PĂCATUL ARDERII MORȚILOR

I.
INTRODUCERE

Pământ ești și în pământ te vei în­

toarce, Facerea 3, 19.
Pământ ești și în pământ vei merge,
unde toți pământenii mergem. Canonul
morților.

1. Viata noastră românească s’a înstrăinat, în multe

privințe, de vechile datine ale viețuirii noastre creștinești.
Venind în legătură cu multe popoare din Apus și părându-
ni-se că acelea au rânduieli mai bune ca ale noastre, ușor
amestecăm lucrurile, nu alegem ce este bun de luat de ce
este vătămător (sau numai nefolositor) și poftim să aducem
în mijlocul nostru tot ce găsim la altii.
Aceasta este una din pricinile prin care viata noastră
se înstrăinează de chipul cum era ea odată, dar nu este
singura. La urma urmei, este firesc să împrumuți dela altul.
Poate că acela are născociri, înfăptuiri mai bune ca ale
tale. Pe acelea nu e bine să le disprețuiești. De pildă, noi
odată lucram pământul cu plugul de lemn. Dacă alte nea­
muri au născocit plugul de fer și apoi l-am primit și noi,
bine am făcut. In această privință, nu ne plângem, când
împrumutăm lucruri dela altii.
Numai că omul nu trebue să împrumute orbește ce
găsește la altul. Toate lucrurile, pe care le găsim aiurea,
sunt izvorâte din nevoile locului. Dacă acele nevoi nu sunt
și la mine, nu este temei să mă înveșmântez cu ce este
străin de întocmirile și de trebuințele mele. De pildă, dacă
oamenii de aiurea mănâncă mai multă carne decât noi, nu
e nevoie să facem ca dânșii, fiindcă tara noastră este mai
bogată în verdețuri, în lăptării și în brânzeturi și ne putem
hrăni în felul acesta.
De aceia nu se cuvine ca eu să părăsesc rânduieli ale
mele, pentrucă am găsit că ar ii altfel la unele popoare
străine de noi. Omul nu are nicio îndreptățire să tot fie cu
Păcatul arderii morților 43

ochiul la altul, până n’a cercetat dacă nu cumva are la el

acasă lucruri mai bune ca ale străinului.
2. Dar altă pricină pentru care noi ne înstrăinăm de
unele rânduieli mai vechi ale viețuirii noastre trebuie căutată
nu numai în împrumutul pe negândite, pe care omul îl face
din ce vede la altul, ci și în căutarea într’adins de a lovi
în unele din vechile noastre întocmiri creștinești.
Ca niște oameni nesocotiți, se găsesc între noi destui
care caută să ne zmulgă din vechile noastre rânduieli cre­
știnești și să ne împestrițeze cu înoiri care să ne răpească
trăsăturile noastre de trăitori în datinele creștinătății. Da,
avem în mijlocul nostru și astfel de dihănii, care dacă s’au
născut din părinți creștini și au fost botezați creștinește, cu
vremea însă gândurile li s’au înstrăinat de tot ce este cre­
știnesc. Dacă au ajuns așa, nu s’au mulțămit să rămâie
pentru ei în păcatul acesta, ci se zbat să ademenească și
pe alții a nu mai gândi creștinește și a nu mai trăi după
vechile noastre datine.
In străinătate, se află oameni care într’adins, pentru a
face necaz creștinilor, se adună în Vinerea Patimilor și se
pun pe ospătat din belșug, se îmbuibează cu mâncare și
băutură. Vor anume să arate că s’au lepădat de chipul
viețuirii noastre, de cinstirea zilei de pătimire a Domnului
nostru, și caută să-și bată joc de datinile noastre.
In țara noastră, încă n’am ajuns în halul acesta, dar
lucrare împotriva vechilor datine avem și între noi. Avem
destui care calcă peste vechile rânduieli, care fac, de pildă,
din Duminică zi de lucru și privesc ca faptă de seamă a
tot aduce între noi mijloace de a ne înstrăina de rându­
ielile din vechi ale vieții noastre bisericești.
Aceasta este a doua pricină pentru care noi ne în­
străinăm. Este făcută din dispreț către credința noastră.
Suntem priviți ca înapoiați, iar cei cu înoirile se socotesc
că ar fi mai pre sus decât noi. De aceia vin între noi cu
întocmiri de aiurea, gândind că prin aceasta ne-ar sălta mai
sus pe treapta luminării și că ne-am ciopli mai mult decât
dacă ne-am ținea de creștinătatea noastră.
Aceștia privesc gândirea noastră cu scârbă, ca un bo­
lovan care ne-ar ținea în loc și ne-ar împedeca de a ne
sălta tot mai sus și a ajunge mai curând în rândul popoa­
relor luminate din Apus. De aici vine toată ura lor împo­
triva rânduielilor noastre.
44 Arhim. ScribaM

3. Sunt altii și mai răi, oameni care urăsc tot ce este

creștinesc și fac toate chipurile de a dărăpăna toate întoc­
mirile care au cumva o pecete creștinească asupra lor.
Fără a se gândi a face bine cuiva, fără închipuirea că
astfel ne-am ridica mai sus pe scara vieții luminate, ei
urăsc rânduiala creștinească, numai fiindcă e creștinească.
De aceia nu e de mirare că se găsesc între noi atâtea
porniri de a vătăma rânduielile noastre și, fie dintr’o năzuință,
fie din alta, se duce o luptă neîncetată de a sfărâma una
sau alta din rânduielile noastre.

UN OBICEI NOU

Viața noastră românească s’a înstrăinat cu multe înoiri

de aiurea, lepădând obiceiuri din vechime și rânduieli curate
pe care le avea odinioară. Ca și cum aceasta n’ar fi fost
de ajuns, s’a încercat între noi, în vremea din urmă, stre­
curarea unui obicei nou. Până acum a și izbutit să se fu­
rișeze ceva-ceva între noi. A găsit destui nătângi, molipsiți
de duhul înoirilor, poftitori de a fi totdeauna stegarii tuturor
noutăților care vin de aiurea, care au îmbrățișat noul obicei.
Este de datoria noastră însă să dumerim pe cei ne­
știutori, să limpezim mintea celor neînțelegători, să înfruntăm
pe cei stricători. Aceasta ne și apucăm a face în cele ce
urmează.
Este vorba de noua apucătură răsărită între noi de a
arde morții. In loc de a-i duce la groapă și a-i culca pe
brazda veșnicei odihne, până la a doua venire a Domnului
Hristos, cum este învățătura noastră, s’a pornit dâra de a
duce pe morți la cuptor și a-i face scrum și cenușă!
Ciudat obicei! uricioasă înoire 1
Doar de 2000 de ani creștinătatea trăiește cu această
rânduială a odihnei morților. Căci scrie în Sfânta Evan­
ghelie dela loan: „Vine ceasul întru care toți ceice sunt
în morminte vor auzi glasul lui. Și vor ieși ceice au făcut
cele bune întru învierea vieții, iar ceice au făcut cele rele
întru învierea osândirii" (loan 5, 28-29).
Ce înțeles ar mai avea cetirea acestor rânduri din E-
vanghelie, la slujba morților, dacă răposați! n’ar mai zăcea
în morminte, ci ar fi cenușă pusă la cutie ?
Când legea creștinească a răsărit în lume, e adevărat.
Păcatul arderii morților 45

ea a găsit, în obiceiurile vieții de atunci, arderea mortilor în

împărăția Romanilor, Dar creștinii au înțeles că aceasta e
ceva nepotrivit pentru ei. De aceia, chiar dacă și ei țineau
de acea împărăție, chiar dacă făceau parte din poporul de
baștină al ei (adică chiar dacă erau Romani), au părăsit
obiceiul arderii și au primit rânduiala nouă creștinească.
Pe ce se întemeia această rânduială? Se întemeia:
1. Pe porunca din Cartea Facerii, dată omului când
Dumnezeu i-a spus să-și agonisească hrana din pământ:
„Intru sudoarea frunții îți vei câștiga pânea ta, până ce te
vei întoarce în pământul din care ai fost luat, pentrucă
pământ ești și în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19).
Pe acest temei, poporul care-și are Sfânta Scriptură drept
carte a lui ține de rânduiala îngropării, iar nu de a arderii.
Numai un popor fără Sf. Scriptură se poate învoi cu arderea.
2. Domnul nostru lisus Hristos ne-a vorbit despre Ju­
decata de apoi ca acea la care oamenii se vor scula din
morminte. (Vezi locul pomenit mai sus din Evanghelia dela
loan 5, 28-29).
3. Domnul Hristos însuși a fost îngropat și înviat din
mormânt.
4. Pe temeiul acestora, și Sf. Pavel, scriind Corinte-
nilor, aseamănă trupul omului cu un grăunte care se sea­
mănă în pământ și se scoală de acolo la învierea morților,
ca un trup nou. (Vezi 1 Corinteni 15, 35-38).
Având această temelie de învățături și de fapte, creș­
tinătatea a îngrijit de morții ei dela început, așezându-i în
pământ. Nicio șovăire n’a fost în această privință. Chiar
când erau foarte împovărați cu prigonirile din partea păgâ­
nilor, ei și-au îngropat morții.
Deși nu aveau locuri de întâlnire a lor decât doar
pivnițe pe sub pământ, chiar acolo unde erau prive-
gheați mai de aproape, precum în capitala împărăției Ro­
manilor (orașul Roma), totuși ei și-au îngropat morții. Azi,
când se scot la iveală vechile lor pivnițe (catacombele), se
descopăr mormintele creștinilor de odinioară. Dealungul pă-
reților, se găsesc mormintele săpate în laturile lor.
Aceasta a fost datina tuturor creștinilor în totdeauna
și nimănui nu i-a venit în minte că ea ar trebui schimbată.
A trebuit să vie vremea noastră cu răscolile ei împotriva
credinței creștinești, pentru a se gândi să răstoarne și a-
ceastă datină de veacuri.
46 Arhim. Scriban

III
TEMEIURILE ARDERII MORȚILOR.

Se înțelege, cei care vin cu părerea că trebue să pri­

mim și noi arderea morților, nu se mărginesc să îmbrățișeze
și să propoveduiască noutatea, fără a căuta să o apere cu.
oarecari temeiuri. Iși dau bine seama că, pentru orice faptă,
trebuie să ai o pricină. Oricât pot avea ei gândul ascuns
de a aduce o vătămare rânduielilor noastre creștinești, pricep
din destul că oamenii nu-și vor schimba ușor un obicei
vechiu, fără sănătoase temeiuri pentru aceasta.
De aceia s’au apucat să născocească ei tot felul de
temeiuri, pentru care ar trebui să părăsim obiceiul îngropă­
ciunii și să-l primim pe al arderii. Acestea își deschid acum
drumul printre creștini și nu e rar a face pe mulți să creadă
că e mai bine să ardem morții decât să-i îngropăm.
Dacă deci ei încearcă a amăgi pe oameni cu păreri
mincinoase, să cercetăm și noi spusele lor, pentru a des-
vălui minciuna și a feri pe creștini să cadă în greșală și
rătăcire. Unii s’au păcălit și au păcătuit împotriva rânduielilor
noastre.
1. După cum lampa cu petrol este arătată ca o îm­
bunătățire față de lumina slabă a lumânării, după cum și
lumina electrică este un pas înainte față de lumina mai
slabă a lămpii, așa și îngropăciunea este arătată ca un obicei
care trebuie părăsit, față de foloasele mai mari ale arderii.
Ca cel dintâi folos, ne este arătat acela că arderea este
mai sănătoasă, mai higienică, cum se zice azi. Omul trecut
din viață este o grămadă de otrăvuri, este un putregai peri­
culos pentru sănătatea altora. Ce folos este să mai încre­
dințezi acestea pământului, unde puterea otrăvirii este numai
astupată, dar nu desființată? Nu este mai bine să încredințezi
trupul mort focului?
Doar focul are în sine puterea curățitoare pe care o
întrebuințăm în atâtea împrejurări. Ce ajută dacă lăsăm pe
cel mort să-l mănânce vermii? Nu este mult mai sănătos,
a isprăvi iute prin foc toată putrejunea care îndată începe
a se arăta în trupul celui mort?
Dacă deci cimitirele sunt o îngrămădire a morților, ce
loc de necurățenie trebuie să fie ele 1 De aceia le și scoatem
afară și nu le mai ținem în mijlocul satelor și orașelor, ca.
Păcatul arderii morților 47

odinioară, pentrucă nu se cuvine ca aceste îngrădiri de ne-

curăție să se afle în mijlocul celor sănătoși.
Primind arderea, toată această primejdie nu mai este.
Focul încheie iute ceiace pământului îi trebue mai mult de
șapte ani pentru a isprăvi.
Șapte ani, în care vermii să fie stăpâni pe trupul mor­
tului 1 Șapte ani în care putrejunea să se lăfăiască în voie!
Să fie aceasta o vrednică purtare cu trupul celui mort?
Nu este mai cuviincios să curăți îndată prin foc tot ce este
vătămător și să păstrezi numai ce s’a ales din ardere?
Deci, după cea mai dreaptă cugetare, este mai sănătos să
isprăvim iute cu cel mort. Odată ce sufletul nu se mai află
în trup, odată ce el începe a se strica și a căpăta o în­
fățișare scârboasă, odată ce tu nu mai poți sta lângă el,
fiindcă puterile putrejunii rămân să lucreze ele în voie, ce
rost mai are să încunjuri acest trup cu atâtea împodobiri
și mijloace, care nu fac alta decât dau slobozenie vermilor
ca să lucreze ei?
Trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne feri de
trupurile morților. De aceia Ie ducem departe de noi și le
punem în pământ. Singuri mărturisim că nu mai este chip
să stai cu trupul mortului.
De toată această primejdie însă ne scapă arderea; Ea
desființează cu totul orice primejdie și nu mai ai a te feri
de nimic.
Este de ales între flacără și între vermi. De o mie de
ori mai vrednică și de dorit flacăra, care curăță, decât ver-
mele grețos care spurcă.

IV
VORBELE LATE IN SPRIJINUL ARDERII. MINCIUNA LOR.

Se înțelege că asemenea vorbe sună ispititor pentru

urechea omului de înțelegere. Cine nu tresare când aude
de curățenie? Cine nu se înspăimântă, când aude de pri­
mejdii pentru sănătate?
Deci a-i vorbi cuiva de primejdiile care se pot ivi din
pricina îngropării morților, a-i arăta cimitirele ca vetre de
putrejune, care e mai bine să fie desființate, înseamnă că
acestea nu pot rămânea fără urme în sufletul său. Oricât
de înrădăcinat un obicei, dacă însă e dovedit ca vătă­
48 . Arhim. Seri ban

mător, omul trebuie să se lase de el și să ia alte măsuri.

Din nefericire însă pentru cei ce vin cu astfel de păreri,
ei nu pot face dovada că cimitirele sunt vreo primejdie
pentru orașele sau satele din jurul lor. Niciodată nu s’a
aflat că vreo molimă s’ar fi iscat din pricina cimitirului a-
propiat. Acestea sunt numai scornituri, pentru a găsi ceva
de spus întru apărarea arderii și a propti noua părere.
Dacă ar fi cum spun ei, ar trebui ca mai întâi oamenii
higienii să fie împotriva cimitirelor. Dar nu sunt.
Dacă sunt medici pentru ardere, pe temei de sănătate,
sunt însă destui medici însemnati care, scriu negru pe alb
că o asemenea primejdie nu are ființă.
Când noi scriem aceste rânduri, avem înaintea noastră
cartea d-rului A. Witsch, care scrie împotriva arderii și
adună pe foile ei părerile multor medici care mărturisesc
despre îngropăciune că nu are nimic primejdios'. Astfel,
unul din ei, Profesorul Abel, din Berlin spune că, până chiar
și la popoarele vechi, care-și îngropau mortii fără nicio grijă
de higienă și fără nicio măsură în această privință, încă nu
s’a putut descoperi că îngroparea ar fi adus vreo urmare vătămă­
toare pentru cei dimprejur. Mai mult, dacă se iau măsurile
de trebuință, hotărâte de higienă pentru astfel de împrejurări,
cum astfel de măsuri sunt urmate în Prusia, Saxonia, Al-
sacia-Lorena, Francia, Anglia, America, nu e nimic de te­
mut, în această privință, că cimitirele vor putea aduce vreo
vătămare. Tot așa spune Profesorul Rubner: „Nu este
niciun temei higienic de a lepăda arderea ca nesănătoasă"..
Sunt răsturnate de mult părerile că cimitirele ar fi vătămă­
toare pentru sănătatea obștească. Ba mai cetim acolo că,
până și un aprig sprijinitor al arderii mortilor, cum este
Profesorul Kratter din Graz, a trebuit să mărturisească des­
pre cimitire că „Cercetarea nepărtinitoare a părerilor mult,
răspândite în veacul 18, despre primejdia cimitirelor, a do­
vedit că ele au fost peste măsură de umflate“.
Dr. Haberlein din Ziirich spune că, în tot ce s’a scris
până acum, nu s’a putut aduce o singură dovadă despre
îmbolnăviri iscate dela hoiturile îngropate.
Se pot aduce multe dovezi în felul acesta, dar noi
4

1. Christliches Grab tind Feuerbestattung. (Mormântul creștinesc și arderea-

morților), Miinchen, 1929, pag. 13-14,
Păcatul arderii morților 49
k

socotim că atâtea câte sunt arătate aici ajung. Din ele însă
putem trage încheierea că primejdia pentru sănătate nu poate
fi prin îngroparea trupurilor, fiindcă atunci toți medicii ar
fi pentru ardere. Dar ei sunt departe de a fi așa. In această
privinfă, putem pomeni și de medici români.
Împotriva arderii s’au mărturisit la noi Medicul-General
Dr. Papiu, care a scris în această privință în Universul:
răposatul Profesor Dr. Mina Minovici, care la început a
fost pentru ardere, iar apoi s’a mărturisit împotriva ei; ves­
titul Dr. Gh. Marinescu, marele învățat al medicinii româ­
nești, care s’a arătat protivnic al arderii, dovedind că nu
sunt adevărate temeiurile care se aduc împotriva îngropă­
ciunii.
Deci dacă nu toți oamenii higienii, care sunt medicii,
sunt împotriva îngropăciunii, cum se mai poate spune a-
lunci că îngropăciunea trebuie părăsită ca nesănătoasă? Ar
trebui ca toți medicii să fie împotriva ei. Precum se vede
însă, nu sunt.
Aceasta dovedește că nici pentru apărătorii sănătății nu
s’a făcut dovada că îngropăciunea ar fi nesănătoasă. Numai
în această împrejurare toți medicii ar fi împotriva îngropării.
Se înțelege, îngroparea ar putea fi și nesănătoasă; dar
sunt măsuri prin care nimic nu mai este de temut.
Dacă am îngropa mortii la o adâncime mică, poate că
ceva din putrejune ar răzbi până la fata pământului. Dar
dela 2 metri sub pământ, nu mai este nimic de temut.
Dinspre partea această, deci, care este .marea darabană
cu care bat cenușarii pentru a desființa îngroparea, n’am
putut găsi niciun temei împotriva ei. Mai rămân alte te­
meiuri, care sunt cu mult mai slabe. Și acele sunt însă pline
de șubrezenie când nu sunt chiar copilăroase.
Se spune, de pildă, că arderea e mult mai îndemânoasă,
pentrucă cel iubit al tău poate rămâne în casa ta în chipul
cenușei. Ce a mai rămas din el, un kilogram-două de ce­
nușă, le capeți într’o cutie și le duci acasă. Ai pe scumpul
tău cu tine. Nu te mai părăsește.
Este aceasta altceva decât copilărie? In adevăr, cine
se poate îndestula cu cenușa, în locul chipului, pe care l-ai
avut? Dovada o dau tot cenușarii. Nimenea nu vrea să
păstreze cenușa în casă. Se roagă de noi s’o puie tot la

Revista Biserica Ortodoxă Română, 54 (1936), Nn 1—2 lanuarie-Fevruarie. 4

50 Arhim. Scriban

cimitir, alăturea de ceilalți morti, care au fost îngropati. Mai

au apoi firide în capiștea unde se face arderea mortilor.
Acolo stă cenușa, cutie lângă cutie.
De ce nu acasă?
S’o vedem și pe asta.
Arhim. SCRIBAN.

R 6 s u m e.

Une nouveaute de derniere date, parmi celles que

nous avons importees de l’etranger a ete celle de l’incine-
ration. Sans un besoin rdellement senti, par pur esprit
d’imitation, nous nous sommes depâches de ne pas rester
en arriere et nous parer de cette importation.
Certes, une fois decides â embrasser la mesure de
faire bruler nos morts, îl n’a pas ete difficile de trouver
toutes sortes de motifs pour l’introduire en Roumanie. On
a pretexte que l’ancienne coutume d’enterrer nos morts
est malsaine, que beaucoup d’epidemies peuvent surgir de
la decomposition de la et putrefaction qui ontlieuă la suite de
l’enterrement. Ce serait de beaucoup plus hygienique de
confier le cadavre aux flammes que de le laisser en proie
aux vers de la terre.
Toutefois on n’a jamais pu prouver que le moindre
mal et des influences deleteres s’ensuivraient du fait de
l’enterrement. Certes, si l’enterrement avait lieu presque â
la surface de la terre, il y aurait des suites fâcheuses pour
la sânte des vivants. Mais si on enterre Ies morts ă deux
metres de profondeur, comme de fait on procede pour tout
enterrement, il n’y a plus rien ă craindre. Les cimetieres
sont toujours releguds aux endroits eloignes des villes ou
des villages, de maniăre que le proces de la decomposition
des cadraves n’est nullement senti au milieu des encom-
brements humains.
Les cimetieres sont toujours des grands jardins et ainsi
leur atmosphere et de beaucoup plus pure et plus respi-
rable que celles des villes.
Si la religion chretienne ne peut admettre l’incinera-
tion, une fois qu’elle a abolie l’ancienne coutume des pa-
yens de bruler leurs morts, elle ne peut plus l’admettre
Păcatul arderii morților 51

aujourd’hui. Notre Seigneur a ete enterre et tous Ies chre-

tiens sont tenus â ne plus revenir ă ce qu’on a reconnu
une fois comme incompatible avec la foi chretienne dans
la rdsurrection des morts. Les clairons du jugement dernier
feront surgir les morts, nous lisons dans l’Evangile de
Saint Jean, non pas des urnes contenant les cendres, mais.
des tombeaux.
Ce n’est pas notre religion seule qui enseigne de la
sorte, mais bien aussi la voix de bien des medecins reputes,
qui viennent nous dire qu’on n’a aucun droit de crier contre
l’enterrement pour des considerations de hygiene. Le bien
connu medecin roumain Dr. Marinesco s’est prononce con­
tre l’incineration. De meme le feu Dr. Mina Minmrici, qui
au commencement se rangea du cote des fanatiques pour
l’incineration, et â la fin, pour des motifs de medecine legale,
dtant lui meme mddecin legiste, s’est prononce contre et
a demande au ministere de juslice de d’intendire l’incine-
ration pour tout cas de mort suspectee.
Parmi les medecins etrangers, nous pouvons citer le
medecin allemand Dr. Witsch, qui a public meme un trăite
contre l’incir.dration. Nous l’avons mis â contribution ici
pour toutes sortes de considerations utiles, avec lesquelles il
plaide la cause de l’enterremnt contre l’incineration.
II y a encore d’autres elements avec lesquels on peut
mener la campagne contre l’incineration, et que nous de-
vrons voir une autre fois.