2

Introducere

Biserica a avut întotdeauna între preocupările sale acţiunile filantropice, în

rândurile ei figurând mari personalităţi care au marcat istoria scrisă şi nescrisă a acestei ţări
şi a întregii lumi. Unul din exemplele clasice este Sf. Vasile cel Mare, vestit pentru
întemeierea şi organizarea de spitale şi căutarea celor aflaţi în diferite necazuri. Faima sa fost
atât de mare încât a marcat cu personalitatea lui secolele următoare, opera lui caritativă fiind
continuată până în prezent. Aşezăminte sociale au fost realizate în toată lumea de mulţi
doritori de a-l depăşi. În secolele ce au urmat Biserica a fost considerată de drept singura
instituţie care avea în grija ei toate formele de asistenţă socială.
În demersul nostru, cuprins în acest studiu vom încerca să delimităm preocupările
sociale ale Bisericii referitoare la persoanele private de libertate şi să arătăm că ea nu
urmăreşte în primul rând bunăstarea materială a cetăţenilor sau ordinea politică, ce cad mai
mult în grija statului, ci ridicarea tuturor fiilor ei din păcat, implicit din moarte. 1 Lucrarea
poate fi urmărită pe două planuri diferite, unul istoric, datând vechimea filantropiei creştine
în închisori şi experienţa în acest domeniu, la noi în ţară, şi un alt plan, pastoral, cu aplicare
practică la rolul preotului de penitenciar şi problemele cu care el se confruntă în acest mediu.
Perioada de raportare este cea postdecembristă deoarece mult timp nu s-a putu vorbi de o

1
Pr. lect. dr. Adrian Niculcea, Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii, în
,,Ortodoxia”, nr. 3-4, 2006, pg. 67;
3
pastoraţie sistematică a Bisericii în mediul carceral. Acest tip de misiune a Bisericii fiind
relativ de dată recentă, materialul bibliografic nu este atât de bogat, de remarcat fiind mai
ales lucrarea vrednicului episcop Vasile al Oradiei, apărută la editura timişoareană Ando-
Tours, în 1998 - ,,Grija Pastorală a Bisericii faţă de cei din închisori”- carte de referinţă în
domeniu. Pentru a zugrăvi succint imaginea sistemului penitenciar românesc actual
considerăm punct de reper lucrările ,,Psihologia penitenciară” şi dinamica penitenciară
ambele avându-le ca autor pe psihologul militar, col. Gheorghe Florian, ce şi-a închinat cea
mai mare parte a carierei acestui domeniu al studierii lumii penitenciarelor. Pentru studiile de
caz prezente în lucrare am apelat la bunăvoinţa conducerii Penitenciarului Tg. Ocna – Bacău
unde, de altfel am funcţionat ca preot – capelan în perioada 1995 – 2000, şi de aceea îi sunt
recunoscătoare. De un real folos mi-a fost în demersul meu, reflectarea de-a lungul timpului
în presa scrisă şi vorbită, a prezenţei tot mai vizibile a slujitorilor bisericii în închisori,
scoţându-se în relief impactul deosebit de benefic pe care îl are aceasta. Iată doar câteva
titluri:,, În închisoare am găsit calea spre Dumnezeu” 2, ,, Preasfinţia sa, Iustin Sigheteanul
participă la Sf. Liturghie la Penitenciarul Baia Mare”3 sau ,,Paştile vine şi după gratii”4
pentru a enumera doar câteva titluri.
Prigoana dezlănţuită de perioada dictaturii de tristă amintire a făcut ca una din
categoriile sociale cele mai lovite să fie preoţimea. Ca deţinut însă, fiind alături de cei în
suferinţă, preotul devine în temniţă, susţinătorul moral al celor condamnaţi de regimul
totalitar, un regim care nega tocmai rostul clerului şi în cadrul căruia în mod liber nu ar fi
avut dreptul de a-i susţine. În toate cazurile preoţimea a fost condamnată pentru vini
imaginare, prin aceasta participând alături de poporul român la toate durerile lui, purtând
împreună cu el toate necazurile şi suferinţele. 5 Valul de arestări ale slujitorilor s-a orientat pe
trei motivaţii: considerente de natură politică, adăpostirea în lăcaşurile de cult a unor grupuri
de fugari urmăriţi de securitatea statului, pe temeiul rezistenţei la colectivizare alături de
ţărani şi în general al opoziţiei directe împotriva demolării satelor şi bisericilor. Datele arată
că aproximativ 2000 de preoţi (peste 1/6 din totalul clericilor activi) au trecut prin temniţele
comuniste şi că a fost una dintre cele mai prigonite clase sociale.6

2
Ziarul Lumina, Vineri, 07 septembrie 2007, pg. 5
3

Glasul Maramureşului, Anul XIII, nr. 3674, Miercuri, 13 mai 2009, pg. 3
4
Adevărul de Cluj, Vineri, 02 aprilie, 2010, pg. 6
5
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Partidul, Securitatea şi Cultele,
Edit. Nemira, Bucureşti, 2005, pg. 129;
4
 În prezent însă, ca ţară membră a Uniunii Europene, ni se cere o viziune clară în
acest domeniu, al asistenţei religioase, având în vedere convieţuirea dar şi concurenţa cu
celelalte două mari confesiuni occidentale. Un astfel de document cadru va avea în
cuprinsul său teme de actualitate ca relaţia Bisericii cu statul, atitudinea faţă de muncă şi
proprietate, familie şi societate precum şi faţă de criminalitate, privită din toate punctele de
vedere, atât ceea ce priveşte prevenirea ei cât şi combaterea acesteia.
Între cei care fac obiectul unei astfel de acţiuni filantropice îi numărăm şi pe cei
care îşi petrec o parte a existenţei în închisori, datorită săvârşirii unor fapte sancţionate atât
de legea socială cât şi de cea divină. Biserica pune la îndemâna deţinuţilor toate mijloacele
necesare pentru o însănătoşire grabnică, ea ajutând pe toţi cei care au pornit pe căile greşite
să găsească drumul drept pe care un astfel de suflet se poate întoarce de pe calea întunecoasă
a pierzării pe calea cea luminoasă, de la un trecut umbrit de tot felul de fărădelegi la un
prezent presărat de fapte plăcute şi lui Dumnezeu, dar şi oamenilor. 7 Durerea celor închişi
este durerea întregii Biserici Mame, care se bucură cu bucurie cerească şi pentru ,,un singur
păcătos care se căieşte” (Luca XV, 10). Este foarte important ca persoanele aflate în locuri
lipsite de libertate să nu fie supuse unui tratament inuman, condiţiile de deţinere să nu fie o
ameninţare la adresa vieţii şi sănătăţii, iar starea lor morală să nu fie influenţată de exemplu
distructiv al celorlalţi colegi de celulă. Biserica noastră s-a implicat de-a lungul istoriei în
societate, dar nu a făcut acest lucru sprijinindu-se pe o învăţătură separată de doctrina ei
generală.

6
Nicu Nicolau, Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, nr.
151, 1996, pg.5;
7
Ioan I. Ică jr., Gândirea socială a Bisericii, Edit. Deisis, Sibiu, 2002, pg.227
5
 1. Grija pastorală a Bisericii pentru cei
întemniţaţi, în perioada primelor secole creştine.
Antropologia creştină

Încă de la începuturile ei, Biserica a avut o grijă deosebită faţă de cei privaţi de
libertate datorită încălcării normelor sociale, derivate de multe ori dintr-o serie de precepte
religioase, aceasta urmărind sentimentul firesc al compătimirii pentru cei ajunşi în suferinţă
şi incapabili de a se smulge din ghearele păcatului. În perioada vechitestamentară iudeii
urmăreau instaurarea dreptăţii, concept strâns legat de legământul pe care l-a încheiat
Dumnezeu cu poporul ales (Ieremia XXXI, 35) fiind înţeleasă ca fidelitate faţă de acesta. 8
Orice crimă săvârşită şi condamnată de lege presupunea o pedeapsă dreaptă, scopul ei fiind
lesne de înţeles- protecţia societăţii de răufăcători şi stoparea acţiunilor lor. Pedeapsa
încălcării legii slujeşte de multe ori drept exemplu pentru ceilalţi oameni (Deuteronom XIII,
11; Proverbe XIX, 25). Tradiţia Vechiului Legământ cunoaşte astfel câteva forme de
pedeapsă: pedeapsa cu moartea, exilul, privarea de libertate, pedeapsa corporală şi amenda în
scopuri religioase. Ne referim chiar la perioada Vechiului Testament, când ea a intrat în
închisori pentru că acolo erau întemniţaţi bărbaţi sfinţi ca Iosif, Miheia, Ieremia (Ieremia
XXXVII şi LI). A cerceta pe cei aflaţi în suferinţă însemna a face muncă de apostolat
căci ,,mai bine este a merge în casa plângerii, decât la casa ospăţului” (Ecleziastic VII, 2).
O manifestare plenară privitoare la interesul pastoral pentru cei din închisori, o
găsim însă în Legea Nouă. Aceasta are la bază porunca dragostei şi învăţătura despre
Biserică, în calitate de trup al Mântuitorului (I Corinteni X, 17 şi XII, 12; Efeseni I, 23), şi
în mod special cu referire la cuvintele Sale: ,,În închisoare am fost şi aţi venit la Mine”
(Matei XXV, 36). Este o mare mângâiere pentru cei întemniţaţi să cunoască faptul că însuşi
Domnul a fost închis, ,,legat” (Ioan XIX, 24) timp de câteva ore de la prinderea Sa şi până la
răstignire, trăind tragedia închisorii şi împărtăşind încercările omeneşti. Cu alte cuvinte,

8
Ioan I. Ică jr., op. cit., pg. 225;
6
creştinul iubitor de aproapele repetă la scară microsocială, ceea ce Dumnezeu a realizat la
scară macrosocială.9
Datorită condiţiilor speciale în care se afla Biserica primelor veacuri creştine, nu
există ştiri în legătură cu grija faţă de cei închişi, decât cu referire la membrii aparţinând
acesteia.10 Astfel trebuie privită, spre exemplificare, recomandarea Sf. Pavel întâlnită în
Epistola către Evrei: ,,Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei” (Evrei
XIII, 3). Aceste îndemnuri veneau dintr-o experienţă personală, Apostolii pătimind în
închisorile romane foarte de timpuriu. Nu rămân însă singuri, Mântuitorul Însuşi vine să-i
întărească (Fapte Apostolilor XXIII, 11); alteori îi vizitează îngerul Domnului, ca să-i scoată
în chip minunat de după gratii (Faptele Apostolilor V, 18-21). Se presupune că Epafras,
întemeietorul Bisericii colosenilor, pe care îi numeşte ,,împreună cu mine robi” (Filimon
XXIII), a rămas în Roma ca să însoţească pe Sf. Pavel, împărţind împreună cu el, paza
militară sub care se afla. O grijă cu totul deosebită faţă de Apostolul întemniţat, a avut-o
Biserica filipenilor, care a trimis în Roma pe Epafrodit, ca reprezentant şi slujitor pentru
nevoile sale (Filipeni II, 25). În exercitarea acestor datorii Epafrodit s-a îmbolnăvit ,,până la
moarte” (Filipeni II, 28). Apostolul neamurilor va deveni astfel prototip pentru toţi cei de
mai târziu, închişi ,,din cauza dreptăţii”( Matei V, 10).
În perioada următoare, care a însemnat pentru Biserică o aprigă prigoană, creştinii
au manifestat o grijă deosebită faţă de fraţii lor de credinţă, mucenici, închişi în închisorile
romane. Dacă se auzea numai că cineva de-al lor a fost aruncat în închisoare şi suferea
prigonirea din cauza numelui lui Hristos, toţi alergau să-l ajute, făcând orice pentru a-l
elibera. Constituţiile Apostolice recomandă depunerea întregii avuţii a creştinilor bogaţi
pentru eliberarea fraţilor întemniţaţi, care sunt „mădulare” ale propriului Său Trup.
Ajutându-i pe aceştia ei devin “fericiţi” şi “prieteni ai lui Hristos”. 11 Prin vizitele lor, creştinii
participau într-un fel la martirul sfinţilor mărturisitori ai credinţei şi deveneau părtaşi ai
luptei lor. Impresionant este faptul că darurile pentru fraţii din închisoare nu proveneau
numai de la cei bogaţi, ci şi din partea „săracilor şi orfanilor”. Se relatează astfel cazul
martirului Pioniu, care n-a primit în închisoare darurile credincioşilor pentru el, cu scopul de
a nu-i îngreuna.12

9
Carmen Mândrilă, Biserica şi începuturile asistenţei sociale, în ,,Teologie şi Viaţă”, nr. 7-
12, 1999, pg. 72;
10
Arhiepiscop Dr. Vasile Costin, Grija pastorală a Bisericii faţă de cei din închisori, Edit.
Ando Tours , Timişoara, 1998, pg. 11-12;
11
Ibidem, pg. 14;
7
 Origen, un alt tânăr zelos, având vârsta de 18 ani s-a îngrijit îndeosebi pentru
ajutorarea sfinţilor martiri. El a ajutat şi a întărit pe Sfinţii Martiri nu numai în perioada
închisorii lor, ci şi în aceea a judecării şi executării pedepsei cu moartea, arătând în felul
acesta multă îndrăzneală şi lipsă de frică. Se înţelege că în această epocă, când Biserica trăia
prin deosebita realitate că este „trupul lui Hristos”, grija creştinilor pentru cei întemniţaţi n-a
interesat numai pe cei mai înflăcăraţi creştini, ci întreg trupul Bisericii, care a făcut aceasta în
mod organizat. Slujitorii Bisericii au preluat lucrarea îngrijirii creştinilor din închisoare.
Astfel, avem informaţia că Tertiu şi Pomponiu, diaconi fraţi rânduiţi de către biserica din
Cartagina pentru uşurarea întemniţaţilor care sufereau, au reuşit, prin oferirea de daruri către
cei competenţi, să transfere pe creştinii închişi într-un loc mai puţin aspru din închisoare. 13
Dovadă a interesului pe care-l arăta întregul trup al Bisericii pentru creştinii din închisoare
este şi consacrarea unei rugăciuni publice pentru aceştia. O astfel de rugăciune păstrează Sf.
Clement Romanul: „Îţi cerem Stăpâne să ne fii ajutător şi apărător… eliberează pe cei
închişi.”14
Desăvârşirea în Hristos a creştinilor şi întărirea lor morală constituia o preocupare
permanentă a Bisericii, la fel de serioasă ca întreţinerea lor materială. Astfel Tertulian, după
ce aminteşte candidaţilor pentru martiriu că ,,Biserica, din sânurile ei şi fiecare dintre fraţi,
din averile lor”, să aducă în închisoare daruri materiale pentru cei întemniţaţi, îi cheamă să
primească ceva şi de la el, dar care hrăneşte sufletul: ”pentru că nu se potriveşte să se umple
trupul şi să flămânzească duhul”. 15 Sfătuieşte în plus pe mărturisitori ca înainte de ziua
martiriului să se consacre exerciţiilor spirituale, aşa cum atleţii se dedică exerciţiilor
trupeşti.
Păstorii Bisericii acordau de asemenea, o atenţie sporită acordării Sfintelor Taine
fiilor lor duhovniceşti din închisoare, hrănindu-i astfel pe membrii aflaţi aici, cu tot pericolul
arestării prin care treceau clericii, care administrau Cinstitele Daruri .
Pentru cei care erau catehumeni, se îngrijeau să fie botezaţi, aşa cum s-a întâmplat
cu soldatul Vasilide, care a crezut în urma martiriului Potamianei. Multă dragoste pentru fiii
duhovniceşti din închisoare, mărturisesc Epistolele pastorale ale Sfântului Ciprian, episcopul
12
Actele martirice, trad. de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, în PSB 11, EIBMBOR, Bucureşti,
1982 pg. 145;
13
Ibidem, pg. 114;
14
Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în PSB 1, EIBMBOR,
Bucureşti, 1979, pg. 52;
15
Apologeţi de limbă latină, trad. de Prof. Nicolae Chiţescu, în PSB 3, EIBMBOR,
Bucureşti, 1981 pg. 444;
8
Cartaginei, prin care se alătură celor de după gratii, spunându-le că prin iubire se simte pe
sine însuşi întemniţat cu ei, ca unul care este părtaş încercărilor din închisoare. Îi felicită
pentru curajoasa şi bărbăteasca lor mărturisire şi-i îndeamnă să rămână credincioşi până la
sfârşit. Din cuprinsul Epistolei 62 suntem informaţi că acesta, prin colecta pe care a făcut-o
între clerici şi poporul Bisericii, a adunat o sumă importantă de bani ca să-i trimită la
episcopii numidieni pentru eliberarea creştinilor ce se aflau în „robia închisorii”. Darurile
fraţilor sunt primite de către mărturisitori în închisoare cu plăcere, ca o jertfă. Cuvintele Sf.
Ciprian se constituie de multe ori în rugăciuni de încurajare, izvorâte din Sf. Scripturi. 16
Locul detenţiei devine un spaţiu al dragostei pentru Hristos, Cel care-i eliberează pe toţi din
propriile cătuşe ale păcatului.
După anul 313 d. Hr., care aduce libertate creştinismului, lucrarea pastorală a
Bisericii capătă noi valenţe, dat fiind atributul lui de ,,religie permisă’’. Acum întâlnim mari
părinţi şi învăţători, prieteni ai celor închişi. Astfel, sufletul Sf. Ioan Gură de Aur vibra de
multe ori odată cu durerea din închisoare. În predica lui, recomandă celor bogaţi să pună la
dispoziţia celor ce suferă şi a celor închişi, bogăţia lor. După acelaşi Părinte, pastoraţia celui
închis trebuie să urmărească mângâierea sa, îndreptarea şi mântuirea. În concluzie, în zorii
creştinismului ,,cei robiţi”, pe care-i pomenim şi astăzi la aproape toate serviciile liturgice,
erau creştinii, ,,ca sfinţi”, care sufereau temniţă pentru credinţa lor. Situaţia s-a schimbat
odată cu scurgerea timpului, când cei închişi sunt acei creştini care zac în robia păcatului şi
pentru care nu a mai fost de ajuns ,,să ne rugăm pentru mântuirea lor.” 17
Se afirmă pregnant chiar şi o concepţie antropologică a Sf. Părinţi în primele
veacuri creştine, din care izvorăşte dragostea faţă de cei uitaţi în temniţe.. După Sf. Ioan
Gură de Aur, omul a fost creat la urmă, ca valoare unică în cer şi pe pământ, 18 după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, ca o încununare a întregii creaţii, pentru a fi făcut rege şi stăpân
al Universului, pe care Dumnezeu, îl clădise şi îl înfrumuseţase mai întâi, pentru a i-l da în
stăpânire: ,,cuvântul chip arată în om o deplină autoritate asupra dobitoacelor, iar cuvântul
asemănare arată sforţările ce-i trebuie omului ca să se facă, pe cât e cu putinţă, asemenea lui
Dumnezeu prin blândeţe, bunătate şi toate celelalte virtuţi. Cinstirea deosebită a omului se
vede din faptul că pentru el au fost zidite toate: cerul, pământul, marea, soarele, luna,
târâtoarele, animalele şi toate fiinţele necuvântătoare. Omul este preţuit mai întâi pentru că a
16
Ibidem, pg. 404;
17
Dr. Gheorghe Ciuhandu, Pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, în ,,Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 9, 1923, pg. 615;
18
Christos Yannaras, Reflecţii antropologice, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 147, 1995, pg.
3;
9
fost creat după chipul lui Dumnezeu. E tocmai ce ne îndeamnă şi Hristos când zice: “Fiţi
asemenea cu Tatăl vostru din ceruri“. Fiinţa umană este una dihotomică, alcătuită din trup şi
suflet. Alcătuit din suflet şi trup, omul stă la punctul de mijloc al creaţiei, unind întru sine
materia şi spiritul, natura vizibilă şi invizibilă. Trupul este muritor şi a fost făcut de
Dumnezeu din pământ, ,,pentru ca să învăţăm să ne smerim, să ne umilim, gândindu-ne de
unde-şi are început făptura noastră’’,19 iar sufletul raţional şi gânditor l-a dat prin însăşi
suflarea Sa. În al doilea rând, omul este preţuit prin faptul că Dumnezeu a avut atâta grijă de
situaţia sa de după cădere, încât a trimis în lume să Se întrupeze ca om pe Însuşi fiul Său,
Domnul nostru Iisus Hristos ( Ioan 3,16). Întruparea Logosului are scop eliberarea din robia
păcatelor şi mântuirea oamenilor. Aceeaşi imagine a închisorii spirituale, a robiei, ne-o
înfăţişează şi Sf. Ioan Gură de Aur: ,,după cum atunci când intrăm în locaşul acela îi vedem
pe toţi înlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi în lume, dacă am îndepărta tot învelişul care acoperă
faţa lumii şi al oamenilor, atunci am vedea că fiecare este înlănţuit cu lanţuri mai grele decât
cele de fier. În afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urâta dragoste de bani, care
nu-l lasă să treacă pragul închisorii”20. Adevărata măreţie a omului nu este găsită în faptul că
el este cea mai înaltă existenţă biologică, un animal raţional, ci în aceea că el constituie o
existenţă creată , care a primit porunca să devină dumnezeu. 21 Creştinismul preţuieşte prin
urmare, mai mult frumuseţea spirituală, care poate fi câştigată doar prin virtuţi. Iată ce
remarcă în acest sens Clement Alexandrinul: ,,Frumuseţea se află în suflet. Doar omul
virtuos este frumos şi bun şi doar binele este frumos… frumuseţea tuturor fiinţelor, chiar şi a
plantelor şi a animalelor, izvorăşte din virtutea lor’’. 22 Îndemnul este aşadar de a săvârşi
binele din dragoste faţă de aproapele; Tertulian identifică pe creştini ca unii ,,care se iubesc
unii pe alţii…fiind gata să moară unul pentru altul“.23

19
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, trad. de Pr. D. Fecioru, în PSB 21, EIBMBOR,
Bucureşti,1987, pg. 110 şi 249;
20
Idem, Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, în PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti 1993, pg.
156;
21
Protos. Drd. Irineu Pop, Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în ,,Glasul Bisericii”, nr. 2-
3, 1989, pg. 82;
22
Clement Alexandrinul, Scrieri, trad. de Pr. D. Fecioru, în PSB 4, EIBMBOR, Bucureşti,
pg. 308;
23
Tertulian, Apologeticum, trad. de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol
şi Prof. David Popescu, în Apologeţi de limbă latină, PSB 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pg. 85;
10
 Creştinul oarecare nu este însemnat cu vreun semn văzut, ci ,,cu nevinovăţia şi
smerenia… cu o dragoste, care nu cunoaşte ura“.24 Datorită concepţiei antropologice a Sf.
Părinţi, având în centrul ei omul creat după chipul Ziditorului, putem afirma că ideile lor nu
sunt neapărat de sorginte socială ci, îmbracă un puternic caracter religios. Meditaţiile lor,
motivate biblic se împletesc cu considerente umaniste.25 Fiecare om reprezintă o valoare, o
forţă în viaţa de zi cu zi. Oricât de rău sau îndărătnic, omul poate fi remediat şi redat
Bisericii în sânul căruia va putea urca treptele desăvârşirii creştine. Întemniţatul, fie chiar
criminal e posibil să fi falsificat chipul Creatorului, dar nu l-a pierdut. 26 Mântuitorul
sintetizând pe scurt învăţătura evanghelică despre valoarea omului şi aplicând-o la cel din
închisoare, a învăţat că iubirea faţă de deţinut se referă la El: ,,În închisoare am fost şi aţi
venit la Mine’’(Matei XXV, 37).

2. Scurt istoric al penitenciarelor din România

2.1 Perioada Evului Mediu

Înainte de sec. XVIII închisorile luau forma unor gropi, mine sau peşteri în care
erau închişi cei care îşi aşteptau pedeapsa. Cea mai veche închisoare de acest tip se pare că a
existat în Egiptul antic, încă din 2050 î.e.n.. Închisoarea nu era o pedeapsă în sine, ci, mai
degrabă, un moment de tranziţie spre modalităţi de pedepsire descrise de Foucault ca
suplicii27. Cele mai populare pedepse erau acelea care presupuneau un adevărat ritual de
executare ce avea ca ţintă corpul uman. În oraşe ca Londra, Sevilla sau Paris, procesiunea
începea cu o paradă a condamnatului pe străzi şi anunţarea faptelor. Un moment important

24
Minucius Felix, Dialogul Octavius, trad. de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol, în Apologeţi de limbă latină, PSB 3, EIBMBOR,
Bucureşti, 1981,pg. 386;
25
Ioan I. Ică jr., op. cit, pg. 279
26
Pr.Lect.Dr. Adrian Dinu, Duhovnicul, doctor al sufletelor oamenilor şi educator în
procesul formării lor duhovniceşti, în ,,Teologie şi Viaţă”, nr. 1-4, 2009, pg. 74;
27
Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorilor, Edit. Paralela 45,
Bucureşti, 2005, pg. 36;
11
era cel al adunării în piaţa publică unde justiţia se înfăptuia în văzul tuturor şi mulţimea
prezentă primea o lecţie de morală. Închisoarea reprezenta, deci, o staţie de aşteptare a
procesului sau a execuţiei, nicidecum pedeapsa propriu-zisă.
În Evul Mediu românesc închisorile erau considerate locuri de represiune, pline de
nedreptăţi şi cruzime. Domnitorul era investit ca judecător suprem, ce ţinea cumpăna
dreptăţii, astfel că soarta vinovaţilor depindea de blândeţea şi îndurarea, asprimea şi
ferocitatea sa. De obicei, cei care greşeau sau se răzvrăteau împotriva domniei erau fie
executaţi, fie închişi pe termen nelimitat în mănăstiri sau schituri. Ştiri legate de organizarea
unor astfel de stabilimente le găsim în câteva documente, cronici şi descrieri ale unor călători
străini, în principal prin Moldova şi Muntenia. Astfel, dintr-o veche descriere a unei biserici
zidită de Ştefan Tomşa (1612-1623), domnitorul Moldovei, aflată în imediata vecinătate a
Curţii domneşti, putem avea o imagine a ceea ce însemna o închisoare: ,,Sub turnul
clopotniţei era vistieria şi sub vistierie, temniţa întru care se închideau tâlharii, ucigaşii […]
Dar şi turnul acela al bisericii nu era pentru treaba bisericii, ci semn al morţii; căci, care din
boieri se aflau în niscai fapte rele, îl prindea şi-n acel turn îl închidea. Putem zice că se
asemăna cu Edicula, ce este la Ţarigrad; şi cum acei ce încap la turci de-i şi închid la
Edicula, nu mai au nădejde de viaţă, aşa şi în ţară la noi era acel turn al bisericii Curţii
domneşti.”28 Astfel de lăcaşuri cu rol de arest preventiv, unde cei vinovaţi stăteau pe timpul
judecăţii, întâlnim la Mărgineni, Snagov, Schitul Cernica, Arnota, Secu ş.a., urmând ca
pentru executarea pedepsei să fie trimişi în ocnele de sare, precum cea de la Slănic sau Tg.
Ocna. Privitoare la regimul de detenţie sunt considerate şi cele două Pravile, ale lui Vasile
Lupu-1646, în Moldova şi Matei Basarab -1652, în Muntenia. Din cuprinsul lor, vedem că de
multe ori credinţa religioasă a domnitorilor îi influenţa pe aceştia, inspirându-le sentimente
dintre cele mai pioase. Bunăoară, în ultima zi din Săptămâna brânzii- ne spune acelaşi
călător- se eliberau toţi cei închişi şi care nu fuseseră judecaţi definitiv, pentru că era păcat
mare, contra tuturor preceptelor creştine, ca în Postul mare să stea cineva închis, fără a se şti
dacă e vinovat sau nu.29 Hoţii de vite sau hoţii mărunţi puteau fi judecaţi chiar de înalţi
ierarhi sau de egumenii mănăstirilor, în rest, pricinile mari erau judecate în Divanul ţării
prezidat de domnitor, asistat de mitropolit şi având ca membri boierii mai de seamă. De
aceea, până în secolul XVIII nu s-a putut vorbi despre o legislaţie a pedepselor în
Principatele Române, ci mai mult despre un obicei al pământului. 30 Hotărârea definitivă a
28
Grigore I. Dianu, Istoria închisorilor din România, Edit. Curţii Regale, Bucureşti,1900,
pg. 12;
29
Grigore I. Dianu, op. cit., pg. 12;
30
Ioan Durnescu, Asistenţa socială în penitenciare, Edit. Polirom, Iaşi, 2009, pg. 35;
12
unei pedepse o lua până la urmă Vodă, ca exercitare a puterii depline pe care o avea.
Pedepsele erau nenumărate, după cum citim şi-n Descrierea Moldovei a lui Dimitrie
Cantemir ,,pe tâlhari îi spânzură, pe prădătorii de biserici îi ard, boierilor care omoară pe
cineva le taie capetele, iar pe ţăranii care fac vreo ucidere de om, îi pun în ţeapă, având o
moarte mai prelungită şi mai cumplită.”31

2.2 Perioada modernă

Acum se înregistrează un declin al pedepselor corporale administrate în public şi o

creştere a pedepselor care, aşa cum observa iarăşi Foucault, muta accentul din sfera publică
spre cea privată. Ţinta pedepsei nu o mai constituia trupul, ci „gândirea, voinţa şi înclinaţiile
individului”32. În această perioadă, deportarea devine cea mai atrăgătoare pedeapsă în ţările
vest-europene. Destinaţiile obişnuite erau noile colonii, America şi Australia, care aveau
nevoie de forţă de muncă ieftină. Se nasc şi primele case de corecţie pentru infractorii
mărunţi, vagabonzi şi prostituate care urmăreau o reformare a infractorilor prin desfăşurarea
de munci utile.
Printre cei care s-au aplecat asupra problemelor detenţiei a fost şi Mihail Şuţu, care
cerea Departamentului Criminalionului să fie informat în fiecare zi de sâmbătă în privinţa
stării celor închişi. Acelaşi domnitor a introdus în 1870 eliberarea condiţionată a
,,condamnaţilor care urmau să fie chezăşuiţi de oameni liberi, răspunzători însă de
manifestările celor eliberaţi”.33 Regulamentele temniţelor de la noi, bazat pe Regulamentele
Organice (1831- Ţara Românească, 1832- Moldova), organizează pentru prima dată locurile
de detenţie. Deşi se are în vedere construirea de noi temniţe, acest lucru se va întâmpla mai
târziu ajungându-se în scurt timp la suprapopularea închisorilor. De aceea, mulţi arestaţi sunt
mutaţi în continuare, în diferite mănăstiri, ce devin loc de surghiun şi pocăinţă. Întâlnim aici
forme incipiente de asistenţă religioasă acordată deţinuţilor, de slujitorii bisericii. Astfel,
pentru ,,moralizarea arestaţilor” era prevăzut un duhovnic din cei mai învăţaţi, care era
obligat, pe lângă serviciul religios, să ţină şi predici. De asemenea, în zilele de pomeniri ale
morţilor, creştinii ,,miloşi şi evlavioşi mergeau cu pomeni pe la temniţe şi le împărţeau celor

31
Grigore I. Dianu, op. cit., pg. 23;
32
Michel Foucault, op. cit., pg. 48;
33
Radu Ciuceanu, Regimul penitenciar din România. 1940-1962, Edit. Institutului
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, pg. 10;
13
de acolo’’.34 Puşcăriaşii care arătau semne vizibile de îndreptare puteau cere, prin ,,Vornicia
temniţelor”, uşurarea şi iertarea lor de osândă.
Unirea Principatelor din 1859 şi începutul domniei lui Al. Ioan Cuza duce la
apariţia unui sistem unic adoptat pentru închisori, şi ne referim aici la Decretul domnesc Nr.
630 din 11 august 1862, aplicat de la 1 octombrie, acelaşi an. Regulamentul organizat pe
baza acestui decret se ocupa de ,,stabilimentele penitenciare şi a celor de binefacere, pentru
bărbaţii infirmi cerşetori, cerşetorii valizi şi pentru copiii orfani.”Printre cele mai importante
închisori din această perioadă enumerăm: temniţa Capitalei-Bucureşti, pe cele de la Craiova,
Brăila şi Ocnele-Mari, pentru Muntenia ; temniţa din Iaşi, numită ,,la Criminal”, o alta la
arestul poliţiei şi închisoarea osândiţilor la muncă silnică de la Tîrgu-Ocna, referindu-ne la
Moldova.
Pentru întâia oară se trece la o organizare sistematică ţinând cont de specificul
acestui tip de aşezământ. Astfel, într-un document din 1897, ce urmărea execuţia bugetară pe
perioada anilor 1895-1896, întâlnim şi cheltuieli pentru cult cu un anumit cuantum, ceea ce
denotă interesul autorităţilor pentru acest domeniu. Exista şi o schemă a personalului, ce
deserveşte penitenciarul, printre angajaţii unei închisori figurând şi preotul, în poziţia
imediat următoare medicului, definindu-se încă o dată rolul educativ şi curativ al părintelui
duhovnicesc.
O altă legiuire importantă privitoare la sistemul penitenciar din România este
Decretul domnesc Nr.169, din 1874, elaborat sub îndrumarea lui Ferdinand Dodun de
Perriere, reprezentant al Ministerului de Justiţie din Franţa, unde întâlnim printre altele, o
referinţă, nefericită, privitoare la asistenţa religioasă din închisori: ,,Serviciul religios, care se
face de către un preot, lasă mult de dorit, căci nu există la închisori un personal preoţesc,
care să întrunească calităţi de destoinicie, nu numai ca şi confesori şi slujitori ai bisericii, ci
şi ca predicatori, cu aptitudini anume pentru moralizarea deţinuţilor”. 35 Legea asupra
regimului închisorilor, dată pe baza acestui Decret, a fost valabilă până în 1929.
Primele trei penitenciare construite, după 1874 au fost Craiova, Galaţi şi Doftana.
Alte aşezăminte de acest fel, cu un trecut bogat sunt cele de la Gherla, construit în vechea
cetate, ce datează din 1540, Mărgineni, unde, încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea,
erau închişi preoţii şi deţinuţii politici ,,care păcătuiseră contra legii şi moralei”, şi Tg. Ocna.

34
Grigore I. Dianu, op. cit., pg. 53;
35
Ibidem, pg. 77;
14
 Tg. Ocna - convoiul condamnaţilor la ocnă (1889)
Aici la Tg. Ocna, Grigore Ghica (1849-1856), domnitorul Moldovei, dă dispoziţie
în 1851 să se construiască o închisoare pentru arestaţii din ocnă, care să aibă în componenţă
o manufactură şi un paraclis cu hramul Sf. Grigore Teologul. 36 Scopul înfiinţării acestui
aşezământ era: “nu numai de a înfrâna şi pedepsi criminalul, ci şi a îndrepta pe vinovat prin
lucrările blânde, omeneşti după exemplul Evangheliei”.37 Păstrându-se însă o tradiţie mai
veche, multe dintre mănăstirile din Muntenia şi Moldova sunt transformate, după 1874, în
închisori – Bucovăţ, zidită în 1842 de arhimandritul Hrisant Penetis, de neam grec, rezidită
în 1509 de către Şerban Cantacuzino şi care a ars în 1856 şi 1893, Mislea, ridicată de
Pătraşcu Basarab în 1557 şi aflată în Prahova, Plătăreşti, situată în Ilfov, având hramul Sf.
Mercurie, Văcăreşti, începută la 1715, sub prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat, şi

36
Monografia sistemului penitenciar românesc. 1940-1962, 2002, pg. 34;
37
Corneliu Stoica, Istoria ilustrată a oraşului Tg. Ocna, Bucureşti, 2003, pg. 83;
15
 Biserica Penitenciarului Tg. Ocna (1930)
terminată la 1722 sub a doua sa domnie, Bisericani, din judeţul Neamţ aparţinând lui
Ştefăniţă Vodă, Dobrovăţ, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt, ctitorie a lui Ştefan,
Pângăraţi, tot din Neamţ, ctitorie a lui Vodă Lăpuşneanu ş.a.
Referitor la populaţia ortodoxă a închisorilor, există o statistică cuprinsă într-un
Raport general asupra închisorilor centrale din cele două Principate Române, pe perioada
anilor 1893-1897, unde media anuală a numărului de deţinuţi era de 40.000, dintre care
35.000 ortodocşi, 1.300 catolici, 600 mahomedani şi 3.100 evrei, prezenţi mai ales în
închisoarea de la Iaşi.

Biserica Penitenciarului Rahova, Bucureşti, construită în anul 2005

2.3 Statele Uniunii Europene şi Asistenţa religioasă în

penitenciare

Asistenţa religioasă în instituţiile sociale ale Statului reprezintă pentru europeni

manifestare pregnantă a libertăţii de exprimare religioasă. Aceasta din urmă este percepută,
evaluată şi exprimată diferit de tradiţiile constituţionale, religioase şi culturale ale fiecărui

16
popor, de unde şi varietatea ei. Asigurarea drepturilor religioase ale cetăţenilor indiferent de
statutul social sau apartenenţă spirituală este o emanaţie a relaţiei dintre Stat şi Cultele
religioase în ţările membre ale Uniunii Europene. Dimensiunea pastorală este cea care
justifică preocuparea Bisericii, în condiţiile în care ea consideră acest act parte a misiunii
sale. Relaţiile Biserică - Stat în diferite ţări din Uniunea Europeană sunt foarte legate de
specificul istoric şi cultural religios al fiecărei naţiuni. Libertatea religioasă fiind un element
important al democraţiei, şi element de bază în relaţiile Biserică - Stat, problema
pluralismului religios trebuie privită cu multă seriozitate în fiecare societate unde se
instituţionalizează democraţia.
Pentru a înţelege modul în care se manifestă raportul sus menţionat, cu referire la
tema noastră, vom trece în revistă abordarea problematicii acordării asistenţei religioase în
penitenciare de către unele state comunitare. Sistematizând, vom urmări trei modelele
clasice, deja stabilite în domeniul relaţiei Biserică - Stat.
1. Modelul unei strânse cooperări între Biserică şi Stat, cu desemnarea a cel puţin
unei Biserici, ca Biserică de Stat, în această categorie putând fi integrate Grecia, Regatul
Unit al Marii Britanii, Suedia, Danemarca şi Finlanda.
2. Cel al separaţiei rigide dintre Biserică şi Stat, în care pot fi integrate Franţa,
Olanda şi Irlanda.
3. Categorie formată de ţările ce au adoptat un sistem de relaţii între Biserică şi
Stat, caracterizat de o separaţie nedeterminată, îmbinând autonomia Bisericii cu sprijinul
susţinut acordat de către Stat pentru Biserici. Din această ultimă categorie pot fi considerate
ca făcând parte Germania, Italia, Spania şi Portugalia.38
Grecia are un sistem ale libertăţii religioase unic în Uniunea Europeană ortodoxia
fiind religia oficială a statului, iar prozelitismul delict, ce se pedepseşte cu închisoarea. Nu-i
de mirare că prezenţa Greciei între statele Uniunii este considerată de unii ca ,,o anomalie”.39
Statul grec nu refuză ajutorul celorlalte culte, dar având în vedere faptul că Biserica
Ortodoxă este Biserica unei covârşitoare majorităţi, găseşte de cuviinţă să asigure acesteia
mijloacele necesare pentru ca aceasta să-şi poată continua activitatea utilă societăţii civile,
inclusiv cea de asistenţă religioasă în mediul penitenciar. Astfel, angajaţii Bisericii Ortodoxe
îşi primesc salariile şi pensiile ca o subvenţie din partea Statului, iar preoţii din serviciul
religios al sistemului de apărare (capelanii) au gradul de ofiţer, şi astfel salariul şi pensia le
sunt plătite de către instituţiile abilitate(unităţi militare, penitenciare, servicii speciale ş.a.).
38
Pr. Dr. Patriciu Vlaicu, Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în ţările Uniunii Europene,
Ed. Arhidiecezană, Cluj, 1998, pg. 34;
39
Ibidem, pg.40;
17
Se vorbeşte adesea de un oarecare privilegiu al Bisericii Ortodoxe de aici faţă de celelalte
culte, dar atâta vreme cât nu există o discriminare pe criterii religioase, este mai corect să se
vorbească despre o recunoaştere a rolului acesteia şi de o dorinţă de păstrare al acestuia în
societatea elenă şi de o confirmare a locului ocupat de Biserică în ierarhia instituţiilor care
asigură buna echilibrare a vieţii sociale.
Se poate vorbi despre o asistenţă religioasă şi în instituţiile publice din Regatul Unit
al Marii Britanii, Forţele Armate, ca şi Serviciul Naţional de Sănătate, precum şi închisorile
având în structura lor capelani. Aceştia sunt recrutaţi din rândul personalului bisericesc al
diferitelor confesiuni. Cel mai des, sunt angajaţi pe durată limitată, atunci când este vorba
despre alte confesiuni decât cea anglicană. Salariile capelanilor angajaţi cu normă întreagă
sunt plătite de către serviciile în cadrul cărora sunt angajaţi. Bineînţeles că Bisericile au plătit
costurile de formare iniţială al acestora şi prevăd, sub diferite forme, o supraveghere
pastorală a muncii lor.
Statul suedez se preocupă în mod serios de problemele referitoare la asistenţa
religioasă, considerând acest aspect destul de important pentru societatea suedeză. Atunci
când se vorbeşte despre Suedia se precizează şi faptul că este una din ţările cu cel mai ridicat
nivel de trai şi totodată cu cel mai performant sistem de protecţie socială. Biserica ocupă un
loc important în organizarea societăţii suedeze chiar din acest motiv, ea încurajând
solidaritatea interumană. Poziţia actuală a Bisericilor obligă la o respectare şi susţinere a
activităţilor instituţiilor sociale, implicit a închisorilor.
În Danemarca Biserica Luterană este Biserică de Stat, prezentând în cadrul ei un fel
de dualism, fiind în acelaşi timp o Biserică de Stat, cu misiunea publică de a asigura
serviciile religioase ale credinţei evanghelice şi totodată o instituţie democratică, cu propria
sa administraţie reprezentată local. Cât priveşte asistenţa religioasă în închisori, spitale şi
armată, aceasta este asigurată de slujitorii Bisericii naţionale, numiţi de ministrul cultelor.
Cazul acestui Stat este puţin mai deosebit deoarece, în prezent în Finlanda sunt
două Biserici de Stat: Biserica luterană şi Biserica ortodoxă, instituţii publice dispunând de
o anumită autonomie faţă de acesta. În pofida acestui lucru, episcopii ortodocşi şi luterani, ca
şi omonierii (capelanii) din închisori şi armată, sunt plătiţi direct de către Stat.
Vom urmări în continuare sistemul de acordare a asistenţei religioase în instituţiile
sociale ale statului, în cazul nostru nostru în penitenciare, cu referire la un alt sistem
dezvoltat în ţările care fac parte din Uniunea Europeană, cel al unei stricte separaţii între

18
Biserică şi Stat, în această categorie intrând Franţa, Olanda şi într-o oarecare măsură
Irlanda.40
Din ce în ce mai mult predomină în Franţa o nouă concepţie a rolului Statului în
relaţie cu Biserica. Este vorba despre o “laicitate pozitivă” care presupune intervenţii
frecvente din partea Statului pentru ca să fie realizate peste tot condiţiile concrete care să
permită exercitarea cultului, respectându-se fiecare religie. Egalitatea dintre religii implică
faptul că nu există religie de Stat sau religie dominantă, religie oficială sau culte recunoscute.
Principiul laicităţii pozitive implică faptul că Statul se angajează să creeze pentru fiecare
persoană mijloacele de exersare a religiei pentru care optează. Dacă individul locuieşte într-o
instituţie a Statului şi nu poate părăsi acea instituţie pentru a-şi exersa cultul în exterior, el
trebuie să-şi poată îndeplini obligaţiile sale religioase în interior, Statul asigurând această
asistenţă. În practică, regimul aplicabil acestor instituţii nu este acelaşi pentru toate cazurile,
fiind adaptat pentru situaţiile specifice fiecăreia în parte. Există astfel capelani şi responsabili
pentru asistenţa spirituală care sunt integraţi în structurile acestor instituţii, păstrându-se
specificul şi nevoile speciale ale fiecăreia în parte.
În Olanda nici Codul civil şi nici o altă lege nu defineşte termenul de Biserică.
Organizaţia care se constituie decide dacă ea este o Biserică sau nu. Odată recunoscută, este
protejată prin Constituţie şi i se garantează autonomia în organizare, iar dispoziţiile generale
privitoare la Statut, sunt prevăzute în Codul civil, în cartea ce tratează persoanele juridice.
Codul civil menţionează simplu că Bisericile sunt supuse propriilor reguli, în măsura în care
acestea nu intră în conflict cu legea. O asistenţă spirituală specializată este acordată în
diverse tipuri de instituţii: în armată, în spitale, în închisori, instituţii pentru tineri, în case
pentru pensionari ş.a.. Biserica susţine că această asistenţă face parte din obligaţiile sale şi
consideră că în relaţia Biserică - Stat, aceste forme de asistenţă spirituală trebuie să ocupe un
loc specific. În instituţiile publice, miniştrii responsabili din Guvern numesc clericii pentru
serviciile amintite, pe baza nominalizărilor făcute de către Biserici.41 Fundamentul juridic
pentru existenţa acestor servicii schimbându-se de la un caz la altul. În penitenciare, temeiul
juridic este constituit prin acte emise de către Parlament, iar pentru asistenţa spirituală în
cadrul armatei, sunt prevăzute fonduri speciale în buget.
Chiar dacă este enunţată o separaţie a Bisericii, Statul irlandez nu înţelege să
obstrucţioneze implicarea acesteia în viaţa publică, ei fiindu-i rezervată o mare libertate de
40
Pr. Nicolae V. Dură, Statele Uniunii Europene şi Cultele Religioase, în ,,Ortodoxia”, nr.
4-6, 2009, pg. 54;
41
I. Fonta, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Edit. Creştină Stephanus,
Bucureşti, 1994, pg. 95;
19
exprimare. Ea este liberă de asemenea, să fondeze instituţii de asistenţă socială precum
spitale, orfelinate sau alte instituţii de binefacere. În ceea ce priveşte asistenţa religioasă în
instituţiile publice, având în vedere specificul învăţământului irlandez, problema profesorilor
de religie sau a capelanilor din instituţiile de învăţământ se pune doar sub aspectul tutelei
acestora. Capelanii din instituţiile de învăţământ sunt angajaţi pe lângă profesorii de religie şi
primesc un salariu echivalent celui de profesor, fiind consideraţi membri ai categoriei
“personal angajat cu normă întreagă” şi sunt numiţi de către autoritatea pentru armată şi
pentru închisori, personalul astfel angajat fiind plătit cu normă întreagă sau cu jumătate de
normă din fondurile publice.
Al treilea model de relaţie între Biserică şi Stat este considerat ca fiind cel mai
echilibrat, cel al separaţiei nedeterminate între Biserică şi Stat, îmbinându-se în cadrul lui
autonomia şi libertatea cultelor, cu sprijinirea şi susţinerea activităţii Bisericilor şi a Cultelor.
Astfel este recunoscut dreptul la autodeterminare al cultelor, rolul social pe care îl au acestea
pe de o parte şi rolul Statului de garantare a unei păci sociale. Statul sprijină Biserica,
recunoscându-i activitatea ca fiind benefică pentru societate, iar Biserica recunoaşte Statului
rolul de garant al libertăţilor individuale şi colective. În acest model de relaţie se identifică
Germania, Italia şi Spania, specialiştii susţin că dintre toate aceste state, tipul de relaţie
existent în Germania ar fi cel mai reprezentativ.
Printre sistemele ecleziastice existente în Europa, putem considera că Germania se
găseşte la jumătatea distanţei între sistemul de Biserică de stat şi sistemul de strictă separaţie
între Biserică şi Stat. Legea fundamentală instituie un sistem de separaţie a Bisericii de Stat,
asigurând în acelaşi timp o cooperare a acestor două structuri, când este vorba despre un
scop comun, cum ar fi asistenţa religioasă în diverse instituţii publice. Marile Biserici din
Germania, catolică şi protestantă, sunt în mare proporţie implicate în serviciul social, în mod
particular în forma“Caritasului”, şi a operei “Diakonia”. În măsura în care nevoile unui
serviciu religios şi a unei asistenţe religioase există în armată, în spitale, în penitenciare,
cultele sunt autorizate să întreprindă acţiuni cu caracter religios. El este este reglementat prin
convenţii specifice, iar capelanii din aceste instituţii sunt numiţi de către Biserică şi Stat pe o
durată determinată având statutul de funcţionari de Stat, civili, fără uniforme şi fără grade
militare, subordonaţi episcopilor şi Ministerelor de resort.
Asistenţa religioasă pentru soldaţi, deţinuţi, pacienţii din spitale sau casele de
bătrâni din Italia funcţionează cu bune rezultate, datorită personalului bisericesc catolic, care
este numit de către autoritatea competentă de Stat, la propunerea administraţiilor
ecleziastice. Modalităţile juridice de funcţionare ale acestor servicii sunt reglate prin

20
convenţii speciale. În ceea ce priveşte capelanii din penitenciare, ei nu sunt angajaţi de către
Stat, chiar dacă sunt plătiţi de către acesta, ci însărcinaţi cu o misiune pe o durată
nedeterminată, care le este conferită de către Ministrul Justiţiei cu binecuvântarea
episcopului diocezan. Misiunea ia sfârşit în cazul în care această binecuvântare este retrasă,
sau dacă apar dificultăţi între capelan şi unitatea în care îşi desfăşoară activitatea.
Convenţiile încheiate cu anumite culte minoritare prevăd liberul acces al clericilor în
penitenciare şi spitale, pentru a putea desfăşura activităţi specifice la cererea deţinuţilor sau a
pacienţilor. Specialiştii sunt de acord cu faptul că prezenţa Papei pe teritoriul Italiei îi aduce
Bisericii un plus de autoritate şi putere reală, uneori fiind deranjantă poziţia dezechilibrată
dintre Biserica Romano - Catolică şi celelalte confesiuni.42
Ultima ţară din Uniunea Europeană, de care ne vom ocupa este Spania, unde
asistenţa religioasă în instituţiile publice este bine fixată prin poziţia dominantă a Bisericii
Catolice. Pentru a insista pe tema care ne preocupă, vom preciza că în închisori, asistenţa
religioasă catolică este finanţată de către Stat, în timp ce asistenţa exercitată de către
personalul celorlalte confesiuni este realizată din fonduri proprii.
În general vorbind, observăm că în statele Uniunii Europene asistenţa religioasă în
instituţiile publice de genul închisorilor, reprezintă expresia libertăţii religioase, pe care o are
fiecare cetăţean, indiferent de statutul socio-cultural al acestuia. De aceea nu există ţară a
Uniunii Europene în care asistenţa religioasă în penitenciare să lipsească. Acest drept foarte
important este înscris la loc de frunte în textele tuturor legilor fundamentale ale statelor
comunitare, diferit fiind modul în care Statele respective îl aplică. În acelaşi timp statul
sprijină de cele mai multe ori financiar activitatea capelanilor imixtiunile de orice natură
fiind accidentale. Preotul de închisoare se găseşte astfel sub dublă jurisdicţie, administrativă
şi canonică.

2.4 Cadrul legislativ al asistenţei religioase în penitenciare

Dacă din multe puncte de vedere situaţia în care se găseşte România după integrare,
poate fi criticată, se pare că primul domeniu în care ea este la standarde europene, ba mai
mult este considerată ca fiind model pentru celelalte ţări, este sistemul constituţional al
raportului dintre Biserică şi Stat. România posedă dispozitivul constituţional cel mai
complet- art. 29 din Constituţie adoptată în decembrie 1991 garantează libertatea religiei şi
42
Pr. Nicolae V. Dură, art. cit, pg. 70;
21
dreptul de a alege propria religie, libertatea de organizare a cultelor după propriul statut,
autonomia lor faţă de Stat, dar de asemenea, Statul îşi acordă sprijinul pentru asistenţa
religioasă în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. Trebuie scos în
evidenţă art. 20, care spune că ‚,dispoziţiile constituţionale cu referire la drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte’’. Într-o formă
remarcabilă, aliniatul doi din acest articol precizează că “dacă există disconcordanţă între
pacte şi tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi
legile interne, reglementările internaţionale au prioritate”. Iată o menţiune care pe lângă
faptul că implică un angajament real, ne-ar plăcea să o întâlnim mai des, deoarece ea
realizează perfecta comuniune a angajamentului unui Stat pe plan internaţional, cu setul de
legi proprii. Dacă din toate celelalte puncte de vedere, România caută modele la nivel
european, iată că din punctul de vedere al raportului constituţional dintre Biserică şi Stat,
dintre viaţa religioasă şi instituţiile de drept din societatea românească, ea poate servi de
model pentru ceilalţi. Bineînţeles că sistemul de raporturi dintre Biserică şi Stat nu este
definit decât doar la nivelconstituţional. Legi care vor fi adoptate de anumite instituţii din
ţara noastră urmează să facă trecerea de la general la particular.
Astfel, asistenţa religioasă în penitenciare a fost reglementată în perioada imediat
următoare evenimentelor din decembrie 1989, de un Protocol încheiat între Ministerul
Justiţiei şi Biserica Ortodoxă Română în octombrie 1993. Pe baza experienţei acumulate în
acest domeniu, în anul 1997, s-a constatat necesitatea actualizării dispoziţiilor respectivului
document oficial. Ca urmare, avându-se în vedere rolul important pe care Biserica l-a avut în
istoria poporului nostru, precum şi faptul că aceasta ajută la îndreptarea celui ce a încălcat
legile divine şi cele omeneşti şi în acord cu prevederile generale ale Constituţiei României
(cap II, art. 29) privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, între ele două
instituţii s-a încheiat un nou Acord, privind desfăşurarea Asistenţei Religioase în unităţile
43
sistemului penitenciar românesc, revizuit în iulie acelaşi an. Acest nou Protocol, credem
noi a fost cel mai favorabil stabilirii cu exactitate a locului şi rolului preotului în cadrul unui
aşezământ special cum este închisoarea, dacă ţinem cont de o serie de stipulări prezente în
conţinutul său:
1. Preotul capelan conduce Biroul de Asistenţă Religioasă din unitatea penitenciară
şi este Consilier pe probleme spirituale al directorului;
2. Participă la şedinţele Consiliului de conducere al unităţii şi face parte din
Comisia de eliberare condiţionată;
43
vezi ANEXA 1;
22
 3. El asigură organizarea şi oficierea serviciilor religioase specifice cultului şi
catehizarea deţinuţilor, solicitând, când este cazul, sprijinul protopopului locului şi al
preoţilor din apropiere, cu binecuvântarea chiriarhului;
4. Activitatea sa se va desfăşura cu prioritate în mijlocul deţinuţilor, cu sprijinul
nemijlocit al directorului unităţii de deţinere;
5. Se îngrijeşte de dotarea locaşului de cult cu toate cele necesare slujbelor
religioase;
6. Se preocupă ca deţinuţii celorlalte culte religioase recunoscute de stat să
beneficieze de asistenţă religioasă din partea cultului de care aparţin;
7. Coordonează şi supraveghează activitatea desfăşurată de voluntarii creştini;
8. Poartă discuţii cu deţinuţii ce urmează a fi eliberaţi, privind reintegrarea lor în
societate ş.a.
Acest Statut a avut din păcate o viaţă prea scurtă, deoarece în 2005 Guvernul
reacţionează la o plângere depusă de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din
România (A.P.A.D.O.R.) - Comitetul Helsinki, concluzionând că dispoziţiile legale privind
acordul dintre Ministerul Justiţiei şi Biserica Ortodoxă Română, privind asistenţa religioasă
din penitenciare discriminează religiile minoritare, prin faptul că acordă un rol
privilegiat acesteia din urmă. Ulterior, asociaţia a solicitat Ministerului Justiţiei să emită un
ordin, prin care să denunţe Protocolul existent între această instituţie şi B.O.R., înlocuindu-l
cu un Regulament privind asistenţa religioasă în penitenciare, care să excludă orice
tratament discriminatoriu. Critica înţelegerii dintre Biserica Ortodoxă şi Ministerul de
Justiţie este formulată în termeni foarte duri. S-a vorbit astfel despre practica asistenţei
religioase în penitenciare ca fiind monopol al B.O.R., de natură să îngrădească libertatea
religioasă a deţinuţilor de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Preoţii ortodocşi ar fi avut
controlul asupra vieţii religioase a tuturor deţinuţilor, indiferent de confesiunea căreia îi
aparţin. În plus, li s-ar fi dat şi competenţe care nu au legătură cu serviciul religios.
Considerăm că actualul Regulament, apărut în Monitorul Oficial, Partea I nr. 326
din 11/04/2006, îngreunează lucrarea pastoral-duhovnicească a preotului capelan,
suspectibil fiind de promovarea unui secularizări voalate, caracterizată de o anumită
banalizare a fenomenului religios în închisori şi trecerea cu vederea peste unele aspecte
negative ale acestuia cum ar fi prozelitismul. De ajuns este să amintim doar câteva articole
ce susţin această afirmaţie:

23
 Administraţia Naţională a Penitenciarelor, va permite accesul în locurile de detenţie
a preoţilor şi slujitorilor sau reprezentanţilor tuturor religiilor, pentru a răspunde nevoilor de
asistenţă religioasă ale deţinuţilor, fără deosebire de confesiunea acestora.(art. 2)
Solicitarea asistenţei religioase se poate face verbal şi poate fi adresată personalului
încadrat în administraţia locului de detenţie. Acesta este obligat să aducă cererea la
cunoştinţă directorului locului de detenţie sau funcţionarului special desemnat de directorul
locului de detenţie, care nu poate fi preot sau slujitor ori reprezentant al vreunui cult
religios sau al vreunei asociaţii religioase. (art. 3)
Este permis accesul în locurile de detenţie al preoţilor sau slujitorilor oricărui cult
religios şi/sau reprezentanţilor asociaţiilor religioase pentru activităţi care ţin de asistenţa
religioasă, chiar dacă nu există cereri exprese din partea deţinuţilor. (art. 6)
Reprezentanţii cultelor sau asociaţiilor religioase care au acces în sistemul
penitenciar pot distribui direct deţinuţilor publicaţii religioase. Orice alte donaţii directe
către deţinuţi sunt supuse controlului regulamentar cu privire la primirea pachetelor(art. 8,
alin. 4)
Nici un angajat al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau al altor autorităţi
publice, precum şi nici un preot, slujitor sau reprezentant al altor culte ori asociaţii
religioase nu poate asista la întâlnirile dintre preoţii, slujitorii sau reprezentanţii cultelor ori
asociaţiilor religioase care desfăşoară activităţi cu deţinuţii decât la invitaţia scrisă a
cultului sau asociaţiei religioase organizatoare. (art. 9, alin. 4)
Preotul de penitenciare îşi desfăşoară activitatea în prezent beneficiind de condiţii,
nu tocmai prielnice, uneori chiar vitrege, ce-l responsabilizează mai mult în încercarea sa de
a-L împărtăşi pe Hristos şi a reînnoi astfel făptura căzută.

2.5 Sfinţii Petru şi Pavel, ocrotitorii penitenciarelor

După cum remarcam în capitolul precedent, reintroducerea asistenţei religioase în

penitenciare a fost finalizată în 1993, prin semnarea Protocolului dintre Ministerul Justiţiei şi
Patriarhia română. S-a creat tot atunci, pentru prima dată în istorie o zi dedicată deopotrivă
24
celor care execută pedeapsa şi celor care asigură aplicarea ei 44 – 29 iunie Praznicul Sf.
Apostoli Petru şi Pavel.
Cei doi se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, fiindcă au fost
“căpetenii apostolilor” şi “lumii învăţători”, contribuind, prin râvna lor, la răspândirea
cuvântului evanghelic în multe părţi ale lumii. E greu a tălmăci în grai omenesc vrednicia lor
deosebită. Când Biserica a luat hotărârea de a-i pomeni în aceeaşi zi, a fost călăuzită de
cursul istoric al evenimentelor. Amândoi au fost încununaţi cu cununa martiriului în aceeaşi
zi, 29 iunie, anul 67 d.h.. Dar în afară de coincidenţa zilei martiriului, Biserica a mai avut în
vedere faptul că pe cât de mare este Petru, tot pe atât de mare este şi “Apostolul neamurilor”,
cel ce s-a convertit pe drumul Damascului. Pe drept li s-au atribuit amândurora calificativele:
,,raze ale Soarelui celui înţelegător”, ,,prietenii lui Hristos”, ,,luminătorii celor din întuneric”,
,,temelii neclintite ale Dumnezeieştilor învăţături”, ,,căpetenii învăţăceilor”ş.a. Dintre aceste
aprecieri, cea mai cuprinzătoare este aceea de “prieteni ai lui Hristos”, fiindcă îi înfăţişează
într-o unitate desăvârşită, ca ,,slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”
(ICorinteni4,1).
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost la aceeaşi înălţime religioasă şi morală,
neavând alt scop al vieţii şi activităţii lor, decât a mărturisi pe Dumnezeu, a vesti cuvântul
Lui, a fi de folos oamenilor Faptele lor minunate covârşesc mintea, iar învăţăturile lor,
precum şi inspiratele interpretări ale slovei revelate, întrec la număr nisipul mării şi stelele
cerului. Iarăşi li se potrivesc cuvintele psalmistului: “În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la
marginile lumii cuvintele lor”. (Psalm 18, 8). Cei doi corifei ai credinţei constituie pentru
fiecare creştin, care a greşit un pisc, spre care să privească. Pe Sf. Apostol Petru îl vedem
întotdeauna oscilând între credinţă şi îndoială. Sf. Pavel este persoana umană răpită în rai,
cum el însuşi relatează indirect despre sine: „Cunosc un om în Hristos, care acum
paisprezece ani, dacă a fost în trup, dacă a fost în afară de trup nu ştiu; Dumnezeu ştie, omul
acesta a fost răpit până la al treilea cer“ ( II Corinteni 12, 2). Sfântul Pavel îşi descoperă
astfel adevărata libertate în Hristos. Cei doi se adresează deopotrivă celor simpli, dar şi celor
învăţaţi. De altfel, în mediul penitenciar, trebuie să se statornicească o legătură de
comuniune în care să primeze învăţătura şi sfinţenia bisericii, după modelul apostolic,
deoarece aici ajung oameni care ştiu foarte puţin despre Dumnezeu, deci trebuie
propovăduită, cu timp şi fără timp, Evanghelia lui Hristos;

44
Col. Sterian Dan, Ziua Sf. Apostoli Petru şi Pavel în penitenciare, în Revista
Administraţiei Penitenciare din România, nr. 3, 2002, pg. 30;
25
 Biserica purtând hramul Sf. Ap. Petru şi Pavel – Penitenciarul Tg. Ocna

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au greşit mult în faţa lui Hristos, Petru s-a lepădat de
El, iar Pavel i-a prigonit pe creştini, dar, după căinţă puternică, au fost iertaţi, deci pot fi un
exemplu de iertare şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu pentru cei ce greşesc. Amândoi au
fost închişi, nu pentru că au făcut ceva rău, ci pentru vina de a-L fi predicat pe Hristos ca Fiu
al lui Dumnezeu şi Mântuitorul oamenilor. În fiecare închisoare, cu prilejul sărbătoririi Sf.
Apostoli Ocrotitori se decretează şi ,,Ziua porţilor deschise”, cu prilejul căreia preotul
capelan invită preoţii din vecinătatea unităţii împreună cu credincioşii să viziteze spaţiile de
deţinere şi celelalte locaţii unde deţinuţii îşi desfăşoară activităţile zilnice. Cu prilejul acestui
praznic se săvârşeşte Sf. Liturghie, urmată de rugăciuni de mijlocire şi pentru cei care au
păşit în viaţa veşnică. Se împart daruri care sunt aduse de cei care cei care poate acum văd
pentru prima dată o închisoare. Toate acestea pentru a reînvia atmosfera de dincolo de gratii,
existând şi o expresie des folosită -,, în această zi aerul miroase a libertate!”.

26
 3. Condiţii specifice mediului din închisoare

3.1 Populaţia penitenciară

O statistică, întocmită de Direcţia Generală a penitenciarelor din România în 2005,

evidenţiază numărul de 229 deţinuţi la 100.000 de locuitori. Astfel ţara noastră, cu 49.841
deţinuţi în 2001, 48.075 în 2002 şi cu 42.815 în 2003 se situează în Europa pe locul 7, între
ţările ,,fruntaşe” numărându-se Rusia şi Ucraina. 45 Acelaşi număr de deţinuţi întâlnim în
Franţa, la o populaţie de cca. 3 ori mai mare şi în Spania, la o populaţie dublă, comparativ cu
cea a României. În concluzie, înregistrăm un număr foarte mare de deţinuţi dacă ne gândim,
tot pe baza aceluiaşi raport, că Lichtenstein are 17 deţinuţi/33.500 locuitori, iar San Marino,
1 deţinut/28.200 locuitori. Populaţia penitenciară mare, precum şi climatul general prezent
aici, acela de condamnare şi de îngrădire a libertăţii, reprezintă pentru păstorul de suflete o
provocare, deoarece el trebuie să prezinte un alt tip de libertate, cea de a-L iubi sau nu pe
Dumnezeu.
Pastoraţia în penitenciar nu constă într-un set de norme si reguli. Paradoxal, într-o
instituţie ca aceasta în care totul este normat, de la hrană, timp de plimbare şi până la metri
cubi de aer respirabil, pastoraţia duhovnicească este „Duhul lui Dumnezeu care se plimbă pe
deasupra apelor“ tulburi ale sufletelor năpăstuiţilor şi nu poate fi încorsetat între reguli şi
cadre specifice. Este uşor să silim pe cei închişi să vină obligatoriu la biserică, dar e
imposibil să-i obligăm să se pocăiască şi să dorească mântuirea, 46 idee prezentă şi în Sf.
Scriptură : „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci
cu voie bună, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste biserici,
ci pildă făcându-vă turmei” (I Petru V, 2-3). Lucrarea diagnosticării şi a dezrădăcinării
patimilor este foarte grea, datorită înclinării spre plăcere şi înrobirii în diferite patimi
ruşinoase (Romani I, 26), prezente printre cei întemniţaţi. În timp ce unii din deţinuţi au
conştiinţa stării lor şi caută izbăvitor, alţii o consideră pe aceasta ca naturală şi justificată.
Pentru primii, păstorul este chemat să le ofere Salvator şi medicamentele potrivite pentru
cicatrizarea rănilor, iar pentru cei din categoria a doua, preotul va urmări trezirea lor,
conştientizarea robiei sub care se află, pentru a urma apoi dorinţa eliberării.

45
A.P.A.D.O.R., Sistemul penitenciar din România, Bucureşti, 2005, pg. 10-11;
46
Arhiepiscop Dr. Vasile Costin, op. cit., pg. 34;
27
 Credinciosul, în cazul nostru cel întemniţat, este condus, în a-L imita pe Hristos, a
se răstigni împreună cu El, pentru a începe apoi o nouă viaţă. Astfel osteneala preotului
capelan nu urmăreşte doar o îmbunătăţire civilizatoare sau morală şi pedagogică, prin
cultivarea celui întemniţat, după cum este acceptată în general religia ca instituţie socială, în
spaţiile secularizate, ci mântuirea fiinţială şi restaurarea umanului.47 Sau, mai bine zis ,,omul
nu este cel care simplu are mâini şi picioare de om, nici cel ce este cuminte numai, ci cel
care exercită evlavie şi virtute cu îndrăzneală”.48

3.2 Privaţiuni ale închisorii

Încă de la începutul intrării individului în aşezământul penitenciar, stigmatizarea,

marginalizarea, desocializarea şi „integrarea în sistemul de valori a ceea ce numim
subcultură penitenciară“ sunt atât de puternice încât tot mai puţine persoane private de
libertate reuşesc să îşi refacă viaţa cu adevărat atunci când se reîntorc în societate. În
asemenea împrejurări nevoia de raportare a vieţii populaţiei penitenciare la viaţa deschisă a
comunităţii şi a familiilor celor condamnaţi se accentuează tot mai mult. Acest lucru poate fi
realizat prin umanizarea mediului penitenciar, prin instrumentarea unor metode care să
scoată în evidenţă nevoile sufleteşti ale deţinuţilor, problemele cu care aceştia se confruntă
precum şi prin utilizarea prin intermediul Bisericii a resurselor societăţii civile, a familiilor şi
a autorităţilor locale în procesul de îndreptare a persoanelor aflate în stare privativă de
libertate.

Persoanele aflate după gratii se confruntă, chiar şi aşa cu următoarele constrângeri:

– Lipsa familiei pentru o perioadă, de multe ori îndelungată, care dă naştere frustrări
impuse de privarea. În închisoare afectivitatea "duce greul". Izvor al multor frământări
subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective pot fi pentru preot un indiciu
important al dinamicii sufleteşti a deţinuţilor pe timpul executării pedepsei. Un alt aspect,
legat tot de universul familial este violarea constantă a intimităţii deţinuitului: totul se
petrece în faţa celorlalţi, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilităţii, la convingerea că
totul este permis, iar defectele şi răutatea sunt general valabile. Coloratura pozitivă sau

47
Ibidem, pg. 25;
48
Ibidem, pg. 27;
28
negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori determinată de modul cum a "rezolvat"
fiecare deţinut problema ispăşirii: când pedeapsa este apreciată pe măsura faptei, conduita de
zi cu zi exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este văzută ca fiind
mai aspră decât infracţiunea comisă, deţinutul consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o
sancţiune nemeritată. Ca urmare deţinutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil
administraţiei locului de detenţie, dominat de sentimentul de victimizare. De multe ori lipsa
familiei, este înlocuită cu un spaţiu supraaglomerat, greu de suportat; se pierde din libertatea
de mişcare, apare imposibilitatea de a controla propriul spaţiu de viaţă, se anulează relaţiile
ierarhice (nimeni nu mai respectă pe nimeni), abundă trăirile negative (mânie, teamă,
depresie)49 ş.a..

– izolarea individuală, privită ca măsură disciplinară pentru anumite abateri. Pentru

om, creat după modelul comuniunii Sf. Treimi, izolarea de multe ori dă naştere la alte
deviaţii: dorinţa de a vorbi mai mult, decât aceea de a mânca, nevoia celui închis de a se
asculta pe sine vorbind despre lucruri lipsite de multe ori de însemnătate ş.a..

– abţinerea de la relaţii trupeşti cu cei de alt sex, apărând crize de identitate.

– limitarea sau pierderea dreptului de a hotărî ceva de la sine, duce treptat la
lipsa voinţei proprii şi la obligaţia de a te supune altuia.50
Treptat, apare ura, ca amestec de ostilitate, intoleranţă şi agresivitate, îndreptată
împotriva acelor persoane sau grupuri care te fac pe tine, ca persoană să te simţi în
inferioritate. Toate acestea pot avea implicaţii spirituale nebănuite. Penitenciarul este un
spaţiu al monotoniei, care induce trăiri negative, de anxietate frică sau monotonie.
Frica sa este legată tot de comuniunea cu cei de cealaltă parte a sârmei ghimpate. În nici o
ţară, oricât de democratică ar fi, populaţia nu manifestă interes, şi cu atât mai puţin simpatie
faţă de deţinuţi. În concepţia generală, locul infractorilor este ,,după gratii”, oameni liberi
ignorând faptul că, după executarea pedepselor, aceştia revin printre ei. De aceea cel închis
temporar nu-şi poate închipui cum va reface legăturile sociale şi comunicarea cu semenii lui.
Starea este accentuată mai ales atunci când închisoarea se află în imediata apropiere a unor
zone locuite.

49
Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 2003, pg.
100;
50
Ibidem, pg. 117;
29
 Cunoaşterea tuturor acestor elemente structurale ale personalităţii ce sunt în strânsă
legătură între ele, alegerea mijloacelor eficace de schimbare, de reînnoire a vieţii deţinuţilor
şi nu în cele din urmă, reintegrare în viaţa socială de după eliberare.
Fiinţa umană însă ar fi total distrusă dacă Dumnezeu în atotştiinţa Sa nu l-ar fi
înzestrat pe om cu anumite mecanisme de autoapărare. Unul dintre acestea este nădejdea
eliberării din închisoare, prezentă chiar şi în cazul celor condamnaţi la pedepse mari sau pe
viaţă.51 Un alt mecanism demn de luat în seamă este dorinţa deţinutului după ceva nou, fie că
acest lucru înseamnă un obiect, o carte sau apariţia unei persoane nemaivăzută vreodată. În
efortul de a-şi face viaţa mai bună, deţinutul este cel care inventează modalităţi de apărare:
evită prieteniile strânse, elimină semnele de superioritate (vestimentară, de limbaj) pentru a
nu-şi atrage ostilitatea celor din jur, mimează boala sperând, ,,ca martir’’, să atragă
compasiunea celor din jur, inventează zvonuri pentru a ieşi în evidenţă ş.a..

3.3 Fenomene disfuncţionale în mediul penitenciar

Prima venire în penitenciar traumatizează pe orice om, indiferent de vârstă,

educaţie sau experienţă de viaţă.

1. Supraaglomerarea
Aceasta este înţeleasă cel mai frecvent ca decalajul între numărul de paturi şi cel de
deţinuţi. Problema depăşeşte limitele sistemului penitenciar de la noi, devenind obiect de
preocupare pentru organizaţiile internaţionale. Studiile realizate de experţi precum A. Kuhn
din Elveţia, P. Tournier din Franţa şi R. Walmsley din Anglia, arată că principalele cauze ale
supraaglomerării se află înafara sistemului penitenciar şi nu pot fi rezolvate de acesta. Ca
urmare, condiţiile de viaţă ale deţinuţilor sunt afectate vizibil de supraaglomerare, rezultând
efecte dramatice :
– Nemulţumiri faţă de calitatea serviciilor ( hrană, asistenţă medicală şi religioasă ş.a.)
– Creşterea numărului de agresiuni între deţinuţi;
– Permanentizarea stării de monotonie care duce în cele din urmă la nevroză;
– Apariţia frecventă a plângerilor din partea personalului privind condiţiile de muncă;
– Escaladarea conflictelor între personal şi deţinuţi ş.a.

51
Arhiepiscop Dr. Vasile Costin, op. cit., pg. 42;
30
 Rolul preotului în aceste situaţii, dacă nu determinant, poate fi uneori foarte bine
conturat. Spre a face faţă problemelor specifice unităţilor aglomerate, preoţilor li se
recomandă acordarea unei atenţii deosebite ridicării moralului deţinuţilor, crearea unei
ambianţe plăcute în camerele lor prin folosirea imaginilor cu conţinut religios, înlesnirea
accesului voluntarilor creştini din comunitate pentru a desfăşura diverse programe educativ-
religioase, medierea unor conflicte apărute în unitate ş.a.

2. Greva foamei şi semnificaţiile sale pentru deţinuţi

Refuzul de a mânca exprimă de cele mai multe ori protestul deţinutului faţă de
tratamentul penitenciar. Motivele nemulţumirilor deţinuţilor aflaţi în greva foamei par a fi de
cele mai multe ori naive. O întâmplare merită să fie povestită aici:
În 1980, la Spitalul Penitenciar Jilava, un număr de 14 deţinuţi se aflau în greva
foamei de mai multe zile. Unul din ei considera că trebuie să fie pus în libertate, deoarece
aflase că cel care săvârşise fapta împreună cu el se liberase deja. Alt deţinut înghiţise două
termometre şi dorea să fie operat la un spital civil şi nu la cel din penitenciar. Un al treilea
vroia să ajungă într-o altă unitate de deţinere în apropierea căreia era femeia pe care o iubise
cu mult timp în urmă. Preotul, ca păstor de suflete, poate soluţiona şi o astfel de situaţie
nedorită. Metoda de bază folosită ar putea fi dialogul duhovnicesc purtat cu cei care înţeleg
să protesteze flămânzind. Osteneala poate fi de multe ori mare, dacă ar fi să remarcăm că
educatorul care a rezolvat cazul specificat mai sus a stat de vorbă zeci de ore cu cei implicaţi.

3. Suicidul
Sinuciderea exprimă de cele mai multe ori un eşec al vieţii, o criză de identitate,
negarea Lui Dumnezeu în raport cu persoana umană. Din punct de vedere creştin, este cel
mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă,
sinucigaşul dând dovadă de necredinţă sau de o credinţă bolnavă (Judecători 9, 54 – 57;
Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18). Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă şi că nu
îngăduie să fie ispitit mai mult decât poate. Nu doar că îl poate izbăvi din orice rău venit
asupra sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe acesta pentru folosul său real şi veşnic.
Specialiştii în studiul fenomenului sinuciderii prezent în mediul carceral consideră acţiunile
31
suicidare mijloace de dobândire a compătimirii celorlalţi, de stârnire a sentimentelor de milă
şi compasiune, atât de rare aici.52

Iată două exemple:

a. Deţinut S.D.
– 33 ani, divorţat, 2 copii, 10 clase, provenit din mediul rural, recidivist, condamnat
la 3 ani şi 8 luni pentru furt.
Are o tentativă de sinucidere cu medicamente, în celulă, în prezenţa celorlalţi
deţinuţi, motivându-şi gestul ca protest împotriva tratamentului la care este supus.
Concluziile reieşite din dialogul avut cu preotul unităţii: deţinutul are o educaţie
precară, este foarte impulsiv, cu trăsături de caracter schimbătoare, prezentând grave
conflicte interioare. După o astfel de evaluare informală duhovnicul încearcă să-i vorbească
despre gravitatea faptei sale şi urmările ce pot decurge de aici. Se pot folosi exemple luate
Scriptură, precum şi din viaţa cotidiană. De asemenea, folosindu-se de autoritatea sa morală,
îl va informa cât mai corect pe cel din faţa sa în legătură cu condiţiile de detenţie din
penitenciar şi încercarea creării unui climat cât de cât acceptabil. Scopul principal urmărit
este renaşterea speranţei că există întotdeauna o cale alternativă care duce la rezolvarea
diferitelor probleme, cea a credinţei.

b. Deţinut R.T.
– 29 ani, necăsătorit, fără copii, 8 clase, provine din mediul rural, recidivist,
condamnat la 17 ani pentru omor.
Încercarea de sinucidere a avut loc noaptea, în camera de deţinere, prin ştrangulare.
Motivul: pedeapsa mare pe care o are de executat şi aflarea veştii despre decesul
mamei.
Caracterizarea făcută de preotul care intervine în astfel de cazuri ca un părinte
spiritual nu întârzie: persoana şi-a creat propriul sistem de valori şi refuză să se supună celui
unanim acceptat în închisoare; se adaugă la aceasta şi trauma provocată de pierderea

52
Dr. Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, pg. 237;
32
legăturii cu persoana dragă, în cazul nostru propria mamă. Intervenţia omului bisericii se
cere a fi una hotărâtă. Cuvântul reprezintă principalul medicament necesar vindecării. De
asemenea, atunci când este vorba despre stări afective ca aceea exemplificată de noi preotul
nu este doar confident ci şi prieten al celui aflat în pericol de a cădea, încercând să trăiască
plenar starea sa sufletească.
Prin urmare, în penitenciare sinuciderea este o realitate complexă cu care preotul
instituţiei este nevoit să vină nu de puţine ori în contact, el putând lua foarte multe
forme,53începând cu fapta propriu-zisă şi continuând apoi cu tentativa de suicid, autorănirea,
refuzul îngrijirii medicale, toxicomania, alcoolismul ş.a. . De aceea, încercarea sa de a
relaţiona cu o persoana închisă având tentativă suicidară este foarte dificilă, întrucât
deţinutul se prezintă ca o victimă avidă de afectivitate şi care foloseşte de cele mai multe ori
în dialogul său cu păstorul de suflete şantajul, legat de intenţiile sale. Ceea ce are nevoie
penitentul cu intenţie de a-şi lua viaţa este un partener de discuţii, cu care să analizeze
problemele sale, să vadă, înrâurit de lucrarea Duhului Sfânt rolul său în împrejurarea
specifică de viaţă, care a dus la luarea hotărârii sale, să-şi găsească un sprijin în faţa
greutăţilor şi nu în ultimul rând, un sens al existenţei atât pe perioada detenţiei cât şi după
aceea. În acest sens, preotul va lucra în echipă, alături de ceilalţi specialişti, psihologi,
medici, asistenţi sociali, educatori, ce sunt chemaţi să soluţioneze astfel de cazuri nefericite.

4. Frica şi decăderea
Aceste sentimente au mai multe surse, ce acţionează simultan asupra deţinutului:
acţiunile altor colegi, pentru a-l intimida, deposedarea de bunuri personale, fapt care
afectează puterea de a supravieţui a persoanei, incertitudinea permanentă, zvonurile,cel fac
pe deţinut să treacă de la o mare speranţă la o mare disperare şi invers, comportarea
nelalocul ei a unor gardieni care derutează, nemaicunoscându-se care este cea corectă ş.a..
Chiar şi formele fricii şi a decăderii pot fi multiple: frica pentru propria viaţă, frica
de o boală incurabilă sau ruşinoasă, de a nu cădea pradă disperării etc.. Mediul penitenciar se
poate transforma pentru unii aşadar într-un spaţiu frustrant şi penibil, 54 în care intervin
53
Sorina Ţogoe, Tentativa suicidară şi suicidul în mediul penitenciar. Semnificaţii şi
modalităţi de prevenire, în Revista Administraţiei Penitenciare din România, Nr.2, 2002,
pg. 65;
54
Gheorghe Florian, op. cit., pg. 120;
33
mecanismele de apărare ce permit supravieţuirea. Între ele enumerăm: trădarea pentru
obţinerea anumitor avantaje, mâncarea devine un lucru esenţial pentru sine, mimarea în
public a suferinţei trupeşti, inventarea unor poveşti pentru captarea atenţiei generale, toate
având ca final unic dezintegrarea personalităţii, alterarea severă a chipului lui Dumnezeu în
făptura Sa.
În aceste condiţii preotul poate fi un adevărat ,,tămăduitor al disperării şi
confuziei”, unul dintre singurele repere morale şi spirituale după care deţinuţii să se poată
orienta în acest univers circular. Dacă cel închis va fi tratat chiar şi de către preot doar pe
anumite coordonate negative el ajunge să-şi creeze în jur o atmosferă negativă. 55 De aceea,
modalitatea în care îşi face datoria sacră de a sluji, vestimentaţia, predica rostită, relaţionarea
cu celelalte cadre ale instituţiei, evlavia arătată, dragostea păstorului faţă de făptura căzută
din starea de har, curajul în exercitarea rolului său, iată lucruri la care deţinuţii privesc cu
multă luare aminte.

3.4 Factori ce pot îngreuna

pastoraţia preotului în închisoare

Prin însăşi situaţia sa deţinutul reprezintă un univers uman specific, plin de

contradicţii, frustrări şi neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite
antisociale flagrante, a săvârşirii unor infracţiuni dintre unele deosebit de grave. Mulţi sunt
neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se integreze în cerinţele normale de convieţuire
socială, cu o viaţă subordonată mai ales instinctele şi trebuinţelor primare cu o moralitate
dubioasă şi cu un trecut încărcat care apasă asupra conştiinţei lor.
– Starea de provizorat, vorbind de penitenciarele unde nu există încă biserici,
capele amenajate şi toate cele necesare săvârşirii slujbelor. De multe ori slujbele se fac în
cluburile existente, cu binecuvântarea ierarhului locului, Sf. Antimis, cu vasele liturgice şi
veşmintele respective. În această conjunctură preotul va da dovadă de zel misionar şi o mare
putere de adaptabilitate în anumite condiţii speciale.
– Mediul din care provin păstoriţii este de cele mai multe ori unul marcat de
sărăcie şi decadenţă, cei mai mulţi deţinuţi trăind departe de Biserică sau având o legătură

55
P.S. Teofan Sinaitul, ,,Este impresionantă dorinţa deţinuţilor de a primi taina
Spovedaniei”-interviu, în ,,Vestitorul Ortodoxiei ”, nr. 111, 1994, pg. 5;
34
foarte slabă cu aceasta. Lipsiţi de sentimentul religios care ar fi putut să le uşureze
îndrumarea, părerile lor religioase sunt destrămate şi incoerente.
– Indiferenţa manifestată de către deţinuţi faţă de preot, ca reprezentant al lui
Dumnezeu şi al societăţii, şi care se manifestă de multe ori prin dispreţul cu care ei vorbesc
despre rolul acestuia în închisoare.
–Uneori chiar şi cadrele unităţii nu înţeleg pe deplin rolul preotului în
penitenciar ironizând ostenelile acestuia, sau nearătându-i respectul ce se cuvine. În
asemenea împrejurări, doar tactul pastoral îl poate salva pe preot din anumite situaţii de
multe ori jenante. Mai presus de orice acesta înseamnă, echilibru, măsură potrivită,
atitudinea cea mai indicată în fiecare caz, ţinând cont în primul rând de condiţiile sub care se
prezintă situaţia în cauză.56
-Sentimentele de dezamăgire şi descurajare, pe care păstorul închisorii le
încearcă, nu de puţine ori, avându-se în vedere viaţa artificială trăită de enoriaşii săi.
Adunarea la un loc a deţinuţilor cu diferite fapte, uşoare sau mai grave, existând posibilitatea
influenţării negative, lipsa preocupărilor, calitatea alimentaţiei, fac aproape imposibile
schimbările reale ale celor păstoriţi. Mulţi deţinuţi, dând semne de îndreptare la ieşirea din
închisoare, se întorc nu peste mult timp, ca rezultat al săvârşirea unei alte infracţiuni.
Împotriva dezamăgirii trăită de preot va sta tot timpul conştiinţa prezenţei şi a lucrării lui
Hristos, întreţinută în primul rând prin practicarea rugăciunii, studierea Sf. Scripturi,
întâlnirea cu alţi duhovnici experimentaţi, care pot să-i întărească şi să-i risipească
însingurarea.

4. Preotul şi rolul său de duhovnic

56
Pr. Prof. Al. Moisiu, Noi şi importante principii şi metode pastorale, în ,,Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1974, pg. 963-969;
35
 4.1 Calităţile preotului de penitenciar

GENERALE

1. Hirotonia canonică şi dependenţa preotului de penitenciar de episcopul

locului prin care, păstorul închisorii este sfinţit şi rânduit să-l reprezinte pe Hristos, în
calitate de slujitor, lucrător al tainelor bisericii, dascăl al Evangheliei şi prieten al celor
păcătoşi, bolnavi ce au nevoie de doctor (Matei IX, 13). Cei aflaţi în purtarea de grijă a
penitenciarelor văd în persoana preotului ,,un alt Hristos”, de aceea hirotonia canonică
reprezintă o condiţie absolut necesară pentru ca Sf. Taine săvârşite de el să fie valide. În
cazul Spovedaniei, este necesară încă o rânduială bisericească, cea a hirotesiei întru
duhovnic, deoarece Mărturisirea cere pe lângă puterea dumnezeiască, pricepere, îndemânare,
maturitate şi răspundere.57 În prezent, acordarea duhovniciei nemaifăcându-se neapărat după
un anumit timp de la hirotonie, lipsa de experienţă poate fi suplinită de râvna pastorală şi
dragostea faţă de credincioşi.
2. Impunerea unei asceze personale zilnice adică a unui program de viaţă,
care să ducă treptat la identificarea personalităţii sale, cu a preotului. Într-un loc, unde simţul
moralităţii şi al sfinţeniei este aproape absent, preotul cu o conduită discutabilă, va fi călăuză
oarbă ce conduce pe alţi orbi (Matei XV, 14). În acest sens, preotul trebuie să fie, nu o
persoană oarecare ce lucrează într-o instituţie a statului, ci o personalitate, creionată de
experienţă, cu o formaţie teologică şi ştiinţifică, prin studiul Sf. Scripturi şi a Sf. Părinţi ai
Bisericii, incluzând aici şi cărţile specifice domeniului: psihologie, sociologie, penologie,
criminalistică ş.a., ce-l vor ajuta foarte mult în activitatea sa.
3. Identificarea cu cel păcătos, procedură de lungă durată, care cere multă
jertfelnicie are ca izvor principal, cea mai mare virtute morală, dragostea (I Corinteni XIII,
13), datorie a tuturor creştinilor, cu atât mai mult obligaţie a duhovnicilor din închisori.
Identificarea aduce după sine încrederea şi respectul, pe care deţinuţii le vor manifesta faţă
de păstorul lor. Pastoraţia Noului Testament vorbeşte despre identificarea aceasta, atât în
parabola „Păstorului cel bun” şi în descrierile pastoraţiei Sf. Pavel, care „ziua şi noaptea” nu
a încetat „cu lacrimi să-i înveţe pe fiecare” (Faptele Apostolilor XX, 31). Acelaşi Apostol în
Întâia Epistolă către Corinteni (VIII, 19,23), rezumă empatia în versetele: „tuturor toate m-
am făcut ca pe toţi să-i dobândesc”. Practicând-o, preotul va înlătura duritatea şi indiferenţa,

57
Pr. Dr. Sânică Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Edit.
Sf. Mina, Iaşi, 2002, pg. 62;
36
două lucruri atât de prezente în mediul concentraţionar şi va face cunoscută dragostea lui
Dumnezeu pentru făptura creată de El, cunoscând foarte bine că Hristos a urât păcatul, dar a
iubit pe păcătos, creaţie a mâinilor Sale.
4. Ceea ce are preotul de penitenciare la îndemână în lupta sa cu păcatul este
cuvântul, de aceea nu putem omite aici calităţile ce se cer unui bun cuvântător . Pe
lângă erudiţia dobândită despre care am amintit, este necesară o gândire clară însoţită de o
exprimare potrivită momentului, apoi acurateţea, prin care trebuie să se asigure că expresiile
şi cuvintele, pe care le foloseşte, exprimă exact ceea ce doreşte să spună, şi nu în cele din
urmă să manifeste în vorbire sinceritate, evitând rigiditatea sau stângăcia.
5. Înţelegând lucrarea preotului de penitenciar ca o continuă luptă cu fărădelegea,
menţionăm o altă însuşire necesară acestuia, anume înclinaţia firii sale spre sacrificiu.
Această virtute este asimilată de către Sf. Vasile cel Mare „cu fericita smerenie”. Înconjurat
de multe ori de suferinţă, el va participa, nu neapărat după un program stabilit, la durerea
celorlalţi, părtaşi remuşcărilor şi agoniei celor întemniţaţi. Astfel, nimeni din închisoarea pe
care o păstoreşte nu se va îndoi de chemarea sa specială.

SPECIALE

1. Preotul de penitenciar va da dovadă de un deosebit tact pastoral deoarece

populaţia din închisori este foarte neomogenă: deţinuţi din diferite părţi ale ţării, proveniţi
din familii dezorganizate şi având de ispăşit pedepse care merg de la câteva luni până la zeci
de ani . Tactul pastoral îl face pe fiecare preot să nu fie pripit, să nu se grăbească în
atitudinile şi hotărârile sale, ci să cumpănească şi să cântărească bine lucrurile, pentru ca
apoi să dea cele mai bune şi înţelepte sfaturi şi îndemnuri. Diplomaţia pastorală se va
manifesta şi în raport cu cadrele unităţii deoarece nu de puţine ori nivelul de educaţie al
acestora este unul mediocru şi ele sunt puse în situaţia de a vedea participarea la slujbele
religioase doar ca sarcină de servici. Ceea ce ajută foarte mult la promovarea acestei calităţi
pastorale este superioritatea pe care trebuie să o aibă păstorul de suflete, în plan profesional
şi moral . Preotul va fi „prin excelenţă, părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi
duhovniceşti şi interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor”.58
2. O altă latură pe care trebuie să o cultive preotul din închisori este
ecumenismul. El trebuie privit ca aducător de pace între deţinuţii aparţinând tuturor
ramurilor creştine şi necreştine. Sunt închisori unde diversitatea etnico-religioasă este foarte

58
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia, Alba-Iulia, 1995, pg. 319
37
mare (Penitenciarul Rahova, cu deţinuţi din peste 30 de ţări ale lumii, majoritatea
musulmane ). Manifestarea plenară a ecumenismului se va face prin dragostea faţă de om, ca
persoană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Preotul va evita prozelitismul ca
manifestare negativă a fenomenului religios de astăzi şi va fi un misionar şi apologet al
învăţăturii revelate prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
3. Prin dubla sa jurisdicţie, canonică şi administrativă, sub care îşi desfăşoară
activitatea preotul capelan, este necesară cunoaşterea de către acesta a
Regulamentelor de ordine interioară. Acestea cuprind drepturile fiecăreia din cei
care îşi duc viaţa în penitenciar dar şi îndatoririle acestora. Ca angajat al Ministerului
Justiţiei, preotul va întâmpina de multe ori o serie de interdicţii legate de specificul muncii
sale: regimul vizitelor persoanelor din exterior, cel al primirii pachetelor, prezenţa gratiilor, a
uşilor metalice, a încuietorilor speciale, toate amintindu-i că îşi desfăşoară activitatea într-un
spaţiu special amenajat. Se pot explica astfel criteriile foarte severe după care sunt numiţi
preoţii de penitenciare ce se apropie foarte mult de cerinţele militare.59

4.2 Legătura dintre preot şi cadrele unităţii

Atmosfera care domneşte în închisori influenţează nu numai deţinuţii, dar în mod

egal şi personalul. Preotul de penitenciar, chemat să coopereze cu angajaţii va ţine seama de
atitudinea lor faţă de muncă, precum şi de dificultăţile întâmpinate. Într-unul din sondajele
realizate în 1996,60 în rândul personalului din penitenciare observăm aceste aspecte: întrebat
fiind,, Ce vi s-a părut cel mai greu în munca dvs.?“, răspunsurile au fost -22,54% activitatea
monotonă, 7,04% regimul de muncă strict, 2,81% contactul cu deţinuţii, 8,45% lipsa
satisfacţiilor, 11,27% munca în spaţiu închis, 8,45% riscul de a fi atacat de deţinuţi, 39,44%
altele; la întrebarea ,,Prin ce situaţii dificile aţi trecut în timpul serviciului, răspunsurile au
fost-26,87% automutilarea unor deţinuţi, 11,95% urmărirea unui deţinut evadat, 13,43%
ameninţări din partea deţinuţilor, 4,47% convingerea unor deţinuţi să renunţe la greva
foamei, 4,47% revolta unui mare număr de deţinuţi, 38,81% prin altele. Analizând
răspunsurile de mai sus putem spune că a lucra într-un penitenciar nu este un lucru uşor, care

59
vezi ANEXA 2;
60
Gheorghe Florian, Dinamică penitenciară, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 1998, pg. 246-
249;
38
de multe ori implică sacrificiu, renunţare, momente de disperare şi frică, stres psihic, cauzate
toate de respectarea anumitor reguli ale spaţiului concentraţionar. Atitudinea faţă de cei care-
şi desfăşoară activitatea aici va fi una pastorală, plină de dragoste părintească de înţelegere şi
compasiune. Mijlocul principal de relaţionare cu cadrele îl constituie convorbirea. Sfatul
capelanului, cuvintele de încurajare pot depăşi de multe ori anumite tensiuni în relaţiile
educator-deţinut sau chiar cele între angajaţi.

4.3 Sf. Taină a Spovedaniei în închisoare şi roadele ei

Deoarece Botezul nu se repetă, cea care continuă apa Botezului este Sf. Taina a
Pocăinţei a Spovedaniei sau a Mărturisirii.61 Taina restaurează comuniunea cu Hristos, răcită
şi stricată prin păcat62 şi împacă pe creştin cu Biserica, pentru păcatele săvârşite după Botez.
Spovedania oferă preotului cel mai fericit prilej de pastoraţie individuală, care poate duce la
întărirea Bisericii lui Hristos,63ea devenind astfel şi mijloc de pastoraţie colectivă.

Sf. Taină a Botezului Sf. Taină a Spovedaniei

În fapt, spovedania este o formă a filantropiei individuale,64 o lucrare a

samarineanului milostiv pentru sufletul căzut între tâlhari şi odată cu ea ,, prin iertare, ne
61
Pr. Spiridon Cîndea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală,
în ,,Mitropolia Olteniei.” nr.6-7, 1956, pag. 321;
62
Pr. Dr. Sânică Palade, op. cit. pg. 46;
63
Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie
individuală…, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 2004, pg. 80;
39
îmbogăţim şi noi” (II Corinteni IX, 11). Numărul enoriaşilor ce se spovedesc, arată cât de
puternică şi vie este Biserica de pretutindeni, în cazul nostru, din închisori. În abordarea cu
îngăduinţă şi dragoste a întâmpinării celor închişi pentru diferite fapte, ne va ajuta învăţătura
evanghelică despre păcătoşenia tuturor oamenilor faţă de Dumnezeu (Romani V, 18).
Duhovnicii sunt adevăraţi psihoterapeuţi pentru fiecare creştin,65 mai ales în închisoare, rolul
său principal fiind acela de a-l ridica pe penitent din boală, folosind ca medicament pentru
suflet cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă în momentul dezlegării, când îşi pune mâna pe
capul penitentului, preotul se află oarecum în locul lui Hristos, la începutul Tainei, el se
apropie ca unul ce este împreună păcătos, mărturisindu-şi de altfel, nevrednicia, parcă
împlinind astfel cuvintele Sf. Ioan Gură-de Aur: ,,Nu cumva cele ale noastre să le trecem cu
vederea şi peste ale altora să ne facem judecători şi nici unde este timpul iubirii să păstrăm
răutatea, ci gândindu-ne că şi noi am fost odată, să devenim blânzi şi iubitori de oameni’’66.
Dincolo de această privire generală a Tainei Mărturisirii există în penitenciar o serie
de aspecte ce o particularizează, spovedania deţinutului depinzând foarte mult de nevoile
sale sufleteşti. Iată ce spune un ierarh al bisericii noastre privitor la acest fapt,, în închisoare
aproape toată lumea doreşte să se spovedească, mulţi dintre deţinuţi dorind să li se facă
dezlegări de blesteme deoarece îşi aduc aminte că au fost blestemaţi de părinţi, pentru cei
mai mulţi dintre ei pedeapsa cea mai mare fiind să nu li se dea voie să meargă la preot.” 67 În
primul rând, celui închis îi lipseşte dragostea părintească şi atenţia celor din jur, bucurându-
se ori de câte ori primeşte cel mai neînsemnat dar sau cel mai mic semn din partea celor de
acasă, sub formă de corespondenţă. Închisoarea îl face însă pe om mai bănuitor şi mai puţin
capabil pentru iubire şi pocăinţă sau pentru integrarea în societate, Mărturisirea comportă de
aceea unele probleme determinate de faptul că penitenciarul a fost caracterizat ca ,,locul în
care există multă vină şi puţină pocăinţă”.68

Iată câteva dintre acestea:

1. descoperirea prin mărturisire a unor păcate pe care autorul nu le-a
făcut cunoscute la autorităţi. Contrar unora care cred că preotul din penitenciar trebuie să

64
Pr. Ilie Iacobescu, Filantropia creştină, în trecut şi astăzi, în ,,Studii Teologice”, nr. 4,
1990, pg. 106;
65
Pr. Lect. Dr. Adrin Dinu, art. cit, pg. 88;
66
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., pg. 346;
67
P.S. Teofan Sinaitul, art. cit,, pg. 5;
68
Arhiepiscop Dr. Vasile Costin, op. cit., pg. 66;
40
îndemne pe cel spovedit să le spună conducerii închisorii, de preferat este ca păstorul de
suflete să-l îndemne pe penitent să descopere singur păcatul şi gravitatea sa.
2. mărturisiri mincinoase, care nu sunt rare în închisori. Dacă cel ce
mărturiseşte nu este mitoman, cauza minciunilor trebuie căutată în dorinţa de a impresiona,
fie să îngrozească pe preot, fie pentru a oferi lucruri de cercetat poliţiei.
3. mărturisirea în scopuri personale pentru a câştiga uneori compasiunea
preotului şi implicit alte facilităţi. Duhovnicul experimentat cunoaşte această prefăcătorie şi-l
conduce pe deţinut la adevărata pocăinţă.
4. negarea vinei este un lucru obişnuit la mulţi deţinuţi. În aceste caz, inima lui
devine şi rămâne inaccesibil la ajutorul duhovnicesc. Asemenea cazuri trebuie ajutate pentru
a fi sincere în acceptarea vinovăţiei, acesta fiind un prim semn al maturizării duhovniceşti.
Tuturor acestor neajunsuri preotul duhovnic le va răspunde prin cunoaşterea
temeinică şi mai ales prin punerea în practică a o serie de principii duhovniceşti de bază, în
administrarea Tainei Mărturisirii. Unul din primele şi cele mai importante principii trebuie să
fie cel al individualizării, urmare a antropologiei ortodoxe, ce are în centrul ei omul, ca
persoană unică şi irepetabilă, creat după chipul lui Dumnezeu. Multitudinea tipurilor umane
impune folosirea unei pastoraţii corespunzătoare pentru fiecare suflet în parte. Aplicarea de
mijloace de păstorire în masă cu ignorarea fiecărui om afectează negativ lucrarea pastorală,
în închisoare şi nu numai aici, deoarece penitentul este întâmpinat de duhovnic cu sfaturi
generale care nu se leagă imediat de situaţia acestuia.
Urmează apoi, ca o prelungire distincţia, principiul oferirii vindecării potrivite la
situaţia potrivită, având unic scop întoarcerea oii rătăcite, vindecarea celui muşcat de şarpele
păcatului şi restabilirea omului celui nou, creat după chipul Ziditorului. 69 În acest sens,
instrumentul cel mai important, ce stă la îndemâna duhovnicului este Canonul 102 al
Sinodului VI Ecumenic.70 Acesta se încheie cu îndemnul Sf. Vasile cel Mare, după care în
epitimia păcătosului trebuie să se aibă în vedere ,,acrivia”, adică pocăinţa reală şi
,,obişnuinţa” adică perioada opririi de la împărtăşire, cu accent mai mult pe cea dintâi.
Cel din urmă, dar nu ultimul principiu ca importanţă, îl reprezintă respectarea

personalităţii celui care se spovedeşte. Mărturisirea trebuie să fie întotdeauna rodul

dispoziţiei păcătosului care se mărturiseşte. Orice formă de obligare directă a penitentului să
exteriorizeze ceea ce lui îi este teamă să descopere, constituie bruscarea personalităţii sale.
Aici considerăm că se află graniţa dintre psihologie-consiliere şi spovedanie. Psihologul
Pr. Petre Vintilescu, op. cit., pg. 243;
69

70
Arhim. Zosima Târâlă, Pidalion (Cârma Bisericii), Bucureşti, 1992, pg. 139;
41
obligă pe pacient în mod direct, prin diferite artificii de memorie, să descopere ceea ce
deseori el a ignorat, în timp ce la mărturisire întâietatea o are întotdeauna penitentul. Dacă nu
s-ar respecta personalitatea fiecăruia, consecinţele ar fi neplăcute, deoarece penitentul ar
manifesta în continuare depărtare faţă de preotul care-i impune să se spovedească. De multe
ori duhovnicul neinspirat cere amănunte ale săvârşirii păcatului, lucru vătămător pentru cel
închis, mai ales cu privinţă la păcatele trupeşti, caracteristice vârstei tinere.
Ca aplicaţie practică, ar trebui să înfăţişăm exact caracteristicile şi conţinutul unei
convorbiri pastorale, care poate sau nu să îmbrace haina mărturisirii. Subliniem mai întâi
importanţa condiţiilor de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie, care de
cele mai multe ori nu sunt lucruri de neglijat. Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi
timpul mărturisirii”.71 Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de
spovedanie este biserica sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească
cu El şi să se împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc
pe Dumnezeu într-un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere
iertare pentru păcate şi ajutor în tot ceea ce fac. Fiind o convorbire pastorală spovedania nu
se derulează ca o predică, deoarece în acest caz, s-ar distruge caracterul comuniunii
interpersonale, păstoritul având uneori momente de criză existenţială, derulate pe fondul
lipsei de contact cu exteriorul. Apoi, conversaţia personală cu deţinutul va examina
nenumărate interese şi domenii ale vieţii, prin prisma Evangheliei, duhovnicul utilizând un
ton mângâietor şi sfătuitor, completat atunci când situaţia o impune, de judecată şi mustrare
pentru păcat, inspirat fiind de porunca Sf. Pavel adresată lui Timotei ,,Propovăduieşte
cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare
şi învăţătură” (II Timotei IV, 2). O convorbire pastorală reuşită în închisoare îl ajută pe preot
în lucrarea sa, din cauza influenţei reciproce, care există între deţinuţi, şi care face ca, ceea
ce este pentru unul dintre ei bun sau rău, să fie aidoma şi pentru ceilalţi. Iată 2 exemple de
dialog pastoral:

Primul caz: convorbirea cu V.

– Conţinut:
– deţinutul spune că nu mai are răbdare să stea în puşcărie:
– a venit a doua oară la închisoare pentru că şi-a mutilat soţia, rupându-i nasul
– încearcă să-şi motiveze gestul prin lucrarea diavolului, care l-a împins să facă fapta
71
Pr. Petre Vintilescu, op. cit., pg. 59;
42
 – mărturiseşte că regretă cele întâmplate, dar nu-şi găseşte liniştea sufletească
– preotul încearcă să găsească adevărata cauză a stării de angoasă ce a pus stăpânire pe
sufletul deţinutului. Aceasta nu poate fi alta decât viaţa dezordonată, dusă până la venirea în
închisoare , adică fărădelegile săvârşite în faţa lui Dumnezeu
– deţinutul este sfătuit de părintele său duhovnicesc să-L caute pe Cel care-i poate reda
liniştea, Mântuitorul Hristos. Singura modalitate ar putea fi rugăciunea
– penitentul nu a luat în calcul o astfel de posibilitate de ieşire din impas şi de aceea
promite preotului urmarea sfatului dat de el
Concluzie: Desprindem încă o dată rolul curativ al preotului, care a vorbit şi a
acţionat imitându-L pe Păstorul cel Bun, Ce-şi cunoaşte oile Sale şi ştie să le aducă
vindecare, când este vorba de boala păcatului.

Al doilea caz: convorbirea cu M.

Conţinut:
– deţinut condamnat la 9 ani şi doreşte să aibă o convorbire cu preotul deoarece a
aflat de la colegii săi că acest lucru este posibil
– ajuns în faţa duhovnicului, îi relatează motivul pentru care este aici şi anume
tovărăşiile rele, care l-au adus în situaţia de a fura, chiar din biserici, fapt pentru care îşi
exprimă regretul profund
– întreabă dacă aceste fapte ale sale pot fi iertate vreodată
– primeşte răspunsul că în marea Sa milostivire Hristos îl poate ierta, dacă dă
semne de îndreptare, mai precis, dacă doreşte să-şi mărturisească păcatele
– în continuare, preotul i-a explicat că dacă ar fi arătat cu mai mult timp în urmă
dorinţa de a fi cu Hristos, ar fi simţit o uşurare sufletească şi o luminare a tuturor
problemelor, cu care se confruntă în închisoare.
Concluzie: De această dată păstorul de suflete a subliniat rostul Sf. Taine a
Spovedaniei şi roadele binefăcătoare ale acesteia.

43
 Aşadar, convorbirea duhovnicească reprezintă, în închisoare un moment important,
ce anunţă cererea ajutorului divin, prin rugăciune şi alte acte de credinţă. Starea interioară a
celui din faţa duhovnicului este de cele mai multe ori una precară, reieşind de aici rolul
preotului de îndrumător în discuţie, şi nu doar de simplu ascultător. Se indică în asemenea
situaţii păstrarea secretului discuţiei, chiar dacă ea nu s-a purtat sub epitrahil. Un alt lucru, ce
trebuie specificat este cel legat de durata convorbirii, ce nu trebuie să depăşească o oră, la
finalul ei preotul putând să programeze o altă, dacă este necesar.

4.4 Importanţa cultului în viaţa persoanelor

aflate după gratii. Sfânta Liturghie în penitenciar

Cultul ortodox concentrează toate formele, riturile şi ceremoniile acceptate de

Biserică, prin care ea împărtăşeşte oamenilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu şi prin care
comunitatea îşi exprimă sentimentele ei faţă de El, Îl cinsteşte, Îi mulţumeşte, Îl slăveşte sau
I se roagă. Prin frumuseţea şi varietatea lui, cultul ortodox reprezintă un tezaur liturgic bogat,
unic în creştinătatea întreagă. Creştinul consideră participarea frecventă la slujbele religioase
nu o datorie internă şi presantă ci un semn distinctiv că aparţine bisericii ortodoxe. 72 Datorită
acestui rol, cultul poate fi pentru cel aflat în penitenciar mediul în care îşi poate îmbogăţi
cunoştinţele despre Dumnezeu şi se poate apropia mai mult de el. Datorită caracterului
comunitar al cultului, cel aflat după gratii se va simţi întotdeauna solidar cu aproapele
deoarece “unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, acolo va fi şi El în mijlocul
lor“ ( Matei XVIII, 20). Putem spune apoi că biserica devine prima şcoală, unde cei care au
greşit pot învăţa virtuţile. Formele de educaţie nu sunt altele decât cântarea şi imnele
religioase. Cântarea traduce şi înfrumuseţează conţinutul rugăciunii, aşa cum nu se întâmplă
în încercarea de a-l defini sau preciza numai cu raţiunea.
O altă componentă educativă a cultului o constituie icoana prezentă deseori în spaţiul
de detenţie ca prezenţă nevăzută şi semn spiritual. Frumuseţea icoanelor nu se constituie
doar în accesorii ale slujbelor ci reprezintă un mijloc sfinţit de a pătrunde misterul bisericii,
de a fi contemporan cu sfinţii spre a învăţa de la ei cărările mântuirii. La rândul lor, cărţile de

72
Pr. Dr. Constantin Năclad, Valoarea educativă a cultului divin, în ,,Teologie şi Viaţă”, nr.
1-6, 2005, pg. 255;
44
cult, prin profunzimea şi bogăţia lor inspiră evlavie şi au un rol catehetic-moralizator
deosebit.

Slujbă specială pentru deţinutele de la penitenciarul Colibaşi-Piteşti

Pentru aceasta preotul de penitenciar va fi un bun slujitor care prin convingere,
evlavie şi credinţă îi va învăţa pe deţinuţi să preţuiască această comoară a bisericii, cultul
divin public. Când vorbim de cea mai sublimă lucrare a Bisericii, în centrul căreia stă Jertfa
nesângeroasă adusă de către liturghisitor pe Sf. Masă, ne referim în primul rând la
participarea activă la Sf. Liturghie. Această implică un anume tip de atitudine manifestată de
către deţinuţi, care poate fi de indiferenţă, de simplă prezenţă trupească sau de participare
reală, activă şi efectivă.73Pentru cei aflaţi în detenţie este necesară o oarecare pregătire pentru
receptarea Tainei dumnezeieşti, la început ca ,,lapte“ şi mai târziu ca mâncare tare, după
spusele Sf. Apostol Pavel (I Corinteni III, 2). Se va urmări atragerea credincioşilor la
biserică, sporirea frecvenţei, deoarece ,,Măsura şi felul în care credincioşii cercetează
biserica, participă la sfânta slujbă şi la viaţa harică a sfintelor taine este unul dintre cele
dintâi semne prin care se recunoaşte o parohie vie” 74. Acesta este şi criteriul cel mai sigur
după care putem măsura şi vrednicia preotului şi nivelul vieţii religioase din parohia-
penitenciar. Mai ales spre aceste oi rătăcite de aici să se îndrepte atenţia preotului şi să le
facă cunoscute foloasele participării lor la manifestările cultice. De asemenea, preotul va
educa şi disciplina poporul în biserică acolo unde e nevoie, făcându-l să păstreze în tot

73
Pr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Edit. România Creştină, Bucureşti, 1999, pg.
12;
74
Pr. V. Coman, Viaţa parohiei, în “Mitropolia Ardealului” nr.1-2, 1958, pg. 123-124;
45
timpul atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea şi ordinea necesară desfăşurării
sfintelor slujbe.

Sf. Liturghie arhiereasca în Penitenciarul Tulcea

De aici importanţa predicii privită ca Liturghie a Cuvântului. Predicarea nu este un

act opţional ci o obligaţie stipulată în canoanele Bisericii (Can. 58 Apostolic, Can. 19 Sin.
VI),75 având drept finalitate îndrumarea în credinţa ortodoxă şi adevărata viaţă creştină. 76
Predica ortodoxă Îl are în centrul ei pe Hristos, este hristologică, pnevmatologică şi
ecleziologică, fără a anula prin aceasta calităţile predicatorului, ce-şi armonizează credinţa sa
personală cu cea a Bisericii (Efeseni I, 23).77 Cei păstoriţi din penitenciare sunt învăţaţi, de
exemplu să se stăpânească pe sine pentru că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt şi
mădulare ale lui Hristos, Capul Bisericii (I Corinteni VI, 15) sau că nu trebuie să-l minţim pe
aproapele nostru, că aceasta înseamnă a minţi faţă de trupurile noastre (Efeseni IV, 25). Toate
aceste îndemnuri morale se oferă în funcţie de puterea de receptivitate şi trebuie să ia la
început forma unui răspuns la o stare concretă, la una dintre problemele celui închis, pe care
preotul le cunoaşte din convorbirile personale purtate în prealabil cu el, altfel cuvântul
căzând în gol, nereuşind să zidească în Hristos.

75
Arhim. Zosima Târâlă, op. cit, pg. 139;
76
Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Norme canonice referitoare la îndatorirea învăţătorească şi
omiletică a preotului, în “Mitropolia Banatului”, nr.3-4, 1983, pg. 162;
77
Arhiepiscop Dr. Vasile Costin, op. cit., pg. 86;
46
 Vedem că cel care dialoghează cu deţinutul, care-l împărtăşeşte pe acesta sau care-i
predică trebuie să fie una şi aceeaşi persoană, preotul unităţii, de aceea nu este indicată o
prea deasă schimbare a acestuia, ce poate duce la o înţelegere greşită a paternităţii spirituale.
Conţinutul predicii poate ajuta pe deţinut să vadă cât de falsă este împărăţia
diavolului şi cât de adevărată şi frumoasă este împărăţia lui Hristos. Altfel spus, esenţa
predicii în închisoare poate fi formulată astfel păcatul-de la diavol, întoarcerea-prin Hristos
şi restaurarea sau refacerea - în Hristos.78 Intervin şi aici o serie de excese, ce trebuie evitate:
– moralizarea excesivă, fără cuvinte de compasiune şi milostivire, ca şi cum preotul
predicator ar vorbi unor fiinţe inferioare, de altă rasă ca aceea din care face el parte.
– cuvântarea încărcată de un fals sentimentalism, ce devine deseori lacrimogenă.
– predica ce întreţine o adevărată atmosferă de teroare, de tipul ,,apropierii
sfârşitului lumii”. ş.a. Cuvintele lui Hristos sunt ,,cuvinte cu putere multă”, însă adevărul nu
este comunicat niciodată într-un limbaj dominator, publicitar, care să provoace teamă.79
La sfârşitul acestui capitol se impune a sublinia timpul optim al cuvântării. O
predică va fi ascultată cu plăcere dacă nu plictiseşte, dacă revitalizează calitatea ei
determinând perceperea subiectivă a timpului scurs.80 Atunci când devine somnifer,
cuvântarea parcă nu se mai sfârşeşte chiar dacă au trecut, să spunem, doar 5 minute, iar când
este vioaie prin limbaj, timpul stă aievea în loc. Unii vorbitori amintesc chiar de un ,,miros”
al oratorului cu ajutorul căruia simte gradul de receptivitate al auditoriului.
Aşadar pentru reuşita unei predici, în cazul nostru adresată deţinuţilor trebuie ca
preotul să folosească aşa numitul ,,timp psihologic”, de 10-15 minute, 81 suficient pentru o
expunere metodică a ideilor.

4.5 Mijloace ajutătoare ale pastoraţiei în închisori

Lucrarea pastorală pentru deţinuţi implică şi alte mijloace la îndemâna preotului,

cum ar fi:

78
Ibidem, pg. 89;
79
Pr. Drd. Vasile Creţu, Comunicarea în predică, în ,,Ortodoxia”, nr. 3-4, 2004, pg. 163;
80
Prof. Teodor M. Popescu, Predica - o mărturisire a preotului, în ,, Glasul Bisericii”, nr.
11-12, 1954, pg 664;
81
Pr. Drd. Vasile Creţu, op.cit., pg. 194;
47
 a. Grija pentru realizarea contactelor cu lumea din afară, cu

comunitatea - este importantă întrucât oferă influenţă binefăcătoare şi astfel deţinutul

înţelege că Biserica nu l-a respins creându-se premisele restaurării duhovniceşti deoarece
scopul închisorii nu este doar de pedepsire a deţinutului, ci de îmbunătăţire a lui. Se disting
aici contacte imediate prin corespondenţă, telefoane şi trimiterea cărţilor sau a altor daruri
prin vizitele directe, personale.
b. Organizarea unei bibliotecii de împrumut cu conţinut religios, deoarece
pedeapsa penală nu are nimic de a face cu educaţia, ci-l ,,fixează” doar pe deţinut într-un loc
o anumită perioadă de timp, nevoile sale spirituale manifestându-se în continuare. Existenţa
timpului liber poate fi pentru deţinuţi o cauză a multor rele: lenevia, ispitele sexuale şi de
aceea se utilizează : munca, lectura, sportul ş. a.82
c. Un loc special în activitatea preotului capelan este ocupat de restabilirea,

menţinerea legăturii celui închis cu familia, care îi poate oferi suport moral şi
material. În acest context preotul are un rol important pentru că el contribuie la mângâierea
familiilor descurajate şi le conving de importanţa suportului pe care îl pot oferi în atingerea
obiectivelor obiectivelor propuse.
d. Studiul în grup al Sf. Scripturi urmăreşte să adâncească cuvântul lui
Dumnezeu şi să păstreze credinţa cea adevărată. În cadrul grupului se pot angaja şi discuţii
referitoare la viaţa Bisericii,ca şi teme sociale, psihologice şi filozofice,bineînţeles privite
prin lupa credinţei. Compoziţia acestor grupe trebuie să fie cât de cât omogenă în ceea ce
priveşte vârsta sau nivelul de cultură. Grupul de deţinuţi mai cultivaţi poate să aibă o
influenţă bună în întreaga comunitate penitenciară,să fie folosit ca „un mic aluat”pentru
schimbarea climatului general al închisorii. De asemeni, ele nu trebuie să fie mai mari de 25
de persoane,în scopul participării tuturor la discuţii. Efectul pozitiv al acestui mijloc de
pastoraţie ajutător poate fi amplificat dacă sunt invitate şi grupări reprezentând şi Biserica
din afara închisorii. Trebuie să amintim tot aici şi catehezele şi proiectele de educare care se
derulează prin colaborarea preotului capelan, în colaborare cu Biroul de intervenţie
psihosocială a penitenciarului. Printre acesta tematici care îi pregăteşte pe deţinuţi, în special
pentru perioada în care vor reieşi în societate, amintim: „Hristos şi tinerii“, „Tâlcuri noi la
texte vechi“, „Hristos împărtăşit copiilor“, la care participă minorii Centrelor de reeducare,
„Hristos în mijlocul nostru“, sau „Libertate şi responsabilitate în viaţa creştină“ la care pot
participa atât bărbaţii cât şi femeile din închisori.83

82
Ibidem, pg. 98;
48
 Astfel, lucrarea preotului, alături de alţi factori educativi, umanizează închisoarea,
toate aceste activităţi având drept scop maturizarea spirituală şi îndreptarea celor închişi,
după liberare.84
e. Programele educative
Mulţi deţinuţi au carenţe educaţionale şi spirituale care au avut o contribuţie
substanţială la comiterea infracţiunilor, de aici şi nevoile lor în acest domeniu. Foarte puţine
lucruri se pot face privitor la educaţie şi îmbunătăţirea deprinderilor sociale. O importanţă
deosebită va fi acordată însă afirmării virtuţilor moral-creştine- aceea de a fi un bun creştin,
un bun tată, soţ, fiu şi chiar deţinut. 85 Preotul de penitenciar îşi manifestă în cazul de faţă
latura învăţătorească a slujirii sale. Principiile obligatorii de la care va porni sunt legate de
cele exprimate în Sf. Scriptură a Noului Testament. În promovarea lor este indicat a se ţine
seama de anumiţi factori care condiţionează realizarea unor astfel de programe: vârsta
deţinuţilor, categoria de pedepse în care sunt încadraţi (pedepse mari sau pedepse uşoare),
contextul general în care se desfăşoară astfel de programe. Putem exemplifica câteva
iniţiative ale preoţilor capelani din închisori: Educorel, 86 expoziţii de pictură şi sculptură cu
temă religioasă, cu ocazia celor mai importante sărbători, participări la diferite spectacole
artistice cu conţinut moral-creştin, proiecte educative organizate în colaborare cu asociaţii

Programul EDUCOREL la Penitenciarul - Iaşi

83
Direcţia Generală a Penitenciarelor, Sistem de Programe socio-educative, Bucureşti,
1998, pg 98;
84
Gheorghe Florian, Fenomenologie …, pg. 75;
85
Direcţia Generală a Penitenciarelor, op.cit., pg 133;
86
vezi ANEXA 3;
49
creştine: Oastea Domnului, Prison Fellowship, Serviciul Umanitar pentru Penitenciare,
Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi ş.a. Voluntarii cuprinşi în aceste asociaţii sunt
oameni deosebiţi ca personalitate, indiferent de nuanţa creştină a bisericii din care fac parte,
iar ca urmare a punctului lor de vedere, mulţi sunt capabili să aducă dragoste şi alinare, care
pot vindeca rănile omului aflat în detenţie.87 Aceştia, veniţi din afară, aduc beneficii
sistemului penitenciar, prezenţa lor putând face mai respirabilă atmosfera mediului carceral
pentru deţinuţi dar şi pentru personal. Preotul este în acest caz şi un garant al respectului
reciproc existent între diferite culte religioase şi denominaţiuni care-şi desfăşoară activitatea
în spaţiul de detenţie.
Cu toate că este greu de crezut că deţinuţii care nu muncesc în timpul executării
pedepsei cu închisoarea vor refuza oferta de programe educative puse la dispoziţie de
penitenciar şi care întrerup monotonia zilnică, înlesnesc aflarea unor lucruri noi, angajează
contacte cu alte persoane decât cadrele unităţii, există situaţii când intervine un refuz de a
participa la acestea, cu motivaţie diversă : neîncrederea în utilitatea educaţiei religioase
generată de un nivel scăzut de inteligenţă, plăcerea de a fi ostil, răzvrătit faţă de autorităţi,
inclusiv cea ecleziastică, lipsa dorinţei de schimbare, probleme juridice încă nerezolvate ale
deţinuţilor care îi preocupă atât de mult încât nu mai sunt capabili să se gândească la altceva
ş.a.

Concluzii

Practica a demonstrat de-a lungul timpului necesitatea prezenţei preotului în

penitenciare. Perioada comunistă a însemnat un vid spiritual, caracterizat printr-un idealism
lipsit de substanţă ce urmărea crearea omului nou fără Dumnezeu. După evenimentele din
decembrie 1989, Biserica a căutat să umple acest gol imediat. Chiar dacă legislaţia era la
început precară, s-au găsit întotdeauna slujitori de nădejde pentru această lucrare de
pionierat. Biserica a fost repusă în drepturile sale fireşti, reuşind să aducă o contribuţie de
seamă în acţiunea de redresare morală a persoanelor aflate în închisori, fiind stabilite măsuri
concrete pentru asistenţa moral-religioasă a deţinuţilor şi infractorilor minori.
87
Col. Sterian Dan, Ziua Sf. Apostoli Petru şi Pavel …, pg. 28;
50
 Ulterior, prezenţa Bisericii în închisori s-a făcut din ce în ce mai simţită prin
crearea unui organism central, instituţia Capelanului General al Penitenciarelor ce a
coordonat această muncă. S-a ajuns ca în prezent să nu existe o astfel de instituţie fără a avea
angajat un preot.
Calitatea lucrării pastorale în închisoare depinde de preotul care o exercită, cea mai
bună pastoraţie însemnând cel mai bun păstor. De aici grija Bisericii de a alege şi pregăti
preoţi potriviţi pentru exercitarea lucrării duhovniceşti. Misiunea preotului, prezent
permanent în rândul celor închişi este ca prin slujbe, predici şi catehizări, să pătrundă în
inimile oamenilor, săturând setea de duhovnicie şi aducând credinţă în inimile împietrite.
Trebuie ca mai întâi preotul capelan să vadă în deţinuţi pe enoriaşii parohiei sale. Ei sunt
mădularele suferinde şi cele mai bolnave ale trupului lui Hristos, care este Biserica. Legat de
acest lucru, în închisori preotul Îl întruchipează pe Hristos, Care pentru noi şi pentru
mântuirea noastră a fost închis în închisoarea arhiereului şi a sinedriului, fiind răstignit pe
cruce.
În general, s-a dovedit că activitatea preoţilor din închisori este o acţiune ce
constituie temelia activităţii de reabilitare, de resocializare a celor care la un moment dat au
încălcat legea penală şi cea morală şi care trebuie redaţi societăţii. Nu este o muncă uşoară ci
una de durată şi care se cere a fi continuată permanent, în ideea obţinerii progresive pe baza
„paşilor mici“ a relaţiei păstor-păstorit, ce trebuie să se construiască pas cu pas, zi de zi, lună
de lună, uneori ani la rând, pentru a dezrădăcina unele trăsături şi comportamente care s-au
întipărit adânc în conştiinţa condamnatului tot în perioade lungi de timp.
În închisorile din România există câte o capelă amenajată sau o biserică unde
preotul oficiază slujbele religioase şi oferă consiliere. Prin grija conducerii acestor
penitenciare, deţinuţii pot fi vizitaţi conform regulamentului în vigoare, cu scopul de a nu se
întrerupe legătura cu rudele şi pe un plan mai larg cu societatea. Respingerea de către
societate facilitează recidivismul şi în scurt timp foştii deţinuţi revin în detenţie prin
săvârşirea unor noi infracţiuni.
În toate aceste închisori predomină cei proveniţi din mediul rural (52% faţă de 48%
din mediul urban), cu infracţiuni ca furtul, spargeri de autoturisme, tâlhării, violuri. Din
punct de vedere etnic sunt mai mulţi ţigani decât români. Fiecare infractor din închisoare e
un caz special, de aceea preotul nu trebuie să le predice până nu cunoaşte specificul fiecăruia
în parte prin dialog personal. Patimile alipindu-se de om, îi întunecă mintea şi-l împiedică să
ajungă la unitatea lăuntrică prin unirea cu Dumnezeu şi prin dragostea manifestată faţă de
semeni. Sufletul chemat şi întărit de către preot ca să se elibereze de patimi şi eliberat prin

51
harul lui Dumnezeu, este necesar să înainteze fără nici o reţinere spre întâlnirea şi unirea cu
Hristos.
Păstorul este cel chemat să conducă acest suflet la desăvârşire, la creştere şi
maturizare, „la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. Misiunea
păstorului de penitenciar este una grea. Spre deosebire de cel din parohie, unde slujitorul
altarului mai mult propovăduieşte, în închisoare preotul se ocupă şi de educaţia moral-
religioasă a deţinuţilor, iar unora dintre ei le transmite cunoştinţe elementare despre Biserică
şi despre rolul ei în viaţă. Ca urmare, capelanul, pe lângă cunoştinţele teologice speciale de
care are nevoie orice preot, trebuie să fie înzestrat şi cu cunoştinţe generale cât mai
complete, potrivit gradului de cultură şi de civilizaţie penitenciară.
Tot preotul de penitenciar este în fiecare instituţie de acest gen, pe lângă altele, şi
consilierul cu probleme spirituale al directorului unităţii, un sfătuitor apropiat al acestuia,
făcând parte din consiliul de conducere şi din comisia de eliberare condiţionată. El nu este un
salariat oarecare şi nu poate avea un program anume stabilit ci unul specific misiunii sale, nu
întocmit pe ore, trebuind ca oricând şi în orice moment sî fie la datorie şi unde este cazul
aplanând toate tensiunile create.
Contribuţia Bisericii la reeducarea pe cale religioasă în cadrul Trupului lui Hristos
îi obligă pe preoţi să alerge întru întâmpinarea nevoilor spirituale ale celor ce au greşit cu un
deosebit tact pastoral. Nimeni nu are mai mare nevoie de sprijin moral decât această
categorie de oameni care aşteaptă mângâiere, sprijin şi îndrumare de la noi toţi care suntem
fraţii lor şi trebuie să-i ajutăm pentru a ne bucura în libertate, cu toţii, în afara privaţiunilor
închisorii.

52
53
 ANEXA 1

Protocol între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei privind

desfăşurarea Asistenţei Religioase în sistemul penitenciar românesc
Avându-se în vedere rolul important pe care Biserica l-a avut în istoria
poporului nostru, precum şi faptul că Religia ajută la îndreptarea celui ce a încălcat legile
divine şi cele omeneşti, în acord cu prevederile generale ale Constituţiei României privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, între Patriarhia Română şi Ministerul
Justiţiei se încheie prezentul Protocol:

Art.1 -Activităţile de Asistenţă Religioasă din sistemul penitenciar românesc

vor fi coordonate de Serviciul de Asistenţă Religioasă, care va funcţiona în cadrul
Ministerului Justiţiei în subordinea directă a Secretarului de Stat care răspunde de
penitenciare şi în relaţie canonică directă cu Patriarhia Româna.

Art.2 - În fiecare penitenciar sau centru de reeducare pentru minori din România va
funcţiona un Birou de Asistenţă Religioasă, care va coordona activităţile de asistenţă
religioasă desfăşurate în unitate. Biroul de Asistenţă Religioasă va fi încadrat cu următorul
personal:

a) PREOT CAPELAN;
b) CÂNTAREŢ BISERICESC;
c) ASISTENT SOCIAL.

Art. 3 - Selecţionarea preoţilor capelani se face dintre cei cu o aleasă ţinută morală
şi fără impedimente canonice, pe baza criteriilor legale de încadrare. Din punct de vedere
spiritual-canonic, ei se supun ierarhului de care aparţin. Preoţii capelani vor participa la
activităţile pastorale organizate de Patriarhia Română si Centrele eparhiale pentru personalul
bisericesc ortodox.

54
 Art. 4 - Anual, preotul capelan va prezenta un Raport de activitate privind Asistenţa
Religioasă în penitenciarele din România, care va fi înaintat conducerii Ministerului Justiţiei
şi Patriarhiei Române. Trimestrial sau la solicitare, preoţii capelani de penitenciare vor
înainta un Raport de activitate Chiriarhului locului şi Serviciului de Asistenţă Religioasă din
Ministerul Justiţiei.

Art. 6 - Programul de lucru al preoţilor din sistemul penitenciar va fi de 40 de ore

săptămânal şi va cuprinde activităţi liturgice, didactico-educative si pastoral-misionare.

Art. 7 - Ţinuta preoţilor va fi cea canonică.

Art.10 –Sf. Apostoli Petru si Pavel vor fi consideraţi ca ocrotitori ai sistemului

penitenciar din România, iar ziua de 29 iunie se va serba prin servicii religioase şi alte
programe corespunzătoare.

Art.15 - Acest protocol se încheie pe o perioadă nelimitată şi va intra in vigoare la

data de 1 iulie 1997.

Art.16 - La aceeasi dată, se abrogă protocolul încheiat între Patriarhia Româna şi

Ministerul Justiţiei, semnat la data de 21.10.1993.

+Teoctist Prof. Univ. Dr. Dorin Clocotici

PATRIARHUL SECRETAR DE STAT

BISERICII ORTODOXE ROMÂNE MINISTERUL JUSTITIEI

55
 ANEXA 2

LEGEA nr. 195 din 6 noiembrie 2000

privind constituirea şi organizarea clerului militar M.O. nr. 561/13 nov. 2000

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Art. 1. (1) Clerul militar se constituie din preoţii militari care îşi desfăşoară activitatea
în structurile forţelor armate.

(2) Clerul militar se instituie în Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne,

Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază,
Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei - Direcţia Generală a
Penitenciarelor, în scopul satisfacerii cerinţelor spiritual-religioase

Art. 5. (2) În campanie, în stare de asediu sau în stare de urgenţă, serviciile religioase
se efectuează în forme şi locuri adecvate situaţiilor respective.

Art. 6. - (1) La serviciile religioase preoţii militari poartă vestimentaţia cultului de care
aparţin, iar în celelalte ocazii, uniforma militară clericală adecvată.

Art. 8. - În toate unităţile şi formaţiunile militare se interzice atragerea militarilor spre

o credinţă anume, prin forme şi mijloace abuzive sau altele decât cele liber consimţite.

CAPITOLUL II
Organizarea clerului militar

Art. 9. - (1) Recrutarea preoţilor militari se face de către Ministerul Apărării

Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii
Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul
Justiţiei - Direcţia Generală a Penitenciarelor, din rândul personalului hirotonit sau

56
ordinat care are numai cetăţenie română, recomandat de un cult legal constituit, licenţiat în
Teologie pastorală şi având cel puţin 2 ani de activitate bisericească.

(2) Încadrarea preoţilor militari se face prin concurs.

(3) Candidaţii declaraţi admişi vor urma cursuri de pregătire specifice, organizate
de instituţiile prevăzute la art. 1, în colaborare cu cultele religioase care au recomandat preoţi
pentru mediul militar.

Art. 10. - (1) În Ministerul Apărării Naţionale, în Ministerul de Interne şi în

Ministerul Justiţiei se organizează şi funcţionează câte o secţie de asistenţă religioasă.

(2) Clericii angajaţi potrivit alin. (1) sunt recomandaţi de episcopul locului sau de
şeful local al cultului respectiv, selecţionaţi şi abilitaţi de secţiile de asistenţă religioasă, şi
trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute la art. 9 alin. (3).

Art. 14. - Preoţii militari se subordonează militar-administrativ şefilor structurilor

militare în care sunt încadraţi şi spiritual-canonic ierarhiei bisericeşti care i-a recomandat.

Art. 15. - Preoţii militari sunt asimilaţi corpului ofiţerilor;

MIRCEA IONESCU-QUINTUS
PREŞEDINTELE SENATULUI

VASILE LUPU

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

Bucureşti, 6 noiembrie 2000.

57
 ANEXA 3
PROIECT
Denumire program: EDUCOREL- Educaţia religioasă şi moral creştină
Coordonator - preot capelan

Rezumatul proiectului program

În condiţiile în care pentru deţinuţi esenţială este libertatea, mesajul creştin este
dătător de speranţă: În acest cadru se înscrie si asigurarea de către Administraţia Naţională a
Penitenciarelor a dreptului la educaţie şi asistenţă religioasă pentru persoanele private de
libertate fizică. Înarmat cu credinţa în Dumnezeu şi în legătură strânsă cu Biserica, deţinutul
poate birui păcatul, este mai tolerant cu cei din jur şi are o altă viziune asupra finalităţii vieţii
sale.
Justificare/ necesitate/ argumentare
Asistănd la o tot mai accentuată secularizare a lumii, o inversare a valorilor
spirituale şi culturale, programul “EDUCOREL” orientează deţinutul spre ceea ce Sfinţii
Părinţi ai Bisericii numesc “deosebirea duhurilor”, realizarea distincţiei dintre bine si rău.
“Calea, Adevărul şi Viaţa” reprezentându-le Hristos, Biblia se constituie într-un deosebit de
eficient pedagog spre dobândirea fericirii duhovniceşti.
De aceea, tematica propriu-zisă va aduce învăţăturile moral religioase la zi.
Perceptele Evangheliei vor trebui incluse în conştiinţa socială a deţinutului. Se poate ajunge
până la o intimizare, astfel încât acesta să spună la un moment dat, reluându-l pe Sf. Ap.
Pavel “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
Obiectivele programului EDUCOREL au în centrul lor persoana divino-umană a lui
Hristos. Trezirea în deţinut a sentimentelor de iubire are ca model ,,iubirea întrupată” -
Dumnezeu, credinţa, opera mântuitoare a lui Hristos etc.
Pe lângă caracterul hristocentric, la fel de important este şi cel ecleziologic. Sf.Ioan
Gură de Aur spune : „Nu se poate Biserică fără Hristos, dar nici Hristos fără Biserică”.
În termeni generali, EDUCOREL îşi propune ca principal scop restaurarea
persoanei umane, privată de libertate, ajungerea ei la „statura lui Hristos”, chiar hristoforă.
Educaţia moral-religioasă va ţine tot timpul cont de faptul că resursele umane cu care se
lucrează sunt persoane cu statut unic în faţa lui Dumnezeu, create după chipul si asemănarea
Sa, dar întunecate, umbrite de păcat.

58
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ

***, Actele martirice, în P.S.B., vol. 11, Bucureşti, 1982;
***, Apologeţi de limbă latină, în P.S.B., vol. 3, Bucureşti, 1982;
***, Monografia sistemului Penitenciar românesc, Direcţia Generală a Penitenciarelor,
Bucureşti, 2002;
***, Revista Administraţiei Penitenciarelor din România, Nr. 2, 3, Bucureşti, 2002;
***, Scrierile Părinţilor Apostolici, în P.S.B., vol.1, Bucureşti, 1982;
A.P.A.D.O.R., Comitetul Helsinki, Sistemul penitenciar în România 1995-2004,
Bucureşti, 2005;
ALEXANDRINUL, Clement, Pedagogul, în P.S.B., vol. 4, Bucureşti, 1982;
AMZA, Conf. Univ. Dr. Tudor, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea
publică, Edit. Lumina lex, Bucureşti, 1997;
BELEA, Pr. Nicodim, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în
,,Biserica Ortodoxă Română”, nr.5-6, 1982, pg. 478-483;
BRANIŞTE, Pr. Ene, Participarea la Liturghie, Edit. România Creştină, Bucureşti, 1999;
IDEM., Viaţa lăuntrică şi trăirea religioasă a preotului, în ,,Biserica Ortodoxă Română”,
nr.7-8, 1981, pg. 750-756;
C. N. S. A. S., Partidul, Securitatea şi Cultele, Edit. Nemira, Bucureşti, 2005;
CIUCEANU, Radu, Regimul penitenciar din România, Edit. Institutului Naţional pentru
studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2002;
CIUHANDU, Dr. Gheorghe, Pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor. Chestiunea
penitenciarelor, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr.9, 1923, pg. 609-617;
CÎNDEA, Pr. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală,
în ,,Mitropolia Olteniei”, nr. 6-7, 1956, pg. 318-323;
IDEM, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor, Sibiu, 1936;
COMAN, Pr. V., Viaţa parohiei, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1958, pg. 121-126;

59
COSTIN, Arhiep. Dr. Vasile, Grija pastorală a Bisericii faţă de cei din închisori, Edit.
Ando-Tours, Timişoara, 1998;
CREŢU, Pr. Drd. Vasile, Comunicarea în predică, în ,,Ortodoxia”, nr. 3-4, 2004, pg. 161-
197;
DIANU, Grigore I., Istoria închisorilor din România-legi şi obiceiuri, Edit. Curţii Regale,
Bucureşti, 1900;
DINU, Pr. Lect Dr. Adrian, Duhovnicul, doctor al sufletelor oamenilor şi educator în
procesul formării lor duhovniceşti, în ,,Teologie şi Viaţă”, nr.1- 4, 2009, pg. 69-94;
DIRECŢIA GENERALĂ A PENITENCIARELOR, Sistem de Programe socio-
educative, Bucureşti, 1998;
DURĂ, Pr. Nicolae V., Statele Uniunii Europene şi cultele religioase, în ,,Ortodoxia”, nr.
4-6, 2009, pg. 49-73;
IDEM, , Norme canonice referitoare la îndatorirea învăţătorească şi omiletică a
preotului , în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 3-4, 1983, pg. 132-155;
DURNESCU, Ioan., Asistenţa socială în penitenciar, Edit. Polirom, Iaşi, 2009;
FERARU, Daniela Petronela, Condiţiile deţinuţilor din România înaintea aderării la
Uniunea Europeană, Edit. Lumen, Iaşi, 2008;
FLORIAN, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 2003;
IDEM, Psihologie penitenciară, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 1996;
FONTA, Ilie, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Edit. creştină Stephanus,
Bucureşti, 1994;
FOUCAULT, Michel, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Edit. Paralela 45,
Bucureşti, 2005;
HIEROTHEOS, Ep. de Nafpaktos, Psihoterapia ortodoxă, Edit. Învierea, Timişoara,
1998;
HRISOSTOM, Sf. Ioan , Scrieri, în PSB 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987;
IDEM, Omilii la Matei, în PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994;
IACOBESCU, Pr. Ilie, Filantropia creştină, în trecut şi azi, în ,,Studii Teologice”, nr. 4,
1990, pg. 105-109;
ICĂ, Ioan. I. jr., Gândirea socială a Bisericii, Edit. Deisis, Bucureşti, 1994;
LATOŢKI, Dr. Gh. Importanţa religiei în opera de educaţie morală a deţinuţilor, în
,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1939, pg. 448-456.
LIVADĂ-CADESCHI, Conf. Dr., Ligia, De la milă la filantropie, Edit. Nemira, Bucureşti,
2001;

60
MÂNDRILĂ, Carmen, Biserica şi începuturile asistenţei sociale, în ,,Teologie şi Viaţă”,
1999, nr. 7-12, pg. 71-74;
MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie
individuală şi piatră de hotar în îndreptarea sufletească a credinciosului, în ,,Studii
Teologice”, nr. 3-4, 2004, pg. 63-84;
MOISIU, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Noi şi importante principii şi metode pastorale, în
,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1974, pg. 963-969;
NACLAD, Pr. Dr. Constantin, Valoarea educativă a cultului divin, în ,,Teologie şi Viaţă”,
nr.1- 6, 2005, pg. 251-265;
NICULCEA, Pr. lect. dr. Adrian, Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii, în
,,Ortodoxia”, nr. 3-4, 2006, pg. 66-88;
PALADE, Pr. Dr. Sânică, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală,
Edit. Sf. Mina, Iaşi, 2002;
POP, Protos. Drd. Irineu, Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în ,,Glasul Bisericii ”, nr.
2-3, 1989, pg. 79-94;
RĂDULESCU, Dr. Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Edit. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999;
SÂRBU, Pr. Prof. C, Duhovnicul cunoscător de suflete, în ,,Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4,
1957, pg. 138-141;

SINAITUL, P.S. Teofan, ,,Este impresionantă dorinţa deţinuţilor de a primi taina

Spovedaniei”- interviu, în ,,Vestitorul Ortodoxiei ”, nr. 111, 1994, pg. 5;
STOICA, Prof. Corneliu, Istoria ilustrată a oraşului Tg. Ocna, Edit. Aristarc, Bucureşti,
2003;
TÂRÂLĂ, Arhim. Zosima, Pidalion, Bucureşti, 1992;
VINTILESCU, Pr. Petre, Spovedania şi duhovnicia, Alba-Iulia, 1995;
VLAICU, Pr. Dr. Patriciu, Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în ţările Uniunii
Europene, Edit. Arhidiecezană , Cluj, 1998;
YANNARAS, Christos, Reflecţii antropologice, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 147, 1995,
pg. 3-4;

61
 Cuprins

Introducere.....................................................................................................................................3
Capitolul 1. Grija pastorală a Bisericii pentru cei întemniţaţi în perioada primelor secole
creştine. Antropologia creştină............................................................................................6

Capitolul 2. Scurt istoric al penitenciarelor din România........................................................11

2.1 Perioada Evului Mediu.....................................................................................................11
2.2 Perioada modernă.............................................................................................................13
2.3 Statele Unite Europene şi Asistenţa religioasă în penitenciare........................................17
2.4 Cadrul legislativ al Asistenţei religioase în penitenciare..................................................22
2.5 Sf. Petru şi Pavel, ocrotitorii penitenciarelor din România..............................................25

Capitolul 3. Condiţii specifice mediului din închisoare............................................................27

3.1 Populaţia penitenciară......................................................................................................27
3.2 Privaţiuni ale închisorii....................................................................................................28
3.3 Fenomene disfuncţionale în mediul penitenciar...............................................................30
3.3 Factori ce pot îngreuna pastoraţia preotului în închisoare...............................................34

Capitolul 4. Preotul şi rolul său de duhovnic.............................................................................36

4.1 Calităţile preotului de penitenciar....................................................................................36
4.2 Legătura dintre preot şi cadrele unităţii............................................................................38
4.3 Sf. Taină a Spovedaniei şi roadele ei................................................................................39
4.4 Importanţa cultului în viaţa persoanelor aflate după gratii. Sf. Liturghie în
penitenciare............................................................................................................................44
4.5 Mijloace ajutătoare în pastoraţia celor închişi..................................................................48
Concluzii.......................................................................................................................................51
Anexe ……………………………………………………………………………………… 54-
59
Bibliografie..............................................................................................................................60-62

62
63