om al lui Dumnezeu în articolul
de mai jos:
T-
“Oastea Domnului” şi “combaterea sectarismului”
Despre combaterea sectarismului se vorbeşte mult şi în multe feluri. Noi cu Oastea
Domnului folosim în această combatere munca pozitivă: evanghelizarea.
Pag. 196
Sectarismul nu este, în cele din urmă, decît o însetoşare religioasă după mai multă
păşune duhovnicească. Cînd am dat sufletelor această păşune, ele nu mai pleacă să o caute
în altă parte. Evanghelizarea este singura combatere cu succes a sectarismului.
Combaterea negativă: batjocurile, apelarea la jandarmi, violenţele, - duc tocmai la
rezultatul contrar (de aceea noi nu le folosim).
În combaterea sectarismului, noi cu Oastea Domnului folosim chemarea cea dulce a
Mîntuitorului şi păşunea cea sufletească. În felul acesta am atras în Oaste o mulţime de
suflete care se pregăteau să plece în altă parte. Iată mai jos o pildă din cele multe ce ne
vin:
Scumpe părinte,
Eu, subsemnatul, cît şi soţia mea, am fost pînă în prezent în secta numită baptistă timp
de 4 ani şi aceasta nu pentru că aş fi fost în contra sfintei noastre biserici ortodoxe, ci din
cauză că nu găseam o societate care să fie devotată Domnului.
Cu mare bucurie am aflat acum, prin cartea Intraţi în Oastea Domnului că există
această societate de oameni pocăiţi ortodocşi şi de aceea venim cu rugămintea să ne
primiţi şi pe noi, adică eu şi soţia mea în Oastea Domnului Isus. Noi promitem că vom fi
credincioşi şi ne vom lupta să putem aduce şi alte suflete în Oastea Domnului.
Pentelei Cojocar şi soţia Domnica
Clirucica nr. 762 Cernăuţi.
T-
Istoria va spune ce a făcut Oastea Domnului în direcţia aceasta şi tot istoria
nepărtinitoare şi mustrătoare va spune în cîte locuri şi cîţi au folosit această Oaste (şi în ce
fel) pentru “combaterea sectarismului”.
L. S. nr. 3 din 15 ianuarie 1928.
T-
Marile adevăruri Dumnezeieşti sînt simple şi puternice.
Marii oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu care le-au primit aceste adevăruri direct de la
Dumnezeu, le-au înţeles drept şi le-au grăit limpede.
Dar după aceşti mari oameni adevăraţi de la început, diavolul şi-a adus nu după multă
vreme şi pe marii lui prefăcuţi care băgîndu-se între oameni şi adevăr, zicînd că îl explică
l-au complicat. Şi spre nenorocirea lor şi a omenirii, aceştia în loc de lumini au adus
umbre şi în loc să dărîme un zid au ridicat sute.
Astfel aceştia au făcut ca astăzi oamenii care ar trebui să se numească fericit şi dulce
cu un singur nume ceresc de “creştini”, - se numesc trist şi amar cu zeci de nume lumeşti:
ortodocşi, catolici, protestanţi, baptişti, adventişti, penticostali, - denumiri care în afară au
pierdut sunetele Sfîntului Nume al lui Hristos, iar înăuntru, în majoritatea lor au pierdut
orice asemănare cu Duhul Lui (Rom. 8, 9).
În felul acesta satana i-a învrăjbit într-atîta pe oameni de nu se mai pot apropia unul de
altul. - Şi i-a făcut să se urască în aşa fel că umblă să se nimicească plini de ură unii pe
alţii tocmai în numele “apărării” Evangheliei şi a “vestirii” Adevărului.
Iată cît de bine a înţeles acest adevăr păr. Iosif şi cum atrăgea el atenţia oamenilor
asupra înşelăciunii diavolului:
“Se batjocoreau din Biblie.

Un lucru ciudat am văzut astă vară într-un sat. Într-o strînsură de oameni, doi creştini -
un sectar şi un alt credincios - se batjocoreau din Biblie.
- Voi sînteţi prorocii cei mincinoşi de la Matei cap. atîta şi vers. atîta, zicea unul.
Pag. 197
- Voi sînteţi mormintele cele sparte de la Marcu cap. atîta şi vers. atîta - răspunse
celălalt.
- Tu eşti orbul de la Ioan.
- Tu eşti pomul cel uscat de la Ieremia!...
Şi aşa mai departe curgeau batjocurile biblice. Răsfoiau Biblia şi se batjocoreau cu
Cuvîntul lui Dumnezeu.
Apropiindu-mă de ei, aşteptau să mă bag şi eu în “discuţia” lor, dar eu astfel le-am
răspuns:
- Dragii mei, dacă Isus Mîntuitorul S-ar ivi în această clipă aici, apoi desigur ar lua
biciul în mînă şi v-ar cîrpi pe amîndoi pentru că folosiţi Cuvintele Lui spre a vă batjocori
unul pe altul. Vă batjocoriţi cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Acest lucru nu face parte din duhul
Evangheliei Mîntuitorului. Ascultînd la voi, cei care nu cunosc Biblia îşi vor închipui că
această Carte Sfîntă este o carte de batjocuri.
Amintesc această întîmplare şi pentru ostaşii noştri din Oastea Domnului. Sînt unii
oameni, mai ales între sectari, care stau gata numai de discuţii şi de certuri biblice, certuri
care nu duc la nici un rezultat bun şi la nici un folos sufletesc. Să ne ferim de aceste
discuţii nefolositoare, ascultînd sfatul ap. Pavel: “iar de întrebările nebune şi de sfezile
cele pentru lege te fereşte căci sînt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după una şi a
doua sfătuire, te fereşte (Tit 3, 9-10). Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte să
se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la alt folos decît la pieirea celor ce le
ascultă. Un rob al Domnului nu trebuie să se certe ci să îndrepte cu blîndeţe pe potrivnici
în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa spre cunoaşterea adevărului (2 Tim. 2, 14-24).
Să ne ferim de discuţiile “deşarte şi nefolositoare”. Noi, ostaşii Domnului să ne vedem
de zidirea noastră cea sufletească - şi de lucrul Domnului. Prin rîvna, prin apostolia şi prin
jertfelnicia noastră să facem să strălucească şi să biruiască în lume adevărul şi dragostea
Evangheliei”.
T-
De acest gînd nobil şi sfînt a fost călăuzit acest om al lui Dumnezeu în toată viaţa şi în
toată mărturisirea lui, convins fiind că singură credinţa cea vie şi sănătoasă poate îndrepta
răul cel mare şi poate vindeca rănile cele îngrozitoare pe care le-au făcut în suflete
formalismul şi sectarismul.
Am fost martor odată la o discuţie a părintelui cu un astfel de suflet nenorocit de duhul
sectar. Venise omul nu ştiu de unde şi nu se oprise nici în librărie, nici la administraţie ci
pătrunsese pînă în odăiţa noastră de redacţie unde lucram la o masă cu omul lui
Dumnezeu, grăbiţi să sfîrşim la timp o muncă la foaia Isus Biruitorul.
Părintele scria şi cerceta prin Biblie, adîncit în lucrul sfînt. Intrînd omul, lăsă condeiul
pe masă şi îl întrebă cu bunătate cine este şi de unde vine, aşa cum făcea cu toţi, plin de
răbdare şi de iubire. Mai ales că omul care venea se vedea că e un om foarte simplu:
- Sînt robul lui Hristos şi vin să vă vestesc adevărul.
- Bine frate, - zise înţelegător părintele, - spune-ne ce fel de adevăr ne vesteşti.
- Să vă pocăiţi, căci altfel veţi pieri. Căci numai dacă vă pocăiţi veţi cunoaşte
adevărul. Şi adevărul vă va face slobozi.
- D-ta eşti slobod frate?
- Da, eu sînt slobod. Eu nu mai sînt robul crucii, al bisericii, al sfinţilor. Eu ascult
acum numai de Dumnezeu şi de nimeni altcineva. Dar voi sînteţi încă tot în robia formelor.
- D-ta ne cunoşti pe noi frate?
- Sigur că vă cunosc. Scrieţi la gazetă că puţin aluat dospeşte toată plămădeala...
Pag. 198
- Sărmanul de tine, îi zise întristat părintele de zădărnicia discuţiei cu el, adevărat că

puţin aluat sectar a dospit rău toată plămădeala cea bună pe care o aveai în sufletul tău. Te
rugăm să ieşi şi să ne laşi în pace. Vremea noastră este atît de scumpă - şi n-o putem
pierde fără folos cu astfel de discuţii.
După ce omul ieşi spunînd răstit “Bună ziua”, părintele privi trist şi spuse:
- Sărmanele suflete, cum le-a otrăvit duhul sectar. Ce duh rău este şi duhul acesta!
Vom avea de lupta pînă la moarte contra lui. De ce a binecuvîntat Mîntuitorul pe copii? -
Pentru că ei nu se laudă cu ce nu au şi nu predică despre ce nu cunosc şi nu înţeleg.
T-
În sărbătoarea sf. Gheorghe (23 aprilie) a anului 1930, împreună cu fraţii ostaşi din
Sadu, Tălmăcel şi Sebeşul de Jos, Oastea din Sibiu în frunte cu păr. Trifa au făcut o
frumoasă adunare în comuna Gura Rîului din apropiere de Sibiu. Spunem ceva mai pe larg
cîteva lucruri despre această adunare pentru că cunoaşterea lor va ajuta pe cititor să-şi facă
o dreaptă părere despre adevăr în multe învinuiri pe care le va întîlni mai tîrziu împotriva
părintelui Trifa.
...Din odăile redacţiei de la Sibiu - scria raportul adunării - am plecat o ceată mare de
peste 60 de ostaşi şi ostaşe... cu steagul Oastei în frunte, în două autobuze. Ajunşi în sat,
ne încolonăm în rînduri 4 cîte 4 şi plecăm spre biserică cîntînd Hristos a Înviat. În faţa
bisericii mulţime de popor. Intrăm la vecernie. Slujeşte părintele locului I. Manta şi
părintele Trifa. În strană cîntă ostaşii Domnului.
După vecernie vorbeşte păr. Trifa despre Învierea Domnului în legătură cu naşterea din
nou şi viaţa cea nouă... În comună fiind cîţiva rătăciţi de sectari, părintele Trifa vorbeşte
pe larg despre învăţăturile bisericii şi a Sfintei Tradiţii arătînd pe ce povîrniş apucă cei ce
îşi schimbă credinţa. Aminteşte cu numele o comună unde 11 familii trecute la diferite
secte, în decurs de 8 ani şi-au schimbat credinţa tot la doi ani. Acuma au devenit aproape
toţi “tremurători”, - dar toate semnele arată că nu se vor opri nici aici. Oastea Domnului s-
a înfiripat tocmai să ferească pe oameni de astfel de cumplite rătăciri. Oastea Domnului
este un răspuns la insinuările sectare că numai ei nu beau, nu înjură, etc. Duhul sectar
umblă să atragă sufletele oamenilor pe povîrnişul schimbărilor de credinţă. Oastea
Domnului îi atrage pe oameni spre biserică şi îi redă bisericii ca membrii vii şi luptători...”
T-
L. S. nr. 18 din 4 mai 1930.
T-
Este nevoie mereu să ne întoarcem spre adevărurile curate şi simple de la început,
chiar dacă mai tîrziu aceste adevăruri nu ne sînt totdeauna şi întru totul pe plac. Pentru că
oamenii mari prin care Dumnezeu ne-a vorbit odată, trebuie să fie crezuţi şi ascultaţi
mereu, chiar şi în acele lucruri asupra cărora noi mai tîrziu am primit prea uşor o altă
părere. Dacă felul lor de vieţuire a fost şi a rămas pînă la sfîrşit o luminoasă şi puternică
pildă - toate cuvintele lor sînt adevăruri şi îndemnuri pe care noi urmaşii lor sîntem datori
să le ascultăm ca venind din partea lui Dumnezeu (Gal. 4, 14; 1 Tes. 2, 13; Evrei 13, 7).
Iată în privinţa aceasta un alt adevăr scris de păr. Iosif, cu privire la esenţa problemei
de mai sus:
“...Biblia fiind Cartea lui Dumnezeu trebuie citită cu credinţă, cu rugăciune şi cu
ajutorul Duhului Sfînt, care este Autorul şi Scriitorul ei... Biblia este o Carte scrisă pe
înţelesul tuturor. Dumnezeu S-a îngrijit şi aici ca hrana cea cerească din Biblie să fie la
îndemîna tuturor. Biblia cuprinde cea mai uşoară hrană duhovnicească - pîine şi apă. Cele
mai multe şi mai însemnate din învăţăturile Scripturilor sînt spuse atît de uşor încît şi
copiii le pot înţelege.
Pag. 199
Dar - în Biblie sînt şi mîncăruri duhovniceşti mai grele: sînt şi locuri mai greu de
înţeles. Sînt locuri - mai ales unde e vorba de dogma de credinţă - pe care Sfinţii Părinţi
le-au meditat o viaţă întreagă şi au scris despre ele cărţi întregi. Sînt locuri pe care
soboare întregi le-au putut lămuri. Astfel de locuri nu se ţin de priceperea noastră...
De cîte ori vei da peste un loc greu din Biblie să zici: asta este o mîncare prea grea
pentru mine, să trec mai departe căci slavă Domnului este aici în Cartea aceasta mîncare
destulă.
Însă dureros, foarte mulţi creştini care intră în şcoala cea mare a Bibliei, tocmai în
greşeala aceasta cad: se opresc tocmai la locurile cele grele... Bagseama şi aceasta este o
ispită a diavolului.
Eu m-am gîndit în mine că astfel de creştini sînt în asemănarea omului care mîncînd
peşte, leapădă carnea şi înghite oasele...
...În special sectarii au o deosebită atragere pentru “mîncarea cea osoasă” din Biblie. Îi
vezi pe toate drumurile închirciţi în oase şi încercînd să închircească şi pe alţii... Uitaţi-vă
de pildă la milenişti în ce oase mari şi ascuţite s-au înecat. Uitaţi-vă la toţi sectarii cum se
leagă tocmai de locurile pe care le-au lămurit Sf. Părinţi şi soboarele ecumenice. Pe semne
Sf. Părinţi şi soboarele au greşit - şi vin ei acum să rectifice dogme de credinţă. Asta-i o
greşeală de care tot creştinul trebuie să se ferească. Nu pentru asta ni s-a lăsat nouă
Biblia...
...Noi să citim în Biblie ca să aflăm în ea păşune şi apă pentru sufletul nostru, pentru
rodirea vieţii noastre. Căci slavă Domnului Biblia este plină de astfel de locuri...”
T-
Rev. “O. D.” nr. 1 din 25 decembrie 1929, pag. 8-9.
T-
Iată un alt cuvînt clar asupra adevărurilor de mai sus:
“...Prin unele părţi s-a ivit o învăţătură nouă care spune tot felul de lucruri închipuite
despre lucrarea Duhului Sfînt. Aşa numiţii penticostali spun că Duhul Sfînt S-ar pogorî
într-un chip deosebit asupra lor, provocîndu-le ameţeli, aiureli, adormire şi alte stări în
care pot spune lucruri noi vorbind “în limbi”. Inochentiştii din Basarabia spun nici mai
mult nici mai puţin decît că Duhul Sfînt S-ar fi întrupat într-un păcătos de pămîntean cu
numele Inochentie.
Ce greşeli mari şi ce hule la adresa Duhului Sfînt... să spui că El vorbeşte prin ameţeli,
prin somnuri şi prin fel de fel de aiureli şi scamatorii. Rătăcirea aceasta se ivise şi pe
vremea Sf. Părinţi. Iată ce scrie un sf. părinte despre ea:
“Unii atribuiesc Duhului Sfînt lucruri neadevărate făcîndu-L provocator de ameţeli şi
aiureli în care spun că ei au parte de noutăţi surprinzătoare şi lucruri deosebite. Le place
să vorbească mult despre aşa numita “lumină internă” dar care de fapt este întunecime. Ei
ridică aceste luminări obscure deasupra luminii Cuvîntului lui Dumnezeu spunînd că lor li
s-au descoperit în somn sau vedenii, lucruri minunate... Asta ar însemna că pe ei Duhul
Sfînt i-ar învăţa mai mult decît stă scris în Sfînta Scriptură... Nimeni n-ar trebui să asculte
astfel de învăţături greşite... Chiar şi unele suflete binecredincioase spun că ar fi avut
astfel de “descoperiri”.
Nu se poate pune la îndoială, - Duhul Sfînt ne aminteşte desigur, cele spuse de Hristos.
Dar numai pe acelea! Acela care îndrăzneşte să spună că lui, Duhul Sfînt i-a descoperit
ceva ce nu se află în Biblie, acela este un mincinos. Duhul Sfînt nu trece niciodată peste
Cuvîntul scris, precum Însăşi Mîntuitorul a spus acest lucru: “căci El (adică Duhul Sfînt)
va lua din ceea ce este al Meu - şi aceea vă va vesti”. În nici o formă, Duhul Sfînt nu trece
peste ceea ce a învăţat Domnul Isus Hristos. Prin ajutorul Duhului Sfînt înţelegem ceea ce
Pag. 200
a învăţat Mîntuitorul Isus Hristos. Acesta este un principiu de mare însemnătate şi trebuie
respectat de tot creştinul “căci va veni vremea cînd se vor ivi proroci mincinoşi”.
Cred că e de-ajuns ca să înţeleagă tot creştinul că aşa numitul penticostalism este o
mare greşeală şi păcătuire împotriva Duhului Sfînt...”
T-
Rev. “O. D.” nr. 7 din 9 februarie 1930, pag. 5.
T-
Un păstor adevărat nu se va îngriji numai de cea mai bună hrană pentru oile date în
grija lui, ci va avea cea mai mare grijă şi de păzirea lor de orice primejdie care le-ar
ameninţa. Un păstor adevărat este şi un păzitor al oilor sale, după cum spune David,
icoana Bunului Păstor Isus.
Cînd Saul a zis lui David: “nu poţi să te duci ca să te baţi cu filisteanul acela căci tu
eşti un copil iar el este un om războinic din tinereţea lui” - David i-a zis lui Saul: “eu
păşteam oile tatălui meu... Şi cînd un leu sau vreun urs venea să-i ia un miel din turmă
alergam după el, îl loveam şi îi smulgeam mielul din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl
apucam de falcă, îl loveam şi îl omoram... aşa am doborît leul şi ursul. Şi cu filisteanul
acesta... va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărît oştirea Dumnezeului Celui Viu” (1 Sam.
17, 33-36).
Cu un astfel de curaj s-a ridicat şi păr. Trifa împotriva oricărei primejdii care ameninţa
comoara duhovnicească a Oastei Domnului, pe Isus Cel Răstignit. Voluntariatul ei,
dragostea şi adevărul ei mîntuitor.
Cele două trăsături ale unui păstor adevărat, s-au văzut din plin în viaţa şi misiunea
cerească a acestui mare şi curajos om al lui Dumnezeu ca în viaţa păstorului David. Pe cît
a fost el de plin de rîvnă pentru a da hrana cea mai bună şi mai gustoasă oilor încredinţate
lui de Tatăl Ceresc, - pe atîta a fost de curajos şi de hotărît în apărarea turmei încredinţate
lui. Toiagul său de păstorire care era atît de blînd cînd era vorba de “călăuzirea oilor”
(Isaia 57, 18) devenea sabie îndrăzneaţă şi neînduplecată, cînd era vorba de apărarea
adevărului Oastei Domnului.
Sabia Cuvîntului era tot atît de tăioasă în mîna şi în gura lui cînd era vorba de apărarea
adevărului atît împotriva vrăjmaşilor dinăuntrul bisericii cît şi împotriva celor din afara ei.
Nu s-a temut să se ia la luptă cu nici un “leu”, cu nici un “urs”, - punîndu-şi în primejdie
totul, numai spre a-şi împlini cu credincioşie isprăvnicia ce i se încredinţase de către
Domnul, isprăvnicie despre care era bine încredinţat că o primise prin descoperire
Dumnezeiască (Gal. 1, 11-12) - şi nu prin încredinţarea vreunui om.
Mai tîrziu cînd vor veni marile lupte cu “duhul filisteanului” care umbla să ucidă
duhul Oastei, - el va arăta cu un curaj biblic ce cumplită şi ce nobilă este lupta pentru
adevăr, cînd dragostea pentru Hristos şi pentru ai Lui te însufleţeşte. Ce eroic înfruntă
orice primejdie acela care are curată şi înaltă conştiinţa misiunii sale sfinte, a datoriei şi a
răspunderii acestei misiuni. Din cele de pînă acum - şi mai ales din cele ce vor veni, se va
vedea în ce mare măsură acest mare sfînt a fost şi un mare erou...
T-
Iată în continuare un alt semnat de alarmă împotriva primejdiei dinafară pentru

credinţa sănătoasă şi pentru duhul adevărat al Oastei:
“Duminică, în 23 februarie 1930, Oastea Domnului din Sibiu a avut cea dintîi ieşire
înafara oraşului, cu Cuvîntul viu... Am ieşit în comuna Sadu... Am fost primiţi cu toată
dragostea. Îndată ce s-a tras clopotul de vecernie... am intrat cu toţii în biserică... Au slujit
părintele locului D. Bunea şi părintele Iosif Trifa... Foarte frumos şi înălţător au cîntat în
Pag. 201
strană ostaşul I. Lupu din Sibiu şi ostaşii din Sadu...

Ieşind din biserică am tras la şcoală. Aici era un popor întreg. Sala şcolii, oricît de
mare era, nu putea cuprinde mulţimea ce se adunase... Începe programul. Corul Oastei din
Sibiu cîntă Împărate Ceresc. Vorbeşte apoi păr. Trifa despre scopul venirii noastre, despre
rosturile Oastei Domnului, încheind cu o istorisire despre cum se înrolau soldaţii în
vremile de demult, pe vremea împărăţiei austriece, - cu o foarte potrivită asemănare şi
aplicare la înrolările în Oastea Domnului... apoi a mulţumit celor care ne-au primit.
Se face rugăciunea de deschidere.
Încep cîntările şi declamările. Cîntă alternativ Oastea din Sibiu şi Oastea din Sadu. Un
fel de întrecere duhovnicească înălţătoare de suflet... Începe Oastea din Sibiu cu Pe-al
nostru steag e scris iubire cîntată pe voci. Un copil declamă frumos. Urmează Oastea din
Sadu cu altă cîntare - şi iarăşi declamă micul şi cumintele ostăşel I. Hanea... toate
declamările sînt gustate cu bucurie de către toţi. Urmează corul din Sibiu cu cîntarea
Veniţi din toate unghiurile ţării - şi o declamare... Se cîntă pe patru voci: O, ce valuri de-
ndurare. Lumea lăcrimează. Părintele Iosif ţine o scurtă cuvîntare pornind de la cuvîntul:
“Vă rugăm fierbinte... împăcaţi-vă cu Dumnezeu, prin Sîngele Crucii Fiului Său” (2 Cor.
5, 18-20)... Părintele Iosif tîlcuieşte Evanghelia duminicii cu Judecata din Urmă stăruind
asupra Mijlocitorului şi Apărătorului nostru Isus Hristos... În comună fiind şi cîţiva sectari
milenişti, păr. Trifa vorbeşte despre rătăcirea milenistă... scoţînd din bagajul său o
grămadă de cărţi mileniste şi arătînd în ele negru pe alb grozava lor rătăcire de la
credinţă... Poporul rămîne îngrozit citindu-le din aceste cărţi ce fel de hule i se aduc
învăţăturii despre Sfînta Treime, despre Dumnezeirea Mîntuitorului şi altele... I se pune pe
suflet poporului să se ferească de rătăcirile de credinţă...
Urmează iarăşi cîteva cîntări apoi o chemare pentru întoarcerea la Dumnezeu...
Trecuseră patru ceasuri într-o încăpere supraîncărcată cu un popor ce stase în căldură şi
înghesuială, dar sorbind cu nesaţ Cuvîntul Domnului, cu o foame şi cu o sete după cum
scrie la Amos 8, 11.
Au fost şi împotriviri, dar Domnul a biruit.
Rev. “O. D.“ nr. 10 din 2 martie 1930.
T-
Am redat ceva mai pe larg această adunare şi cu un alt scop, anume acela de a se vedea
cum erau îndrumate adunările Oastei de la început de către chiar părintele Iosif. Şi să se
vadă că atunci cînd putea, părintele Iosif oricît de ocupat era, îşi făcea timp să meargă şi în
misiunile dinafară, în vestirea cu graiul a Cuvîntului Sfînt printre cei dinafară.
Şi să mai vadă şi faptul că acei care vor spune mai tîrziu că părintele Iosif n-a slujit ca
preot la altar din cine ştie ce motive ascunse - vor spune o minciună.
Acest mare om al adevărului n-a minţit niciodată în tot ce a spus sau a scris el.
Acest om al conştiinţei n-a înşelat niciodată şi n-a fost un făţarnic. N-a spus niciodată
într-un fel, iar apoi să facă în alt fel. În tot ce a gîndit şi în tot ce a făcut a fost adevărat şi
credincios.
De aceea este vrednic pe totdeauna de crezare şi vrednic de urmat de către toţi. Toţi cei
care au fost chemaţi şi rînduiţi de Dumnezeu să afle calea Domnului şi să-şi cîştige
mîntuirea sufletului lor prin Lucrarea Oastei Domnului, au datoria Dumnezeiască să
asculte în totul şi să urmeze în totul pentru totdeauna pilda şi cuvîntul arătat lor de către
Însuşi Duhul lui Hristos, prin acest om ales de El şi trimes înaintea noastră, prin care El
Însuşi ne-a grăit.
De aceea şi oricine va veni - mai curînd sau mai tîrziu - să adauge sau să scadă ceva
Pag. 202
din cele spuse de el, denaturînd în vreun fel ceea ce a vrut sau a gîndit el, - se face vinovat
în faţa lui Dumnezeu şi a gîndului pe care l-a avut El cu această Lucrare.
După cum acest om a dovedit cu viaţa şi cu jertfa lui că a fost curat în tot ce a făcut şi
vorbit, - va fi dator faţă de Dumnezeu să fie curat şi oricare alt om, care va mai veni
vreodată şi va intra în munca lui, spre slujirea lui Isus Hristos.
Dar despre marea luptă împotriva duhului formalist care s-a năpustit ca un leu furios
împotriva Oastei, sau despre primejdiile duhului sectar care s-au furişat mereu ca un urs
prefăcut şi lacom spre fagurii acestei sfinte Lucrări - va trebui să mai vorbim şi în alte
capitole viitoare.
Pentru că aceste două duhuri şi-au aşezat cursele lor ucigaşe pe tot de-a lungul
drumului Oastei. Şi multe suflete dintre cele mai alese ne-au căzut - şi ne mai cad încă în
prăpăstiile lor pierzătoare. Asupra acestora va trebui să avem totdeauna vegherea trează şi
lupta încordată, - aşa cum ne-a învăţat Domnul prin omul Său pe care l-a trimes special la
noi şi între noi şi ca o învăţătură şi ca o pildă...
“Iubiţii mei fraţi - striga părintele Iosif la zece ani de Oaste, gîndindu-se că leul şi
ursul care furau mielul lui David închipuiau cele două duhuri potrivnice Oastei - grijiţi să
nu vi-L fure pe Isus Cel Răstignit...”
- Iubiţii mei fraţi, strig şi eu azi, la 50 de ani de Oaste cînd leul şi ursul se năpustesc
tot cu aceeaşi înverşunare atît dinăuntru cît şi dinafară să ni-L fure din turmă, din Oaste,
din adunare, din inimă, tot pe Mielul Cel Scump, pe Isus Cel Răstignit.
Iubiţii mei fraţi, grijiţi, - căci iată cît prăpăd a făcut în turma noastră atît “leul” cît şi
“ursul” la fel de ucigaşi ai Duhului. Uitaţi-vă cu ce pustiire sufletească au mai rămas acei
fraţi în adunarea cărora au pătruns cei doi vrăjmaşi ai Mielului-Isus. Uitaţi-vă ce se
petrece acolo unde aceste două fiare sfîşie unitatea cea dulce, sfîşie părtăşia cea scumpă a
Duhului Sfînt, dintre fraţi.
Iubiţii mei fraţi păzitori, fiţi treji şi luptaţi şi voi ca David împotriva acestor fiare.
Nimiciţi-le, şi salvaţi pe Mielul Frăţietăţii Oastei, pe Isus Cel Răstignit, din gurile lor.
Iubiţii mei fraţi, ascultaţi la strigătul părintelui nostru Iosif şi aduceţi în mijlocul
turmei iarăşi pe Mielul, pînă nu veţi pieri cu toţii înghiţiţi unii de leu şi ceilalţi de urs...
T-
Pag. 203
Întrucît trupul bisericii este unit, diavolul nu poate găsi intrare decît făcînd dezbinări.
Astfel prin duhul dezbinării el se furişează înăuntru şi pe urmă vin smintelile.
Aşa că smintelile vin din dezbinări şi vai aceluia prin care vin.
T-
Omilia Romani
Nici sîngele martiriului nu poate să şteargă păcatul de a dezbina pe fraţi.

T-
Sf. Ciprian.
Pag. 204
Conştiinţa unităţii
Conştiinţa unităţii
cu toţi fraţii tăi de-un gînd
să trăiască-n tine-aprinsă
pînă-i inima bătînd
pîinea ta, viaţa însăşi,
jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lîngă preţul
unităţii cu ai tăi.
Pentru unitate luptă,

rabdă şi jertfeşte tot
unitatea şi credinţa
orice-nving şi orice pot
fără-aceasta nici izbîndă,
nici rodire, nici har nu-i
Dumnezeu stă numai unde-i
unitate între-ai Lui.
Nu-ţi permite-nvăţătură
diferită de ai tăi
nici părere dezbinată,
nici umblare pe-alte căi
nici cuvinte, nici prieteni,
nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una
trebuie să fii deplin.
Pentru dragul unităţii

luptă-te să ai oricînd
cu ai tăi acelaşi cuget,
crez şi inimă şi gînd
dacă Dumnezeu aceeaşi
cale v-a lăsat s-aveţi
conştiinţa unităţii
să vă fie mai de preţ.
Pag. 205
Păziţi credinţa
Păziţi credinţa ce-aţi primit

întîi, pe totdeauna
căci Dumnezeu v-a dăruit
aceasta numai una.
Păstraţi întocmai şi trăiţi

învăţătura dată
căci doar aşa vă mîntuiţi:
- de-o ţineţi neschimbată!
Aţi pus odată-un legămînt

şi-acesta-i mărturie,
căci legămîntul este sfînt
şi stă pe veşnicie.
Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi

cu Domnul s-aveţi parte,
în ea rămîneţi şi luptaţi
statornici pîn-la moarte!
Aşa e pentru voi Hristos

Biserică, Credinţă
şi Cale, care ne-ndoios
sfîrşeşte-n biruinţă.
- Dar dacă voi nu le păstraţi

cum le-aţi primit, pe toate -
zadarnic aţi crezut, - voi staţi
în şi mai mari păcate.
Treziţi-vă şi vă veniţi
cum se cuvine-n fire,
rupînd vicleanul laţ, fugiţi
de curse şi-amăgire.
Pag. 206
Cap. 18
Frumosul an 1930
P uterea credinţei adevărate şi vii este uriaşă, este copleşitoare, este slăvită. Focul ei
dezlănţuit prin Duhul Sfînt arde tot ce-i făţarnic şi urcat. Şuvoiul ei nimiceşte tot ce-i
vechi şi bolnav. Primăvara ei naşte şi creşte din toate părţile frumuseţi şi forţe pline de
frumuseţe şi de avînt.
Sigur că oriunde apare ea va stîrni multe împotriviri, pentru că puterea minciunii şi
păcatului pe care ea vine să le spulbere, i se va împotrivi totdeauna ridicîndu-se împotriva
ei cu prigoniri, dar cele două nebiruite puteri ale Duhului Sfînt: - Adevărul şi Dragostea,
pînă la urmă, o vor duce totdeauna la biruinţă.
Cei doi slujitori ai diavolului: minciuna şi ura vor lupta pînă la sfîrşit împotriva
Credinţei adevărate şi vii, împotriva celor doi slujitori ai lui Hristos, împotriva celor două
puteri ale Duhului Sfînt, prin care se dezlănţuie Focul Sfînt şi lucrează Primăvara
înnoitoare. De multe ori în lupta aceasta vin momente cutremurător de grele. Dumnezeu
îngăduie uneori ca în învălmăşeala luptei dintre Bine şi rău întunericul să pară că biruie şi
minciuna să pară că triumfă.
Dar totdeauna aceasta este numai o părere. Biruinţa întunericului e numai o părere.
Triumful minciunii e scurt şi trecător.
Ochiul grăbit are totdeauna privirea scurtă. Privirea scurtă vede totdeauna numai
jumătate de adevăr. Jumătate de adevăr este totdeauna o amăgire.
De aceea adevăratul credincios priveşte lucrurile şi întîmplările în lungimea şi în
adîncimea timpului. El nu se lasă prea înflăcărat de larma vorbelor mari şi de agitaţia
însufleţirilor mici. Ci zidit temeinic pe seriozitatea Adevărului înţelept şi înrădăcinat adînc
în părtăşia dragostei curate - păşeşte biruitor şi drept, dar de unde a pus piciorul nu i-l mai
clinteşte nimeni. Priveşte liniştit şi sigur, dar din ce s-a încredinţat nu-l mai abate nimeni.
Sigur că la starea aceasta nu se ajunge grabnic. Sigur că în felul acesta nu sînt prea
mulţi. Dar tot sigur este şi faptul că la starea aceasta se poate ajunge prin harul lui
Dumnezeu.
Pag. 207
Şi că în felul acesta totuşi sînt în Lucrarea lui Dumnezeu totdeauna atîţia credincioşi de
cîţi este nevoie ca solia lui Hristos să răzbească înainte. Şi Duhul Sfînt să-Şi continue
Lucrarea Sa de desăvîrşire a bisericii vii.
T-
Cînd vin marile lupte ale lui Dumnezeu, Duhul Sfînt are grijă să pregătească din timp
mari viteji pentru biruinţa lor.
Cînd vin marile trebuinţe ale Lucrării lui Hristos, Duhul Sfînt are grijă să ridice din
vreme harnici lucrători pentru împlinirea lor.
Şi cînd vin marile încercări pe drumul Evangheliei, Duhul Sfînt are grijă să aşeze mai
dinainte pe acest drum popasuri de bucurie, să dea zile de înviorare, să răsară privelişti de
întărire.
T-
Al şaptelea an de Oaste, - 1929, - se încheia frumos.
Fusese plin de izbînzi care culminase cu veştile cele mari: avem tipografia Oastei!
Avem librăria Oastei!... Avem în sfîrşit foaia Oastei.
Din toată ţara soseau veşti de mari biruinţe şi de răsunătoare iniţiative. Din grăuntele
de muştar de acum şapte ani, se făcuse un pom care creştea văzînd cu ochii, iar umbra lui
plină de promisiuni fericite se întindea tot mai largă şi mai lungă.
Pe lîngă mulţimea păsărelelor mărunte care veniseră sub adăpostul lui, - începeau
acum să vină şi păsări din ce în ce mai mari. Şi cu glas mai înalt. Umbra copacului era
promiţătoare de multe culcuşuri calde, iar vîrfurile lui care creşteau puternic, erau
atrăgătoare pentru mulţi căutători de locuri înalte.
Dar staulul Domnului Hristos are o singură uşă: uşa naşterii din nou.
Naşterea din nou are un singur semn: pocăinţa.
Iar pocăinţa o singură înfăţişare: smerenia.
Fără smerenie adevărată nu poate fi pocăinţă. Fără pocăinţă adevărată nu poate fi
naşterea din nou. Şi fără naşterea din nou nu se poate rămînea în Lucrarea Domnului
Hristos... Asta e foarte adevărat.
Dar tot foarte adevărate sînt şi celelalte lucruri spuse mai înainte. De aceea dacă sînt
puţini cei chemaţi vor fi şi mai puţini cei aleşi. Iar dacă cei aleşi sînt prea puţini - cîţi oare
vor mai rămînea din ei după marile cerneri şi încercări care îi prăbuşesc adesea şi pe mulţi
din aceştia? (Mat. 24, 24).
Cînd însă sînt foarte mulţi cei chemaţi, vor fi mulţi şi cei aleşi. Iar dacă sînt mulţi, tot
au de unde să mai şi rămînă după cernerea care vine - o sămînţă de urmaşi.
T-
Deci anul 1929 se încheia frumos, iar anul 1930 începea şi mai frumos.
Acest an 1930 este anul marilor chemări.
În acest an au intrat în Oaste cei mai mulţi din aleşii care au avut roluri deosebite în
suprafaţa şi în adîncul istoriei ei viitoare.
Primul dintre numele alese căruia i s-a făcut o primire triumfală la intrarea sa în Oaste,
a fost avocatul I. Gr. Oprişan de la Bucureşti.
Lumina Satelor nr. 3 din 19 ianuarie 1930 publica un articol: “Bătrîni de altădată”
iscălit de I. Gr. Oprişan, iar ca un adaos după semnătură erau următoarele cuvinte:
Publicăm cu drag acest preafrumos articol aducînd celor din Oastea Domnului vestea
de bucurie că scriitorul I. Gr. Oprişan a intrat în rîndurile noastre, trimiţîndu-ne
următoarea mişcătoare înştiinţare:
“Iubite frate în Domnul! Te rog frăţeşte a mă înrola şi pe mine sub steagul ce porţi în
Pag. 208
Numele Mîntuitorului. Nădăjduiesc să-ţi fiu întru cîştigarea premiului “alergării” soldat şi
tovarăş care să nu facă de ruşine steagul sub care luptă ostaşii Domnului.
Am înţeles că toate forţele bune trebuiesc mobilizate pentru lupta cea de cucerire
sufletească. Intru deci în rîndurile ostaşilor. Dă comanda - şi voi fi alături de acele suflete
calde şi luptătoare. Ca purtător de cuvînt prin viu grai şi prin scris, voi ridica pe metereze
steagul stropit de lacrimile şi rugăciunile ostaşilor însetaţi după Isus: Marele nostru
Comandant.
Cu frăţească dragoste întru Mîntuitorul
I. Gr. Oprişan.
T-
În foaia Oastea Domnului dăm amănunte mai pe larg despre această intrare.
“Amănuntele” acestea apăreau în Oastea Domnului nr. 4 tot din 19 ianuarie 1930.
“Vestea de bucurie” spunea că I. Gr. Oprişan “este un scriitor la revista Fîntîna Darurilor
pe care o scoate la Bucureşti preotul Toma Chiricuţă. El vine acum ca un secerător în
Ogorul Domnului. Fraţii de la Bucureşti sînt îndemnaţi a lua legătura cu dînsul”.
T-
Chiar de la început, conştient de importanţa sa, I. Gr. Oprişan şi-a luat rolul de
îndrumător al Oastei de la Bucureşti, - şi de “ofiţer” al Oastei pe ţară.
T-
Un alt nume ales a fost al lui Al. Lascarov Moldovanu.
Oastea Domnului nr. 9 din 23 februarie 1930 - scrie următoarele:
“O altă veste de bucurie pentru ostaşii Domnului... Nu-i mult de cînd am anunţat aici
un dar preţios: intrarea în Oaste a scriitorului I. Gr. Oprişan. Acum ne vine vestea unui dar
tot atît de preţios: a intrat în tabăra noastră şi scriitorul creştin Al. Lascarov Moldovanu de
la revista Fîntîna Darurilor din Bucureşti trimiţîndu-ne următoarea înştiinţare:
Iubite frate întru Domnul. Nu ştiu de sînt vrednic după faptele mele să-ţi cer să mă
prenumeri şi pe mine între ostaşii pe care, prin făgăduinţa Domnului îi păstoreşti atîta de
stăruitor pe calea cea plină de lumină întru slava Lui.
Fratele meu sufletesc I. Gr. Oprişan mi-a dat îndemnul să cred în aceasta, prin
înrolarea lui care a precedat-o pe a mea.
Dar îndemnul cel mare a fost priveliştea Lucrării pe care, cu atîta smerenie dar şi cu
atîta putere, o înfăptuieşti zi de zi.
Îngăduie-mi deci, fratele meu întru Isus, să nădăjduiesc că mă vei primi, nu te voi face
de ocară şi voi putea fi învrednicit să port în spinarea mea piatra pe care trebuia s-o pun şi
eu la îndemîna zidarilor care ostenesc în grija bisericii noastre ortodoxe.
Domnul să fie cu noi.
Bucureşti 10 februarie 1930
Al. Lascarov Moldovanu.
T-
Cu toate că Al. Lascarov Moldovanu era un scriitor mai cunoscut şi mai înzestrat ca
“fratele său sufletesc I. Gr. Oprişan” - totuşi el a trăit şi a umblat mereu ca o umbră a
acestuia. Fiind totdeauna al doilea între cei de la Bucureşti sau în pretenţiile de îndrumător
central al Oastei.
Amîndoi aceştia au avut însă la începutul Oastei şi în primele zile ale frămîntărilor
anului 1935 un rol pozitiv... Dar îndată ce au văzut că “litera” este mai tare decît Duhul, -
au început rolul dublu. Iar pînă la urmă au sfîrşit între cei care strigau: “Răstigneşte-l!”
Dar despre ei şi despre faptele lor va mai veni vorba şi în partea a doua a acestei cărţi.
T-
Pag. 209
În 2 martie 1930 “L. S.” publică între alte trei scrisori de intrare în Oaste, şi pe a
învăţătorului Ion Tudusciuc din comuna Brăhăşoaia jud. Vaslui.
Această scrisoare am publicat-o în capitolul despre cîntăreţii Oastei. Ceva despre
lucrările lui ca poet şi cîntăreţ în Oaste, am scris şi acolo. Aici vom aminti doar că el a
avut un rol frumos în Oaste atîta vreme cît a trăit părintele Iosif. Vom avea mai tîrziu
prilejul să vorbim mai pe larg despre partea pe care a luat-o el la istoria Oastei ceva mai
prudent - e adevărat! - dar destul de angajat, pînă la moartea părintelui. Din clipa aceea
însă găsind o pricină de supărare pe fraţii Marini şi Dorz pentru un manuscris care s-a
pierdut cu ocazia mutărilor redacţiei, - el s-a îndepărtat pentru totdeauna de ei şi de
colaborarea cu ei.
Toate încercările de a-l “îmbuna”, - deşi atît Marini cît şi Dorz s-au dus pînă la el
acasă, cerîndu-i iertare şi căutînd să-l facă să înţeleagă că n-a fost nici o intenţie ci că totul
se datoreşte frămîntărilor prin care am trecut... Că atît nouă cît şi chiar părintelui Iosif ni
s-au pierdut aşa o mulţime de lucruri, - el totuşi n-a iertat şi n-a cedat. A rămas la
învinuirea lui că totul a fost voit. Şi din pricina asta s-a rupt pentru totdeauna nu numai de
fraţii de la Oaste ci şi de Lucrarea Oastei...
În valul de arestări din 1952-1953, a fost luat şi el şi ţinut cîteva luni în lagărul de la
Ghencea. Dar acolo a făcut totul să se lepede de Oaste şi să evite orice apropiere şi
legătură cu ceilalţi fraţi închişi în speranţa că va scăpa mai repede din închisoare. Şi că nu
va mai avea de suferit pentru Oaste.
Şi-a tăgăduit pînă şi numele şi legătura lui din trecut cu Oastea şi cu fraţii.
Iar după ce s-a văzut acasă, a încuiat poarta - şi nici un frate n-a mai fost primit să-i
treacă pragul niciodată.
Acesta este pe scurt sfîrşitul rolului din Oaste a lui Ion Tudusciuc.
T-
“L. S.” nr. 13 din 30 martie 1930, publică “a treia veste de mare bucurie” sosită de la
Oastea din Bucureşti. Preotul Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, directorul revistei
Fîntîna Darurilor - intra şi el pe urmele celor doi colaboratori ai săi, cu mari promisiuni în
Oastea Domnului.
Lunga lui scrisoare începe tot cu: “Iubite frate Iosif” şi este plină de promisiuni
solemne de ataşament, de hotărîre şi de statornicie pe calea Domnului şi în “minunata
Lucrare a Oastei Domnului”...
După trista lui constatare scrie că “un fapt primejdios şi dureros a început să se
petreacă în şirurile oamenilor bisericii... un somn adînc, un fel de nepăsare de lucrurile
mîntuirii... i-au făcut să adoarmă pe toţi, ca sub o vrajă drăcească... Viaţa lor în loc să fie o
Evanghelie vie şi arătată prin fapte în mijlocul lumii, a prins să-L facă de ruşine pe
Domnul... A ajuns cuvîntul de “ortodox” la o mare ruşine în multe părţi ale lumii...
...Şi atunci cînd începe... să se petreacă o trezire... atunci cînd se ridică un trîmbiţaş care
încearcă să trezească cît mai multe suflete din biserică la adevărata înţelegere şi urmare a
ostăşiei sfinte, - noi oare să ne dăm în lături de la creşterea lucrării lui? ... Nu, ci să fim
alături de el!
...Aşa am înţeles eu iubite frate Iosife rostul lucrării tale în sînul bisericii noastre. Şi
fiindcă şi eu de multă vreme lucrez într-însa tot în aceeaşi direcţie şi tot în acelaşi duh în
care lucrezi tu la învierea ortodoxiei, adică a adevăratei trăiri în Domnul şi în sfînta Lui
biserică - de aceea îmi îngădui astăzi să mă unesc cu tine şi să te asigur că şi eu voi lupta
statornic în rîndurile Oastei Domnului pînă la completa intrare a tuturor creştinilor în
rîndurile... bisericii vii.
Fii binecuvîntat în Domnul, El care este pacea şi bucuria noastră.
Pag. 210
Al sfinţiei tale frate întru credinţă şi luptă

Preot Toma Chiricuţă - Bucureşti.
T-
Despre acest preot care, în parohia sa şi în “cercul său” era cunoscut ca un zelos şi
vrednic slujitor al bisericii şi credinţei, s-a vorbit frumos o vreme şi în activitatea Oastei
din Bucureşti. Dar din cauza multelor sale ocupaţii în cercul său de mai nainte, n-a putut
depune “o muncă şi o luptă” mai deosebită pe tărîmul Oastei. El a fost pînă la urmă mai
mult un binevoitor al Oastei decît un frate. Va fi mai avut el şi alte motive să devină tot
mai retras? - Poate!
Dar după dezlănţuirea conflictului de la Sibiu din 1935, preotul Toma Chiricuţă s-a
închis de tot în cercul său. Şi cu toată promisiunea şi asigurarea care i-o dase părintelui
Iosif abia cu trei ani în urmă că “va lupta statornic în rîndurile Oastei pînă la completa
intrare a tuturor creştinilor în rîndurile bisericii vii” - preotul Toma Chiricuţă de la
biserica Zlătari, n-a mai dat aproape nici un semn de viaţă în Oaste.
T-
La sfîrşitul anului 1942 cînd noi nu mai puteam scrie pentru Oaste nicăieri, am fost la
el împreună cu fratele I. Marini spre a-l ruga să ne tipărească în tipografia sa Calendarul
pe anul 1943. Pe atunci doar Calendarul ne mai rămăsese singurul mijloc de a ţine
legătura cu fraţii din ţară prin cuvîntul tipărit. Şi acesta fără a ne scrie numele, ci doar ca
printr-o înşelare a Cenzurii, apărînd sub firma altora...
Regimul lui Antonescu ne urmărea şi mai sălbatic decît toate celelalte guverne de pînă
la el. Mitropolitul Bălan era şi mai tare la guvernul acesta formalist şi superstiţios de
dictatură şi asuprire a credinţei şi credincioşilor.
Dar părintele Chiricuţă s-a învoit numai cu foarte mare greutate. Era un risc din partea
lui să colaboreze cu noi, care eram “urmaşii unui caterisit”, chiar dacă acela fusese găsit
nevinovat. Şi chiar dacă fusese “fratele lui întru credinţă şi luptă”...
Pînă la urmă noi am acceptat preţul exagerat de mare pe care ni-l ceruse, văzîndu-ne la
strîmtorare. Şi ni l-a tipărit. Dar ne-a amînat trei luni pînă să ni-l termine. Iar pe parcurs
ne-a şters cu de la el putere aproape jumătate din cuprinsul cu care ne înţelesesem. Astfel
că din frumosul calendar pe care îl pregătisem ca să păstrăm continuitatea anilor - n-a mai
rămas decît o biată încercare, redusă şi la format şi la tiraj şi la conţinut. Dar ridicată în
schimb, exagerat de mult, la preţ.
Cu acest “calendar” pe 1943, am ieşit între fraţi prin luna martie. Cu nici unii din cei
care ne mai făcuseră un astfel de “serviciu” înainte sau după, - n-am mai păţit aşa ceva.
După ce ne-am plătit cinstit toată datoria ne-am despărţit frumos, dar i-am închis uşa
pentru totdeauna...
L-am mai cercetat apoi singur, o ultimă dată după vreo cinci ani, cu ocazia unei treceri
prin Bucureşti. Era tot în biserica sa din Zlătari. Am aşteptat pînă şi-a terminat slujba şi
predica... apoi am vrut să stăm de vorbă vreo “cinci minute”. Însă dînsul “regretînd că este
foarte ocupat cu nişte acatiste” n-am mai aşteptat.
Asta a fost ultima noastră întîlnire.
Şi asta este tot ce am avut de spus despre el în legătură cu istoria Oastei.
T-
Un alt nume de răsunet apărut atunci şi care a durat şi el o vreme, a fost avocatul
Traian Corodeanu de la Tecuci.
“L. S.” nr. 11 din 16 martie 1930 scrie:
“Un avocat intră în Oastea Domnului... La Oastea Domnului avem 3 avocaţi, un medic
şi un inginer...”
Pag. 211
După o introducere bucuroasă pe care i-o face părintele Iosif că Oastea Domnului a
început să pătrundă şi în rîndurile cărturarilor, se publică scrisoarea care începe
respectuos: “Preacucernice şi mult iubite părinte”. E o scrisoare într-adevăr pătrunsă de
evlavie, de smerenie şi de un gînd hotărît “de a-L urma pe Domnul şi de a lupta fără preget
spre a aduce la picioarele Domnului cît mai mulţi fraţi căzuţi în prăpastie”...
Şi închide cerînd “rugaţi-vă iubite părinte ca Domnul să-mi fie milostiv şi mie
păcătosul... Sfîrşind vă mai rog nu mă uitaţi şi pe mine şi casa mea în rugăciunile ce le
înălţaţi spre Domnul...”
Traian P. Corodeanu, avocat,
ostaş al Domnului.
T-
Printr-un lung adaos, păr. Iosif vorbeşte frumos despre “mult grăitoarea şi
mişcătoarea” scrisoare a noului ostaş. Pe urmă aminteşte între “cărturarii Oastei” pe cei
doi avocaţi din Bucureşti, apoi pe medicul Samson de la Paşcani şi pe inginerul Popescu
de la Hunedoara.
“Să mulţumim Domnului care ni i-a dat! - încheie păr. Iosif. Şi încă un lucru de notat
mai apare aici. Toţi cărturarii de mai sus sînt de loc din Vechiul Regat. Faptul acesta vine
ca o blîndă mustrare la lauda că “regenerarea morală” trebuie să pornească din Ardeal,
pentru că - vezi Doamne! - “dincolo totul ar fi “putred”. Cînd e vorba de “putregai” - să ne
aplecăm cu toţii genunchii şi inimile, căci toţi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu...”
T-
Pe avocatul Corodeanu nu l-am văzut niciodată la Sibiu... L-am întîlnit o singură dată,
în anul 1942, în timpul războiului, cînd treceam cu unitatea mea spre front. Oprisem
pentru cîteva ore la Tecuci şi m-am pornit prin oraş să-l caut. După cele petrecute în 1935,
s-a arătat şi el tot mai rar. Pe urmă nu mai auzisem mai nimic despre dînsul. Acum avînd
această ocazie mi-am zis: Hai să văd care mai este totuşi starea lui.
Opresc un localnic şi îl întreb de adresa avocatului Corodeanu.
- Cel mai înalt om pe care îl întîlneşti în oraş să ştii că este avocatul Corodeanu - îmi
zise omul, grăbit să plece...
- Cum adică? - am întrebat eu nedumerit.
- Cum ţi-am spus! - răspunse omul. Şi plecă.
În faţa catedralei am văzut stînd “cel mai înalt om” nu numai din Tecuci - ci chiar din
viaţa mea. M-am dus întins la el şi i-am zis:
- Slăvit să fie Domnul! Dv. sînteţi...?
- Da, - mi-a răspuns el.
I-am spus şi eu cine sînt, cu ce ocazie mă găsesc aici - şi cu ce scop l-am căutat, ca pe
un frate “mai mare”... Doream atît de mult să-i văd “temperatura” sufletească.
Stam în faţa lui... Şi într-adevăr îmi dădeam seama că e foarte mare... Cînd eu fusesem
recrutat la armată aveam înălţimea de 1,72 m. Nu trecuseră decît şase ani de atunci. Dar
niciodată nu ştiusem că sînt atît de mic, ca atunci cînd stam în faţa lui şi vorbeam cu acest
om. Mă uitam spre el aproape ca spre turnul bisericii...
Şi el era “foarte grăbit”. De aceea “n-a putut” sta de vorbă decît foarte puţin cu mine.
Mi-a dat mîna şi a plecat fără să ştiu ce mi-a spus prin cele cîteva cuvinte. N-am reţinut
nimic din ele.
Apoi nu l-am mai văzut niciodată, deşi a mai “trăit” - nu ştiu cîţi ani.
T-
Tot prin anul 1930 se pare că a intrat în O. D. şi celălalt “cărturar” al Oastei, doctorul
Constantin Samson din Paşcani. Despre el am aflat în curînd din foaia O. D. că “activa mai
Pag. 212
mult pe terenul cooperaţiei, - a unirii fraţilor în cele ale pîinii”, ca să se simtă mai legaţi în
rosturile vremelniciei pentru marile rosturi ale veşniciei - după cum scria despre el
secretarul Oastei din Bucureşti I. Gr. Oprişan, în O. D. nr. 30 din 26 iulie 1931.
De altfel, într-un articol publicat în O. D. nr. 18 din 3 mai 1931, doctorul Samson
preconiza o “Oaste a Domnului” care să se ocupe pe scară mare cu cooperaţia,
“însănătoşind astfel tot comerţul corupt şi necinstit de azi din ţara noastră”... Şi da ca
exemplu pe “ţara cooperaţiei” care este Danemarca. “Această ţară, tot pe calea Evangheliei
a ajuns să aibă un loc de frunte şi de fericire între popoarele lumii...”
Se pare însă că doctorul Samson a lucrat mai mult în Cooperaţie decît în Oaste. A rostit
şi el un cuvînt pentru împăcare în conflictul Oastei de la Sibiu. Şi pe urmă a tăcut.
Nu l-am mai întîlnit personal niciodată.
T-
Părintele Vasile Ouatu de la biserica Ghencea din Bucureşti, - a intrat şi el în Oastea
Domnului prin 1930. Nu se păstrează scrisoarea lui de intrare în Oaste trimisă părintelui
Iosif. Dar în cursul aceluiaşi an şi în cei următori, începe să se vorbească tot mai mult
despre el. Cu un zel şi cu o înflăcărare sfîntă acest preot numai inimă pentru Domnul a
trecut ca un fulger ceresc prin istoria Oastei tocmai cînd peste Lucrarea aceasta se lăsase
întunericul cel mai gros al încercărilor.
T-
În Evangheliile Patimilor Domnului nostru Isus Hristos, apar în jurul Lui unele nume
şi fiinţe despre care nu se mai scrisese înainte.
Maria, cu vasul ei de mir de nard “foarte scump” care a “uns” Trupul Domnului pentru
îngropare - cum a spus El Însuşi - a făcut un lucru atît de frumos pentru Domnul. Oriunde
se va propovădui Evanghelia în toată lumea, trebuie să nu se uite niciodată ce a făcut
sufletul acesta pentru Mîntuitorul nostru chiar în săptămîna cea mai grea pentru El. Ce
bine Îi va fi făcut sufletului Său Sfînt, un astfel de gest în care era atîta devotament şi
preţuire (Matei 26, 6-13).
Simon Cirineanul, în Evangheliile Patimilor este pomenit doar în cîte un singur verset.
Totuşi ce mare lucru a făcut el pentru Domnul!
În jurul Domnului Isus se găsea atunci “o mare gloată” care mergea după El. Pe
drumul Calvarului Său Mîntuitorul a căzut de multe ori istovit de suferinţe şi zdrobit de
lovituri. Iar aceste “căderi” ale Domnului erau văzute de toţi.
Totuşi dintre toţi cîţi erau acolo, nici unul din cei cărora Domnul le făcuse bine, nu s-a
găsit unul să sară în ajutorul Lui la purtarea Crucii Sale. A trebuit să facă acest lucru unul
care venea poate obosit de la muncă, din ţarina sa (Luca 23, 26).
Tot Săptămîna Patimilor a arătat cel mai bine ce era în sufletele oamenilor.
Cele petrecute atunci cu Mîntuitorul l-a descoperit pe fiecare din cei ce erau cu El ce
fel de suflet avea. Şi ce purta în acest suflet.
Niciodată nu s-ar fi cunoscut fără această dureroasă împrejurare, ce credincios şi
iubitor era sfîntul apostol Ioan, care singurul a însoţit pe Mîntuitorul în toată suferinţa Lui,
ca un martor adevărat al Patimilor Sale (Ioan 21, 24).
Încercarea aceasta a dovedit slăbiciunea dar şi sinceritatea sfîntului apostol Petru
(Luca 22, 61-62).
Şi tot atunci s-a descoperit şi sufletul de “drac” al lui Iuda (Ioan 6, 70).
De atunci şi pînă astăzi, orice pătimire a vreunui sfînt, a scos la iveală aceste trei feluri
de suflete:
1 - Sufletele iubitoare şi compătimitoare alături de cel ce suferea pentru Hristos.
2 - Sufletele nestatornice şi trădătoare.
Pag. 213
3 - Şi sufletele satanice, vînzătoare şi ucigaşe, ca al lui Iuda.

T-
Patimile Oastei şi patimile omului lui Dumnezeu au avut şi ele din plin parte de astfel
de suflete.
Dar dacă a avut un singur suflet de Iuda prin care s-a făcut tot tîrgul ucigaş şi prin care
s-a putut duce la îndeplinire tot acest plan făcut în ascuns...
...şi dacă s-au găsit multe suflete slabe care s-au grăbit să se lepede de binefăcătorul
lor şi de duhul sfintei Lucrări a Domnului (printre care au fost şi unii care mai tîrziu s-au
trezit şi s-au întors plîngînd amar),
- au fost totuşi şi cei mai mulţi, suflete care au rămas statornice şi credincioase,
primind să pătimească şi ei alături, dar să nu-şi calce legămîntul făcut cu Dumnezeu.
Unul dintre aceştia din urmă a fost părintele Vasile Ouatu.
Ca tînăr preot în Bucureşti, înzestrat cu multă putere şi îndrăzneală, a intrat în Oastea
Domnului la prima chemare a Duhului Sfînt.
Ajuns în cartierul Ghencea, fără biserică, acest om al lui Dumnezeu cu un trup puţintel
ca al părintelui Iosif, dar cu un suflet uriaş, şi-a luat ca o sarcină cerească, ridicarea în
această parte a capitalei plină numai de păcătoşenie şi necredinţă a unei mari şi puternice
biserici.
Predat el însuşi Domnului mai întîi, s-a devotat apoi în totul Lucrării Lui. A ridicat în
cartierul Ghencea mai întîi o puternică biserică vie de suflete predate Domnului, apoi
împreună cu acestea o adevărată catedrală şi de zid, în care să fie slăvit Numele Domnului
şi mărturisit Cuvîntul Său.
Mai tîrziu vom avea prilejul să vorbim mai pe larg despre toate aceste lucruri. Acum
am vrut să spunem doar atît că de acest preot atît de departe ca trup de părintele Iosif,
Domnul S-a folosit spre a-l ajuta pe trimesul Său în cel mai înalt fel tocmai în cele mai
grele clipe ale vieţii sale.
Cînd era pe patul de moarte la Geoagiu, în acele clipe care păreau ultimele, părintele
Iosif după el a trimis telegramă să vină să-l împărtăşească.
Cînd era pe alt “pat de moarte” la începutul anului 1935, cu foaia Isus Biruitorul oprită
şi cu lacătul cenzurii la tipografie, - părintele Iosif la el a alergat să-i vină în ajutor cu
foaia Ostaşul Domnului.
Iar acest “adevărat frate” şi tovarăş de lucru şi de primejdii, i-a răspuns cu tot sufletul
său punîndu-şi în cumpănă totul, spre a împlini deplin voia lui Dumnezeu şi spre a fi în
totul alături de “martirul Evangheliei” despre care a scris atît de mişcat şi de frumos.
A fost voia Domnului însă ca deşi mai tînăr ca părintele Iosif, după ce o vreme a
suferit de aceeaşi boală şi au căzut împreună în acelaşi loc, - el să plece la Domnul mai
devreme cu un an, ca marele său frate.
A trecut la Domnul în 19 februarie 1937, la numai 33 de ani. Dar ce ani minunaţi! Mai
avem încă de vorbit despre el.
T-
Tot în 1930 s-a făcut cunoscut printre fraţii din Sibiu şi preotul Gheorghe Secaş,
despre care am mai vorbit... şi va trebui să mai vorbim. Pentru că slujba lui a fost cumplită
şi unică.
Cu însuşirile pe care le avea din naştere şi cu o înfăţişare trupească deplin

asemănătoare cu cea sufletească, preotul Secaş a pătruns repede, făcîndu-şi drum spre
locurile tot mai din frunte...
Parcă izbeşte de la început o “potrivire” cu drumul părintelui Iosif, pe care căuta să-l
Pag. 214
imite întru totul.

Prima dată cînd se vorbeşte despre preotul Secaş în legătură cu Lucrarea Oastei, era şi
el “duhovnic la Academia Teologică”, funcţie pe care o avusese o vreme şi păr. Iosif. A
primit apoi însărcinări tot mai alese pînă cînd a ajuns în cea mai intimă apropiere a
mitropolitului Bălan, omul lui de casă, sfătuitorul şi confidentul lui cel mai supus. În
acelaşi timp făcea şi pe “fratele” şi ucenicul cel mai apropiat al părintelui Iosif.
“Moştenitorul duhovnicesc” al acestuia “cel mai potrivit”.
Cu durere, dar va trebui să mai vorbim şi despre el.
T-
Părintele Vladimir Popovici din judeţul Orhei, primele semne arată că s-a apropiat de
Oastea Domnului cam tot prin anul 1930.
Dacă despre părintele Vasile de la Bucureşti se poate spune că a fost cel mai apropiat
frate al părintelui Iosif în vremea celor mai grele patimi ale sale, - despre păr. Vladimir se
poate spune acest lucru îndată după el.
“Patimile” Oastei şi pătimirile părintelui Iosif au scos luminos la vedere sufletul de aur
şi curajul de erou evanghelic şi al acestui preot al bisericii vii, care din îndepărtatul Orhei
al său, a venit cu grabă şi cu dragoste să pună umărul la o cruce care devenise peste puteri
de grea.
L-am cunoscut prima dată într-o zi din 1935. Venise la Sibiu pentru mîngîierea şi
îmbărbătarea părintelui Iosif. Ceva mai tîrziu şi-a adus soţia bolnavă şi ea de plămîni, în
acelaşi sanatoriu Geoagiu, unde zăcuse un timp şi păr. Iosif. După puţin timp a trebuit apoi
s-o petreacă cu mare durere la mormînt. Aceasta a fost pentru el una din cele mai grele
încercări, dar care l-a făcut să se ataşeze mai puternic de Domnul şi Mîntuitorul său. - Şi
de “fratele şi părintele lui”, care împărtăşea soarta singurătăţii de atîţia ani...
Părintele Iosif a avut la început foarte mulţi “fraţi şi tovarăşi de lucru” dintre preoţi.
La izbucnirea conflictului însă, unii s-au dat la fund. Au fost totuşi şi cîţiva dintre ei care
i-au luat apărarea şi făceau puternice mărturisiri de solidaritate cu el. Pe rînd însă, în urma
presiunilor făcute asupra lor fie de un fel fie de altul, unul cîte unul s-au lepădat... Unii pe
faţă, alţii pe ascuns. Desigur, dintre cei care “nu mai umblau cu el” au fost şi unii care în
inima lor n-au devenit trădători sau vrăjmaşi ci i-au rămas, în ascuns, nişte admiratori şi
nişte simpatizanţi neputincioşi.
Dar au fost unii - puţini, e adevărat! - care şi-au mărturisit curajoşi atitudinea lor de
ostaşi ai lui Hristos, alături de părintele Iosif. Unul din aceştia a rămas neclintit părintele
Vladimir.
Dar şi despre el vom avea prilejul să mai vorbim...
T-
Între timp Lucrarea Oastei mergea mereu biruitoare.
După “reorganizarea” de la redacţia foilor, cînd s-a căutat “frumuşel” înlăturarea
părintelui Iosif din fruntea mişcării Oastei prin înlocuirea lui treptată prin alţii - s-a văzut
îndată că totuşi nu-i prea uşor acest lucru. Preotul Gh. Maior care îi fusese adăugat la
redacţie, n-a putut face faţă decît la vreo zece numere. În al unsprezecelea număr din
foaie, apare următorul anunţ:
“De la redacţie. Părintele Gh. Maior, fiind prea ocupat cu alte părţi, nu ne mai poate
ajuta cu colaborarea d-sale”...
Şi astfel iarăşi, cu nr. 12 din duminică 23 martie 1930, foaia pentru popor Lumina
Satelor apare din nou redactată numai de preotul I. Trifa.
Dar munca de redactor la o gazetă în care stăpînii ei îţi cer să scrii altfel decît simţi,
Pag. 215
era nu numai peste măsură de grea prin materialul pe care trebuia să-l lucrezi, - ci şi
chinuitoare prin starea pe care ţi-o impune.
Însă Domnul era la lucru.
T-
Cei care puneau mereu la cale planurile înlăturării părintelui de la conducerea foilor şi
a înlocuirii lui Isus Cel Răstignit din vestirea Oastei, - nu s-au dat bătuţi cu asta.
Un alt plan fu pus la cale în curînd. Iată cum:
La Orăştie, în Ardeal apărea de multă vreme o veche şi interesantă gazetă pentru
popor, destul de bine scrisă pentru vremea aceea şi pentru scopul pe care îl avea.
Redactorul ei era preotul Ioan Moţa, un cunoscut scriitor de gazete pentru popor.
Gazeta lui se chema Libertatea şi avea un supliment ilustrat denumit Foaia
Interesantă.
Cu cîţiva ani în urmă, în familia preotului Moţa, intrase un duh naţionalist şi îngust,
iar acest lucru se vădea tot mai puternic şi în paginile gazetei lui.
Din pricina aceasta rînd pe rînd au părăsit-o mulţi cititori - şi s-au alăturat foii Lumina
Satelor, cuceriţi de frumuseţea noului duh Evanghelic răspîndit de ea în ţara noastră.
Starea de strîmtorare materială în care ajunsese preotul Moţa de la Orăştie rămas cu
gazeta sa cam fără cititori, precum şi starea de strîmtorare sufletească a celor de la Sibiu
pe care îi supăra rămînerea părintelui Trifa în locul unde era, - i-a apropiat pe unii de alţii.
Au pus deci la cale o nouă “reorganizare” - de astă dată mai răsunătoare.
“Vine popa Moţa la Sibiu!” - se anunţa cu mare bucurie. Libertatea se va contopi cu
Lumina Satelor şi Oastea Domnului va merge împreună cu Foaia Interesantă.
Se va face o aşa de frumoasă amestecătură, încît nu va mai rămîne nimic din
“exagerările” lui popa Trifa cu “Oastea” lui. Doar preotul Moţa de la Orăştie are un nume
şi un trecut mult mai strălucit şi mai glorios ca Trifa.
De formă Moţa va fi ca “oaspete” al Luminii Satelor - dar de fapt el va fi acela care va
da tonul, nu numai pentru că vîrsta şi trecutul îi dă dreptul la întîietate, dar Trifa cum este
şi bolnav, uşor va putea fi dat în felul acesta tot mai la o parte, pînă cînd nu se va mai
vorbi de el.
Moţa este sănătos şi priceput, va şti să umple în curînd totul cu poveştile lui şi cu
personalitatea sa. De el nu numai că n-avem nici o grijă, dar acum el este singurul care ne
poate ajuta cel mai bine. Este chiar cel mai potrivit şi mai bun om al nostru, pentru acest
scop.
Astfel în “L. S. nr. 40 din 5 octombrie 1930, apăru următoarea înştiinţare:
Lumina Satelor unită cu Libertatea.
Veste de care se vor bucura, aducem cititorilor noştri. Între foaia noastră Lumina
Satelor şi vechea gazetă populară Libertatea de la Orăştie, s-a încheiat o înţelegere în
temeiul căreia cele două foi se contopesc în una. Redacţia foii Libertatea se mută în
săptămîna aceasta la Sibiu, unindu-se cu redacţia noastră... Cititorii L. S. şi ai Libertăţii,
vor primi din săptămînă viitoare aceleaşi foi... vor primi:
1 - Lumina Satelor unită cu Libertatea, ca foaie conducătoare, cu material felurit
despre stări şi lucruri din viaţa culturală, bisericească, naţională, economică şi politică a
poporului nostru şi a ţării... precum şi din viaţa celorlalte ţări de pe glob...
2 - Oastea Domnului... ca foaie religioasă morală, povăţuitoare spre bune moravuri în
poporul nostru - şi
3 - Foaia Interesantă, adaosul literar ilustrat al Libertăţii de la Orăştie, care e un
magazin de cunoştinţe folositoare de tot felul... poezii, schiţe, istorioare, povestiri pentru
petrecere...
Pag. 216
Cei doi preoţi, Iosif Trifa şi Ioan Moţa bine cunoscuţi cititorilor de gazete, care pînă
azi lucrau deosebiţi la foile lor, vor lucra de azi înainte împreună...”
T-
Deşi cunoştea bine dedesubturile acestei “reorganizări”, părintele Iosif, bizuindu-se
deplin pe tainica intervenţie a lui Dumnezeu, se supunea liniştit la toate. Într-un fel era
fericit că scăpa de munca cea grea şi nepotrivită la materialul cerut pentru Lumina Satelor
care acum îi devenise complet străină. Acesta va fi lucrat pe viitor de preotul Moţa iar el,
în sfîrşit, se va putea dărui în întregime muncii lui duhovniceşti pentru fraţii şi cititorii
Oastei Domnului.
Cu ocazia “contopirii”, părintele Iosif publică în Oastea Domnului nr. 41 din 12
octombrie 1930 pe prima pagină, următorul articol:
“La o răspîntie...
Se împlinesc la Anul Nou - 10 ani de cînd a plecat la drum foaia Lumina Satelor.
Singur Bunul Dumnezeu ştie jertfele şi ostenelile ce le-am făcut la foaia aceasta pînă ce a
ajuns, prin ajutorul şi binecuvîntarea Lui, acolo unde a ajuns.
Voinţa lui Dumnezeu a fost ca din foaia Lumina Satelor să iasă mişcarea Oastei
Domnului care a împînzit azi toată ţara. Dar valurile acestei Lucrări erau prea grele pentru
umilele mele puteri (ştiut fiind că la lucru nu se prea îndeasă “ajutătorii”). De mult
simţeam lipsa unui tovarăş de lucru. Şi iată Dumnezeu l-a trimis. Libertatea s-a înfrăţit cu
Lumina Satelor. Păr. Moţa de la Orăştie vine în ajutorul şi tovărăşia fratelui său de la
Sibiu.
Aveam o veche dorinţă pe care am stropit-o de ani de zile cu rugăciunile mele: dorinţa
de a scăpa cu totul numai în lucrul Domnului. Bunul Dumnezeu mi-a ascultat şi dorinţa
aceasta. Avînd pe fratele de la Orăştie la Lumina Satelor, eu voi putea trăi numai pentru
lucrul lui Dumnezeu.
Mă voi putea ocupa special numai cu foaia şi cu mişcarea Oastei Domnului. Dacă în
Lucrarea Sa, Domnul va voi să Se mai folosească de mine - un vas slab şi păcătos - voi
putea trăi numai pentru lucrul Lui.
De altcum, toate acestea sînt numai planuri omeneşti. Desigur şi aici Domnul Îşi are
planurile Lui. Privind înapoi peste lucrul de la Lumina Satelor, eu văd acum lămurit cum a
lucrat Dumnezeu şi cum a intervenit El cu planurile Lui şi cu binecuvîntările Sale. Poate
că am ajuns iarăşi la o răspîntie unde Dumnezeu vrea ceva. De 7 luni Domnul şi
Mîntuitorul meu m-a chemat iarăşi în şcoala cea mare şi tainică a suferinţelor. Poate că
Dumnezeu vrea ceva şi eu mă rog stăruitor zi de zi să se împlinească voia Lui, să se
împlinească deplin voia Lui...
Doamne, fie voia Ta...”
Pr. I. Trifa.
T-
Ce limpede se străvede din aceste rînduri că omul lui Dumnezeu ştia bine ce urmăresc
planurile vrăjmaşilor Oastei... Dar ce limpede se poate vedea şi ce liniştitoare încredinţare
avea el în grija cea puternică şi iubitoare a Scumpului său Mîntuitor, atît cu privire la viaţa
şi viitorul său cît mai ales cu privire la viaţa şi viitorul Oastei Domnului.
Dar voia Domnului a fost să îngăduie ca suferinţa să-l trîntească din nou la pat - fără a
mai putea fi în stare luni de zile să se adîncească în munca lui.
În acest răstimp în L. S. contopită cu Libertatea pătrundea tot mai puternic duhul
naţionalist şi lumesc al noului redactor... Nu mai rămăsese aproape nimic din vechea
gazetă plină de căldura Evangheliei şi de cuminţenia sănătoasă de altădată. Foaia care
Pag. 217
înainte era plină de citiri şi tîlcuiri biblice, de sfaturi mîntuitoare şi de îndemnuri

sănătoase - acum ajunsese plină de lucruri din ce în ce tot mai străine de duhul şi de
numele ei.
T-
Tot din 1930, mi-a rămas scris şi mie primul semn al intrării mele în Oastea Domnului.
Hotărîrea mea luată în 8 iunie (era Duminica Rusaliilor) am scris-o şi eu îndată la Sibiu.
Dar fie din pricina că scrisoarea mea de intrare în Oaste (o rugăciune de predare către
Tatăl, apoi către Fiul, apoi către Sfîntul Duh) li se păruse celor de la redacţie prea lungă
spre a fi publicată în întregime, fie mai degrabă pentru că numele meu nu le spunea nimic,
- m-au trecut şi pe mine doar ca pe un copil ce eram, printre o grămadă de fraţi care s-au
nimerit odată cu mine pe poarta intrării în Oaste.
Aşa se face că numelui meu i-a venit rîndul să apară în foaie abia după trei săptămîni
de la hotărîrea mea. Mi-a mai rămas, ca printr-o adevărată minune, numărul de foaie în
care printre cei intraţi în Oaste odată cu mine mă văd şi eu la cei cincisprezece ani, pe care
îi aveam atunci...
Recitesc numele celor dinaintea mea şi al celor de după mine... Şi tare aş dori astăzi să
ştiu dacă mai este cineva în viaţă şi în credinţă dintre acei cu care numele meu a fost scris
odată în Oastea Domnului, în acelaşi număr de foaie.
Iată-mă aşa cum am apărut atunci ca al 27-lea din cei 62 de fraţi şi surori - în Lumina
Satelor nr. 26 din 29 iunie 1930:
T-
“În Oastea Domnului au mai intrat:
T-
1 Vasilica Cristea Ceapă,
2 Maria Paraschiv Manta,
3 Maria Constantin Stoica Ceapă,
4 Catiţa Constantin Fr. Badea,
5 Polixenia Pavel Ceapă,
6 Maria Apostol,
7 Gr. Burlan,
8 Floarea State Popa şi
9 Ilinca Ion I. Zamfirache, toţi din comuna Slon, jud. Prahova.
10 George Ganea, com. Berivoii Mari, jud. Făgăraş.
11 Dumitru P. Timofte, satul Corni Jud. Botoşani.
12 Todor N. Hristea,
13 Neculai A. Ţuţuianu,
14 Tachiţă T. Mocanu, com. Vădeni, jud. Covurlui.
15 Elena C. Săcăleani, com. Nicolina, jud. Iaşi.
16 Ion Blagoe,
17 Eva Giciulescu,
18 Ignat Giciulescu,
19 Maria Giciulescu,
20 Nicolae Bustescu,
21 Ştefan Neagoe, toţi din com. Hărmădia, jud. Severin.
22 Pleş Gavrilă-Birău,
23 Chindriş Ioană,
24 Gligor Gavrilă,
25 Sidău Toader şi soţia
Pag. 218
26 Sidău Anghelina, com. Ieud, jud. Maramureş.

27 Dorz Traian 15 ani, com. Mizieş, jud. Bihor .
28 Dumitru Boşilcă şi soţia
29 Anica Boşilcă, com. Buştenari, jud. Prahova.
30 Voica Neculescu,
31 Mihai Berkman şi soţia
32 Paraschiva Berkman din Bucureşti.
33 Vasile Terciu,
34 Maria Nedelcu, com. Durneşti, jud. Botoşani.
35 Ştefan Enescu,
36 Ilie Şt. Enescu,
37 Costică Popescu,
38 Frusina Păunescu,
39 Tudor Boieru, com. Slobozia Clinceni, jud. Ilfov.
40 Stan Miloş, com. Budiuţi, jud. Severin.
41 Bob Efrem, cîntăreţ com. Copelnic, jud. Satu Mare.
42 Ioan Roşu,
43 Ioan Mozaş,
44 Icoane Creţa şi văduvele de război
45 Ana Toma şi
46 Mărie Unipan, toţi din Chevereşul Mare, jud. Timiş.
47 Maria Cristin, com. Sălişte, jud. Sibiu.
48 Dan Victor şi soţia
49 Dan Taţiana,
50 Rotiş Gheorghe şi soţia
51 Rotiş Ana,
52 Pop Nicolae,
53 Mihiş Petre şi soţia
54 Mihiş Terezia şi
55 Hatoş Ioan, com. Dealul-Mare.
56 Dumitru A. Costea, com. Traian, jud. Teleorman.
57 Vante Gh. Cucoş şi
58 Catinca Costacki a Marini, com. Şiriţel, jud. Baia.
59 Lugojan Dimitrie şi soţia
60 Lugojan Elena com. Budinţi, jud. Timiş.
61 Jurja Pătru şi
62 Jurja Gheorghe, economi, com. Almăşu Mic de Munte, jud. Alba...
T-
Prin îngăduinţa cea tainică a voii lui Dumnezeu cu îmbolnăvirea mai grea a părintelui
Iosif - şi “reorganizarea” cu aducerea preotului Moţa la Lumina Satelor, - lucrurile au
început să meargă din ce în ce tot mai pe placul celor ce le puseseră la cale. Foile
deveneau din ce în ce tot mai copleşite de spiritul naţionalist, formalist... Adică lumesc.
De la “răspîntia” pe care o simţea părintele Iosif, lucrurile la Sibiu mergeau cu mare
grabă spre întuneric şi spre pustiire sufletească.
Tineretul era îndemnat pe faţă la tulburări împotriva evreilor şi politicienilor vremii.
Lupta împotriva catolicismului sau a sectarismului, ajunsese de-a dreptul respingătoare.
Iar lauda de sine, lauda a tot ce era “al nostru”, fie chiar şi dacă era rău - umplea toate
paginile foii. Era o atmosferă atît de grea şi atît de deosebită de cea care îi însufleţise
Pag. 219
cîndva, - încît mulţi din cititorii foii obişnuiţi cu un alt fel de conţinut, începeau acum să
refuze Lumina Satelor aşteptînd “pînă va veni din nou la ea părintele Trifa”.
Neplăcîndu-le conţinutul, oamenii returnau gazeta renunţînd şi la dreptul restului de
abonament. Deşi era în octombrie, n-aveau răbdare s-o mai citească nici pînă la Anul Nou.
De la 25 de exemplare cît se tipărise din foaie la contopirea cu Libertatea (în 12
octombrie), - la Crăciun ajunsese să se mai tipărească doar 22 de mii.
În anul următor situaţia deveni şi mai rea în privinţa asta. Abonamentele scăzură
aproape la jumătate dintr-o dată.
Ţara simţea că lucrurile la Sibiu nu stau deloc bine. Zecile de mii de cititori erau
nedumeriţi şi întristaţi de tăcerea glasului care îi fermecase atît de mult, care îi adusese la
Hristos şi care îi hrănise ani de zile atît de iubitor cu pîinea Cuvîntului lui Dumnezeu.
Sunetele goale cu care erau acum pline foile pe care le primeau, nu le mai aduceau nimic
hrănitor şi gustos. Scrisori tot mai nemulţumite şi mai îndurerate întrebau: unde este
părintele nostru? Ce se petrece cu el? De ce tace graiul lui?
- E bolnav! - se răspundea prin gazetă.
- Dar şi altădată a fost bolnav - şi totuşi ne-a vorbit! Nu mai vrem gazeta fără el! Să
vină părintele nostru!... Opriţi foaia pînă ce va veni din nou la ea acela pe care noi îl
cunoaştem şi de la care ne-am hrănit sufletul atîţia ani de zile...
Situaţia devenea dezastruoasă. De unde se crezuse că unirea celor două gazete va ferici
pe cele două feluri de cititori ai lor, - s-a întîmplat tocmai dimpotrivă: i-a nemulţumit pe
toţi. Împuţinîndu-se abonamentele scădeau veniturile. În curînd lucrurile ajunseseră la
starea de alarmă. Cei ce săpaseră groapa, - alunecau acum speriaţi ei în ea.
Aveau în sfîrşit prilejul să vadă acei care stăteau comozi şi sătui în spatele muncii
părintelui Iosif, - ce “uşor” se cucereşte inima cititorilor. Pînă acum n-avuseră nici o grijă.
Abonamentele crescuseră an de an, cu toate că ei, ridicaseră mereu costul tipăririi foilor şi
cărţilor pe care trebuia să li-l plătească el care purta greul redactării lor. Şi greul
suferinţelor sale. Lor nu le păsa decît să vină cît mai mulţi bani. În “Lucrul Domnului” ei
nu vedeau altceva decît un mijloc de venituri materiale. Nici nu-i interesa prea mult nimic
altceva nici chiar “gelozia” şoptitorilor.
Niciodată nu-i interesa CUM scria părintele Iosif. Mulţi ani de zile nu i-a interesat nici
CE scria el acolo. Aducea tot mai mulţi bani? - Aceasta era totul!
Doar cînd s-au trezit cu prea mult “Isus Cel Răstignit” - au început să se alarmeze cu
adevărat.
Dar atunci Cuvîntul şi Duhul lui Dumnezeu lucrase adînc în ogorul sufletesc al ţării
acesteia... Numărul celor ce-L aflaseră pe Dulcele Isus crescuse din an în an ridicîndu-se
la zeci de mii, apoi la sute de mii. Iar gustul hranei duhovniceşti ajunsese înalt şi fin...
Şi acum se trezesc că foile le vin înapoi, iar întrebările nedumerite curg din toate
părţile bănuitoare şi aspre.
Chiar şi la foaia Oastea Domnului golul lăsat de starea părintelui Iosif se resimţea
puternic. Această foaie rămăsese acum doar cu scrisul slăbuţ al unor fraţi şi cu umpluturi
de scrisori şi rapoarte sosite de prin ţară - lucru şi mai nemulţumitor.
Se impunea neapărat nevoia grabnică de a linişti pe cititori şi de a le da o speranţă.
T-
În foaia Oastea Domnului nr. 6 din 8 februarie 1931 cei de la Lumina Satelor sînt siliţi
să scrie următoarele, căutînd încă o dată să-şi salveze situaţia lor cu numele şi cu
“dragostea” faţă de părintele Iosif:
T-
“Un răspuns”
Pag. 220
T-
Mulţi ne întreabă despre sănătatea părintelui Trifa. Le răspundem tuturor că -
mulţumită Domnului - păr. Trifa care se află de prezent într-un sanatoriu merge cu paşi
repezi spre refacerea sănătăţii şi - de va fi cu voia Domnului - nu peste mult se va
reîntoarce ca să-şi reia încetul cu încetul lucrarea întreruptă.
După reîntoarcerea păr. Trifa se vor continua iarăşi învăţăturile cu Tîlcuiri din Biblie,
Şcoala Duhului Sfînt, Călătoria spre Canaan, În şcoala Bibliei, Războiul cel duhovnicesc,
În cămara psalmistului David - şi celelalte învăţături după care desigur suspină mulţi din
vechii noştri cititori şi îndeosebi ostaşii Domnului.
Dar la reîntoarcere, păr. Trifa va afla o durere. Avem aici multe ştiri şi scrisori (unele
chiar de la ostaşi) că mulţi se lasă de foaie pentru că lipsesc din ea învăţăturile de anul
trecut, pentru că părintele I. Trifa n-a mai putut scrie...
Cu ce durere va afla părintele Trifa despre acest lucru. El a spus odată: unul pentru toţi
şi toţi pentru unul... el şi-a pus în cumpănă sănătatea şi viaţa trupească... el nu s-a
îmbolnăvit la chefuri, ci petrecînd nopţile în tîlcuirea Scripturilor şi pregătirea de hrană
sufletească pentru ostaşii Domnului şi cititorii foii.
Ce durere va avea deci cînd la reîntoarcerea sa va număra pe cei care l-au părăsit în
ziua necazului”.
T-
Dar în vremea aceasta părintele Iosif se afla într-o stare tot mai grea la Geoagiu. De
acolo el trimite după cîteva luni la foaie mult spunătorul articol: “Cel ce nu iubeşte pe
Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema” (1 Cor. 16, 22)... în care vorbeşte numai
despre dragostea lui Dumnezeu arătată faţă de noi în chipul cel mai cutremurător al Jertfei
de pe Cruce dată pentru mîntuirea noastră de Scumpul nostru Mîntuitor, Fiul Preaiubit al
Tatălui. Că numai despre dragostea acestei Jertfe Dumnezeieşti ar trebui să vorbim toţi şi
întotdeauna, că toate celelalte fără Această Jertfă sînt numai nişte pietre grele şi
chinuitoare... Că însăşi neiubirea acestei cutremurătoare Jertfe, este un păcat care atrage
după sine anatema, osîndirea şi blestemul...
Şi încheie cu o duioasă şi cutremurătoare rugăciune-legămînt:
“...Isuse, iubirea mea, eu mă predau în totul Ţie. Mă aplec în braţele iubirii Tale. Eu
voi trăi şi muri la pieptul Tău; nici moartea nici viaţa nu mă vor mai putea despărţi de
Tine. Preadulcele meu Mîntuitor, ajută unui suflet ce vrea să fie întreg al Tău, numai al
Tău şi vrea să trăiască cu Tine, numai cu Tine, în vecii vecilor, amin...”
T-
(O. D. nr. 26 din 28 iunie 1931, pag. 2).
T-
Au urmat curînd alte asemenea izbucniri în afara a ceea ce continua să se petreacă
înăuntru, deşi din cînd în cînd cu unele prilejuri, intervenea glasul ierarhului Bălan
acoperind totul cu cîteva cuvinte frumoase. Şi luînd cu unele declaraţii mari, “apărarea
Oastei” şi a părintelui Trifa...
Ascultînd la aceste cuvinte frumoase rostite în faţa mulţimilor cu cîte un prilej festiv,
sau citind unele declaraţii liniştitoare cu privire la rostul şi activitatea Oastei - îţi vine cu
drept cuvînt să te întrebi de ce în faţă se spunea într-un fel, iar dinăuntru se lucra cu totul
împotrivă?
Să fi fost oare mitropolitul Bălan sincer în declaraţiile sale verbale şi total neştiutor de
planurile rele ce se urzeau în consistoriul său mitropolitan împotriva Oastei şi a părintelui
Iosif? Sau declaraţiile acelea aveau doar scopul de a acoperi înafară ceea ce se făcea
înăuntru?
Pag. 221
Nu vom judeca niciodată pe nimeni. Este cine să ne judece pe toţi, după măsura locului
pe care l-am ocupat în evenimente - şi după partea pe care am adus-o la întorsătura pe care
au luat-o ele. Acuma sînt toţi acolo şi socotelile sînt încheiate. Dar vom înşira aici şi pe
mai departe faptele, urmînd ca părerea pe care trebuie să ne-o facem - să nu fie înainte, ci
după ele. Iar judecata s-o lăsăm numai în seama lui Dumnezeu.
T-
Anul 1931 a adîncit urmările celor petrecute în anul dinaintea lui. Cu mare greutate s-a
menţinut “reorganizarea” cu Moţa, dar a fost plătită cu mari pagube în administraţia foilor.
După abia un an şi ceva, preotul Moţa trebui să-şi ia bagajele cu care venise atît de
zgomotos în toamna lui 1930 - şi să plece înapoi la Orăştie în primăvara lui 1932. La
pagubă, chiar cele mai strînse însoţiri ale oamenilor banului, nu ţin prea mult.
La Lumina Satelor însă rămăsese şi prindea repede rădăcini cel despre care am mai
vorbit: preotul Secaş, tînărul şi priceputul duhovnic care era foarte pe plac, pentru că era
un săritor şi serviabil, gata să facă repede şi bucuros tot ce-i cerea stăpînul. Astfel atenţia
celor mari se adună toată asupra lui. El era omul care făcea faţă atît la librărie şi Oastea
Domnului cu cei de pe lîngă părintele Iosif, - cît şi la Lumina Satelor cu cei de pe lîngă
mitropolitul Bălan.
La librăria părintelui strînsese în jurul său tineretul cu care mergea în zgomotoase
misiuni duminicale prin satele şi judeţele învecinate. Iar la Lumina Satelor era cel ce
acoperea o tot mai mare parte din îndatoriri. Încet, încet stăpînul şi ierarhul său ajunsese
să-l socotească unul din cei mai potriviţi slujitori ai săi.
T-
În ţară, mai ales în Bucureşti, după intrarea în Oaste a unora din fruntaşii vieţii
spirituale ale capitalei, cum am văzut, lucrurile mergeau numai din plin. Adunări mari,
public mult, manifestaţii răsunătoare, adeziuni noi...
I. Gr. Oprişan era avocat şi director într-un minister... Al. Lascarov Moldovanu,
senator şi scriitor cu renume. Iar dintre slujitorii bisericii arhimandritul Scriban, un nume
cinstit şi cunoscut ca o mare valoare. Preotul Toma Chiricuţă cu revista lui Fîntîna
Darurilor, apoi mulţi alţii, - şi în sfîrşit preotul plin de inimă şi de voinţă Vasile Ouatu
care deşi mai tînăr ca toţi, era plin de înflăcărare şi de îndrăzneală pentru Domnul. Peste
săptămînă fiecare lucra în cercul său, dar duminicile - sau cu diferite alte ocazii - se
întîlneau în puternice manifestaţii cînd într-o parte cînd în cealaltă a capitalei.
În timpul absenţelor grele ale părintelui Iosif, aceşti vrednici scriitori şi preoţi
alimentau şi foaia Oastea Domnului cu articole şi rapoarte din activitatea lor.
Între anii 1930 pînă în 1934, părintele Iosif a fost foarte mult ajutat şi sincer
îmbărbătat de aceşti fraţi şi preoţi din Bucureşti, îndeosebi de arhimandritul Scriban, de
preotul Ouatu, de I. Gr. Oprişan şi Al. Lascarov Moldovanu.
În unele din cele mai grele clipe ale suferinţelor lui cînd era pe moarte la Geoagiu în
sanatoriu, părintele Vasile Ouatu l-a însoţit şi el ca tovarăş de suferinţă o vreme, iar
Oprişan şi Lascarov Moldovanu, l-au cercetat cu o mare dragoste şi mîngîiere...
Despre aceşti doi din urmă el va spune mai tîrziu mişcătoarele cuvinte, ca o duioasă
profeţie: “...eram într-o stare grozavă. Numai schelet. Şi în starea aceasta aşteptam o
mîngîiere oarecare. Aşteptam de la Sibiu un semn de mîngîiere. Dar el mi-a venit de la
Bucureşti. M-au cercetat fraţii Oprişan şi Lascarov. M-au mîngîiat şi m-au sărutat. Nu voi
uita niciodată această scumpă mîngîiere. Chiar dacă ar fi ei cîndva contra mea, eu le voi
păstra şi dincolo de mormînt dragostea şi recunoştinţa mea pentru această mîngîiere...”
Pag. 222
T-
(Ostaşul Domnului nr. 1-2 din 15 februarie 1935).
T-
Cît de mult trebuia să fi suferit acest suflet care a mîngîiat sute de mii de suflete, nu
numai de durerea bolii şi oboselilor sale, - ci mult mai mult din lipsa unor dovezi de
dragoste şi mîngîiere caldă şi sinceră. Dacă pentru o singură sărutare pe care a simţit-o
sinceră era în stare să ierte mai dinainte orice lepădare, - e un semn plin de tristeţe cît de
puţină iubire adevărată a primit acest om sfînt în viaţa lui din lumea aceasta.
Sărmanul suflet binefăcător care îşi arvunise recunoştinţa, - nu peste multă vreme acei
care i-o cumpăraseră, şi-o luau înapoi cu un alt sărut neuitat de amar...
Despre părintele Vasile avea să scrie atît de frumos cînd îşi aducea aminte întîlnirea şi
cunoştinţa cu el:
T-
“Un viteaz al Domnului.
T-
L-am cunoscut la Geoagiu unde Domnul ne-a întîlnit pe cîteva luni în aceeaşi “şcoală”
a suferinţelor...
Îndată de la început, m-a surprins curajul, îndrăzneala şi hotărîrea cu care părintele
Vasile vorbea despre rosturile şi Lucrarea Oastei. Ardea pentru lucrul Domnului. Mi-am
adus aminte atunci de locul de la Fap. Ap. 4, 13: “...cînd au văzut ei îndrăzneala lui Petru
şi Ioan au cunoscut că ei umblaseră cu Isus...” Mi-am zis şi eu în mine: iată un suflet care
a “umblat cu Isus”... iată un suflet care s-a întîlnit cu Isus... care a gustat din fiorul
“umblării” cu Isus...
Şi nu m-am înşelat în aprecierile mele. Părintele Vasile era atunci doar la începutul
Oastei. Boala îl scosese din “front”.
Reîntors la front - ca şi mine, cu boala nevindecată complet - s-a pus pe lucru. Şi-a
refăcut Oastea. A reînceput lupta. E unul din puţinii mei preaiubiţi fraţi preoţi care s-a
aruncat în lupta Oastei fără “rezerve”.
Cînd am fost la Bucureşti, fratele Vasile a ţinut să mă ducă în “cartierul” lui de la
Ghencea. Ce înfăptuiri minunate a lucrat acest luptător! Cea mai spaţioasă biserică-
catedrală din Bucureşti se construieşte prin rîvna acestui “pitic” (căci este şi el mic de
statură ca mine)”...
În continuare părintele Iosif vorbeşte cu admiraţie despre uriaşa muncă de răspîndire a
cărţii şi foilor Oastei pe care o organizase păr. Vasile în Bucureşti. De asemenea despre
curajul şi înflăcărarea cu care apăra cauza Oastei, cauza Domnului. Am căutat - zicea el -
să intensificăm şi noi lupta Domnului aici pentru ca duhurile rele îmbrăcate în chip de om
să vadă că nu ne temem de ameninţările lor, întrucît putere avem de la Domnul nostru
Isus...”
“...Iată, un adevărat viteaz al Domnului. Prin astfel de jertfe şi luptători trăieşte şi
biruieşte Oastea. O, dacă am avea numai cîteva sute de astfel de viteji - ce lucruri mari am
putea face!
Scumpul meu frate de suferinţă! - De aici din depărtare mă gîndesc cu drag la tine.
Purtăm în pieptul nostru aceeaşi boală, dar şi aceeaşi rîvnă pentru lucrul Domnului...
Slăvit să fie Acela care ne-a întîlnit într-o dragoste ca aceasta!
T-
Davos (Elveţia) la 10 martie 1933.
T-
Avîntul luat în frumosul an 1930 se răsfrîngea binefăcător peste tot.
Pag. 223
Nu numai în Bucureşti, ci aproape în toate oraşele mari ale ţării erau grupări puternice
care activau pline de roade duhovniceşti şi de iniţiative minunate, sub îndrumarea unor
preoţi şi laici înflăcăraţi pentru Hristos. Astfel era la Oradea, gruparea puternică despre
care am mai vorbit, la Iaşi, la Deva, la Craiova, la Arad, la Tecuci, Galaţi, Constanţa,
Timişoara, Cernăuţi, Chişinău, Orhei... Iar dintre comunele şi satele ţării, aproape nu era
localitate să nu aibă un grup mai mare sau mai mic de fraţi şi surori din Oastea Domnului.
Lucrarea era deci în plină ofensivă peste tot.
În Yugoslavia şi în Ungaria începuseră din anii trecuţi să se formeze adunări ale
Oastei. În 1933 încep să sosească ştiri despre înfiinţări ale grupărilor Oastei şi printre
românii din Statele Unite ale Americii, din Canada şi chiar din Australia... Foile Oastei
aveau cititori devotaţi şi în Brazilia, în Argentina, în Maroc, în Congo...
Numărul ostaşilor creştea... Foile Oastei aproape nu mai puteau reda nici numele ci
numai numărul celor înscrişi. Curînd socotelile aproximative arătau că numărul ostaşilor
ajunsese la 200 de mii. Apoi prin 1934 la aproximativ 300 de mii... Toată ţara era plină de
cîntări de biruinţă pentru Domnul şi pentru Unsul Său...
Aşa de minunat mergea Lucrarea Domnului cînd ispititorul a dezlănţuit furtuna şi
cernerea cea mare. Despre aceasta vom vorbi pe larg în cartea a doua a acestei Istorii.
T-
Toată viaţa noastră o socotim timp de luptă şi niciodată să nu căutăm odihnă. Şi

niciodată pătimind să nu ne supărăm: va veni şi timpul odihnei... Trebuie prin scîrbe şi
necazuri să dobîndim această odihnă.
T-
Omilia Evrei
Pag. 224
Un rug al iubirii
Un rug al iubirii arzînd ne-ncetat

puternic şi dulce şi mare
spre suflet de frate adînc şi curat
crezut, l-ai primit pe-oricare.
Aceasta eşti Lucrarea Sa

şi Domnul e mireasma ta
El Ţelul tău cel luminos.
Avutul credinţei curate muncit

cu larg dăruita jertfire
l-ai dat chiar şi celui cu duh necinstit
vrăjmaş de-Adevăr şi simţire.
În focu-ncercării-ndelungi ţi-ai sfinţit

eroic răbdarea tăcută
ai ars ce-a fost zgură, dar nalţi strălucit
credinţa prin flăcări trecută.
Pe calea iubirii mergînd credincios

plineşte-ţi chemarea slăvită
oştire de jertfă slujind lui Hristos
cu viaţa cucernic trăită.
Pag. 225
Cap. 19
Omul trimes de Dumnezeu
P ărintelui care ne-a născut trupeşte pentru viaţa asta, îi datorăm desigur pînă la
moarte preţuire, recunoştinţă şi dragoste. Însă părintelui care ne-a născut sufleteşte pentru
viaţa veşnică i le datorăm pînă în vecii vecilor toate acestea nespus mai mult.
Spune o înţelepciune aşa: Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au
aceeaşi nevoie de tine şi chiar în acelaşi timp, dator eşti să-l asculţi şi să-l ajuţi mai întîi
pe părintele tău sufletesc şi apoi pe cel trupesc...
Îndrumătorul adevărat care ne cucereşte inima pentru Hristos prin dragostea şi puterea
Duhului Sfînt ce lucrează prin el - datori sîntem să-l urmăm pînă la jertfa vieţii cu
ascultare şi cu curaj, împotriva tuturor acelora care prin silnicie şi prin minciună vor să ne
facă robi îngustimii lor. Căci acel binecuvîntat om al lui Hristos vrea să ne facă sufletul
slobod prin Adevăr şi larg prin Iubire. Iar acei oameni ai lumii, vor să ne facă robi prin
prefăcătorie şi înguşti prin ură...
T-
În acest capitol vreau să-mi aduc aminte cum l-am cunoscut eu trupeşte pe părintele
meu sufletesc - şi să-mi înşirui aici, cum voi putea mai pe scurt şi mai recunoscător,
primele din cele mai puternice amintiri pe care le păstrez despre el.
T-
Normal, pe om, Cuvîntul îl duce la Credinţă. Şi Adevărul îl conduce la Iubire. După
cum este scris: Credinţa vine în urma auzirii. Iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos
(Rom. 10, 17).
Dar cu mine parcă totul s-a petrecut altfel: Credinţa m-a dus la Cuvînt!... Şi Iubirea m-
a dus la Adevăr. După cum iarăşi este scris:
Pag. 226
Eu n-am aflat întîi Iubirea

condus de Adevăr spre ea
căci pentru mine Adevărul
atît de neştiut era,
ci Dragostea m-a dus, în urmă,

la Adevărul cel plăcut
cum mama-şi duce fiu-n braţe
la tatăl care l-a făcut...
Acum în ochii-amîndurora
privesc mişcat şi fericit
căci şi-Adevărul şi Iubirea
cei doi părinţi, - mi-am regăsit.
...Eram încă un copil cînd, odată, la ora de religie, bătrînul preot care ne preda lecţia a
venit în şcoală avînd lîngă catehismul său din care ne învăţa, o gazetă pe care a aşezat-o
pe bancă în faţa mea...
În timp ce el ne vorbea, eu priveam la foaia necunoscută de lîngă catehismul cunoscut.
Mi s-a părut atunci în grabă că titlul foii este Lumina Stelelor - şi nu înţelegeam deloc ce
vrea să spună asta.
Dar mai tîrziu, cînd altădată, părintele şi-a lăsat o clipă pe masă gazeta, m-am apropiat
cu teamă şi am citit cu mirare tot ce am putut în grabă, să nu mă prindă. Asta a fost prima
mea întîlnire cu cuvîntul şi cu numele părintelui Trifa.
În anul următor, la examenul de religie am fost primul din şcoală.
Am primit ca premiu cartea Corabia lui Noe, scrisă de părintele Trifa.
Ca primul şi singurul copil al părinţilor mei ţărani şi ocupat peste măsură cum erau
copiii ţăranilor de atunci cu tot felul de munci, eu aş fi avut prea puţin timp liber atunci să
citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima şi de la cele dintîi rînduri gustate din mers, n-
am mai lăsat-o din mîini.
T-
Prima duminică după aceea, era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea
mea... La ceasul al treilea după amiază m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul
şurii, îngenuncheat pe fîn, ca să mă pot ruga în voie şi să pot plînge singur, nevăzut de
nimeni.
Era Ziua întîia de Rusalii, Ziua Naşterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfînt.
Aşa a vrut Tatăl Ceresc: trupeşte să mă nasc în Ziua Naşterii Domnului Isus, iar
duhovniceşte să mă nasc în Ziua Pogorîrii Duhului Sfînt.
Dar toate acestea le-am mai spus şi altădată. Am mai spus şi despre primele mele zile
şi luni de credinţă...
N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă şi aproape cerească a acelui om
sfînt prin care Dumnezeu îmi dăruise aproape toate acestea şi care în sufletul meu de
atunci avea un loc şi o strălucire unică.
T-
Despre părintele Iosif, de cînd am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere
atît de înaltă încît nu era cu nimic mai prejos decît despre un mare apostol şi sfînt al lui
Dumnezeu... Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele. Şi această părere n-a
scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci dimpotrivă mi s-a
Pag. 227
statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.

T-
De obicei despre oameni înainte de a-i cunoaşte îţi faci o părere foarte înaltă, iar după
ce îi cunoşti, această părere coboară mereu tot mai jos. Dar cu părintele Iosif acest lucru
nu s-a petrecut aşa niciodată. În faţa mea cel puţin el n-a coborît în nici o situaţie ci s-a
înălţat mereu...
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui - dar nici
o clipă nu l-am văzut jos...
O, ce deplin încredinţat sînt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi
acest smerit sfînt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfînt!
T-
După ziua hotărîrii mele pentru Domnul am căutat mereu să aflu tot mai multe despre
Lucrarea Oastei şi despre omul lui Dumnezeu din fruntea ei. Doream să ştiu, doream să-l
cunosc, doream să-l văd, măcar de departe. Nu după mult timp i-am scris, cerîndu-i
fotografia.
Am primit drept răspuns un număr din revista Oastea Domnului din 26 ianuarie 1930
unde deschizînd-o, am aflat încadrată cu un creion roşu o pagină cu o fotografie la mijloc.
Deasupra ei era scris cu litere mari:
“Pentru cei ce-mi ce fotografia...”
Cu ochii scăldaţi în lacrimi am citit de zece ori aceste rînduri încadrate în roşu... Şi
astăzi ele îmi grăiesc atît de mult, parcă erau scrise în chip deosebit pentru mine.
“...De ani de zile mă îmblătesc unii cu rugarea să le trimit o fotografie iar alţii cu
cererea să o dau la foaie... Să mă ierte că nu le-am răspuns nimic. În lumina Evangheliei
astfel de lucruri nu valorează nimic. În lumina Evangheliei este o singură fotografie pe
care trebuie să o privim şi să o admirăm mereu: Isus Cel Răstignit pentru noi şi mîntuirea
noastră. Toţi ceilalţi trebuie să stăm jos cu feţele aplecate la picioarele Crucii Sale. Prin El
sîntem ceea ce sîntem. Toate “meritele” noastre sînt darurile Lui...
Ce frumos a spus ap. Pavel acest lucru: Departe de mine gîndul de a mă lăuda cu
altceva decît cu Crucea Domnului nostru Isus Hristos (Gal. 6, 14). Nu mă voi lăuda decît
în slăbiciunile mele... căci puterea lui Hristos în neputinţă se desăvîrşeşte (2 Cor. 12, 5-
10).
Aceasta-i singura laudă personală pe care o îngăduie Evanghelia, în aceasta mă voi
lăuda şi eu spunînd că sînt un vas mic şi slab pe care Domnul m-a ales spre slujba şi
slujirea Lui. Eu - o fiinţă mică şi slabă - nu mă pot lăuda decît “în slăbiciunile mele”, iar
dacă darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai în aceste slăbiciuni, a Lui este - şi Lui
Singur se cuvine toată slava şi lauda. Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude, că nu cel
ce se laudă pe sine este ales, ci acela pe care Domnul îl laudă (2 Cor. 10, 17-18).
Dînd ascultare dorinţei cititorilor, iată alături o fotografie a mea. Ţin însă să spun că
nu e gata. E încă plină de pete. Nu e gata din vina mea. Ceea ce Pictorul lucrează, eu stric
şi murdăresc.
De ani de zile lucrează Scumpul meu Mîntuitor, - Pictorul Cel Ceresc - la chipul meu
cel sufletesc ca să-i dea “chipul Celui ce l-a făcut” (Col. 3, 10). Dar vai, eu stric mereu -
prin păcatele mele - ceea ce lucră Pictorul Cel Ceresc. Portretul meu nu va fi gata pînă în
clipa ce va cădea lutul de pe mine... “Acum purtăm chip de lut, atunci vom purta chip
ceresc” (1 Cor. 15, 49).
După fotografia de alături, am fost de trei ori la fotograf... spunea că nu e gata. Că
trebuie să mai stea în “camera cea întunecoasă”.
- Cum, - am întrebat eu - ce înseamnă odaia cea întunecoasă?
Pag. 228
- Păi, d-le părinte - mi-a răspuns fotograful - fotografiile se lucrează într-o odaie
întunecoasă unde trebuie să stea cîteva zile; aşa-i legea lor.
Atunci eu mi-am zis în mine: iată, aşa se lucrează şi chipul nostru cel sufletesc. Pentru
lucrarea, curăţirea şi desăvîrşirea fotografiei noastre celei sufleteşti Domnul ne cheamă în
noaptea suferinţelor şi încercărilor. Pe mine, de patru ori m-a chemat pînă acum în noaptea
aceasta. Şi poate că mă va mai chema. Fie! Eu sînt gata, slăvite Doamne. Fă Tu Doamne
Isuse tot ce ştii şi tot ce va mai trebui pînă ce Chipul Tău Cel Răstignit va lua chip în mine
(Gal. 4, 19) - şi se va imprima pe veci în sufletul meu.
Tatăl Ceresc ne-a hotărît să fim asemenea Chipului Fiului Său (Rom. 8, 29). Ajută-ne
Scumpul nostru Mîntuitor să putem atinge această desăvîrşire...”
T-
...Priveam cu ochii plini de lacrimi la fotografia ce nu putea ascunde cearcănele din
jurul ochilor... A ochilor acestora buni care priveau undeva în Veşnicie plini de o cerească
şi liniştită împăcare şi unire cu voia lui Dumnezeu.
Din clipa aceea am simţit că acest om sfînt nu va mai sta mult între noi. Cine poate
vorbi aşa despre sine - şi îşi poate înţelege aşa suferinţa sa, - acela s-a apropiat de
desăvîrşire. Iar cine s-a apropiat de desăvîrşire - este pregătit să fie luat de pe pămînt cît
mai curînd.
Va trebui să fac totul - mi-am zis eu în mine hotărîndu-mă - să pot ajunge să-l văd cît
mai curînd înainte de a pleca...
Am pus revista împreună cu cartea legămîntului meu, sub perna aşternutului în care de
seara pînă dimineaţa îmi chinuiam gîndul cu planurile drumului la Sibiu. Mă pregăteam ca
pentru un pelerinaj la nişte locuri sfinte, la un Ierusalim depărtat, unde jertfa nu fusese
încă răstignită, - dar presimţeam că va fi...
T-
La 1 Ianuarie 1933, cînd Oastea împlinea zece ani de viaţă - părintele Iosif scria:
“Jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţă. Odată cu 10 ani de Oaste eu îmi serbez
şi 30 de ani de boli şi suferinţe. Sînt 30 de ani de cînd am trecut şi trec mereu prin spitale,
sanatorii, operaţii, prin nesfîrşite încercări, frămîntări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva
că nimica bun nu este în carnea mea (Rom. 7, 18) - apoi acela sînt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti, o, iubiţii mei
fraţi dacă aţi şti cum trăiesc eu... dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa,
printr-o grea operaţie pe care o simţesc clipă de clipă ca pe un ţepuş - v-aţi întreba miraţi:
oare poate trăi un om în felul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
...Sînt 30 de ani de cînd boli nesfîrşite rod în corpul meu. Sînt 6 ani de cînd două boli
“care nu iartă” rod în puţinul lut care a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit
sub greutatea lor şi a muncii istovitoare pe care o fac... Şi eu totuşi trăiesc... trăiesc prin
dragostea şi iertarea Celui Răstignit pe Crucea Golgotei.
30 de ani de boli şi suferinţe... Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu frînt
în două. În mai bine de jumătatea lui vedeam în suferinţă un diavol negru, un “blestem”, o
“soartă vitregă” de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că “diavolul” era un
înger şi “blestemul” era o binecuvîntare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvîntare de care Domnul m-a
învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului - şi mă ţine în braţele
Lui. Prin suferinţă “trăiesc”, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine - şi prin ea
vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place la scrisul Oastei, apoi acel ceva
Duhul Sfînt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost “mierea” care a uns cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine păcătosul să pot verifica ceea ce
Pag. 229
spunea ap. Pavel: “pentru aceea noi nu slăbim ci chiar de s-ar strica omul nostru dinafară...
dar cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în
slăbiciunile mele se adevereşte... cînd sînt slab atunci sînt tare” (2 Cor. 12, 9-10).
O, sfîntă suferinţă, însoţeşte-mă pînă la marginea mormîntului. Ţine-mă neîncetat “mai
lîngă Domnul meu” pînă în clipa cînd mă voi preda cu totul şi pe totdeauna în braţele
Lui...”
T-
Aceste lucruri, împreună cu celelalte citite mai înainte şi după aceea, - m-au făcut să
iau marea hotărîre şi să mă duc pînă la Sibiu, - să-l văd.
Din satul Bihorului îndepărtat de unde pornisem am făcut o călătorie nespus de
îndrăzneaţă pentru starea mea, pentru vîrsta mea de atunci - şi pentru vremea aceea.
Ajuns acolo, cît de mare a fost durerea mea negăsindu-l. Am scris despre aceasta
altădată. Dar în urma acestui drum am rămas cu o legătură mai puternică acolo. Aceasta m-
a pregătit pentru marea mea plecare, care avea să se întîmple în curînd.
Am mai povestit şi aceste lucruri. Acum îmi amintesc că atunci cînd în spitalul de la
Oradea am primit vestea chemării la Sibiu, mă ridicam atît de fericit ca un înviat din
morţi.
Ieşeam şi eu din prima mea “cameră întunecoasă”. Simţeam că îmi trăiesc răscrucea
cea mare a vieţii mele. Că adevărata mea viaţă şi soarta mea abia de acum începe.
În clipa aceea n-am mai avut trecut. M-am născut acum, am înviat acum şi abia acum
încep să trăiesc, mergînd fericit spre crucea şi cununa mea... către care mă chemau cei doi
ochi cu cearcăne de suferinţă dar plini de o cerească şi împăcată lumină din fotografia pe
care o purtam lîngă inima mea.
Ajuns la Sibiu, se vede că eram totuşi destul de greu bolnav, căci îndată ce am ajuns,
Viorel şi Tit, îngrijoraţi de temperatura mea, m-au aşezat în pat şi au adus în grabă un
medic. Dar boala tot nu m-a lăsat de tot. Peste o lună am fost din nou la medic. Reţeta pe
care mi-a scris-o medicul atunci, i-a folosit părintelui peste cîteva zile ca subiect pentru o
istorioară. A fotografiat-o şi a publicat-o în Isus Biruitorul nr. 13 din 24 martie 1935, iar
mai tîrziu în cartea de istorioare scoţînd din ea un fericit înţeles al planului tainic al
încercărilor neînţelese de noi (ca scrisul doctorului din reţetă).
Ce minunată era înţelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atît de plin de prezenţa
lui Hristos, încît în absolut tot ce întîlnea vedea puternic şi limpede, dintr-o dată înţelesul
cel ceresc.
T-
În ziua următoare venirii mele, Dumnezeu îmi împlinea cea mai mare şi mai fierbinte
dorinţă a vieţii! Tit, fiul părintelui, veni la patul meu spunîndu-mi: Tăticu doreşte să te
vadă. Scoală-te să mergem la el.
În sfîrşit...
T-
Nu ştiu cum am ajuns acolo.
Cînd în viaţa mea sînt clipe unice le trăiesc aşa de puternic încît focul lor îmi arde
tiparul minţii în care se toarnă - de nu mai pot strînge pe urmă decît cioburi din amintirile
mele de atunci.
Mai văd doar nişte scări pe care am suit cu inima bătîndu-mi gata să se rupă... O uşă
albă... o soră albă... o pătură albă, de sub care ieşea o mînă albă. O pernă albă pe care
zăcea o frunte albă de sub care parcă venind din veşnicie, cei doi ochi cu cearcăne vinete...
Luminile lor mă îmbrăţişară dintr-o dată, învăluindu-mă cu o nesfîrşită dragoste şi

Pag. 230
împăcare cerească...
Un glas slab şi cald care dacă ar fi avut şi el o culoare cred că ar fi fost strălucitor de
alb, îmi pătrunse în auz şi în suflet ca o şoaptă înfiorată dintr-o dimineaţă de Paşti...
N-am putut răspunde nimic!
M-am prăbuşit în genunchi plîngînd de nu mă mai puteam stăpîni, cu fruntea lîngă
căpătîiul alb...
Am simţit mînuţa albă aşezîndu-mi-se uşoară şi dulce pe după capul meu aplecat. Şi
glasul cel strălucitor de alb şoptindu-mi aproape:
- Nu mai plînge dragă Dorz... Lasă, de acum vom fi mereu împreună şi vom lucra
pentru Domnul...
Şi eu am fost încă mai tînăr decît tine cînd a trebuit să plec pe urmele Domnului Isus...
să-mi părăsesc tot ce aveam - şi să plec în lume. Îmi aduc aminte de primul meu drum la
voi la Beiuş, la şcoală... Am trecut peste Biharea... Erau pe acolo turme de oi multe albe şi
frumoase pe care le păzeau păstori tineri... Şi mulţi erau tare frumoşi... Şi izvoarele erau
tare puternice... Şi soarele era tare mult-mult... Aşa cum va fi pe unde vom umbla noi, cu
oiţele Domnului... Ştii cum scrie în psalmul 23!...
Vorbea încet, oprindu-se pentru a-şi aduna putere. Dar eu nu încetam să plîng. Nu-mi
puteam opri lacrimile... Trăgîndu-mi fruntea spre buzele sale, am simţit apoi lumina
puternică şi dulce a sărutului său. Acest sfînt şi părintesc sărut nu s-a mai şters apoi de pe
fruntea mea niciodată. În toată inima mea a rămas din clipa aceea o putere care m-a legat
de inima lui pe totdeauna.
O, ce sfînt şi uriaş suflet era în acest trupuşor puţinel.
Sub mîna lui, ca sub un patrafir ceresc am pus un legămînt veşnic: Doamne, din clipa
aceasta, drumurile vieţii mele nu se vor mai despărţi niciodată de ale slujitorului Tău...
T-
Începu anul 1935.
Ceea ce nu se putuse gîndi nimeni dinafară izbucni puternic înăuntrul Oastei, chiar la
centrul ei.
A trebuit ca eu să aflu din chiar gura părintelui toată această tragedie pe care o trăia el
şi Lucrarea Domnului în aceste zile. Vrăjmaşii lui, pînă atunci ascunşi, ieşiseră acum pe
faţă. Aţîţătorii la rău care lucraseră cu multă hărnicie şi vicleşug, reuşiseră să facă din
problema statutelor pentru Oaste, picătura de fiere cu care au otrăvit pe totdeauna sufletul
mitropolitului Bălan faţă de părintele Iosif.
T-
S-a mai spus adevărul că slava lumii aduce trufia, trufia aduce bănuiala, bănuiala
aduce gelozia, gelozia aduce ura, iar ura aduce crima... Ajuns în vîrtejul acestora, mintea
omului - oricine ar fi el, - nu mai judecă şi inima lui nu mai simte. Un întuneric se lasă
peste toată fiinţa sa şi pămîntul nu mai are destul loc să încapă cu ei la un loc şi pe omul
lui Dumnezeu. Fiara din omul rău devine atît de nemiloasă încît nu doreşte decît să
lovească, să lovească cu toată puterea şi cu toată greutatea sa, să lovească pînă îl omoară
pe cel nevinovat.
Căzut a cincea oară pe masa de operaţie, părintele Iosif zăcuse timp de 5 ani, din anul
1929, - trecînd de pe un pat de spital pe altul. În toţi aceşti 5 ani însă Lucrarea Oastei
căpătase un avînt nebănuit. Crescînd în număr şi în trebuinţe. Această familie tot mai mare
şi mai dornică de hrană bună, cerea tot mai mult. Necruţîndu-se pe sine, părintele adevărat
se dăruia ca o jertfă fericită pentru ca fiii iubiţi ai Oastei să crească tot mai sănătoşi şi mai
puternici în Hristos.
În 1929 reuşise să cumpere şi să aducă tipografia, să deschidă librăria şi să lărgească
Pag. 231
vadul apei vii care se revărsa de la Sibiu peste tot cuprinsul ţării înviorîndu-l. Dar pe
măsură ce creştea Lucrarea - se sfîrşea lucrătorul şi i se înstrăinau mai marii săi.
T-
Aproape tot timpul bolii sale din cei 5 ani părintele Iosif lipsise de la Sibiu...
Bizuindu-se pe încrederea că mitropolitul vede bine roadele jertfei sale şi că apreciază
drept munca şi jertfa pe care el o depune cu atîta dăruire pentru a da bisericii şi poporului
nostru o astfel de uriaşă Lucrare duhovnicească, înzestrată cu mijloace proprii de lucru şi
de luptă, nici nu se putea gîndi la nimic rău în ce priveşte bunăvoinţa şi preţuirea
mitropolitului Bălan.
Dar în lipsa lui, şoptitorii vicleni şi pîrîşii au lucrat cu hărnicie. Iar acela care trebuia
să rămînă neclintit alături de părintele Iosif, - s-a clătinat şi s-a prăbuşit în braţele lor.
T-
Cununa Oastei începea să strălucească tot mai departe şi mai puternic. Autoritatea
ispitită şi linguşită din umbra comodă devenise geloasă. Această cunună a Oastei nu
trebuie să mai stea pe capul simplu şi suferind al unui mic slujitor cînd ea se potriveşte
bine de acum doar pe fruntea bogată a mai-marelui aceluia... Doar el - mai-marele - este
acela “căruia i se datorează totul”... El a avut ideea. El îndrumarea. El puterea şi el era
garantul...
Piticul şi robul acela de Iosif nu-şi pusese decît lacrimile, sîngele, sudoarea şi jertfa
totală a vieţii şi a talentului său unic... Acum cînd a rămas doar un schelet sîngerînd care
îşi aşteaptă moartea - el nu mai e nimic. Nu trebuie ca acest slăbănog să moară cu o astfel
de aureolă... Ea trebuie să fie numai a mai-marelui - îi şopteau linguşitorii...
Se reedita vechea şi dureroasa întîmplare biblică de după înfrîngerea lui Goliat, cu
Saul şi cu David (1 Sam. 18, 7-9).
Mijlocul de a-şi trece această cunună pe capul său, a fost găsit tot de iscoditorii
vicleni. Iar momentul a fost ales cu şiretenie satanică...
T-
Se vorbea demult despre “nevoia” unei organizări şi a unor statute prin care să se
legalizeze şi să se îndrume toată această revărsare de viaţă duhovnicească. Duhul cel
viclean le-a inspirat celor geloşi planul:
Să săpaţi vadul Oastei în aşa fel ca apele ei să se scurgă pe unde vreţi voi nu pe unde
au mers ele pînă acum. Aveţi la îndemînă unealta statutelor cu care puteţi lucra cel mai
perfect şi mai camuflat. Şi aveţi momentul cînd Trifa, principalul vostru duşman zace
departe în spital - fără să ştie nimic de planul vostru. Se va pomeni dintr-o dată cu toate
făcute - şi va trebui să se supună... Dacă nu se va supune de bună voie îl veţi forţa să se
supună. Doar voi aveţi toată puterea şi stăpînirea. Îl veţi înlătura “frumos” scoţîndu-l la
pensie... El e bolnav şi “are dreptul” să se odihnească de acum, sau să moară în pace...
Oastea este a bisericii, astfel că uşor veţi pune mîna apoi pe proprietăţile Oastei... Lîngă
cele 40 de case şi celelalte proprietăţi s-ar adăuga şi averea Oastei, mai ales că pe lîngă
această modernă tipografie, are o atît de frumoasă şi lăudată zestre duhovnicească, adunată
de-a gata. Vouă nu vă trebuie decît puţină iscusinţă ca s-o “cîştigaţi”... Şi, acum e
momentul!...
T-
...Astfel au întocmit statutele lor, prin care furau dintr-o dată toată libertatea Duhului
din Lucrarea Oastei şi toată munca şi jertfa părintelui Iosif atît cea duhovnicească cît şi
cea trupească, însuşindu-şi-le ei - la adăpostul numelui bisericii.
Pag. 232
L-au chemat pe părintele Iosif să le semneze pregătindu-i astfel cursa: Dacă le va

semna şi primi, - se va vinde el singur de bună voie. Dacă nu le va semna, - atunci se va
arăta pe faţă tot el singur că este un răzvrătit care nu se supune bisericii. Astfel, cu atît mai
uşor va putea fi strivit...
Aşa stăteau lucrurile la sfîrşitul anului 1934.
T-
Dar gelozia şi ura n-au fost buni sfătuitori niciodată. Atît planul cît şi momentul n-a
fost nici bun şi n-a fost potrivit nici chiar cu scopul lor.
Planul şi voia lui Dumnezeu cu Lucrarea Sa şi cu omul Său, era altul...
Bineînţeles că păr. Iosif cînd a văzut cursa cea satanică ce i se întindea n-a putut primi
să intre “de bunăvoie” în ea, călcîndu-şi în picioare solia primită de la Dumnezeu şi
lepădîndu-se de toată munca şi jertfa pe care o adusese cu un suflet atît de predat lui
Hristos şi într-un chip atît de cutremurător bisericii şi Evangheliei Sale.
T-
Văzînd că primul plan nu le-a reuşit, a intrat în funcţie al doilea:
Aici trebuie să spunem mai întîi ceva despre un om fără de care acest plan poate că n-
ar fi ajuns să se împlinească.
Printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai părintelui se strecurase în redacţia foii şi în
fruntea adunării din Sibiu un tînăr preot care prin felul priceput şi curajos în care ştia să se
poarte cu toţi, repede s-a făcut cunoscut. Marea rîvnă pe care ştia să şi-o arate pentru
lucrul Domnului l-a făcut repede pe părintele Iosif să-l ia lîngă el ca pe ucenicul cel mai
apropiat. Asta l-a ridicat repede în fruntea oştirilor din Sibiu. “Ieşirile” lui cu tineretul pe
la adunările din judeţele învecinate, precum şi rolul de “conducător” pe care ştia să şi-l ia
de fiecare dată - l-au ridicat în scurt timp pînă sus de tot. A-L “sluji” pe Domnul în stările
atît de libere de atunci, - pentru el era un moment prielnic... Adunări mari, primiri
pompoase, laude prin gazete, călătorii gratuite, ocazii de a te arăta lumii ca un om cu totul
ales, preţuirea mai marilor, avansările viitoare şi mai ales gîndul ascuns de a ajunge cît
mai repede să ia locul părintelui Trifa “care trage să moară” - acestea erau tot atîtea
imbolduri ambiţioase care îl făceau pe Secaş să se arate peste tot.
Scria la gazetă, vorbea la adunări, lucra la librărie, alerga pe la fraţi, avînd grijă să-şi
scoată la iveală totdeauna persoana şi rolul său fără de care nu s-ar putea face nimic.
Cînd se ivea părintele Iosif undeva între fraţi, Secaş era neapărat lîngă el, - cu aer de
familiaritate şi cu o purtare din care toţi să vadă că într-adevăr nu poate fi altul decît el
urmaşul normal şi înlocuitorul firesc al părintelui Iosif la conducerea Oastei... Felul lui
prefăcut începuse să nu-i placă părintelui... N-avea încredere în el, dar... multe începuseră
să nu prea meargă chiar bine - însă n-avea ce să facă.
Aşa om era tînărul preot Gheorghe Secaş.
Prin “rîvna” pe care şi-o arătase, prin rolul pe care şi-l ştiuse împlini în cel mai iscusit
fel şi prin trecerea pe care părea că şi-o cîştigase acum în rîndurile ostaşilor, - omul acesta
intră deodată în combinaţia planului mitropolitului de înlăturare a părintelui Iosif. El era
omul cel mai potrivit pentru aceasta.
T-
A fost chemat la sfatul cel mare şi i se va fi spus: “...Oastea asta a început să-şi facă de
cap. Omul acela din fruntea ei nu mai moare, iar acţiunea lui ne-a devenit nesuferită. El
trebuie înlăturat. În primul rînd îi vom lua gazeta ca să nu mai poată scrie, acest glas prin
care el vorbeşte i-l vom lua noi. El şi aşa trage să moară - uşor ne va fi să scriem la gazetă
că dînsul a cerut iar noi i-am aprobat să se retragă, nemaiputînd să muncească...
Tu îi vei lua formal locul, iar noi vom binecuvînta totul. Vom pune astfel mîna noastră
Pag. 233
pe Lucrarea asta, îndrumînd-o mai departe cum vrem noi... Statutele sînt deja pregătite,
aşa că totul va merge uşor şi frumos...”
Preotul Secaş era cel mai fericit om din lume. Tocmai cînd ajunsese să-şi piardă
răbdarea - iată ce minunat se împlineau toate dorinţele sale. Sosise în sfîrşit marele
moment aşteptat... Avea acum prilejul ca să-şi arate “recunoştinţa” pentru încrederea şi
preţuirea pe care i-o arătau mai-marii săi.
Trecu cu toată bucuria şi graba de partea planului ucigaş. Îşi lepădă părintele şi
învăţătorul, îşi părăsi fraţii, îşi umplu sufletul cu împotrivire - şi se pregăti de lupta
frăţească.
Aşa începu “rolul său istoric”.
T-
Redactate mai mult de Secaş, apăru cu Lumina Satelor care era a mitropoliei şi Oastea
Domnului - care era a păr. Trifa, amîndouă din acelaşi loc.
Gazetele anunţau pe cititori că întrucît părintele Trifa s-a retras din cauza bolii lui,
toată conducerea Oastei trece la mitropolie... Că toate scrisorile şi toţi banii pentru cărţi şi
abonamente urmează a fi trimişi într-un singur loc, la mitropolie, aici fiind pe mai departe
singura îndrumare a Oastei... Numele cunoscut al preotului Secaş apărea afişat la loc de
frunte. Numele Oastei rămăsese, cuvîntul de “fraţi” şi salutul ştiut, de asemenea... Doar
numele părintelui Iosif dispăruse de peste tot şi cu acest nume dispăruse dintr-o dată tot
duhul şi toată viaţa evanghelică şi vie din tot scrisul paginilor acestora.
În locul dulcii vestiri de pînă ieri a lui Isus Cel Viu şi Mîntuitor - apărură tot felul de
umpluturi vechi şi uscate.
În loc de hrana sufletească atît de aşteptată şi de gustată, fraţii de la fronturile Oastei
primiră de Anul Nou anunţul că părintele Iosif s-a retras, fără să le spună lor nici un
cuvînt... Lor cărora timp de doisprezece ani săptămînă de săptămînă el le spusese atît de
mult... Lor de care sufletul lui fusese legat cu o dragoste atît de fierbinte şi veşnică... Lor
cărora el le dăruise toată căldura inimii lui născîndu-i şi crescîndu-i în Domnul cu atîta
jertfă şi osteneală... Acum el să plece fără a le spune nimic!... Să lase pe alţii în locul său
înainte de a muri fără a le spune cititorilor săi chiar nimic?...
Nici o explicaţie! Numai anunţuri că pe viitor să nu-i mai trimită pe adresa părintelui
Trifa nimeni nici o scrisoare şi nici un ban, nici pentru cărţi nici pentru abonamente...
T-
Toată această lovitură a căzut asupra omului lui Dumnezeu pe neaşteptate. Niciodată
nu se putuse gîndi la asta. Avusese o atît de adîncă încredere în nobleţea sufletească a
mitropolitului Bălan - şi o atît de profundă convingere că munca sa este deplin apreciată
de către mai marele său, încît uneltirile celor care trăiau din linguşiri, credea el că nu-l vor
putea face pe mitropolit să-şi schimbe niciodată atitudinea binevoitoare şi încrederea care
i-o arătase.
Declarase mitropolitul prea de multe ori în public că îi acordă totala lui încredere şi
participare, ca să-l poată face cineva vreodată a-şi călca cuvîntul dat. Dacă se va ivi totuşi
vreo nedumerire - desigur, superiorul său îl va chema şi vor vorbi împreună. Doar
mitropolitul Bălan ştie în ce suferinţe se zbate el şi acum la spital ca urmare a muncii pe
care a depus-o cu atîta lepădare de sine pentru binele bisericii - şi mîntuirea neamului
nostru - idealuri atît de mari pe care doar dînsul i le-a inspirat atît de frumos cîndva...
Nu ştia că planul răstignirii lui era şi făcut.
Aşa se înşală sufletele curate totdeauna...
T-
În momentul acela sosit la Sibiu, fără să ştiu nimic, m-am trezit şi eu la realitate.
Pag. 234
Părintele Iosif m-a luat lîngă el din primele zile învăţîndu-mă şi arătîndu-mi ce voi
putea face şi eu la redacţia foii. Mă credea în stare de mult mai mult decît puteam face.
Îmi arăta o dragoste şi o încredere atît de mare încît aceasta era pentru mine totdeauna un
imbold să învăţ şi să lucrez în aşa fel încît să nu-i înşel încrederea ce mi-o arăta. Îi eram
atît de atent şi de îndatorat încît tot ce-mi cerea, mă străduiam să fac în cel mai frumos fel
de care puteam fi în stare atunci. El vedea bine aceasta.
Îi ajunsesem curînd atît de apropiat încît voia să mă vadă mereu în jurul lui. Dacă
priceperea mea ar fi fost atunci pe măsura dragostei mele, desigur i-aş fi putut fi de mai
mare ajutor. Dar eu nu eram decît un biet tinerel, abia venit din acei Munţi Apuseni, din
care plecase şi el cîndva. Zestrea mea era desigur infinit mai săracă decît fusese a lui...
Aveam însă voinţă şi suflet mult, iar acestea erau o temelie pe care el vedea că se poate
clădi ceva.
T-
Durerea pe care o vedeam în jurul meu şi amărăciunea sufletului părintelui Iosif care
fu obligat de împrejurarea asta să se scoale de pe patul său de suferinţă şi să umble pentru
a-şi apăra dreptatea dintr-o parte în alta - mi s-au lăsat pe suflet cu o greutate nebănuită
pentru toată viaţa. Simţămîntul că se face o mare nedreptate şi o mare crimă împotriva
unui om atît de asemănător cu Hristos şi împotriva unei Lucrări atît de sfinte - îmi despica
toată inima ca un trăsnet şi îmi ameţea tot capul ca un vîrtej.
Atunci am văzut la părintele Iosif o răbdare de sfînt şi o suferinţă de martir, - dar şi o
încredere de erou.
Eu n-am nevoie să caut aceste semne ale lui Hristos numai în vieţile sfinţilor din
vechime, - ci le-am văzut aievea atît de vii în viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu.
T-
Acum cînd îl vedeam aievea atît de slăbuţ şi bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred
ochilor: cum oare a putut şi cum oare poate acest om atît de puţintel la trup să facă o
lucrare aşa de mare!...
Acest lucru de uimire l-am înţeles numai mai tîrziu cînd eu însumi îl ajutam să suie
cele peste 80 de trepte pînă la patul lui din cămăruţa de la etajul de sus al casei din strada
Turnului nr. 33 - unde suferea mai aproape de cer decît de pămînt...
Sau cînd îl duceam aproape pe sus cele 18 scări din ultimele lui zile pînă la patul pe
care şi-a sfîrşit suferinţa, în casa din Aleea Filozofilor nr. 18...
Uscat de dureri şi de muncă, trupuşorul lui ajunsese uşor ca al unui copil, aproape că
nici nu avea greutate...
Dar semnele lui Hristos pe trupul lui - şi roadele Duhului Sfînt în viaţa sa, nu s-ar fi
putut vedea nicicînd mai strălucite şi mai convingătoare ca în astfel de stări.
Eu care le-am văzut cu ochii mei şi le-am pipăit cu mîinile mele voi mărturisi cu toată
puterea mea şi cu toată conştiinţa mea pînă în mormîntul meu şi pînă în faţa lui Hristos că
omul acesta a fost un sfînt al lui Dumnezeu, un martir al Evangheliei lui Hristos, un mare
preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii...
Dar a fost vîndut şi răstignit întocmai ca Mîntuitorul şi Domnul său.
T-
O, cîte dovezi am despre acest adevăr, pe lîngă cele multe pe care le au şi alţii. Şi pe
lîngă cele rămase scrise în cuvintele de apărare, dar la care nu i s-a mai dat nici un
răspuns.
Vom spune mai pe larg despre mersul tuturor acestor întîmplări, ceva mai tîrziu într-un
alt rînd de documente istorice, cînd le va veni rîndul acestora. Acum vom continua să
Pag. 235
arătăm doar cît de pe scurt, ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui. Şi cît de
puternic trăia acest om sfînt Sfîntul Cuvînt pe care Îl mărturisea cu atîta putere altora.
T-
Dragostea, cea dintîi din roadele Duhului de la Galateni 5, 22, - era trăsătura cea mai
puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care apropiindu-se de el să nu
fi simţit de îndată şuvoiul puternic şi dulce al unei iubiri înţelegătoare, sincere,
prietenoase şi apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete aduse de el la
Hristos - singură dragostea a fost în stare să-i strîngă şi să-i îngenunche la picioarele
Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfînt din el.
Cine a încercat sincer vreodată să aducă la Hristos măcar şi pe un singur suflet, ştie ce
grea este această lucrare... Dar sute de mii de suflete! Desigur că lucrarea naşterii din nou
a cuiva, este o lucrare pe care o face Cuvîntul şi Duhul lui Hristos, - dar Domnul Isus
totdeauna Se foloseşte de un om al Său în această lucrare a Sa. Şi cu cît unealta este mai
sfîntă, cu atîta lucrarea va fi şi ea mai sfîntă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-
au mai făcut şi se fac. Dar o lucrare de această mărime pe o întindere atît de largă, pe o
durată atît de lungă şi într-un număr atît de mare, este ceva care nu se petrece la fiecare
sută de ani. În biserica noastră o astfel de mişcare duhovnicească nu ştim să se fi petrecut
alta, din zilele Sfîntului Ioan Gură de Aur pînă acum.
Copilul cuiva moşteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său... Lucrarea
Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, este tocmai
aceasta: Dragostea. Dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi. Singura putere
care ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea - trăsătura vieţii părintelui nostru
duhovnicesc.
Singura legătură care ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi un gînd pe această cale
prigonită şi lovită - este numai dragostea pe care am învăţat-o prin el.
Singura noastră bucurie pe pămînt vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu
fraţii, după spusele lui.
Singura noastră comoară la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care
luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, - este numai dragostea pe care n-am găsit-o
nicăieri, ca aici.
Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam. Dragostea de
Hristos, Preadulcele nostru Mîntuitor - şi dragostea de fraţii noştri lîngă care ne-am trezit,
lîngă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreună, am suferit şi ne-am
bucurat, am cîntat şi am plîns fericiţi.
Noi n-am cunoscut altă statue decît dragostea cea vie şi fierbinte din Hristos. N-am
avut alte subvenţii şi ajutoare, n-am avut alte avuţii şi fonduri, n-am avut alt aur şi altă
apărare decît dragostea. Ea ne-a ţinut împreună. Ea ne-a îmbogăţit, ea ne-a susţinut munca,
ea ne-a înzestrat mijloacele, ea ne-a apărat existenţa. Ea ne-a legat ranele, ea ne-a şters
lacrimile, ea ne-a vindecat neînţelegerile, ea ne-a răsplătit jertfele, ea ne-a înviat morţii, ea
ne-a adus slava... Ea, numai ea, dragostea...
Şi de unde am fi moştenit dragostea, noi toţi copiii Oastei, - dacă Hristos nu ne-ar fi
trecut-o nouă tuturor prin părintele nostru sufletesc, în inima căruia era toată mai întîi, aşa
cum pîinile care au săturat mulţimile în pustie erau înmulţite în clipa trecerii lor din
mîinile lui Hristos prin mîinile ucenicilor, spre mîinile care o cereau...
T-
Bucuria era a doua însuşire sfîntă a acestui om sfînt. Bucuria de a primi pe oricine, de
a îmbrăţişa orice frate, de a-şi dărui totul spre a-i vedea pe toţi mulţumiţi, - am văzut-o şi
Pag. 236
am simţit-o neîncetat în toate stările lui.

În cele mai grele momente ale încercărilor lui eu nu l-am văzut nici o singură dată
întunecat şi trist. Totdeauna i-am văzut faţa luminoasă şi cuvîntul bucuros...
Cînd noi cei din jurul lui umblam trişti şi îndureraţi văzînd nedreptăţile ce i se făceau,
ocările ce i se aruncau, ameninţările ce curgeau asupra lui şi asupra Frăţietăţii noastre în
Domnul - el avea neschimbată faţa lui bucuroasă şi cuvîntul lui curajos.
Într-o dimineaţă din primăvara anului 1935, ducîndu-i la spital cel mai nou număr din
foile mitropoliei prin care cei ce se hrăniseră şi crescuseră cu pîinea lui, îl loveau cu toată
cruzimea urii (cum pot să lovească numai cei cărora le-ai făcut bine) - eram foarte
amărît... Am intrat la dînsul cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul greu apăsat.
El de fiecare dată încă de la intrare îmi citea de pe faţă noutăţile cu care veneam. Şi de
la început se înarma cu bucuria, pentru a birui:
- Ce s-a întîmplat dragă Dorz? - îmi zise el, - înainte de a apuca să-i zic eu: Slăvit să
fie Domnul.
- Iată, zic eu cu amărăciune, - întinzîndu-i mai întîi Lumina Satelor... Această foaie cu
nume altădată atît de drag şi cu conţinut atît de dulce, era acum plină de atîta otravă şi de
atîtea numiri batjocoritoare.
- De asta eşti tu atît de amărît? Ai uitat tu Cuvîntul Domnului: Nu te teme, iată Eu sînt
cu tine... dacă vei trece prin rîuri apele nu te vor îneca şi dacă vei trece prin flăcări, focul
nu te va arde? (Isaia 43, 2). Oare este a noastră lupta asta, nu este ea oare lupta Domnului?
Nu ne spune oare Evanghelia: Ferice va fi de voi cînd din pricina Mea, oamenii vă vor
ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva
voastră?... Ce spune mai departe acolo Mîntuitorul nostru: întristaţi-vă şi plîngeţi?...
- Nu părinte, dar...
- Ştii, odată un credincios al Domnului era tot aşa ca tine acum, tare amărît şi
descurajat din pricina nedreptăţii şi ameninţării mai-marilor lumii în faţa cărora trebuia să
meargă la judecată chiar în ziua aceea. Cînd îl văzu nevastă-sa atît de amărît şi de
descurajat - se duse repede şi se îmbrăcă în haine de doliu. Şi astfel îmbrăcată veni în casă
în văzul lui. Văzînd-o în haină de jale, soţul mirat o întrebă:
- Dragă, dar de ce eşti tu în haine de doliu, cine a murit?
- Dumnezeu a murit! - spuse nevastă-sa îndurerată.
- Cum vorbeşti aşa - răspunse soţul! Dumnezeu nu poate să moară.
- Ba da, a murit, răspunse femeia! Căci dacă n-ar fi murit Dumnezeu, soţul meu n-ar fi
atît de amărît şi descurajat acum. Dacă Dumnezeul lui ar trăi, soţul meu cel credincios în
El, ar fi plin de bucurie, fiindcă s-ar încrede în făgăduinţa Lui: Eu te voi izbăvi. Dar dacă
soţul meu se teme înseamnă că nu mai are cine să-l izbăvească... Înseamnă că Cel care l-a
izbăvit pînă acum - a murit. Şi dacă a murit Izbăvitorul soţului meu - cum să nu îmbrac eu
haină de doliu?...
Credinciosul înţelese! Şi aruncînd asupra Domnului toată îngrijorarea, - se umplu
dintr-o dată de bucurie.
- Înţelegi tu dragă Dorz ce înseamnă asta?
- Da, părinte.
- Atunci să nu mai fii trist nici odată cînd vei fi batjocorit pentru Numele Domnului.
Dacă vrăjmaşii au dreptate cînd ne învinuiesc e vai de noi. Dar dacă n-au dreptate - e vai
de ei. Nu te teme, Isus Biruitorul este cu noi. El este Viu şi Biruitor. Nu fi necredincios - şi
nu te mai întrista, ci bucură-te că ai şi tu o parte de ocara lui Hristos. Altfel ce rost are să
fii aici dacă nu crezi? Iar dacă crezi, ce rost are să te întristezi?...
Şi începu să cînte pe o melodie improvizată nişte versuri improvizate:
Pag. 237
T-
Fii voios, fii voios
orişicînd eşti cu Hristos
cînd e cel rău mînios
fii voios, fii voios
căci mai tare e Hristos...
T-
Priveam faţa şi ochii lui care aveau ceva ceresc, luminos şi solemn. O putere sfîntă mi
se revărsă în suflet umplîndu-mi-l.
Îmi aplecai ochii ruşinat. Şi mi-i înălţai fericit.
Aşa era el!
T-
Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul şi aurul lăuntric - şi dorinţa lui dinafară.
Pacea lui Dumnezeu stăpînindu-i inima, putea fi bucuros în orice stare şi iubitor cu
orice om. Marea lui liniştire lăuntrică venea din ascultarea lui totală de voia lui Dumnezeu
şi din curăţia de conştiinţă cu care îşi împlinea slujba încredinţată lui de Domnul Hristos.
De la îndeplinirea acestei slujbe nu-l putea abate şi nu-l putea opri nimic. Nici boala,
nici sărăcia, nici ameninţarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbînzile, nici
înfrîngerile, nimic şi nimeni.
Pentru pacea lui cu Dumnezeu a căutat totdeauna pacea cu toţi oamenii. Pacea chiar şi
cu vrăjmaşii săi. Pacea chiar şi cu preţul pagubei sale. Pacea cu orice preţ, în afară de
preţul Adevărului. În afară de preţul Lucrării Domnului şi a dragostei fraţilor. În afară de
preţul conştiinţei şi a misiunii sale.
Numai cu păcatul şi cu făţărnicia nu s-a împăcat niciodată. Cu acestea două s-a războit
cu toată puterea vieţii lui, cu toate armele pe care le-a avut - şi cu toate ranele pe care le-a
primit în lupta cu ele.
A căzut luptînd, dar armele nu le-a depus. Puterile păcatului l-au călcat dar nu l-au
zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea - dar nu l-au învins. Ele n-au putut să-l ucidă. - El,
glasul lui Dumnezeu către noi, n-a murit. El doar a trecut în Veşnicie acolo de unde glasul
lui nu mai poate fi înăbuşit. A trecut ca un biruitor rămînînd în sufletele noastre, în istoria
bisericii vii şi în Cartea Vieţii - cu nimbul nemuritor al unui erou al lui Hristos dintre cei
din rîndul cel mai dintîi...
T-
Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna şi m-a uimit. Am fost
martor la privelişti pe care nu le pot descrie aici. Mai ales în ultimele luni de viaţă cu
rănile tăieturilor adînci ale celor două operaţii din urmă, deschise... Cu trupuşorul
sîngerînd, înfăşurat cu un braţ de vată... cînd îl purtam pe mîini, nu ştiam de unde să-l
prindem ca să nu-l doară. Dar nici o dată nu s-a văicărit... Nici o dată nu l-am auzit
plîngîndu-se. Nici o dată nu şi-a pierdut răbdarea.
Îl coboram cele 18 scări de la patul lui de la mansarda casei din Aleea Filozofilor, pînă
în camera de redacţie, unde era o dormeză pe care îl aşezam...
De acolo, culcat, îmi dicta după notiţele lui adeseori, iar eu scriam... pînă cînd îl
vedeam zvîrcolindu-se de dureri... Atunci lăsam condeiul şi mă ridicam vrînd să-l ajut
cumva... El se uita la mine cu milă... - Ah, ochii aceia neuitaţi. - Şi eu înţelegeam că se
gîndeşte nu la suferinţele lui, ci la cele ce vedea bine că ni le produce nouă fără să vrea...
Voiam să-l ajut cumva, dar el îmi făcea semn: Nu... nu am cum să-i ajut...
Din anii petrecuţi cu acest martir al Evangheliei, am avut un jurnal cu însemnări
aproape zilnice despre tot ce s-a petrecut atunci... În acest jurnal trecusem multe-multe
Pag. 238
întîmplări şi cuvinte cutremurătoare din cele ce le-am trăit şi auzit acolo... Ce dovezi
zguduitoare despre cele petrecute în anii aceia şi a căror martor ocular am fost - erau
consemnate în filele acestui jurnal!
Dar flăcările prin care a trebuit să trec şi eu, ceva mai tîrziu, mi-au ars totul. Împreună
cu celelalte mi-au ars şi aceste însemnări zilnice de care îmi pare acum atît de rău.
Memoria mea, şi aşa destul de slabă şi puţină cum era, prin prea multele încercări mi s-a
pierdut aproape cu totul. Cît de bine mi-ar prinde acum acel jurnal!
Nu ştiu prin ce minune însă mi-a mai rămas din el o filă veche. Am găsit pe această
filă veche două însemnări scurte, din acele zile. Transcriu mai jos una din ele care îşi are
locul chiar aici:
T-
“Vineri 26 noiembrie 1937
T-
...Stau şi scriu la masă ca de obicei. Părintele lungit pe dormeză răsuflă greu şi se
zvîrcoleşte de dureri... Mă doare adînc şi pe mine, - dar nu-i pot ajuta cu nimic. Crucea lui
grea trebuie să şi-o poarte numai singur.
- Vezi Dorz dragă cîte dureri şi ce suferinţe trebuie să îndur eu, dar nu acestea mă fac
să sufăr cu adevărat - ci neînţelegerea şi nepăsarea multora din cei pentru care m-am jertfit
şi pentru care nu mi-am cruţat nici avutul şi nici viaţa mea... Pînă şi cel care mi-a fost mai
apropiat ca toţi, în loc să-mi uşureze aceste suferinţe mi le mai măreşte... Aproape că n-aş
zice nimic dacă...
- ...de aici n-a mai putut spune nimic un timp îndelungat. Tace, cu ochii închişi. Tac şi
eu şi mă rog în gînd.
Apoi îi adun brîul pansamentului de vată din jurul corpului şi îl iau uşor să-l duc pe
scări din nou sus în patul său.
La fiecare scară oprim. Îşi odihneşte capul îndurerat pe umărul meu...
Privesc printre lacrimi acest cap început să încărunţească cu părul creştetului ros de
prea multa zăcere... Şi binecuvînt pe Dumnezeul Cel Atît de Mare care m-a ajutat să fiu
lîngă acest mare sfînt al Lui tocmai eu şi tocmai acum, spre a putea sprijini acest cap sfînt
pe umărul meu păcătos şi nevrednic... Şi spre a-i putea purta aceste sfinte moaşte istovite,
strînse lîngă sînul meu. Eu care eram cel mai depărtat şi mai străin... O, Doamne Isuse...
...Îl aşez pe marginea patului ca să-i scot încălţămintea... aceeaşi încălţăminte cu care
îl ştiu şi vara şi iarna de patru ani...
Îl aşez apoi uşor pe pernă şi îi ridic încet picioarele, învelindu-l...
- Mulţumesc dragă Dorz... acum m-am mai liniştit. Poate voi putea dormi puţin...
Slăvit să fie Domnul pentru toate... Du-te şi lucrează...
Cobor gîndind: Dumnezeule, ce mare deosebire este între cei ce predică despre
răbdarea creştină - şi între acest martir care o trăieşte atît de cutremurător... Între cei ce se
numesc singuri că sînt - şi între cel pe care îl simţim cu toţii că este - slujitorul trimes al
lui Hristos. Robul şi apostolul Lui...
Pînă la urmă Dumnezeu şi Timpul tot vor face marea alegere şi vor arăta marele
adevăr...”
T-
Mai iată aici încă o mărturie a unuia din cei mai adevăraţi prieteni şi sprijinitori ai
acestui mare martir al Evangheliei - mărturia părintelui Vasile Ouatu din Bucureşti, - el
însuşi un alt astfel de martir, despre a cărui jertfă împletită aşa de frumos cu a părintelui
Iosif, - vom scrie mai tîrziu.
T-
Pag. 239
15 aprilie 1935...
T-
“Un adevărat martir al vremilor noastre...
Numai cine a gustat din cupa durerilor poate să înţeleagă în oarecare măsură multele
suferinţe ale părintelui Iosif Trifa. Lăsînd la o parte pe cele sufleteşti mă opresc doar la
multele chinuri pe care le suferă trupeşte.
Pulmonar, cu frenicectomie - intervenţie chirurgicală ce se face bolnavilor de piept
cînd nu mai este nici o speranţă de salvare.
La intestine, operat de şase ori cu răni încă deschise. Cînd am mers la Sibiu auzeam
din camera alăturată suspinele de durere mai ales cînd sora îi schimba pansamentele.
Suspinele acestea erau atît de sfîşietoare pentru mine... Cînd a venit pentru a doua oară
aici la Bucureşti, în urma umbletelor (pentru obţinerea autorizaţiei de a scoate foaia Isus
Biruitorul de sub oprirea cerută de mitropolitul Bălan) - sub ochii mei am văzut un chin şi
mai mare. Un intestin a dat bandajul la o parte şi a ţîşnit afară... Au urmat cîteva ore de
chinuri şi dureri... Mîinile îi erau scăldate de sînge, dimpreună cu aproape jumătate kg. de
vată...
În această stare de grea suferinţă trupească lucrează părintele Iosif pe care nu greşesc
numindu-l Un adevărat martir. Ţinînd seama de acestea, toţi cei ce se luptă cu un
asemenea om, sînt nişte criminali, nişte ucigaşi, lipsiţi de orice simţăminte omeneşti.
Pentru aceasta dragii mei, să iubiţi pe părintele Iosif şi să nu încetaţi a vă ruga pentru
el...”
Preot Vasile Ouatu
în Ostaşul Domnului nr. 6-8 din 15 aprilie 1935, pag. 3
T-
Printre cele mai cereşti binecuvîntări ce se pot vedea pe pămînt este desigur şi
bunătatea unui suflet care se luptă cu mizeria şi lipsa lui personală pentru a putea face cît
mai mult bine altora... Nu ştiu cît se poate spune acest lucru despre alţii, - dar ştiu cît ar
trebui să se spună despre părintele Iosif. Am fost martorul nedespărţit al muncii şi
suferinţelor lui în cei din urmă patru ani ai vieţii sale pămînteşti... Pe lîngă toate cele
spuse pînă acum vreau să mai adaug o mărturie. Pe aceea a mizeriei şi lipsurilor băneşti în
care se zbătea; în care ne zbăteam...
Normal ar fi fost ca după o gazetă cu zece mii de abonamente... după o tipografie care
scotea cărţi în mii şi mii de exemplare... după o librărie care desfăcea sute de mii şi chiar
milioane de cărţi şi Biblii în ţară şi peste hotare, - normal zic, ar fi fost ca nu numai el,
care investise aici toată averea personală moştenită, toată munca unei vieţi plină de
înfrînări şi de cumpătare şi tot talantul său neobişnuit de mare să aibă totul din belşug. -
Nu numai el zic, - dar şi colaboratorii lui ar fi trebuit cel puţin să nu cunoască lipsurile.
Însă n-a fost aşa. Că el s-a uitat cu totul pe sine, spre a putea ajuta lucrul Domnului şi
mîntuirea altora. A îndurat cele mai crunte mizerii şi lipsuri, numai ca orice bănuţ sosit, să
fie pus în slujba mîntuirii altora.
Iată, mărturisesc aici, încă o dată şi încă o dată în faţa lui Dumnezeu şi a Adevărului
Său, - că în toţi cei patru ani nu l-am văzut să-şi fi cumpărat nici măcar un singur obiect
pentru el.
Cu aceleaşi ghete l-am încălţat - noi cei de lîngă el de atîtea ori, cînd trebuia să meargă
pe jos, atît vara cît şi iarna...
Cu acelaşi palton era îmbrăcat iarna şi cu acelaşi pardesiu subţirel şi scurt - vara.
Aceeaşi pălărie, acelaşi baston simplu de lemn în care se sprijinea mergînd, acelaşi
fular gri - de cine ştie cînd... Toate le-a purtat aceleaşi roase şi uzate, pînă la moartea lui...
Pag. 240
Iar după aceea i le-a lăsat fratelui Marini - un alt sărac al lui Hristos, pe care l-au mai
însoţit unele din darurile părintelui aproape toţi cei nouă ani pe care i-a mai avut şi el de
suferit pe pămînt.
O mare parte din costul cărţilor mergea în salariile celor ce erau angajaţi la tipografie
şi librărie, apoi în impozite, chirii şi taxe, care trebuiau achitate la zi.
Mai erau împrumuturi neplătite, rate din datoriile vechi pentru tipografie, pentru hîrtie,
pentru Biblii şi altele, care trebuiau achitate la zi.
Mai trebuiau alte cheltuieli pentru noile lucrări tipărite.
T-
La bucătăria noastră se hrăneau împreună cu noi, zi de zi atîţia din cei care veneau şi
plecau. Pentru cheltuielile ei s-ar fi cerut mult mai mult decît aveam...
Biata soră Liţa, bucătăreasa noastră, ne întîmpina aproape în fiecare dimineaţă necăjită
şi îngrijorată cu ochii în lacrimi zicînd:
- Ce mă fac astăzi? N-am nici un ban! N-am nici măcar pe ce să cumpăr o pîine... Cum
să mai merg la piaţă? Cum să-i mai cer părintelui cînd văd că n-are? Titus nici nu vrea să
mai audă să-i cer ceva. Mi-a spus nici să nu-i mai vorbesc despre bani. Să fac ce cred eu...
Cui să-i cer? ce să fac? - că uite sînt la masă cel puţin zece inşi astăzi... Spune frate
Marini, spuneţi frate Dorz, ce să mă fac? ...
Biata soră Liţa!... Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în Împărăţia Lui, că mult s-a
mai necăjit şi s-a mai ostenit ea, ca o binecuvîntată Martă a Domnului purtînd tăcută şi
răbdătoare necazurile şi grijile istovitoare ale hranei şi a curăţeniei din sărăcia casei
noastre, atîţia ani...
Ea singură l-a slujit cu cea mai multă răbdare şi credincioşie şi cei mai mulţi ani pe cel
mai chinuit şi mai sărac sfînt al lui Hristos care a trăit în veacul acesta în ţara noastră. L-a
slujit cu statornicie şi cu credinţă, pînă la sfîrşitul suferinţelor lui din lumea asta.
Dumnezeu să-i răsplătească căci mult a ostenit ea pentru Domnul.
Despre sora Liţa ar trebui vorbit şi scris cu lacrimi!... Cît a muncit ea, cît a spălat, cît a
alergat şi suferit ea alături de istoria noastră zbuciumată! Mai ales în cel din urmă an al
vieţii părintelui, cînd din cauza lipsurilor de tot felul şi a chinurilor părintelui, trebuia
spălat atît de mult şi atît de multe.
Sărmana, cădea adeseori istovită. Cu picioarele umflate de reumatism, cu mîinile
umflate şi rănite de spălat şi de gătit - ea n-avea pic de timp pentru odihnă. Numai noi ai
casei, eram la masă şi dormit opt inşi. Erau:
1 - părintele,
2 - Titus,
3 - Viorel,
4 - Marini,
5 - Popovici,
6 - Munteanu şi
7 - Moraru (mai tîrziu Vonica şi Capătă) - şi
8 - eu (Dorz).
Dar nici o zi n-a fost să nu mai fie şi alţi oaspeţi. Deci cel puţin zece inşi... Toţi eram
tineri, şi prea fără griji. Totdeauna ocupaţi cu ale noastre, nu-i dădeam aproape nici un
ajutor sorei Liţa la treburile ei. Adesea o vedeam rugîndu-se cînd de unul cînd de altul să-i
aducem măcar un braţ de lemne la sobă!...
În ultima vreme de abia mai putea.
Într-o zi, eram numai cu fratele Marini în casă. Lucram cînd sora Liţa intră la noi
Pag. 241
plîngînd şi lăsîndu-se pe un scaun. Zise privindu-ne cu durere:

- Fraţilor nu mai pot!... Uitaţi-vă la mîinile şi picioarele mele. Zi şi noapte n-am
odihnă. Părintele e tot mai rău bolnav... n-are nici pansamente de schimb, n-are nici
cămăşi. Trebuie să i le spăl mereu pe aceleaşi zdrenţe... Şi nu mai pot... Apoi nu ştiu ce să
mai fac de mîncare. N-am nimic... Am cumpărat şi azi pe banii mei pentru bucătărie.
- Soră Liţa - îi zise fratele Marini, - încă puţină vreme şi se va sfîrşi totul. Mai rabdă
puţin şi pe urmă te vei bucura veşnic că ai răbdat.
Ştii bine că şi noi stăm aici fără nici un salar şi ne vezi bine că nu avem decît hainele
de pe noi, ca şi părintele... Dar ce să facem, dacă aşa trebuie să-L urmăm pe Domnul şi să
facem lucrarea Lui! Cei care au bani şi avuţii, nu se gîndesc la jertfa pentru Domnul...
Dacă măcar acei care se înfruptă din munca părintelui, acei care au dus de ani de zile cărţi
şi foi fără să plătească, dacă ei care ne datorează atît de mulţi bani şi-ar fi plătit măcar
datoriile, - noi n-ar trebui să suferim acum atît de mult. Părintele ar avea şi el condiţii mai
omeneşti, noi am avea măcar ceva din ceea ce ni s-ar cuveni după munca noastră, iar d-ta
ai avea mai puţine de îndurat... Dar aşa...
Să ne ducem crucea totuşi cu răbdare. Odată toate acestea vor avea o răsplată mult mai
mare decît tot ce am fi putut primi pe pămînt. Vino să ne rugăm.
Am îngenuncheat toţi trei şi ne-am rugat cu lacrimi pentru vremea de răbdare de care
mai aveam nevoie pînă se va sfîrşi şi calvarul nostru...
T-
Acum, pentru ei trei calvarul s-a sfîrşit.
Întîi a plecat părintele, apoi s-a dus fratele Marini. În urmă şi-a sfîrşit alergarea şi
buna noastră soră Liţa cea mult ostenitoare pentru Domnul şi pentru noi. Domnul să-i
odihnească sufletul.
Numai pentru mine încă nu.
Lăsaţi o lacrimă recunoscătoare şi o rugăciune fierbinte şi pentru acest suflet care a
făcut în tăcere şi în ascuns atît de mult pentru Domnul şi pentru fraţi în locul unde a
mucenicit şi a suferit ea.
T-
Aşa am cunoscut eu bunătatea care se uită total pe sine, spre a se dărui în totul pentru
binele şi mîntuirea altora...
Aşa s-a născut şi a crescut Lucrarea aceasta a Domnului, în care nu numai cel dintîi ci
şi pînă la cel din urmă au jertfit totul, pentru cauza Mîntuitorului şi a mîntuirii.
De aşa calitate sfîntă era Evanghelia care ni s-a vestit nouă de la început. Şi de aşa
mare preţ era credinţa acelora de la care am primit-o. Toţi cei care aveţi dorinţa să ajungeţi
vreodată părtaşi cu ei la răsplată, să ştiţi că veţi ajunge la aceasta numai dacă veţi merge şi
voi făcînd la fel...
Bunătatea cea adevărată are de toate totdeauna în viaţă, numai averi pămînteşti şi tihnă
îmbelşugată nu va avea niciodată pe lumea asta.
T-
O singură mărturie vreau să mai aduc şi apoi voi încheia acest capitol sperînd să mai
am ocazia de a reveni mai tîrziu asupra acestor lucruri. Pentru că niciodată nu trebuie să
pierdem din vedere nici una din virtuţile în care ne poate fi un atît de înalt exemplu în
Hristos, acest mare apostol al Său.
Dar dacă în toate cele enumerate mai înainte l-am admirat ca pe modelul cel mai
apropiat nouă al unui apostol. Şi dacă prin toate acestea i-am putut vedea semnele unui
trimes ceresc - mai este unul din aceste semne asupra căruia se va cuveni stăruit mult de
Pag. 242
tot, el fiind una din cele mai înalte şi mai vrednice dovezi după care se poate cunoaşte un
apostol: Acest semn şi dovadă este credincioşia, statornicia, neclintirea de pe temelia
încredinţării şi soliei de la început.
El a primit o chemare, i s-a dat o slujbă, a luat o hotărîre, i s-a încredinţat o solie, a
îmbrăcat o armură, s-a legat cu o juruinţă... În chip cutremurător el şi le-a simţit pe toate
acestea de la Dumnezeu.
Ei bine, nimic nu l-a mai putut clinti din drumul acesta. Nimeni nu l-a mai putut face
nici să renunţe nici să se abată întru nimic de la prima lui încredinţare, de la prima lui
învăţătură, de la primul lui drum.
S-au schimbat repede inimile colaboratorilor de la început care îşi luaseră şi ei pe
umeri acelaşi jug în urma căruia ei aveau destul folos lumesc... Şi i-au lăsat numai pe
umerii lui toată sarcina, deşi el n-avea nici un alt cîştig decît povara, - dar inima lui nu s-a
schimbat.
S-a schimbat, (ceva mai tîrziu) şi inima mai-marelui său care îl chemase şi îi
încredinţase cu toată graba locul în care era, făcîndu-se din apărătorul - ucigaşul lui! - Dar
sufletul său nu s-a schimbat.
S-au putut schimba (ceva şi mai tîrziu) inimile multor fraţi, care prin el auziseră vestea
cea dulce a mîntuirii care îi făgăduiseră nesiliţi de nimeni dragostea şi preţuirea veşnică a
recunoştinţei lor... În ceasurile cele mai grele ale patimilor lui unii din aceştia i-au putut
cere răstignirea. L-au putut scuipa în faţa unei lumi întregi şi s-au putut lepăda de el, - dar
el nu s-a putut schimba. Tot iubitor, tot iertător, tot înţelegător faţă de toţi a rămas.
Nu s-a schimbat întru nimic de pe temelia încredinţării lui de la început, zidită
puternic pe Jertfa şi dragostea Crucii lui Isus Cel Răstignit. Nu a cedat nici o iotă şi n-a
ieşit nici cu un fir de păr, din Adevărul primit la început.
Despre el putem spune întocmai ca despre martorul credincios şi adevărat: “Ce era de
la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am pipăit cu mîinile noastre cu
privire la Cuvîntul Vieţii, - aceea vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi... Căci
părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos... (1 Ioan 1, 1-3).
Ce aţi auzit de la început, aceea să rămînă în voi... Căci numai dacă rămîne în voi ceea
ce aţi auzit de la început, veţi rămînea şi voi în Fiul şi în tatăl (1 Ioan 2, 24)...
Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început... (2
Ioan 6).
“Dumnezeu, - spunea el în Rev. O. D. nr. 30 din 25 iulie 1931 - este neschimbat. El
este Acelaşi, ieri, azi şi în veac. El cînd face un lucru îl face de la început bine. Cînd
spune un cuvînt îl spune de la început întreg... Cînd dă cuiva o solie o dă de la început
limpede.
La ceea ce spune El, nu mai este nimic nici de adăugat nici de scos. La ceea ce
descopere El nu mai trebuie schimbat nimic şi de nimeni din noi.
El este Conducătorul Oastei, Stăpînul şi Împăratul nostru, iar noi trebuie să-I împlinim
poruncile Lui întocmai cum ni le-a dat El de la început, căci El nu ne spune azi una iar
mîine alta...
T-
...La aceasta ţin să fac o mărturisire, - scria el în vremea aceea cînd unii doreau să vină
cu anumite schimbări în mersul Oastei - sînt dator faţă de Domnul meu Isus Hristos să fac
o mărturisire:
Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului se
vede clar şi lămurit că această mişcare nu a venit de la oameni ci a venit de Sus de la
Domnul. Eu n-am fost în această mişcare decît un vas umil şi slab de care S-a folosit
Pag. 243
Domnul în Lucrarea Sa.

Cînd s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai
departe. Gîndul acestei mişcări a venit de Sus într-o noapte de Anul Nou în clipele unei
rugăciuni. În aceste clipe Duhul Sfînt a plămădit Lucrarea Domnului: a sădit grăuntele de
muştar din care urma să iasă pomul cel mare de azi.
Eu însă n-aveam cunoştinţă despre planul acesta.
Eu n-aveam nici un plan mai mare de viitor cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu
nimeni vreun plan pentru mersul acestei mişcări. Pentru mine Oastea era o mişcare pe care
o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire venită de Sus...
La început această Lucrare era o mică lumină venită de Sus care părea gata să se
stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei abia avînd pe lîngă mine vreo zece
ostaşi... Părea că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine.
Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început să prindă putere şi eu am
început să primesc de Sus foc ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi harul a tot
prisosit - pînă am ajuns aici. Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului
şi Conducătorul ei - Cel nevăzut - este Domnul Cel care a pornit-o la drum.
Nu legaţi mişcarea aceasta de numele unui om!
T-
...Ce va fi cu Oastea, după ce vei muri sf. ta? - mă întrebă odată un frate ostaş... Era
aceasta o întrebare a unui om puţin credincios...
Noi ostaşii Domnului trebuie să ne învăţăm a încredinţa mai mult, - a încredinţa cu
totul mişcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. El a pornit această mişcare şi El
va îngriji de mersul ei.
Ei acum să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului. Cine sînt şi
cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului? (Despre aceasta urmează în cartea Ce
este Oastea Domnului o precizare mai lungă).
Iubiţii mei fraţi ostaşi... În Franţa s-a ridicat anul trecut o statue unui soldat din
vremea războiului. Făcea pe curierul acest soldat, ţinînd legătura dintre Marele
Comandament şi trupele de la front.
Într-o zi atacurile vrăjmaşului se înteţiseră foarte. Armata de la front era într-o grea
încercare. Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solie luptătorilor
de la front să reziste că le soseşte ajutor.
Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Dar pe la jumătatea drumului un glonţ îi
sfredeli mîna stîngă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că e pierdut.
Se gîndea numai la solia ce i se încredinţase. Atunci făcu un lucru de mare curaj şi uimire:
se aşeză cu faţa în sus, apucă solia lui cu mîna cea dreaptă, ridică apoi mîna în sus şi
moare în poziţia asta cu mîna înţepenită drept în sus. În gîndul său muribundul şi-a zis: nu
mai pot face nimic. Tot ce mai pot face este atît: să mor cu solia înălţată sus, poate vor
veni alţii şi văzînd-o o vor duce mai departe la front. Aşa s-a şi întîmplat. O patrulă
trecînd pe acolo a văzut solia şi luînd-o a dus-o la destinaţie...
Scumpii mei fraţi ostaşi... În mişcarea Oastei Domnului Domnul m-a învrednicit şi pe
mine să fac pe curierul între Marele Comandament al Oastei (Isus Hristos) şi între ostaşii
Lui de la “fronturi”. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor Lui solia cea dulce că ajutorul
Domnului este cu noi şi între noi...
Însă în timpul din urmă o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie Bunul
Dumnezeu, poate aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile Oastei.
Ca şi soldatul francez poate ţin şi eu în mînă ultima solie ce o am de la Marele Comandant
Pag. 244
al Oastei. Dar o, nu fiţi îngrijoraţi despre aceasta iubiţii mei fraţi. Cînd Domnul şi
Mîntuitorul meu va voi să mă cheme Acasă desigur El Se va îngriji ca altcineva să preia
din mîna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie.
Pînă atunci eu voi stărui să vestesc mereu solia ce o am... Cînd voi trece din lumea
asta voi ţinea şi eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar cînd veţi desface această
solie veţi afla în ea cuvintele: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33) - şi: Nu vă
temeţi căci iată Eu cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacurilor... Amin (Matei 28, 20)...”
T-
Aşa a şi fost!...
Prin toată ploaia crîncenă de gloanţe a urii şi nedreptăţilor aruncate asupra lui, el a
mers neclintit, curajos şi hotărît să-şi ducă solia pînă la destinaţie aşa cum a primit-o. Fără
să adauge şi fără să scoată din ea nimic.
Cînd o mînă îi era ruptă, el o trecea în alta. Cînd o posibilitate îi era luată, el o căuta
pe alta... Tot ce a suferit el era numai pentru a răzbate spre noi la fronturi, ca să ne aducă
dulcea solie a Domnului nostru despre dragostea şi grija Lui scumpă faţă de noi.
Ce uşor i-ar fi fost şi lui să caute o altă cale spre a-şi duce solia... Să caute o cale
lăturalnică şi ferită, - nu chiar aceea care era în bătaia tuturor loviturilor şi prin mijlocul
tuturor vrăjmaşilor.
Alţii, mulţi, înaintea lui aşa au făcut. La cel dintîi “glonţ” tras împotriva lor, îndată au
schimbat calea luîndu-şi alta... E adevărat că în felul acesta au scăpat de lovituri, dar nici
la cei unde fuseseră trimişi n-au mai ajuns niciodată. Solia lor s-a rătăcit pe drum - şi s-a
înmormîntat undeva fără să mai ajungă la adevărata destinaţie. Iar acei cărora le fusese
trimisă, nemaiavînd nici o nădejde, s-au predat vrăjmaşului. Şi mulţi au murit în robie, sau
zac legaţi în osînda şi în temniţa păcatelor.
T-
Ce tristă este priveliştea aceasta şi azi... Şi ce cutremurător lucru se întîmplă cu mulţi
din cei care au făcut parte din “patrula” venită pe urmele curierului erou şi martir... Au
preluat solia ori s-au lăudat că o preiau pentru a o duce. Dar ei au apucat pe alte căi,
făcînd apoi semne şi “fronturilor” să-i urmeze lăudîndu-se că ei poartă solia de la
“curier”... Unele “oşti” care s-au luat după ei au ajuns - sau vor ajunge - curînd în cursele
vrăjmaşului, fiind pierdute pentru totdeauna.
Atenţie scumpii mei fraţi!... Vrăjmaşul cel mare al mîntuirii noastre şi al Domnului
nostru este un mare şiret. El are o mulţime de slujitori ai lui care umblă mereu cu vicleşug
să ne fure solia cea adevărată care ni s-a trimis de la început şi să ne facă să ne abatem din
drumul mers de curierul Domnului care ne-a adus-o.
Atenţie mărită scumpii mei fraţi ostaşi. Nu-i urmaţi pe cei care vreau să vă ducă spre
alte “poziţii”, spre alte locuri, spre alte destinaţii. Urmaţi “patrula” cea adevărată care vă
îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.
T-
Începem cu “omul” şi mereu sfîrşim cu “Lucrarea”. Pentru că istoria acestui om al lui

Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. Toată
fiinţa şi personalitatea lui s-a întins, s-a lărgit, s-a multiplicat în mii, în zeci de mii, în sute
de mii de exemplare duhovniceşti... S-a prefăcut într-o însufleţire, într-o atmosferă, într-un
specific duhovnicesc şi evanghelic unic în hotarele căruia se desfăşoară o viaţă şi o
mărturie tainică şi binecuvîntată. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca Hristos cu
Biserica.
Un foc ceresc încălzeşte această Lucrare tainică. Un vînt ceresc o poartă. O putere
Pag. 245
cerească o apără şi un destin ceresc o urmăreşte.

Nici un vrăjmaş n-o poate nimici pentru că ea stă sub o binecuvîntare Dumnezeiască şi
nici un prieten n-o poate scăpa de prigoniri, pentru că ea stă sub o profeţie divină...
Nici un nelegiuit nu-i poate pune cătuşe pentru că Hristos a făcut-o slobodă. Şi nici un
legiuitor nu-i poate da slobozenie lumească, pentru că ea este roabă a lui Hristos.
La temelia Oastei este îngropată - prin Jertfa lui Hristos - jertfa sfîntului Său trimes, în
toată frumuseţea cerească a dăruirii sale desăvîrşite.
Suferinţa şi munca prin care s-a curăţit dăruindu-se Domnului şi nouă, i-au înălţat
pentru totdeauna, încă de pe cînd trăia, în sufletele noastre, o statue mai nemuritoare decît
marmora. Şi mai scumpă ca aurul...
Uriaşa lui putere de muncă ne uimeşte şi astăzi. În numai 15 ani a scris peste 1.000
numere de gazete în cîte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cît o carte. Şi le-a
răspîndit în peste zece milioane de exemplare. A scris peste 50 de cărţi, răspîndindu-le în
peste un milion de exemplare. A umplut ţara cu Biblii şi a întors la Dumnezeu o
nenumărată mulţime de suflete, în viaţa cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric
la lumină şi ca de la moarte la viaţă.
A străbătut cu lumina Cuvîntului Sfînt pînă în cele mai îndepărtate locuri ale
pămîntului românesc, răzbind numai prin puterea şi voinţa harului din el.
Fiecare cuvînt al lui scris sau vorbit era plin de viaţă şi de putere cerească. O putere
tainică te învăluia totdeauna lîngă el. O strălucire nepămîntească îi zîmbea totdeauna din
ochi şi o blîndeţe plină de pace îi lumina faţa. Cuvîntul lui avea nişte aşa duioase
inflexiuni de bunătate şi iubire încît totdeauna îţi izvorau lacrimi ascultîndu-l.
Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister - şi găsea înţelesul tainic al
oricărui lucru sau eveniment. Din orice întîmplare scotea un adevăr, din orice faptă trăgea
o învăţătură, din orice nimic scotea un mărgăritar... Acolo unde nimeni nu vedea nimic,
ochii lui descopereau comori. Şi unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o
poartă...
Ce minunat om era. Şi ce inimă mare şi bună avea în el.
Iată încă un exemplu:
Era în primăvara anului 1936... Părintele Iosif se simţea ceva mai bine şi era o zi
frumoasă.
- Dragă Dorz, îmi zise părintele. E timp frumos, vino să mergem pînă la tipografie.
- Bine părinte, iată-mă sînt gata. Să iau corecturile gazetei!
- Ţine-mi haina şi dă-mi bastonul.
Încet am pornit-o pe jos din Strada Turnului în sus spre tipografie, prin Piaţa Lemnelor
pe Strada Raţelor către urcuşul primăriei - cum era pe atunci.
Mergeam povestind despre tot ce se petrecea cu Lucrarea Domnului şi cu noi în zilele
acelea. Deodată, tocmai cînd coteam pe stradă în locul cel mai strîmt, cine apare în faţa
noastră venind din cealaltă parte?...
- Părinte, iată Secaş! - îi şoptesc eu surprins neplăcut.
Bietul Secaş văzîndu-ne era gata să întoarcă înapoi. Dar n-avea încotro. Veni şi el spre
noi...
- A, părintele Secaş, - zise grăbit şi liniştit omul lui Dumnezeu mergînd spre el. Secaş
era palid şi încurcat.
- Ce surpriză! de atîta vreme nu te-am văzut! Ce mai faci?
Nici o umbră de mustrare sau de răceală nu era în glasul lui bun, gata totdeauna să fie
binevoitor.
- Slăvit să fie Domnul - zise încurcat şi palid Secaş, omul cel care îl ataca atît de
Pag. 246
josnic pe părintele în fiecare număr de foaie.

- Ce să fac părinte Iosife, iată cu necazurile mele.
- Ce necazuri?
- Cu soţia am un mare necaz... Şi îşi povesti ca într-o spovedanie tristă nişte necazuri,
nişte dureri ale lui familiare.
- Sărmanul, îi zise compătimitor părintele... Şi începu să-l mîngîie, să-l încurajeze, să-l
sfătuiască cu atîta milă şi înţelegere cum ar fi avut în faţa sa pe unul din cei mai buni
prieteni, nu pe cel mai înverşunat şi mai nevrednic dintre vrăjmaşii săi.
Cînd ne-am despărţit i-a dat mîna cu bunătate şi i-a zis ca şi cum nu s-ar fi întîmplat
nimic între ei:
- Slăvit să fie Domnul!
T-
Eu mergeam în tăcere alături de părintele care păşea încet sprijinindu-se în bastonul lui
cu mîner întors... Nu puteam înţelege cum a putut fi atît de binevoitor şi de blînd cu acest
om pe care, după faptele lui eu îl consideram un monstru, un iudă, un cel mai mare
răufăcător şi pe care trebuia să-l fi repezit cum merită.
- Ce zici dragă Dorz? - mă întrebă într-un tîrziu.
- Nu înţeleg părinte cum aţi putut să vă purtaţi chiar aşa cu el?
- Vei înţelege tu mai tîrziu, - îmi zise cu bunătate părintele. Eu nu pot fi altfel decît
aşa...
T-
Da, el n-a fost ca noi ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mîntuitor, care şi cînd era legat,
i-a zis vînzătorului Său: “Prietene”...
Aşa era acest om al lui Dumnezeu!...

Pag. 247
Învăţătorii de a căror persoană depinde mîntuirea altora, trebuie să aibă înţelepciune şi

virtute de la Domnul Duhul Sfînt,
trebuie să aibă dragoste şi rîvnă, veghind ca să-i poată duce pe alţii la mîntuire.
T-
Să-ţi aminteşti zi şi noapte de cel ce-ţi vesteşte Cuvîntul

- şi să-l cinsteşti ca pe Domnul.
T-
Didahiile - Învăţătura celor 12 apostoli.
Pag. 248
Noi nu te vom uita
Noi nu te vom uita părinte

căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.
Ne-om aminti mereu părinte

de glasul şi de scrisul tău
căci el ne-a-ntors din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.
Te vom iubi mereu părinte,

şi-n drumul sfînt o să-ţi urmăm
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.
Te vom urma mereu părinte

pe calea Domnului smeriţi
căci fără glasul tău cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.
Statornici vom iubi Lucrarea

şi glas străin nu vom urma
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi, pe urma ta.
Vom duce toţi, cît mai departe,

spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta iubit părinte:
Lucrarea Oastei lui Isus.
Pag. 249
Cap. 20
Cîte feţe ar fi putut avea binele
H ristos, Stăpînul nostru ceresc, luptă să-i înnobileze pe oameni ca să-i facă pe
fiecare să-I semene Lui şi să le imprime fiinţei şi vieţii tuturor şi fiecăruia o frumuseţe
veşnică... - stăpînii lumii luptă să-i tîmpească spre a-i face pe toţi la fel ca să le semene lor
- şi clipei scurte peste care ei vor să-şi imprime chipul. Hristos dă valoare fiecărui om şi
fiecărei iniţiative în parte. Lumea dă numai tuturor în bloc.
Aceluia care ne poate cuceri prin dragostea inimii lui, prin frumuseţea minţii sale şi
prin puterea harului din el, noi nu numai că îi datorăm, dar nu putem să nu-i dăm din tot
sufletul toată admiraţia şi ascultarea noastră. Dar celor care vor să ne facă robi prin
silnicie, - inima noastră le refuză dragostea şi ataşamentul ei.
Aceluia care prin lumină face sufletele noastre mai libere, mai largi şi mai înalte
pentru Dumnezeu şi pentru oameni - cum să nu-i arătăm o veşnică dragoste
recunoscătoare! Dar ce să arătăm faţă de cei care ne urîţesc sufletele şi ni le îngustează
prin vreo ură de orice fel?
Dragostea lui Hristos cea vie şi adevărată, dintr-o lucrare sau dintr-o inimă este
totdeauna inventivă şi binefăcătoare. Un sfînt neastîmpăr cuprinde sufletul iubitor şi o
continuă căutare de noi căi îl frămîntă pentru revărsarea binefacerilor sale în slujba iubirii,
adevărului şi binelui.
Ce minunat este să vezi cum îl transformă pe om credinţa şi dragostea lui Hristos!
Dintr-un om mai înainte nepăsător de semenii lui, nesimţitor faţă de binele şi de frumosul
celor din jurul său - sufletul credincios devine prin Hristos dintr-o dată şi puternic, un om
nou.
Din clipa aceea ochiul se deschide înafară şi vede dureros şi trebuinţa celor din jurul
lui. Urechea lui se deschide spre alţii - şi începe să audă mereu noile îndemnuri ale
Duhului Sfînt, să simtă adîncile chemări ale de-aproapelui căzut. Iar mintea lui nouă,
înflăcărată de căldura inimii sale noi, caută şi găseşte o mie de căi necunoscute înainte,
neobişnuite înainte, refuzate total înainte, - dar fericite acum, spre a aduce mai bine, mai
frumos şi mai adevărat, la îndeplinire spre alţii, porunca dragostei Duhului lui Hristos care
Pag. 250
îi stăpîneşte inima sa înnobilată şi sfinţită prin naşterea din nou.

T-
Pag. 251
Astfel încă de la începutul Oastei apar o mulţime de iniţiative frumoase şi fericite în

munca şi lupta pentru vestirea lui Hristos - şi pentru mîntuirea celorlalţi oameni.
Unele din aceste iniţiative la început locale, cu timpul s-au generalizat. Altele au avut
o viaţă mai scurtă şi o răspîndire mai redusă. Altele au rămas numai încercări sau gînduri...
din pricină că ori nu s-a găsit timpul, ori nu s-au găsit mijloacele prin care să fie aduse la
îndeplinire. Ori piedicile diavolului şi vitregia împrejurărilor le-au nimicit.
T-
În esenţa ei, însăşi Oastea Domnului era o minunată iniţiativă ţîşnită ca un fluviu
puternic din Stînca ce era Hristos, din dragostea Crucii şi Jertfei Lui. Ce vii şi puternice s-
au revărsat de la început apele acestui fluviu duhovnicesc peste întinsul pustiu al vieţii
poporului nostru şi bisericii noastre. Din albia lui sănătoasă, apele vii se revărsau în toate
părţile găsind mereu noi şănţuleţe spre largurile ţării prin care să curgă înviorînd pe cît
mai mulţi...
Am vrea în cele din acest capitol să arătăm doar cîteva din gîndurile şi faptele
dragostei lui Hristos Mîntuitorul, care s-au ivit una de ici alta de colo, în Lucrarea Oastei,
încă de la început, nu numai de la Centru spre margini - ci şi invers.
T-
L. S. nr. 11 din 23 martie 1924 scrie:
T-
“Prima cîrciumă închisă de Oastea Domnului.
...Domnule părinte - spune o scrisoare - ...eu sînt de profesie comerciant şi cîrciumar...
Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine în Oastea Domnului căci mă lepăd de băuturile spirtoase,
de sudalme şi răutăţi... şi nu voi mai deschide duminica cum fac ceilalţi colegi ai mei, iar
în loc de aceasta voi împărţi printre oameni cărţile şi foile sfinte de la dv., ca să-i îndemn
să se înscrie şi ei în Oastea lui Hristos. Vă rog frumos să mă primiţi şi pe mine în Oastea
lui Isus, sperînd că pasul meu îl vor urma şi alţii...”
Buteni, jud. Arad, 3 martie 1924
Filip Mureşan.
T-
“Scrisoarea de mai sus - adaugă părintele Iosif - vine dintr-o parte de unde nu ne
aşteptam. Această gazetă a avut cuvinte grele şi de multe ori tăietoare şi necruţătoare la
adresa cîrciumarilor - şi iată din rîndul celor mustraţi se ridică unul care vede şi judecă
scrisul gazetei nu după cîştigul pe care îl are el trupeşte - ci după glasul sufletului său...
Minunate schimbări a făcut puterea lui Dumnezeu în casa ta şi în sufletul tău Filipe... În
loc de băutură tu vei împărţi de acum înainte oamenilor lumină şi hrană sufletească. Rămîi
în această apostolie şi Domnul îţi va schimba “paguba” ce o ai din aceasta, în mare cîştig
de mîntuire sufletească... Fie ca pilda ta să fie urmată şi de alţi “colegi”... Ce bine ar fi să
facă toţi cîrciumarii aşa... Gîndiţi-vă iubiţi cîrciumari că şi voi aveţi un suflet care strigă
după mîntuire. Colegul vostru a auzit acest glas al sufletului său. Voi nu vreţi să-l
ascultaţi?
T-
P. Trifa.
T-
- Pînă la urmă au fost mulţi şi alţi cîrciumari care au ascultat. Oastea Domnului a
întors la Dumnezeu sute de cîrciumari şi mii de făcători de băuturi îmbătătoare care au
ascultat Cuvîntul lui Dumnezeu ce spune prin profetul: Vai de cel ce dă aproapelui său să
bea. Vai de tine care îi torni altuia băutură spumoasă şi-l ameţeşti... Te vei sătura şi tu de
ruşine în loc de slavă... Îţi va veni şi ţie rîndul să iei paharul (pedepsei) din Dreapta
Pag. 252
Domnului... (Hab. 2, 15-16).

Au ascultat şi s-au îngrozit. S-au întors la Dumnezeu şi n-au mai făcut acest mare
păcat.
O, ce minunate roade are sămînţa Evangheliei. Şi cîte astfel de roade ar fi adus Oastea,
dacă n-ar fi fost împiedicată cum a fost.
T-
“L. S. nr. 1 şi altele din 1926 scrie:
T-
“Cu banii pentru ţuică şi tutun...
...Petru Marcu din Cernavodă - Constanţa - s-a hotărît pentru Domnul. Cu banii ce-i
dădea înainte pentru ţuică şi pentru tutun, va cumpăra lunar cărţi şi gazete religioase şi le
va împărţi gratuit celor care trăiesc în aceste patimi rele, pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă
de Domnul că l-a scăpat din aceste curse diavoleşti - şi pentru a-i ajuta şi pe alţii ca să
scape...”
În curînd l-au urmat Ioan Indrei din Arad, Zaharie Cudlic din Bucovina, - şi apoi alţii
mulţi-mulţi care cu banul dat mai înainte spre pierzarea sufletului lor şi al altora, vor ajuta
de acum înainte atît la mîntuirea lor cît şi la a altora...
T-
L. S. nr. 8 din 14 februarie 1926 scrie:
T-
“Un ogor pentru lucrul Domnului...
...O istorie întreagă v-aş putea face părinte din tot trecutul meu... Am fost un beţivan
vestit. Îmi mîncasem aproape toată averea cu beţia şi băutura. Dar de cînd am intrat în
Oastea Domnului, mulţumesc Tatălui Ceresc... m-am schimbat cu totul... De cînd m-am
lăsat de băutură mi-am cuprins înapoi pămîntul ce-l vîndusem... Acum vin şi eu cu un
ajutor pentru lucrul Domnului care m-a ajutat pe mine. Am citit de fratele Petru Marcu din
Cernavodă care s-a înştiinţat cu o sută de lei pe lună. Eu vreau să ajut lucrul Domnului cu
un ogor pe care am să-l arendez anual şi arenda pentru el s-o trimit pentru Oastea
Domnului, căci ea mi-a ajutat să-mi cuprind înapoi pămîntul vîndut prin beţie... Vă sărut
amîndouă mîinile şi vă mulţumesc din tot sufletul meu pentru binefacerile şi osteneala ce o
faceţi pentru sufletele noastre...
Augustin Toma din Vecerd, ostaş în O. D.
T-
Îţi mulţumim dragă Augustine pentru ajutorul ce îl dai pentru lucrul Domnului. Fapta
ta ne aduce aminte de vremile fericite ale primilor creştini... cînd oamenii îşi puneau tot ce
aveau în slujba Domnului, şi era una inima şi sufletul lor, iar peste toţi era un mare har
(Fap. Ap. 4, 32-35). Arată, iubite Augustine, tuturor trecătorilor ogorul Domnului - şi
spune tuturor ce ţi-a făcut ţie Domnul şi cum a avut milă de tine... Spune că de cînd
trăieşti o viaţă cu Domnul, El ţi-a ajutat să-ţi răscumperi înapoi şi pămîntul pierdut - şi să-
ţi cîştigi şi averea cerească...
P. Trifa.
T-
- Această iniţiativă bună însă s-a împotmolit prea curînd. Au mai fost mulţi care şi-au
răscumpărat înapoi ceea ce pierduseră înainte prin beţii şi păcate. Dar prea puţini au fost
acei care să-şi arate recunoştinţa pe măsura care o datorau Domnului pentru aceasta.
Odată eram cu păr. Iosif cînd am primit o scrisoare care suna cam aşa: ...vă scriu cu
bucurie părinte Iosif, că de cînd m-am întors la Domnul prin scrierile dv., nu numai că mi-
am răscumpărat înapoi casa pe care mi-o vîndusem prin beţie şi la jocul de cărţi, dar acum
Pag. 253
prin munca şi prin înfrînarea mea de la acestea mi-am mai făcut o casă, cea mai mare şi
mai frumoasă casă din sat. Vă trimit aici şi fotografia casei ca s-o vedeţi. Şi mi-am umplut
casele mele cu de toate, avînd acum din belşug totul...
- Vezi dragă Dorz, zise cu tristeţe părintele după ce lăsă din mînă această scrisoare -
am primit sute şi sute de astfel de scrisori şi eu mulţumesc din tot sufletul meu lui
Dumnezeu că ne-a ajutat să-i putem scoate pe aceşti oameni din păcat şi din sărăcie. Dar
acum ei sînt bogaţi - iar sărăcia lor s-a întors asupra noastră. Noi n-avem trei lei ca să
mergem cu tramvaiul adeseori, ci trebuie să mergem pe jos. Eu n-am bani nici să-ţi plătesc
ţie şi lui Marini un salar cît de modest, ci trebuie să lucrezi şi tu aici zi şi noapte, ca mine,
fără nici o plată...
Alte lucrări evanghelice şi-au avut toate cîte un “Mecena” - cîte un binefăcător mare,
dintre cei pe care i-au ajutat ele ca să vină la Dumnezeu. Dar în Oastea Domnului încă nu
s-a arătat un astfel de “recunoscător”, un astfel de Zacheu.
Iată, lui Tudor Popescu i s-a zidit o casă uriaşă în Bucureşti de către o prinţesă care s-a
pocăit prin el... iar noi nici măcar cu chirie nu ne putem strînge de pe drumuri cu toate ale
noastre la un loc, ci tot împrăştiaţi şi sub datorii şi camete trebuie să gemem şi să lucrăm
zi de zi şi an de an...
...Dacă şi-ar plăti şi “ai noştri” măcar datoriile pe care le au pentru cărţile şi foile pe
care le-au dus...... Numai din dobînzile pe care le-am fi luat după aproape un milion de lei
cîţi îi avem prin ţară de atîţia ani - am fi ajuns să avem şi noi un adăpost şi o stare pe care
am merita-o. Am fi cumpărat vagoane de hîrtie şi am fi tipărit mii de cărţi. Dar aşa... ei se
bucură că au fost ajutaţi, că au acum belşug şi binecuvîntări îndoit şi înzecit - iar mai
departe nu gîndesc deloc.
Lui Dumnezeu nu-şi aduc aminte că-I datorează nimic, pentru minunea harului Său
faţă de ei. Nici de aproapelui de care Dumnezeu S-a folosit spre a le face atîta bine...
Eu nu zic aceasta pentru mine, căci nu aştept nici o răsplată pămîntească de la
nimeni... Dar cu cît s-ar putea face pentru Domnul mai mult, - dacă astfel de oameni ar
jertfi măcar a zecea parte din cîştigul lor pentru Lucrarea Domnului. Măcar atît cît făcea
pînă şi fariseul din pilda Evangheliei care dădea Domnului zeciuială din toate veniturile
sale... (Luca 18, 12).
Lucrarea Domnului s-a făcut şi se face tot numai cu “bănuţul văduvei” şi cu neagra
sărăcie a noastră, care n-avem adesea nici cei trei lei pentru tramvai, ci trebuie să mergem
pe jos...
T-
L. S. nr. 18 din 1 mai 1927 scrie:
T-
“...Din crîşmă - casă de lumină...
Irina Mihai Aniţa din Neagra Şarului, Bucovina, o fostă crîşmăreasă, s-a înscris în
Oastea Domnului şi a devenit o credincioasă adevărată. Localul crîşmei l-a făcut o casă de
lumină plină de cărţi religioase, Biblii şi foi sfinte, deschisă pentru toţi cei care vor să
meargă acolo să afle şi să se hrănească din Cuvîntul lui Dumnezeu. E o adevărată minune
ceea ce se petrece aici prin Lucrarea Oastei Domnului...
T-
Gh. Bulei Roşu, ostaş al Domnului.
T-
...Fii binecuvîntată a Domnului iubită fiică Aniţa... tu, dintr-o fiică “iubită” a ispitelor
care împărţeai din belşug otravă sufletească şi biruinţă pentru iad, te-ai făcut o
binevestitoare a Domnului. Dintr-o semănătoare de întuneric, te-ai făcut o semănătoare de
Pag. 254
lumină. Dintr-o “casă a diavolului” crîşma ta s-a făcut o casă de lumină şi de credinţă
mîntuitoare... Fiică Aniţa, ispitele vor veni iarăşi, satana se va ridica împotriva ta şi
dinafară şi dinăuntru... Dar tu rămîi tare, rămîi în focul cel sfînt care te-a cuprins... în
minunata slujbă de vestitoare a Domnului... ca o mărturie despre biruinţa şi schimbarea pe
care o face Duhul Sfînt într-un suflet care Îl primeşte pe Domnul... Să nu-ţi pară niciodată
rău după “cîştigul” care îl aveai în crîşmă. Cîştigul acela era un cîştig necurat stors din
patimile şi suferinţele Domnului, era un cîştig ce-ţi aducea o groaznică pierdere: pieirea
sufletului tău... În locul pagubei din crîşmă vei avea un cîştig pe care lumea întreagă cu
toate bogăţiile ei nu ţi-l pot asigura: mîntuirea sufletului tău.
Domnul să ajute şi altora să urmeze calea aceasta”.
T-
După un an L. S. nr. 3 din 1928 scrie:
T-
Un sat întreg se lasă de beţie şi băuturi. E satul Neagra Şarului... În tot satul nu mai
sînt nici băutori nici dansatori. Tot satul citeşte Biblia şi cărţile Oastei Domnului. Iată ce a
putut face o samariteană a Domnului în cetatea ei.
T-
Domnul Hristos într-adevăr a mai ajutat şi pe alţii mulţi, să mai urmeze pilda sorei
Aniţa din Neagra Şarului.
Multe surori şi fraţi şi-au schimbat odată cu inimile şi casele lor. Casele lor au devenit
din nişte case ale întunericului cum fuseseră înainte, nişte case ale luminii, unde multe
suflete mergînd s-au aprins pentru Hristos şi pentru slujba Lui mîntuitoare. Iar acest lucru
a schimbat apoi faţa şi viaţa multor familii şi cetăţi, spre slava şi bucuria lui Dumnezeu.
T-
L. S. nr. 12 din 24 martie 1926 - scrie:
T-
“Cartea neagră”, “cartea suferinţelor” şi “Sfatul păcii”...
În comuna Şomoşcheş jud. Arad este o Oaste vrednică şi un stegar vrednic. În această
Oaste au mai intrat acum încă 32 de suflete noi. Odată cu hotărîrea de mai sus stegarul
Petre Sas ne aduce la cunoştinţă nişte hotărîri de toată lauda.
În toată duminica şi sărbătoarea - ne scrie el - după amiază ţinem adunare la biserică
iar seara la noi acasă, pe rînd cînd la unii cînd la alţii. Pe cei ce nu se supun datoriilor
Oastei Domnului îi ştergem afară din Oaste. Pe cei ce greşesc şi se căiesc îi scriem în
“Cartea neagră”. Cei ce suferă pentru Hristos vin înscrişi în “Cartea suferinţelor” pe care
le avem anume în acest scop. Pentru înlesnirea lucrurilor acestora am ales un sfat al
Oastei. Tot Oastea a ales şi un sfat numit “Sfatul păcii” pentru că ostaşii nu pot merge
între ei la judecată ci se vor împăca aici...”
Iată ce iniţiativă frumoasă şi bună care ar fi ajutat să se pună o bună rînduială în viaţa
şi în adunarea multora care mai tîrziu, îngăduind păcatul şi neascultarea, au ajuns din nou
la ruina şi la pierzarea din care îi izbăvise odată harul Domnului nostru Isus Hristos...
T-
T-
...Să ajutăm pe un frate năpăstuit.
Noi cei strînşi în Oastea Domnului trebuie să avem înainte de toate între noi o
evanghelică şi frăţească dragoste de frate, aşa cum spun Scripturile despre creştinii cei
dintîi că era una sufletul şi inima lor (Fap. Ap. 4, 32). Dovada acestei frăţietăţi trebuie s-o
arătăm şi prin fapte. Cînd un frate ostaş cade năpăstuit, trebuie să-i venim în ajutor cu
Pag. 255
toţii. Toţi să fim pentru unul - şi unul pentru toţi.

Un frate ostaş Miron Dănuţ din Văleni, jud. Satu Mare ni se plînge că i-a pierit un bou
în brazdă. Fratele nostru este un biet invalid de război. Ne putem închipui pierderea lui.
Noi fraţii lui ostaşi, trebuie să-i sărim în ajutor. Eu socot că paguba fratelui nostru ne vine
de la Domnul. E prima încercare cînd Domnul ne pune la probă pe noi, ostaşii Lui, ca să
vadă cît e de mare credinţa şi dragostea dintre noi... Sîntem peste 2.000 de ostaşi. Dacă
fiecare ar da numai 4-5 lei, fratele nostru ar fi salvat. Deschidem colecta cu un ajutor din
fondul societăţii Oastea Domnului de 500 de lei. Redactorul I. Trifa personal 200 de lei...”
T-
- În curînd s-au adunat cinci mii de lei, pe care părintele Iosif i-a trimis fratelui Miron
- care şi-a cumpărat boul numai cu 3.500 de lei, iar restul i-a făcut el însuşi dar, înapoi,
pentru lucrul Domnului. Dar a fost în această iniţiativă o izbucnire de atîta dragoste şi
părtăşie încît părintele spunea fericit: “...Slăvit să fie Domnul că frăţietatea noastră a
trecut proba acestei încercări în chip aşa de frumos. Slăvit să fie Domnul că a pus între noi
şi a adus între noi iarăşi frumoasa dragoste şi frăţietate a creştinismului dintîi...”
Mai tîrziu s-au mai ivit şi alte astfel de ocazii cînd a fost pusă iarăşi la probă dragostea şi
duhul de într-ajutorare frăţească - şi mulţi fraţi năpăstuiţi au fost ajutaţi la necazul lor. Au mai
fost ajutaţi - e adevărat - şi cîte unii care s-au dovedit a fi nişte nevrednici de aceasta. Dar
adevărata dragoste face binele fără a mai judeca şi osîndi. Nimeni n-a sărăcit niciodată din
faptul că ar fi dăruit prea mult celor lipsiţi. Dar binecuvîntări a avut totdeauna oricine şi-a
deschis cu bunătate şi înţelegere inima şi mîna spre cel care cerea sau avea nevoie să ceară
ajutor.
Pînă astăzi, acest duh al dragostei darnice s-a văzut mereu la lucru printre noi. Multe
inimi şi multe mîini sînt mereu deschise pentru ajutorare acolo unde este nevoie, fie a
Lucrării, fie a fraţilor. Fericiţi cei milostivi - căci ei au parte de milă. Binecuvîntaţi sînt
cei binefăcători pentru Domnul căci ei au şi vor avea veşnic parte de binefacerile
Domnului. Acei care au făcut astfel, ştiu că aceste făgăduinţe sînt întru totul adevărate.
T-
T-
“Să-i ajutăm pe ţigani să cunoască Evanghelia...
Este la noi un obicei urît şi păgîn de a avea numai batjocuri la adresa ţiganilor. În faţa
Evangheliei - şi ţiganii stau alături de noi şi noi alături de ei... Am adus din Germania
Evanghelii scrise pe limba ţiganilor pentru ca să trezim şi în ei cunoştinţa Mîntuitorului.
Rugăm pe cititorii noştri să ajute răspîndirea acestor Evanghelii printre ţigani. Poate mulţi
le vor citi din curiozitate - iar apoi vor afla în ele pe Mîntuitorul. Nu trebuie să mergi
misionar în Africa, - noi avem aici atît de mult de lucru printre cei care nu cunosc pe
Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru Isus Hristos...”
T-
La această iniţiativă s-a răspuns prea puţin şi se răspunde chiar şi azi prea puţin. Încă
nu s-a ridicat nici un suflet de lucrător pentru Domnul ca să-şi ia mai hotărît asupra sa ca o
sarcină de la Domnul vestirea Evangheliei printre ţigani.
Acest popor s-a sporit şi la noi atît de mult - dar nici o lucrare susţinută nu se vede
printre ei spre a fi aduşi la Hristos Domnul. Însă diavolul face între ei o lucrare atît de
puternică. Printre ţigani sînt atît de multe păcate încît din pricina lor se întîmplă o mulţime
de nenorociri, fiindcă ei zac în cel mai greu întuneric trupesc şi sufletesc. Nimeni nu se
ocupă de mîntuirea lor.
Într-un timp se făcuse prin Moldova şi între ţigani puţină lucrare. - Şi s-au ivit atunci
frumoase şi bucuroase roade... Dar şi această lucrare a slăbit din cauza asprimii vremilor
Pag. 256
care s-au abătut peste noi.

Între fraţii noştri rămaşi în Uniunea Sovietică, avem însă un număr frumos de fraţi şi
surori ţigani. Există acolo dintre ţigani unul din cei mai minunaţi copii ai lui Dumnezeu
care cu un curaj şi cu o mare rîvnă din Hristos, a ajuns un misionar puternic în cuvinte şi
în fapte pentru Evanghelia Domnului. Prin el Cuvîntul Domnului s-a răspîndit şi se
răspîndeşte şi azi pînă la mari depărtări...
Cine ştie ce alte astfel de suflete minunate ar mai avea Domnul printre ţigani, dar din
pricină că noi nu ne dăm nici o osteneală să-i chemăm şi să-i aducem la Hristos, aceste
comori zac şi se pierd în acel întuneric de care sînt acoperite acum. Iată un ogor nou şi
plin de făgăduinţe ca un Canaan necunoscut. Cine va veni de acolo cu primele roade
pentru Dumnezeu? Cine va asculta în sfîrşit îndemnul părintelui Iosif din urmă cu atîţia
ani?
T-
L. S. nr. 1-2 din 7 ianuarie 1927 scrie:
T-
“Semănători de lumină.
Lumina Satelor are o mulţime de prieteni şi sprijinitori, care ajută răspîndirea ei, şi
prin asta ajută lucrul Domnului. Vom începe să publicăm cu numele pe cei care s-au pus în
această slujbă pentru Domnul. Cu prilejul împlinirii a 5 ani de la începutul foii trebuie să-i
amintim pe acei fraţi ai noştri care ostenesc semănînd lumină şi ajută răspîndirea
Cuvîntului Sfînt achitîndu-şi cu stăruinţă şi punctualitate şi datoria faţă de munca noastră.
Vrednicul econom Nicolae Voinescu din Bran Poarta, jud. Braşov a făcut multe
abonamente vechi şi noi.
Vechiul şi bravul stegar în Oastea Domnului Iulius Igna din Cîmpeni jud. Hunedoara.
Răspîndeşte mereu Cuvîntul Domnului, plătind şi de la el, pentru a trimite foaia şi cărţile
prin locuri unde acestea sînt necunoscute.
Alţi buni fraţi sînt Apostol Antohi şi Vasile Budacă din Boteşti jud. Bacău, care fac de
mult timp la fel.
(va urma).
...Şi ani de zile au urmat astfel de liste de suflete semănătoare de lumină...
Dar cele mai multe nume strălucite au rămas necunoscute, căci tot ce au făcut ei a ştiu
numai Domnul. Totuşi faptele acestea a lor, au ajutat multe suflete să-L afle pe Dumnezeu.
Şi datorită dărniciei şi ostenelilor lor, Cuvîntul Domnului s-a răspîndit la mulţi.
Odată a venit la redacţie o soră văduvă, cu un defect de vorbire, - şi ne-a spus:
- “Eu nu pot să vorbesc nimănui despre Domnul din cauza slăbiciunii mele. Dar iată eu
plătesc banii aceştia ca să trimiteţi de preţul lor Biblia şi cărţile Oastei în zece părţi din
ţară, ca aceste cărţi să vestească în locul meu pe Domnul şi mîntuirea Sa multora...”
- Fiţi binecuvîntaţi voi minunaţi semănători de lumină care, ajutînd pe mulţi să umble
în neprihănire, - veţi străluci odată atît de frumos în Împărăţia lui Dumnezeu.
T-
L. S. nr. 45 din 6 noiembrie 1927 scrie:
T-
“Steagul Oastei Domnului din Hunedoara.
O Oaste a Domnului s-a înfiinţat şi în oraşul Hunedoara prin străduinţele vrednicului
protopop al Hunedoarei Dr. Vasile Oană şi ale d-lui inginer Emilian Popescu, un vechi
prieten şi luptător în Oastea Domnului.
Oastea din Hunedoara a înfiinţat un Fond de binefacere.
Are un “Buletin al Oastei Domnului din Hunedoara” care se tipăreşte acolo şi publică
Pag. 257
lucruri frumoase despre mersul societăţii Oastei.

Are un frumos Steag al Oastei care s-a sfinţit în 23 octombrie 1927 cu ocazia sfinţirii
bisericii din Peştişul Mic.
...Fraţilor din Hunedoara le dorim multă binecuvîntare în frumoasa lucrare pe care o
fac. Domnul să le ajute să-şi poată păzi steagul şi credinţa pînă la sfîrşitul vieţii lor...”
T-
După steagul de la Batiz de lîngă Hunedoara, care a fost primul steag al Oastei,
urmează cel al Hunedoarei - şi pe urmă...
...şi pe urmă L. S. nr. 21 din 20 mai 1928, publică:
T-
“Un model de steag pentru Oastea Domnului’... scriind următoarele:
...După 5 ani trecuţi de la înfiinţarea ei, Oastea Domnului a ajuns azi în plină
ofensivă... pe unele locuri cei intraţi în Oaste s-au organizat şi şi-au făcut şi steag.
Societăţile Oastei Domnului vor trebui să-şi aibă şi steagul la fel peste tot. Dăm alături
modelul unui astfel de steag. Se văd în acest model cele două feţe ale steagului. Pe o faţă
este Chipul Mîntuitorului Isus, Chipul Conducătorului Oastei spunîndu-ne cuvintele (care
sînt scrise deasupra Lui):
Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Pe cealaltă faţă sînt doi îngeri ţinînd
Crucea. Ei ne spun că taina biruinţei noastre este Crucea şi Jertfa Mîntuitorului... fiind
scris deasupra lor: “În acest semn veţi învinge”.
Fiind noi luptători pentru Împărăţia cerului, steagul va avea culoarea albastră, culoarea
cerului... Vom încerca să facem aşa ca steagurile să fie la fel pentru toate societăţile Oastei
Domnului...
T-
Aceste steaguri umplură curînd ţara. Toţi fraţii care mergeau pe sate sau prin oraşe la
adunări mergeau încolonaţi frumos, cu medaliile Oastei pe piept şi cu steagurile în frunte.
Erau anumiţi fraţi aleşi ca stegari... Şi ce plini de putere şi bucurie mergeau fraţii şi
surorile atunci încolonaţi şi plini de îndrăzneală şi de avînt, într-o dragoste fierbinte
pentru Domnul. Şi într-o ascultare deplină de învăţătura şi rînduielile Lucrării Oastei în
care eram.
Cu duioşie ne amintim cum aceste semne dinafară aveau atunci un puternic efect
asupra umblării şi trăirii noastre de luptători ai Domnului. Ele nu numai că impuneau un
respect dinafară pentru Lucrarea Domnului şi erau un mijloc puternic de chemare în lupta
contra păcatului, - dar chiar şi pentru cei care le purtau erau, precum am mai spus, o
înştiinţare permanentă şi un îndemn neîncetat la o trăire tot mai evlavioasă şi mai vrednică
de Numele Domnului, ale cărui semne le purtăm şi pe trupul nostru...
Dacă împrejurările ar fi îngăduit... sau ar mai îngădui vreodată, aducerea cruciuliţei şi
a steagului în Lucrarea Oastei, ar fi un puternic mijloc de a readuce iarăşi odată cu acestea
şi frumosul avînt, fericita atmosferă duhovnicească, dulcea unitate şi părtăşie şi hotărîta
lucrare în aceeaşi gîndire şi simţire - pe care a avut-o Oastea Domnului atunci.
T-
L. S. nr. 51 din decembrie 1927 scrie:
T-
“Cercetarea bolnavilor din spitale...
Noi, ostaşii Domnului din Salonta, jud. Bihor, în fiecare duminică, după ce ieşim din
sfînta biserică avem după masă adunare cînd la unul cînd la altul... De astă vară ne-am
hotărît să cercetăm bolnavii din spitale... cu daruri de mîncare şi cu cărţi şi Biblii pentru
hrana sufletului... Le împărţim cîte un dar trupesc şi cîte un dar sufletesc la fiecare... O, ce
Pag. 258
mari mîngîieri au cei bolnavi...

...Frumos lucru fac fraţii noştri din Salonta. Fapta lor să fie o pildă tuturor ostaşilor.
Fiecare ostaş să se facă un samaritean milostiv. În această lume în care parcă a murit mila
şi bunătatea, noi să purtăm în lume duhul cel dulce al milei şi milostivirii de oameni...”
T-
- Şi această frumoasă iniţiativă a fost preluată curînd... Unii mai des, iar alţii mai rar,
dar nu peste mult timp, toate adunările din ţară începură să se ocupe frumos şi dornic de
împlinirea acestei binecuvîntate porunci a Domnului. Şi o, cît de plini de fericire se
întorceau toţi cei care ajutaseră în vreun fel la mîngîierea şi bucuria celor bolnavi.
Pe unde acest bun obicei evanghelic mai stăruie, Domnul binecuvîntează cu mult har
întreagă adunarea acestor suflete. Dar unde “credincioşii” îşi văd numai de ale lor uitînd
pe cei ce sufăr acolo, - şi binecuvîntările s-au pierdut.
Să ne întoarcem grabnic la dragostea şi mila de la începutul credinţei noastre, ca să
revină iarăşi şi harul între noi.
T-
L. S. nr. 8 din 19 februarie 1928 scrie:
T-
“Biblii - la loto.
- Oastea Domnului are mulţi bravi care se străduiesc să răspîndească Cuvîntul lui
Dumnezeu în multe feluri. Iată spre pildă ce a făcut fratele Miron Dănuţ, din Văleni, jud.
Satu Mare, care a desfăcut şi desface sute şi mii de cărţi religioase... Pentru Bibliile cele
scumpe şi frumoase a făcut lozuri de cîte zece lei şi a pus Bibliile la loto.
Astfel oamenii cumpărînd îndată cîte un loz, Bibliile au fost trase la numere, iar un
număr era cîştigător. Cel care o cîştiga trebuia să o dea fiecăruia din cei care participaseră
- să citească cîte un verset care i se alegea. Dacă voia să o vîndă n-avea drept decît la unul
din acei care cumpăraseră lozuri. Dacă cîştigătorul nu ştie citi, primeşte în schimbul ei un
sfert din preţ iar Biblia trece mai departe...”
T-
Această iniţiativă nu s-a prea răspîndit... Dar e frumoasă în sine şi poate că cineva ar
reînvia-o, cîndva, în felul acesta sau în alt fel, pentru răspîndirea Sfîntului Cuvînt.
T-
L. S. nr. 25 din 17 iunie 1928 - scrie:
T-
“Un fond de 3.000 de lei pentru înfiinţarea unei cooperative a celor din Oastea
Domnului...
În oraşul Hunedoara Oastea Domnului are un vrednic lucrător, este dl. inginer Emilian
Popescu de la Uzinele de Stat.
De la acest suflet luminat şi bun, primim următoarea prea frumoasă scrisoare:
Iubite părinte... În convingerea mea că Oastea Domnului este ieşită din Lucrarea
Duhului Sfînt, îi cercetez mijloacele de luptă. Căci o luptă ne-a adus Mîntuitorul, dar
această luptă a amorţit azi în sînul creştinătăţii de acum. În realizarea Împărăţiei lui
Hristos în lume, organizarea economică îşi are şi ea un rost. Deocamdată o cooperativă a
Oastei prin care să se vîndă şi să se cumpere împreună de către toţi cei din Oastea
Domnului produsele ce vor să le desfacă - şi mărfurile de care au lipsă. Toate nedreptăţile
comerţului de azi pot fi suprimate printr-un comerţ credincios.
Ne trebuie un fond economic al Oastei Domnului. Pentru acest fond trimit odată cu
această scrisoare suma de 3.000 de lei... Doresc ca acest fond să atingă valori
considerabile - ca bunul scop să fie atins... Mă rog lui Dumnezeu umilit în faţa Frumuseţii
Pag. 259
şi Bunătăţii Lui, să pună El începutul, cu puterea Sa...

T-
Cu toată iubirea, inginer Em. Popescu.
T-
Ce minunată scrisoare. Numai un suflet atins de suflul Duhului Sfînt poate lămuri
gînduri şi planuri aşa de frumoase. Noi primim, iubite d-le inginer, cu toată bucuria
frumosul plan al unei cooperative creştine... Cooperaţia creştină este şi ea o poruncă a
Evangheliei. Cooperaţia este Evanghelia iubirii, dreptăţii şi frăţietăţii dintre oameni,
coborîtă în traiul şi ajutorul oamenilor... Vom lua în gînd - şi Domnul ne va arăta cum să
înfăptuim şi acest lucru bun, pentru ca văzînd oamenii şi în latura aceasta, dragostea şi
frăţietatea dintre noi, - să capete şi ei rîvnă şi dor după trăirea Evangheliei Mîntuitorului şi
mîntuirea sufletului...”
T-
...Astfel de iniţiative au mai încolţit apoi ici şi colo - dar lipsa de maturitate
duhovnicească şi nestatornicia vremurilor, - n-au îngăduit să se realizeze la noi acest gînd
frumos care în alte ţări mai înaintate duhovniceşte, a dat şi dă atît de frumoase roade în
toate privinţele. Totuşi ideea rămîne atît de minunată şi de frumoasă, pentru cine va avea
cîndva starea duhovnicească şi posibilităţile materiale s-o realizeze...
Ce frumoase lucruri încolţeau... Şi ce roade minunate ar fi putut aduce dacă ar fi fost
cine să înţeleagă darul lui Dumnezeu şi cine era Acela care vorbea cu noi atunci - şi pe
cîte căi voia El să vină la noi şi în ajutorul nostru (Ioan 4, 10).
T-
Una după alta apar alte şi alte iniţiative:
T-
“Prima casă a Oastei Domnului - apare în 1928 în comuna Botuşana (Bucovina) prin
ajutorul bunului preot Gh. Abageri. Casa a fost destinată adunărilor Oastei şi a fost sfinţită
în mijlocul unei frumoase şi înălţătoare serbări. Cu prilejul acesta au mai intrat în Oastea
Domnului multe suflete...
T-
“Prima nuntă fără alcool...
T-
În ziua de 14 octombrie 1928, în comuna Sf. Ilie din jud. Suceava s-a arătat un nou rod
frumos al societăţii Oastea Domnului. În această zi păr. Berariu a oficiat nunta tinerilor
Toader a Vasile Polocoşev şi Elisaveta a Dumitru Popovici. La această nuntă n-a fost
alcool şi dezmăţ lumesc. Au luat parte foarte mulţi oameni şi au fost cu toţii deplin
mulţumiţi. În tot timpul mesei s-au cîntat cîntări duhovniceşti şi s-a vorbit din Sfînta
Scriptură. Nu s-a auzit nici o vorbă de glumă proastă şi nici o înjurătură şi nu s-a văzut
nici un fumător, după cum se întîmplă de obicei printre alţii la astfel de ocazii... Tinerii au
primit un dar frumos în bani - dar printre alte daruri au primit Biblia, cărţi de rugăciuni şi
cărţi duhovniceşti de mare folos vieţii şi familiei lor.
Slăvit să fie Domnul pentru astfel de începuturi cu roade minunate.”
T-
Gh. Cataragiu, ostaş, Suceava.
T-
Într-adevăr Domnul să fie slăvit, căci după nunta fără alcool şi fără dezmăţ lumesc de
la Suceava, au urmat curînd alte şi alte nunţi duhovniceşti. Iată şi pe următoarea în Bihor:
T-
“...Cucernice părinte... Vă aducem o veste bună şi o mare bucurie. În 8 noiembrie 1928
Pag. 260
s-a ţinut în comuna noastră nunta fratelui nostru Ioan Ţepelea cel dintîi dintre noi care s-a
înrolat în Oastea Domnului - şi a sorei noastre Veronica Marcu. Nunta toată a fost pusă în
slujba Domnului, fără pic de alcool, nemaiavînd satana nici o parte în această nuntă...
Am început cu rugăciuni şi cîntări la casa mirelui. Apoi ne-am dus cîntînd frumos după
mireasă. Acolo am început cu rugăciune, apoi cîntări şi cuvîntări din Sfînta Scriptură, unde
stă scris despre Taina Căsătoriei...
Apoi ne-am dus la biserică... unde ne aşteptau o mare mulţime de oameni. După
cununie ne-am întors cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu... La casa mirelui s-a desfăşurat
masa şi adunarea nunţii în cel mai înălţător fel duhovnicesc. Toată mulţimea celor adunaţi
au rămas uimiţi şi mulţumiţi de frumoasa noastră nuntă creştinească. Mulţi s-au mai
înscris în Oastea Domnului...
Dumitru Caba, ostaş, com. Beznea jud. Bihor.
T-
Iată ce lucru frumos au făcut fraţii noştri ostaşi din Beznea, căci grozav a mai stricat
diavolul şi taina cea sfîntă a căsătoriei... Fraţii ostaşi au purces şi la curăţirea acestei taine
de rugina cea rea ce s-a pus pe ea. Şi bine au făcut, căci ei au făcut aşa cum i-a învăţat
Duhul Sfînt. Frumoasa lor faptă o punem aici ca pe o pildă şi pentru alţii. Iar celor
căsătoriţi le dorim multă binecuvîntare de la Domnul de Sus, cu ani mulţi, trai fericit şi
viaţă predată şi închinată Domnului...”
L. S. nr. 1 din 1 Ianuarie 1929.
T-
Astfel au început în ţara noastră primele nunţi creştineşti după atîtea vremuri de
necreştinism în asta.
Astăzi, după zeci de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, acest fel de nunţi nu mai
sînt o raritate - ci un obicei binecuvîntat care se poate vedea peste tot între fraţii ostaşi.
Totuşi cît de mult s-ar fi mai putut şi s-ar mai putea face şi în privinţa asta!...
T-
L. S. nr. 50 din 9 decembrie 1928 scrie:
T-
“Pentru îndreptarea datinilor de la înmormîntări.
Iarăşi de la bravul nostru stegar şi luptător din Oastea Domnului, Petru Sas din
Şomoşcheş, jud. Arad, primim următoarele:
...Aţi scris la gazetă frumoase învăţături arătînd cum a stricat diavolul datinile noastre
cele creştineşti şi bune. Între acestea sînt şi cele de la înmormîntări... Pe cel mort trebuie
să-l privegheze prietenii şi rudeniile cu rugăciuni şi gînduri frumoase, iar după
înmormîntare să se dea în amintirea răposatului o masă, adică o pomană pentru săraci şi
prieteni. Cred că acestea au fost nişte datini bune şi frumoase la începutul credinţei, dar
acum pe toate le-a atras diavolul în slujba lui. La priveghere în loc de rugăciuni şi vorbe
folositoare se fac jocuri de cărţi, strigăte, glume urîte şi alte lucruri ce nu se potrivesc
deloc cu odihna mortului. Iar după înmormîntare se dă băutură apoi vine beţia iar totul se
gată cu petrecere - şi în fel de fel de lucruri urîte...
Dar acum s-a întîmplat la noi că a murit o soră de a noastră, ostaşă în Oastea
Domnului. A luptat cu credinţă pînă la sfîrşit, iar acum s-a mutat Acasă la Domnul. Noi
fraţii ostaşi am aflat de cuviinţă să îndreptăm pe cît ne-a fost cu putinţă datinile de
înmormîntare...
La priveghere, cu toate că era multă lume - noi am întrerupt totul... am început cu o
Pag. 261
rugăciune fără carte făcută de fratele Pavel Burca. S-a citit apoi din Sfînta Scriptură şi s-a
vorbit despre moarte, despre înviere, despre mîntuirea sufletului, despre deşertăciunea
lumii şi despre slava veşnică. Am cîntat cîntări duhovniceşti şi am citit din cărţile
mîntuirii... Aşa am petrecut toată noaptea privegherii, iar la urmă am încheiat totul cu o
puternică rugăciune, pentru odihna sorei noastre adormită în Domnul.
La înmormîntare au mai venit şi alţi fraţi şi surori din comunele vecine. La groapă am
petrecut-o împreună cu preoţii în cîntări funebre şi ostăşeşti... La groapă am ţinut cuvinte de
învăţătură pornind de la crezul nostru care zice: “aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce
va să vie...”
După înmormîntare tot norodul s-a întors mulţumit de felul cum au decurs toate.
Pomana a rămas să se facă acasă numai pentru cei săraci şi lipsiţi. Şi numai pomană de
mîncare şi nu de băutură, după care rămîn neînţelegeri şi beţii...
Petru Sas, ostaş în O. D.
T-
...Iată ce lucru frumos au făcut fraţii ostaşi din Şomoşcheş. Hotărît lucru: frumoasele
datini de la îngropăciuni trebuiesc curăţate de rugina cea rea ce s-a pus peste ele.
Ostaşii Domnului din Şomoşcheş au purces la acest lucru. Ei au făcut aşa cum Duhul Sfînt
le-a arătat să facă. Şi bine au făcut. Frumoasa lor faptă o punem aici la foaie ca să ia pildă de
la ei şi alţii. Toţi ostaşii Domnului să facă astfel cînd un soţ de al nostru pleacă în calea
veşniciei...”
T-
...Pînă în ziua de astăzi fraţii noştri adevăraţi aşa au făcut şi aşa fac cu prilejul
înmormîntării celor ce trec la Domnul din mijlocul nostru. Dorim din toată inima şi luptăm
cu toată puterea, ca din toate prilejurile vieţii noastre să fie înlăturată de tot orice fel de
băutură alcoolică. “Nu puteţi bea şi paharul Domnului şi paharul dracilor” - spune Sfînta
Scriptură. Şi aşa şi trebuie să nu putem.
Să se răspîndească peste tot acest creştinesc şi bun obicei: înlăturarea oricărui fel de
băutură! Atît vinul cît şi celelalte băuturi, în nici un fel de cantitate - nici măcar un pahar!
- să nu mai fie folosite nicăieri între creştini. Nici la botezuri, nici la hramuri, nici la
aniversări, nici la nunţi, nici la înmormîntări, nici la sfeştanii, nici la parastase. Aşa cum
se cuvine unor sfinţi după porunca din Cuvîntul Domnului (Efes. 5, 1-11).
T-
L. S. nr. 1 din 1 Ianuarie 1929 - scrie:
T-
“O socoată de om cuminte...
De la un ostaş din Oastea Domnului primim mult grăitoarea înştiinţare: Preacucernice
părinte... Iată eu sînt întrebat de mai mulţi băutori şi fumători ce folos sau cîştig am că am
intrat în Oastea Domnului. Eu le răspund, iată: de doi ani numai că n-am fumat şi n-am
băut am cîştigat zece mii de lei - din care iată astăzi a zecea parte, adică... o mie de lei o
trimit acum ca ajutor pentru lucrul Domnului, căci El m-a ajutat să scap de cursele
diavolului - şi să aflu calea mîntuirii...
O, ce frumoasă dobîndă. Mulţumesc lui Dumnezeu şi celor ce-şi dau silinţa pentru
răspîndirea Cuvîntului Sfînt. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat şi pe mine să ajung în
slujba Domnului...
Ioan Măzărescu, Capu-Codrului, Bucovina.
T-
Iată cu adevărat o minunată socoteală. O dăm ca exemplu şi altora... Cei peste 5.000 de
ostaşi ai Domnului cruţă astfel milioane de lei care altădată îi dădeau pe lucrul diavolului.
Dacă toţi ar folosi o parte din aceşti bani pentru lucrul Domnului, ca şi fratele nostru de
Pag. 262
mai sus, - ce lucruri minunate s-ar putea face pentru răspîndirea Cuvîntului lui
Dumnezeu...”
T-
Ce simplă este “socoata” aceasta - şi totuşi cît de mulţi credincioşi nu ajung s-o poată
face decît atunci cînd totul este prea tîrziu, ori pentru ei ori pentru Domnul. Pentru ei, căci
curînd vine moartea, vine sfîrşitul vieţii lor - şi tot ce n-au dat Domnului pierd pe
totdeauna. Ori vine prigoana peste Lucrarea Domnului - şi atunci chiar dacă ar vrea, nu se
mai poate face ceea ce s-ar fi putut uşor cîndva...
T-
L. S. nr. 14 din 31 martie 1929 - scrie:
T-
“Misionari pentru Oastea Domnului...
La pag. 7 din acest număr dl. inginer Em. Popescu se ocupă cu propunerea cum ar fi să
ne facem misionari pentru Oastea Domnului... ridicînd părerea unor taxe şi fonduri pentru
a angaja misionari plătiţi...
Faţă de această părere noi ţinem şi aici - cum am mai spus-o şi în altă parte - susţinînd
sus şi tare că noi la Oastea Domnului ne ferim de orice taxe şi taxări. Nu stăruim nici chiar
pentru taxele benevole. Noi impunem pe ostaşi numai “taxe” sufleteşti pe care să le
plătească Domnului.
Cînd Domnul va afla de bine - şi cum El va afla de bine - ne va trimite El şi misionari,
după ce noi vom fi arat şi semănat destul, ca să-i putem avea din rîndurile noastre. Iar pînă
atunci noi vom ara cu răbdare şi stăruinţă...”
T-
- Cîtă dreptate a avut părintele atunci. Ce ‘misiune” poate fi aceea pe care o face un
“plătit”? În curînd după aceea s-a umplut ţara de acei minunaţi misionari şi vestitori ai
Domnului “din rîndurile noastre” - care cu o inimă predată Domnului şi cu un cuvînt
înflăcărat de credinţă şi iubire, au răspîndit şi răspîndesc lumina mîntuirii şi Harul Jertfei
Crucii cu atîta putere şi rod! Slăvit să fie Domnul pentru aceşti binecuvîntaţi semănători
de lumină. Puterea Duhului Sfînt să-i facă pe toţi “o inimă şi un gînd” pentru ca avînd o
viaţă sfîntă să-L poată duce pe Hristos la tot poporul nostru - şi tot poporul nostru la
Hristos. Numai pentru plata cea de Sus a lui Dumnezeu.
T-
L. S. nr. 21 din 25 mai 1930 - scrie:
T-
“În spitale... în închisori... în cimitire.
Preacucernice părinte Trifa... În Oradea există de anul trecut o bine organizată Oaste a
Domnului... Duminică de duminică ţinem regulat adunări în sala unei şcoli primare din
oraş. Întotdeauna sala este ticsită de oameni care vin din toate părţile oraşului. Ţinem
cuvîntări, rostim rugăciuni, cîntăm cîntări minunate... Oastea Domnului are şi un cor... Se
declamă poezii, se interpretează piese religioase şi astfel se face o minunată serbare
religioasă de fiecare dată. Sîntem adesea cercetaţi de P. S. Sa arhiereul Dr. Andrei Crişanul
care ne iubeşte şi ne sprijineşte foarte mult, dînd un puternic sprijin Oastei Domnului atît
în Oradea cît şi în tot judeţul Bihor... La fel şi părintele misionar eparhial Cornel Magier.
Facem ieşiri cu Oastea şi prin alte comune...
În Joia Mare am cercetat închisoarea Oradei, unde am făcut un frumos program
religios pentru cei închişi, apoi le-am împărţit daruri de mîncare şi cărţi religioase. Au fost
mîngîiate multe suflete şi s-au vărsat multe lacrimi. Desigur că mulţi s-au hotărît să-şi
îndrepte viaţa urmîndu-L pe Domnul.
Pag. 263
În alte duminici cercetăm spitalele stînd de vorbă cu bolnavii şi mîngîindu-i cu

Cuvîntul Domnului, o dată cu cîte un mic dar pe care îl lăsăm la patul lor...
Acum ne gîndim la un alt lucru creştinesc... vrem să mergem să îngrijim mormintele
care n-au pe nimeni din cimitirul oraşului... Vrem să săvîrşim acest act creştinesc în
Numele Domnului... Duhul Domnului Hristos - ne va îndemna mereu la lucruri bune...”
T-
Preot Andrei Lupşa, Oradea.
T-
Binele se poate face în orice vreme. Numai că nu totdeauna se poate face în acelaşi fel.
Cînd se putea face liber cercetarea celor din spitale sau din închisori, mulţi dintre noi nu
am făcut acest lucru de bună voie şi cu bucurie. Dar mai tîrziu a venit vremea ca mulţi să
fim duşi acolo tot prin voia lui Dumnezeu, de nevoie. - Ca să împlinim astfel slujba de
vestitori ai Domnului către cei bolnavi sau închişi nu dinafară ci dinăuntru. Fie slăvit
Domnul şi pentru aceasta.
Dar fie aceasta o pildă cutremurătoare pentru toţi credincioşii care nu trebuie să-şi uite
niciodată datoriile evanghelice faţă de spitale şi închisori.
Într-un fel sau în altul, în fiecare vreme după cum se poate, - noi nu trebuie să-i uităm
pe cei care sufăr, ci să-i ajutăm după puterea noastră pe fiecare şi pe toţi. Altfel, dacă
uităm acest lucru, Domnul poate să ne trimită şi pe noi acolo între ei - ca astfel să ne
înveţe prin suferinţă ceea ce n-am învăţat prin iubire.
Totuşi, îndată după Oradea, au început să mai facă astfel de misiuni prin spitale,
închisori şi cimitire multe alte grupări frăţeşti. Acest bun obicei este astăzi răspîndit
pretutindeni printre sufletele predate Domnului... Dar trebuie să ne îndemnăm mereu spre
aceste binefaceri, fiindcă ispititorul adesea ne face să uităm sau să neglijăm aceste mari
îndatoriri care sînt totdeauna o măsură după care se vede credinţa noastră.
T-
Revista Oastea Domnului nr. 7 şi nr. 8 din februarie 1930 - scrie:
T-
“... Un examen” - duhovnicesc, cu copiii.
Duminică 2 februarie 1930 a avut loc aici în Sibiu o măreaţă serbare a Oastei
Domnului, o întîlnire şi petrecere în Domnul împreună cu fraţii din Sadu...
Dimineaţa... am mers cu toţii la sf. slujbă în catedrală... După slujbă ne-am adunat în
odăile redacţiei... venise şi un public numeros... Adunarea s-a deschis cu cîntarea
rugăciunii Împărate Ceresc. Apoi a luat cuvîntul părintele I. Trifa salutînd pe fraţii de la
Sadu şi pe vrednicul lor conducător cantorul N. Cimpoca... În lupta noastră cea
sufletească, - a spus printre altele păr. Trifa, - întîlnirile şi petrecerile noastre în Domnul
îşi au cea mai mare însemnătate. Noi am stăruit mult pentru ele, iar cei ce le-au făcut, au
secerat după ele cele mai frumoase roduri. Noi aici la centru n-am prea avut pînă acum
răgaz să lucrăm şi în direcţia asta. Martor mi-e Domnul că a trebuit să stăm aplecaţi zi şi
noapte la masa aceasta de scris ca să putem trimite hrană sufletească la fronturi fraţilor -
cărţi şi foi. Acum însă oricît de ocupaţi am fi, a sosit vremea să pornim şi noi şi cu graiul
viu prin sate cu vestirea Oastei Domnului...
În restul vorbirii s-au arătat rosturile creştineşti, bisericeşti şi sociale ale Oastei
Domnului...
După rugăciuni, cîntări şi declamări, urmează... un punct de surprindere. Cantorul N.
Cimpoca ţine un examen cu micul ostaş I. Hanea de 10 ani.
- Ionel, întreabă “dascălul”, ai putea tu să-mi spui locul din Noul Testament unde
Pag. 264
Domnul Isus l-a chemat pe Petru la apostolie?

- Locul acesta, - răspunde repede Ionel - se află în Evanghelia de la Luca cap. atîta şi
vers. atîta, unde se zice aşa şi aşa... Şi băiatul citează pe de rost, fără carte şi fără greşeală,
aproape jumătate de capitol.
- Ei bine, Ionel - întreabă mai departe “dascălul” - să-mi spui tu acum: cum înţelegi
aceste cuvinte şi pe care din ele trebuie pus cu deosebire apăsul?
- Eu înţeleg aceste cuvinte aşa şi aşa - răspunde “elevul”... Şi apăsul trebuie pus pe
cuvintele: “Ieşi de la Mine că om păcătos sînt eu Doamne”. Aici se arată că trebuie să ne
smerim pentru păcatele noastre şi să le părăsim ca să ne putem naşte din nou, ca să ne
putem mîntui...”
Urmează apoi o a doua “lecţie”, tot cu un astfel de înţeles mîntuitor.
Iar a treia “lecţie” i se dă să o înveţe pentru rîndul viitor.
Ce lucru frumos... dar şi dureros. Un copil de 10 ani dezleagă atît de minunat
întrebările mîntuirii sufleteşti şi cunoaşte aşa de bine Cuvîntul lui Dumnezeu, pe cînd
atîţia din oamenii mari, ba încă chiar dintre cei care sînt învăţătorii altora în acestea, -
sînt “bîtă” în aceste lucruri. Ce mult vor putea creşte în cele duhovniceşti copiii noştri,
dacă ar fi pregătiţi aşa...
Auzindu-i, eu mi-am adus aminte cu groază cum am învăţat eu religie la şcoală...
pentru că cei care ne-au predat-o nu scoteau totdeauna “apa” ei de la Izvorul Cel Viu care
este Hristos. Cînd de copiii şi de tineretul nostru se va găsi cineva să se ocupe astfel
pentru a-l adăpa din Hristos, - ce minunat tineret vom creşte şi ce minunat viitor va avea
acest neam...”
T-
Încep “Nopţile Domnului” - noul “Revelion”
T-
“... ca un răspuns la datina cea păgînească de a petrece noaptea de Anul Nou în beţii,
Oastea de la Sibiu a “aranjat” o mare “petrecere” duhovnicească în noaptea de Anul Nou...
Petrecerea a început în sala cea mare a Academiei Teologice unde se ţin şi adunările
Oastei. Sala este plină... Părintele Trifa rosteşte rugăciunea de deschidere şi arată rostul
acestei “petreceri”. Arată păgînătatea fioroasă ce se petrece în noaptea aceasta plină de
beţii şi păcate. Arată obiceiul ce este aici în Sibiu ca la miezul nopţii toată lumea
chefuitorilor să iasă în piaţa cea mare din centrul oraşului cu strigăte de chef, de beţii şi de
orgie de te ia groaza. Ca un răspuns la această păgînătate noi ne-am strîns aici ca să
petrecem noaptea Anului Nou în rugăciuni şi cîntări de slavă lui Dumnezeu. Arată apoi ce
însemnătate are timpul în lucrarea mîntuirii noastre.
Sosesc şi preoţii Nanu şi Secaş... care rostesc şi ei cuvîntări şi rugăciuni înălţătoare.
A urmat un program plin de putere pînă la orele 11 noaptea cînd părintele Trifa face o
propunere: Să ieşim şi noi la miezul nopţii în piaţa cea mare. În întunericul acestei nopţi
să ieşim cu lumini aprinse şi cu cîntări duhovniceşti. În duhul acestei lumi şi al acestei
nopţi - să ieşim cu Duhul Domnului, cu un fel de război duhovnicesc...
Propunerea place tuturor. Toată adunarea e în animaţie sfîntă. Facem rost de lumînări
şi ne pregătim. La miezul nopţii cîntăm: Zis-a Domnul privegheaţi... Părintele Nanu
rosteşte o rugăciune de trecere în Anul Nou.
Ieşim în stradă, ne încolonăm cîte 5, aprindem lumînările, sîntem un convoi lung,

impunător, aproape 150 de fraţi şi surori. În acordurile cîntării O, ce dulce-I Domnul Sfînt,
plecăm spre “front”.
Din toate părţile lumea se strînge să vadă ce este acest lucru: în noaptea de Anul Nou -
Pag. 265
un convoi de oameni cu lumînări şi cu cîntări religioase, cu trei preoţi în frunte prin oraş...
e ceva cu totul uimitor... lumea buimăcită nu poate înţelege nimic... Lume tot mai multă se
strînge în jurul nostru... ne asurzeşte vuietul “frontului”. În aer se ridică rachete trase de
cheflii, urlete de beţie, cîntece, ţipete, pocnete de rachete - un adevărat iad... Noi înaintăm
cîntînd. În piaţă ne oprim... lumea dă năvală spre noi urlînd şi ţipînd... Noi cîntăm Isus
Regele Cel Mare... Ne temem de o încăierare, dar Domnul e cu noi. Un beat strigă la mine:
ha-a-a, ce cauţi tu aici? Sărmanul, mi se părea că văd pe gadareanul din Evanghelie care
urla: “ce, ai venit să ne munceşti pe noi? “ (Luca 8, 28). Prezenţa noastră era pentru mulţi
un fel de “muncire”...
Cînd au început să înţeleagă cine sîntem, nu ne-a mai bruscat nimeni. Am început să
vedem chiar lacrimi în ochii multora. Cînd ne-am întors la adunare ne-au urmat mulţi din
care unii s-au predat Domnului...
Am cîntat Cu noi este Dumnezeu... şi pînă la orele 5 dimineaţa au urmat cuvîntări,
rugăciuni şi cîntări pline de putere şi de mulţumire lui Dumnezeu... Am avut o noapte
tainică şi minunată, o noapte a Domnului...
Cu astfel de prilejuri am mai ieşit în piaţa Sibiului şi în anii următori, împreună cu
părintele Iosif la astfel de lupte. Atunci numărul ne-a fost tot mai mare şi programul tot
mai bogat... De pe un scaun pe care îl duceam cu noi, răsunau în mijlocul mulţimii
puternice chemări la mîntuire, rostite de fraţi curajoşi şi înflăcăraţi... Au fost multe
împotriviri dar în urma lor au fost totdeauna şi multe biruinţe şi multe roade pentru
Domnul.
Curînd după aceea fraţii ostaşi au început peste tot de Revelion nopţile Domnului, care
au adus în poporul nostru alt fel de petreceri de Anul Nou. Iniţiativa s-a generalizat - iar
astăzi peste tot aceste petreceri au devenit o tradiţie fericită şi binecuvîntată. În aceste
minunate nopţi ale Domnului multe mii de suflete au rupt-o cu viaţa cea veche începînd o
viaţă nouă. În noaptea aceasta în care în urmă cu cîţiva ani s-a născut Lucrarea cea “nouă”
a Oastei Domnului, - mii şi mii de suflete s-au născut din nou prin lucrarea Duhului şi
Cuvîntului Sfînt, noaptea de Revelion fiind unul din cele mai potrivite prilejuri pentru
astfel de hotărîri mîntuitoare. În astfel de nopţi chiar şi cei care se predaseră Domnului cu
ani în urmă aveau minunatul prilej de a-şi înnoi legămîntul pentru o tot mai deplină şi mai
sfîntă slujire - lucru pe care s-au obişnuit cutremurător, să-l facă multe suflete.
T-
Cartea Ce este Oastea Domnului la pag. 218 şi 226 - scrie:
T-
“Fraţi” şi “surori”...
Noi ostaşii Domnului ne agrăim între noi “fraţi” şi “surori”. Nu este nici o noutate
această agrăire, aşa se agrăiau şi creştinii cei dintîi. Epistolele sf. ap. Pavel sînt pline de
“fraţi” şi de “surori”. Sf. ap. Pavel se adresează credincioşilor totdeauna cu cuvîntul
“fraţilor”. “Toţi fraţii vă trimit sănătate” (1 Cor. 15, 19) ...”îl aştept pe Timotei cu fraţii”
(1 Cor. 16, 75) etc. Creştinii cei dintîi trăiau în dragoste şi frăţietate evanghelică, de aceea
agrăirea lor de “fraţi” şi “surori” era firească. În scurgerea vremii această agrăire s-a stins
pentru că s-a stins şi frăţietatea dintre oameni. Azi cînd te aude cineva strigînd pe un altul
“frate” şi “soră”, cască nişte ochi mari şi te declară îndată de pocăit.
Ce zăpăceală! Ce mărturie grozavă despre decăderea creştinilor de azi...

Aici vom spune că agrăirea noastră de “frate” şi “soră” se va face fără deosebire de
tagmă şi ocupaţie. Şi eu, ca preot, sînt un frate mai mare al fraţilor mei ostaşi pentru că şi
apostolul Pavel se numea un frate al fraţilor săi creştini. Ba chiar şi Mîntuitorul spunea că
Pag. 266
“fraţii” Lui sînt cei ce păzesc Cuvîntul lui Dumnezeu (Luca 8, 21).
Vom repeta deci: noi ostaşii Domnului ne agrăim între noi “fraţi” şi “surori” şi ne vom
sili să şi trăim această agrăire. Prin viaţa şi faptele noastre să dăm dovadă că sîntem cu
adevărat fraţi şi surori...”
T-
“Slăvit să fie Domnul”
Acesta este salutul pe care mi l-a inspirat Domnul şi pe care îl las Oastei Domnului...
O dovadă despre slăbirea creştinismului de azi sînt şi salutările creştinilor de azi. Din
salutul oamenilor de azi, Evanghelia lipseşte aproape cu totul... Viaţa celor dintîi creştini
era plină de salutări duhovniceşti, fiindcă pe atunci era plină lumea de oameni
duhovniceşti (Ce frumoase sînt salutările din epistolele sf. ap. Pavel!). Azi au dispărut
salutările duhovniceşti pentru că lumea e plină de oameni lumeşti...
Eu m-am gîndit mult la un potrivit salut duhovnicesc pentru cei din Oastea Domnului.
Un an de zile am purtat în suflet şi această frămîntare şi pe urmă Domnul mi-a inspirat
acest salut:
Slăvit să fie Domnul - În veci amin.
T-
Acesta este salutul pe care Domnul mi l-a inspirat pentru Oastea Lui.
Este şi acest salut o mărturie că tot ce s-a făcut la Oaste s-a făcut prin inspiraţie de la
Domnul de Sus. “Slăvit să fie Domnul”, este un salut de slavă lui Dumnezeu. E un salut
potrivit, după ce noi, clipă de clipă, trebuie să dăm slavă Bunului Dumnezeu pentru toate
darurile de care ne învredniceşte.
O salutare potrivită ar fi şi aceasta: Pacea Domnului - la care se răspunde: Să fie cu
noi cu toţi... după însăşi cuvintele Mîntuitorului (Luca 10, 5).
Să folosim deci astfel de salutări creştineşti. Şi prin salutările noastre să-L vestim şi
să-L mărturisim pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos...”
T-
Să continuăm şi să adîncim toate aceste sfinte şi bune iniţiative, precum şi altele
asemenea lor pînă ce se va răspîndi peste tot felul sfînt şi creştinesc de vieţuire - şi pînă ce
va veni Domnul nostru.
Iată, cîte feţe frumoase ar fi putut avea binele dacă...
Dacă în ziua cercetării Domnului nu s-ar fi repetat şi la noi cutremurătoarea şi amara
experienţă a Ierusalimului, despre care scrie sfîntul evanghelist Luca în cap. 19, 41-44 că a
respins pe Domnul.
Ce dureros se repetă şi azi istoria neascultării de Dumnezeu.
Şi ce grele sînt urmările ei!
T-
Nimic nu-l face pe credincios mai cunoscut şi mai vrednic de cinstire în mijlocul
celorlalţi oameni decît practicarea virtuţii,
spre binele tuturor.
Făclie-arzînd strălucitoare
Făclie-arzînd strălucitoare
Pag. 267
în miezul nopţii grele

chemînd trăirea tuturor
spre drum ferit de rele.
Aşa eşti tu Lucrarea Sa

şi Domnul e lumina ta
Lumină aşteptînd spre zări

veghind tăcut răbdarea
cînd aspru vînt şi negri nori
fac tot mai grea-ncercarea.
Putere-n ceasul ispitit

şi scut în lupta dură,
împărţitor neobosit
de raze şi căldură.
Înalţă-ţi para mai frumos

cu cît mai grea-i furtuna
curată-n slujba lui Hristos
arzînd întotdeauna.
Pag. 268
Ostaşi ai Domnului
Ostaşi ai Domnului Isus

ce Crucea Lui pe steag v-aţi pus
să ştiţi că-n lumea asta voi
purtaţi un lung şi greu război
- războiul lui Isus.
În lupta Lui fiind chemaţi

voi lupta dragostei purtaţi
răbdarea Lui vă fie ţel
tăcuţi şi blînzi şi buni ca El
- şi nu descurajaţi.
Nainte deci prin ploi şi vînt

vestind Cuvîntul Lui Cel Sfînt
iar plată pentru că luptaţi
nici cinste pentru tot ce daţi
- nu cereţi pe pămînt.
De lume n-aşteptaţi să fiţi

nici lăudaţi, nici preţuiţi
să nu v-atragă slava sa
Hristos a suferit în ea
- şi voi să suferiţi!
Pag. 269
Cap. 21
Tipografia, - un minunat şi dureros ideal
D omnul nostru Isus Hristos a venit în lume pentru a fi Lumina lumii şi Mîntuitorul
oamenilor. De la începutul vieţii Sale pămînteşti din Betleem, pînă la sfîrşitul acestei vieţi
în Ierusalim, - El n-a încetat a fi şi a lucra zi de zi şi pas de pas pentru această slăvită şi
Dumnezeiască menire. Din orice loc în care a ajuns, Domnul Isus a vestit lumina şi a
lucrat mîntuirea.
Dacă a fost primit pentru o zi într-o casă, dacă I s-a dat pentru un ceas o luntre, dacă
S-a oprit pentru o noapte într-o grădină - El toate le-a pus în slujba misiunii cereşti pentru
care venise pe pămînt...
Dar vai, cît de puţin a putut Domnul Isus să Se folosească de aceste mijloace şi de
aceste împrejurări! Marele balaur satana, încă de la Naşterea Lui din Sfînta Fecioară, prin
mîinile lui Irod L-a urmărit, căutînd să-L omoare (Matei 2, 1-18; Apoc. 12, 1-6).
Peştera care Îi adăpostise Naşterea Sa, nu I-a putut folosi Domnului ca adăpost decît
un timp foarte scurt. El a trecut să părăsească Betleemul pentru totdeauna.
S-a oprit mai tîrziu în Nazaret unde locuia bunul Iosif cel folosit de Dumnezeu pentru
ocrotirea Pruncului Sfînt. Dar tot pentru o scurtă vreme. Curînd a fost alungat şi de
acolo... După moartea bunului Iosif, Pruncul Sfînt şi Mama Lui nu mai aveau acolo pe
nimeni, decît o cetate vrăjmaşă prin mîinile căreia diavolul va căuta să facă acelaşi lucru
ca prin mîinile lui Irod: - mereu să-L omoare pe Isus (Luca 4, 29).
Atunci Isus şi Mama Lui s-au mutat pentru o altă vreme scurtă în Capernaum la sora
Mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa (Ioan 19, 25) şi au locuit o vreme acolo (Matei 4,
13).
Dar prea curînd cei patru fii ai sorei Mamei Sale cu care locuiau în aceeaşi casă şi care
erau priviţi ca “fraţi ai Lui”, Iacov, Iose, Simon şi Iuda (Matei 27, 56; Marcu 15, 40; Ioan
19, 25) - n-au mai putut nici ei să-L sufere. Toate cele petrecute la Matei 13, 54-58 sau
Marcu 6, 1-6 pare că s-au petrecut nu în Nazaret ci în Capernaum, ori că s-au petrecut
aidoma şi în Capernaum - după cum reiese din cele scrise în Ioan cap. 6, 24-59).
Pag. 270
De aceea Domnul Isus avea să spună curînd cu amar şi despre Capernaum aceste grele
şi dureroase cuvinte: “...Şi tu Capernaume, vei fi înălţat oare pînă la cer? Nu, ci vei fi
pogorît pînă la locuinţa morţilor! Căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au
fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare pînă în ziua de astăzi... De aceea vă spun că în
Ziua Judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decît pentru tine... (Matei 11, 23-24).
T-
S-a apropiat apoi Domnul Isus de Ierusalim şi în vremea Lui din urmă a locuit şi
acolo... Dar cu toate că de atîtea ori a voit să-i strîngă pe copiii lui cum îşi strînge găina
puii sub aripile ei, Ierusalimul şi mai mult n-a vrut...
Ci mai vrăjmaş decît toate celelalte dintîi chiar, cetatea aceasta, care omorîse pe atît de
mulţi proroci şi-a pus vîrf păcatelor sale, omorînd pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Ceea ce nu reuşise diavolul să facă în copilărie prin primul Irod, - a reuşit prin urmaşii
lui. Însă tot în Ierusalimul în care încercase prima dată. Ca să se împlinească Scriptura
care spusese “...nici un proroc nu poate să moară decît în Ierusalim...”
T-
...Şi istoria asta a trebuit să se repete şi astăzi întocmai, cu Lucrarea Oastei Domnului.
Pentru a-şi împlini misiunea mîntuitoare spre care Domnul o născuse şi o trimisese la
poporul acesta, Oastea Domnului a trebuit să cunoască şi ea “cutreierarea” multor
drumuri, cetăţi şi mijloace. A trebuit să schimbe şi ea multe nume de gazete, de oameni, de
adunare. Pe măsură ce o gazetă îi era oprită, trebuia să apară alta sub alt nume. Multe
tipografii şi oraşe a trebuit să schimbe, căci îndată ce se pornea să grăiască pe undeva,
mîna necruţătoare se întindea să-i sugrume glasul supărător.
Cînd nu s-a mai putut lucra prin Lumina Satelor, a apărut foaia Oastea Domnului.
Cînd a fost răpită şi revista asta, a apărut Ostaşul Domnului la Bucureşti.
Cînd a fost oprit şi acesta, a apărut Ecoul la Făgăraş...
Apoi Glasul Dreptăţii la Sibiu.
Apoi Ogorul Domnului la Oradea.
Apoi Viaţa Creştină la Cluj.
Apoi Familia Creştină la Beiuş... Aşa şi mereu aşa...
Scriitorii acestora au trebuit şi ei să-şi schimbe numele, spre a scăpa de sub opreliştile
cenzurii care îi pîndea.
T-
Dar despre toate aceste lucruri care aveau să se întîmple nu peste multă vreme, în anii
1928-1929 - încă nu se ştia nimic.
În anii aceia Oastea creştea minunat şi în putere şi în număr. Lucrurile păreau fericite
şi spornice peste tot.
Vrăjmaşul semănase neghina în sufletele mai-marilor dar ea încă nu răsărise
ameninţătoare peste grîul Cuvîntului Sfînt, care creştea atît de promiţător.
În anii aceia omul lui Dumnezeu, nici bănuind vreo primejdie dinăuntru, - se preocupa
cu planuri mari... Vedea copacul Oastei crescînd puternic, cuprinzînd sub crengile lui toate
hotarele ţării, cerînd tot mai multă hrană sufletească...
Îşi simţea sufletul plin de seva Duhului Sfînt şi acest must duhovnicesc se cerea
revărsat spre crengile tot mai largi, încărcate de flori promiţătoare de frumoase şi bogate
roduri...
T-
Ne trebuie neapărat o tipografie - gîndea părintele. O tipografie a Oastei prin care să
putem scoate cărţi multe, frumoase, bogate şi ieftine. Pentru că numai în felul acesta vom
putea alimenta marea foame după Cuvîntul lui Dumnezeu care a început să se trezească în
Pag. 271
sufletele oamenilor.
Ne va trebui apoi o librărie a Oastei prin care să putem desface foi, cărţi, Biblii - şi tot
ce va fi nevoie, la timp şi în cele mai bune condiţiuni. Atît tipografia cît şi librăria să fie
puse cu totul numai în slujba Domnului. Să nu se mai ocupe cu nimic altceva cum fac
toate celelalte, decît doar cu răspîndirea Cuvîntului lui Dumnezeu. În slujba acestor
mijloace să fie aduşi aici fraţi şi surori. Numai suflete credincioase. Totul să fie predat şi
păstrat puternic în slujba Domnului, cu o dragoste fierbinte pentru Isus...
T-
Gîndul acesta puse o atît de puternică stăpînire pe inima lui, încît nu mai putu gîndi la
nimic altceva. Nici la uneltiri, nici la piedici, nici la greutăţi, nici la răutatea omenească.
Într-adevăr scopul acesta este atît de minunat încît merită să pui totul pentru realizarea lui.
De îndată ce acest gînd prinse rădăcini în inimă, totul începu să fie pus în slujba
realizării lui.
T-
În foaia L. S. nr. 5 din 27 ianuarie 1929, apărură următoarele:
T-
“Tiparul în slujba Domnului: o tipografie a Oastei Domnului.
Mişcarea cu Oastea Domnului este şi ea o grăitoare mărturie despre cum lucrează
Dumnezeu şi astăzi în lume. Dintr-un grăunte de muştar s-a pornit mişcarea aceasta şi ea a
ajuns acum răspîndită prin toată ţara. Ajutorul şi harul ce ni l-a dat Domnul trebuie să ne
fie un îndemn, o poruncă, să ducem mai departe lucrul ce ni l-a încredinţat El.
O mare putere a vremilor noastre este tiparul, slova tipărită. Tiparul este un “amvon”,
o “biserică” ale cărei predici se aud în toată ţara, ba chiar şi peste graniţe. Noi predicăm
cu Lumina Satelor săptămînă de săptămînă la 15.000 de abonaţi şi prin cărţile noastre
religioase, predicăm la sute de mii. Ia gîndiţi-vă cîtă vreme ne-ar fi trebuit - şi ne-ar trebui
- să umblăm din sat în sat şi de la om la om pentru a vesti cu graiul învăţăturile mîntuirii...
la atîţia oameni.
Tiparul este o mare putere şi o binefacere şi mai mare. De aceea se şi sileşte diavolul
în tot chipul să-l atragă în slujba lui. E plină ţara de cărţi pline de otravă sufletească. În
sute de mii de exemplare se tipăresc reviste şi broşuri de porcării şi “romane” ucigătoare
de suflete, o dovadă cît de mult a lucrat şi aici mişelul de diavol.
Tiparul trebuie atras în slujba Domnului. Tiparul pus în slujba Domnului face lucruri
mari, face minuni mari pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru mîngîierea, mîntuirea şi întărirea sufletelor s-au ridicat şi se ridică sfinte
mînăstiri care revarsă în toate părţile lumină şi mîngîiere sufletească. Cam aceeaşi slujbă o
face - în înţeles duhovnicesc - o tipografie pusă în slujba Domnului. Revarsă şi ea valuri
de lumină, de mîngîiere şi de întărire sufletească. Ba încă poate face mai mult, căci o
mînăstire poate mîngîia numai pe cei din apropierea ei, dar o tipografie poate grăi la o ţară
întreagă...
...O tipografie vrem să ne cumpărăm şi noi acum pentru Oastea Domnului. Vrem o
tipografie care să stea neîncetat în slujba Domnului... care să reverse în toate părţile valuri
de lumină, de mîntuire, de mîngîiere şi întărire sufletească. Să tipărim în ea neîncetat cărţi
şi foi religioase. Să umplem toate satele şi oraşele de foi şi cărţi religioase.
Cînd vom avea o tipografie a noastră lucrul Domnului şi Oastea Lui... vor lua un avînt
şi mai mare. Vom putea tipări cărţi şi mai multe şi mai ieftine... vom putea porni o nouă
ofensivă împotriva vrăjmaşului diavol care va primi atunci... lovitura cea mare. Oastea
Domnului va răsuna atunci de cîntări de biruinţă.
Vor trebui însă multe sforţări sufleteşti şi materiale pentru izbînda aceasta. (O
Pag. 272
tipografie costă cam un milion de lei). Dar Domnul nostru este destul de puternic şi de
bogat ca să ne ducă la biruinţă, cînd şi cum va afla El de bine. Noi încredinţăm Lui şi
lucrul acesta.
Toate puterile noastre le vom concentra pentru cumpărarea unei tipografii. În ajutor
vom chema fondul de evanghelizare al Oastei Domnului. Toţi dăruitorii de la fondul de
evanghelizare vor deveni ctitori ai “mînăstirii noastre de oţel”.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului, eu mă rog de ani de zile pentru o tipografie a
Domnului. Cuprindeţi şi voi în rugăciunile voastre “mînăstirea noastră de oţel”.
Doamne Isuse, Ţie Îţi încredinţăm şi planul acesta. Dacă Tu îl vei aproba şi îl vei
ajuta, el va răzbi şi vom birui.”
T-
Dedesubtul acestui articol vestitor al gîndului cu tipografia, - se publica o veste - ca un
îndemn trimis de Dumnezeu - din care se poate vedea bine că acest gînd “purtat ani de
zile” în inimă ca o speranţă frumoasă dar prea îndepărtată, - a devenit dintr-o dată o
încredinţare împingătoare la faptă.
Iată vestea aceasta:
“Fondul de evanghelizare al Oastei Domnului,
un dar de 4.000 de lei - o ctitoare a tipografiei O. D.
“Din Basarabia am primit următoarea mult grăitoare înştiinţare:
...Preacucernice părinte, subsemnata, fiica abonatului nr. 1.544 am trimis la fondul de
evanghelizare trei mii de lei. Un singur lucru doresc: să nu-mi publicaţi numele, familia şi
comuna.
Vă rog să folosiţi aceşti bani cum ştiţi sf. voastră.
Căci după o lungă rătăcire şi zbucium sufletesc prin golurile... necredinţei (am fost şi
în această facultate!) am găsit liniştea sufletească şi mîngîierea numai în şcoala aceasta... a
Duhului Sfînt. Doresc ca şi alţii să guste din această apă vie, tămăduitoare de boli
sufleteşti, pentru aceea am trimis aceşti bani la sf. voastră. Am abonat şi aici în Basarabia
pe unii preoţi şi pe mai mulţi ţărani. Am de la mulţi foarte îmbucurătoare veşti. Unii umblă
cu gazeta sf. voastre şi o citesc pe la rude. Am auzit cum ascultătorii bătrîni zic:
“mulţumim lui Dumnezeu că n-am murit şi am auzit aşa frumoase citiri...”
V-am mai trimis o mie de lei pe care vă rog cucernice părinte să-i primiţi în sprijinul...
Lucrării lui Dumnezeu.
Vă doresc de la Bunul Dumnezeu sănătate şi tărie sufletească pentru binele nostru...”
T-
Şi apoi iată adaosul părintelui, adînc mişcat:
“A Domnului iubită fiică! Citindu-ţi mişcătoarea scrisoare mi-am zis: iată cum
lucrează harul şi puterea Duhului Sfînt. Prin lucrul nostru revarsă în suflete mîngîiere şi
întărire sufletească, iar prin cei mîngîiaţi, ne trimite nouă încurajări şi îndemnuri noi.
În scrisoarea şi darul ce ni l-ai trimis, eu văd o arătare a Domnului, o poruncă a Lui ca
să ducem mai departe lucrul Lui.
Prin darul ce ni l-ai trimis, Domnul a trezit în noi gîndul şi planul unei tipografii
pentru Oastea Domnului.
Darul ce ni l-ai trimis, l-am prefăcut într-o ctitorie pentru “mînăstirea noastră cea de
oţel”, pentru tipografia Oastei Domnului... Domnul să-ţi răsplătească ajutorul trimis, iar
nouă să ne ajute să ducem la împlinire şi biruinţă lucrul Lui...”
T-
Odată cuprins în inimă acest gînd, el a început ca o sămînţă udată - să crească repede.
Pag. 273
Număr de număr gazeta ducea îndemnuri şi aducea încurajări pentru grăbirea împlinirii
acestei dorinţe. Marea unitate de dragoste şi încredere dintre omul lui Dumnezeu şi
mulţimea fiilor lui sufleteşti, se adîncea şi se întărea atît de puternic încît totul părea mai
repede şi mai frumos de împlinit de cum se crezuse. O cît de mult pot sufletele unite în
Hristos, cînd în fruntea lor văd un om plin de Duhul Sfînt, gata de orice jertfă pentru slava
lui Dumnezeu şi pentru mîntuirea lumii!
T-
Încă în acelaşi an L. S. nr. 47 din 17 noiembrie 1929 scria următoarele:
T-
“Slăvit să fie Domnul! Avem şi tipografia Oastea Domnului...”
De ani de zile am stropit cu rugăciunile mele un gînd mare şi frumos: gîndul unei
tipografii puse cu totul numai în slujba Domnului...
Rugăciunile mele s-au făcut şi mai stăruitoare de cînd Domnul m-a însărcinat pe mine,
un umil şi slab servitor al Lui să “suflu din trîmbiţă” şi să mobilizez sufletele la lupta
contra răutăţilor de care vuieşte lumea de azi, la lupta contra întunericului şi contra
vrăjmaşului diavol.
În lupta aceasta în care sînt azi aproape 20.000 de fraţi ostaşi ai Domnului ne trebuie
un “tun” şi mai mare cu care să rupem pe toată linia fronturile satanei.
Şi Domnul Dumnezeu S-a îndurat şi a ascultat rugăciunile noastre. O mare bucurie
vestesc celor din Oastea Domnului şi tuturor creştinilor care rîvnesc mîntuirea sufletului.
Avem tipografia Oastea Domnului...
Slăvit să fie Domnul pentru această biruinţă! A Lui este Lucrarea ce ne-a încredinţat-o,
a Lui este şi biruinţa. Slavă Ţie şi mulţumire Ţie Scumpul nostru Domn şi Mîntuitor Isus.
Maşini tipografice sînt de mai multe feluri. Noi am ales una din cele mai bune... Am
adus-o de la Leipzig din Germania de la cea mai vestită fabrică din lume. Această maşină -
ultima perfecţie în arta tipografică - ne costă ea singură, un milion două sute de mii de lei
(aranjată cu totul, un milion şi jumătate). O avere întreagă! În schimb însă avem o
tipografie pe care o admiră toată lumea... Numai în Bucureşti mai sînt două astfel de
maşini... Cîntăreşte aproape 10.000 de kg. A venit cu un vagon special... bate la oră 2.400
de coli, fuge ca vîntul de aceea neamţul i-a pus numele “ Mireasa Vîntului”... Ce nume
potrivit: prin “Mireasa Vîntului” va lucra Vîntul Duhului Sfînt.
...Fireşte o astfel de lucrare cu un capital de un milion şi jumătate nu-i lucru de glumă.
În el am pus toate sforţările mele sufleteşti şi materiale. Am pus în cumpănă casa şi moşia
mea de la ţară şi am preluat rate de plată care mă vor apăsa ani de zile. Desigur, nu oricine
s-ar fi băgat într-o astfel de lucrare.
Eu însă am îndrăznit ascultînd de cuvintele Stăpînului meu: Îndrăzniţi, căci Eu am
biruit lumea (Ioan 16, 33). Am îndrăznit pentru că de ani de zile lucrez cu un “Companist”
în tovărăşia căruia toate încercările mele au reuşit cu bine. Lucrez în tovărăşia Scumpului
meu Mîntuitor iar cînd lucrez cu El - şi El cu mine - nu mă tem de nimic. “Şi era Domnul
cu Iosif... şi oricîte făcea Iosif, Domnul le sporea în mîinile lui” (Fac. 39, 2). Ce scumpe şi
sfinte sînt aceste cuvinte pentru mine. Ziua şi noaptea, în tot ceasul şi în toată vremea mă
gîndesc la ele şi le stropesc cu rugăciunile mele.
T-
Către ostaşii Domnului.

T-
Pag. 274
În noua lucrare în care am intrat, apelez şi la ajutorul vostru iubiţilor fraţi ostaşi din
Oastea Domnului. Vă cer înainte de toate ajutorul cel sufletesc. Rugaţi-vă neîncetat să ne
ajute Bunul Dumnezeu să putem duce la bun capăt această lucrare.
Vă cer apoi şi ajutorul celălalt. Tipografia Oastea Domnului va putea tipări repede şi
frumos zeci de mii de cărţi religioase. Se va putea preface într-o fabrică de muniţie
sufletească pentru fronturile Oastei Domnului. Aici vine şi rostul şi datoria ostaşilor.
Muniţia aceasta trebuie să plece la fronturi... altcum în zadar o fabricăm... Cărţile
trebuiesc desfăcute şi răspîndite în popor. Fiecare ostaş al Domnului să-şi ţină în datoria sa
de a desface cărţi religioase. Noi trebuie să fim fraţi nu numai în Domnul ci şi în lucrul
pentru El. Dacă eu am luat asupra mea o greutate atît de mare, apoi aştept ca şi fraţii ostaşi
să mă ajute în lucrul acesta. Nu le cer o jertfă prea mare. O cărticică, fiecare frate ostaş
poate întinde de aproapelui său şi poate stărui pentru vinderea ei... Avem gata de tipar
multe cărţi noi, dar ca să le putem tipări, - trebuie să aşteptăm banii pentru cele tipărite.
Cînd desfacerea va merge repede, vom putea secera o mare biruinţă...
Mă adresez apoi şi către fraţii ostaşi care mai au vechi şi mari restanţe din desfacerea
cărţilor şi foilor rugîndu-i să-şi achite datoriile ca să putem răzbi înainte... Pentru biruinţa
deplină ne trebuie stăruinţa şi împreună lucrarea noastră a tuturora. Unul pentru toţi - şi
toţi pentru unul.
Scumpii mei fraţi ostaşi!... Sînt 7 ani de cînd s-a înfiripat Oastea Domnului. După 7
ani de luptă, întîiaşi dată vin să strig - în Numele Domnului - apelul nominal al ostaşilor
Lui şi aştept să răspundă fiecare: prezent la datorie!...”
T-
Dar tipografia este încă numai o mînă. Ca să poţi lucra cu adevărat bine cu ea, trebuie
neapărat şi cealaltă mînă, librăria. Omul lui Dumnezeu ştia bine acest lucru de aceea se
gîndea la amîndouă.
În acelaşi număr de foaie în care anunţa cumpărarea tipografiei, pe pagina următoare -
scria:
T-
“O altă izbîndă: Librăria religioasă Oastea Domnului”.
T-
...O foamete mare este în ţara noastră “o foamete dar nu de pîine ci o foamete de a auzi
Cuvîntul lui Dumnezeu” (Amos 8, 11).
Chinuiţi de gîndul acesta am rugat pe Domnul Puterilor să ne ajute să deschidem o
mică magazie de grîu duhovnicesc - de cărţi religioase - aşa cum Iosif din Biblie a deschis
o magazie de grîu cînd s-a făcut foamete în ţara Egiptului. “Şi a strîns Iosif grîu mult ca
nisipul mării, şi cînd s-a făcut foamete, din toate părţile veneau oamenii la Iosif să
cumpere grîu (Fac. 41, 48-57).
Domnul ne-a ajutat să deschidem şi noi... o mică magazie de grîu sufletesc. Gîndul
nostru şi năzuinţele noastre erau ca pe urmă să lărgim acest hambar. Şi Domnul ne-a ajutat
să răzbim şi cu gîndul acesta.
Am deschis acum aici la Sibiu o mare librărie religioasă pusă cu totul în slujba
Domnului. În această librărie am strîns şi strîngem mereu ca într-un hambar sufletesc tot
felul de cărţi religioase, bisericeşti, morale, cu care să se poată hrăni sufletele ce
însetoşează şi flămînzesc după Cuvîntul lui Dumnezeu.
O mare izbîndă este şi acest lucru pentru biruinţa Evangheliei, pentru biruinţa Oastei
Domnului. Prin această magazie vom putea umplea ţara cu grîu sufletesc: cu Biblii şi cărţi
religioase.
Pag. 275
...Într-o ţară unde sînt 500.000 de localuri în care se vinde alcool... Într-o ţară unde se
beau anual 16 miliarde de lei şi se fumează alte 14 miliarde, - trebuia neapărat să se
deschidă şi o magazie care să împrăştie în toată ţara “grîu mult ca nisipul mării”... trebuia
neapărat să-i ajutăm pe oameni să n-alerge cu banul lor la lucrul diavolului ci să-i facem
să zică: “iată, am auzit că este grîu... să ne ducem să cumpărăm... ca să trăim şi să nu
murim (Fac. 42, 2).
Rugăm şi de aici pe toţi ostaşii Domnului şi pe toţi iubitorii de cele sufleteşti - să ne
ajute şi în izbînda aceasta...
Rugăm pe toţi restanţierii noştri cei vechi - să-şi plătească datoriile, ca să putem răzbi
înainte...
Pentru izbînda acestui gînd să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să ne ajute...”
T-
Ca un răspuns la acest mişcător apel, începînd chiar din numărul următor foaia arăta
“ascultarea” fraţilor, ajutoarele lor date cu grabă şi cu bucurie.
Primul care a răspuns era Ioan Indrei din Arad cel care se înscrisese demult cu o
contribuţie lunară de 50 de lei la fondul de evanghelizare. El scria acum: “Mă bucur din
tot sufletul meu... şi începînd cu ziua de azi trimit dublul ajutorului meu lunar pentru
lucrul Domnului, adică 100 de lei în loc de 50... Dumnezeu să ne ajute”.
Al doilea era Nicolae Cimpoca din Sadu, Sibiu, care spunea: ...este o datină din bătrîni
la poporul nostru: Cînd se intră mireasa în casă, i se strigă: “cinste pentru mireasă!” -
Atunci îi aduce cîte un dar...
O “mireasă” a intrat şi în casa noastră, a Oastei Domnului... cuvine-se dar iubiţii mei
fraţi şi surori... s-o cinstim fiecare după puterile noastre... eu mă înscriu cu un dar de 500
de lei... şi tot aşa şi alţi cîţiva fraţi de la noi...
Al treilea era un dar de 7.000 de lei sosit de la o familie din Piatra Neamţ - soţ şi soţie
- care doreau să nu li se publice numele... lucru care l-a mişcat şi îmbărbătat mult pe
părintele Iosif.
Au urmat curînd alţii din toate părţile ţării, cei mai mulţi cu daruri mici dar cu o
dragoste mare, lucru care arăta cu duioşie cît de ataşată era mulţimea cea mare a ostaşilor
şi cititorilor simpli, de părintele lor sufletesc. Un mare freamăt era în toată ţara şi avîntul
duhovnicesc mergea crescînd cu toată repeziciunea, ca un foc sfînt dus de vîntul ceresc al
Duhului.
T-
În nr. 51 din 15 decembrie 1929 L. S. scria într-un chenar următoarele:
T-
Slăvit să fie Domnul!

acesta este cel dintîi cuvînt pe care l-am grăit.
Sibiu la 2 decembrie 1929
Tipografia Oastea Domnului.
T-
“Luni 2 decembrie, tipografia Oastea Domnului a intrat în lucru.
În lumea tipografică este o datină ca de cîte ori intră în lucrare o tipografie nouă, - să
se păstreze ca o amintire istorică primele cuvinte pe care le-a tipărit, adică le-a grăit ea.
Căci şi tipografia este ca un om ce grăieşte mereu cu cititorii ei.
Cel dintîi cuvînt pe care l-a grăit tipografia noastră a fost cel de mai sus: “Slăvit să fie
Pag. 276
Domnul”...
Cu adevărat, slăvit să fie Domnul pentru toate cîte ne-a făcut El nouă.
Cel dintîi cuvînt pe care la grăit tipografia noastră, am ţinut să fie şi o învăţătură: să-L
slăvim neîncetat pe Domnul indiferent de necazurile şi izbeliştile vieţii. Noi trebuie să-L
slăvim neîncetat pe Domnul nostru. Viaţa noastră trebuie să fie un neîncetat cîntec de
slavă lui Dumnezeu.
Despre un credincios... se spune că suferind greu de o boală la limbă, a ajuns în faţa
operaţiei. Urma să i se taie limba şi să-şi piardă graiul pentru totdeauna.
- Spune ce mai doreşti, - i-au zis medicii înainte de a se apuca de operaţie. Ce cuvinte
vrei să spui cu graiul tău pentru ultima dată?
- Slăvit să fie Domnul, - a strigat bolnavul. Acestea vreau să fie ultimele mele cuvinte.
Aceste cuvinte doresc şi eu - urmaşilor mei - să fie şi cele din urmă pe care le va grăi
tipografia Oastea Domnului, cînd îşi va încheia lucrarea.
Aceste cuvinte doresc să fie cele din urmă şi ale mele cînd moartea va veni să-mi ia
graiul şi să mă treacă în lumea Scumpului meu Mîntuitor.
Slăvit să fie Domnul...”
T-
...şi acestea au şi fost ultimele lui cuvinte.
În noaptea cînd a trecut el în braţele Domnului, cel din urmă cuvînt pe care mi l-a spus
chiar mie, a fost această dulce urare de slăvit să fie Domnul.
În loc de “noapte bună” sau în loc de “rămas bun” el mi-a spus în seara de 11 februarie
1938, pentru ultima dată aici, acel scump salut cu care ne întîmpina la fiecare întîlnire şi
ne petrecea la fiecare despărţire pe toţi: “Slăvit să fie Domnul”...
Dar şi despre aceasta vom vorbi mai tîrziu, cînd va veni vremea şi rîndul acelor
lucruri. Acum să mergem mai departe pe firul întîmplărilor care s-au petrecut cu
tipografia. Căci şi acest mare bun pus în slujba lui Dumnezeu, a devenit îndată o ţintă
pentru pofta nesăturatei lăcomii omeneşti. Foamea după avuţiile acestei lumi, n-a cruţat
nici acest bun sfînt, strîns cu atîta sfîntă sudoare şi cu aşa cutremurătoare jertfă. Cu gîndul
ascuns de a înghiţi totul, inima geloasă şi pîntecele lacom făceau la planuri şi pîndeau doar
momentul prielnic.
Tipografia mitropolitană devenise o vechitură. Ce minunată ar fi acum una nouă,
modernă, frumoasă, ca aceasta!...
Doar să moară slăbănogul acesta şi “mireasa” lui cea tînără va cădea în braţele noastre
cele strîngătoare fără nici o greutate.
Lucrul Domnului? Dar cine face “lucrul Domnului” oare, nu ei cei care stau pe
scaunele cele sfinte ale “urmaşilor lui Hristos”?
“Slăbănogul” acesta deşi a ajuns nesuferit, mergînd prea departe, merită totuşi tolerat
pînă se va descurca de toate datoriile cu tipografia... Poate pînă atunci moare. Iar lucrurile
se rezolvă de la sine şi uşor...
Totuşi cu vestirea lui Isus Cel Răstignit - se merge prea departe!
Aici sub ochii oficialităţii, cu gazeta oficialităţii şi sub tutela ei, preotul acesta cu
lucrarea lui a început a spune lumii ceva prea străin de felul în care sute de ani i-a obişnuit
pe oameni oficialitatea!
- Ce atîta ‘pietism”?
- De ce nu se mai face cu Oastea asta aproape deloc “dogmatică”?
- De ce a dispărut de tot din foaia Lumina Satelor lupta confesională, atît de
Pag. 277
înverşunată înainte?
- De ce a dispărut susţinuta luptă antisectară?
- De ce nu se pune mai puternic apăsul pe datinile şi obiceiurile noastre străvechi,
chiar dacă unele din ele nu sînt tocmai biblice?
- De ce atîta tot “Isus Cel Răstignit”?
- De ce atîta tot despre “naşterea din nou”?
- De ce atîta tot despre “o viaţă nouă cu Hristos”?
- Pe neaşteptate a scăpat totul de sub controlul nostru!
- Să nu mai meargă aşa! Trebuie neapărat făcută o reorganizare. Trebuie neapărat
readus totul cît mai repede la vechea matcă.
- Mai întîi Lumina Satelor trebuie luată chiar acum din mîinile preotului acestuia, care
nu mai vrea să ştie acum de nimic altceva decît de “Isus Cel Răstignit”, - al lui.
- Nu se mai poate! Trebuie să reorganizăm totul neîntîrziat pe alte baze. Moara Oastei
trebuie să macine altfel de făină. Piticul trebuie înlăturat... Dar trebuie înlăturat “frumos”.
T-
Lumina Satelor din 25 decembrie 1929 apăru cu înştiinţarea următoare pe prima
pagină:
T-
Reorganizarea foii Lumina Satelor.
Secerişul de la Lumina Satelor s-a mărit din an în an. Am rugat deci pe “Domnul
Secerişului” să ne trimită lucrători noi. Şi iată El ne-a ascultat. Cu ajutorul colaboratorilor
Lumina Satelor face acum un pas înainte în realizarea programului său.
De mult se simţea şi se cerea un lucru la Lumina Satelor, material din Sfinţii Părinţi,
din Tradiţie, din Istoria Bisericii, combaterea sectarismului, etc. Acum iată a venit rîndul
şi la acestea.
Mişcarea cu Oastea Domnului şi o parte din materialul religios vor trece la suplimentul
foii Lumina Satelor, iar aici vom putea da mai mult material bisericesc.
I. prea cuvioşia sa părintele arhimandrit Policarp Moruşca, stareţul sfintei mînăstiri
Hodoş Bodrog, va începe un rînd de învăţături în legătură cu sectarismul.
Părintele Gh. Maior - pe lîngă ajutorul de redactor al acestei foi - va da cîte ceva din
istoria bisericii.
Părintele protopop Aurel Nistor din Sf. Gheorghe, ne va da un răvaş economic şi
cooperativ.
Şi pe lîngă acestea, rămîne fireşte şi materialul celălalt: ştiri din ţară, din politică, din
lumea mare, etc.
Astfel reorganizaţi, cu puteri noi de muncă, ne prezentăm în faţa cititorilor, cerîndu-le
şi pe mai departe sprijinul...”
Sus la titlul foii, apăru ca redactor al foii lîngă numele păr. I. Trifa şi numele preotului
Gh. Maior. Iar pe pag. 2 înştiinţarea că adaosul Oastea Domnului va apare separat “şi se
poate trimite celor care îl vor dori” fie împreună cu Lumina Satelor, fie aparte.
Acesta era primul pas spre acapararea Duhului de către “literă”, a ceea ce era viu şi
fierbinte în biserică de către ceea ce era static şi rece în ea.
La suprafaţă părea o reorganizare temporară, dar de fapt era o despărţire pentru
totdeauna. Păruta “colaborare” dintre cele două foi, căuta să acopere de ochii lumii o
prăpastie pe care viclenia oamenilor o va face tot mai adîncă.
T-
Din tipografia Oastei Domnului apăru tot atunci în 25 decembrie 1929, primul număr
din foaia Oastea Domnului avînd pe prima pagină ca o înştiinţare plină de înţeles şi cu
Pag. 278
scopul la care a rămas şi după “reorganizare” lupta şi munca Oastei solia:

“Îl vom vesti şi de aici pe Isus Cel Răstignit!”
În acest articol-program din fruntea sa, foaia Oastea Domnului pornea de la acelaşi
cuvînt ca Lumina Satelor, - dar îşi lua îndată un cu totul alt ţel!
Iată conţinutul articolului-program care cuprindea în acelaşi timp şi tîlcul
“reorganizării”. Căci pe cînd programul Luminii Satelor era cel pe care l-am văzut anunţat,
- Oastea Domnului începînd la fel, scria cu alt grai:
“Secerişul de la Lumina Satelor s-a mărit din an în an. Deci L-am rugat şi noi pe
“Domnul Secerişului” să scoată lucrători noi la secerişul Său (Matei 9, 37). Şi Domnul iată
ne-a ascultat. Alături de Lumina Satelor, un secerător nou se prezintă la lucru. E foaia
aceasta Oastea Domnului...
...Cînd pleacă la drum o foaie nouă, se spun multe vorbe frumoase şi programe alese.
Cuvîntul nostru de plecare e scurt: programul nostru este foarte scurt: Îl vom vesti şi de
aici pe Isus Cel Răstignit. Îl vom vesti pe Scumpul nostru Mîntuitor şi Jertfa Lui cea
Sfîntă. În fruntea acestei foi, ca un program, îl punem pe sfîntul apostol Pavel şi cuvintele
lui: “Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, făcînd pace cu noi prin Sîngele
Crucii Lui - şi ne-a încredinţat şi nouă propovăduirea acestei împăcări. Vă rugăm deci
fierbinte, în numele lui Isus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Cor. 5, 18; Coloseni 1,
20).
Iată, acesta este programul nostru! Vom ruga şi noi fierbinte, săptămînă de săptămînă
pe cititorii acestei foi, să se împace cu Dumnezeu în Numele lui Isus Hristos. Vom chema
săptămînă de săptămînă sufletele pierdute să facă pace cu Dumnezeu prin Sîngele Crucii
Fiului Său. Iar pe cei împăcaţi, - pe cei din Oastea Domnului şi alţi creştini biruitori, - îi
vom îndemna neîncetat să rămînă în această pace scumpă şi dulce, aducîndu-le aminte
mereu de cuvintele sf. ap. Pavel: “Hristos ne-a izbăvit pe noi ca să fim slobozi. Rămîneţi
dar tari - şi nu vă plecaţi iarăşi capul sub jugul robiei” (Gal. 4, 31 şi 5, 1).
Tipografia în care se tipăreşte această foaie, - şi viaţa celui care scrie această foaie,
sînt un dar al Celui Răstignit pe Cruce. Vom slăvi neîncetat şi de aici numai Numele Lui.
Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor, în faţa Ta mă aplec şi cu acest început. Ajută-mă să-l
pot duce mai departe.
Duhule Sfinte, Marele meu Dascăl şi Învăţător, învaţă-mă ce trebuie să învăţ şi aici:
arată-mi ce trebuie să scriu şi aici: iar peste cei ce vor citi această foaie, revarsă-Ţi
darurile Tale...”
Preot I. Trifa.
T-
“Isus Cel Răstignit” alungat de celelalte lucruri care Îi luară locul din Lumina Satelor -
Îşi găsise acum un adăpost nou, mult mai frumos şi mai curat, numai al Lui.
N-avea să ţină prea mult nici adăpostul acesta, cum nu-L ţinuse Betleemul. Peste cîţiva
ani va fi alungat şi de aici.
Dar pentru acest nou Iov, răbdător şi mult încercat, necazurile cele mari aveau să vină
abia de aici încolo.
Necruţătoarea boală îl trînti din nou la pat. Veni povara unor rate grele de datorii care
se grămădeau una peste alta. Iar în mijlocul tuturor acestora cerinţa unei munci tot mai
apăsătoare pentru alimentarea tipografiei.
T-
“În Lumina Satelor nr. 39 din 27 septembrie 1931, - cu prilejul unui răspuns pe care îl
dase unor nesocotiţi “cărturari şi farisei” ce atacau Lucrarea Oastei şi cinstea personală a
Pag. 279
sa, - părintele Iosif Trifa făcea acest bilanţ în faţa Tribunalului Ceresc:
“După munca mea de aproape 10 ani la Oastea Domnului cîştigul meu material este
acesta: O sănătate zdruncinată, un piept slăbit de munca cea grea şi o datorie de peste
600.000 de lei, pe care o am pe la băncile şi particularii din Sibiu. Martor îmi este
Dumnezeu că nu mint (Rom. 1, 9 şi 2 Cor. 11, 31).
T-
Alarmată de această situaţie, gruparea Oastei din Bucureşti sare în ajutor cu o
“chemare către ostaşii Domnului” publicată în foaia O. D. nr. 43 din 25 octombrie 1931, în
care se spun următoarele:
“...O datorie de peste jumătate de milion făcută pentru tipografia din care doi ani de
zile ni s-a împărţit pîinea duhovnicească pentru sufletele flămînde... O datorie ce ar fi fost
de mult plătită dacă “dezertorii” noştri care au primit dar n-au plătit această pîine, ar fi
înţeles crima ce o săvîrşesc nu numai faţă de om ci şi faţă de lucrul Domnului!...
Azi umerii slăbiţi de greutate ai ostenitorului pentru noi toţi - n-o mai pot purta... Oare
nu-i de-ajuns că el şi-a dat sănătatea şi puterea ostenind pentru noi toţi?... Nu e destulă
jertfă că şi-a vîndut toată agoniseala părintească pentru a întreţine Lucrarea de care noi ne
bucurăm? Fi-vom noi atît de nepăsători să lăsăm să fie vîndută tipografia Domnului?...
O, fraţilor, Tribunalul Ceresc la care s-a adresat părintele Iosif, va judeca pe atacatorii
sf. sale în ceea ce are mai scump din punct de vedere personal. Dar cu şi mai mult cuvînt
acest Tribunal ne va judeca pe noi că n-am voit să jertfim hrana unei singure zile pentru a
salva o lucrare a bisericii...
...Sosit-a vremea să ne arătăm părtăşia noastră la sarcina pe care o duce fără strigare,
acela dintre noi care “n-a părăsit dragostea dintîi” (Apoc. 2, 4).
Bucureşti 15 octombrie 1931.
I. Gr. Oprişan. preot T. Chiricuţă, Al. Lascarov Moldovanu
T-
În acelaşi număr al foii O. D. părintele Iosif puternic mişcat de gestul celor din
Bucureşti scrie aceste:
“Cîteva mărturisiri în legătură cu apelul fraţilor de la Bucureşti.
...în legătură cu acest apel ţin să fac şi eu unele mărturisiri:
Peste o lună se împlinesc doi ani de cînd am cumpărat pentru mişcarea Oastei o
tipografie modernă. Mi-am dat atunci bine seama ce fac. Căci am văzut cum şi cele mai
calde mişcări religioase se răcesc şi lîncezesc cînd nu mai sînt alimentate. Îndărătul
mişcării noastre am pus o tipografie care să o alimenteze neîncetat cu Cuvîntul lui
Dumnezeu, cu foc şi căldură cerească...
Dar Bunul Dumnezeu a vrut să trecem şi cu acest lucru prin mari frămîntări şi greutăţi.
A venit criza financiară şi pe lîngă asta eu am căzut istovit de munca cea grea. Au urmat
zile pentru mine. A trebuit să părăsesc frontul de luptă tocmai cînd se simţea mai mare
lipsa mea. A rămas orfană şi tipografia. De pe patul suferinţelor de la Geoagiu parcă o
auzeam strigînd: daţi-mi de lucru... Dar eu nu mai puteam face absolut nimic... Pe lîngă
asta a venit apoi şi lovitura celor ce ne-au păgubit din greu cu desfacerea cărţilor şi
foilor... Îşi poate închipui oricine starea mea sufletească între astfel de împrejurări. Martor
îmi este Domnul despre durerile prin care am trecut şi lacrimile pe care le-am vărsat...
Tipografia cu toate ale ei a costat peste un milion şi jumătate de lei. Punîndu-mi la vînzare
casa şi moşia mea de la ţară şi făcînd cruţări duse de multe ori pînă la îndurarea de mizerii
personale, am plătit din suma aceasta un milion de lei. Desigur e o sumă mare în raport cu
criza de azi. Dar nu e o greutate de nebiruit. Greutatea cea mare a trecut.
Cînd am cumpărat tipografia, planul meu era ca peste 2-3 ani să-i fac Oastei un mare
Pag. 280
dar de tărie şi bucurie: o tipografie liberă de orice sarcini (căci tipografie neplătită nu
putea fi un dar!). Împrejurările însă nu au ajutat acest plan. Totuşi, în parte, el s-a împlinit.
Eu dăruiesc azi Oastei o tipografie modernă pe care am plătit un milion de lei. Tipografia
Oastei Domnului este a voastră, iubiţilor mei fraţi ostaşi. Martor îmi este Domnul că eu
am făcut tot ce am putut pentru această “zestre” a Oastei...
...În Lucrarea Oastei Domnului eu am avut totdeauna - şi am şi acum - credinţa tare şi
nestrămutată că Domnul este cu noi. Lucrarea noastră este Lucrarea Lui şi El va avea grijă
de ea. Dar din felul cum am răzbit pînă acum mi-am făcut, de altă parte, şi convingerea
nestrămutată că Domnul trece prin focul încercărilor tot pasul nostru şi tot lucrul nostru.
Toată Lucrarea Oastei a ieşit dintr-un fel de dureri ale facerii. Şi e bine aşa, pentru că
numai o lucrare ieşită din aceste dureri, poartă în sine pecetea “vieţii” şi pecetea
statorniciei...
...În legătură cu apelul fraţilor de la Bucureşti, am ţinut să fac aceste mărturisiri şi
eu”...
T-
al vostru frate preot I. Trifa.
T-
Din toată inima şi cu bucurie au sărit îndată rînd pe rînd cea mai mare parte a
sufletelor iubitoare şi jertfitoare cu fărîma lor de ajutor “după puterile fiecăruia”. Totuşi,
majoritatea aceasta frăţească fiind dintre cei săraci trupeşte, - tot ajutorul lor era doar cum
s-ar spune: “o mînă de sare într-o apă mare”... Cei care ar fi putut face mult mai mult, n-au
înţeles momentul şi n-au făcut.
Am vrea să dăm aici doar două exemple, nu pentru altceva ci numai pentru a se vedea
cît de mare lucru este făcînd binele, să-l ştii să-l faci pe primul mai întîi.
Chiar în acel timp de cumpănă grea pentru părintele Iosif şi pentru lucrarea cu
tipografia, în foaia O. D. nr. 36 din 6 septembrie 1931 pe prima pagină se scria
următoarele:
“De la Oastea Domnului din jud. Tecuci. Ostaşul Domnului colonel Ionescu Coman
dăruieşte aproape un milion de lei pentru zidirea celor 4 biserici... Un alt dar tot al său: 4
vaci cu lapte pentru patru familii sărace cu copii din 4 sate... Un alt dar tot al aceluia:
100.000 de lei din care s-a făcut o fîntînă la întretăierea unor drumuri... unde s-a aşezat o
inscripţie cu numele donatorului. Un alt dar tot al său: cumpărarea de odăjdii pentru
bisericile din cele patru sate. Şi altele...”
În acelaşi număr, însă pe pagina 2 se scria:
“Un dar de 2.000 de lei pentru tipografia Oastei Domnului. Fratele Ioan Ulca din
Bucureşti a dăruit 2.000 de lei tipografiei O. D. din economiile sale de modest funcţionar
socotind că aceasta este de cea mai mare trebuinţă...
Darul acesta - zice gazeta - ne vine tocmai într-un timp cînd luptăm cu mari greutăţi
financiare din pricină că foarte mulţi din cei pe care i-am hrănit sufleteşte prin aceste foi
ne-au părăsit în ziua necazului, iar alţii şi mai mulţi ne-au păgubit cu sute de mii de lei,
ducînd cărţi spre desfacere şi nemaiplătind preţul lor...
Darul fratelui Ulca ne vine ca o mîngîiere şi încurajare în situaţia grea în care ne
aflăm. Bunul Dumnezeu să-i răsplătească darul cu dar şi binecuvîntare de Sus...”
T-
Am dat aceste două exemple numai spre a se vedea cît de greu este a te uita la lucrurile
care nu se văd, şi a şti să alegi partea cea mai dintîi. Binecuvîntat a fost şi răsplătit chiar şi
pe pămînt cu multe laude şi mulţumiri credinciosul ctitor al celor 4 biserici în care se
predica la cîteva sute de suflete. Al celor 4 vaci de la care s-au hrănit cîteva zeci de săraci.
Pag. 281
Al fîntînii de la care s-au adăpat o vreme unii călători...

Dar acel credincios care era totuşi “ostaş” n-a ajutat cu nimic tocmai pentru
“mînăstirea” de la care se propovăduia Hristos la sute de mii de ascultători. La “vaca” de
la care se hrăneau atîtea mulţimi de flămînzi... La “fîntîna” de la care se adăpau
nenumăraţi călători prin pustiul acestei lumi fără credinţă.
Departe de noi gîndul să spunem că acelea la care a ajutat n-au fost bune şi pe placul
lui Dumnezeu... Binecuvîntat să fie oricine le face...
Dar pînă la urma urmei biserici se mai găseau şi alţii să facă. Şi vaci să cumpere. Şi
fîntîni să sape... Însă tipografie a Domnului era numai una. Şi om al lui Dumnezeu să facă
ce făcea atunci părintele Iosif era numai el. Iar prilej să le salveze situaţia era numai
atunci...
Dar la asta cei care aveau, nu s-au gîndit.
O, şi cîţi alţii încă n-au înţeles vremea cercetării lor! N-au dat nimic - sau au dat numai
“un pai” cînd puteau da o “claie”. De aceea poate Dumnezeu le-a luat totul, nemaifiind
vrednici de binecuvîntarea Lui.
Dar şi capitolul acesta îşi va avea urmarea şi sfîrşitul, mai tîrziu.
Dacă doreşti să ai totdeauna o îndrumare mîntuitoare, ia aminte la conştiinţa ta şi

împlineşte fără nici o amînare ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu.
Întocmai!
Şi îndată!
T-
Sf. Marcu Ascetul.
Tu îngrijeşte mai întîi de ale lui Dumnezeu,

iar Dumnezeu va îngriji de ale tale.
T-
Pag. 282
Cîntări luptătoare
- Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cîntări

ce gîdilă urechea şi inima o-n-moaie
ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate, din iad şi din noroaie.
Am vrut să-mbrac oştire cu număr nesfîrşit

din fiecare carte să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet şi braţ nebiruit
pornind să spargă o linie duşmană.
Din orice gînd să-mi iasă o sabie ţintind

în cuib viclean de şarpe, în inimă de iudă
şi-n mîna de satană ce umblă uneltind
să fure munca celui ce plînge şi asudă.
N-am vrut să strig cuvinte, ci-am vrut să trag săgeţi

puternice şi multe cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarma, am vrut să rup peceţi
am vrut să-mpiedic răul să fure şi să mintă.
Cîntarea-i numai forma sub care-mi ies plecînd

ostaşii-acestei lupte de-un suflet şi-o credinţă
ce oricîţi sînt, să meargă coloană rînd pe rînd
să lupte-n orice parte spre-aceeaşi biruinţă.
...O, dragi cîntări a mele, plecaţi cum v-am dorit

în linii largi de luptă pe-ntins din zare-n zare
şi nu mai staţi din drumul viteaz şi strălucit
decît cînd o să sune Cereasca Încetare.
Luptaţi să nu ajungeţi în mînă la vrăjmaş

şi-ajunse, nu-i daţi sprijin în lupta lui vicleană
păstraţi-vă şi scutul şi spada de ostaş
nălţînd Solia Sfîntă şi-n tabăra duşmană.
Plecaţi-mi, rînduri sfinte, mai multe an cu an

mai îndrăzneţ, mai sigur, mai ager în mişcare
cu fiece săgeată să-nfrîngeţi un duşman
- Aşa să vă găsească Hristos pe fiecare!
Pag. 283
Este lucru mare şi frumos să vorbeşti despre Dumnezeu,

dar este şi mai mare şi mai frumos să te predai Lui
şi să trăieşti pentru El.
T-
Sf. Grigore din Nazians.
Pag. 284
Cap. 22
Statutele, - marea şi permanenta primejdie
C redinţa adevărată cere trăire liberă şi puternică. Izbucnirea ei este ca un şuvoi
ţîşnit dintr-o stîncă, formînd un torent de ape; - Cu cît înaintează, are nevoie de un avînt
lăuntric, de o putere de curgere mai mare, mai liberă şi mai dreaptă. Altfel se lăţeşte şi se
face o baltă stătută şi călduţă, unde se adună tot felul de urîciuni.
Oastea Domnului şi-a avut de la început “rînduielile” ei, cum spune sf. ap. Pavel cînd
zice că ostaşul adevărat nu trebuie să se încurce cu treburile lumii, iar luptătorul Domnului
nu este încununat dacă nu se luptă după rînduieli (2 Tim. 2, 1-12)... Aceste “rînduieli” sînt
bunele învăţături şi îndrumări de viaţă ortodoxă şi înfrînată cărora trebuie să se supună
orice suflet şi oricare lucrare care vrea să fie a lui Hristos.
Dar numai acestea nu i-ar fi ajutat nimic, fără puterea Duhului Sfînt dinăuntrul ei, care
venea prin Prezenţa vie şi puternică a lui Isus Cel Răstignit. Acesta era torentul biruitor al
Oastei.
T-
Trebuinţele unor “îndrumări” se iviseră chiar de la începutul Oastei. Am văzut că încă
de la primul “congres”, din primul an, atît ostaşii cît şi părintele Iosif erau preocupaţi de
găsirea unui “făgaş” cît mai potrivit pentru dirijarea puterii duhovniceşti a mişcării Oastea
Domnului. Această părere revenea mereu cu o nouă putere. Nimeni nu înţelegea că în ea
putea fi şi o ispită.
Lucrarea Oastei era un organism viu şi o iniţiativă cu totul nouă în biserica şi în viaţa
noastră. O astfel de lucrare încă nu mai fusese alta înaintea ei, iar misiunea ei de viitor se
prevedea atît de întinsă şi de grea încît - nimeni nu se încumeta să-i croiască o “haină” în
care s-o îmbrace. De teama ca nu cumva să-i împiedice creşterea şi să-i înăbuşe torentul ei
de viaţă...
Totuşi, dacă va trebui să i se facă o astfel de haină - ea să fie croită cu cea mai mare
grijă şi numai de către acei care cunosc cel mai bine Oastea şi o iubesc cel mai mult.
Pag. 285
Părintele Iosif vedea că mulţi nechemaţi erau ispitiţi şi grăbiţi să croiască statute
pentru Oaste... Atît de uşor se găsesc unii să intre cu pretenţii într-o lucrare de-a gata şi să
facă “rînduială” într-o lucrare care a reuşit! Tocmai de acest lucru s-a temut şi se temea cel
mai mult, acela care singur cunoscuse durerile naşterii acestei Lucrări scumpe. Acela care
singur dusese greul creşterii Oastei. Şi singurul care vedea primejdia ascunsă în aceasta,
pentru nimicirea Duhului - şi pierderea puterii ei.
T-
Pentru a preveni nenorocirea unui amestec străin în Oaste şi în croirea drumului ei de
viitor. Pentru a acoperi totuşi nevoia unor “rînduieli” lăuntrice. Şi pentru ca cei care aveau
nevoie de “statute” să le poată avea, părintele Iosif a dat aceste rînduieli simplu şi
duhovniceşte, potrivit cu voia lui Dumnezeu care îi fusese descoperită lui, cu această
Lucrare.
Iată cum schiţează el acest “proiect de statute” pentru Oaste. - Şi iată cum croieşte el,
prin lumina Duhului Sfînt drumul sănătos pe care este bine să meargă Oastea.
“Rînduielile” poruncite, după care trebuie să lupte orice adevărat ostaş al Domnului,
orice suflet care doreşte să-şi cîştige mîntuirea sa prin această sfîntă Lucrare a lui
Dumnezeu.
Transcriem acestea nu numai pentru precizările obligatorii ale literei lor, ci mai ales
pentru conţinutul viu al duhului care este necesar în primul rînd şi astăzi pentru noi toţi.
Întrucît în amîndouă este Cuvîntul şi Duhul Sfînt. Era prima formă a unor îndrumări pe
care mai tîrziu păr. Iosif le-a prescurtat şi precizat mai bine în cartea Ce este Oastea
Domnului... Dar duhul lor a rămas acelaşi.
Iată-le:
T-
În L. S. nr. 45 din 31 octombrie 1926 se scrie:
T-
Un mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea
Domnului...
Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înşirare de reguli şi
regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care
vor să intre în Oaste. În deosebire de acestea noi punem tot apăsul pe adîncirea vieţii
duhovniceşti, pe adîncirea în Evanghelie, pe întărirea şi creşterea neîncetată în harul lui
Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adîncă în pămîntul
inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile “sînt sarcini grele de
purtat” (Luca 11, 46); sînt numai “spălarea pe dinafară a blidelor” (Luca 11, 39); sînt
“litera care omoară” pentru că lipseşte din ea “duhul care face viu” şi dă omului dar şi
putere să iasă din păcate (2 Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică este aceea care întruna tot
spune: “fă ceea şi ceea şi nu face ceea şi ceea”... Cei mai mulţi oameni cunosc răul dar n-
au putere să facă binele. De această putere avem lipsă.
Vom da şi noi anumite reguli şi regulamente, dar ne vom strădui ca acestea să fie
însoţite şi de Duhul care să le dea putere... În cartea despre Oastea Domnului care se află
sub tipar scriem despre aceste lucruri, dar le redăm şi aici mai pe scurt ca principalele
cerinţe şi reguli care se cer de la toţi cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în
Oastea Domnului.
T-
Pag. 286
1 - Cel dintîi paragraf, cea dintîi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom
spune în legătură cu o asemănare: Cînd cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe
dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte. Îndată ce intră în armată el începe o altfel de
viaţă, un alt fel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintîi
cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Cînd intri în Oastea Domnului trebuie să te
naşti din nou, să o rupi dintr-o dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să
începi o viaţă nouă, schimbată... să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele
ei. Văzut-aţi feciorii cînd se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din
sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pe totdeauna de cele
şapte fete ale diavolului:
trufia, desfrînarea, pizma, lăcomia (între care e şi beţia), mînia, zgîrcenia, lenea...
O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii, n-ajunge
nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare care l-a ajuns pe Saul pe drumul
Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel; din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea
cea mare care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire,
alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări. Aceasta este
schimbarea cea mare pe care o cerea Mîntuitorul lui Nicodim spunîndu-i că trebuie “să se
nască din nou” (Ioan 3, 4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această
renaştere sufletească o poţi face numai cu dar de Sus, cu darul şi puterea Duhului Sfînt.
Cînd cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest
început trebuie să se pogoare duhul şi puterea Duhului Sfînt, iar acest dar se pogoară
numai dacă omul stăruie în hotărîrea luată şi îngenunchează cu ea mereu la picioarele
Crucii pentru a fi sigilată şi întărită cu Sîngele Mîntuitorului.
Aceasta este cea dintîi cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar
şi cea mai ducătoare la izbînzi pentru cei care trec cu bine printr-însa.
T-
2 - A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de
mai sus. Cînd a intrat cineva în armata ţării, lucrul care i se cere mai întîi este: ascultare şi
supunere necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului:
ascultare şi supunere întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpîn
peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinele mai-marilor săi.
Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa cînd a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte
el peste voile şi umblările lui - ci Domnul... Nu puteţi sluji la doi domni; şi lui Dumnezeu
şi lui Mamona, - a zis Mîntuitorul... (Luca 16, 13). Cel ce intră în Oastea Domnului,
trebuie să slujească numai Domnului, - altfel intrarea lui în Oaste, n-ajunge nimic. Nimeni
slujind ca ostaş nu se încurcă cu lucruri lumeşti dacă vrea să placă Celui ce la scris la
Oaste (2 Tim. 2, 4).
Să luăm pildă de ascultare de la Mîntuitorul. Întreaga viaţă a Mîntuitorului a fost o
viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o “ascultare pînă la moartea Crucii...” Peste această
ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfînt. Cînd trăieşti o astfel de ascultare, de
supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cîrmuirea Duhului Sfînt.
T-
3 - A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de
mai sus. Cel ce intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întîi să
înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu
tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat
mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.
Aceste lucruri se cer, - în înţeles sufletesc - şi de la cei ce intră în Oastea Domnului.
Pag. 287
Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face

un bun ostaş al lui Hristos. Va începe mai întîi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi
“creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu”.
Va face în fiecare zi “exerciţiul” rugăciunii.
Va cerceta biserica folosind Sf. Taine pe care le administrează.
Va citi zilnic Biblia... fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu
numai să o aibă ci să înveţe tainele ei citind-o regulat şi cu credinţă.
...Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o
ducă pentru mîntuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase, etc.). Mai sînt şi alte
cerinţe... pe care le vom aminti mai pe larg în cartea Ce este Oastea Domnului ce va apare
curînd. Vom mai aminti aici numai pe scurt că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să
fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului diavol. Să lupte neîncetat pentru
lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu, să lupte pentru atragerea şi a altora în fronturile mîntuirii
sufleteşti.
...Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească - zice sf. Ioan Gură de Aur - se duc îndată unde
îi cheamă trîmbiţa războiului, cu atît mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care sîntem ostaşi
ai lui Hristos, a face front în faţa păcatului”.
Omilia Evrei.
După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război
diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. “Ca un ostaş viteaz trebuie
să fii întruna înarmat, treaz, înţelept, hotărît, curajos, veşnic aşteptînd pe vrăjmaşul. De
cîte ori te cheamă trîmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot
curajul împotriva răului, rupe şirul vrăjmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mîna
pe pradă de la el, cîştigînd biruinţă...” - precum spune acel mare sfînt părinte, Ioan Gură
de Aur.
Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a “dospit” viaţa
lui cu “aluatul cel nou” al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest
lucru întîi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încît văzînd şi alţii
faptele şi purtările sale bune - să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului...
În numărul viitor vom arăta ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului.
T-
L. S. nr. 46 din 7 noiembrie 1926 - scrie mai departe sub acelaşi titlu, următoarele:
T-
...În numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul
acesta vom aminti cîte ceva şi din cele ce nu trebuie să facă un ostaş al lui Hristos.
Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi
sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un
fel de beţie. Oare mînia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgîrcenia, pizma,
nu sînt şi ele tot un fel de beţii?
Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele şapte păcate grele, de
moarte, care sînt:
trufia, desfrînarea, pizma, lăcomia - între care e şi beţia, hoţia, iubirea de argint -
mînia, zgîrcenia şi lenea...
Lupta noastră s-a îndreptat de la început mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor
fiindcă, mai ales aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi
pentru că, cu aceste două patimi cîştigă satana cele mai multe suflete.
Pag. 288
Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sînt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-o dată şi cu totul de
orice fel de băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băutură îmbătătoare (ba încă trăieşte
mai mult şi mai bine... încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a băut, - dar din beţie
cîţi mor zilnic!)...
...Oastea Domnului opreşte de la orice fel de băuturi alcoolice mai ales pe cei care au
fost pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de
stăpînire. Pentru beţiv cel dintîi pahar deschide îndată uşa larg spre beţie... Pentru aceştia
nu este o altă cale de scăpare decît ruperea totală cu orice fel de băutură pe vecii vecilor.
...Opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi... pentru că
aceştia trebuiesc să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrînării poftelor. Iar băuturile
alcoolice sînt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. “Nu beţi vin în care este desfrînare” -
spune apostolul Pavel (Efes. 5, 18).
...Un ostaş al Domnului nici nu va intra prin crîşme... pentru că acolo sînt ispitele cele
mari şi căderile cele pierzătoare...
Acestea ar fi pe scurt regulile cu băutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot
frămîntat cu dezlegarea lor - şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor. Ca
un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe
undeva o uşiţă deschisă pentru ispita satanei? Băgaţi de seamă că... ceea ce pare că am
lăsat, poate fi o uşă deschisă pentru satana... poate fi mărul din grădina Edenului. Satana-i
viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar
putea-o lărgi, ca să intre prin ea...
Decît astfel să vă înşele şi pe voi satana, decît să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic:
mai bine să închideţi uşa de tot. Lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare... Nici un
pahar, nici o picătură... Închei spunînd încă o dată: un ostaş al Domnului... se leapădă de
orice fel de băuturi alcoolice.
În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti ce le pune Oastea
Domnului.
T-
L. S. nr. 48 din 14 noiembrie 1926 scrie...
T-
Dăm în continuare opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei ce vreau să
fie ostaşii lui Hristos.
Un ostaş al Domnului nu se duce pe la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că aşa cum se
fac acestea în ziua de azi... sînt cu totul atrase în slujba diavolului... Şi sînt destule alte
societăţi (în afara Oastei) care se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor...
Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva. Petrecerile noastre sînt a ne întîlni mereu în
Domnul... noi ne petrecem citind şi vestind Sfintele Scripturi, cîntînd cîntări duhovniceşti,
rugîndu-ne Domnului şi bucurîndu-ne în El, după cuvîntul sf. ap. Pavel care zice: “...nu
beţi vin întru care este desfrînare ci vă umpleţi de Duhul Sfînt vorbind între voi în psalmi,
în lăudări şi în cîntări duhovniceşti” (Efes. 5, 18-19).
Un ostaş al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte băutura şi
jocul... Sau cel mult va sta acolo pînă ţine partea cea bună... pînă ţine partea în care
diavolul încă nu s-a amestecat.
...Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strînsură în
care stăpîneşte “duhul acestei lumi”... căci “oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul
ei cel păcătos) se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Peste tot în privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand
Pag. 289
următoarea regulă:
De cîte ori un ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: “Oare poate
să meargă şi Domnul Isus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crîşmă? -
Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Isus cu mine acolo unde se vorbesc urîciuni
şi murdării? - Ba! Atunci nu stau nici eu! Un ostaş al Domnului nu poate merge numai
acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate sta şi Domnul
Hristos...
...Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvînt de sudalmă.
Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte... Aici vom spune doar atît că înjurătura
este poate cel mai fioros şi grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că “toate
păcatele se vor ierta fiilor omeneşti şi hulele oricîte le vor grăi, dar cine va huli împotriva
Duhului Sfînt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judecăţii veşnice (Marcu 3, 28).
Despre satana se ştie că este un răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu - iar el
umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra satanei.
Suduitorul este şi el ca satana un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzuta-ţi pe
suduitorul de cele sfinte cum în decursul fioroaselor lui înjurături îşi ridică pumnii şi
privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi satana un vrăjmaş
pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie, - nu numai că în Oastea Domnului nu au ce căuta, - ci ei ar trebui scoşi
şi din rîndurile celorlalţi creştini”.
T-
“Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?
Întîi pentru că fumatul este un lucru urît şi urîcios... Gîndească-se fiecare fumător şi să
se întrebe, oare ar putea el să stea în faţa Mîntuitorului cu ţigara în gură? Oare rămîne,
oare petrece, oare călătoreşte împreună cu noi Domnul cînd noi întruna pufăim şi
scuipăm?
Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea
duhovnicească... punînd stăpînire pe toată fiinţa omului şi robind-o de dimineaţa pînă
seara... Lucrul acesta e nebun şi necurat.
Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi sîntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de
fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu sîntem stăpînii ci sîntem numai administratorii averilor
şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am
cheltuit pe tabac? ...
...Cîţi “creştini” sînt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o
gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească - dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este
acesta oare un lucru nebun şi necurat?”
T-
Pînă aici despre vrăjmaş... De aci încolo despre atacul contra lui.
T-
L. S. nr. 49 din 28 noiembrie 1926, scrie:
T-
“Armele unui ostaş din O. D. şi oricărui creştin luptător.
În epistola sa către Efeseni cap. 6 apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a
creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă ap. Pavel
pentru un bun ostaş al lui Hristos:
“Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva
uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sîngelui ci împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac,
Pag. 290
împotriva duhurilor răutăţii... Pentru aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu ca să vă
puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămîneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi
gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, avînd
picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul
credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.
Luaţi şi coiful mîntuirii şi Sabia Duhului care este Cuvîntul lui Dumnezeu... Faceţi în
toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu
rugăciune pentru toţi sfinţii (fraţii)” (Efes. 6, 11-18).
Să cercetăm mai cu de amănuntul cele spuse mai sus de sf. ap. Pavel - căci ele ne
privesc îndeaproape pe noi ostaşii Domnului. Ele sînt în chip deosebit ale noastre.
Întîi şi întîi apostolul Domnului zice: Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu, ca să
puteţi sta împotriva meşteşugirilor diavolului... Asta înseamnă că uneltirile diavolului nu
se pot birui decît cu har şi putere de Sus de la Dumnezeu, întărindu-ne puterile noastre
cele sufleteşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol este o luptă duhovnicească şi
această luptă se poate cîştiga numai cu arme duhovniceşti. Poţi fi un trup tare şi mare cît
un munte căci diavolul te biruie şi îşi bate joc de tine dacă nu eşti înarmat cu o mare
putere duhovnicească. Goliat era un uriaş înarmat cu fier... dar a fost biruit de David
înarmat cu încrederea şi cu Duhul lui Dumnezeu.
“Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul”... Ce înseamnă asta? Înseamnă că un
credincios trebuie să fie înainte de toate înarmat cu adevărul Evangheliei... să vadă lumea
şi viaţa în lumina adevărului Evangheliei... Diavolul este tatăl minciunii şi el caută să
pună înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă... ca s-o trăim în chefuri,
în beţii, în pofte, în desfătări trupeşti... Faţă de această viaţă pierzătoare Evanghelia pune
în faţa noastră viaţa cea adevărată în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie s-o
trăim... Să fim încinşi cu adevărul, adică să luptăm în contra vieţii celei mincinoase...
Diavolul a umplut lumea cu minciuni de toate soiurile. Un ostaş al Domnului trebuie să fie
un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese şi să-i fie frică de nimic ci să strige
după minciună ori în ce chip ar vedea-o, ori în ce loc s-ar întîlni cu ea. În acest înţeles zice
Scriptura: Pînă la moarte să te lupţi pentru adevăr, iar Domnul Dumnezeu va lupta pentru
tine (Înţeleptul Sirah 4, 32-33).
T-
“Îmbrăcaţi-vă cu platoşa neprihănirii” (zaua dreptăţii) - zice mai departe apostolul
Domnului. Zaua este cămaşa de fier pe care o îmbrăcau mai demult luptătorii. Prin asta ei
se asigurau contra săgeţilor vrăjmaşului. Ele nu puteau pătrunde prin cămaşa de fier.
Această zauă ne trebuie şi nouă. Ştiţi care este această zauă? Este viaţa curată ferită de
păcat, o viaţă fără de prihană. Aceasta este viaţa cea trăită cu Domnul, cea cuprinsă şi
cîrmuită de Duhul Domnului. Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului spre a intra în
inima noastră... un steag al satanei înfipt în cîmpul nostru de luptă. “Zaua dreptăţii” - viaţa
cea fără prihană - ne apără inima împotriva satanei.
Medicii spun că oasele cele mai tari din trupul omenesc sînt acelea care apără inima...
Tot astfel sf. apostol Pavel pune pentru apărarea inimii două din cele mai tari scuturi:
adevărul şi neprihănirea, dreptatea...
Satana este şi un mare vrăjmaş al dreptăţii. El a răsturnat aproape cu totul tronul
dreptăţii din lume - şi a pus în locul ei strîmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al
Domnului trebuie să lupte oriunde pentru dreptate... să însetoşeze după dreptate, luptînd
pentru izbînda dreptăţii...
T-
“Încălţaţi-vă picioarele cu rîvna Evangheliei păcii” - ni se spune mai departe. Asta
Pag. 291
înseamnă că lupta şi viaţa noastră trebuie să se reazeme pe terenul cel tare şi de neclintit al
Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea de nebiruit a învăţăturilor
Evangheliei a pierdut terenul şi a pierdut lupta în contra ispititorului...
Picioarele noastre “încălţate cu rîvna Evangheliei păcii” mai înseamnă şi aceea că
trebuie să umblăm mereu numai în căile şi poruncile Domnului... pe calea “cea strîmtă”,
pe calea vieţii, arătată în Evanghelia Mîntuitorului nostru Isus Hristos. Evanghelia Sa ne
dă şi darul păcii, pacea cea dulce a sufletului pe care nici toate bogăţiile şi plăcerile din
această lume nu ne-o poate da.
T-
“Peste toate, luaţi pavăza credinţei” - zice mai departe sf. ap. Pavel. Căci pavăza,
scutul, era arma cea mai însemnată în războaiele cu săgeţi. Cu pavăza se apăra luptătorul
de săgeţile vrăjmaşului.
- O aşa însemnătate are şi pavăza credinţei pentru viaţa noastră. “Pavăza credinţei”
înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă
tare şi neclintită... care duce la o încredere desăvîrşită în Dumnezeu... la o ascultare
desăvîrşită de toată voia lui Dumnezeu, în toate lucrurile şi în toate zilele noastre... La o
predare şi ascultare a noastră întru totul de Cuvîntul şi Duhul lui Dumnezeu.
Toate sînt cu putinţă celui ce are o astfel de credinţă... O astfel de credinţă “mută şi
munţii”... De o astfel de credinţă se izbesc neputincioase toate săgeţile vicleanului, ca de
un scut puternic.
T-
“Luaţi coiful mîntuirii”... - zice mai departe sfîntul Pavel. Coiful stă sus, deasupra
tuturor armelor. Asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus spre Golgota,
spre Jertfa cea mare a Crucii. Isus a suferit pentru noi, pentru iertarea şi mîntuirea noastră.
Noi trăim - şi trebuie să trăim, numai prin darul şi harul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să
ne punem şi să avem siguranţa şi încrederea mîntuirii noastre în Jertfa cea mai mare şi
sfîntă de pe Cruce a Mîntuitorului nostru... încrederea şi siguranţa nezguduită că “Sîngele
Lui ne-a spălat - şi ne spală - de orice păcat” (1 Ioan 1, 7) - şi că prin Sîngele Mielului
biruim (Apoc. 7, 14) pe ispititorul. Şi prin El cîştigăm biruinţa.
T-
“Şi sabia Duhului Sfînt, care este Cuvîntul lui Dumnezeu” - zice mai departe sf. ap.
Pavel. Asta înseamnă că pentru cîştigarea biruinţei se cere şi darul şi harul Duhului Sfînt.
Prin Duhul Sfînt lucrează Dumnezeu, prin Duhul Sfînt lucrează şi Mîntuitorul. Duhul Sfînt
este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfînt ne vin darurile Crucii Mîntuitorului nostru. Fără
darul şi harul Duhului Sfînt nu este nici biruinţă nici mîntuire.
Sabia Duhului Sfînt este Cuvîntul lui Dumnezeu... Acest Cuvînt se află în Sfînta
Scriptură, în Biblie, în Evanghelia Mîntuitorului nostru Isus Hristos.
Biblia este o carte plină de putere, de dar şi de har ceresc. În cuvintele Scripturii este o
putere, este un dar, este ceva din Duhul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi. Cînd citeşti
Scripturile cu credinţă şi cu dor de mîntuire sufletească stai sub ploaia harului de Sus, stai
sub o revărsare de har şi putere... care lucrează în tine. “Viu este Cuvîntul lui Dumnezeu şi
lucrător, mai ascuţit ca orice sabie cu două tăişuri” (Evrei 4, 12). Acest Cuvînt viu şi
lucrător se află în Scriptură şi cine se hrăneşte cu El capătă har şi putere.
Cîţi însă dintre creştini citesc Scripturile şi se întăresc cu Duhul lui Dumnezeu din
Cuvîntul lor?
Acestea sînt armele pe care le recomandă sf. ap. Pavel pentru “un bun ostaş al lui
Hristos”. Cercetîndu-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprinde toată taina şi toate
Pag. 292
învăţăturile mîntuirii sufleteşti.

Dar, de încheiere, ap. Pavel mai spune ceva. După atîta zgomot de arme, de scuturi, de
săbii, de coifuri, te-ai aştepta ca apostolul Pavel să încheie spunînd: - “şi acum, daţi
năvală”! ... Dar apostolul Pavel încheie cu vorbele: “faceţi în toată vremea rugăciuni cu
stăruinţă... rugaţi-vă şi privegheaţi”.
Minunată încheiere (este aceasta pentru noi ostaşii Domnului care sîntem chemaţi şi
porniţi la lupta mîntuirii).
Apostolul Pavel îl apleacă în genunchi pe cel îmbrăcat cu toată armătura biruinţei. Da,
da, - pentru că rugăciunea este darul cel mare prin care putem atrage în viaţa noastră
puterea biruinţei. Fără rugăciune biruinţa nu se poate nici cîştiga nici păstra. Viaţa noastră
trebuie să fie o viaţă de rugăciune. Rugăciunea este de cea mai mare însemnătate pentru un
ostaş biruitor asupra păcatului... Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru
darurile din cer... şi deschide cerul pentru darurile de care are nevoie inima omului...
Satana nu se sperie cînd te hotărăşti contra păcatelor... Nu se sperie nici cînd scrii la
Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici cînd pui cruciuliţa Oastei pe
piept, dar tremură şi fuge satana cînd îngenunchezi cu pocăinţă şi smerenie la picioarele
Crucii Mîntuitorului Isus, adîncindu-te cu toată inima ta în rugăciunea de predare
Domnului. O, ce putere mare este rugăciunea fierbinte şi înlăcrimată. Ea străbate cerul şi
pămîntul... precum Însuşi Mîntuitorul a spus că “satana cu nimic nu se poate alunga decît
cu postul (înfrînarea) şi cu rugăciunea” (Marcu 9, 29). Noi sîntem slabi fiindcă nu postim
şi nu ne rugăm. Nu ne ştim ruga cu putere...
Rugăciunea noastră este telefonul nostru sufletesc, este legătura noastră cu cerul, cu
Dumnezeu. Crucea şi Jertfa Mîntuitorului nostru Isus care ne-a împăcat cu Tatăl, ne-a
deschis nouă legătura cu cerul - şi această legătură este rugăciunea. Prin ea putem cere şi
putem primi neîncetat tot ce avem nevoie, tot ce ne trebuie de la Dumnezeu. Cînd cazi
plîngînd în faţa Crucii Mîntuitorului Isus rugîndu-te, tu ai în faţa ta un “telefon” care îţi
duce la cer toate cererile tale, iar de acolo îţi aduce har, tărie, mîngîiere, viaţă,
binecuvîntare - şi tot ce îţi lipseşte... De acest “telefon” avem neapărată nevoie în cîmpul
nostru de luptă cu Ispititorul şi cu atacurile lui... Cei care aţi fost pe front ştiţi de ce mare
însemnătate este legătura telefonică în vreme de război. Telefonul ţine legătura între
comandamentul luptei şi între oştirea luptătoare... Prin telefon primesc ostaşii îndrumări,
prin telefon cer muniţie şi hrană pentru luptă, prin telefon primesc înştiinţările de ajutor
cînd sînt copleşiţi în lupte de atacurile vrăjmaşului...
Cînd o oştire şi-a pierdut legătura telefonică cu comandantul, atunci şi-a pierdut rostul,
cumpătul, orientarea şi toată nădejdea ei de biruinţă. În orice clipă această oştire poate fi
biruită şi prinsă de vrăjmaşul. Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe cîmpul nostru de luptă
cu diavolul şi atacurile lui. Rugăciunea este legătura noastră de luptători cu Marele nostru
Comandant Isus Biruitorul... Această legătură este taina biruinţei noastre. Cînd ni s-a
stricat acest “telefon”, cînd am pierdut această legătură, ne-am pierdut tot rostul luptei, am
pierdut toată orientarea, toată puterea, toată biruinţa...
...Dar nu orice rugăciune aduce putere în viaţa omului, ci numai rugăciunea cea
adevărată...
...Rugăciunea cea adevărată nu este cea pe care o fac oamenii în graba mare seara ori
dimineaţa pentru ca apoi toată ziua să trăiască fără Dumnezeu... suduind sau vorbind tot
felul de vorbe rele şi urîte...
Rugăciunea cea adevărată nu sînt nici nesfîrşitele cerşeli cu care îşi fac unii
rugăciunile. Sînt unii care îşi închipuie că cerul este o mare magazie de boi şi vaci, de bani
şi averi, de haine şi maşini, pe care să le scoată cu rugăciuni pentru ei. Sînt unii pentru
Pag. 293
care cerul parcă este o bancă din care vreau să scoată prin rugăciune tot felul de bani şi
bunătăţi trecătoare...
...Dar rugăciunea este mai înainte de toate a sufletului, ea trebuie să ceară daruri
sufleteşti... Să ceară pe “Duhul Sfînt”, să ceară “înţelepciunea care vine de Sus” - să ceară
“orice lucru bun şi desăvîrşit” pentru mîntuirea sufletului...
Iată statutele noastre şi iată armele noastre fraţii mei din Oastea Domnului...”
T-
Acestea sînt primele şi ultimele schiţări de statute pe care le-a formulat părintele Iosif
pentru “societatea” Oastea Domnului. Sînt într-adevăr nişte statute duhovniceşti pentru o
societate duhovnicească, nişte îndrumări evanghelice pentru o frăţietate evanghelică în
Hristos, pentru o comunitate vie a Bisericii celei vii.
Nici mai tîrziu în cartea Ce este Oastea Domnului - el n-a mai schimbat nimic din
duhul celor scrise în aceste “statute”. A conturat poate mai puternic unele din părţile
acestora, dar n-a anulat nimic din esenţa lor.
Era deplin încredinţat că numai în felul acesta poate să meargă bine Lucrarea Oastei şi
îşi va împlini fericit rostul ei de “aluat evanghelic” în ţara noastră şi în biserica noastră.
T-
Începînd de prin anii 1929-1930, cînd oficialitatea sibiană se hotărî definitiv să ia din
mîna părintelui Iosif conducerea Oastei şi să pună stăpînire pe toată averea sa, - realizarea
acestui gînd ei îl văzură posibil numai prin ajutorul unor statute oficiale. Prin aceste
statute Oastea va trece în “proprietatea bisericii” ca o mişcare pornită din sînul ei.
Devenind “a bisericii” Lucrarea duhovnicească, vor deveni de la sine “ale bisericii” şi
bunurile ei materiale.
Ce uşor şi ce “legal” vor pune mîna atunci pe tot - gîndeau cei ce puneau la cale aceste
planuri.
Şi repetau mereu de fiecare dată nevoia de a se face neapărat “statute pentru Oaste”.
Graba aceasta devenea tot mai presantă şi mai supărătoare pentru părintele Iosif.
În preajma împlinirii a 10 ani de Oaste “ideea” statutelor o îmbrăţişaseră şi cei de la
Bucureşti. Mitropolia le inspirase şi lor “marea nevoie” a acestora “pentru bunul mers al
Oastei”.
Se încercaseră diferite forme, dar de fiecare dată sub cuvintele cele mai frumoase era
ascunsă cursa vicleană... Părintele o vedea bine - şi lupta ca Lucrarea Domnului să nu cadă
în ea, intervenind cu corectări care luptau să înlăture primejdia morţii duhului Oastei.
Şi astfel “proiectele” cădeau unul cîte unul. Ura împotriva părintelui care nu se lăsa
băgat cu nici un chip în sacul acestor planuri - devenea din ce în ce mai mare, pe măsură
ce creştea nerăbdarea celor cu planul. Mitropolitul Bălan devenise atît de preocupat de
acest lucru şi atît de supărat de amînarea lui, încît cînd zăcea părintele Iosif la Geoagiu s-a
dus personal pînă acolo, spre a “aranja” pe loc totul.
T-
Dar Domnul zădărnicea de fiecare dată toate aceste proiecte şi planuri, care ţinteau
nimicirea vieţii duhovniceşti a Lucrării Sale şi răpirea camuflată a bunurilor pămînteşti ale
acesteia.
Pînă la urmă în această încleştată luptă, bunurile veşnice au fost salvate, iar cele
trecătoare pierdute.
Hristos a biruit în lupta contra “literei”. Duhul adevărat şi viu al Oastei a scăpat pe
totdeauna de cursa statutelor; e adevărat cu un preţ atît de greu, dar a scăpat. Iar lui satan i
s-a îngăduit să sugrume glasul tipografiei - şi să străpungă călcîiul Lucrării Domnului,
Pag. 294
răpindu-i bunurile ei materiale.

Dar Dumnezeu lucrează în timp. Cauza este încă în Mîna Lui - şi nimeni nu poate şti
cum va întoarce El lucrurile în viitor.
T-
Deci în 1934 lucrurile se găseau în această puternică înfruntare inegală: De o parte era
mitropolia care uza şi abuza de dreptul şi de poziţia ei apărate de canoane şi de dogme,
folosindu-se de toată lumeasca ei putere uriaşă. Iar de cealaltă parte un “slăbănog” sfînt,
un martir al muncii şi al suferinţei, un nebun al lui Hristos care îşi aruncase pe altar toată
avuţia fiinţei sale dinăuntru şi dinafară... Şi care acum îşi apăra solia pe care de la Hristos
o primise şi în faţa Lui avea de răspuns pentru ea.
Lucrarea Oastei este un mesaj Dumnezeiesc. Avuţia ei este mijlocul prin care se
răspîndeşte acest mesaj către cei la care este trimis. El, - trimesul şi însărcinatul lui
Hristos - are datoria să le înalţe şi să le apere cu orice preţ. Fie chiar şi cel al vieţii. Cît va
avea suflare de viaţă el n-are voie să cedeze. Cît va avea ochi, n-are voie să-i închidă. Cît
va avea grai, n-are voie să tacă. El trebuie să vegheze şi să se împotrivească oricăror
uneltiri. Dacă el cedează, nimeni nu va mai fi în stare să se împotrivească şi toată
înjghebarea aceasta sfîntă - se va prăbuşi poate pentru totdeauna...
Nu, nu poate să se învoiască la uciderea unui viitor atît de minunat! Nu poate să se
unească la stingerea Duhului Sfînt. Nu se poate face părtaş la nimicirea acestei cereşti
Lucrări, tocmai el care nu uită clipele zguduitorului început. Lumina şi flacăra cerescului
vuiet din noaptea neuitatului An Nou...
Va vorbi smerit, duios, sfîşietor, - dar hotărît! Ca o mamă ce-şi vede copilul ameninţat
de o fiară...
În această “opoziţie” a constat toată “răzvrătirea” părintelui Iosif.
În această dureroasă împotrivire contra nimicirii sfintei Lucrări Evanghelice primită de
el prin solie cerească de la Dumnezeu şi trimisă atît de vădit spre îndreptarea stărilor din
biserica şi poporul nostru. În asta stătea toată “vina” lui de moarte.
Dacă s-ar fi “supus” şi ar fi acceptat sacrificarea Duhului, - ce uşor şi repede s-ar fi
fost schimbat starea sa trupească. Ce slavă şi ce înălţare i-ar fi stat la îndemînă. Lumea dă
totdeauna slava ei, aceluia care i se închină fără nici o împotrivire.
Dar dacă n-a putut vinde Lucrarea Domnului şi nu s-a putut învoi la uciderea Duhului
ei, - a trebuit să cunoască şi el calea calvarului, ocara şi jertfa alături de Hristos, Domnul
şi Mîntuitorul său pe care nu-L putea nesocoti şi trăda.
T-
Însă mult mai înainte ca planurile să se fi dat pe faţă în conflictul izbucnit la începutul
anului 1935, - prevestirea şi pregătirea acestuia se făcea simţită prin cele ce transpirau
cînd dintr-o parte din alta.
Satana căuta “oficializarea” Oastei în toate părţile, ispitind cu statutele cînd pe unii
cînd pe alţii.
La Oradea se şi făcuseră nişte statute separate, - pentru Oastea din Bihor!
La Bucureşti ca şi în alte părţi din ţară, încă se vădeau aceste preocupări.
Începuseră cam peste tot să se arate zeloşii, foarte grăbiţi în a pune stăpînire asupra
Oastei, asupra muncii duhovniceşti a omului lui Dumnezeu, şi a şi-o împărţi între ei spre a
trage fiecare cît mai multe foloase şi laude pentru sine. Fără a-i cere nici măcar de formă o
cît de mică părere aceluia care îşi investise munca şi viaţa lui în această Lucrare.
Sibiul mai gelos ca toţi aceştia, din pricina întîietăţii pe care şi-o pretindea la dreptul
asupra Oastei şi din pricina lăcomiei de a înghiţi tot ce se strînsese acolo, - pregătea marea
lui lovitură în cea mai mare grabă şi taină a statutelor sale prin care se va face singurul
Pag. 295
stăpîn asupra Oastei şi asupra întregii sale avuţii.

T-
Dar Duhul Domnului veghea şi înştiinţa. Înştiinţările Lui începură să apară tot mai
limpezi şi tot mai hotărîte.
De pe patul de boală de la Davos sau de la Geoagiu, solul Domnului scrie mereu
despre primejdiile care vin.
Redăm mai jos deocamdată două dintre cele mai cunoscute din prevestirile sale de
atunci cu privire la această primejdie. Le redăm atît pentru marele lor adevăr care se
referea la cazul special cu statutele, cît şi pentru adevărul şi mai larg cu privire la întregul
plan al Domnului cu Lucrarea Sa.
Luaţi bine seama la marea şi veşnica lor actualitate:
T-
1 - “Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit.
Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul Oastei, este Isus Cel Răstignit. N-am făcut
absolut nimic cu Oastea pînă n-am pironit în inima şi în viaţa fiecărui ostaş pe Isus Cel
Răstignit. Nu vom avea decît ostaşi de nume şi dezertori pînă cînd nu l-am atras pe fiecare
ostaş statornic lîngă Crucea lui Isus Cel Răstignit... pînă ce nu l-am legat statornic de
Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului său şi cu toate legăturile dragostei cereşti.
Oastea este aflarea lui Isus Cel Răstignit, pentru că cine L-a aflat cu adevărat pe Isus
Cel Răstignit (şi s-a născut din nou prin El) are totul în Hristos, are dragoste, are răbdare,
are smerenie, are bunătate, are bucurie, are viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are
nimic - oricît i s-ar părea lui că are.
...Oastea a ieşit din aflarea lui Isus Cel Răstignit. Cînd a suflat întîia dată vîntul ceresc
peste Oaste, Oastea aceasta a fost o ceată de copilaşi strînsă lîngă Crucea lui Isus Cel
Răstignit. O seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strîns la picioarele
Crucii Lui. Oastea cea dintîi a fost “dragostea cea dintîi”, a fost Oastea copiilor lui
Dumnezeu care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta
trebuie să rămînă pînă la sfîrşit Oastea Domnului.
Mă tot uit mereu duhovniceşte peste fronturile Oastei Domnului. Şi parcă nu-L văd
decît pe Isus Cel Răstignit. Parcă-l văd mereu pe satan cum pîndeşte şi cum îşi bate mereu
capul cum să-L scoată pe Isus Cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el necuratul că o Oaste
fără Isus Cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăţia iadului. Diavolul
doarme liniştit... lîngă o mişcare religioasă din care lipseşte Isus Cel Răstignit.
Şi ah ce nu face diavolul ca să ne fure pe Isus Cel Răstignit. Sub îndemnul lui, lumea
nu se împacă cu o Oaste strînsă în jurul lui Isus Cel Răstignit. Eu mă gîndesc de multe ori
de ce hulele şi prigoanele se descarcă numai în capul Oastei. Căci doar mai sînt ele şi alte
societăţi religioase (ca Soc. Sf. Gheorghe, Soc. Femeilor Ortodoxe, etc.). De ce strigă
lumea numai după noi? - Pentru că satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Isus Cel
Răstignit.
Lumea s-ar împăca cu Oastea dacă am scoate din ea pe Isus Cel Răstignit. Lumea s-ar
împăca cu orice alt fel de Oaste, afară de cea vestitoare a lui Isus Cel Răstignit.
Un frate preot scria anul trecut... că Oastea a fost bună la început pînă cînd se ocupa
numai cu propaganda contra beţiei. Dar de cînd le predică oamenilor “neştiutori” despre
naşterea din nou, a devenit “primejdioasă” şi nu mai trebuie sprijinită.
- Avem lipsă de Oaste - spun alţii - numai pentru sectari. Oastea e bună numai acolo
unde sînt sectari (spre a lupta cu ea contra lor)...
- Noi am avut lipsă de Oaste acum cîţiva ani - spunea un înalt demnitar bisericesc din
Bucovina, - pentru că pe atunci bîntuia cu furie sectarismul. Dar acum sectarii au slăbit -
Pag. 296
şi nu mai avem lipsă de ea.

- Oastea e bună, spunea un frate preot, numai pentru a face public cu ea. Ce ne-am face
noi cu cercurile pastorale dacă n-ar fi ostaşii care vin la chemarea noastră grămadă ca
oile?
- Şi alţii iarăşi văd în Oaste o bună “nădejde de cîştig” (1 Tim. 6, 5) pentru că ostaşii
sînt evlavioşi şi ascultători şi cu punga.
T-
Adică vedeţi ce se întîmplă şi aici: Oastea e bună numai ca o ciorovăială cu sectarii...
sau numai pentru a face public cu ea... etc. Dar îndată ce păşeşti în lume cu o Oaste de
renaştere sufletească, cu o Oaste vestitoare a lui Isus Cel Răstignit, Oastea asta nu mai e
bună, e “primejdioasă”.
Eu mă gîndesc la Fap. Ap. cap. 4, 18 cînd apostolilor Petru şi Ioan li s-a poruncit “să
nu mai vorbească şi să nu mai înveţe în nici un chip pe oameni în Numele lui Isus”. Să
vorbească despre orice altceva, numai despre Isus nu. Dar apostolii au răspuns că “noi
trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni” (Fap. Ap. 5, 29).
Precum se vede atacul lui satan era şi pe atunci tot la fel cu cel de azi.
Cu Isus Cel Răstignit Oastea a devenit o putere. Şi tocmai pentru asta este pîndită din
multe părţi, pentru multe scopuri şi interese.
Dar primejdia cea mare de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit încă nu este asta cea care
vine dinafară. O mai mare primejdie este cea care vine dinăuntrul Oastei. E primejdia
“ciocanelor”. E ispita de a ne pomeni una două, că ne lipseşte Isus Cel Răstignit din
adunările noastre.
Se ţin “adunări mari” ale Oastei în care nu se vorbeşte nimic despre Jertfa Crucii. Li se
vorbeşte ostaşilor despre toate - numai despre Isus Cel Răstignit nu. Ostaşii aşteaptă
fulgerări duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc, - şi li se dau alte lucruri care nu hrănesc şi nu
rămîn...
...Sînt înăuntrul Oastei unii care îşi bat capul veşnic după “organizare”, după “şefie”,
după dorul de a “comanda” - în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L
aibă tot mai mult pe Isus Cel Răstignit.
Este însă o primejdie şi mai mare decît aceea de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit
dinăuntrul Oastei, din adunarea Oastei.
Este primejdia de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul nostru, din inima noastră.
Aceasta este primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta
este una singură: să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit din inima noastră, din viaţa
noastră. Pînă cînd Îl avem pe Isus Cel Răstignit înăuntrul nostru, Oastea va înainta
biruitor. Toate atacurile se vor zdrobi de Stînca Golgotei.
Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru fraţii lui: să nu-L piardă fraţii pe Isus Cel
Răstignit. Să nu piardă duhul - şi să rămînă cu “litera”. Stăpînit de grija aceasta strig şi eu
pe fraţii mei: Fraţi ostaşi! Strajă pentru Isus Cel Răstignit! Strajă să nu-L pierdem pe Isus
Cel Răstignit dinăuntrul nostru şi dinăuntrul Oastei! Strajă să nu ne fure satan pe Isus Cel
Răstignit.
Mulţi din copilaşii Oastei, - furaţi de ispita trufiei - s-au ridicat de la picioarele Crucii
şi caută azi “scaune’ de mărire. Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut “dragostea dintîi”.
Fraţii mei, înapoi la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii la picioarele Crucii -

aceasta este Oastea Domnului. Plîngînd la picioarele Crucii - acesta este locul nostru în
Oastea Domnului. Puterea Oastei este Isus Cel Răstignit. Pînă Îl avem pe El între noi,
avem totul. Cînd L-am pierdut pe El, am pierdut totul.
Pag. 297
Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Isus Cel Răstignit ci este
şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba aşa la repezeală ce este Oastea Domnului, eu i-aş
răspunde scurt: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit. Un ostaş
care L-a aflat cu adevărat pe Isus Cel Răstignit. acela se face şi un vestitor al Lui...
Fiecare ostaş să fie, să se facă, un vestitor înflăcărat al lui Isus Cel Răstignit...
T-
Rugăciune:
T-
Isuse Doamne, Preadulcele meu Mîntuitor, Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-ai
scos din lume şi m-ai atras cu putere lîngă Crucea Răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai
făcut din mine un nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta.
Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic m-ai ales să-i chem şi pe alţii la
Tine, la ospăţul mîntuirii, la Crucea Răstignirii Tale.
Îţi mulţumesc că ne-ai întîlnit în Tine, în dragostea Ta, pe atîţia fraţi şi surori din tot
cuprinsul acestei ţări şi de peste hotarele ei. Eu mă rog pentru mine şi mă rog pentru ei să
ne ţii pînă la sfîrşit lîngă Crucea Răstignirii Tale. Să ne legi cu toate legăturile dragostei
de Crucea Răstignirii Tale. Să fim şi să ne facem nişte nebuni pentru Tine. Numai pentru
Tine. Să nu vrem să mai ştim despre nimic altceva decît numai despre Tine Doamne şi
Crucea Răstignirii Tale.
Şi ne dă Isuse Doamne dar şi putere să Te vestim şi altora. Să ducem peste tot locul
vestea cea dulce că Tu ai murit pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace biruit de păcate
să-l chemăm să Te afle pe Tine scăparea şi mîntuirea noastră a tuturor. Ca pe nişte copilaşi
ai Tăi ţine-ne Isuse Doamne sub aripile Crucii Tale pînă în clipa cînd ne vei chema cu
totul în braţele Tale ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin”.
T-
2 - “Moara şi piticul”, - cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului.
Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care a venit pe de-a-ntregul de
la Domnul de Sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab: a pus trîmbiţa în gura
unui umil preot care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care de bună voie s-au
hotărît să intre într-un război duhovnicesc. Creaţia Oastei a fost de la început un
voluntariat cu luptători voluntari în toate părţile ţării.
Şi aceasta trebuie să rămînă Oastea Domnului; un voluntariat duhovnicesc care
lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi biserică.
S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei mişcări caracterul de
voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a o atrage cu totul în ceea ce se cheamă
oficialitate.
Astfel episcopia de la Oradea a făcut un statut “al societăţii cultural-religioase “Oastea
Domnului” din eparhia Oradei. Scopul societăţii, între altele, fiind şi combaterea relelor
prin ‘armele luminii” şi ale culturii.
Faţă de această încercare şi faţă de toate încercările ce se vor mai face în viitor spre a
face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpînul şi Domnul ei, - am scris la 10 ani de
Oaste articolul de mai jos Moara şi piticul, ca un fel de testament inspirat de la Domnul de
Sus, pentru viitorul Oastei.
...La ţară am văzut odată o jucărie de care oamenii rîdeau. Lîngă roata unei mori de
apă, cineva făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mîini umblătoare şi era astfel
aranjat încît se părea că el învîrtea roata morii. Se opintea piticul ca şi cînd el ar purta
moara. Dar lumea rîdea de opintelile lui că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei:
prin aceasta lucra şi piticul.
Pag. 298
Rîdeam şi eu atunci cu lumea. Dar azi văd un adînc înţeles în ceea ce am văzut atunci.
În moara şi piticul de la ţară eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în mişcarea
Oastei Domnului.
În Lucrarea Oastei Domnului eu sînt piticul care în aparenţă învîrt roata morii Oastei
Domnului. Dar moara Oastei nu merge prin opintelile mele, ci ea umblă şi macină prin
revărsarea Duhului Sfînt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că moara
umblă prin opintelile lui - şi tot atît de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea
Domnului, totul este revărsarea Duhului Sfînt.
O, ce minune mare a fost şi cu moara aceasta a Oastei.
Acum 11 ani, de sus de la munte se cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş. Unul care
putea zice cu psalmistul David: - eu sînt vierme nu om, ocara oamenilor (Ps. 21, 6). Şi
într-o bună zi, piticul acesta se apucă şi face o “moară”. Nu era moară aceasta ci mai mult
un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă vreme piticul lîngă “morişca” aceasta
(mai bine de un an Oastea a avut numai cîţiva ostaşi pe toată ţara). Lumea zîmbea de
“pitic” şi de “morişca” lui (în primii ani, Oastea era peste tot un subiect de zeflemea).
Dar într-o bună zi ‘morişca” a început a creşte. Piticul a rămas pitic dar morişca a
crescut. Din morişcă s-a făcut “moară”, iar din stropii de apă care o purtau, s-a făcut un
rîu de apă curgătoare. Şi a început “moara” aceasta să macine bucate de hrană
duhovnicească. Pe an ce trecea, i-a crescut apa şi puterea de a măcina.
“Morişca” de acum 10 ani, azi este o “moară sistematică”, ce macină grîu de hrană
duhovnicească pentru o ţară întreagă.
În decurs de numai cîţiva ani Oastea Domnului a tipărit şi a răspîndit prin ţară peste
cinci sute de mii de cărţi, plus alte zeci de mii de Biblii şi vreo şase milioane de foi
religioase.
Iată ce a putut “măcina” “moara” Oastei, prin darul şi revărsarea Duhului Sfînt.
Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Oastea Domnului este de la începutul
ei, o minune. N-a avut această mişcare nici un om viguros, n-a avut nici fonduri, nici
capital de bani, nici subvenţii... A avut însă “apă pe moară”, - a avut revărsarea Duhului
Sfînt. N-am avut decît harul lui Dumnezeu, - şi destul ne-a fost nouă acest har (2 Cor. 12,
9). Oastea este o mărturie despre cum lucrează şi azi în lume harul lui Dumnezeu folosind
vase umile şi slabe.
10 ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd harul lui Dumnezeu care ne-a însoţit pas de pas.
Văd grăuntele de muştar care a crescut - nu prin cel care l-a sădit, nici prin cel ce l-a udat
- ci prin harul lui Dumnezeu care l-a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).
Ce va fi în viitor, nu este de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a
Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur
gîndindu-mă la ziua de mîine. Oastea Domnului este o mişcare pronunţat duhovnicească.
“Moara” ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfînt. Eu mă tem de ziua cînd “moara”
aceasta vă încăpea pe mîna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni
“îndreptări”, “adaptări”, “organizări”, - care vor lua apa de la moară. Mă tem de
“îndreptări’ care vor îndepărta duhul şi va rămînea ‘litera”.
Eu mă tem de ziua cînd se va retrage apa de pe moară şi “moara” Oastei va fi pusă la

încercare să umble cu “fonduri”, cu “comisii”, cu “comitete”, cu “conferinţe”, etc.
Noi n-am avut nimic decît apă pe moară. Mă tem de ziua cînd Oastea va avea de toate,
dar nu va mai fi apă pe moara ei.
Atunci Oastea şi-a sfîrşit viaţa. Cînd se va retrage apa de pe “moară”... cînd se va
retrage revărsarea Duhului Sfînt, - Oastea îşi va fi pierdut viaţa. Atunci va rămînea şi ea
Pag. 299
numai cu numele aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor
sînt de păgîni.
10 ani de Oaste! De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei mişcări?
La 10 ani de Oaste citesc următorul apel:
Comitetul de direcţie al societăţii culturale religioase Oastea Domnului din eparhia
ortodoxă a Oradei, roagă pe calea aceasta pe toţi intelectualii români ortodocşi, clerici şi
mireni, să binevoiască a se înscrie cu cîte o conferinţă în stil popular, la şezătorile
culturale pe care le organizează asociaţia, duminica după amiază în cursul anului 1932-
1933, pentru membrii săi din Oradea... în conformitate cu statutele Oastei.
Subiectele conferinţelor vor fi luate din Istoria Biblică, Istoria Bisericească, Istoria
Literaturii Române, Istoria Naţională, Geografie, Economie, Morală şi Igienă...
T-
Oradea, la 7 octombrie 1932,
Preşedintele Oastei, Pompiliu Dan
(“Legea Rom.“ nr. 21 - 1932).
T-
Oaste cu conferinţe de geografie!... Oaste cu conferinţe de Igienă! Oaste cu
conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei... şi toate acestea “în conformitate cu
statutele Oastei” - iată sfîrşitul Oastei! Iată o Oaste ce nu mai e Oaste!
Noi nu zicem că aceste conferinţe n-ar fi bune. Departe de noi gîndul acesta. Numai că
Oastea Domnului a fost înfiripată în alt spirit. Ea îşi are rosturile ei pronunţat
duhovniceşti. Înhămată la alte treburi Oastea nu mai e Oaste.
10 ani de Oaste! De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele
vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine din afară ci dinăuntru. Şi cum să tac
cînd marea răspundere pe care o am faţă de această Lucrare îmi porunceşte să strig de pe
“acoperişul caselor”?
Doamne Isuse, trimite Oastei Tale oameni plini de Duhul Sfînt. De 10 ani de Oaste
aceasta este rugăciunea noastră cea mai fierbinte. Doamne Isuse, trimite oştirii Tale
oameni plini de Duhul Sfînt...”
T-
(O. D. nr. 1 din 1 Ianuarie 1933 - “la 10 ani de Oaste” şi “Ce este O. D.” pag. 206-218).
T-
Aşa se apropiau lucrurile atît dintr-o parte cît şi din alta de marea ciocnire care avea să
vină curînd - şi pe care cei ce împingeau lucrurile spre rău nu numai că n-au dorit s-o
ocolească ci chiar au căutat-o.
Încă o dată: nu că poporul nostru sau realităţile noastre n-au fost gata pentru saltul
fericit pe care îl aducea Oastea Domnului, - ci îndrumătorii acestui popor au fost
potrivnici voii înnoitoare a lui Dumnezeu. Ei au uneltit, respingînd cu ştiinţa darul lui
Dumnezeu.
Ei au chinuit şi s-ar putea spune au ucis cu mîinile lor, pe trimesul ceresc care ne
aducea solia aceasta atît de vădit cerească. Şi care avea toate semnele unui trimes atît de
vădit ceresc. - Ei s-au făcut pe veci vinovaţi de două crime în faţa lui Dumnezeu. A
trimesului Său şi a Lucrării Sale.
Dar despre desfăşurarea mai departe a acestor lucruri, ca şi despre a tuturor celorlalte,
vom mai vorbi în cartea a doua a acestei lucrări.
T-
Pag. 300
Cei născuţi din Duhul se cunosc după roadele Duhului. Căci cel născut din cineva
seamănă cu cel care l-a născut.
T-
Sf. Maxim Mărturisitorul.
Noi trebuie să fim pururea înarmaţi căci mare este contra noastră spre pildă războiul
cel purtat de ochi, cel purtat de felurite pofte. Acest război trebuie să-l cucerim.
T-
Omilia Evrei
Pag. 301
Vrăjmaşul îţi întinde mreji
Vrăjmaşul îţi întinde mreji

pe veci în ele să te legi
să cazi din nou în rău să zaci
război cu el să nu mai faci
- şi pacea s-o alegi.
- Tu lupta însă n-o lăsa

căci asta-i datoria ta
cît porţi al Domnului război
un pas să nu te dai napoi
- şi rob nu te lăsa.
De eşti ostaş al lui Isus

şi Crucea Lui pe piept ai pus
pe urma Lui vei birui
naintea ta cît El va fi
- ne-nvinse piedici nu-s.
Nainte-n veci cu-acelaşi zel

să biruieşti e sfîntul Ţel
iubitul Domnului popor
Isus e-n veci Biruitor
- nainte după El!
Cel mai uşor lucru este să te înşeli pe tine însuţi îngîmfîndu-te cu nesupunere şi cu
neascultare,
şi să te socoteşti că eşti bun, nefiind nimic.
T-
Sf. Grigore Teologul.
Pag. 302
De nu primeşti
De nu primeşti nimic străin

în duhul tău şi-n minte
lumina gîndului senin
îţi va luci-n cuvinte.
De nu-ţi pătezi cu nici un rău

a cugetului unde
tot mai adînc lăuntrul tău
sfinţirea-l va pătrunde.
De nu-ţi arunci nepăsător

clipita nici odată
cu rod etern strălucitor
duci viaţa ta-ncărcată.
De nu-ţi laşi fraţii-ndureraţi

să plece sau s-aştepte
mereu mai drept ai să străbaţi
cărările-nţelepte.
De nu-ţi laşi duhul ispitit

să cadă-n neascultare
în chip curat şi liniştit
te-mbraci spre sărbătoare.
De nu te-abaţi din legămînt

ci-l ţii în gînd şi-n faptă
nu ştie minte şi cuvînt
ce slavă te aşteaptă.
Pag. 303
Cap. 23
La zece ani de Oaste
C e greu lucru este totuşi să te apuci să scrii istorie! Trebuie să vezi o mie de lucruri
în acelaşi timp şi să mergi cu toată urzeala acestor o mie de fire în aşa fel încît în pînza
istorisirii să nu laşi goluri şi spărturi pe care să fie nevoie a te întoarce pe urmă să le umpli
şi să le cîrpeşti.
Despre vremea cînd n-ai ce spune, e mai uşor să vorbeşti.
Dar despre vremile cînd se întîmplă fapte neobişnuit de mari şi necrezut de multe în
acelaşi timp, - cum să vorbeşti ca să nu pierzi nimic? Cum să le însemnezi ca nu numai să
nu se uite, dar cei care vin în urmă, să-şi poată da bine seama cît de grele de conţinut au
fost acele zile... Şi cît de strălucit era mesajul lor!
Despre oamenii care nu fac nimic, este uşor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de
cele mai multe ori vieţile cele mai înguste. Şi laudele cele mai mari, fiinţele cele mai mici.
Dar despre oamenii rari, despre vieţile neobişnuite, despre purtătorii unei solii unice
într-o generaţie, într-o epocă, într-o lume, - cum să poţi să spui totul? Cînd orice clipă a
lor este plină de realizări una mai mare ca alta, cînd orice cuvînt al lor este o aşchie de
aur, cînd ei nu merg ca ceilalţi oameni prin iarba cenuşie a nimicurilor, ci păşesc uriaş din
munţi în munţi mai aproape de cer decît de pămînt, - cum să poţi să nu pierzi nimic? Ar
trebui să fii tu însuţi un uriaş ca să poţi urmări pe un astfel de om!
Noi sîntem obişnuiţi cu oameni care cînd sufăr chiar şi numai o durere de cap sau de
un dinte, - umplu lumea cu văicăreli şi nu mai sînt în stare să lucreze chiar nimic!... Atunci
cum să poţi înţelege în de-ajuns şi cum să poţi spune cît de mare trebuie să fi fost puterea
sau credinţa sau răbdarea - aceluia care - în mijlocul celor mai grele suferinţe fizice şi
morale, - a lucrat totuşi cît n-au fost în stare să facă o mie de “uriaşi” sănătoşi?
Noi sîntem obişnuiţi cu oameni care sesizează doar lucrurile care se văd, desprind doar
înţelesuri care izbesc, trăiesc doar într-un prezent mărginit şi se mişcă doar într-un orizont
al lor... Pe aceştia îi poţi cuprinde oricît ar fi ei de sus puşi... Dar cum să poţi cuprinde pe
cei ce văd înăuntrul lucrurilor pînă în substratul lor cel mai profund?
Pag. 304
Cum să urmăreşti pe cei ai căror ochi pătrund pînă în cel mai ascuns adevăr, care trăiesc în
prezentul şi în viitorul întregii lor generaţii şi se mişcă pe orizontul întregului Univers?
Un astfel de om era părintele Trifa. O astfel de istorie este istoria lui. El a trecut prin
faţa ochilor noştri uimiţi ca un fulger ceresc despicînd în două întunericul gros al
păcatului dinainte şi de după el. Pînă să ne dumirim, pînă să ne minunăm de apariţia lui, -
a şi dispărut. I-a rămas în urmă numai umbra luminoasă, în zarea căreia mai bîjbîim
încercînd ca să ne potrivim şi noi paşii pe urmele lui Hristos pe care ni le-a descoperit abia
el - şi de care eram complet străini înainte.
Cu cît privim mai mult chipul acestui mare sfînt al lui Hristos care a trăit într-unul din
veacurile cele mai netrebnice şi în anturajul unora dintre oamenii cei mai înguşti şi mai
mici, - cu atîta făptura lui creşte tot mai uriaşă în faţa noastră. Şi mesajul adus de el, apare
tot mai divin şi mai etern!
O, dacă un astfel de om ar fi apărut într-un popor mai treaz! Şi dacă un astfel de glas s-
ar fi ridicat într-un timp mai prietenos. Şi dacă o astfel de lumină ar fi apărut într-un
orizont mai larg... Cu cît mai mulţi oameni s-ar fi împărtăşit din harul Dumnezeiesc venit
prin el! Cu cît mai limpede şi mai binevoitor ar fi fost înţeles mesajul său! Şi cu cît mai
binefăcătoare s-ar întinde peste viitorime lumina mîntuitoare şi apropiată care ni se
adusese prin el!
De aceea condeiul meu atît de nepriceput şi de nepregătit cere din nou şi din nou
iertare pentru toate greşelile şi scăpările lui. Deşi am trăit o vreme în această lumină, ochii
mei erau atît de puţin pregătiţi s-o vadă încît atunci cînd erau în faţa lor n-au putut desluşi
din ea aproape nimic.
Era printre noi... Lucram cu el, mergeam cu el, vorbeam cu el - şi totuşi părea atît de
ireal încît după ce nu l-am mai văzut, aproape că ne îndoiam pînă şi de mărturia simţurilor
noastre cu care ne atinsesem de lumina încă nedesluşită a existenţei lui!
O, cît de cutremurător de mult s-a asemănat istoria şi fiinţa omului acestuia, cu istoria
şi cu Fiinţa pămîntească a Mîntuitorului său Isus despre care a vorbit atît de fascinant - şi
cu care s-a identificat atît de total şi în viaţa şi în moartea lui!
T-
Popasul scurt de 10 ani într-o astfel de istorie a cărei întindere în viitor nimeni n-o
poate întrevedea, - nu poate însemna cine ştie ce mare lucru. Dar într-o viaţă al cărei capăt
era atît de uşor de întrevăzut şi într-o lume atît de neobişnuită cu aşa ceva, - însemna
foarte mult. Însemna mult, mai ales pentru că erau primii zece ani. Primii şi cei mai din
greu răzbiţi.
Lupta cu durerile naşterii. Apoi lupta cu inerţia sufletelor. Apoi lupta cu împotrivirile
diavolului. Apoi lupta cu ţepuşul cumplit al suferinţelor fizice, - toate acestea erau atît de
mari încît nu fiecare an ci fiecare clipă chiar, - era o răscruce şi o întrebare de viaţă sau de
moarte.
Iată de ce la acest prim jubileu din viaţa Oastei şi a începătorului ei ne vom apleca
ceva mai adînc şi mai mult asupra semnificaţiei acestora. Şi fiind primul “Eben-Ezer” -
primul stîlp de aducere aminte, - prima piatră mai mare aşezată pe drumul Oastei spre
Canaanul ceresc, ne vom aşeza şi noi lîngă ea şi descoperindu-ne frunţile şi inima, ne vom
opri cu luare aminte şi rugăciune împreună cu părintele Iosif şi cu cei de atunci, la acest
hotar.
T-
Fraţii mei şi surorile mele - de astăzi, de mîine şi de totdeauna - eu vă rog să ne oprim
o clipă cu toţii şi să ne ascultaţi acum ce vreau să vă spun şi eu de la Domnul, despre
drumul acesta pe care îl facem şi pe care primii paşi ai noştri i-am făcut împreună cu
Pag. 305
ultimii ai lor, ai înaintaşilor noştri minunaţi...

Noi nu sîntem începătorii acestei Lucrări, - noi sîntem continuatorii ei.
Noi nu am croit acest drum; - el era croit cînd noi am venit la el.
Noi nu am fixat felul cum trebuie să umble, să lupte, să înveţe şi să creadă mulţimea
de suflete care erau rînduite să-şi afle mîntuirea lor şi să-L mărturisească pe Hristos
Domnul - în această Lucrare cu acest nume frumos. - Acest fel l-a fixat Duhul Domnului
care i-a grăit numai lui întîi.
Nu noi am dus greul luptelor începutului!
Nu noi i-am primit fulgerul din cer al Duhului Sfînt!
Nu noi, nici unul din noi n-am primit însărcinarea începutului - ci el a primit scînteia
din cer, el, acela despre care şi timpul şi faptele mărturisesc cutremurător că era un trimes
Dumnezeiesc!
El le-a primit. Şi prin el ni s-au dat şi nouă apoi toate acestea. El a fost acela care,
ştiind de unde a venit şi Cine este Acela care l-a chemat şi l-a trimes zicîndu-i: “Du-te şi
spune!” - a venit şi ne-a spus!...
Întîi l-au ascultat alţii, părinţii şi fraţii noştri... Şi ce minunată a fost ascultarea lor! Ei
au venit cu dragă inimă în jurul trimesului ceresc. Ei au fost martorii patimilor şi ai
bucuriilor din primii ani. Ei au trăit zguduitor toate luptele şi jertfele primilor paşi. Au pus
umărul la primele sarcini. Au sîngerat pentru primele izbînzi. Au cîntat pentru primele
bucurii.
Dintre ei s-au ales marii viteji care l-au ajutat, care l-au mîngîiat, care şi-au adus cu tot
sufletul şi fiinţa lor sudoarea, lacrimile şi sîngele la aceste biruinţe.
Ce limpede vedeau ei Ţinta! - Şi ce frumos, ce uniţi şi ce statornici păşeau ei spre Ea!
În cele de pînă aici ne-am străduit să dăm o imagine cît mai clară asupra acestui lucru.
Pentru ca cei de azi să aibă la ce privi. Şi să încerce a-şi regăsi în conştiinţa lor înşişi
starea în care sînt, faţă de cei de atunci.
T-
De atunci pînă astăzi s-au scurs patruzeci de ani... O perioadă cît o viaţă şi cît un drum
prin pustiu...
Noi cei care am pornit pe drumul lor sau pe urmele lor... Noi cei care ne-am ataşat pe
parcurs la această ceată călătoare spre Cer... Noi cei care de bunăvoie am luat acest nume,
am îmbrăcat această uniformă şi am pus legămîntul de supunere şi credinţă faţă de
Dumnezeu pe acest steag şi pe aceste rînduieli ale acestei Sfinte Oştiri - noi toţi, să luăm
aminte acum, cu tot sufletul şi cu toată teama, la ceea ce vedem şi auzim la acest popas de
10 ani...
Sîntem noi oare acum nişte urmaşi, nişte continuatori vrednici care ne regăsim
conştiincioşi pe drumul lor, - sau sîntem nişte fii nevrednici care am părăsit acest drum şi
luptăm să-i abatem pe alte căi şi pe alţi fraţi ai noştri care încă mai sînt pe el?
De la popasul celor cincizeci de ani de acum - să privim înapoi spre popasul primilor
10 ani. Şi în lumina lui, să ne vedem starea noastră de azi. Şi în cutremurul lui să luăm
hotărîrile care ni se impun...
T-
Vom reda, pe cît se poate, momentul jubiliarului de atunci.
Despre el ni s-au păstrat cîteva dovezi luminoase în foaia Oastea Domnului nr. 1 din 1
Ianuarie 1933 - număr festiv, la aniversarea de 10 ani.
Le spicuim la rînd. Citiţi-le pe îndelete şi luaţi bine aminte la ele ca să vedeţi fiecare
unde sînteţi acum faţă de atunci. La urmă, îmi voi spune şi eu mărturia mea şi cuvîntul
meu!...
Pag. 306
T-
Să-l ascultăm acum numai pe trimesul lui Dumnezeu cel care a primit solia Oastei
direct din Mîinile lui Dumnezeu. Ce spune el despre aceasta după trecerea celor 10 ani?
T-
“La 10 ani de Oaste: - o rugăciune.
T-
Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor! Un suflet umil şi păcătos se apleacă în faţa Crucii
Tale... un vas mic şi slab pe care l-ai folosit într-o Lucrare atît de mare.
Sînt 10 ani, Isuse Doamne, de cînd foloseşti acest vas netrebnic. Ce aş putea spune la
acest hotar decît să mă aplec plîngînd la picioarele Crucii Tale. Ce-aş putea spune decît să-
mi plîng cu lacrimi păcatele mele şi nevrednicia mea. Ce-aş putea face decît să mă rog cu
lacrimi fierbinţi, pentru păcatele mele să nu părăseşti Lucrarea Ta.
Plîngînd mă aplec în faţa Crucii Tale şi cu lacrimi fierbinţi Îţi mulţumesc că m-ai
ajutat să Te aflu pe Tine. Tot ce s-a făcut în aceşti 10 ani, aceasta este: că m-ai ajutat să Te
aflu pe Tine... m-ai învrednicit să gust din dragostea şi viaţa Crucii Tale şi m-ai trimes prin
lume să chem şi pe alţii la “ospăţul” acesta.
La 10 ani de Oaste, toţi ostaşii Tăi din ţara aceasta stăm strînşi în jurul Crucii Tale.
Stăm aplecaţi la picioarele Crucii Tale în rugăciune de mulţumire că nu ne-ai lăsat să
intrăm în pămînt mai înainte de a Te afla şi a Te cunoaşte cu adevărat pe Tine, Mîntuitorul
nostru. Ne aplecăm la picioarele Crucii Tale cu rugăciunea fierbinte şi stăruitoare să ne ţii
pînă la sfîrşit în acest loc sfînt... să picure peste noi neîncetat Sîngele Iertării... ca să
murim cu totul faţă de lume şi să trăim cu totul numai pentru Tine.
Ne aplecăm în faţa Crucii cu rugăciune de mulţumire pentru toate cîte ne-a făcut nouă
Domnul.
“Aşa să zicem toţi cei răscumpăraţi de Domnul... cei pe care ne-a adunat de la răsărit
şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Prin pustie fără apă rătăceam, flămînzi şi
setoşi eram... sufletul nostru lîncezea şi nu găseam nici o cetate unde să putem locui...
Sufletul nostru se dezgustase de orice hrană, şi eram lîngă porţile morţii... Atunci în
strîmtorarea noastră strigarăm către Domnul şi El a auzit strigarea noastră şi ne conduse pe
calea dreaptă ca să ajungem la cetate de locuit... Scosu-ne-a din întuneric şi din umbra
morţii şi rupt-a lanţurile noastre... El a prefăcut pustiul nostru în iaz şi pămîntul uscat în
izvoare de apă... Să mulţumim Domnului pentru bunătatea Lui, pentru minunile ce le-a
făcut cu noi” (Ps. 107).
Îţi mulţumim, Preabunule Doamne, pentru toate cîte ne-ai făcut nouă, păcătoşilor. Noi
în lume eram şi Tu din lume ne-ai scos. Morţi eram şi prin Jertfa Ta cea Sfîntă ne-ai înviat.
Pierduţi eram şi ne-ai aflat. “Muţi” eram şi azi grăim. “Orbi” eram şi azi vedem. “Ologi”
eram şi azi umblăm. “Surzi” eram şi azi auzim. : Slăbănogi” eram şi azi facem “armată” în
Oastea Ta.
Îţi mulţumim Preascumpul nostru Mîntuitor, că prin noi, nevrednicii şi păcătoşii, se
arată în lume puterea Evangheliei Tale şi minunile pe care le face şi azi credinţa în Fiul lui
Dumnezeu. Fă din noi Isuse Doamne nişte nebuni pentru Tine. Fă-ne nişte mărturisitori ai
Tăi şi ajută-ne să Te vestim şi altora prin vorbele noastre, prin faptele noastre, prin
purtările noastre, prin toată viaţa noastră.
Îţi mulţumim Isuse Doamne că prin noi, nişte vase slabe şi netrebnice, ai pornit în
lume războiul cel sfînt. În mîna noastră cea slabă ai pus steag, în gura noastră cea
păcătoasă ai pus trîmbiţă şi mijlocul nostru cel şubred cu sabia l-ai încins, învrednicindu-
ne să luptăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
A Ta este Doamne Oştirea aceasta - du-ne la biruinţă. Tu eşti Regele nostru şi noi
Pag. 307
sîntem ostaşii Tăi. Ai Tăi sîntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă
Tu Doamne să simţim clipă de clipă Prezenţa Ta în fronturile cele dinăuntrul nostru şi în
cele dinafară de noi.
Isuse Doamne, sîntem în drum spre Canaan... prin pustie... prin “ţara luptelor”. Dă-ne
neîncetat “apă din stîncă”, “mană din cer” şi biruinţă asupra lui “Amalec” (firea cea
veche). Condu-ne cu “stîlp de foc” şi “nor luminos” ca să păşim înainte cîntînd, luptînd şi
biruind - pînă vom trece Iordanul şi vom intra în “Canaanul” ce ni l-ai pregătit ca să trăim
cu Tine în vecii vecilor. Amin.
Duhule Sfinte, de viaţă Făcătorule! Tu ne-ai strîns de prin văile acestei lumi într-o
“Oaste foarte mare”. Din nişte “oase goale” Tu ai făcut nişte fiinţe vii. (Ezechiel 37). Din
suflarea Ta, prea binecuvîntat Vînt Ceresc, a ieşit Oastea aceasta. Din suflarea Ta trăieşte
şi prin suflarea Ta biruieşte.
Duhule Sfinte! Suflă din cele patru vînturi peste noi că să fim cu adevărat o Oaste de
biruitori!”
T-
“La 10 ani de Oaste” - o mărturisire.
“Căci n-am avut de gînd să ştiu între voi altceva,
decît pe Isus Cel Răstignit” (1 Cor. 2, 2).
T-
Multe ar fi de spus la împlinirea celor 10 ani de Oaste. Fără îndoială, binefacerile
acestei binecuvîntate mişcări sînt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea
L-a făcut şi Îl face cunoscut pe Isus Cel Răstignit. Oastea L-a adîncit în sufletul poporului
nostru pe Isus Cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfîntă. Toate roadele Oastei răsar din acest
izvor. Şi toate roadele de viitor ale Oastei vor răsări din adîncirea acestui izvor.
Isus Cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în cei 10 ani de Oaste şi acesta e
programul Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata şi l-am luat gata de la
Dumnezeiescul apostol Pavel.
Nimenea dintre muritorii pămîntului nu L-a înţeles şi nu L-a adîncit atît de mult pe
Isus Cel Răstignit ca apostolul Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atîta putere ca el. L-a
vestit în prigoane, în strîmtorări, în bătăi; L-a vestit din temniţă, legat în lanţuri (Filip. 1,
7).
Şi nimeni dintre muritorii pămîntului nu L-a apărat pe Isus Cel Răstignit cu atîta
îndărătnicie şi vitejie ca ap. Pavel. De cînd e pămîntul acesta şi pînă va fi - n-a avut
Golgota un paznic atît de vigilent şi atît de viteaz ca ap. Pavel.
De cîte ori era vorba de “tăierea împrejur”, de “carne”, de “litera legii”, ap. Pavel era
de o îndărătnicie extraordinară. Îl înfruntă pe ap. Chifa, pune sub anatemă pe cei ce
predică o altă Evanghelie (pe cea cu “litera legii”)... nu cruţă nimic şi pe nimeni (Gal. 1,
8).
Se dădea pe atunci o aprigă luptă între “lege” şi “har”, între “literă” şi “duh”, între
Vechiul şi Noul Testament. În această luptă, ap. Pavel îi apără pe cei “născuţi din nou”. Îşi
apără pe “copilaşii lui” pe care îi născuse din nou (Gal. 4, 19). Îi apără faţă de primejdia
cu “tăierea împrejur”. cu “litera legii”, cu “întoarcerea la acele învăţături începătoare,
slabe şi sărăcăcioase” (Gal. 4, 9-10).
Această luptă se dă şi azi. Căci ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru:
să-L scoată pe Isus Cel Răstignit din viaţa creştinilor şi din frămîntările mîntuirii noastre.
El umblă neîncetat să fure “mierea” şi să lase “fagurii”; să fure “duhul” şi să lase “litera”;
să fure “miezul” şi să lase “găocile”.
Pag. 308
În şcoala ap. Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndărătnic vestitor şi apărător al lui Isus
Cel Răstignit şi pînă voi pleca din această lume nu vreau să ştiu despre altceva decît să-L
vestesc pe Isus Cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfîntă.
Puterea Oastei este Isus Cel Răstignit. Pînă Îl avem pe El între noi şi în noi - avem
totul. Cînd L-am pierdut pe El - am pierdut totul.
Toate silinţele noastre să fie strînse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Isus Cel
Răstignit. Să nu pierdem “miezul” ca să rămînem cu “găocile”; să nu pierdem “duhul” ca
să rămînem cu “litera”.
Sînt 10 ani de Oaste. Sînt zece ani de cînd mă topesc în această Lucrare. Ştie Bunul
Dumnezeu. Poate nu e departe vremea cînd Domnul mă va chema “acasă”. Dacă e vorba să
las vreun cuvînt pentru Oaste şi fraţii ostaşi... dacă e vorba să las vreun “testament” pentru
Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela este cel de la 1 Cor. 2, 2: “Căci n-am avut de gînd să ştiu
între voi altceva decît pe Isus Cel Răstignit”.
T-
“Jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe”.
T-
Odată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi
suferinţe. Sînt 30 de ani de cînd am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii,
prin nesfîrşite încercări, frămîntări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că “nimica bun nu
este în carnea mea” (Rom. 7, 18) - apoi acela sînt eu...
...30 de ani de boli şi suferinţe! Mă uit îndărăt peste viaţa mea şi văd acest jubileu frînt
în două. În mai bine din jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un “blestem”,
o “soartă vitregă” de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că “diavolul” era un
înger şi “blestemul”o binecuvîntare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvîntare de care Domnul m-a
învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele
Lui. Prin suferinţă “trăiesc”, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea
vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce place în cărţile Oastei, apoi acel ceva
Duhul Sfînt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost “mierea” care a uns cărţile
Oastei...
...O, sfîntă suferinţă, însoţeşte-mă pînă la marginea mormîntului. Ţine-mă neîncetat
“mai lîngă Domnul meu” pînă în clipa cînd mă voi preda cu totul şi pentru totdeauna în
braţele Lui”.
T-
“De ce ne urăşte “Saul”?
T-
O viaţă întreagă l-a urît Saul pe David şi l-a prigonit. De ce?
Ne spune Biblia! Pentru că după înfrîngerea lui Goliat, la reîntoarcere, lui David i s-a
făcut o manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute “şi cîntau
femeile” şi ziceau:
Bătut-a Saul cu miile
şi David cu zecile de mii.
T-
“Şi s-a mîniat Saul foarte - spune Biblia - şi n-a plăcut în ochii lui cuvîntul acesta... şi
s-a uitat rău Saul la David din ziua aceea” (1 Samuel 18, 7-8).
Despre Saul ne spune Biblia că era muncit de un “duh rău”. Îl chinuia “duhul cel rău”
şi drăcesc al zavistiei şi invidiei. O viaţă întreagă l-a chinuit pe Saul acest duh rău şi
aproape o viaţă întreagă a suferit David atacurile acestui duh...
Pag. 309
Oastea Domnului este şi ea un mic David care a dat cu “praştia” o puternică izbitură
diavolului “Goliat”. Dar “duhul cel rău” al zavistiei nu se poate bucura de acest lucru.
Oriunde se ridică şi azi cîte un “viteaz” al Domnului şi se măsoară cu “Goliat” - acolo
îndată răsuflă şi azi “duhul cel rău” al zavistiei. De 10 ani e prigonită mereu şi Oastea de
acest “duh rău”. Ba că sîntem farisei, ba că nu trebuie să purtăm numele de ostaşi, ba că
nu trebuie să cîntăm. Sînt şi azi “Sauli” care nu pot suferi cîntecele de bucurie şi biruinţă a
celor ce se măsoară cu Goliat.
Pe cei munciţi de acest “duh rău” al zavistiei, să-i domolim cu cîntecele iubirii noastre,
aşa cum David îl domolea pe Saul cu cîntecele harfei sale (1 Samuel 16, 23).
Iubiţilor fraţi ostaşi! Sunaţi din harfa sufletului vostru cîntecul cel dulce al dragostei
creştine. Faceţi să se audă pe tot locul cîntecul cel dulce al dragostei noastre. Cu vraja
acestui cîntec veţi putea domoli ura celor mai mulţi “Sauli”.
T-
“Pînă aici ne-a ajutat nouă Domnul”.
(1 Samuel 7, 12).
T-
Iată, un loc din Biblie foarte potrivit la plinirea celor 10 ani de Oaste.
În luptele contra filistenilor pentru cucerirea completă a Canaanului, israelienii
ajunseseră pînă la Bethor, unde i-au bătut pe filisteni.
“Şi a luat Samuel o piatră - spune Biblia - a pus-o între Miţpa şi Şen, şi i-a pus numele
“Eben-Ezer”, adică piatră de ajutor, zicînd: pînă aici ne-a ajutat nouă Domnul” (1 Samuel
7, 12).
Pînă aici ne-a ajutat şi nouă Domnul în cei 10 ani de Oaste. În lupta pentru Împărăţia
lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletelor noastre - pînă aici am ajuns.
Lîngă o “piatră de ajutor” poposim şi noi - iar “piatra (stînca) noastră este Hristos” (1
Cor. 10, 4). “Domnul este Stînca noastră, cetatea noastră, izbăvirea noastră, biruinţa
noastră” (2 Sam. 22, 2).
În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu, multe izbelişti am avut. Şi vom mai avea, căci
nu este oaste fără război şi nici biruinţă fără luptă. Noi însă vom păşi cu bărbăţie înainte.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Să luptăm înainte cu vitejie căci cu noi este Dumnezeu. Orice
împotriviri s-ar ridica împotriva noastră, să luptăm înainte căci cu noi este Dumnezeu.
Oastea Domnului luptă cu îndîrjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume - şi ea trebuie
să învingă.
În fruntea noastră stă Isus Biruitorul. Şi dacă El este cu noi - cine poate fi contra
noastră?
T-
Isus Regele Cel Mare
Şi-a pus Oastea în mişcare.
T-
Dacă Oastea e a Lui şi El “a pus-o în mişcare” - cine poate sta contra noastră?
La plinirea celor 10 ani de Oaste, să ne închinăm steagurile şi sufletele în faţa Marelui
nostru Rege şi Împărat.
În faţa Ta cădem şi Ţie Doamne ne rugăm. Rămîi neîncetat cu noi şi în noi. A Ta este
oştirea aceasta - du-ne la biruinţă! Ai Tăi sîntem, nu ne părăsi căci fără de Tine nu putem
face nimic. Fă Tu Doamne ca să Te simţim clipă de clipă în fronturile noastre şi să auzim
mereu prea dulcile Tale cuvinte: “Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!... Îndrăzniţi! Nu vă
temeţi, căci iată Eu cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacurilor!” (Matei 28, 20).
Fii cu noi Preabunule Doamne pînă în clipa cînd lupta noastră se va sfîrşi... pînă în
Pag. 310
clipa cînd vom trece prin apele Iordanului (apele morţii) şi vom intra în Canaanul cel
ceresc ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.”
T-
“Moara şi piticul, - sau rostul meu în Oastea Domnului”.
T-
(...Acest tîlc minunat l-am redat pe larg în altă parte. Dar el îşi are locul său cel mai
potrivit aici, fiindcă el cu acest prilej a fost scris. Cei care l-aţi citit acolo, mai recitiţi-l
încă o dată şi aici. Spre a înţelege cu totul limpede întîmplările care se vor petrece abia
peste doi ani. Întîmplări, a căror profeţie se cuprindea atît de cutremurător în cele descrise
aici. Imaginile care însoţeau textul, sînt pline de pătrundere şi de limpezime. Atîta putere
de revărsare a Duhului Sfînt era peste acest apostol şi rob al lui Hristos).
T-
“Un mic David în luptă cu Goliat”.
Oastea Domnului în luptă cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti din vremile
noastre.
Un mic David s-a măsurat odinioară cu uriaşul Goliat - şi l-a răpus.
Un mic David - o mică Oaste - s-a ridicat acum 10 ani şi a păşit la lupta cu Goliatul cel
uriaş al stricăciunilor sufleteşti de azi. E adevărat că nu l-a putut răpune, dar i-a tras şi îi
trage crîncene lovituri.
Taina biruinţei lui David nu era puterea lui. N-avea decît o praştie şi o traistă cu
pietre... “Şi a zis David filisteanului: tu vii împotriva mea cu sabie şi suliţă, iar eu vin
împotriva ta în Numele Domnului... El te va da în mîinile mele şi tot poporul va şti că
biruinţa este a Lui” (1 Samuel 17, 45-47).
Aici este cheia biruinţei lui David. El se lupta în “Numele Domnului”. “Duhul
Domnului se pogora peste el şi biruia” (1 Samuel 16, 33). Iar biruinţa aceasta nu era a lui,
ci era a Domnului.
Aceasta este şi taina biruinţei noastre, iubiţi fraţi ostaşi. Să avem “traista” plină cu
pietrele credinţei. Să slobozim praştia în Numele Domnului. Să luptăm în Numele
Domnului. Să cerem şi să aşteptăm darul şi puterea Duhului Sfînt. Şi pe urmă, să spunem
la toţi că biruinţa nu este a noastră, ci a Domnului.
Goliat îşi bătea joc de israelieni strigînd: ocară arunc astăzi asupra oştirii lui Israel...
ocară vouă israelienilor... daţi-mi un om care să se lupte cu mine (1 Samuel 17, 10).
Aşa îşi bătea joc şi Goliatul diavol de creştinii de azi: ocară vouă creştinilor... îmi bat
joc de voi şi de numele vostru... cine-i viteaz să păşească în luptă cu mine...
Şi a păşit un mic David - Oastea - şi i-a tras lui Goliat cîteva zdravene lovituri. Şi cu
ajutorul Domnului îi va mai trage.
Un mic “David” eşti şi tu scumpul meu frate ostaş în lupta contra păcatelor şi
răutăţilor. Nu te speria de “Goliat”, ci izbeşte-l în Numele Domnului”.
T-
“Care este lupta şi biruinţa noastră şi a tuturor creştinilor vii şi luptători’...
T-
10 ani de Oaste! Ce de locuri sînt prin Biblie de unde putem scoate învăţătură pentru
războiul nostru cel sfînt! Prin foile noastre am amintit multe. Iată încă unul de la 2 Cronici
cap. 20.
E vorba acolo de lupta şi biruinţa lui Iosafat. Un vrăjmaş puternic se ridicase contra
Ierusalimului. “În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa către Domnul şi s-a rugat cu
Pag. 311
întregul popor. Iar Dumnezeu - prin prorocul Ezechiel - le-a răspuns: nu vă temeţi şi nu vă
înspăimîntaţi căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu va lupta pentru voi”.
Vrăjmaşii au fost biruiţi şi Iosafat cu luptătorii “s-au întors veseli la Ierusalim căci
Domnul îi umpluse de bucurie şi au intrat în Ierusalim în sunete de alăute, de harfe şi
trîmbiţe”.
Ce istorie plină de învăţătură şi pentru războiul nostru. Oastea lui Iosafat a biruit, dar
nu prin puterea ei, ci prin puterea Domnului, care “S-a luptat pentru ei”.
În 3 locuri din Biblie se spune că Dumnezeu S-a luptat în locul poporului Său:
Eşire 14, 13-14;
Deuteronom 1, 26-30 şi
2 Cronici 20, 15.
O contrazicere s-ar părea aici: de-o parte, Cuvîntul lui Dumnezeu zice: “staţi liniştiţi!
Dumnezeu Se va lupta pentru voi” (Eşire 14, 14. Iar de altă parte, Biblia e plină de
chemări şi îndemnuri la luptă.
Lucrurile stau aşa: Pentru mîntuirea noastră se dau două feluri de lupte. Întîi, e lupta
pe care o dă Dumnezeu. E lupta cea mare pe care a purtat-o Isus Mîntuitorul cu vrăjmaşul
diavol. E lupta ce s-a gătat cu biruinţa de pe Golgota. În lupta aceasta noi nu luăm parte. E
o luptă a lui Dumnezeu pentru noi. Participarea noastră la lupta aceasta e numai atît: să
primim biruinţa ce ne-a cîştigat-o Domnul. Aceasta a fost şi ‘lupta” lui Iosafat.
Fraţi ostaşi! Să nu uităm nici o clipă: lupta noastră este întîi şi întîi, lupta lui
Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să avem clipă de clipă conştiinţa că Dumnezeu luptă
pentru noi... că El este lupta noastră... că El stă în fruntea noastră... că El este biruinţa
noastră.
După asta vine apoi lupta noastră, partea noastră de luptă. Ştiţi care este aceasta? Este
lupta ce se dă în noi înşine; este lupta ce se dă între omul nostru cel vechi şi cel nou.
Aceasta este lupta pe care trebuie să o poarte orice creştin născut din nou. În drum spre
Canaan, Dumnezeu le-a zis israelienilor numai pînă la un loc: “Mă voi lupta pentru voi,
staţi liniştiţi!” - dar după ce au gustat din apă şi din mană i-a trimis la luptă contra lui
Amalec (Eşire 17, 8-9).
Din clipa în care te-ai hotărît la o viaţă nouă; din clipa în care te-ai hotărît să ieşi din
lume; din clipa în care ai gustat din pîinea şi apa naşterii din nou - ai intrat în război cu
“Amalec”, cu firea cea veche şi în acest război vei sta pînă la sfîrşitul vieţii. Oamenii cei
lumeşti n-au acest război. Ei petrec “liniştiţi” în păcate.
Să luăm aminte! Toată lupta noastră se reduce la lupta cu “omul cel vechi”. Toate
atacurile externe ne vin prin “omul nostru cel vechi”. Căci trebuie să ştim că omul nostru
cel vechi are o mulţime de prieteni care îl ajută. Aliatul şi prietenul lui cel mai bun e
diavolul. Prin “omul nostru cel vechi” ne vin atacurile vrăjmaşului diavol. Vin apoi ceilalţi
prieteni, oamenii “cei lumeşti” din lume, care aşijderea îl ajută pe “omul cel lumesc” din
noi.
Aici se dă lupta cea mare. Aici cade sau biruie creştinul. Aici cade sau biruie ostaşul
Domnului. Cade sau biruie după cum “s-a răstignit împreună cu Hristos” sau ba... “a murit
faţă de lume” sau ba.
La 10 ani de Oaste să nu uităm iubiţii mei fraţi: cu această luptă vom birui şi vom intra
“plini de veselie” în Ierusalimul cel ceresc unde ne aşteaptă Scumpul nostru Mîntuitor ca
să trăim cu El în vecii vecilor. Amin.”
T-
La acest jubileu, la această sărbătoare cînd în Cartea Oastei se umpluseră atîtea pagini
cu nume multe şi mari, se cuvenea o întoarcere de privire înapoi, la cea dintîi filă, la cele
Pag. 312
dintîi pagini.
În mijlocul bucuriei ca şi în mijlocul durerii, totdeauna ai o mare mîngîiere cînd îţi
revezi prietenii tinereţii tale. Fie că vin ei la tine, fie că mergi tu la ei, întîlnirea cu
prietenii copilăriei şi tinereţii tale, cu tovarăşii primelor tale lupte, cu soţii primelor tale
încercări - este un prilej de unice şi duioase bucurii.
Gîndindu-se la toate greutăţile începutului, la tot avîntul şi speranţele de atunci,
părintele îşi aducea acum aminte şi de bucuriile simţite la primele intrări în Oaste.
După publicarea în foaia de Anul Nou 1923 a “Chemării” şi a “Hotărîrii” de intrare în
Oastea Domnului - cu cîtă înfrigurare se aşteptase el să vadă ce răsunet a trezit în ţară
chemarea lui... Ce lupte între nădejde şi între deznădejde s-au dat atunci în sufletul său...
Iar cînd a venit primul chemat... cînd a sosit prima hotărîre... cînd i s-a născut primul
“copil”, - ce fior fericit i-a venit în inimă, ce strigăt fericit i-a izbucnit din lacrimi...
Acum dragostea lui îi caută cu duioşie pe “primii născuţi” duhovniceşti... Unii din ei
au crescut mari în roade sfinte şi tari în umblarea cu Domnul. Dar sînt unii care n-au mai
dat nici un semn de viaţă de atunci.
Iosif cel iubitor se duce să-şi caute fraţii săi, tovarăşii săi, copiii săi duhovniceşti din
primul an, ca să vadă dacă mai trăiesc sau nu.
Iată amintirea, căutarea şi chemarea lui către ei la sărbătoarea celor 10 ani trecuţi:
T-
“Veteranii Oastei”.
Cei care împlinesc anul acesta 10 ani de Oaste. - Un apel către cei ce sînt în viaţă şi în
luptă.
T-
Începutul Oastei este foarte modest. Publicasem Apelul de luptă în numărul de Anul
Nou 1923 şi pînă la jumătatea anului abia se înştiinţaseră vreo 10 luptători. În prima
adunare generală a Oastei ţinută în praznicul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel din anul 1923
abia am fost 10 inşi, cu oratori şi ascultători cu tot. Abia spre sfîrşitul anului, au început a
spori înscrierile. Dăm mai jos numele acestor “veterani”:
Ioan Buzaş, Jucul Român - jud. Teremia Mare; e cel dintîi care şi-a cerut înscrierea în
Oaste, - publicat în nr. 5 din foaia Lumina Satelor 1923.
Gheorghe Greavu, cantor, Lisa, jud. Făgăraş, e al doilea, publicat cu o frumoasă
scrisoare în nr. 7 din Lumina Satelor 1923.
Augustin Toma din Vecerd, jud. Teremia Mare, scapă prin Oaste de patima beţiei şi îşi
recîştigă moşia pierdută cu băuturile. Scrie minunata poezie O, ce dulce-I Domnul Sfînt.
Urmează apoi Zaharie Ieronim din Crihalma, Achim Boholţ din Seleuşul Mare, Jacob
Simion, sergent jandarmi, Oarda de Jos, Flore Alexa, epitrop, Cermei, jud. Arad.
Aceştia erau înscrişi pînă la jumătatea anului 1923, cînd s-a ţinut adunarea Oastei (mai
erau cîţiva care însă n-au mai dat nici un semn de viaţă; au dezertat).
Au mai venit apoi: Vasile Secheli, din Gîrbou - Cluj cu încă 9 luptători; jandarm
sergent Marcu Ioan din Timişul Săsesc, jud. Teremia mare; Petre Raica, din Cetea, cantor;
Hanta Ioan din Booz, Hunedoara; Pavel Pupu, Cacova; Gh. Andreica, Mîndruloc, jud.
Arad; Iulius Igna, preaiubitul nostru luptător din Cîmpuri-Surduc cu încă doi fraţi; Simion
Iacob şi Gh. Pumnea din Dăişoara; Petru Pascu din Şeulia; Ilie Crişovan din Chelmac jud.
Timiş; Ioan Brazovanu din Margini; Nicolae Urs din Poşaga de Jos, jud. Turda; Simion
Paul, din Aiud şi încă cîţiva.
Un lucru însă am avea lipsă să-l ştim: cîţi dintre cei înscrişi în Oaste acum 10 ani, în
anul 1923, sînt în viaţă şi cîţi sînt în fronturile Oastei.
Pentru toţi aceştia vrem să tipărim un fel de “diplomă” ca unora ce au 10 ani de luptă
Pag. 313
pentru Domnul.
Spre acest scop îi rugăm să scrie printr-o carte poştală.
Preaiubiţii mei fraţi veterani care împlinim 10 ani de Oaste! Să mulţumim Domnului
pentru darul şi cinstea de care ne-a învrednicit şi să luptăm mai departe cu credinţă şi
stăruinţă pînă la sfîrşit.
Domnul să fie cu noi şi cu toţi cei care au venit după noi şi au intrat în războiul cel
sfînt!
T-
Bucurîndu-te de prieteni însă, nu trebuie să uiţi de vrăjmaşi... Şi slăvind pe Dumnezeu
pentru izbînzi, nu trebuie a uita de primejdii.
Nici chiar pe vrăjmaşul cel mai mic nu trebuie să-l dispreţuieşti. Nici chiar de ispita şi
primejdia cea mai mică nu trebuie să nu-ţi pese. Pe nebăgate de seamă, ispita creşte şi
primejdia devine mare. De cele mai multe ori, “vulpile mici” au făcut cele mai mari
stricăciuni viei noastre scumpe.
Pentru a trezi şi mai mult vegherea asupra primejdiei care venea, solul Domnului
înştiinţează, pentru cei care au urechi de auzit:
T-
“O istorioară la 10 ani de Oaste”.
Cîinele latră degeaba la lună - dar diavolul, nu.
Cîinele latră la lună. Urlă degeaba la lună. Nici o pricină n-are de lătrat şi totuşi latră.
Diavolul însă nu face aşa. El nu latră “la lună”. El nu latră niciodată degeaba. El nu
latră niciodată dacă n-are pentru ce. El este un cîine care ştie de ce latră.
Oriunde îl veţi auzi pe satana lătrînd - să ştiţi că pe acolo e atare om al lui Dumnezeu
şi atare lucru al lui Dumnezeu. De cîte ori îl veţi auzi pe satana lătrînd, să ştiţi că iadul e
în primejdie. Din ce va urla diavolul mai tare - să ştiţi că e semn mai bun.
Suflete dragă! Te-ai întors la Dumnezeu? ai intrat în Oastea Domnului - şi satan latră?
Nu te teme de el, ci te bucură. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra.
Cînd satan nu latră după un om întors la Dumnezeu sau după o mişcare religioasă - să
ştiţi că ăsta e semn rău.
Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului are vădit semnul cel bun: de 10 ani de zile
lătratul satanei ne urmăreşte necurmat.
Nici după o altă mişcare religioasă n-a lătrat diavolul atît de mult ca după Oastea
Domnului. Şi ăsta-i un semn bun: e semnul cel mai bun că sîntem pe calea cea bună. Cînd
va tăcea “cîinele” - atunci să ştiţi că nu e bine”.
T-
Acum să privim în grabă la un scurt bilanţ al celor 10 ani trecuţi...
Despre ceea ce s-a făcut în ţară şi peste hotare în aceşti 10 ani, am scris destule date şi
mărturii pînă acum. Dar toate acestea sînt rodul unor lupte şi osteneli al căror rezultat îl
dăm mai jos prin numărul uriaş de foi şi de cărţi revărsat peste satele şi oraşele ţării de
vadul morii “piticului” de la Sibiu.
Ca om al cifrelor şi al preţurilor, preotul Secaş care pe atunci începea să le cunoască şi
să le învîrtă pe toate, - publică în foaie şi el cele de mai jos:
T-
“O statistică mult grăitoare!...”

Părintele Trifa a tipărit şi răspîndit în decurs de 10 ani peste 415.000 de cărţi
religioase. - Ce au făcut societăţile culturale pentru cultura poporului şi ce a făcut Oastea.
Avem în ţară atîtea societăţi care lucrează pentru ridicarea şi luminarea poporului. În
Pag. 314
Ardeal, vechea societate Astra, care a făcut mult bine mai ales înainte de război; apoi la
Bucureşti Direcţiunea Cultura Poporului, unde se cheltuiesc milioane fără ca să se vadă
vreun folos real şi fără ca să avem la îndemînă anumite broşuri pe care să le putem pune în
mîna poporului nostru setos de lumina cărţii. Se vorbeşte mult despre aceste societăţi şi de
multe ori oameni pricepuţi şi de inimă stau în fruntea lor; cu toate acestea, lucrarea lor nu
prinde în popor.
Mult mai “norocoasă” a fost iniţiativa particulară a unui umil preot, începută acum
zece ani. Cunoscător al sufletului poporului, meşter în mînuirea graiului său, părintele
Trifa, a dat poporului lucrul de care avea lipsă reală acest popor: o literatură religioasă
plină de vigoare, care s-a şi răspîndit cu o repeziciune uimitoare, bătînd orice record al
cărţii cunoscut pînă acum la noi. Subsemnatul ocupîndu-mă de activitatea păr. I. Trifa, am
fost de-a dreptul uimit de datele ce le-am cules de pe la diferitele edituri şi tipografii, căci
m-am văzut în faţa unei munci uriaşe.
Datele de mai jos sînt cu desăvîrşire autentice şi ele se întemeiază pe registrele şi
colecţiile diferitelor edituri şi tipografii, unde au apărut cărţile părintelui I. Trifa. E vorba
de 21 de broşuri şi 7 calendare-cărţi tipărite în 415.000 de exemplare şi toate cărţi mari,
lucrate sistematic (afară de două, care sînt mici tratate).
T-
Pag. 315
Nr. Titlul lucrării Exem.

1 Intraţi în Oastea Domnului 25,000
2 Însemnările călătoriei la Ierusalim 13,500
3 Oglinda inimii omului 30,000
4 Mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El 12,000
5 Corabia lui Noe 20,000
6 Sodoma şi Gomora 10,000
7 Trăim vremuri biblice 10,000
8 La picioarele Stăpînului meu 15,000
9 Fiul cel pierdut 10,000
10 Duhul Sfînt 3,000
11 Vîntul cel ceresc 3,000
12 Întîia sută de istorioare religioase 10,000
13 A doua sută de istorioare religioase 3,000
14 Cîntaţi Domnului 8,000
15 Să creştem în Domnul 5,000
16 Zacheu 5,000
17 Adînciri în Evanghelia Mîntuitorului 3,000
18 Din pildele Mîntuitorului 18,000
19 Citiri şi tîlcuiri din Biblie 10,500
20 Tîlcuirea Evangheliilor 7,000
21 25 de povestiri religioase 12,500
22 Calendarul pe anul 1927 15,000
29 Total 415,500
Numărul total al cărţilor este de 233.500 exemplare iar numărul total al calendarelor
de 182.000. Total general = 415.000 de exemplare.
Iată ce poate face rîvna şi stăruinţa, sau pe limba Evangheliei grăind, iată ce poate face
darul Domnului însoţit de rîvna şi jertfa omului...”
T-
Preot Gh. Secaş.
T-
Pag. 316
Alături de datele de mai sus, urmează apoi datele despre alte sute de mii de cărţi şi
Biblii care s-au desfăcut prin foaia Lumina Satelor şi pe urmă prin librăria Oastei...
Pe lîngă aceste multe sute de mii de cărţi s-au mai trimis în popor şi peste 6 milioane
de foi religioase.
Slăvit să fie Domnul pentru aceste izbînzi...”
Aceşti misionari minunaţi - cărţile Oastei - au adus în staulul Domnului atîtea oi
pierdute... Şi în întunericul veacului acestuia, atîta lumină cerească.
Asta doar în primii ani cînd, după cum am văzut, au trebuit învinse atîtea greutăţi
uriaşe! Ceea ce a urmat însă în alţi cîţiva ani după aceasta, cu toate cele altfel de greutăţi
întîmpinate, - a fost şi mai minunat!
Dar oare ce ar fi putut realiza pînă astăzi această Lucrare a Domnului, dacă n-ar fi fost
împiedicată! Cît bine, cîtă lumină cerească, cîte realizări fericite, cîte suflete aduse la
Dumnezeu!
Pentru toate pierderile acestea însă vor trebui să răspundă odată în faţa Judecăţii lui
Hristos, Marele Răsplătitor, - toţi acei care au împiedicat şi mai împiedică încă, această
Lucrare a lui Dumnezeu - de la îndeplinirea misiunii pentru care a fost trimisă de El (Efes.
2, 10).
T-
Urmează apoi mărturia unora din cei asupra cărora s-au revărsat marile binecuvîntări
cereşti prin Lucrarea Oastei. Acest număr de foaie nu cuprinde decît mărturia unui prea
mic număr dintre cei care au aflat mîntuirea sufletească şi trupească prin Oastea
Domnului. Dar foaia anunţă că “mărturiile multora n-au putut fi cuprinse acum. Că
jubilierea Oastei se va întinde peste toţi ceilalţi numeri viitori ai foii. Întreg anul 1933 va
fi un an jubiliar pentru Oastea Domnului... cu rugăciuni de slavă, pentru cîte ne-a făcut
nouă Domnul...”
Totuşi din cele mai puternice mărturii redăm cîteva.
Cea dintîi este a lui I. Gr. Oprişan, care printre altele spunea următoarele:
T-
“Un jubileu în Via Domnului”.
T-
Acei dintre noi care venim cu rîndul de oameni dinaintea războiului, ne putem mai
bine da seama, despre trezirea ce s-a înfăptuit în suflete după baia cea mare a sfintelor
pliniri ale Domnului.
Este de-ajuns să mărturisesc, în ce priveşte Vechiul Regat, că n-am cunoscut, în
umblările mele, pînă în 1919 nici o singură biserică în care să văd o “adunare de suflete”
care să ardă pentru Domnul. Erau suflete “căldicele”, suflete părtaşe teoriei, care mai
dăinuieşte încă şi azi, “aşa am apucat”!
Nu existau convingeri religioase ci numai “obiceiul”. Vorbesc, îndeobşte. Pentru că,
desigur, individual trebuie să fi fost şi oameni pe care “se sprijinea cerul” marilor îndurări,
ca pe nişte pilaştri ai rugăciunii. Altfel s-ar fi prăbuşit ţara, - sînt încredinţat.
După război a venit un potop de nelegiuiri, stricăciunea a fost la culme, necredinţa
umbla fără ruşine pretutindeni. Dar ca să se plinească Scripturile “unde s-a înmulţit
păcatul, acolo harul a prisosit” (Rom. 5, 20). Şi astfel istoria noastră duhovnicească
înregistrează o trezire puternică - Oastea Domnului. Sufletele însetate după Adevăr caută
să coboare în conştiinţă ceea ce era numai obicei pînă atunci. Bisericile în care amvonul
era mut şi luminile policandrelor stinse încep să se aprindă de Duh Sfînt. Credincioşii
freamătă după vremea cea dintîi a creştinătăţii în care “bisericile erau de lut dar sufletele
de aur”. E o rîvnă sfîntă, cum n-a fost niciodată la noi, după Cuvîntul Domnului, pentru
Pag. 317
lucrul Lui. Credincioşii vor să fie cărămizi vii în trupul bisericii lui Hristos, nu pietre
moarte, nepăsătoare.
Răsar trîmbiţaşi duhovniceşti ai bisericii: preoţi şi laici. Ei strigă pretutindeni, la
răspîntii şi-n pieţe. Ei văd primejdia nepăsării “lucrătorilor”, pun goarna la gură, din ceas
în ceas, cheamă la mobilizare pe toţi: “Ce staţi toată ziua fără lucru?” (Matei 20, 6).
“Surzii” capătă auz duhovnicesc, “muţii” încep a grăi (Luca 11, 14), “orbii” a umbla după
Isus (Marcu 10, 52). Patrule duhovniceşti cercetează suferinţa. Cercetaşi ai bisericii umblă
prin spitale şi închisori. Se abat prin pieţe, prin cîrciumi, să smulgă sufletele din gura
iadului. Desfiinţează cîrciumi şi le transformă în capele de rugăciune. Cîrciumari -
odinioară vrednici ostaşi ai lui satan, trec acum în ostăşia lui Isus. Beţivi îndrăciţi, ca şi
cei din latura gadarenilor, mărturisesc minunea ce-a făcut Domnul cu ei. Magdalene, cu
şapte duhuri necurate, devin ambasadoarele lui Isus. Întocmai ca şi odinioară.
Iată Via cea mare a Domnului fremătînd de lucrători! Iată ce a făcut Oastea Domnului!
Oastea Domnului este o armată de suflete care stăteau “toată ziua fără de lucru”, care
au auzit chemarea desluşită (în ceasul al 11-lea) şi lucrează acum Domnului de zece ani în
“Via pe care a sădit-o El”: întîi prin întoarcerea lor la pocăinţă şi apoi a altora (Marcu 1,
15; Iacov 5, 20).
Dăm slavă lui Dumnezeu că auzim o “trîmbiţă desluşită” ca aceea de la Sibiu (1 Cor.
14, 8) “au căzut în noi zidurile Ierihonului” şi acum luptăm “luptele Domnului” şi
înscriem în “Cartea biruinţelor” pagini care vor rămîne mărturie.“
I. Gr. Oprişan.
Urmează mărturia frumoasă a fratelui Ioan Marini:
T-
“A cui e sărbătoarea aceasta? “
T-
Cîteva cuvinte la o aniversare scumpă.
Se împlinesc 10 ani, de cînd prin mila lui Dumnezeu, un vînt de primăvară
duhovnicească suflă cu putere mereu crescîndă peste hotarele acestei ţări.
Vîntul Domnului a suflat cu putere prin Oastea Domnului şi a pus pe picioare o “Oaste
foarte mare” (Ezechiel 37, 10).
Astăzi, avem în biserică o mişcare de trezire la viaţă nouă, de putere şi de înfăptuire
evanghelică.
Cum înverzeşte cîmpul cînd suflă vîntul cald al primăverii, aşa au înverzit mii de
suflete, în bătaia Vîntului cald al Duhului Sfînt. Şi cum înfloresc viorelele, răspînditoare
de mireasmă pură, tot aşa au înflorit şi înfloresc mii de suflete, care izbăvite din miasma
morţii şi păcatului, răspîndesc mirosul de bună mireasmă duhovnicească al vieţii celei
noi...
A acestora e serbarea Oastei. Se bucură cei care “pribegeau prin pustie, sufereau de
foame şi de sete, le tînjea sufletul în ei şi nu găseau nici o cetate unde să poată locui”, dar
avură parte de îndurarea Domnului care-i puse pe “calea păcii” (Luca 1, 79), pe drumul cel
drept ce duce la cetatea mîntuirii...
Astăzi se bucură cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii şi trăiau legaţi în
ticăloşie, pe care Domnul i-a scos prin Oastea Lui - din întuneric şi umbra morţii, rupînd
lanţurile lor.
Astăzi sărbătoresc cei ce ajunseseră pînă lîngă porţile morţii, dar Cuvîntul Domnului i-
a tămăduit şi i-a scăpat de groapă (Ps. 107, 18-20).
Sărbătoresc cei ce morţi erau şi-au înviat, pierduţi au fost şi s-au aflat (Luca 15).
Sărbătoresc miile de beţivi, pătimaşi şi alţi pierduţi în hăţişurile lui satan care au fost
Pag. 318
treziţi şi aduşi în braţele iubitoare ale Tatălui Ceresc prin umilul glas al gornistului Său de
la Sibiu.
Se bucură aceia care n-au avut altă mîngîiere decît să plîngă în umbra Crucii aşteptînd
să ţîşnească şi pentru ei şi pentru biserica pe care o iubesc “izvoarele apelor vii”.
Se bucură “orbii ce văd, şchiopii ce saltă ca cerbul, limba muţilor cîntă de bucurie căci
în pustie au ţîşnit ape şi în pustietate pîraie” (Isaia 35, 6).
“Nenorociţilor”, “sărmanilor”, “orbilor”, “şchiopilor” şi toţi cei care aţi gustat şi aţi
văzut că bun este Domnul, bucuraţi-vă şi cîntaţi Domnului cu mulţumire (Ps. 147, 7)!
A voastră este serbarea aceasta! Bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Cel ce Şi-a adus aminte de
noi cînd eram căzuţi (în robia celui rău) şi ne-a izbăvit de asupritorii noştri (Ps. 135 şi
136).
Bucuraţi-vă, a noastră este sărbătoarea aceasta!”
Ioan Marini, înv. ostaş al Domnului.
T-
Urmează apoi scurtele mărturii prin prezenţa lor a fr. Tudusciuc, Goran, Ilie Marini şi
mulţi alţii. Iar, după promisiunea părintelui, - se întind în urmă peste toate numerele foilor
din întreg anul, mărturiile miilor şi miilor dintre cei care s-au trezit la o viaţă nouă prin
trîmbiţa de aur a acestui ceresc gornist.
Printre ale celorlalţi ceva mai tîrziu, mi-am unit şi eu mărturia recunoştinţei mele cu a
lor, aşezînd-o în cununa fericită pe care dragostea fraţilor a aşezat-o duios, pe fruntea
însîngerată a părintelui nostru drag, - la jubileul lui cel de 30 de ani de suferinţă.
T-
De atunci am mai “sărbătorit” încă de patru ori pînă astăzi cîte un astfel de “jubileu”,
pe drumul nostru prin umbra şi lumina Crucii spre Canaanul cel Ceresc.
Dar la fiecare alţi 10 ani, pe stîlpii noştri de hotar s-au înmulţit “semnele lui Hristos”...
Şi în istoria Oastei s-au înscris nemuritoare pagini scrijelate cu cuie şi cu spini.
În tăieturile acestora însă Duhul Sfînt a turnat aurul unor strălucite şi unice
binecuvîntări şi roade, spre cea mai mare slavă a Numelui Său Sfînt. Şi spre cea mai înaltă
mărturie despre Harul lui Dumnezeu rămas peste această călcată în picioare dar nebiruită
Lucrare evanghelică a lui Hristos din ţara noastră.
La cel de al 5-lea jubileu mărturia aducerilor aminte însemnate în aceste cărţi, să fie un
prilej de mai profundă şi cutremurătoare meditare.
La aniversarea tăcută şi subterană a acestei jumătăţi de veac de la plecarea acestui sol
ceresc, din ţara noastră spre pretutindeni, - să ne aplecăm genunchii şi conştiinţele lîngă
vatra caldă a începutului minunat şi să ascultăm atenţi la testamentul lăsat de “părintele
nostru în Hristos Isus prin Evanghelie” (1 Cor. 4, 15).
T-
“Testamentul meu”...
T-
Cînd eram greu bolnav în Davos m-am gîndit să fac şi un fel de testament pentru
Oastea Domnului. Dar pe urmă m-am lăsat de acest gînd zicîndu-mi: acest lucru nu încape
în cadrul unei singure coli de hîrtie. Mişcarea Oastei s-a înfiripat într-o şcoală
duhovnicească, într-o lungă şcoală duhovnicească în care Duhul Domnului a ţinut “lecţii”
cu un şcolar mic şi slab. Oastea este rodul acestor lecţii.
Oastea este un ogor ce a stat sub o revărsare duhovnicească. Oastea s-a înfiripat prin
revărsări duhovniceşti, iar aceste revărsări se află împrăştiate prin cărţile şi foile Oastei.
Mi-am zis deci: “Testamentul” Oastei sînt cărţile şi foile ei... Acolo s-a spus ceea ce
Duhul Domnului ne-a arătat să spunem.
Pag. 319
Şi totuşi, - mi-am zis eu, - înainte de a intra în mormînt ar trebui să mai las ceva
rînduieli pentru Oaste. Am cumpărat 5 coli de hîrtie şi am început să înşir la rînduieli
pentru viitorul Oastei.
Dar un glas lăuntric mă opri şi mă întrebă aspru: ce faci omule? Te-ai apucat să-I
porunceşti lui Dumnezeu? Te-ai apucat să-L înveţi pe Domnul ce să facă cu mişcarea Lui,
cum să-Şi conducă Lucrarea Sa?
Ruşinat, am lăsat peniţa jos şi am început să plîng: O Doamne, iartă-l pe slăbănogul
Tău - şi pentru această nebunie.
Pe urmă îmi zisei: Voi lăsa numai cîteva vorbe. Mă oprii asupra cuvintelor de mai jos
pe care le scrisei cu litere mari:
T-
“Las totul în grija Domnului”.
Dar glasul cel lăuntric îl auzii iarăşi răspicat: ce ai scris nesocotitule? Ca să poţi lăsa
ceva, trebuie să ai ceva. Averea ta este Oastea de te apuci să o testezi? A ta este Oastea de
o laşi în grija Domnului?
Aruncai peniţa jos şi începui a plînge din nou. Căzui în genunchi plîngînd cu lacrimi
amare...
Cînd mă ridicai, mîna mea tremurîndă scrise pe hîrtie doar aceste trei cuvinte:
“ Fie voia Ta ”.
Atîta a rămas din testamentul meu, pentru care pregătisem 5 coli de hîrtie...”
T-
“O. D.“ nr. 40 din 1 octombrie 1933.
T-
Iată un prilej de adînci meditaţii asupra multor hotărîri luate - pînă atunci - şi pînă
astăzi - dar care n-au mai ajuns la realizare niciodată. Dovadă că unele din ele nu erau
după voia lui Dumnezeu. Iar altele nu-şi mai aveau nici un rost, de vreme ce evenimentele
care aveau să urmeze curînd, vor lua un cu totul alt curs decît cel omeneşte întrezărit.
Una din acele hotărîri care “nu-şi mai avea rostul” era ca din prilejul întîlnirii a 10 ani
de Oaste să se aleagă un comitet de fraţi (mai ales din cei de la Bucureşti) pe numele
cărora să fie testate pentru Oaste tipografia, librăria şi toate celelalte bunuri procurate de
părintele Iosif şi puse în slujba Domnului.
Acest testament n-a mai avut loc... “Evenimentele” l-au împiedicat, fiindcă peste cîţiva
ani Domnul va îngădui ca acestea să fie răpite printr-o judecată nedreaptă de către o
lăcomie hrăpăreaţă pe care n-o va sătura decît focul veşnic. Azi frumoasa “ Mireasă a
Vîntului” care împrăştiase atît de minunat mireasma lui Hristos cîţiva ani - rugineşte şi
putrezeşte îngropată în pivniţele mitropoliei. Satana poate jubila mulţumit de slujba făcută
de cei prin care lucra spre sugrumarea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a celui care înălţase
muntele acesta din nimic.
O altă hotărîre care nu s-a mai realizat niciodată deşi s-au depus pentru ea multe
osteneli şi s-au făcut multe planuri nu numai dinafară, dar chiar şi dinăuntrul Oastei - a
fost problema statutelor. A unor rînduieli şi a unei legalizări.
Rînd pe rînd s-au făcut măsurători şi s-au aşezat temelii pentru “construirea” unor
astfel de ziduri pentru Oaste... Dar de fiecare dată a venit Domnul şi le-a măturat. Au fost
şi încercări sincere, au fost şi încercări mincinoase, - dar nici unele n-au reuşit.
Pag. 320
Astfel că pînă astăzi s-a dovedit că Domnul vrea ca această Lucrare a Lui să n-aibă alt
Dreptar decît Învăţătura Evangheliei Sale. Să n-aibă alt statut decît Cuvîntul şi Duhul
Sfînt. Şi să n-aibă altă organizare decît cea a dragostei dintîi şi a voluntariatului
duhovnicesc de la început.
În această Lucrare să vină oricine vrea... căci tot nu va rămîne decît acela care poate
trăi în dragoste şi poate umbla în adevăr. Care primeşte cu smerenie şi urmează cu
credincioşie cuvintele singurului testament fericit:
T-
“Fie voia Ta ”!
O, Preadulce Isuse, Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, slavă veşnică Ţie.

La acest popas ne plecăm şi noi genunchii în faţa Ta, în faţa Trecutului şi în faţa
Viitorului Oastei Tale şi iscălim şi noi cu lacrimi împreună cu primul dintre noi, acest
binecuvîntat testament.
Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru toate biruinţele pe care noi le-am avut din
pricina Ta pînă acum. Şi Te rugăm din tot sufletul să ne ierţi pentru toate înfrîngerile pe
care “Tu” le-ai avut din pricina noastră...
Îţi mulţumim pentru toţi acei minunaţi eroi şi sfinţi ai credinţei, care au trecut biruitori
prin luptele grele şi prin moarte, pînă au intrat în lumina Ierusalimului Ceresc. Şi Te
rugăm cu durere pentru cei care s-au lepădat sau au căzut pierind pe totdeauna, - ei, cei
care erau cîndva atît de aproape de cunună...
Îţi mulţumim pentru slăvitele Tale minuni şi pentru marile Tale izbăviri prin care ne-ai
trecut şi ne-ai adus pînă aici. Şi Te rugăm fii şi mai departe în fruntea noastră Căpetenia şi
Desăvîrşirea care să ne duci pînă la biruinţa finală.
Îţi mulţumim pentru sufletele şi adunările rămase credincioase pe calea dintîi, în
ascultarea şi învăţătura dintîi. Acestea sînt mereu fericite, roditoare şi unite. Şi Te rugăm
să ai milă de sufletele şi adunările care deşi poartă numele Oastei Tale nu mai au demult
nici învăţătura, nici umblarea pe care s-au legat cu juruinţă mare, s-o urmeze pînă la
sfîrşit. Aceste suflete şi adunări fac slujba dezbinării şi a tulburărilor pricinuind atîta rău şi
ruinînd atîtea binecuvîntări.
Ştim însă că Lucrarea Oastei este a Ta şi binecuvîntînd Numele Tău pentru această
fericită încredinţare, rămînem liniştiţi la picioarele Tale, deplin încredinţaţi că Tu ai şi
puterea şi voinţa s-o duci la biruinţă.
Binecuvîntează Dumnezeul nostru, Duhul acestei Sfinte Lucrări, Îngerul ei, Solia ei...
Dă-i putere în lupta cu toate duhurile vrăjmaşe dinăuntru şi dinafară. Dă-i biruinţă în toate
încercările prin care ai s-o mai treci pentru curăţirea ei şi slava Ta. Şi dă-i roade tot mai
minunate prin revărsarea Duhului Tău sfinţitor şi inspirat.
Binecuvîntează-i Doamne lucrătorii şi mijloacele prin care duci mărturia Ta.
Înmulţeşte numărul şi roadele lor spre grăbirea venirii Împărăţiei Tale fericite pentru care
ne rugăm.
Binecuvîntează-i Doamne mamele, soţiile, surorile şi fiicele ei, sufletele de dragoste,
de rugăciune, de jertfă şi de binefaceri, - pentru ca slujba lor fericită să întregească
armonios pe cea a fraţilor, spre desăvîrşirea Bisericii Tale vii.
Binecuvîntează Doamne tineretul scump al Sfintei Tale Lucrări, înzestrîndu-l cu toate
darurile Duhului Sfînt pentru a creşte viteaz, curat şi rodnic, pentru ca steagul credinţei,
plugul Evangheliei şi focul dragostei Tale - să aibă din ei vrednici purtători în toate
generaţiile şi în toate părţile pămîntului.
Pag. 321
Binecuvîntează Doamne vremile pe care le trăim, făcîndu-le paşnice şi rodnice pentru

toate creaturile Tale şi pentru toată creaţiunea Ta.
Binecuvîntează Doamne biserica noastră, ţara noastră şi neamul nostru, în care ne-ai
rînduit să ne naştem trupeşte din părinţii noştri, iar sufleteşte din Duhul şi Cuvîntul Tău.
Revarsă-le o veşnică pace şi bucurie din belşug şi uneşte toate inimile noastre într-un
puternic avînt de recunoştinţă şi dragoste la picioarele Tale, pentru ca Venirea Ta să ne afle
ca pe o Biserică vie, curată şi sfîntă, - fără pată, fără zbîrcituri şi fără orice alt cusur de
felul acesta.
Pentru ca Tu să ne poţi primi pe toţi în fericirea şi lumina Ta veşnică, în care i-ai dus
pe marii şi sfinţii noştri înaintaşi.
Fă-ne şi nouă parte de reunirea cu ei în Împărăţia Ta cea Cerească şi de petrecerea cu
Tine în Canaanul Ceresc către care am pornit însufleţiţi de aceeaşi credinţă - şi ne-am
luptat înflăcăraţi de aceeaşi dragoste în Oastea Ta.
Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos. Amin.
Sfîrşitul primei cărţi din Istoria unei Jertfe.

T-
Cartea a doua va cuprinde cu ajutorul Domnului timpul pînă la sfîrşitul anului 1947.
Pag. 322
Pag. 323
Cuprinsul Volumului I - GRĂUNTELE

Din 1923 - pînă în 1933
Cap. Titlul Pag.
Psalm 8 2
Închinare 3
Veşnic slavă Ţie 4
O mărturisire 5
1 Grăuntele de muştar 7
Izvor Slăvit 13
2 Grîul cel care moare 14
Sculaţi voi toţi 19
Conştiinţa misiunii 20
3 Începutul chemării 21
Conştiinţa datoriei 27
4 Spre altarul său 28
Eu nu ştiu Doamne 32
5 Apele adînci se limpezesc greu 33
Am fost clopot 39
6 Cutremurătorul început 40
Un înger măreţ 47
Mă dăruiesc Luminii 48
7 Primii paşi spre o rînduială 49
Cînd sunat-a Deşteptarea 58
Un steag ceresc 59
8 Aşezarea temeliilor veşnice 60
În templul credinţei străbune 68
Cuvîntul Tău 69
9 Înţelepciunea şi puterea 70
Sabie cerească 77
Pag. 324
Psalm 8 2
10 Biserica cea vie şi cea care învie 78
Îndrumător cu vie faptă 93
11 Cel mai bun misionar 94
O trîmbiţă cerească 104
12 Naşterea imnului strălucitor 105
Intraţi în Oastea lui Isus 107
Veniţi ostaşi ai lui Isus 108
Eu sînt ostaş de rînd 109
Susu-i cerul plin de stele 110
În drum spre Golgota 113
Un cîntec preadulce 116
Pe Cel ce cuibul casei 117
Sunat-a ceasul izbăvirii 121
O Isuse Domnul meu 122
Veniţi dragi cîntăreţi 125
Cîntările noastre 126
13 Frumosul tineret creştin 127
Tineri fraţi 144
14 Apostolia Femeilor 146
Surori de cruce şi de jertfă 150
Purtătoarele Luminii 156
O, florile Lucrării 157
15 Călătoria la Ierusalim 158
Nu priviţi la suferinţa 159
Ierusalim, Cetatea mea 174
Tu ne-ai promis Împărăţia 175
16 Leacul dureroasei sfîşieri 176
Candelă de rugăciune 182
Noi sîntem ostaşii 183
17 Lupta cu leul, lupta cu ursul... 184
Conştiinţa unităţii 200
Pag. 325
Psalm 8 2
Păziţi credinţa 201
18 Frumosul an 1930 202
Un rug al iubirii 220
19 Omul trimes de Dumnezeu 221
Noi nu te vom uita 244
20 Cîte feţe ar fi putut avea binele 245
Făclie-arzînd strălucitor 262
Ostaşi ai Domnului 263
21 Tipografia, - un minunat şi dureros ideal 264
Cîntări luptătoare 277
22 Statutele, - marea şi permanenta primejdie 279
Vrăjmaşul îţi întinde mreji 296
De nu primeşti 297
23 La zece ani de Oaste 298
CUPRINSUL 317
Pag. 326
Notă adaus
Traian Dorz
În colecţia de “Cîntări Nemuritoare” a mai scris:
Vol Nr. Caiet Nr. poezii

1 1 Cîntările Dintîi 420 poezii
2 Cîntări Îndepărtate
3 Cîntări Luptătoare
2 4 Cîntările Bibliei 313 poezii
5 Cîntările Psalmilor
6 Poemele lui Solomon
3 7 La Izvoarele Luminii 7000 proverbe
8 Comori Universale versificate şi comentate
9 Pe cărările Luminii
4 10 Osana, Osana 320 poezii ilustrate
11 Cîntarea îngeraşilor pentru copii
12 Cîte-o povestire mică
13 Cîntă-mi mamă
5 - Cîntările Domnului 2088 poezii
colecţia de cîntări a Oastei Domnului
6 14 Cîntările Anilor 592 poezii
15 Cîntările Roadelor
16 Cîntări de Drum
7 17 Cîntarea Cîntărilor mele 664 poezii
18 Cîntări Nemuritoare
19 Cîntările din Urmă
8 20 Cîntarea Învierii 712 poezii
21 Cîntarea Veşniciei
22 Cîntarea Biruinţei
9 23 Cîntări Uitate 601 poezii
24 Cîntări de Sus
25 Cîntări Noi
10 26 Cîntările Căinţei 602 poezii
27 Cîntările Eterne
28 Cîntarea Viitoare
11 29 Biblia Versificată 306 poezii
30 Minune şi Taină
31 Eternele Poeme - neterminată
Pag. 327
Prin harul lui Dumnezeu, în afară de volumele de poezii apărute în colecţia

“Cîntări Nemuritoare”, - Traian Dorz - a mai scris următoarele lucrări:
Proză:
ISUS HRISTOS - DUMNEZEUL NOSTRU
Meditaţii la Sf. Evanghelie de la Ioan
Vol. Cap Titlu caiet
1 .1 Hristos - Dumnezeul nostru
2 Hristos - Sfinţitorul nostru
3 Hristos - Înnoitorul nostru
2 4 Hristos - Izvorul nostru

5 Hristos - Binefăcătorul nostru
6 Hristos - Pîinea noastră
3 7 Hristos - Învăţătorul nostru

8 Hristos - Luminătorul nostru
9 Hristos - Vindecătorul nostru
4 10 Hristos - Păstorul nostru

11 Hristos - Învierea noastră
12 Hristos - Împăratul nostru
5 13 Hristos - Modelul nostru

14 Hristos - Adevărul nostru
15 Hristos - Viaţa noastră
6 16 Hristos - Pacea noastră

17 Hristos - Mijlocitorul nostru
18 Hristos - Răscumpărătorul nostru
7 19 Hristos - Jertfa noastră

20 Hristos - Mîntuitorul nostru
21 Hristos - Slava noastră
HRISTOS - Pîinea noastră zilnică - scurte meditaţii zilnice pentru toate zilele anului
de la 1 ianuarie pînă la 31 decembrie.
HRISTOS - Comoara Psalmilor - meditaţii zilnice la Psalmi
Vol. 1 De la 1 Ianuarie la 30 iunie

Pag. 328
Vol. 2 De la 1 iulie la 31 decembrie
Cugetări Nemuritoare
Vol Nr Caietul
1 1 Prietenul tinereţii mele
2 Mărgăritarul Ascuns
3 Piatra scumpă
2 4 Lumina iubitului fiu

5 Calea bunului urmaş
6 Avuţia sfîntului moştenitor
3 7 Păşunile dulci
8 Săgeţile biruitoare
9 Cununile slăvite
4 10 Poruncile Iubirii
11 Răsplata Ascultării
12 Strălucirea Biruinţei
5 13 Crucea mîntuitoare
14 Eterna iubire
15 Mărturisirea strălucită
6 16 Porţile Veşniciei
17 Numele biruitorului
18 Garanţia netrecătoare
7 19 Lupta cea bună

20 Alergarea cea stăruitoare
21 Credinţa cea încununată
8 22 La Ţărmul Întîlnirii
23 La Ospăţul Veşniciei
24 La Strălucirea Viitoare
9 25 Întîi să Fim
26 Dorim să Fim
27 Şi acum să Facem
10 28 Semănaţi Cuvîntul Sfînt

Pag. 329
- Îndrumări nemuritoare
Nr Caietul
1 Cărarea Tinereţii curate
2 Scumpele noastre surori
3 Împreună lucrători cu Dumnezeu
4 Dreptarul învăţăturii sănătoase
5 Trei zile şi adevăruri istorice
- 12 septembrie 1937
- 12 februarie 1938
- 7 noiembrie 1976
6 Sfinţii noştri înaintaşi
- Povestiri nemuritoare
Nr Caietul
1 Pe genunchii lui Isus
2 Leagănul de Aur
3 Ţara Minunată
4 Cireşul Înflorit
- HRISTOS - puterea apostoliei

Meditaţii la Apostolele Anului
Vol Caietul
1 26 - Apostolele din prima jumătate a anului
2 26 - Apostolele din a doua jumătate a anului
- HRISTOS - Taina Evangheliei -

meditaţii la evangheliile anului
Vol Caietul
1 26 - Evanghelia din prima jumătate a anului
2 26 - Evanghelia din a doua jumătate a anului
- Piese şi montaje religioase

Vol Caietul
Vol. 1 Vine Domnul Copilaş program de Crăciun pt. copii
Vol. 2 Hristos S-a Născut petrecere de Crăciun
Vol. 3 Hristos a Înviat petrecere de Paşti
- Surorile noastre sfinte -

Petrecere duhovnicească pentru surori
- Pentru Istoria unei Jertfe
Nr Caietul Durata Din La
1 Grăuntele 12 ani 1923 1935
2 Cernerea 12 ani 1935 1947
3 Rugul 30 ani 1947 1977
4 Pîrga 12 ani 1977 1989
Pag. 330
Pentru toate, Slăvit să fie Domnul.

Pag. 331
Astăzi, 2-III-1998, am terminat de corectat vol. I din Istorie.

324 pag. = 12.866 rînduri
1,630 MB
724.962 caractere = 150.562 cuvinte
18.400 rînduri = 10.845 propoziţii = 5.809 fraze
12:00 A.M.
Am început cartea în
13-XII-1997
şi am terminat-o în
2-III-1998.
79 de zile.
Ion Lupiţa
- ostaş al Domnului -
C ANAD A
Slăvit să fie Domnul !
Astăzi în 2-III-1998 am corectat şi aranjat definitiv această versiune a cărţii

din Istorie - Vol. 1
Ion Lupiţa
Printed in Canada.

Istoria Oastei Vol 1 Text

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Oastei Vol 1 Text

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pag.

Doamne Dumnezeul nostru

Din gura copiilor

Cînd privesc cerurile

L-ai făcut cu puţin mai prejos

Doamne Dumnezeul nostru

Împreună cu cerurile care spun slava Ta sub întinderea lor care

Veşnic Slavă Ţie

Veşnic slavă Ţie

Slava cea mai mare

Nimeni nu-i ca Tine

Tu-i urmezi Durerii

Tu eşti Taina Vieţii

Fără ea nu se poate nici afla nici păstra nimic din Adevăr.

Dumnezeu a făcut ca gîndurile mitropolitului Bălan să se îndrepte şi să se oprească

tînăr pe undeva prin satele Munţilor Apuseni.

Izvor slăvit ţîşnit prin lupte

Tu n-ai aflat croită calea

În Ziua Lui cea Strălucită

Sf. Ioan Gură de Aur.

Grîul cel care moare

Certege unde aştepta desfăşurarea viitoare a lucrurilor privitoare la el.

Slăvit să fie Domnul.

Sculaţi voi toţi

Sculaţi voi toţi fiii credinţei

Sculaţi pentru Hristos

Deplin crezînd, nălţaţi privirea

Deschideţi ochii viu, să vază

Ne-nvinşi, în numele Luminii

Ţelul unic pentru care

Pentru tine tot ce-i viaţă

de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.

personale ca şi de trăirile durerilor altora, - începu să înţeleagă cutremurător de adînc ce

Cel care ia povara altuia asupra lui,

Spre altarul său

E ra deci în toamna anului 1921...

- Şi apoi stai, că abia de aci încolo ai să vezi... Tu nu ştii ce înseamnă invidia

oamenilor pe care am să-i stîrnesc împotriva ta. Vei fi tu un înzestrat de Dumnezeu cu

Eu nu ştiu Doamne unde încă

Eu nu ştiu Doamne ce ispite

Eu nu ştiu Doamne de cîţi prieteni

Eu nu ştiu Doamne cîte lacrimi

Eu nu ştiu Doamne cîte jertfe

Eu nu ştiu Doamne cîte rane

Eu nu-mi ştiu Doamne viitorul

Apele adînci se limpezesc greu

răbdare pentru aceasta.

Pe plan religios, la mitropolia Sibiului era o destul de mare animaţie şi în cadrul

Am fost clopot de furtună

Şi-am fost clopot de alarmă

Şi-am fost clopot de chemare,

Astăzi sun a rugăciune

I ată noaptea Anului Nou 1923.

Şi un întuneric se întindea rece, ameninţător şi deznădăjduit peste toate hotarele noastre

Subsemnatul, gîndindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos

Iosif Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor,

Ioan Buzaş, econom Jucul Românesc,

Totul într-o dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru de aproapele.

Un înger măreţ se ridică

Hristos porunceşte: porniţi

Un steag se ridică spre soare

O goarnă cerească răsună

O sabie sfîntă străluce

Credinţa străbună v-aşteaptă