Cum să pomenim „blajinii”?

Vine vremea când ne amintim de cei răposați. Suntem în preajma Paștelui Blajinilor.
Mulți se îndreaptă spre cimitire pentru a face curăţenie la morminte, a le vărui, a le
împrospăta… Unii chiar amenajează noi cruci, monumente, masă, scaune, gard. Și
marea majoritate a celor care se îngrijesc de aceste „dormitoare” veșnice o fac din
marele respect și din dragostea pe care-o poartă celor care trupește nu mai sunt alături.
Fiecare își lasă amprenta în această viață și nu murim pe pământ atâta timp cât mai
înalță cineva sfinte rugăciuni pentru veșnica odihnă a sufletelor noastre. Cât de sublimă
este una dintre rugăciunile de la pomenirea răposaților: „Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase,
sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă
fără de sfârşit.” Deci rugăciunile pentru răposați sunt izvorâte din credința în înviere a
sufletelor noastre, care nu mor, ci trec dintr-o viață în alta.
Biserica rânduiește zile de pomenire generală a răposaților, vrând să ne pună în
legătură cu viața de dincolo, să ne amintească că la vremea cuvenită vom merge și noi
în veșnicie. Rugându-ne pentru cei adormiți întru Domnul, împlinim porunca de a ne
ruga neîncetat, inclusiv unul pentru altul. Astfel, fiecare zi de sâmbătă ne amintește că
trebuie să pomenim răposații, care sunt însetați de rugăciune și de fapte bune. Avem și
câteva sâmbete de pomenire generală a răposaților, când suntem îndemnați să ne
rugăm pentru toți cei adormiți în veac întru Domnul.
Una din cele mai respectate pomeniri generale e de Blajini, care, de regulă, e în zi de
luni după Duminica Tomei. Acest Paști al Blajinilor, probabil se vrea a fi al fericiților, al
celor care și-au dus viața creștinește, „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu
dragoste”. Este o tradiție recentă și locală, variind de la o regiune la alta, iar pentru
acest fel de pomenire nu sunt îndrumări tipiconale. Astfel, de multe ori pomenirile se fac
improvizat și variază de la localitate la localitate.
Pomenirile pentru adormiți sunt încurajate și recomandate a fi săvârșite cât mai des,
atâta doar că cele mai multe abuzuri le întâlnim tocmai în aceste zile de Blajini.
Cu regret, adesea se uită de răposați, iar cei care se îndreaptă spre cimitire sunt cu alte
gânduri și intenții decât a se ruga pentru rudele răposate. Pregătirile încep cu
cumpărarea pomenilor (căni, farfurii, ștergare ș.a.m.d.), apoi lumea se chitește, mai vine
cu bucate alese. În aceste zile poți vedea prin cimitire șezători, chefuri, distracții, beții și
mai puțină rugăciune. Apoi, atmosfera de forfotă, de gălăgie, nu se asociază cu
rugăciunea. Preoții sunt „rupți” în toate părțile, pentru că lumea vrea acum şi aici
pomenire, pentru că-i grăbită, pentru că după asta trebuie să se servească… să
povestească unii altora ce-au mai făcut timp de un an, să mai spună noi bancuri…, dar
de răposați se uită.
S-a îmbolnăvit conștiința oamenilor, fac petreceri chiar pe morminte!
Acest mesaj vrea să fie spre luare-aminte, să ne trezească pentru adevăratele valori.
Să știm că răposații ne așteaptă pe noi, caută la inima noastră. Să mergem la cimitire în
deplină pace și cu gândul la rugăciune. Să facem milostenie, dar nu între rude cu daruri
alese, ci sărmanilor. Să ne amintim de viața înaintașilor noștri, de povețele lor, de
faptele lor vrednice de pomenire și să le urmăm. Să nu moară dragostea noastră față
de aproapele…
Preot Octavian Moșin

1
Pentru cei ce zic că nu se pot
mântui în lume. Locul pe
nimeni nu mântuiește, nici nu
osândește, ci, pe fiecare,
faptele îl osândesc sau îl
mântuiesc
Nu ne va mântui pe noi locul, dacă nu vom face voia lui Dumnezeu, ci, pe fiecare, îl
mântuieste, mintea cea cu bunăvoie către Dumnezeu.

Că nu este ajutor nici din dregătoria cea cinstită, nici din locul cel sfânt, pentru cel ce
nu face porunca lui Dumnezeu. Că, ce dregătorie este mai mare decât dregătoria lui
Adam, cea fără de moarte, sau ce loc este mai frumos, decât Raiul, din care a fost
izgonit Adam, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu?

Si, dimpotrivă, ce este mai de ocară, decât gunoiul, pe care sezând Iov a păzit porunca
lui Dumnezeu si în Rai s-a sălăsluit? Iar, Saul, la împărătie fiind si în palate de mult
pret stând, si viata aceasta a pierdut-o si nici pe cealaltă n-a câstigat-o. Iar Lot,
aflându-se în Sodoma, în mijlocul unui popor fără de lege, făcând poruncile lui
Dumnezeu, s-a mântuit si cunună cu sfintii a luat. Si de va zice cineva, că nu se poate
mântui în lume, cu femei si cu copii, unul ca acela, cu nebunie se înseală, că,
pretutindeni, ne primeste pe noi Dumnezeu, dacă împlinim poruncile Lui. Locul pe
nimeni nu mântuieste, nici nu osândeste, ci, pe fiecare, faptele îl osândesc, sau îl
mântuiesc.

Deci, măcar că în lume petrecem, o, fratilor, să nu ne deznădăjduim chiar de am si

gresit cu ceva, ci, iarăsi, prin pocăintă, să alergăm la Dumnezeu, si să fim milostivi si

2
darnici cu cei săraci si neputinciosi, din averile noastre. Căci, mai mult pentru unii ca
acestia ti-a încredintat tie Dumnezeu averea, că ea cu nimeni nu s-a născut împreună.
Pentru aceea, să dai milostenie singur, de bună voie, că de mult ajutor este sufletului
tău, adică, a da cu mâna ta. Si să nu ai martori lângă tine, când faci milostenie. Pe
rudele cele apropiate ale tale, să nu le treci cu vederea. Mai întâi, pe cei din casa ta, si
pe rudeniile tale, fără de grijă să-i faci, apoi, după acestia, si la altii să faci milostenie.
Că este fătărnicie, ca, la săracii cei străini să împarti milostenie, iar neamul tău, sau
cei din casa ta să fie goi, desculti si flămânzi. Deci, cum zici că te îngrijesti de
sufletele lor, iar de trupeasca lor nevoie nu te îngrijesti? Cum, dar, îi vei duce pe
dânsii la frica lui Dumnezeu, atâta timp cât îi necăjesc pe ei trupestile neajunsuri? O,
câtă nepricepere si câtă inimă rea!

Au n-ati auzit Scriptura care zice: „Fericit este cel ce miluieste sufletele robilor săi si
nu-si lasă neamul său în nevoi”. Că de vei supăra pe ai tăi, iar pe altii vei milui, îti va
zice tie Domnul: „Fătarnice, orbitule de răutate, scoate mai întâi bârna din ochiul tău
si atunci vei vedea să scoti si gunoiul fratelui tău. Deci, auzind acestea acum, asa, să
miluiesti pe cei de aproape ai tăi si să te îngrijesti de hrana lor, ca să faci milostiv pe
Dumnezeu fată de tine. A Căruia este slava în veci!

Sfântul Ioan Gura de Aur

Cât de veche este credința ortodoxă?

Dacă sunteți luteran, religia dvs. a fost fondată de Martin Luther, un fost călugăr al Bisericii
Catolice, în anul 1517.
Dacă aparțin Bisericii Angliei, religia dumneavoastră a fost fondat de regele Henric al VIII -a în
anul 1534 , deoarece Papa nu ia acordat divorțul cu dreptul de a re- se căsătorească.
Dacă sunteți presbiterian, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către John Knox în Scoția ,
în anul 1560.
Dacă sunteți congregaționalist, religia dumneavoastră a fost originea de Robert Brown , în
Olanda , în 1582.
Dacă sunteți protestant episcopalian, religia ta este o ramură Biserica Angliei, fondat de Samuel
Senbury în coloniile americane din secolul al 17 - lea.
Dacă sunteți un baptist, datorați principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat
la Amsterdam în 1606.

3
Dacă sunteți din Biserica reformată olandeză, recunoașteți Michelis Jones ca fondator , deoarece
el are originea religiei în New York , în 1628 .
Dacă sunteți metodist, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către John și Charles Wesley în
Anglia în 1774.
Dacă sunteți mormon (Sfinții zilei de pe urmă), Joseph Smith a început religia în Palmyra, New
York, în 1829.
Dacă te închini cu Armata Salvării, secta dumneavoastră a început cu William Booth , la
Londra , în 1865.
Dacă sunteți creștin om de știință, te uiți la 1879 ca anul în care religia ta sa născut și Mary
Baker Eddy ca fondatorul ei.
Dacă aparțineți uneia dintre organizațiile religioase cunoscute sub numele de „Biserica
nazarineană, Evangheliști penticostali“, „Biserica Sfinției,“ sau „Martorii lui Iehova,“ religia ta
este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultimii o sută de ani .
Dacă ești romano - catolică, biserica a împărțit aceeași moștenire apostolică și doctrinară bogat
ca Biserica Ortodoxa pentru prima mie de ani de istorie, deoarece în timpul primului mileniu au
fost una și aceeași Biserică. Lamentabil, în 1054, Papa de la Roma sa desprins de celelalte patru
Patriarhii apostolice (care includ Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim), prin
interferarea cu Crezul original al Bisericii, și considerându - se să fie infailibil. Astfel , biserica ta
are o vechime de 1000 de ani.
Dacă ești creștin ortodox, religia ta a fost fondată în anul 33 de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Ea nu s-a schimbat de atunci. Biserica noastră este acum aproape 2.000 de ani. Și este , din acest
motiv, că Ortodoxia, Biserica Apostolilor și a Părinților este considerată adevărată „una Sfântă ,
Sobornicească și Apostolească Biserică.“ Aceasta este cea mai mare moștenire pe care o putem
transmite tinerilor din noul mileniu.
Pr Dr. Miltiades Efthimiou

4
Efectele pe care slujba Sfântului Maslu le
produce în viaţa noastră
Este adevărat că, unui om bolnav, nu trebuie să-i facem Sfântul Maslu, deoarece
moare?
Dumnezeu ne învaţă: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că
Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie

5
viu“. Sf. Maslu nu conţine nici o rugăciune pentru moarte, ci toate rugăciunile sunt
spre folosul şi ajutorul celor vii. Sf. Maslu este slujba pentru vindecare şi pentru
iertarea păcatelor celor pentru care se oficiază. Slujbe ale căror efect să fie moartea
celor cărora li se fac nu există în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Ideea greşită că, dacă
se oficiază unui bolnav Sf. Maslu, va muri vine din următoarea situaţie: în iubirea Sa
de oameni, Dumnezeu, pentru mântuirea unor persoane cu păcate grele nespovedite,
rânduieşte ca acestea să nu treacă cu uşurinţă la viaţa veşnică, ci să se chinuiescă pe
patul de moarte, până le vor fi iertate păcatele grele. În astfel de cazuri, Biserica
recomandă credincioşilor Sf. Spovedanie, dar şi oficierea Tainei Sf. Maslu, urmat de
citirea unor rugăciuni prin care se cere îndurarea lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor.
Deci, şi în astfel de cazuri, prin Sf. Maslu nu se solicită moartea unei persoane aflate
pe patul de suferinţă, ci iertarea păcatelor.

Efectele pe care slujba Sfântului Maslu le produce în viaţa noastră

Efectele harice ale Sfântului Maslu sunt mai multe, dintre care Sf. Apostol Iacov
menţionează două: vindecarea parţială sau integrală a suferinţelor trupeşti şi iertarea
păcatelor: „Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de
va fi făcut păcate, se vor ierta lui“ (Iacob V, 15). Astfel, Sfântului Maslu vindecă atât
trupul de boli, cât şi sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Alte efecte
harice ale Sfântului Maslu sunt şi acestea: întăreşte credinţa în Dumnezeu şi nădejdea
mântuirii, aduce pace şi smerenie în inimă, pregăteşte sufletul pentru primirea Sf.
Împărtăşanii şi pentru trecerea la cele veşnice, alungă frica de moarte, uneşte şi
împacă pe credincioşi prin harul Duhului Sfânt şi ne învredniceşte pe toţi de sfârşit
creştinesc.

CHIAR DE AM SĂVÂRȘI TOATE VIRTUȚILE, TOT

ÎN IAD AJUNGEM DACĂ NU ȚINEM DREAPTA
CREDINȚĂ
VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII

6
 Un bătrân cu numele Chiriac trăia în lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Și era
bătrânul îmbunătățit în fapte dumnezeiești. La el a venit un frate străin din ținutul Dara, cu numele
Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să-l sfătuiască cu felurite
cuvinte de înțelepciune și viață curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus: –
Eu, avva, am părtășanie în țara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și
vreau să locuiesc împreună cu tine. Când a auzit bătrânul de numele lui Nestorie s-a întristat de
pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să
vină la sfânta sobornică și apostolică Biserică. Și i-a spus: – Nu este alta mântuire decât numai în a
cugeta drept și a crede că Sfânta Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. – Într-
adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: dacă nu ești cu noi, nu te mântui. Sărmanul de
mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, prin faptă, care este
credința cea adevărată. Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui și i-a spus: – Șezi în chilia mea
și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui iți va descoperi adevărul! Lăsându-l pe fratele în
peșteră s-a dus la țărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Și iată cam pe la ceasul trei după
amiaza în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoșător la vedere, stând în fața lui și-i spune: –
Vino și vezi adevărul! Și luându-l, l-a dus intr-un loc întunecos, cu miros urât și cu foc și-i arăta în
mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim pe Dioscor și
pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alți câțiva. – Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul
pregătit ereticilor și celor ce urăsc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează
învățăturile lor. Dacă iți place locul, rămâi în credința ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta,
vino la Biserica cea sfântă și sobornică, așa cum ți-a spus bătrânul. Căci iți spun: chiar dacă ai
săvârși toate virtuțile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreapta credință. La cuvântul acesta fratele și-
a venit în sine. Când a venit bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate așa cum le-a văzut și a trecut
la sfânta sobornică și apostolică Biserică. Și a rămas împreună cu bătrânul în Calamon. După ce a
stat mulți ani cu el, a adormit în pace. Extras din Limonariu

Sf. Kyrill Fileotis – Despre legi şi guvernare

Trebuie, așadar, să păzim cu dreaptă credință legile impuse și să nu schimbăm pe nici una. Căci
ceea ce se impune prin ele, chiar dacă ar părea mai rău, este mai folositor decât a le înnoi
mereu, chiar dacă acest lucru ar părea mai bun. Căci așa cum trupul lipsit de suflet cade, tot așa
și cetatea care nu are legi se nimicește. Cineva a spus că legile sunt sufletul cetății. Căci așa cum
medicii sunt izbăvitori pentru cei ce bolesc, tot așa sunt legile pentru cei nedreptățiți. Păzind
legile, scoți afară fricile. Căci în afara fricii este oricine păzește legea. Nedrepții sunt cei care nu
țin legea. O cetate este guvernată perfect dacă trăiește după lege și îi pedepsește pe cei
nedrepți. Căci îi nedreptățește pe cei buni cel ce îi cruță pe cei răi. Dar cei ce pedepsesc pe cei
ndrepți aceștia îi împiedică pe ceilalți să nedreptățească. Două pricini mișcă pe om spre grija lui
Dumnezeu, pedeapsa nelegiuirii și răsplătirea dreptei credințe. Fii drept judecător celor ce
greșesc altora, și foarte milostiv cu cei ce-ți greșesc ție. Căci prin aceasta, pe de o parte vei avea
slava de a fi drept și purtător de grijă. Iar pe de altă parte, îți vei arăta bunătatea sufletului și
caracterul milostiv. Căci astăzi vedem contrariul. Judecător nedrept este conștința întinată.

7
De ce Sfânta Lumină vine în sâmbăta
Paştilor
 

Trebuia să se împlinească prorocia lui Isaia: „cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii,
lumină va străluci peste voi”.

Sfânta Lumină vine sâmbăta la ora unu şi un sfert. Sfânta Lumină nu reprezintă Învierea la
noi pe pământ, ci pogorârea în iad, că trebuia să se împlinească prorocia lui Isaia: cei ce
şedeau în întuneric şi în umbra morţii, lumină va străluci peste voi; cei ce şedeau în
întuneric şi în umbra morţii, va veni peste voi lumină mare. Sâmbătă, Mântuitorul a fost în
iad cu sufletul. La noi, când a înviat la miezul nopţii, a înviat cu tot cu trup, duminica, dar la ei a
fost numai cu sufletul şi i-a scos.

Vorbirea şi glumele în biserică se aseamănă

cu râs la mormânt

Vorbirea, glumele şi râsul în biserică sunt păcate contra Sfântului Duh, adică contra
puterii dumnezeieşti, căci prin acestea se dispreţuieşte sfinţenia bisericii şi se dă prilej
de sminteală publicului. Ba, ceva mai mult, aceste urâciuni au devenit astăzi un obicei
nedespărţit de biserică şi de credincioşii săi.

Vai, ce dureros lucru este când singuri noi dispreţuim ce avem mai sfânt – Biserica –
pe care o avem moştenire de la Hristos! Despre aceasta Însuşi Domnul spune: Casa
mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile, iar voi aţi făcut-o peşteră
de tâlhari (Matei 21, 13).

8
Fraţilor, vorbirea şi glumele în biserică se aseamănă cu râs la mormânt!

Pr. Rafail Noica: „Sfătuiesc pe toţi

să se împărtăşească cât de des
posibil”

Părinte Rafail, unii preoţi spun că nu e bine să ne împărtăşim des. Ce ne sfătuiţi

referitor la Sfânta împărtăşanie?
Sfătuiesc pe toţi să se împărtăşească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc
duhovnicii lor. Şi asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicia în care
sunt, dar fiindcă – şi acesta-i un lucru foarte important de înţeles – omul nu este un
obiect, şi ca atare nu este supus unei legi.

Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o
călătorie dintru nefiinţă până întru vecinica dumnezeire. Şi o călătorie unică. Şi eu
sfătuiesc la împărtăşire cât mai des – nu împărtăşanie deasă, ci aş zice împărtăşanie
des. Dar cât de des este bine ţie, sau ţie – asta o las duhovnicului tău. Şi cer Domnului
să insufle pe fiecare duhovnic cât de des e bine pentru cutare şi pentru cutare. Pentru
tine poate: Vino peste doi ani! Pentru tine, în fiecare Duminică. Pentru altcineva,
Duminica şi de Praznice, pentru alţii la două săptămâni, ş.a.m.d.

Părintele Rafail Noica

9
Greşeala fetelor: se oferă
băiatului ca şi cum i-ar fi nevastă

S-a răspândit foarte mult aşa-zisa căsătorie de probă, cum vedeţi lucrul acesta?
– Este şi o greşeală a fetelor, mai mult decât a băieţilor. Dacă o fată i se oferă băiatului
ca şi cum i-ar fi nevastă şi el nu are o concepţie creştină de viaţă, de ce s-ar mai gândi
să se cunune cu ea? El o are ca pe o nevastă, fără să se căsătorească, fără să-şi asume
responsabilităţile. Ca să fii o familie trebuie să-ţi asumi nişte responsabilităţi. Aşa, ei
trăiesc în familie fără să-şi asume responsabilităţile. El nu-şi asumă responsabilităţile
de bărbat – să-şi întreţină soţia, să aibă casă. Sunt foarte multe pe care trebuie să le
asiguri într-o familie. Nu şi le asumă pentru că nu e bărbat, dar are pretenţii la
drepturile de bărbat. Ori el, dacă ar ţine cu adevărat la ea şi ea i-ar spune: „Da, dar
după ce ne cununăm…” s-ar gândi şi el în direcţia asta. Cumva fetele se vând, dacă
putem folosi termenul acesta, la un preţ mic, la un preţ de nimic…

– Lucrurile s-au schimbat foarte repede. Acum zece ani ideea era încă respinsă, dar
acum parcă este de la sine înţeles că trebuie să trăieşti cu cineva înainte de cununie.

– E o grabă în mersul istoriei. Acum, în 20 de ani se întâmplă cât în 100 de ani înainte.
În plan istoric lucrurile sunt grăbite şi, din păcate, sunt grăbite în rău. Asistăm la o
grabă a răului, la o nerăbdare a răului. Răul nu are răbdare să meargă încet.

Părintele Stareţ Iustin de la Mănăstirea Oaşa

10
Despre cele 7 spuse ale lui Hristos de pe
Cruce, Sfântul Nicolae Velimirovici

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 28-a. Despre cele 7 spuse ale lui Hristos de pe Cruce
Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt
limpezi?
Prima: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul
rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al
doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la
cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se
omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd
piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei
nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce
fac.
A doua: „Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Această spusă a fost îndreptată către
tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie
şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi
pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se
mântui.
A treia: „Femeie, iată fiul tău”. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub Crucea
iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iată mama ta. Cuvintele acestea arată grija de
fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl tău şi
pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.
A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Cuvintele acestea arată pe
câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul este cel care pătimeşte. Aici,
însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi
erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a pătimit pe
Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu
trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă
în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de
neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”
A cincea: „Mie sete”. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în faţă, şi
una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare
chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om sau ca Dumnezeu?
Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman Îţi dă buretele înmuiat în oţet. O singură picătură de milă
pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman

11
micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De aceea,
Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie nouă.
A şasea: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui Său. Ca să
se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au
fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei filosofi care
băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau în animale, sau în plante,
sau în stele şi minerale. Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul
Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.
A şaptea: „Săvârşitu-s-a”. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a
săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu
sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor.
Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama. Urmează
ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!

Singurul mijloc de a arăta cine-i în casă

capul este să începi să ai un comportament
bărbătesc autentic
 

Fiecare bărbat trebuie să înţeleagă, odată pentru totdeauna: în căsnicie nu trebuie să existe luptă
pentru poziţia de lider. Casa mea trebuie să fie cetatea mea, cum se spune, nu câmp de luptă. Ca
atare, chiar dacă ştii că bărbatul trebuie să fie capul familiei, nu trebuie să dovedeşti asta nimănui
cu forţa, adică pe calea „bătăliilor” familiale. Ţipetele, certurile, scandalurile, capriciile sunt
arma oamenilor slabi şi la ele recurg foarte frecvent tocmai femeile. Bărbaţilor nu le şade bine să
facă scandal.
Singurul mijloc de a arăta cine-i în casă capul este să începi să ai un comportament bărbătesc
autentic. Ce aşteaptă de la bărbatul său oricare femeie? Ocrotire, grijă, atenţie. Dacă-i poţi da
toate acestea, se va linişti şi va recunoaşte singură statutul tău de cap. Orice femeie, chiar dacă
pare puternică şi dominatoare, vrea tocmai asta: să fie femeie, adică să simtă sprijinul soţului, să
vadă în el un reazem. Soţul trebuie să fie un zid care ocroteşte soţia şi copiii de furtunile şi
restriştile lumii.
Apostolul Petru îi învaţă pe bărbaţi să se poarte cu soţiile lor cum se cuvine unor făpturi mai
slabe, facându-le parte de cinste (I Petru 3, 7). Nu doar soţiile trebuie să-şi cinstească soţii, ci şi
soţii trebuie să le cinstească pe tovarăşele lor de viată.
Atunci când femeia are pretenţii, face scandal, are capricii în mod constant, foarte frecvent
aceasta este o reacţie emoţională la lipsa de atenţie din partea soţului. Ea caută ocrotire, ajutor, şi
nu le primeşte.

12
Când cineva are o patimă, să
ne străduim să-i trimitem raze
de iubire şi de milostivire,
pentru a se tămădui şi a se
elibera

Să simţim răutatea celuilalt ca pe o boală care îl chinuieşte şi îl face să sufere şi din

care nu poate scăpa. Pentru aceasta să-i privim pe fraţii noştri cu bunăvoire şi să ne
purtăm cu nobleţe, zicând înlăuntrul nostru, cu simplitate, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne, ca să se întărească sufletul nostru prin harul
dumnezeiesc şi să nu judecăm pe nimeni. Pe toţi să-i vedem sfinţi. Toţi purtăm
înlăuntrul nostru acelaşi om vechi. Aproapele, oricine ar fi, este „trup din trupul
nostru”, este fratele nostru şi nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia

13
faţă de altul, potrivit Apostolului Pavel (Romani 13, 8). Nu putem niciodată să-i
judecăm pe ceilalţi, căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său (Efeseni 5, 29).

Când cineva are o patimă, să ne străduim să-i trimitem raze de iubire şi de milostivire,
pentru a se tămădui şi a se elibera. Numai prin harul lui Dumnezeu se fac acestea. Să
vă gândiţi că el suferă mai mult decât voi. În obşte, când cineva greşeşte, să nu-i
spunem că greşeşte. Să stăm cu luare aminte, respect şi rugăciune. Noi să ne străduim
să nu săvârşim răul. Când răbdăm grăirea-împotrivă a fratelui, aceasta se socoteşte
mucenicie. Să o facem cu bucurie!

Creştinul este nobil. Să preferăm a fi nedreptăţiţi. Dacă vin înlăuntrul nostru binele și
iubirea, uităm răul pe care ni l-au făcut alţii. Aici se ascunde secretul. Când răul vine
de departe, nu puteţi să-l ocoliţi. Marele meşteşug, însă, este să-l dispreţuiţi. Cu harul
lui Dumnezeu, deşi o să vedeţi răul, el nu vă va influenţa, căci veţi fi plini de har.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele

Banii câștigați prin minciuni,

nedreptăți și vicleșug atrag
blestemul dumnezeiesc

Banii câștigați din înșelaciuni și nedreptăți sunt bani blestemați

Banii câștigați prin minciuni, nedreptăți și vicleșug atrag blestemul dumnezeiesc
asupra celor ce se fac partași de ei. Avocații și judecătorii care sunt părtinitori și mint
cu scopul de a câștiga procese pe nedrept – mănâncă o pâine murdară.

Doctorii care fac avorturi (sau orice altă muncă necinstită), care iau bani pe operații
mai mult decât trebuie – mănâncă o pâine murdară. Patronii care nu-și plătesc
angajații, sau nu le acordă drepturile ce li se cuvin, oprind banii pentru ei – mănâncă o
pâine murdară. Aceia care au fost ajutați în vreun fel și li s-au prestat servicii dar fără

14
să-și plătească muncitorii – mănâncă o pâine murdară. Cei care fac bani din afaceri
necurate, vânzând la un preț dublu, câștigând bani din camătă – mănâncă o pâine
murdară. Cei care împrumută și iau cu dobândă – mănâncă o pâine murdară. Cei care
vând lucruri, haine sau mâncare stricată la preț de marfă bună, punând apă în vin sau
în lapte, amestecând mere mici printre mere mari și luând același preț – mănâncă o
pâine murdară. Banii câștigați din duminici și sărbători, nu sunt buni, sunt bani
blestemați, Dumnezeu îngăduie să-i pierzi sau să ți se fure, pentru că întâi tu ai furat
Ziua Lui – Sfânta Duminică. Sau îi pierzi pe la doctori și pe medicamente.

Și toți cei care câștigă bani de pe urma nedreptăților, mințind și înșelând, asuprind și
calomniind săraci, orfani, văduve, lipsiți, nevoiași, bolnavi – mănâncă o pâine
murdară. Acești nedreptățiți strigă răzbunare, fiindcă li s-a furat dreptul lor câștigat
prin muncă cinstită, cu sudoare, de banii lor folosindu-se tot bogații, asupritorii, ei
cumpărându-și a doua vilă, a treia mașină, lipsind pe sărac de pâinea de pe masă. Câte
lacrimi am strânge, dacă am stoarce toate casele și mașinile de lux ale bagaților?  Și
chiar de nu-i blesteamă nimeni pe acești asupritori, blestemul dumnezeiesc tot îi
ajunge, căci se îmbolnăvesc ei sau copiii lor, pierzând acești bani îndoit pe la doctori,
sau le mor vitele, sau pământul nu-și mai dă rodul ca altă dată… Căci nedreptatea este
păcat strigător la cer!!! Dacă dintr-un lucru rău primești un câștig, socotește că acest
beneficiu este un zălog al nenorocirii.

Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus

Hristos. Raportul lui Publius Lentulus și al lui Pilat,

15
Guvernatorul Iudeii

Raportul lui Publius Lentulus Proconsulul Iudeii despre cel numit Iisus Hristos

Notă: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului
1865. A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul
„Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba

16
română, ’’Marturii despre Hristos’’.

Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus,

guvernatorul Iudeii, Salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: trăieşte aici
un om, care se bucură de o mare reputaţie de om sfânt, pe nume Iisus. Poporul Îl
numeşte Profet al Adevărului, iar discipolii Lui susţin că El e Fiul lui Dumnezeu, adică al
celui care a creat cerul şi pământul şi toate cele care au existat şi vor exista în Univers.
Şi, în adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest
Iisus. Prin unul şi singurul Său cuvânt dă sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor.
Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea lui e aşa de măreaţă
încât inspiră respect în toţi cei care Îl privesc şi care se văd siliţi să-L iubească şi
să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunei coapte, îi cade până la umeri şi
se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazarinenilor. Fruntea Lui
e lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau cută nu se pot vedea pe faţa
Lui rumenă şi radioasă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo
critică logică, iar barba Lui bogată, de aceeaşi culoare cu a părului, e lungă şi se
desparte în două, prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi senină. Are ochii albaştri –
vineţii, vii şi strălucitori. Lumina ce o revarsă faţa Lui este întocmai ca lumina
soarelui, încât este imposibil a o privi cineva prea lung. Această strălucire
aproape că inspiară spaimă. Când povăţuieşte şi sfătuieşte, uneori face aceasta
plângând şi astfel atrage iubirea, simpatia şi respectul ascultătorilor. Se asigură
că niciodată n-a râs, fiindcă ochii Lui mai mereu lăcrimează. Braţele şi mâinile Lui
sunt foarte frumoase. E foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume.
Cât despre învăţătură, ea atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect
toate ştiinţele, fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul
descoperit.
Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum, prin locurile
acestea. Mulţi iudei Îl consideră ca fiind Dumnezeu, alţii Îl denunţă că lucrează contra
legilor Majestăţii Voastre. Mă revolt foarte mult împotriva acestor iudei pizmaşi. Omul
Acesta n-a cauzat vreodată o nemulţumire cuiva. Dacă Majestatea Voastră doreşte să-
L vadă, precum mi-aţi scris mai deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi imediat Îl voi
trimite; căci sunt gata să îndeplinesc cu smerenie şi cu supunere, tot ce Majestatea
Voastră îmi va ordona…

Scris în Ierusalim. Crugul X, luna a noua.

Al Majestăţii Voastre preasmerit şi supus servitor, Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii.

Raportul lui Pilat, Guvernatorul Roman, al Iudeii către Cezarul Tiberiu

17
Acest document a fost găsit de un student german în bibliotecile Vaticanului, dar, la
început, nu l-a considerat atât de important încât să-l copieze.După câţiva ani însă, el
i-a povestit lui W.D.Mahan despre raport, care, simţind o mare dorinţă de a intra în
posesia acestuia, a scris fostului student german, întors între timp ca profesor în
Westfalia (Germania) şi rugându-l să obţină o copie a acestui preţios document prin
cunoscuţii săi de la Vatican. Profesorul german a intervenit prin preotul Freilinghausen,
şeful de protocol al Vaticanului, care i-a procurat o traducere engleză a raportului şi a
trimis-o doritorului.

Nobile Suverane, Salutare

Cauzele cari au provocat acea turburare din Ierusalim fu în legătură cu moartea lui
Iisus din Nazaret, şi evenimentele cari au avut loc în provincia mea acum câteva zile,
au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în detaliu, pentru că, eu
nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul
soarta naţiunii noastre: căci se pare că, în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai
putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: Blestemată să fie ziua aceea,
în care eu am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii! La sosirea mea în
Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare,
la care am invitat pe Tetrarhul Galileii împreună cu Arhiereul şi pe toţi oficianţii lui. La
ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea
mea personală. Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-şi ceară
scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa era grozav de vicleană. El pretindea că religiunea
sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu Romanii şi să se
închine libaţiunii (ciocnirea de pahare) cu ei. Eu am văzut de bine, ca să primească
această scuză, dat tot cu acea ocazie, m-am convins, că cuceriţii se declară duşmani ai
cuceritorilor, şi mi se părea că dintre toate oraşele, Ierusalimul era cel mai greu de
cârmuit. Atât de turburat era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica că va izbucni,
în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei însă nu avem decât un singur sutaş
şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei care m-a informat, că şi
el abia are trupe de ajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă neastâmpărată de
cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă
tem ca să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai
multe veşti ce mi-au venit însă una care mă interesa în mod deosebit… Un tânăr, se
zice c-a apărut în Galilea, predicînd, pe un ton blând şi nobil, o altă lege în numele unui
Dumnezeu ce l-a trimis. La început, mă temeam, că acesta să nu fie vreun agitator
care aţâţe poporul contra Romanilor, dar, nu după mult timp, temerile mele fuseseră
spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit, mai mult ca un prieten al romanilor decât al
evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo o mare
adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr, care stătea rezemat de un copac, şi în
toată seninătatea şi calmul, predica mulţimii. Mi s-a spus că acesta este Isus. Era
tocmai aceea ce puţin mă aşteptam ca că văd. Atât de mare era deosebirea între el şi
ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie îi dădea o înfăţişare cerească. El părea a fi
cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privirea atât de dulce şi de

18
senină. Ce contrast între el şi ascultătorii săi, cu bărbiile lor negre şi feţe încruntate!
Nevoind să-l întrerup, prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut
un semn secretarului meu, să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele
secretarului meu este Manlius. El este strănepotul şefului de spionaj şi conspiraţie, care
s-a ascuns în Etruiria, aşteptând pe Catiiline. Manlius este un vechi băştinaş din
Iudeea, astfel cunoaşte bine limba ebraică. Mi-e foarte devotat şi vrednic de orice
încredere. Intrând în sal de judecată, am găsit pe Manlius, care mi-a istorisit cuvintele
auzite de la Iisus la Siloam. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările
filozofilor ceva, ce s-ar putea asemăna predicilor lui Iisus. Unul din evreii răsculători
dintre cari sunt în Ierusalim, îl întreabă dacă este cu cale de a da tribut Cezarului. Iisus
i-a răspuns: ”Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se
cuvin Lui Dumnezeu” Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului
libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimet la Ponţiu, dar aceasta
ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani.” (Raportul
secretarului lui Pilat)

Pilat continuă: „Omul acesta nu era tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu

protecţia ea, poate necunoscută lui. El avea libertatea sa lucreze, să vorbească şi să
facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neîmpiedicat de nici un
mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla, însă, ferească-ne zeii, aceasta este o
presupunere, dacă s-ar întâmpla zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită prin
religiunea lui Iisus, lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranţe, şi prea mari
indulgenţe, pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabilul nenorocit voi fi fost
poate instrumentul, pe care creştinii îl numesc providenţă prin care să vină peste noi
această „soartă şi destin”.
Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei
săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici. În adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu
bogaţii) şi aceasta a fost pentru mine, un bun motiv, de a nu tulbura libertatea
Nazarineanului. Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi pui de viperă”; „ Voi vă asemănaţi
cu mormintele văruite”. Alte dăţi el era indignat de îngâmfatele postiri şi dăruiri ale
bogaţilor, şi le spunea că doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui
Dumnezeu, decât darurile lor bogate…
În fiecare zi se făceau plângeri la Sala de Judecată în contra abuzurilor evreilor. Eram
informat, că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om. Căci nu va fi pentru întâia
oară când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei cari, erau numiţi de ei Profeţi. Şi
dacă Pretorul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!
Conduita mea a fost aprobată de Senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după
terminarea războiului cu Partiţii, fiindcă astfel nu eram în stare de-a întâmpina răscoala.
M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniştea în
oraş, fără a supune Pretorul la concesiuni umilitoare.
Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine în sala de judecată, şi El a venit.
Precum ştiţi că în vinele mele curge sânge de spaniol amestecat cu sânge de roman,
care nu cunoaşte frica, şi e nesupus emoţiunilor. Mă preumblam prin curtea mea, când
Nazarineanul apăru şi când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi când o mână de
fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram ca un vinovat, deşi Nazarineanul era

19
calm şi liniştit, ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un
semn părea că îmi zice: „ Iată-mă, am sosit”
Câtva timp eu rămăsei încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică asupra
acestei figuri de om supranaturale; o formă de om necunoscută numeroşilor noştri
pictori, cari au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.
Iisuse, I-am zis, în cele din urmă, şi limba mea gângănea… Iisuse din Nazaret, eu ţi-am
dat, timp de trei ani de zile o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale
sunt ale unui om învăţat.
Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale
se află o simplitate maiestoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi.
Împăratul este informat despre tine (se face aluzie la scrisoarea lui Publius Lentulus), şi
eu, umilul său reprezentant în această comunitate (a lui Israel) sunt foarte fericit că ţi-
am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi eşti atât de vrednic.
Totuşi nu pot să ascund de la tine că predicile Tale, au stârnit mari şi puternice
duşmănii în contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate si-a avut duşmanii săi, şi a
căzut victimă urii lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe
care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în directă legătură şi unire cu tine, cu scopul de a
dezbrăca pe evrei, de mica lor putere ce o mai au de la Romani.
Rugămintea mea, deci, – nu zic porunca mea- este, ca tu să fii pe viitor mai cu băgare
de seamă şi să înconjuri de a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale
populaţia stupidă în contra ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele
justiţiei”.
Nazarineanul a răspuns liniştit: “Prinţ al pământului, cuvintele tale nu sunt din
adevărata înţelepciune. Spune furtunii: “Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei
dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: “Eu trebuie să mă supun legilor
Creatorului”. Numai singurul Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna.” Adevăr, zic
ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat”, continua el cu
emoţie. Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie, pentru înţelepciunea ta, decât toţi
turburătorii aceşti şi îngâmfaţii de Farisei, care abuzează de libertatea dată lor de
romani; complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili
neliniştiţi. Ei nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piei de oi. Eu te
voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare”. Cu
nepăsare şi clătinându-şi capul, cu un har şi zâmbet Dumnezeisc, Iisus îmi riposta:

“Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub
pământ”. „Sălaşul Celui Drept este acolo!”, zise El arătând spre cer. „Ceea ce este
scris în cărţile Profeţilor, trebuie să se împlinească". Tânărule, i-am răspuns eu, pe un
ton moale, tu mă obligi, ca simpla mea cerinţă să o schimb în poruncă? Siguranţa
provinciei, care este încredinţată îngrijirii mele, cere aceasta. Trebuie să arăţi mai multa
moderaţiune, în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc.
Fericirea să te însoţească! „Mergi în pace!”.

„Prinţ al pământului”, a răspuns Iisus. „N-am venit ca să aduc în lume războiul, ci pace,
iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi, în care Cezar a dat pace lumii

20
Romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi eu o voi întâmpina în
supunere faţa de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea restrânge-ţi
puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la
picioarele altarului de ispăşire”.

După aceste cuvinte, el a dispărut, ca un nor luminos, după perdelele Pretoriului.

Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urma lui Irod, care, pe atunci domnea în
Galileea, să se răzbune asupra Nazaretului. Dacă Irod urma după propria să înclinare,
în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era
mândru de cinstea domniei sale, se temea de Senat, de a comite o faptă, care putea
să-i nimicească influenţa să în fata Senatului. Într-o zi, Irod va venii la mine în Pretoriu.
Şi când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat, ce părere
am despre Iisus Nazareul! Eu i-am răspuns, ca, după părerea mea, Iisus, este un
filosof mare, după cum unele naţiuni mari adesea produc. Şi că învăţăturile Sale, cu
nici un chip nu sunt eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-I îngădui toată
libertatea de a vorbi şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs, cu
ironie, şi salutându-mă cu un respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor, conducătorii religioşi, plănuiau ca să se
folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care se dă loc totdeauna la
sărbătoarea Paştelor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă, care dorea moartea
Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii şi Fariseii întrebuinţează
tezaurul templului, să mituiască pe popor. Primejdia creste pe fiecare oră. Un sutaş
roman fu insultat. Am scris atunci pe prefectul Siriei să-mi trimeată imediat o sută de
soldaţi de infanterie şi tot atâta de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimeată. M-am
văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în
mijlocul unui oraş răsculat; neputincios, de a o reprima, şi fiind silit să o tolereze.
Răsculătorii au pus mana pe Iisus şi cu toate că ei simţeau, că nu au de ce să se
teamă de Pretoriu crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta au
continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodenii, Saduceii şi Farseii. Saduceii, a căror
conduită era sprijinită de două motive: Ei urau pe Iisus şi doreau să scape de jugul
Roman. Aceştia, n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor Oraş cu steaguri,
care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu, cu aceasta ocazie, am făcut o mare
greşeală, din necunoştinţă, totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat. O
altă nemulţumire, pe care o purtau în ei înşişi, era propunerea mea de a întrebuinţa o
parte din tezaurul Templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei
propuneri, ei erau plini de amărăciune. Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu
le păsa mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită trei ani şi jumătate pilulele
amare pe care Nazareul le arunca în faţa lor în public, oriunde se ducea, şi fiind prea
slabi şi sfioşi, şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, de aceea au fost
foarte bucuroşi, de a se unii cu Irodenii şi Saduceii. Pe lângă cele trei partide, eu mai
aveam de luptat şi împotriva unei populaţii îndârjite, şi totdeauna gata de a se uni la
acea răscoală şi să folosească de confuzia, şi de neînţelegerea ce rezultă din
aceasta. În felul acesta, Iisus fu târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu
această ocazie, Caiafa Arhiereul a săvârşit umilul fapt de supunere. El şi-a trimes

21
prizonierul la mine, ca să pronunţ eu osânda definitiva asupra lui. Eu i-am răspuns ca
deoarece Iisus este Galileian, afacerea cade supt jurisprudenţa lui Irod, şi am poruncit
să-l trimeată la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, şi pretextând a avea
respect faţă de mine prin Sutaşul Cezarului, mi-a reîncredinţat mie soarta acestui om.
Îndată palatul meu şi-a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea,
sporea numărul turburătorilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunata de prin
munţii Nazaretului. Se părea, că toată Iudeea se afla în Ierusalim. Eu îmi luasem de
femeie o domnişoara dintre Gali cari avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând,
ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! să nu te atingi de omul
acesta, pentru ca el e sfânt. Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra
apelor. El zbura pe aripile vântului. Vorbea furtunilor şi peştilor mării, şi toate erau
supuse Lui. Chiar râul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge. Statuile Cezarului
erau pline de murdăria Golgotei.
Catapetesmele din lăuntrul Templului s-au dărâmat, şi soarele s-a întunecat, ca
îmbrăcat în doliu. O, Pilate, rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta de sfatul femeii
tale. Blestemele Senatului Roman: „Teme-te de puterea Cerului”. Pe la timpul acesta
treptele de Marmora gemeau de sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus
iarăşi, la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton
aspru, am întrebat pe popor ce vrea? – Moartea Nazarineanului, fu răspunsul. Pentru
care crimă? El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea Templului. El se numeşte
pe sine Fiul lui Dumnezeu. Mesia regele Iudeilor. Eu i-am răspuns: „Justiţia Romană nu
pedepseşte astfel de fapte cu moartea!” “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! izbucni însă
strigătul de gloată înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În
mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta
era Iisus din Nazaret.
După mai multe sforţări, fără rezultat, de a-l scăpa de furia acestor persecutori
înverşunaţi, eu am luat o măsură, care pentru un moment mi se părea, ca va servi să-i
scap viata: am dat poruncă, ca el să fie biciuit, apoi cerând un lighean, eu m-am spălat
pe mâini, în fata mulţimii, prin care am arătat dezaprobarea mea faţă de acest fapt. Dar
în zadar! Aceşti mizerabili nu se dau mulţumiţi decât cu viaţa Lui.
În desele noastre turburări civile, am fost de mai multe ori martor al furii populare dar
din toate câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. În adevăr s-ar putea
spune, cu ocaziunea aceasta că toate spiritele rele din ţinuturile infernului s-au strâns
în Ierusalim. Mulţimea părea să nu mai umbla pe picioare, se purtau pe sus urlând, ca
valurile unei mări înfuriate! O mare neastâmpărată era de la porţile Pretorului până la
muntele Sion, cu strigăte, fluierături, de care nu s-a mai auzit vreodată în Istoria
Romanilor. Ziua s-a întunecat ca un amurg asemenea celui văzut la moartea lui Iulius
Cezar cel mai mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie.
Eu, guvernatorul provinciei, stam rezemat de o coloană a palatului meu. Gândindu-mă
la înfricoşatul fapt al acestor demoni cruzi, cari târau spre execuţie pe nevinovatul
Nazaritean. Toţi dispăruseră apoi în jurul meu, Ierusalimul scosese afară pe toţi
locuitorii săi, cari se înşirau pe părţile funebre ce conduc spre Gemonica (Golgota). Un
aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţită de cavaleri, iar sutaşul, pentru
a arăta o umbră de putere se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur, şi cu inima
zdrobită şi mă gândeam, că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta, stătuse mai mult

22
în puterea zeilor decât a omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe
Golgota, care părea că este adus de vânt, şi care anunţa agonie pe care urechea
omeneasca n-a mai auzit-o niciodată.
Nori întunecoşi s-au coborât şi au acoperit aripa Templului şi aşezându-se asupra
oraşului, l-a acoperit, ca şi un val. Atât de înfricoşătoare erau semnele ce s-au văzut,
atât în ceruri cât şi pe pământ încât se zice, ca Dionisie Aeropagul ar fi exclamat: „Sau
că autorul naturii suferă sau Universul se sfâşie”.
Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantua pe mine şi am pornit pe jos în oraş spre
porţile Golgotei. Jertfa era consumată, mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot
agitată, posomorâtă, cu feţele întunecate şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi
remuşcări pentru cele ce văzuseră. De asemenea am observat pe mica mea trupă de
ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorul steagului îşi învăluise capul în semn de întristare.
Am auzit pe un ostaş murmurând, în cuvinte streine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi
colo se vedeau grupe de oameni şi femei adunaţi, şi când aruncau privirea spre
muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la Pretoriu, întristat şi plin de gânduri, cari mă frământau. Urcându-mă pe
trepte, se puteau vedea încă stropi de sânge, care curseseră de la
Nazarinean. După un timp, a venit la mine un bătrân cu o grupă de femei plângând,
care rămaseră la poartă, iar el se aruncă la picioarele mele, plângând cu amar. Este
foarte mişcător ca să vezi pe un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea! El mi-a
zis: “Eu sunt Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine, îngăduinţa de-a îngropa pe
Iisus din Nazaret”. I-am zis: Cerinţa ta se va împlini. Atunci, primind raportul că  Iisus
este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze
înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată. Mai târziu cu câteva zile, mormântul a fost
găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toata provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi, după
cum prezisese el.
Îmi rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului, această
întâmplare dezgustătoare. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate,
am început a face acest raport şi de către ziuă s-a auzit un sunet de pe calvar,
intonând aria Dianei, care a venit şi la urechile mele. Aruncându-mi privirea spre poarta
Cezarului văzui apropiindu-se o trupă de soldaţi şi auzii sunetul trâmbiţii care intona
marşul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiră, cele două mii de ostaşi aleşi şi pentru a-şi grăbi
sosirea lor, au călătorit toata noaptea. A fost hotărât de soartă, strigai eu, frecându-mi
palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca, pentru scopul de a împiedica
răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi! Soartă crudă! Cum îţi baţi joc de
soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: “S-a
sfârşit”.Acesta este cuprinsul raportului! şi rămâi al Majestăţii voastre supus, cu respect
şi smerenie, Guvernatorul Pontiu Pilat.

Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunei Martie (anul 4147 de la creaţiune)

23
Textul complet al condamnării lui Iisus la moarte.

Notă: Această sentință s-a găsit din întâmplare în anul 1509 după Hristos în orașul

Ameula (Italia) într-o piatră frumoasă ce se afla într-o lada de fier în care era o
altă lădiță de marmură minunat păstrată. Această osândă închisă aici era în limba
ebraică. Originalul s-a depus la Vatican. Pentru prima dată a fost publicată la
Constantinopol în anul 1851, apoi când era patriarh Eremia, acesta a publicat-o în
cartea sa. Tradusă din limba greaca, după 27 de ani s-a publicat din nou în limba
bulgară în orașul Rusciuc în anul 1875 și apoi în românește.

Iată textul:

“În al șeptezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar și rege al romanilor, monarh

neînvins. Anul 201 din Olimpiadă, iar după anul evreilor 4147 și anul 93 de la
întemeierea Romei, de la eliberarea din robia Egiptului anul 589 și de la distrugerea
sfintei Țări anul 97. Pe timpul mai marilor poporului roman Lucius Suetonius Marcelius
și cârmuitorul Hillaretes Palister si pe timpul conducătorului general peste Iudeea,
Comus Flavius si pe vremea dregătorului asupra Ierusalimului, puternicul și înaltul
prinț Pontiu Pilat și pe vremea procuratorului asupra Galileii Irod Antipater și pe vremea
marilor Ana și Caiafa Alioso și Mail, mai marii templului, Raban și Amaleus, pe timpul
marilor magistrate ai orașului Ierusalimului Simbianoascio, Pompilei Rufa și
comandantul orasului Totamus”.

Eu Pontiu Pilat, procuratorul din Imperiul Roman în sala înalților prinți, condamn și
autentific cu pedeapsa de moarte pe cruce, pe numitul de popor Iisus Nazarineanul
Hristos, om răsculător contra legilor lui Moise și contra Maiestații sale Tiberiu Cezar și
rege al romanilor. Ordon și hotărăsc moartea lui prin răstignirea pe cruce, dimpreună
cu alții, după obiceiul celor condamnați din mulțimea poporului bogat sau sărac, pentru
aceia că n-a încetat a face răscoală și pagube în Iudeea, prin aceia că se face pe sine
Fiul lui Dumnezeu și rege al Ierusalimului și pentru că amenință distrugerea
Ierusalimului și a sfântului templu și pentru că a refuzat să platească tribut Cezarului și
pentru că a îndrăznit să intre în Ierusalim cu ramuri de finic și mulțimea îl aplauda ca și
pe un rege intrând în Ierusalim și în sfântul Templu. Însărcinez pe primul meu
sutaș Comuto Corneliu, ca să-l țină legat în public în raionul Ierusalimului, bătându-L și
îmbrăcându-L cu o manta roșie și încoronându-L cu o coroană de spini pe cap și de a-
și duce crucea singur pe umeri, spre a servi de exemplu și altora cum și pentru toți
tâlharii și să fie scoși prin poarta Imborel, numită acum Androninos spre a fi răstigniți
împreună cu Iisus Hristos în public la locul deosebit pentru criminali, denumit calvar
(locul sângelui). Acel care va fi răstignit și va muri, sa-I fie lăsat corpul pe cruce, pentru
sfidarea publicului pentru toți tâlharii și criminalii. Iar de partea de sus a crucii să fie
scris pe om placa în trei limbi inscripția: Iisus Alun Omlis Iudan – evreiește, Iesous a
Nazareus Basileva Iudeon – grecește -, Iisus Nazareus Rex Iodaisrum – latinește.
Ordon ca nici unul din subalternii mei după grad și după datorie, să pregete a-și
îndeplini cu grabă datoria și să nu se opună osândirii acestuia, care a renunțat de

24
bună voie la credința evreiască, ci să execute întocmai, după cum a fost hotărât de
mine, infailibilul după orânduielile legilor regești ale Romanilor. Martorii acestei
orânduiri sunt:

Din Semintia lui Israel: RUAN, DANIEL, RAMBINAL, IOACHIM, BANICAN, ROTIN,
ITAVEL si PARICOLAN.

Din partea printilor romani ai tarii: LUCIUS, SICELIUS SI MAXIMILIUS.

Dintre farisei: BARBOS, SIMION si BORIEL.

Dintre inaltii judecatori romani: RABAN, HAUDANIUS si BACARALOS. Dintre marii

preoti: RUAN, IODUS si BUCASALIS. Supraveghetorul pentru criminali dintre iudei:
BUTAN.

Ierusalim 23 martie anul 4147  de la creațiune.

Observații:

Din raportul sfintelor Scripturi noi mai găsim în mod foarte concret și anume că: “ Pilat a
hotărât să le împlinească cererea” (Luca 23, 24). Din stăruința depusă de Pilat se
constată și cruzimea și nestatornicia sa. El caută să împace fărădelegea cu dreptatea,
nimicnicia cu adevărul. El poate voia ca să nu se strice nici urmașii lui Hristos, și poate
nici cu femeia lui, al cărei vis uimitor, este o adevărată prezicere profetică, despre ceea
ce avea sa li se întâmple acelora care au luat parte la această osândire. Raportul Biblic
ne redă numai inscripția și interogatoriul luat la Ana, la Caiafa, la Irod și la Pilat în sala
de judecată.
Prin textul de față putem vedea cum acea justiție n-a judecat procesul în fond.
Dacă Pilat a declarat că nu găsește “în El” nici o vină. Atunci pe ce bază a ordonat el
ca Iisus să fie bătut? Ce legi romane prevedeau bătaia unui adevărat nevinovat? … Iar
dacă după toate învinuirile nici una nu s-a putut dovedi și documenta după cum Pilat
însuși declara prin faptul spălării mâinilor, că este fără de vină, atunci pe ce text din
legile romane se sprijinea el, ca să ordone ca un prizonier nevinovat sa fie totuși
batjocorit și răstignit? Adevărul totdeauna va triumfa, chiar când s-ar părea că minciuna
și nedreptatea ar birui. Triumful este al dreptății curate. Multe se pot învăța din acest
proces al judecății și osândirii lui Iisus Hristos, unde judecatorul roman a comis cea mai
mare nedreptate. Aici pot găsi judecătorii lumii de astăzi un avertisment de a nu comite
și ei asemenea nedreptăți și a nu căuta la fața nimănui, ci de a judeca numai potrivit cu
adevărul și cu dreptatea divină. Ar fi ceva natural și absolut necesar ca judecătorii de
astazi să citească și Sfânta Carte, adică Scriptura Vechiului și Noului Testament.
Tribunalele pământești n-ar trebui să sancționeze probleme pur religioase sau
să osândească pe cineva pentru că crede altfel de cum crede majoritatea. Aceasta
pentru că istoria ne dovedește că religiile dominante n-au avut totdeauna adevărul
curat, ci au fost supuse și greșelii. Iudeii credeau că numai ei au dreptul la libertate în

25
cele ale credinței. Această orbire i-a dus la crima cea mai grozavă cerând să fie
condamnat la moarte Iisus, dreptatea și adevărul, orbire care le întunecă ochii până în
ziua de astăzi. Sentința de condamnare a lui Iisus, constituie un avertisment grozav și
pentru toate popoarele și îndeosebi pentru capii de religiuni și pentru magistrați.

26