Cateheza 1 – Pomenirile celor adormiți între rugăciune salvatoare și superstiție dăunătoare

Până la Judecata de Apoi, există un timp în care Biserica se roagă pentru cei care au adormit
în Domnul, adică întru credință și întru nădejdea învierii. Până la Judecata de Apoi sau Universală
este judecata particulară a omului la 40 de zile după moarte. Între aceste momente, există un timp
în care Biserica se roagă pentru cei care au adormit în Domnul, adică întru credință și întru
nădejdea învierii.
Slujba de pomenire la 40 de zile are o semnificație deosebită, pentru că ea este plină de
lumină spirituală. Dar fiecare soroc sau fiecare moment prestabilit de pomenire a celor care au
trecut la Domnul are o semnificație pentru persoana respectivă, dar și pentru întreaga Biserică.
Pomenirile acestea, totdeauna se fac în stare de comuniune, în comunitate, pentru că nu există
Parastase particulare sau individuale. Pomenirea celor trecuți la Domnul, adică a celor decedați,
are 3 semnificații profunde: mai întâi de toate, pomenirea aceasta, ca exercițiu al neuitării, este un
act de credință ortodoxă; în al doilea rând, ea este un act de iubire milostivă și, în al treilea rând,
ea este un act de speranță fermă că ne vom întâlni cu cei dragi ai noștri la a doua venire a
Mântuitorului Iisus Hristos întru slavă. De fapt, pe cei dragi îi simțim prezenți tot timpul când îi
pomenim în rugăciune, fiindcă iubirea milostivă, cultivată prin rugăciune, este mai tare decât
moartea!
Din păcate, înmormântările și parastasele sunt însoțite, sunt umbrite de unele superstiții
care fac mai mult rău decât bine.
Ideea de superstiție este destul de veche și face referire la credințele populare,
împământenite de zeci sau sute de ani, în care oamenii mai cred și astăzi. În dicționar, superstiția
este definită ca „ο credință primitivă, în spirite, în farmece și vrăji, în semene prevestitoare,
numere fatidice etc”. Cu toate acestea, multe din ritualurile pe care mulţi le respectă cu sfințenie,
nu au legătură cu ortodoxia, ci sunt păgâne. Multe dintre aceste practici sunt păstrate fără să existe
vreo logică, doar pentru că unora le este frică de „ce va zice lumea”. Iată câteva exemple de acest
gen:

 Oglinzile, televizorul, sau orice sticlă trebuie acoperite, întoarse cu spatele sau chiar duse
din camera unde stă defunctul și unde i se face priveghiul. Asta, pentru că mortul nu trebuie să se
vadă în oglindă. Explicațiile sunt mai multe. În unele regiuni, se spune că mortul ar putea „veni
înapoi”, negăsindu-și liniștea din cauza oglinzii, care semnifică, o poartă spre lumea de apoi. În
alte zone ale țării, se crede că nu e bine să se vadă persoana decedată în oglindă, pentru că atunci
ar fi doi morți în casă, lucru care aduce ghinion și decesul altei persoane din acea locuință;
 Se sparge o cană la ieșirea din casă a celui mort. Cana se trântește cu putere de pământ, iar
dacă nu se sparge, în credința populară, acesta este semn rău, pentru că prevestește moartea
altcuiva din familie. Bătrânii denumesc acest lucru: „mai trage pe cineva după el”. Această
practică semnifică ο modalitate de îndepărtare a spiritelor rele, care se sperie de zgomotul creat.
Acestea sunt niște superstiții locale, de influență păgână, neavând nimic în comun cu ortodoxia.
Dacă vrei să faci o milostenie, nu sparge cana, ci da-o de pomană.
 Decedatul se așează cu picioarele spre ușă, adică invers față de poziția în care a venit pe
lume. Această credință reprezintă o încheiere a socotelilor cu lumea de pe pământ. De aici derivă
și superstițiile conform cărora nu e bine să fie plasat patul din dormitor cu picioarele spre ușă
adică „în poziția mortului”.

Pagină 1 din 4
 Pe crucea din mâna defunctului, în unele regiuni, se lipește o monedă. Această superstiție
vine din mitologia greacă, unde se spune că moneda este plata luntrașului, pentru a-i trece sufletul
peste fluviul infernului și pentru a ajunge în tărâmul celor binecuvântați. Legenda spune că
luntrașul cârmuia singura barca ce traversa râul și refuza să îi ducă pe cei care nu plăteau.
 Se obișnuiește ca pe pervazul unei ferestre să se lase un pahar cu apă și zahăr, timp de
patruzeci de zile, pentru ca sufletul celui mort să bea și să se îndulcească.
 Închiderea ușilor cu familia în casă, după ce mortul este scos afară, este o altă superstiție
lipsită de logică.
 O altă superstiție este despre ziua de înmormântare. Exista o zicala populara de genul
“cum începi, așa termini”, de unde evident se trage concluzia ca ziua de luni va perpetua poate
reluarea unui episod de genul unui deces. La fel, mulți se feresc de a face înmormântările
miercurea sau vinerea.
 Pomana peste groapă este și aceasta lipsită de încărcătura religioasă. Este bine să se ofere
pomană, însă nu are legătură cu a face asta exact peste groapa celui decedat.
 Nu are rost să pui bani în hainele răposatului. Dumnezeu se uită la inima omului, nu la
monedele din buzunarul lui. Vămile Văzduhului sunt doar o metaforă pentru a arăta că
apropierea de Dumnezeu se câștigă prin Jertfă. Nu ne cumpărăm mântuirea pe bani, ci "dragostea
acoperă mulțime de păcate" (I Petru 4, 8-11). După moarte, Dumnezeu va constata măsura în care
noi ne asemănăm cu Fiul Său și ne va primi în Împărăția Cerurilor, copleșindu-ne cu iubirea Sa
infinită. Cei care pe pământ au făcut fapte rele, L-au mâhnit pe Dumnezeu și și-au rănit aproapele,
vor fi jenați de această comuniune și li se va părea o povară. Același foc este bun pentru unii, care
se luminează și se încălzesc la el, fiind în același timp rău pentru alții, care se ard în El. Din acest
motiv, în picturile de la intrarea în Biserică, din Tronul Ceresc izvorăște focul în care se chinuiesc
păcătoșii, pentru că Dumnezeu este foc și Duhul Sfânt S-a coborât la Cincizecime în chip de limbi
de foc. Deci, Dumnezeu caută spre iubirea noastră, iar nu spre bănuții sau cardul pe care răposatul
îl are în haine.
 Fiind un eveniment comunitar, la înmormântare familia îi va invita pe toți cei cunoscuți.
Nu este însă obligatoriu să fie toți invitați la masă. Pomana este un eveniment anamnetic (adică
aici ne amintim împreună de cel drag), având și valențe sociale (adică îi chemăm pe cei nevoiași,
arătând prin aceasta iubirea noastră pentru ei și indirect că cel răposat era un om bun, învățându-
ne să facem binele). Totuși, nu ne vom întinde financiar peste posibilități, doar așa, ca să arătăm că
Vai-Doamne ce putem noi face. Asta înseamnă doar mândrie. Iarăși, nu ne vom îmbăta, nu vom
fuma stând la masă, nu vom înjura, având conștiința că masa este continuarea rugăciunii pentru
noi; moment de așezare sufletească în nădejdea Învierii celui răposat și a noastră când ne va veni
rândul.
 Dacă cineva moare fără lumânare, asta nu e o tragedie. Mântuitorul a murit fără lumânare
și majoritatea sfinților martiri au murit fără lumânare. Acesta este un simbol ce Îl reprezintă pe
Hristos, care spune: “Eu sunt lumina lumii”, iar faptul că murim cu lumânarea aprinsă exprimă
faptul că ne petrecem ultimele clipe din viață în rugăciune și că ne dăruim viața în mâinile lui
Hristos. Asta este ideal, dar dacă cineva moare Doamne-ferește într-un accident de mașină, fără
lumânare, nu e nicio tragedie. Este mai grav dacă moare cineva nespovedit sau neîmpărtășit. Aici
mai este un aspect: nu chemăm preotul să spovedească sau să împărtășească la un muribund ca să
nu se sperie; asta se întâmplă pentru că nu știm valoare spovedaniei și împărtășaniei și dacă ei nu
se spovedesc și împărtășesc decât în ultima clipă.

Pagină 2 din 4
 Revenind la lumânare, ea este este semnul jertfei. Astfel, o lumânare care este bine lucrată
nu scoate fum, nu picură ceară, ci se transformă toată în lumină. Această lumină este forma
superioară de existență a materiei. Din punct de vedere simbolic, aprindem și împărțim lumânări
pentru că acestea reprezintă întruchiparea fizică a rugăciunii noastre pentru sufletul celui adormit
întru viața cea veșnică.

Ieri a fost Pomenirea morților, moșii de iarnă, apoi sâmbetele din postul mare ce va începe
peste o săptămână sunt zile când credincioșii pornesc către sfintele locașuri ca să împlinească o
rânduială din veac statornicită: pomenirea morților, continuată și în celelalte, până la penultima,
numită sâmbăta lui Lazăr. Pe lângă tămâie, prescuri, lumânări, aduse către dumnezeiescul altar
împreună cu pomelnicul, mărturia vie a neuitării, a iubirii față de repausați, poporul așază pe
mese nelipsita colivă, arătoșii colacii și „apaosul”, adică sticla cu vin. Bătrânii noștri nu își puneau
întrebarea: „De ce?”, pentru că aveau neclintita convingere că astfel sufletele celor dintr-un neam
și o credință cu noi, intrate în Cereștile locașuri, primeau ajutor, cunoșteau mila, îndurarea
Cerescului Părinte.

Astăzi multă lume – îndeosebi tineri, dar nu numai – se întrebă: „De ce toate acestea?
Meniul morților se compune din colivă, colaci și vin? La ce bun să car atâtea bucate la biserică,
dacă, foarte bine, le-aș putea împărți nevoiașilor acasă ori pe stradă?” Par legitime respectivele
nedumeriri, fiindcă fără a le cunoaște simbolismul nu vom înțelege rostul așezării lor în tradiția
Bisericii noastre. Așadar, de ce fierbem grâu, iar nu orez sau alte cereale? Coliva a apărut ca
urmare a minunii Sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea iubitorului de
Dumnezeu, în vremea împăratului Iulian Apostatul. Cel din urmă, dorind să-i batjocorească pe
creştini, a dat ordin guvernatorului capitalei Imperiului Bizantin ca, în prima săptămână a
Postului Mare, să stropească proviziile din pieţele de alimente cu sânge jertfit idolilor. Sfântul
Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului, i-a poruncit să-şi
înștiințeze credincioşii să nu cumpere nimic din alimentele stropite cu sânge, ci mai degrabă să
mănânce grâu fiert cu miere. De aceea, la început, coliva a servit ca hrană, devenind, în urmă, o
jertfă nelipsită de la slujbele de pomenire a morţilor. Ea se prepară din grâu fiert, închipuind
însuşi trupul celui decedat, deoarece hrana principală a corpului omenesc o constituie grâul, din
care se coace pâinea. Coliva apare, totodată, ca o reverberație a credinţei noastre în nemurire şi
înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale
învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie
îngropat întâi în pământ şi să putrezească, la fel trupul omenesc, întâi se înmormântează, după
aceea se descompune, pentru ca să învie întru nestricăciune; astfel ne învață Sfântul Evanghelist
Ioan (Ioan 12, 24), dar și Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 36). Dulciurile, ingredientele,
aromele din compoziţia colivei simbolizează virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, dar și
dulceaţa vieţii veşnice, pe care nădăjduim că au dobândit-o.
Tot legat de colivă se cuvine amintită o arhicunoscută rânduială întâlnită la sfintele oficieri
închinate pomenirii celor adormiți: legănarea colivei în timpul cântării „veșnica pomenire”.
Aceasta reprezintă, pe de-o parte, dovada necurmatei legături sufleteşti cu cei plecaţi dintre noi,
iar pe de altă parte, încă un semn al învierii, închipuind cutremurul petrecut la moartea şi învierea
lui Iisus Hristos, relatat de sfintele Evanghelii. În practica liturgică, gestul se aseamănă cu
legănarea „Sfântului Aer” deasupra Darurilor la rostirea Crezului, în cadrul Sfintei Liturghii, până
la momentul când se zic cuvintele „și a înviat a treia zi, după Scripturi”, închipuind același

Pagină 3 din 4
înfricoșător fenomen ce a însoțit Învierea Domnului (Matei 27, 51). Legănând coliva, ne mai
amintim și de mama ce-și leagănă pruncul ca să adoarmă și să aibă un somn lin. Or, tocmai acest
lucru dorim să exprimăm și noi purtând în mâini coliva: ne rugăm pentru odihna și pacea celor
adormiți. În unele biserici, a treia oară nu se mai cântă „veșnică pomenire”, ci „Hristos a Înviat”.
Deși unii slujitori nu sunt de acord cu această frumoasă rânduială, consider binevenită înlocuirea,
deoarece veșnica pomenire trebuie să aibă ca final Învierea de obște, când nu vom mai cânta
„veșnică pomenire”. Așadar, pomenirea repausaților nu se face din neam în neam doar spre
neuitarea lor, ca un act de recunoștință și de cultură, ci ea se săvârșește cu nădejdea învierii. Înseși
rugăciunile de dezlegare a celor adormiți reflectă speranța învierii, iar ecfonisul rostit la finalul
slujbei ne amintește că: „Tu ești învierea și viața și odihna celor adormiți, Hristoase
Dumnezeule...”. După săvârșirea slujbei se împarte și se gustă din colivă, gest care închipuie
același lucru: comuniunea cu cei pomeniţi, pentru care ne-am rugat.

Alături de colivă se aduc la biserică și colaci. „Colac” provine din ebraică unde „challah”
însemna „pâine dospită”. Termenul se întâlneşte și la alte popoare precum grecii – „ϰόλλαξ”,
bulgarii – „kolaci”, polonezii – „chałka”. În limba slavonă „kolo” însemnă „cerc”. De altfel,
rădăcina ebraicului „challah” tot la forma rotundă se referă. Obținuți din făină de grâu, ei au în
genere același simbolism ca și coliva. Totuși, ni se pare important să amintim aspectul lor de cerc,
formă geometrică reprezentând continuitatea, legătura de iubire neîntreruptă dintre noi și cei
dragi din neamurile noastre, mutaţi nu în neființă – cum greșit spun unii – ci în cealaltă lume, a
veșniciei. Colacul simbolizează deopotrivă trecerea omului prin viaţă, închiderea ciclului acesteia
şi un pod către lumea de dincolo.
Nu lipseşte de la rugăciunile pentru adormiți vinul, numit în unele locuri „apaus” (de la
cuvântul latinesc „pausum”, însemnând „odihnă” sau „sfârşit”): din el se varsă cruciş peste colivă,
dar și peste morminte. În tradiția Bisericii noastre dreptmăritoare, vinul semnifică miresmele,
balsamul cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte. Să nu uităm că pâine și vin folosim și
la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când le pregătim spre a fi sfințite și transformate, prin lucrarea
Duhului Sfânt, în Trupul și Sângele Domnului. De aceea, turnarea din vin pe pământ sau peste
trupul celui răposat, cât și pe colivă, este un simbol al vieţii veşnice, al învierii.

Cunoscând toate aceste simboluri atât de importante este lesne de înțeles de ce trebuie
îndepărtate inovațiile și superstițiile care alterează tradiția sfintei noastre Ortodoxii.
Și nu trebuie să uităm ceea ce spuneam și la început: Pomenirea celor adormiți are 3
semnificații profunde: pomenirea ca exercițiu al neuitării, este un act de credință ortodoxă; apoi
ea este un act de iubire milostivă și, în al treilea rând, ea este un act de speranță fermă că ne vom
întâlni cu cei dragi ai noștri la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos întru slavă. De fapt, pe
cei dragi îi simțim prezenți tot timpul când îi pomenim în rugăciune, fiindcă iubirea milostivă,
cultivată prin rugăciune, este mai tare decât moartea!
Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi!”
(Ioan 11, 25).

Pagină 4 din 4