Recenzie intocmita de Pr.

Daniel Nichita

Preot-paroh, duhovnic şi autor al mai multor cărţi cu conţinut îndrumător şi pastoral

(exemple recente –De la Păresimi la Cincizecime, Crucea misiunii, Lumini în umbre, Pecetea
apostoliei mele), iată câteva ipostaze în care-l întâlnim astăzi la parohia Viişoara pe Părintele Petru
Roncea. De data aceasta, autorul ne propune o colecţie cuvântări încurajatoare la momente de
cumpănă, deloc uşoare, uneori epuizante și extrem de dureroase, aşa cum sunt slujbele de
înmormântare. Cuvântări funebre, căci aşa se numeşte cartea de faţă, apărută la editura romaşcană
Filocalia, poartă în Prefaţă binecuvântarea IPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului. Iată
un fragment din mesajul său: ,,Cuvântul ziditor al preotului trebuie să aducă în prezent cuvântul
purtător de har al Evangheliei lui Hristos-Tămăduitorul, purtător de lumină şi speranţă pentru cei
îndureraţi.” (am încheiat cit.)
Participant în calitate de preot-paroh la 42 de înmormântări, autorul, după modelul
patericului, transmite celor de faţă învăţături ce se vor a fi în asemenea ocazii, mângîietoare şi
tămăduitoare. Chiar dacă fiecare capitol poartă numele credinciosului prohodit în această biserică
din Viişoara, închinată Sf. Ierarh Nicolae, lucrarea părintelui, în întregimea ei, depăşeşte graniţele
satului, comunei şi chiar ale lumii în care trăim cu toţii. Prin condeiul său, ne vorbeşte despre un alt
tărâm, un alt liman neînviforat, pe care vom păşi cândva şi care este viaţa veşnică. Ce ne spune
părintele Petru despre ţara în care unde mergem toţi, pe care deocamdată nu o cunoaştem deplin şi
unde avem drept călăuză îngerii lui Dumnezeu? Aflăm prima dată despre ea, la Botez, chiar dacă în
locul nostru, cel care poate să răspundă este naşul: ,,Te lepezi de satana şi te uneşti cu Hristos?,
suntem întrebaţi. Şi cel care ne ţine în braţe răspunde ,,Mă lepăd şi-L urmez pe Hristos!”, iar acolo
unde este Dumnezeu se află şi Împărăţia Sa chiar şi în viaţa de dincolo. Aceasta la rându-i este de
foarte multe ori contestată, unii oameni crezând că viaţa pământească de aici este existenţa
autentică, de aceea zic ei să bem, să ne veselim, pentru că aici este totul.” (p. 101) Viaţa veşnică însă
e de necontestat căci, continuă autorul cărţii, ,,Nu întâmplător, textul Evangheliei de la
Înmormântare are în cuprinsul său repetiţia ,,Adevărat, adevărat vă spun vouă, cel ce crede în mine
are viaţă veşnică.” (p.72), iar cuvântul lui Mântuitorului, spre deosebire de cel al nostru, nu se
schimbă, fiind acelaşi ieri, azi şi în veac. Pentru a înţelege această lume tainică, adică pentru a afla ce
se întâmplă cu el după moarte, omul are nevoie de credinţă. Cel credincios, conştient de valoare
supremă a sufletului, ştie despre judecata particulară, acolo unde acesta va sta înaintea lui

1
Dumnezeu. Astfel, Cuvântările funebre sunt pline de conţinut creştin, constituindu-se într-o
adevărată mărturisire de credinţă ortodoxă, ce ne spune tuturor că moartea este uşa învierii.
Mai ales în universul satului românesc, înmormântarea în ansamblul ei este plină de
superstiţii, unele dintre ele fiind mai mult decât ciudate (ex. În mâinile persoanei dragi se pun câţiva
bani, pe care aceasta îi va folosi pentru a plăti vămile. Se crede că pentru a nu suferi un deces în
familie, nu trebuie să ieşi niciodată din biserică, înaintea sicriului. Femeile decedate nu trebuie
îmbrăcate în culoarea neagră; în caz contrar, ele vor bântui casa. Şi exemplele pot continua) În mod
indirect părintele condamnă toate aceste invenţii păgâne, explicând înţelesul câtorva imagini şi
gesturi întâlnite în Rânduiala Înmormântării. Spre a vă stârni interesul lecturii voi menţiona o serie
dintre aceste comentarii foarte pertinente: ,,Când legănăm coliva sau un colac la <<Veşnica
pomenire!>>, de fapt arătăm printr-un semn văzut, că legănăm sufletul celui plecat, pentru a avea un
somn liniştit, o odihnă fericită.” (p. 225) sau când punem la urmă acea pânză albă, acea crâşmuţă,
peste chipul decedatului, ea simbolizează haina sufletului nostru, murdărită prin păcat, dar albită în
baia Sf. Taine a Pocăinţei (p. 135) sau o altă explicaţie ,,când ducem trupul la groapă, să dăm
pământului ce este al pământului şi lui Dumnezeu ce este al Lui, noi mergem cu serafimii, cu
prapurii, cu felinarele, cu Sf. Cruce în fruntea procesiunii, pentru a însoţi sufletul către Împărăţia lui
Dumnezeu. (p. 73) Exemplele pot continua.
Se degajă din text o anumită grijă şi respect faţă de persoanele ce-şi plâng pe cei dragi la
înmormântare. Aceasta se materializează prin acea familiaritate şi atmosferă de intimidate
duhovnicească, preotul slujitor de aici fiind un foarte bun cunoscător al parohiei sale şi mai ales
al fiecărui membru al comunităţii în parte. Iată un dialog dintre părintele şi o credincioasă aflată
zăcând pe patul de suferinţă, nu cu mult timp înainte de moartea acesteia. ,,Părinte, nu-i păcat
dacă-mi citesc culcată, rugăciunea?” Cel de lângă ea îi răspunde: ,,Acum eşti pe cruce. Hristos
era pe cruce, iar crucea era verticală, a fost şi culcată pe orizontală, până au înfipt-o în vârful
Căpăţânii, El pe cruce stând. Se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi mântuirea lumii.
Crucea pe care stai este cea a durerii, iar rugăciunea este aceeaşi ca a Mântuitorului pe Golgota.”
(p.18) Această sensibilitate diafană a părintelui rezultă dealtfel şi din titlurile pe care le allege
pentru fiecare cuvântare în parte: ,,Purtând suferinţa cuiva, purtăm suferinţa lui Hristos”, ,,Pe faţa
celui adormit, în zilele şederii în sicriu se imprimă starea sufletului care a ieşit din el ”, ,,Când ne
îngropăm copiii, noi, ca părinţi, murim împreună cu ei”, ,,E mare taină să fii cu inima curată,
într-o vreme când lumea se rostogoleşte în neant, în necredinţă şi în nepăsare de Dumnezeu”, sau

2
,,Când cineva trăieşte fără tată şi fără mamă, el gustă viaţa lui Hristos, Care a fost un străin în
istorie.” ş.a. Aceste cuvinte şi expresii, pornite din suflet nu fac altceva decât să descopere
dulceaţa învăţăturii Sf. Biserici, şi să mângâie familia îndurerată.
În intervenţiile sale, cel care vorbeşte la înmormântarea fiilor săi duhovniceşti nu
foloseşte acelaşi tipar, generalizat, ci personalizează fiecare predică în parte. Astfel, parafrazând
titlurile celor 42 de cuvântări, le-am putea foarte bine numi: Cuvântare la un credincios
gospodar, Cuvântare la o credincioasă fără familie, ...la o femeie credicioasă, la un credincios
indiferent... la un veteran ş.a. m.d.. Întâlnim printre aceste evocări şi adevărate personalităţi ale
bisericii şi comunităţii locale din Viişoara, oameni dragi părintelui dar şi celorlalţi consăteni. Iată
un exemplu: ,,Gândind la viaţa celui care astăzi în mijlocul nostru în sicriu, la cinstea pe care a
purtat-o ca veteran de război, şi noi, cei de astăzi, vedem că purtăm un război necruţător
împotriva duşmanului comun, diavolul […] uneori fiind biruiţi şi căzând prizonieri în mâinile
lui. O, ce greu este să fii prizonier la duşmani!” exclamă la sfârşit părintele. Alte asemenea
medalioane duhovniceşti le veţi descoperiţi printre paginile cărţii, mai ales că d-voastră aţi
cunoscut foarte bine persoanele pomenite aici, rămânând doar ca să urmăm îndemnul Sf. Ap.
Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voștri, […] priviţi cu luare aminte cum și-au încheiat
viaţa și urmaţi-le credinţa ” (Evrei 13, 7).
În concluzie, ,,Cuvântările funebre” este o „cărțulie mică”, însă pornită din imensa și încăpătoare
inimă a Părintelui Petru Roncea. De aceea, trebuie ca această lucrare să nu lipsească din biblioteca noastră
a preoţilor, dar mai ales din mica zestre pe care fiecare creştin din parohie o păstrează pe masa unde se şi
candela aprinsă, lângă icoana Mântuitorului, Cel ce ne dăruieşte fiecăruia dinte noi nemurire.