CAPITOLUL I

DIMENSIUNEA ECLESIALĂ A PAROHIEI

I.1. Aspectul comunitar al Bisericii

I.1.1. Ecclesia - comuniune și Trup al lui Hristos

Dimensiunea sacramentală a Bisericii, în înțelesul ei de comunitate mărturisitoare și

rugătoare, este întregită și întărită de ceea ce noi numim comuniune, acea koinonia esențială1
dintre Dumnezeu și credincioși. Imaginea simbolică a acesteia se conturează încă din paginile
Vechiului Testament, dominat în întregime de relația dintre Legământul lui Dumnezeu, Poporul
lui Israel și slujire, unirea celor douăsprezece triburi prin voința divină însemnând în fapt,
consacrarea, alegerea acestuia în scopul aducerii de jertfe, în acord cu cuvântul Domnului: ,,De
veți asculta glasul Meu și de veți păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veți fi popor
ales, […] Îmi veți fi preoție împărătească și neam sfânt.” (Iș 19, 5-6) În perioada Exilului, Israel
este înfățișat de către Isaia ca slujitor al lui Yahve (Is 40- 55), model de comunitate aflată în
comuniune, căci aducerea jertfelor la Templu, reprezinta acțiunea nu a unei singure persoane, ci
a întregului popor în plenitudinea sa. Orizontul ebraic al Revelației divine avea să se extindă însă
în toată lumea, pentru ca Unicul Dumnezeu, Iisus Hristos, să fie cunoscut de toți oamenii, creați
și mântuiți de către El. Prin urmare, tema ,,Poporului ales” este transferată în Legea harului sub
un alt nume, acela de ,,Poporul lui Dumnezeu” (1 Ptr 2, 5; 9- 10), ca neam sfânt, alcătuind o
nouă realitate comunitară, Eclessia, ce aduce jertfă duhovnicească și fără de sânge, semnul văzut
al acesteia devenind Euharistia, ce dobîndește și un puternic caracter unitar.

1
Pr. Conf. Ion BRIA, Introducere în ecleziologia ortodoxă, în: Studii Teologice, XXVIII (1976), nr. 7-10, p. 701.

1
 Ca afirmare a comuniunii, Pogorârea Sf. Duh în chip de limbi de foc, eveniment
fundamental în existența Bisericii-comunitate, arată nu numai voința lui Hristos de a cuprinde pe
toți oamenii în iubirea Lui, ci și ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane,
după cum afirmă și Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Duhul Sfânt S-a vărsat în chipul limbilor, pentru ca
lumea cea dezbinată întru sine să se aducă la o unire, adică la Împărăția lui Dumnezeu, la
credință și la dragoste, prin aceasta săvârșindu-se ceva neobișnuit și nou.”2 Acestei ,,organizaţii”,
născută odată cu Cincizecimea i s-a încredinţat ca mandat sacru realizarea Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pămînt.3 Iconomia Duhului Sfânt întemeiază Biserica, drept recapitulare a
umanității într-o comuniune după model treimic, comuniune în care natura creată este
transfigurată din pricina harului Duhului, care a biruit-o și o arată având pe Dumnezeu, singur
lucrător în ea,”4 astfel că Duhul nu se află în afară de Biserică ci în interiorul ei, fiind sursa
intimă și profundă a vieții acesteia. Rolul Sf. Duh în Biserică nu se poate limita doar la ceea ce
ține de întemeierea și continuitatea istorico-instituțională a acesteia. Trimiterea Sf. Duh, venit la
noi prin Întruparea lui Hristos, descoperă sensul unui schimb ontologic, între Iisus Cel înviat și
umanitatea noastră, Biserica fiind implicată direct în acest transfer și nu doar ca element
intermediar. De aici și vocația ecleziologică principală, de realizare a acestei uniri a naturii
create, cu energia dumnezeiască necreată, ca lucrare sfințitoare, Duhul izvorând tuturor daruri
ce adapă toată făptura spre rodire de viață, fiind în fapt, Cel Care mărturisește adevărul. Privită
astfel, Biserica devine cetate sfântă, conformă cu viața lui Hristos și participantă la natura divină,
prin comuniunea Sf. Duh.

Numai asfel putem înțelege Întruparea și Ungerea Domnului, prin Care Dumnezeu S-a
făcut om, iar firea omenească participă la lucrarea divină necreată. Harul eclezial, comunitar al

2
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Predici la duminici și sărbători, trad. de Melchisedec Ștefănescu, Ed. Bunavestire,
Bacău, 2005, p. 28.
3
Pr. Mrd. Gheorghe BEJGU, Rolul comunităţii în însuşirea mântuirii subiective după cărţile istorice ale Noului
Testament, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 5-6, p. 347.
4
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, traducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori
Bisericești, 80, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.

2
Bisericii este unul special, deosebit de cel cosmic, oferit de Sf. Treime întregii creații și exprimat
prin ,,să fie lumină” (Fc 1,3), deoarece el sălășluiește prin limbile de foc până la sfârșitul
veacurilor, ca iconomie divină a Sf. Duh. În mod concret, comuniunea în Duhul lui Dumnezeu,
care este Biserica, Îl naște pe Hristos în sufletul fiecărui creștin, pe aproapele acestuia, în sine,
căci ,,numai adăpați de Sf. Duh, Îl bem pe Hristos.” Iar Iisus, precum arată cupola Bisericii, îi
unește cu Sine pe toți în Biserică,5 pentru ca ,,Toate cele din ceruri și de pe pământ, să fie reunite
în El” (Ef 1, 10) Hristos-Dumnezeu vine în mijlocul poporului Său, nu doar ca persoană istorică,
ci ca principiu de viață și mijlocitor al reconcilierii, recapitularea în Hristos răsfrângându-se
asupra întregii Biserici, depășind caracterul pur sociologic, asociativ și constituindu-se în
comuniune a sfinților. Văzută ca trup mistic, Biserica implică, conceptual, noţiunea de
comunitate, prin componenta sa umană, subiectivă. Omul este o fiinţă comunitară, neputând trăi
izolat, deoarece singurătatea şi separarea nu sunt constitutive firii sale şi nu caracterizează
antropogeneza (Facere II, 18). Desăvîrşirea nu se poate dobândi în singurătate, independent de
obştea socială, deoarece Hristos ne spune că la Judecata ultimă vor primi răsplată numai cei care
s-au purtat frăţeşte faţă de semenii lor mai mici de pe pămînt (Matei XV, 34-46). Ca urmare,
comunitatea capătă o dimensiune istorică, cu rol covârşitor în formarea caracterului şi
personalităţii membrilor ei. Creştinismul este comunitar nu numai prin asocierea membrilor ei, ci
şi prin aceea că este destinat, prin misiune, să cuprindă toată omenirea, s-o transforme într-o
comunitate de suflet.6

Referindu-ne la conţinutul comunitar ortodox, el are două componente principale, păstori

hirotoniţi, deci investiţi cu puteri sacramentale şi creştini, ca fii duhovniceşti ai acestora.
Răsăritul realizează un echilibru perfect în acest sens, în condiţiile în care, clerul în Biserica
latină constituie un tip de castă, un grup exclusivist, iar în Protestantism, comunitatea este lipsită
de cler, deci decapitată de un lider spiritual. Ca trup eclezial, Biserica se manifestă ca o ,,nouă
creație” ce anticipează Împărăția lui Dumnezeu, realitate reprezentată parțial în Sf. Scriptură prin
5
Pr. Prof. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie- Misiune apostolică și mărturie creștină azi, Ed. Athena, București,
1996, p. 82.
6
Pr. Mrd. Gheorghe BEJGU, art cit., p. 346.

3
imagini sau analogii din lume: ,,Se aseamănă împărăția lui Dumnezeu cu un năvod aruncat în
mare și care adună tot felul de pești; iar când s-a umplut l-au tras pescarii la mal.” (Mt 13, 47-48)
De asemenea, prin natura instituțională și sacramentală aceasta este formată din comunități
autentice, idee subliniată și prin faimoasa expresie ecleziologică a lui J. Tillard ,,Comuniune de
comuniuni.”7 Organism eclezial, conținutul Bisericii poate fi descris atît ca o comunitate istorică,
văzută în timp și spațiu, ,,aflată pe cale”, precum și comunitate eshatologică, unită cu Dumnezeu
în Hristos, deoarece Mântuitorul este Cel Care se odihnește în Biserică.

Hristos n-a întemeiat Biserica Sa, pur și simplu ca pe o instituție istorică sau societate a
creștinilor. Ființa ei izvorăște din umanitatea transfigurată a Acestuia, El Însuși fiind capul
Bisericii, după Înviere, când ridică întreaga umanitate la dreapta Tatălui. În acest sens, scrierile
noutestamentare, folosesc pentru Biserică o terminologie foarte bogată, precum ,,Casa lui
Dumnezeu” (1 Tim 3, 15; Evr 10, 21), ,,Ierusalimul sfânt” (Ap 21, 10), turma lui Hristos (In 10,
16), ,,muntele Sionului” (Evr 12, 22; Ap 14, 1). Din mulțimea de imagini, simboluri și denumiri,
ce s-au atribui Bisericii în perioada apostolică, expresia paulină ,,Trupul lui Hristos” (1 Co 12,
27; Col 1, 18), a reținut cel mai mult atenția teologilor, deoarece ea indică cel mai bine
continuitatea sacramentală a vieții în Hristos. Nu de puține ori însă, Biserica este percepută de
către membrii ei, mai mult ca o instituție, delimitată de anumite reguli foarte stricte și mai puțin
ca Trup tainic al lui Hristos (Ef 1, 22-23; Col 1, 24), înțeles care ar implica la prima vedere o
experiență mistică, adică extraordinarul și neobișnuitul, ce contravine oricărei norme de
organizare.

În Comuniune și alteritate, lucrare aparținând mitropolitului I. Zizioullas, autorul

reliefează aparentul conflict dintre aceste două definiții ecleziologice. După afirmațiile sale,
,,ținând cont de modul în care termenul μυστικος a fost folosit la început în Biserica primară, [...]
se impune cu necesitate disocierea înțelesului acestuia, de ceea ce este extraordinar și neobișnuit
și relaționarea sa la experiența întregului trup al Bisericii. În primele secole ale ei, Biserica nu a

7
Jean-M.-Roger TILLARD, Church of Churches: The Ecleziology of Communion, The Order of St. Benedict, Inc.,
Collegeville, Minnesota, 1992, p. 29.

4
văzut o opoziție, ci chiar o compatibilitate între instituție și experiența mistică.”8 Componentele
principale ale acesteia din urmă includeau Sf. Taine, în mod special Botezul și Euharistia, fără de
care nimeni nu putea fi numit membru al Bisericii, precum și relația dintre Evanghelie și Sf.
Taine. În jurul Euharistiei, poporul dobândește prin acțiunea Duhului Sfânt, calitatea de Trup al
lui Hristos (Rm 12, 4- 6), denumire tainică a Bisericii. Relația este una ontologică, pentru că
fundamentul divin al Bisericii este Însăși Persoana divino-umană a lui Hristos, Biserica fiind
trupul sobornicesc al Acestuia, extins în timp și spațiu. 9 Sf. Chiril al Ierusalimului poate afirma
cu curaj că Biserica și Hristos devin în actul Euharistiei, ,,concorporali și consangvini”, 10 sensul
celor două noțiuni indicând foarte clar conceptul de îndumnezeire. Dealtfel, întâlnim o profundă
unitate conceptuală între Trupul fizic al lui Hristos, crucificat și înviat, Trupul mistic, oferit în
Sfânta Euharistie și Trupul eclezial comunitar, ce devine templu al lui Dumnezeu. 11 Iată câteva
precizări în legătură cu acest tip de delimitare:

a. Prima este cea legată de Trupul personal al lui Hristos, în special acela după Înviere.
Cuvântul lui Dumnezeu Și-a asumat trupul omenesc (In 1, 14), Întruparea fiind însăși temelia
îndumnezeirii.12 Întrucât Hristos a distrus păcatul în trup, trupul este mort pentru păcat (Rm 8,
10), adică el nu mai trăiește în mod necesar în ordinea păcatului. Sf. Vasile cel Mare este profund
convins că ,,dacă venirea Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup, atunci El n-ar fi plătit morții
prețul răscumpărării noastre și n-ar fi nimicit puterea morții. Iar dacă ceea ce fusese supus puterii
morții ar fi fost altceva decât ceea ce a luat asupră-Și Mântuitorul, atunci moartea n-ar fi încetat
8
Ioannis ZIZIOULAS, Comuniune și alteritate- Ființarea personal-eclesială, traducere de Pr. Dr. Liviu Barbu, Ed.
Sofia, București, 2013, p. 447.
9
Pr. Dr. Gheorghe PETRARU, ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată lumea”-O istorie a
misiunii creștine, Ed. Sf. Mina, Iași, 2013, p. 17.
10
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele- Partea a doua, 4, 3, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, coll.
Izvoarele Ortodoxiei, 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945, p.
562.
11
Yves CONGAR, At the Heart of the Christian Worship, Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 2010, p. 19.
12
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1994, p. 411.

5
de a-și arăta mai departe lucrarea și n-am fi avut nici un folos din suferințele îndurate prin trupul
purtător de dumnezeire.”13

b. De asemenea, noțiunea de Trup echivalentă cu cea de Corp, indică prezența reală,

substanțială a lui Hristos în Euharistie. Elementele materiale ale acesteia, pâinea și vinul, sunt
transformate în trupul și sângele lui Hristos, ambele purtătoare și înnoitoare ale vieții. În
Euharistie, Hristos Se împărtășește în toată realitatea Sa personală, ca ,,mâncare a
credincioșilor,”14 aceștia devenind consangvini și concorporali cu El. Rezultă de aici principalul
efect al Euharistiei, care este unul comunitar. Ea este cea care pune în mișcare procesul de
adunare și de întâlnire a tuturor în Împărăția lui Dumnezeu, de aceea exclamăm cu toții la
sfârșitul Sf. Liturghii: ,,Am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc [...]
nedespărțitei Sf. Treimi să ne închinăm!” Un înțeles similar îl întâlnim în viața și conștiința
Bisericii primare. Conform Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, 15 de la care avem rămasă cea
mai veche descriere a Euharistiei, după ce adunarea liturgică își afirmă unitatea prin sărutul păcii,
cel ce prezidează înalță laudă și slavă lui Dumnezeu, rostind o lungă rugăciune de mulțumire
pentru ca darurile de pâine și vin amestecat cu apă să fie primite de către El, iar ,,poporul prezent
aprobă într-un singur glas, cântând împreună: Amin!”. În epoca postapostolică Sf. Ignatie
Teoforul vorbește cel dintâi despre Euharistie ca fiind ,,mulțumirea și lauda comună, aduse lui
Dumnezeu”16, iar Didahiile, într-o manieră mult mai convingătoare, precizează că ,,după cum
pâinea frântă [n.n. pe altar], odinioară răspândită pe câmpuri, a fost strânsă împreună și a devenit
13
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Epistola 261, în: Scrieri, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 538.
14
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Dicționar de Teologie... , p. 158.
15
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOZOFUL, Apologia I, 65, în: Apologeți de limbă greacă, , traducere și note de Pr.
Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă și Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 2,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 70.
16
SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Efeseni, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note de Pr.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 161.

6
o pâine, tot așa Biserica lui Hristos să fie adunată la un loc, de la marginile pământului în
împărăția Sa.”17 Trupul lui Hristos de pe Sfânta Masă este Corpul răstignit și înviat al Acestuia,
nefăcut de mână omenească, toate ofrandele aduse la Biserică reprezentându-L sau fiind în
legătură cu Euharistia.

c. Doar astfel putem vorbi nu numai despre Trupul euharistic ci și despre Cel
ecleziologic, de fapt Biserica. Euharistia, punct central al Sf. Liturghii, oficiată în Biserică,
scoate Trupul tainic al acesteia din sfera teoretică a filozofiei, însuflețindu-l și făcându-l viața ei.
În timpul Sf. Liturghii, spiritual vorbind, avem de a face cu o comunitate umană îndumnezeită,
“loc al adunării,” acolo unde “doi sau trei sunt prezenți în numele lui Hristos” ( Mt 18, 19-20).
Pentru viața parohiei, ca imagine a Bisericii, centrată pe Euharistie, unirea cu Hristos nu se
realizează însă oricum, ci ca o unire întru curăție, 18 pentru care trebuie să ne străduim înainte și
după Împărtășanie, dat fiind că această curăție nu e produsă de Hristos în credincios fără un efort
al lui. ,,Să se cerceteze însă omul pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci
cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului.”
(1 Co 11, 28-29), îndeamnă Sf. Apostol Pavel, pe membrii unei comunități locale. Adunarea
euharistică este Biserica-slujitoare, însă Cel care celebrează este de fapt Însuși Hristos, ,,Cel ce
aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împărtășește.” Viziunea asupra Liturghiei
este în cele din urmă una asupra propriei existențe, a conștiinței întâlnirii cu Dumnezeu, în sens
larg a necesității pregătirii pentru intrarea într-o nouă dimensiune spirituală, cea a Împărăției.
Apostolul neamurilor nu delimitează strict aceste trei diviziuni ale interpretării termenului de
Trup al lui Hristos, ci trece de la una la alta într-un mod foarte natural (1 Co 6, 15-20; 10, 16-17;
11, 1-27).

17
DIDAHIA, Învățătura celor 12 Apostoli, 9, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1979, p. 29.
18
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală, în: Ortodoxia, XXX (1979),
nr. 3-4, p. 509.

7
 O altă viziune cuprinzătoare despre ființa Bisericii, o întâlnim la Nicolae Cabasila, care
afirmă: ,,Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana și băutura cea
adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin împărtășire, nu Biserica le preface pe ele în trup
omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc,
precum și fierul vârât în foc se preface el în foc, nu focul în fier, și după cum fierul înroșit în foc
ni se arată aievea ca foc nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale
focului, tot așa și cu Biserica lui Hristos: dacă cineva ar putea să o cu prindă cu vederea, n-ar
vedea decât însuși Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul
Lui.”19 Aceeași viziune integratoare este preluată și de cardinalul Henri de Lubac în Corpus
Mysticum, unde el prezintă evoluția semantică a termenului de Trup mistic al Hristos,20
argumentând pe baza diferitelor mărturii patristice, că Părinții se folosesc în mod obișnuit de el
armonizând toate celelalte două înțelesuri prezentate anterior. Acesta este principalul motiv
pentru care învățătura referitoare la Biserică-Trup apare la Sf. Părinți nu ca obiect de speculație,
ci ca subiect al teologiei lor,21 destinată îndumnezeirii. Iată ce ne spune Sf. Chiril al Alexandriei
în comentariile sale, în legătura cu alcătuirea Bisericii: ,,Dacă toți ne împărtășim dintr-o pâine,
toți realizăm un unic trup pentru că Hristos nu poate fi împărțit. Căci toți suntem uniți în Hristos
Cel Unul prin Sf. Duh, ca aceia ce am primit pe Cel Unul și Neîmpărțit în trupurile noastre și
facem mădularele noastre mai mult ale lui Hristos decât ale noastre. […] Căci deși suntem mulți
și deosebiți și în fiecare face Hristos să se sălășluiască Duhul Tatălui și al Său, Acesta este Unul
și neîmpărțit, adunând și ținând în unitate duhurile noastre distincte, aceasta făcându-ne pe toți să
ne arătăm în El ca una.”22

19
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre Viaţa în Hristos, traducere de Pr. Prof. Dr Ene
Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989, p. 55.
20
Henri Cardinal de LUBAC, Corpus Mysticum: The Eucharist and the Church in the Middle Ages, University of
Notre Dame Press, Indiana, 2007, p. 14.
21
Pr. Alexander SCHMEMANN, Biserică, lume misiune, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 33.
22
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariul la Evanghelia Sf. Ioan III, V, în: Scrieri, traducere și note de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2000, p. 734.

8
 Pierderea credinței în caracterul dumnezeiesc al Bisericii, a avut ca efect imediat, de a
lungul istoriei, dezbinarea creștinătății, iar regăsirea conștiinței comunitare, atât la nivelul
universal cât și local al Bisericii, poate fi înfăptuită, din punct de vedere al Ortodoxiei, în primul
rând, prin Sf. Taine și participarea credincioșilor la Sf. Liturghie, ce devine mediu de prezență și
putere harică, bucurie pascală prelungită peste veacuri. 23 Ierusalimul cel nou, aceasta este
imaginea autentică a Bisericii, prezentată în ultima carte a canonului biblic. Preluând diferite
reprezentări profetice ale Ierusalimului mesianic, și combinându-le în mod strălucit Sf. Ioan
Evanghelistul înfățișează Biserica cu trăsăturile sale spirituale, dar nu mai puțin reale: ,,Și am
văzut un cer nou și un pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut, iar
marea nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la
Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.” (Apoc 21, 1-2) Ierusalimul cel
nou, Biserica, este însăși Împărăția lui Dumnezeu, care există deja, dar a cărei descoperire
desăvârșită rămâne încă obiect al nădejdii creștine.

I.1.2. Universal și local în manifestarea Bisericii

Plecând de la conceptul de bază, universalitatea poate fi înțeleasă drept contrariul

singurății, iar aplicată domeniului ecleziologic, însumează unirea duhovnicească a membrilor
Bisericii într-un întreg armonios. Începând cu Cincizecimea, Biserica a fost deodată, universală
și locală. Duhul Sfânt instituie Ecclesia ca pe o realitate istorică, după chipul Bisericii cerești,
încât, pe măsură ce se nășteau noi comunități creștine, adică noi biserici locale, Biserica cea una
se universaliza și temporal și spațial. Ca păstrătoare prin har a mântuirii obiective, săvârșită de
Hristos prin jertfa Sa de pe cruce, Biserica are menirea să-i cuprindă pe toți credincioșii, fiind
universală sau catolică, prin vocație. Universalitatea ei este intrinsecă, referindu-se nemijlocit la
ființa acesteia și având ca izvor al unității ,,un Domn, o credință un Botez; un Dumnezeu și Tatăl

23
Pr. Prof. Dr. Gheorghe POPA, Edificarea conștiinței comunitare: O exigență actuală a misiunii sacramentale a
Bisericii, în vol. Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context european, ediție îngrijită de Pr. Lect. Dr.
Sorin Șelaru și Pr. Lect. Dr. Patriciu Vlaicu, Ed. Basilica, București, 2013, p. 14.

9
tuturor, Care este peste toate și întru toți.” (Ef 4, 5) Ca o consecinţă imediată, în această realitate
se strâng însușirile tuturor și fiecare oglindește însușirile Bisericii Una.24

Expresiile fundamentale ale universalității și unității Bisericii pot fi sintetizate astfel:

a. Principiul de căpătâi al unității ecleziale trebuie să fie Iubirea, ce-L are ca ultim izvor pe
Iisus, după cum precizează Sf. Pavel: ,,umblați întru iubire, așa cum și Hristos ne-a iubit pe noi,
căci pentru noi I s-a dat pe Sine lui Dumnezeu, prinos și jertfă întru miros cu bună mireasmă.”
(Efes 5, 1-2)
b. La aceasta se adaugă păstrarea laolaltă a învățăturii de credință, ce exprimă, dincolo de
orice teoretizare, însăși viața Bisericii, pecetluită de jertfa lui Hristos, adusă o dată pentru
totdeauna și pentru toți oamenii, încât: ,,cel ce locuiește în Roma socotește pe indian de un trup
cu el, pentru că Hristos este Capul nostru.” 25 Bisericile locale ce se regăsesc în structura de tip
parohial nu-și pot rezerva numai o parte din adevărul de credință, ci trebuie să-l primească întreg
și deodată, lucru arătat și de Sf. Irineu de Lyon: ,,Deși împrăștiată în toată lumea, Biserica
păzește cu grijă credința primită de la Apostoli, ca și cum ar locui într-o singură casă. Crede în
adevărurile ei, ca și când ar avea un singur suflet și aceeași inimă. Le mărturisește, le învață și le
transmite, ca și când ar avea o singură gură.”26
c. Concomitent cu mărturisirea de credință, înrădăcinată în tradiția apostolică, fiecare
biserică locală recunoaște și administrează toate Tainele instituite de Hristos, ca mijloace prin
care credincioșii se împărtășesc de același har dumnezeiesc. După cum Mântuitorul este Unul,
precum credința izvorâtă din Evanghelie este una, tot astfel și viața sacramentală este aceeași în
toată Biserica cea de la o margine până la cealaltă a pământului. (FA 1, 8) Astfel, Biserica ne
cheamă să mărturisim ,,un Botez spre iertarea păcatelor” și să ne împărtășim cu Același Hristos
24
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Rugăciune pentru celălalt și universalitatea Bisericii, în: Ortodoxia, Seria II, an V
(2013), nr. 4, p.11.
25
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariul la Faptele Apostolilor, Omilia 12, 3, în: Traduceri patristice,
traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2014, p. 74
26
SFÂNTUL IRINEU AL LYONULUI, Aflarea şi respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor, Ed. Teologie pentru
azi, vol. 1, Bucureşti, 2007, p. 66.

10
euharistic. Atunci când mărturisirea de credință se separă de primirea Tainelor, credința nu e
mărturisită în întregime, devenind o teorie, lipsită de aplicabilitate, la fel cum, dacă Tainele sunt
despărțite de dogma Bisericii, nu pot fi criteriu suficient pentru încorporarea noastră în aceeași
Biserică a lui Hristos. Această abordare interdependentă, încearcă să facă lumină într-unul din
cele mai controversate subiecte teologice ale Ortodoxiei actuale, anume ecleziologia
euharistică.27 Formulată de protoprezbiterul Nicolai Afanasiev, și întemeiată pe împreună-
privirea locurilor biblice din 1 Co 10, 16 ș.u. (,,Pâinea pe care o frângem nu este, oare,
împărtășirea cu Trupul lui Hristos?”) și 1 Co 12, 27 (,,Iar voi sunteți trupul lui Hristos.”),
ecleziologia euharistică înseamnă că fiecare biserică dintr-un loc, unde se celebrează Euharistia,
este prin aceasta, întregul Trup al lui Hristos, și implicit, Biserica Universală în plinătatea ei, fără
a mai lua în calcul identitatea mărturisirii de credință.
d. Prin universalitate, Biserica este de asemenea, atemporală, cuprinzând pe cei care au
crezut dintotdeauna în Fiul lui Dumnezeu. În acest sens, continuă Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Și cei
dinainte de venirea lui Hristos, care au avut o viață plăcută, un trup sunt, pentru că și aceștia au
știut pe Hristos. De unde se vede aceasta? <Avraam părintele vostru- zice Apostolul- a fost
bucuros să vadă ziua Mea și a văzut și s-a bucurat>, și iarăși <De ați fi crezut pe Moise, ați fi
crezut în Mine, căci pentru Mine a scris acela. (In 5, 46)>. Desigur că nu ar fi scris aceia ce nu
știau și nu ar fi vorbit cele ce nu cunoșteau. Însă fiindcă Îl știau, de aceea I se închinau, așa că
aceia sunt un trup.”28

În aspectul ei local, Biserica este acolo unde se realizează, în mod practic toate principiile
naturii universale ale acesteia, acolo unde trupul este în armonie perfectă cu fiecare mădular în
parte: ,,Trupul nu este alcătuit la întâmplare, ci cu multă artă, căci dacă unul din mădulare nu este
la locul său, tot trupul suferă. De aceea, nu este de ajuns să fii unit cu trupul întreg, ci se cuvine
să-ți ocupi locul tău; pentru că de vei trece în alt loc, nu te-ai unit și nici duhul nu te primește. Nu

27
Karl FELMY, Slujirea și Hirotonia în dialogul cu Ortodoxia (traducere din limba germană de pr. Daniel Benga),
în: Studii Teologice, Seria III, III (2007), nr. 4, p. 225.
28
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 10, 1, în: Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de
Arhim. Theodosie Athanasiu, Ed. Dacia, Iași, 1902, p. 100.

11
vezi ce se petrece când în anumite împrejurări oasele își schimbă locul?” 29 Tipologia și
,,fizionomia” bisericii locale, ne arată că Biserica Una nu există în abstract, fiind în lume și
pentru lume. Așa cu Mântuitorul S-a întrupat în sânul unui popor, sau cum Sfântul Duh Și-a
făcut simțită prezența în limbile diferitelor popoare la Rusalii, tot astfel trebuia ca și Biserica să
se întrupeze în realitățile concrete ale locului, ale nevoilor și problemelor legate de geografia și
desfășurarea istorică a anumitor comunități. Altfel spus, expresii ale unității creștine în
diversitate, Bisericile locale reprezintă integrarea Bisericii Universale în viața credincioșilor, 30
căci, a-L face cunoscut pe Hristos oamenilor, necesită implicarea într-o adunare locală, lucrarea
presupunând efortul unui grup de credincioşi dedicaţi, ce se unesc pentru ducerea la bun sfârşit a
ei.

I.2. Misiune și Evanghelizare în parohie

I.2.1. Natura misionară a parohiei

Afirmaţia că baza evanghelizării o constituie parohia nu restrânge, ci extinde aria de

desfăşurarea a misiunii, Biserica mărturisind Vestea cea Bună în toate împrejurările vieţii zilnice,
pornind din interiorul sfântului lăcaş de închinare. Aici credincioşii se strâng pentru a se ruga şi
închina, pentru auzirea Evangheliei şi a tâlcuirii ei, acestea procurându-le inspiraţia şi informaţia,
necesare răspândirii mesajului creştin în lumea întreagă (Matei 28, 18). În cuvintele

29
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de Arhim.
Theodosie Athanasiu, Ed. Dacia, Iași, 1902, p. 107.
30
Pr. Lect. Dumitru ABRUDAN, Bisericile locale și Biserica universală, în: Studii Teologice, XXX (1978), nr. 9-10,
p. 732.

12
Mântuitorului Hristos Care compară Biserica Sa cu bobul de muştar sau cu dospitura aluatului
(Matei 13, 31; 33), întâlnim acea perspectivă asupra dinamismului bisericii locale, unde accentul
nu cade pe ceea ce este ea la un moment dat, ci pe ceea ce este chemată să devină. 31 Tot în
orizontul local al Bisericii, credinciosul este chemat să asculte cuvintele preotului, care-L
descoperă neîntrerupt pe Dumnezeu și prin care Acesta continuă să-l călăuzească pe drumul voit
de El (Mt 5, 3- 12; 28, 9). Receptate cu luare-aminte și înțelepciune, acestea constituie lectio
divina, temei al oricărui sistem de gândire, ce inspiră în cele din urmă acea admirație sacră, în
fața miraculosului. Biserica parohială, sursă a acestei poezii liturgice, devine cerul coborât în
lumea noastră,32 absolut diferită de orice comunitate umană, prin natura ei eshatologică.

Parohia ca imagine a Bisericii devine mediul în care conștientizăm permanent ce

înseamnă a fi creștin și loc central al vieții sacramentale, unde primim Sf. Taine care ni se dau
spre viața veșnică, spațiul în care ,, nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici slobod;
nici parte bărbătească și parte femeiască” (Ga 3, 28), căci una suntem în Hristos. Din acest punct
de vedere parohia, ca adunare în Hristos, nu cunoaște nici un tip de stratificare socială (biserică
exclusiv a celor bogați sau doar a muncitorilor, pescarilor, vânătorilor, etc.). Înțeleasă ca un alt
tip de mediu familial, parohia are situată în central ei modelarea omului care vrea să ajungă la
asemănarea dumnezeiască, iar acest deziderat nu poate fi dus la bun sfârșit decît prin trăirea
plenară a comuniunii Sf. Treimi. De aceea, activitatea profesională nu absolvă pe niciunul dintre
creștini de a fi prezent la Sf. Liturghie, în care fiecare credincios poate vedea și auzi
duhovnicește istoria mântuirii, ca autorevelare divină din iubire, acceptată, asumată și mărturisită
mai apoi prin credință, ca speranță a împlinirii întocmai a mesajului hristic. Pentru membrii
comunității parohiale este esențial ca aceștia să cunoască importanța Bisericii, ca loc al prezenței
lui Dumnezeu prin Euharistia, aflată pe Sf. Masă. Trupul și Sângele lui Hristos, înfăptuiesc

31
Charles VAN ENGEN, God's Missionary People: Rethinking the Purpose of the Local Church, Baker Book House

Company, 1991, p. 27
32
Pr. Drd Ovidiu TĂMAȘ, Problema raportului dintre Biserica locală și Biserica Universală- implicații ecumenice,
în: Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 5-6, p. 94.

13
astfel, o unire mult mai deplină cu Hristos, deoarece în Sf. Agneț sunt cuprinse toate bunătățile
negrăite ale lui Dumnezeu.

Noțiunea de biserică locală, ce se referă nu numai la modul de administrare și conducere

pastorală a acesteia, ci la realitatea sacramentală a manifestării poporului lui Dumnezeu,
constituie de fapt una din ideile ortodoxe fundamentale, pusă în circulație în cadrul dialogului
ecumenic actual. Creștinii instituie în parohie, prin adunarea eclezială, un model nou de
împreună- viețuire, ca răspuns la tendințele sociale de dezintegrare, prezente într-o lume tristă și
lipsită de imaginație, în care putem sta într-o clădire religioasă, să auzim vorbindu-se și cânta
religios, fără însă a fi, din păcate în Biserică. Astfel, a rămâne legat de persoana lui Hristos,
înseamnă a deveni ceea ce de fapt ești, a restaura natura comunitară, primită de om la Creație,
odată cu chipul lui Dumnezeu. Comuniunea a fost, prin urmare, dintotdeauna vitală pentru
umanitate, ca afirmare a ființei sale, constituindu-se ca dat ontologic, putând întâlni această
paradigmă pe parcursul întregii Sf. Scripturi a Noului Testament, descrisă sub formă de
celebrare- prăznuire, ce descifrează bucuria comuniunii, cu precădere în parabole. Femeia care
găsește drahma pierdută ,,își cheamă prietenele, spunându-le: <Bucurați-vă cu mine!>” (Lc 15,
9), la fel ca și păstorul ce-și află oaia rătăcită (Lc 15, 6), sau tatăl iubitor, primind din nou pe fiul
cel risipitor (Lc 15, 32), toate acestea sfârșindu-se astfel printr-o sărbătoare. Inaugurarea lucrării
misionare a lui Hristos în lume se face prin participarea la Nunta din Cana Galilelii (In 2, 11),
Împărăția lui Dumnezeu fiind astfel izvorul oricărei celebrări, ca părtășie și bucurie sfântă.
Același sentiment al deplinătății l-au trăit și primii creștini în comunitatea din Ierusalim, unde nu
mai erau sclavi și stăpâni, ci toți egali și înfrățiți în Hristos. Acest echilibru este periclitat pe
măsură ce au intrat în creștinism și persoane cu o situație material ridicată, fapt ce l-a determinat
pe Sf. Pavel să ceară corintenilor să renunțe la mesele din adunări (1Co 11, 20-22), o formă a
vieții de comuniune, care mai rămăsese din desăvârșita viață comunitară de dinainte. Precum
Apostolul neamurilor, la fel și Părinții Apostolici îndeamnă mereu pe credincioși la unitatea în
iubire. Sf. Barnaba le cere să nu renunțe la comuniune: ,,Nu trăiți singuratici, închizându-vă în
voi înșivă, ca și când ați fi deja drepți, ci adunați-vă la un loc, cercetând ceea ce este de folos

14
tuturor.”33 Aceeași interpretare va fi prezentă de asemeni, și în scrierile Sf. Părinți ai Bisericii,
adevărați profeți ai comuniunii. Interpretându-l pe Sf. Apostol Pavel, care le vorbește filipenilor
despre întemeierea Bisericii de către Hristos, în mod tainic, prin jertfa Sa (Flp 2, 8-9), Sf. Vasile
cel Mare afirmă că ,,Biserica este Trupul Domnului […], iar fiecare dintre noi care credem,
mădulare ale acestuia, puse pentru zidirea ei.”34

Comunitatea nu poate fi numită creștină, dacă este izolată de lume și mai ales nu deține
spiritul Bisericii Universale care este unul profund misionar.35 Alex. Schmemann, binecunoscut
teolog al diasporei rusești americane afirmă: ,,Natura misionară a Bisericii indică identitatea sa
eclezială, fiind un element structural al acesteia.”36 Cu alte cuvinte, Biserica are drept unic scop,
binele lumii și transformarea ei în Împărăție și aceasta înseamnă că însuși evenimentul
ecleziologic în sine este misionar. Comunicând omului viața veșnică, Biserica devine Calea
Împărăției, ca dar divin, ce așteaptă răspunsul fiecărui membru al ei. În profunzimea ei misiunea
Bisericii nu pornește de la om, ci de la Dumnezeu-Omul, de aici și denumirea care i s-a atribuit,
de ,,pantomimă a Evangheliei.”37 Natura comunitar-misionară a Bisericii reprezintă ethosul
distinctiv al Bisericii Răsăritene, unul dintre exemplele vii, ce confirmă acest adevăr fiind
monahismul, greșit înțeles uneori, ca fugă de lume, și nu ca încercare de clădire a unei lumi noi
sau, mai precis, a ceea ce lumea ar trebui să fie. Mergând mai departe în această afirmare a
tipologiei parohiei ortodoxe, vedem creștinul răsăritean, aflat în comuniune cu Dumnezeu și cu
semenii săi din localitatea în care trăiește, instituind un umanism superior celui occidental, al
33
EPISTOLA zisă a lui Barnaba, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru,
EIBMBOR, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1979, p. 126.
34
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii la Psalmi, în: Scrieri, traducere și note de Pr. D. Fecioru, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești, 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p.
290.
35
Abbe G. MICHONNEAU, The Misionary Spirit in Parish Life, The Mercier Press, 19 Maylor St., Cork, 1952, p. 88.
36
Alexander SCMEMANN, Biserică, Lume Misiune, traducere de Maria Vințeler, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, p. 300.
37
John TAYLOR, For All the World: The Christian Mission in the Modern Age, Hazell Watson&Viney Ltd.,
Aylesbury, London, 1966, p. 12

15
cărui expresie este omenia și ospitalitatea, sintetizate magistral de părintele I. Bria în expresia
,,Liturghie după Liturghie”. Iată ce afirma în continuare, legat de aceasta, marele misiolog
român: ,,Biserica Ortodoxă are atuurile ei misionare unice, ce trebuie redescoperite, adică puse la
îndemâna tuturor. De pildă, ce putere esențială și irezistibilă deține pentru misiune Liturghia,
locul unde creștinii se adună din lume în jurul lui Hristos, locul de unde sunt apoi trimiși în lume
ca martori ai Acestuia. A da Euharistia ca hrană și băutură pelerinilor și misionarilor, aceasta
schimbă parohia din adunare în comunitate evanghelizatoare.”38 În perspectiva Evangheliei, între
Biserică și noi există permanent o anumită ,,nepotrivire”, căci propovăduind caracterul relativ al
Creației lui Dumnezeu, Biserica ,,judecă” lumea pentru imanența și superficialitatea ei, iar pe de
altă parte o consacră divinității, transformând-o în cosmos transfigurat. Acest dinamism, ce
recuperează funcția liturgică a Bisericii, și care-l situează pe om în relație euharistică cu Hristos,
a fost de multe ori periclitat de polemica confesională, generatoare de definiții imuabile, structuri
fixe și instituționalizare excesivă.

În timp ce slujeşte Evanghelia, Biserica reflectă dragostea puterea, harul şi mila lui Hristos,
ca prezenţă ,,trupească” și, de aceea, ea ,,nu se închide” odată cu rostirea liturgică ,,În pace să
ieşim!”, ci rămâne deschisă pentru toate nevoile oamenilor, implicându-se în mod eficient,
folosindu-şi toate resursele şi capacităţile sale, din acest punct de vedere neputând fi identificată
cu vreun tip de naţionalism sau ideologie politică. După modelul apostolilor, trimişi să fie
martori-mărturisitori ai lui Hristos înviat în toată lumea (Lc 24, 48) şi creştinul are vocaţia de a fi
acelaşi martor-mărturisitor al lui Hristos şi al adevărului credinţei ca învăţătură divină. De fapt,
însuşi cuvântul martor, implică etimologic vederea, care înseamnă ştiinţă, ştiinţa creştinului fiind
conştiinţa intensă a faptului de a fi iubit şi în legătură cu Dumnezeu în comuniunea sfinţilor Săi
din Biserică. Fiecare dintre credincioși poate fi prin aceasta, un element de schimbare într-o
comunitate, o scânteie, care poate face ca focul dumnezeirii să se împrăștie peste tot. Ca o
consecință imediată a duhului comunitar răsăritean, spațiul Ortodoxiei devine orizont de
solidaritate creștină, de teologie slujitoare și apostolat social, comuniunea harică din interior,
38
Pr. Prof. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie- Misiune apostolică și mărturie creștină azi, Ed. Athena, București
1996, p. 212

16
transmițându-se firesc în exteriorul Bisericii. Îmbinarea armonioasă dintre ortodoxie și
ortopraxie, dintre învățătura de credință și principiile moralei creștine, aplicate în cotidian, iată
care este cheia manifestării Bisericii lui Dumnezeu, ca sărbătoare și comuniune.

I.2.2. Ce înseamnă pentru parohie evanghelizarea?

Teologul J. Finney nu poate să nu-și exprime îngrijorarea cu privire la denaturarea

conceptuală suferită de termenul evanghelizare, în condiţiile în care aceasta reprezintă o
componentă fundamentală a teologiei contemporane, care priveşte viitorul Bisericii, exprimat
mai ales în coerenţa manifestărilor ei în societate. Autorul apreciază că în perioada anilor 80’
deseori am auzit întrebându-se ,,Ce este evanghelizarea?”, mai ales în contextul descrierii
mediatice, ce promova aşa numita ,,evanghelizare pe stadion”, sinonimă cu minciuna și
manipularea sau ,,evanghelizarea umanistă“, cu accent pe activitatea umană, cea dumnezeiască
fiind trecută în plan secundar. Mai târziu, schimbarea lumii după căderea cortinei de fier în
interiorul spațiului european, trebuia să aducă de la sine și reînnoirea lucrării evanghelizatoare,
clădită pe jertfelnicie, urmând o anumită cale, nelipsită de primejdii. Însă asistăm de multe ori la
o pierdere a identității spirituale și necunoaștere a rolului fiecărui mădular viu al Bisericii, în
acest caz mulți dintre membrii parohiilor adoptând ceea în Apus și apoi și în Răsărit a fost
numit ,,bypass spiritual,”39 acea soluție rapidă de a ocoli comunitatea locală proprie și a adera în
cele din urmă chiar și la un alt cult. Tot în plan misionar este tot mai des acreditată ideea
referitoare la faptul că asistăm în prezent la o ,,nouă evanghelizare,”40 aplicabilă mai mult
bisericilor din răsăritul european, unde au existat adevărate ,,ghetto-uri liturgice,” cu
caracteristici profund particulare, fără o recunoaștere a importanței lor, din partea regimurilor
totalitare. Datorită acestui context nefavorabil, teologii au fost nevoiți în nenumărate rânduri să
înlocuiască sintagma ,,evanghelizare” cu termenul de ,,proclamare a cuvîntului”41, păstrând însă
39
Richard THOMAS, Counting the People in Changing the Way We Think about Membership and Church, The
Cromwell Press, Trowbridge, London, 2003, p. 89.
40
Pr. Prof. Dr. Mihai HIMCINSCHI, Misiune și dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului
interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 167.
41
John FINNEY, Emerging Evangelism, Daton, Longman and Todd Ltd., London, 2004, p. 8.

17
atributele de bază. Astfel, originea evanghelizării este trinitară, începe și se sfârșește cu
Dumnezeu; în înțelepciunea Sa supremă, Dumnezeu-Tatăl este Cel Care și-a trimis Fiul în lume
ca s-o mântuiască, […] Dumnezeu- Fiul a venit de bunăvoie, […] făcându-se ascultător până la
moarte, iar Duhul Sfânt este Cel Care desăvârșește.”42 Încă înainte de întemeierea lumii, Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt, stabilesc în sfatul Lor planul de mântuire pentru ființa umană.
Evanghelizarea, este centrată în Dumnezeu și nu în om, chiar dacă se adresează umanității, fiind
lucrarea misionară esențială în viața Bisericii, îndreptată nu numai către cei care n-au cunoscut
Evanghelia, ci și către creștinii, a căror țintă supremă este unirea cu Hristos. Conținutul principal
al ei desemnează ,,actul fundamental de proclamare a Cuvîntului dumnezeiesc şi
contextualizarea acestuia în întreaga lume,” 43 pentru realizarea Trupului mistic al lui Hristos.
Evanghelizarea şi nu ,,evanghelismul” urmăreşte deci principalele căi, prin care oamenii Îl
cunosc pe ,,Cel care a strălucit în inimile noastre, Hristos, a cărui putere nu e de la noi” . (2 Co 4,
6-7).Sf. Ap. Pavel observă în scrisoarea expediată efesenilor stadiile acestei slujiri: ,,a auzi
cuvântul, a crede şi a fi pecetluit cu Sf. Duh” (Efes 1, 13) altfel spus, proclamarea cuvântului,
viaţa în Hristos şi lucrarea sacramentală a Mângâietorului.

Pentru parohie, comunitate centrată pe experienţa eclezială în Hristos, evanghelizarea

desemnează urmarea paşilor făcuţi de Primul Evanghelizator, trimis de Dumnezeu, ,,Care n-a
venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Mc
10, 45) Continuarea lucrării mântuitoare a lui Hristos este una directă (Ioan 17, 18) în cuvintele
Sale căutând nu doar conţinutul, ci şi modalitatea lucrării noastre misionare. Punctul de plecare
este direct legat de biruinţa Sa prin Înviere, ,,dându-I-Se toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt
28, 18), după acest eveniment crucial, apostoliii având permisiunea de a trece graniţa lui Israel.
(Mt 10, 5) Misiunea privită din acest punct de vedere vizează transfigurarea lumii prin
Evanghelia lui Hristos, prin Care se coboară Împărăția lui Dumnezeu (Mt 4,17), și nu doar un

42
Rienk KUIPER, God- Centered Evangelism, Banner of Truth, London, 1966, p. 13.
43
Pr. Conf. Dr. Gh. PETRARU, Evanghelizare şi mărturie creştină prin cult, în: Analele Ştiinţifice ale Universităţii
«Al.I. Cuza» Iaşi, SN, tom. X, 2005, p. 360

18
transfer de cultură și civilizație dintr-o arie geografică într-alta. 44 Poporul lui Dumnezeu, ce
formează parohia este slujitorul lui Hristos (Ef 4, 11-12). De aceea, toți credincioșii trebuie să
participe la proclamarea Evangheliei, putând afirma cu siguranță despre biserica locală că stă la
baza evanghelizării și experimentării plinătăţii Bisericii Universale. Din punct de vedere
comunitar, o parohie este locul în care urmărim:

a. propovăduirea Cuvântului inspirat și contextualizarea Evangheliei (în funcție de

evenimente istorice, curente de gândire, schimbări politice ș.a.),

b. mărturia prin întreaga viață creștină,

c. slujba liturgică și filantropia, prin toate relevându-se misionarismul și apostolicitatea

Bisericii. Reflectă misiunea Bisericii, misiunea lui Hristos? Iată unul din principalele criterii de
evaluare a unei comunități ecleziastice locale.

Biserica este pretutindeni aceeași, deoarece Capul ei ,,este Același, ieri și azi și în veci”
(Evr 13, 8) însă mărturia ei trebuie să fie una vie, contextualizată, deschisă către căile
imprevizibile de lucrare ale lui Hristos în istorie. 45 Evangheliile sunt cele care vestesc primele
ceea ce va urma- Iisus merge pe luciul apei, îndreaptă pe cei șchiopi, redă lumina celor orbi,
învie pe cei morți, intervine cu alte cuvinte în natura lucrurilor, restaurându-le în starea dintru
început. Principalul factor al creșterii vieții spirituale în parohie este reprezentat de acea
,,metanoia,” ca regândire a propriului nostru mod de viață, desemnând o convertire, o receptare a
vieții cu ochii lui Dumnezeu, dar mulți dintre noi nu suntem încă pregătiţi, prin atitudine si viaţă
religioasă să răspundem acestora. Astfel, o înnoire a evanghelizării nu înseamnă o altă
evanghelizare sau o nouă Evanghelie în Biserică.46

44
Pr. Prof. Gh. PETRARU, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, 2000, p. 62.
45
Richard BAUCKHAM, Bible and Mission- Christian Witness in a Postmodern World, Patternoster Press, London,
2003, p. 98.
46
Pr. Prof. Dr. Mihai HIMCINSCHI, Misiune și dialog…, p. 168.

19
 Există în zilele noastre studii de Telogie pastorală, ce scot în relief decadenţa spirituală
simţită acut la nivel parohial. Conform unora dintre acestea, la sosirea într-o anumită parohie
credinciosul doreşte în primul rând propriul său confort, ca stil de viaţă. Mai întâi alege găsirea
unui loc de muncă pentru întreţinerea financiară a modului de vieţuire, apoi găseşte o locuinţă cât
mai aproape de instituţia unde lucrează şi în cele din urmă, dacă nu este foarte ocupat,
localizează biserica de enorie. 47 Este îngrijorător acest refuz al omului modern în faţa acestei
călătorii spirituale propusă de Biserică, adevărată liturghie de transformare a întregii lumi, spre
înălţarea la tronul lui Dumnezeu. Prin urmare, evanghelizarea parohiei trebuie să devină act
apostolic, membrii comunității locale fiind zidiţi pe temelia Ucenicilor Mântuitorului, care au
clădit învăţăturile Bisericii cu puterea Sf. Duh, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus
Hristos (Efeseni 2, 20).48 Care sunt reperele unei evanghelizări autentice în parohie?

a. Fiecare dintre membrii parohiei este chemat a fi ucenic al lui Hristos, în comuniune cu
El, prin Biserică. El Însuși Și-a considerat propria viață, trimitere de la Tatăl, în misiune pentru
mântuirea lumii, și nu ca venire de la El Însuși (In 3, 17; 7, 28-33; 8, 26) Acest adevăr a fost
confirmat și de Sf. Apostoli, care s-au învrednicit de aceeași chemare ca şi Învățătorul lor. (Mc 7,
17; 2, 14)
b. Hristos Însuși Și-a trimis ucenicii ,,înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde El avea
să meargă” (Lc 10, 1), spunându-le ce să facă pentru a face față diferitelor obstacole în misiunea
lor. Ceea ce trebuie să remarcăm este că această trimitere îmbracă un puternic caracter
comunitar, ceea ce va duce la răspândirea Evangheliei la toate popoarele lumii.
c. Evanghelizarea începută de Mântuitorul și continuată de Apostolii Săi, nu constituie
altceva decât cristalizarea poruncii dragostei, formulată de Hristos, semnul distinctiv al acestei
slujiri: ,,Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa și voi
să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire
unii pentru alții.” (In 13, 34-35) Model veritabil al dragostei dezinteresate, viața lui Hristos
47
Tim CHESTER, Good News to the Poor- Sharing the Gospel through Social Involvement, Inter-Varsity Press,
Nottingham, 2003, p. 117.
48
George, FLOROVSKY, Biserica, Scriptura, Tradiția…, p. 416.

20
reprezintă expresia dorinței Sale profunde pentru mântuirea lumii, ultimele cuvinte de pe
cruce, ,,Mi-e sete” (In 19, 28), fiind interpretate tocmai în acest sens.49
d. În esența ei, misiunea este realizată prin Sfintele Taine. Euharistia, ca izvor al vieții
Bisericii, devine și sursă a misiunii, căci lumea întreagă are nevoie dragostea lui Dumnezeu, prin
recunoașterea lui Hristos, Cel Care S-a jertfit pentru ea. O Biserică euharistică este de fapt o
Biserică misionară, după cum aprecia și Sf. Iustin Martirul: ,,Hrana aceasta se numește la noi
Euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel cel ce crede că cele propovăduite de
noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa
cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună și nici ca pe o
băutură comună; ci după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a
întrupat și a avut, în vederea mântuitrii noastre trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în
Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta prin care se hrănesc sângele și
trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul cât și sângele Acelui Iisus
întrupat.”50Urmărind propovăduirea Evangheliei tuturor neamurilor, dar mai ales celor care
trăiesc în comuniune deplină în Hristos şi prin Hristos pentru sfinţirea vieţii până la a doua
venire, biserica locală devine misionară iar efortul ei în acest sens este,,o mişcare doxologică” 51
ce vizează în principal restaurarea umanităţii prin harul Sf. Duh. Acesta a fost, dealtfel, și scopul
Mântuitorului Hristos, unul recapitulativ, ca ,,toate să fie unite în El, cele din ceruri şi cele de pe
pământ” (Ef 1, 10), prin participarea la slava dumnezeiască, slavă veşnică a lui Dumnezeu.
Glasul Bisericii nu poate fi definit unilateral, ca o împlinire a nevoilor spirituale şi materiale ale
omului, ci ca acţiune a lui Hristos, Care caută, slujeşte şi suferă, evanghelizarea fiind proclamare
şi nu propagandă.52 Proclamarea devine sinonimă cu propovăduirea răscumpărării în Hristos,
slăvindu-L prin orice lucrare (Mt 5, 16), chemaţi fiind la slava harului dumnezeiesc. ( Ef 1, 6)
49
Jean Luc MOENS, Paroisses et nouvelle evangelization, Editions d’ Emmanuel, Paris, 2009, p. 19.
50
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, Apologia întâia, 66, în: Apologeți de limbă greacă, trad. de Pr. Prof. Olimp Căciulă,
coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980, p. 70.
51
+ Arhiepiscop ANASTASIE, Misiune pe urmele lui Hristos, traducere de Diac. Dr. Stefan Toma, Ed. Andreiană,
Sibiu, 2013, p. 173.

21
Finalitatea concretă a evanghelizării va fi creşterea Bisericii locale, folosind toate elementele
pure ale tradiţiei locului şi sprijinind personalitatea fiecărui membru al ei, realizând o
,,autonomie,” fundamentată pe Sf. Tradiţie a Bisericii Celei Una.

I.2.3. Sf. Treime- fundament al evanghelizării

Implicaţiile teologiei trinitare pentru înţelegerea în profunzime a misiunii Bisericii sunt foarte
importante. În primele versete ale Sf. Scripturi, Dumnezeu se descoperă pe Sine comuniune de
trei Persoane într-o singură fiinţă (Facere 1, 1-3), respectiv Dumnezeu-Tatăl, izvor al întregii
Creaţii, Logosul sau Cuvântul Întrupat, ca agent al creării tuturor celor văzute şi nevăzute şi
împlinitor a voii divine şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, Protector al apelor şi Sfinţitor a ceea ce Tatăl
a creat. Din această perspectivă, Treimea este în sine Comuniune, ,,Viaţă şi Vieţi” (Canonul cel
Mare al Sf. Andrei Criteanul), iar prin prezenţa Sa atrage lumea la această mişcare de iubire a
Tatălui către Fiul, în Duhul Sfânt, ce devine apoi comunitate. Pentru fi părtaşi acesteia, ,,într-atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Unul Născut Fiul Său” (Ioan 3, 16), pentru a
pune pe toţi fraţii Săi întru umanitate, în relaţia de fii, faţă de Tatăl ceresc, iar pe Acesta din urmă
a-L face Părinte al tuturor.53 Ştiind că: ,,Pe Unul Dumnezeu Îl mărturisesc şi iudeii, care n-au
recunoscut pe Hristos ca Mântuitor al lumii, în Unul Dumnezeu cred şi mahomedanii, la ideea
despre Unul Dumnezeu au ajuns şi mulţi cugetători, mai de seamă dintre păgânii lumii antice, ca
Socrate, Platon, Aristotel ş.a. [...] că o admiteau şi o admit mulţi eretici din sânul
creştinismului”54, putem afirma despre credinţa în Sf. Treime că ea constituie cuprinsul esenţial
al Evangheliei şi evidenţiază specificul credinţei creştine, în sensul în care numai o astfel de
dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de viaţă şi iubire. Marea poruncă a
trimiterii, formulată de Hristos după Înviere, subliniază şi sintetizează acest aspect: ,,Mergând,
52
John V. TAYLOR, For All the World. The Christian Mission in the Modern Age, Haughton and Stoughton Limited,
St Paul House, London, 1966, p. 11.
53
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1, Bucureşti, p. 286.
54
Pr. Stefan BEJAN, Dogma Sf. Treimi în concepţia creştinismului. Studiu dogmatic- istoric, Ed. Cartea Românească,
Chişinău, 1930, p.6.

22
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” (Matei
28, 19). Este atât de evident, încât Mântuitorul consideră că nu mai este necesar să le explice
ucenicilor cine este Treimea –Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt- deoarece aceştia înţelegeau foarte bine,
din cele propovăduite anterior de către Învăţătorul lor.

Convinşi de importanţa evanghelizării, ca imperativ imediat, Apostoliii au pus la temelia

misiunii lor dogma Sf. Treimi, încât la Pogorârea Duhului Sfânt, ziua naşterii Bisericii-
Comunitate, conţinutul predicii Sf. Petru este unul trinitar: ,,Dumnezeu a înviat pe Acesta
(Hristos), Căruia noi toţi suntem martori şi Care înălţându-se prin dreapta Lui şi primind de la
Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, după cum vedeţi.” (Faptele Ap. 2, 32-
33) Acelaşi adevăr îl mărturisesc Apostolii şi înaintea Sinedriului, atunci când au scăpat în chip
minunat din temniţă: ,,Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe care voi L-aţi spânzurat
pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui
Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor.” (Fapte Ap. 5, 30- 31) Actul în sine al trimiterii, ca expresie
a voii divine (lat. mitto, -ere), precum și cel al Pogorârii Sf. Duh nu reprezintă doar concepte pur
teoretice, sau prescripţii morale, ci invitaţia de a participa, de a trăi personal comuniunea Sf.
Treimi. Prin urmare preotul- evanghelizator al parohiei devine continuator al Apostolilor şi
împreună lucrător cu Tatăl (I Cor 3, 9), Cel Care a trimis în lume pe Fiul Său: ,,Precum m-a
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi
Duh Sfânt.” (Ioan 20, 21-22). Acestea reprezintă cuvinte și gesturi ale Mântuitorului, ce
urmăresc cu insistenţă redobândirea de către om a vieţii celei adevărate, pierdută prin actul
neascultării, care a adus ,,moartea păcătosului.” (Iezechiel 33, 11)

Care este importanţa relaţiilor intertrinitare pentru evanghelizarea lumii secolului XXI? Căutând
un răspuns pertinent la această dilemă, teologul Tennent T. vorbeşte despre ,,pierderea
identităţii” termenului de misiune, ce aparţinea cîndva în exclusivitate, câmpului semantic
religios: ,,Chiar şi organizaţii cu scopuri obscure şi de multe ori ambigui au intenţii misionare,
cum ar fi aceea de a aduce inspiraţie şi inovaţie într-un anumit domeniu, iar oamenii politici
atunci când guvernează, o fac din <<spirit misionar>>. În unele cazuri, tinerii de curând

23
căsătoriţi sunt sfătuiţi să semneze la început un angajament misionar, că vor fi împreună până la
sfârşitul vieţii. Trăim într-o societate scăldată în declaraţii de tip misionar- toată lumea se află în
misiune.”55 Cauza acestei confuzii la nivel conceptual este întreită: a. fundamentarea excesivă a
misiologiei, ca disciplină modernă, pe ştiinţele sociale (psihologie, sociologie economie) ceea ce
a imprimat acesteia un puternic caracter antropocentric şi superficial; b. încercarea de a pune
semn de egalitate între teologia misiunii şi natura misionară a întregii teologii, ce a dat naştere la
un alt concept, cel de ,,misiuni”, care nu este altceva decât o cosmetizare a prozelitismului
agresiv; c. înţelegerea mântuirii în sens individual şi înlăturarea aspectului comunitar-
ecleziologic sub influenţă protestantă, născută în contextul pietismului de sfârşit de secol al XVI-
lea. Miezul teologic al unei astfel de abordări personale îl constituie credinţa în necesitatea
convertirii personale, astfel că ,,teologia misiunii” este înlocuită cu ,,teologia misionarilor”, care
face abstracţie de ,,kerygma”, de memoria vie a Bisericii şi de conştiinţa comunitară a
apartenenţei la Biserica Universală.

Fundamentată pe actul creator al Tatălui, misiunea poate fi realizată însă, doar când
,,toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ sunt încorporate în Fiul” (Efes. 1, 10), ca subiect activ
al Întrupării. Creaţia, Nașterea lui Hristos, Răscumpărarea şi Sfinţirea devin evenimente cruciale,
ce marchează începutul lucrării misionare a Bisericii, 56 înrădăcinată în iubirea veşnică a
Preasfintei Treimi, pentru că ,,întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe
Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este
dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul
Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” (Ioan 4, 9- 10 ) Instaurarea printre oameni a
Împărăţiei lui Dumnezeu, coborâtă în persoana lui Hristos, îi adună și-i transformă în Biserică, în
înţeles de unitate sacramentală, situată în centrul spiritual al fiecărei parohii, fapt de altfel
simbolizat şi exprimat prin strângerea Miridelor în Sf. Potir, ca expresie a unităţii euharitice a

55
Timothy TENNEN, Invitation to World Mission: A Trinitarian Missiology for the Twenty-first Century, Kregel
Academic & Professional, Grand Rapids, 2010, p. 59.
56
Kenan OSBORNE, The Permanent Diaconate: Its History and Place in the Sacrament of Orders, Paulist Press
Mahwah, New Jersey, 2007, p. 33

24
Bisericii. Unitatea de credință are ca izvor Sf. Treime, Una în ființă, dar întreită în ipostasuri,
adevăr formulat de Mântuitorul în Rugăciunea din Ghetsimani, unde vorbește despre relația
antinomică dintre unul și multiplu în interiorul ei: ,,toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru
Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In 17, 20-23). Parohia, devine astfel
laboratorul, în care credincioșii experimentează profunzimea legăturii intertreimice.57

Prin toate aceste precizări, dorim să evidențiem că evanghelizarea trebuie percepută ca

fiind centrată în Dumnezeu și nu în om, deși ea vizează umanitatea. Confuzia făcută deseori între
teologie și antropologie poate duce la greșeala de a construi un umanism evanghelic58, ce ridică
în slăvi activitatea umană, ajungându-se ca acțiunile proprii divinității să fie lăsate în afara
planului de mântuire. Lipsită de substanță și stabilitate, evanghelizarea devine farsă,
sentimentalism și de multe ori încercare de prozelitism, dacă ar fi să amintim doar exemplul
Ortodoxiei răsăritene, care a cunoscut după 1989 schimbări politice radicale, ce a pus-o în fața
unor formidabile provocări de ordin misionar: reconstruirea vieții bisericești, a parohiilor, a
școlilor teologice, după decenii de ateism și îndoctrinare. Această muncă a fost mult îngreunată
de prezența nenumăratelor ,,biserici” și grupări misionare din Occident, angajate în ceea ce ele
numeau ,,evanghelizare”, înterpretată însă de Biserica Ortodoxă ca prozelitism. A fost nevoie de
o clarificare conceptuală care nu a întârziat să apară în documentele oficiale de mai târziu ale
Mișcării ecumenice,59 ce vorbesc în principal despre fundamental trinitar al oricărei
evanghelizări. Se impune de aceea necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu, în atributele Sale, Care-
l fac diferit de Creație, concept fundamental pentru evanghelizarea oricărei comunități ecleziale
locale.

I. Dumnezeu-Tatăl tuturor. Calitatea de Tată a lui Dumnezeu este adevăr teologic

fundamental, El fiind originea exclusivă a Fiului și a Sf. Duh și, în același timp, ultima origine a
57
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Sinteză ecleziologică, în Studii Teologice, nr. 5-6, VII (1955), p. 263.
58
R. B. KUIPER, God-Centered Evangelism. A Presentation of the Scriptural Theology of Evangelism, Literary
Licensing Press, London, 2012, p. 15.
59
Vezi: În fața unei mărturii comune: Apel la responsabilizarea misiunii și înlăturarea prozelitismului (Conferința
Misionară –Salvador, 1997)

25
celor create: ,,Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care își
trage numele orice neam, în cer și pe pământ.” (Ef 3, 14-15) Prin paternitatea Sa directă,
umanitatea a fost creată după chipul Tatălui, după cum vedem foarte clar în Pilda fiului risipitor
(Lc 15, 11-14). Dumnezeu Tatăl este numit ,,Avva” (Rm 8, 15), descoperindu-se ca Mântuitor,
într-o relație intimă, personală, într-o veșnică dăruire de Sine 60 față de om, ca o continuare
firească a dăruirii față de Fiul Său. De aceea, Tatăl dorește ca Fiul Său să se facă după o vreme
asemenea oamenilor, ca să-i facă și pe ei asemenea Lui, strâns uniți cu Sine. Iată ce afirmă în
acest sens Sf. Grigore de Nyssa: ,,Dumnezeu este prin firea Lui tot binele ce se poate cugeta. Mai
bine zis, fiind dincolo de binele ce se poate cugeta și înțelege, nu creează viața omenească pentru
altceva decât pentru că este bun. Căci desăvârșirea binelui Său stă în aceea că aduce pe om din
ceea ce nu este la existență și-l face nelipsit de bunătățile Sale. Și unindu-le pe toate într-un
cuvânt cuprinzător, Scriptura a spus că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Ce
deosebire vedem deci între Dumnezeu și cel asemenea cu Dumnezeu? Aceea că Dumnezeu e
necreat, iar omul subzistă prin creație.”61 Descoperirea faptului că Dumnezeu este Tatăl nostru
(Mt 6, 9) reprezintă fundamentul principal al credinței noastre, iar în urma acestei paternități,
omul trebuie să dea un răspuns acestei relații personale, propusă de El. Această declarație este
esența oricărei evanghelizări.

Capabil de o astfel de relație cu Dumnezeu, omul este copleșit de sfințenia lui Dumnezeu,
ca esență a sacrului și în același timp, lipsă absolută de orice impuritate. 62 Imaginea clasică a
acesteia o întâlnim în experiența lui Isaia, ce l-a auzit pe serafim în timp ce striga și zbura în jurul
Tronului divin: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!” (Is 6, 3) Revelarea sfințeniei lui

60
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Sfânta Treime –Creatoarea, Mântuitoare și Ținta veșnică a tuturor credincioșilor,
în: Ortodoxia, XXXVIII (1986), nr. 2, p. 17.
61
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Facerea omului, 16, în: Scrieri.Partea a doua, traducere de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1998, p.50.
62
Pr. Prof. Dr. Petre SEMEN, Sfințenia lui Dumnezeu și sfințenia oamenilor în Vechiul și Noul Testament, în:
Teologie și Viață, Seria II, LXVIII (1992), nr. 1-3, p. 46.

26
Dumnezeu în lume, în sensul reluării comuniunii cu aceasta, întreruptă brusc din greșeala omului
(Fc 3, 6-10), este fixată de aghiografii Vechiului Testament odată cu încheierea Legământului cu
Avraam (Fc 15, 18), Dumnezeu devenind pentru om realitate personală, ce are și o față, și
nume: ,,Eu sunt Cel ce sunt.” (Iș 3, 16) Ca termen ebraic, calificativul Sfânt (ebr. qadhoș),
atribuit lui Dumnezeu, exprimă ideea de separare, de distincție sau deosebire totală de lume.
Atunci când Dumnezeu intră în comuniune cu omul, comunicându-i sfințenia Sa, omul realizează
din ce în ce mai mult această alteritate de neînțeles 63 a sfințeniei divine, care însă nu neagă
imanența lui Dumnezeu ce a făcut posibilă Întruparea Logosului. În lumina sfințeniei lui
Dumnezeu, credinciosul descoperă faptul că Acesta este o Persoană care-l poate face părtaș ei,
prin iertarea păcatelor, ca nevoie primară a tuturor oamenilor: ,,Iar ei auzind pe Petru și pe
ceilalți Apostoli, au zis: Bărbați frați, ce să facem? Iar Petru le-a zis: Pocăiți-vă, și fiecare dintre
voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darurile
Sf. Duh.” (FA 2, 37-39) Revenirea în imediata apropiere a lui Dumnezeu este de fapt o
permanentă candidatură la sfințenie,64 ca angajare în lupta cu păcatul. În acest sens, Sf. Ap Pavel
îi numește pe toți creștinii sfinți (Rm 1, 7; 1 Co 1, 2; Efes 1, 1), ca unii care răspund afirmativ
chemării divine și luptă permanent pentru dobândirea desăvârșirii. Evanghelizarea parohiei
înseamnă aceaastă chemare a Bisericii, la sfințenie, pentru că, în ciuda unei false opinii, potrivit
căreia, sfințenia se poate dobîndi doar în isihie, în monahism sau în rândul clericilor, învățătura
de credință vorbește despre universalitatea mântuirii, iar portretul spiritual al sfântului este mult
mai complex decât ne-am fi putut închipui. Pe de o parte el rămâne om, sub toate aspectele vieții
omenești compatibile cu dăruirea față de Dumnezeu, iar pe de altă parte, continuă să se
îndumnezeiască după har, într-o bi-dimensionalitate a credinței.65

Sfințenia lui Dumnezeu trebuie privită într-o perfectă compatibilitate cu dragostea Sa

infinită, ce se revarsă aupra omului prin actul Creației și prin părtășia la bunătățile Sale. Cât de
63
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică, vol 1, București, 1978, p.257.
64
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Sfințenia în Ortodoxie, în: Ortodoxia, XXXII (1980), nr. 1, p.38.
65
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Sfinți și sfințenie- un punct de vedere ortodox, în: Teologie și Viață, Seria II,
LXVIII (1992), nr. 1-3, p. 64.

27
unică poate fi această dragoste? Spre deosebire de orice fel de iubire firească (gr. eros), ce se
poate inspira dintr-o simpatie naturală, iubirea creștină (gr. agape) își are izvorul, cauza și scopul
în Dumnezeu,66 Care în esență este Iubire (1 In 4, 8; 4, 16) Dacă cea dintâi experiență exprimă
dorința de înlăturare a lipsei, prin ridicarea la contemplarea lumii suprasensibile a frumosului
veșnic și impersonal, agape dezvăluie dispoziția lui Dumnezeu Celui viu și personal, de a se
apleca dăruitor asupra făpturilor Sale. În fiecare parohie dragostea lui Dumnezeu poate fi
descifrată ca mesaj de chemare la viața comunitară a acesteia, după modelul treimic
interpersonal, la rândul său, principiu creator de valoare.67 Creștinul este angajat în iubirea
dinamică față de aproapele, ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu față de el, îl iubește pe vecinul
său, în calitate de fiu al Tatălui și frate al său. ,,Nimic nu este mai absurd pentru un creștin,
precizează Sf. Grigorie de Nazians, decât să se mândrească și să preamărească pe Dumnezeul
iubirii, dar în același timp să se arate inuman și vrăjmaș și să ascundă lumina drumurilor vieții
creștine, izvorâtă din căldura și pacea iubirii lui Dumnezeu.” 68 În fapt, vedem cum în mod
desăvârșit, se îmbină sfințenia și dragostea în unitatea indestructibilă a Sfintei Treimi, iar miezul
mesajului evanghelizator în fiecare parohie nu poate fi decât nevoia de a găsi această dragoste în
scopul mântuirii.

II. Dumnezeu Fiul. Temelia ontologică și centrul vital al oricărei evanghelizări este
Întruparea Logosului: ,,La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era
Dumnezeu…Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi; și noi văzutu-I-am slava ca pe
slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” (In 1, 1, 14) Însemnătatea acestui
eveniment nu rezultă doar din raportarea sa la mântuirea neamului omenesc, căzut în păcat, ci și
din unicitatea sa față de celelalte acte dumnezeiești. Sf. Ioan Damaschin o numește ,,cea mai
mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui

66
Pr. Prof. Isidor TODORAN, Eros și Agape, în: Studii Teologice, VIII (1956), nr. 3-4, p. 144.
67
Anders NYGREN, Agape and Eros: The Christian Idea of Love, University of Chicago Press, SUA, 1982, p. 214.
68
SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, Despre iubirea de săraci, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, traducere de
Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Suceava, 2006, p.31.

28
Dumnezeu.”69 Sf. Ap. Pavel spune despre aceasta că este ,,iconomia tainei celei ascunse din veci
în Dumnezeu” (Efes 3, 9), imanentă în transcendență și transcendentă în imanență, niciodată
îndeajuns de exprimată în chip deplin. Cuvântul fiind mijlocul suprem, prin care o persoană ni se
impune ca prezență, numirea pe care Sf. Evanghelist Ioan o dă Fiului lui Dumnezeu, ne arată că
Acesta a primit de la Dumnezeu-Tatăl rolul special al Revelării Sale, ca existență divină unică și
concretă. Ca Revelație, Întruparea dezvăluie pe de o parte iubirea lui Dumnezeu, iar pe de altă
parte valoarea omului în fața Creatorului. Astfel, nimeni până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
n-a fost în stare să dea atâta însemnătate lumii și în special ființei umane, care poate accede, prin
har, la natura divină, prin admiterea noastră în cadrul celui mai intim mister al Trinității, ,,prin
încorporarea” noastră în Logos, devenit Om. Dumnezeu a putut să se facă văzut și simțit ca
om, ,,un om a putut să fie în același timp Dumnezeu; acesta este uimitoarea însemnătate a
omului, care ni se descoperă la lumina netrecătoare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.”70

Dragostea supremă a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, culminează în jertfa de pe

cruce, prin care ,,Dumnezeu Își arată iubirea față de noi, prin aceea că Hristos a murit pentru noi,
pe când eram încă păcătoși.” (Rm 5, 8) Chenoza, ca umilință însușită în mod liber de Hristos,
vădește astfel mai mult ca oricând atotputernicia dumnezeiască după cum remarcă cu
profunzimea sa teologică Sf. Grigore de Nyssa: ,,Puterea naturii celei atotputernice de a se
coborâ la umilința umanității noastre, constituie o mai mare expresie de putere decât minunile
cele mari și supranaturale. Căci puterii divine îi este natural și consecvent a săvârși ceva măreț și
minunat; și a zice că toată creația din Univers și tot ce e afară de lumea văzută sunt cuprinse în
puterea lui Dumnezeu și sunt create și există prin însăși voința Sa, fiind aduse la existență după
voia Sa, nu produce nici o mirare auzului. Însă coborârea la umilință este o supraabundență de
putere care nu e împiedicată cu nimic de cele care sunt contra naturii.” 71 Umanitatea lui Hristos

69
SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, 3, 1, traducere de Pr. Dumitru Fecioru și Pr. Dr. Ol. Căciulă, coll.
Izvoarele Ortodoxiei, Ed. Librăriei Teologice, București, 1938, p. 145.
70
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Semnificația Întrupării Domnului, în: Glasul Bisericii, XX (1968), 11-12, p. 1133.
71
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Marele Cuvânt catehetic 24, în: Scrieri-Partea a doua, traducere de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

29
atinge plenitudinea ontologică, iar fiecare om e deschis spre ea, căci Mântuitorul recapitulează în
Sine toate, cele pentru Sine făcându-le pentru toți oamenii. Cuvântul întrupat va reda omului
dimensiunea originară de la creație, prin posibilitatea chipului întunecat de păcat de a ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu, prin viața în Hristos, în energiile Sale, izvorâte din jertfa Sa prin
moarte, dar mai ales prin Înviere.

Până la Întruparea Logosului divin, Dumnezeu transmitea cuvântul Său prin altcineva
decât prin El Însuși (Is 53, 7-9; Za 13, 7; Ps. 21, 26), ca intermediarul Său să-L poată cuprinde
sau transmite persoanei care primește mesajul. Ca o consecință firească ,,cuvintele trimise de
Fiul lui Dumnezeu prin prooroci, nu erau Cuvântul propriu-zis, persoana Lui Însuși, ci cuvinte
desfăcute de El. Proorocii nu le aveau desigur de la ei, însă ele nu erau identice cu persoana lui
Dumnezeu. Mărturia lor ne făcea să credem că Fiul lui Dumnezeu se interesează de soarta
noastră, dar de comuniunea deplină cu El nu ne făcea parte.”72 În urma Întrupării, Cuvântul
îmbracă o formă verbală omenească, devine nedesfăcut de persoana Lui Însuși, grăindu-ne
direct, și făcându-ne părtași comuniunii nemijlocite cu El. Cuvântul omenesc se face vehicul
pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Care transmite astfel învățături ce depășesc cuprinderea și
priceperea noastră. Cei ce-l aud aud pe Mântuitorul vorbindu-le văd în cuvântul Lui ceva cu totul
deosebit, întrebându-se deseori: ,,Doamne, la cine ne vom duce, căci Tu ai cuvintele vieții
veșnice?” (In 6, 68) Unirea ipostatică este aceea care fundamentează aceste adevăruri, în special
comunicarea însușirilor, prin care Ipostasul unic al lui Iisus Hristos se arată și ca Dumnezeu și ca
Om, prin fiecare din naturile Sale, iar actele Lui sunt teandrice, divino-umane. La fel cum ,,ceea
ce omul aude este inseparabil de ceea ce vede”, în Hristos, cuvântul nu se poate separa de figura
Sa întreagă, de comportamentul Său, sau de cuvântul de vestire al Împărăției, altfel semnele
Revelației rămânând neobservate și neînțelese.

Ortodoxe Române, București, 1998, p. 320.

72
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Sibiu, 1943,
p. 81.

30
 Nefiind accesibil simțurilor noastre în mod direct, divinul devine prin Întrupare, realitate
tangibilă, împrumutând forme ale lumii materiale. De aceea putem vorbi de un realism al actului
în sine, transcendentul supraistoric, lumina cea neapropiată, prinzând greutate terestră,
corporalitate, devenind palpabilă.73 Logosul întrupat se adresează omului întreg, inseparabil
spiritual și sensibil: ,,Ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am contemplat
și ceea ce mâinile noastre au atins.” (1 In 1, 1) Prezența Sa este una concretă, prin aceasta
Dumnezeu-Fiul nefiind mai puțin adevărat decât Tatăl, ci Adevăratul Dumnezeu în descoperirea
Lui. Acest fapt este tălmăcit de Sf. Ioan Gură de Aur astfel: ,,Hristos ca om, e calea și scara spre
Hristos ca Dumnezeu. Sufletul depășește vizibilul, transcende la dumnezeirea invizibilă, sesizând
legătura vie dintre fața umană a lui Hristos și ipostasul purtător al ei ca icoană naturală a Tatălui.
Astfel în Hristos cel istoric trăim prezența dumnezeirii Lui. “74 Apariția umană și sensibilă a lui
Dumnezeu dă omului căzut posibilitatea ca de la vederea cu ochiul sensibil să se ridice la
vederea cu ochiul duhovnicesc, îi deschide ochiul spiritual prin cel material. Învățătura
Mântuitorului se dezvăluie numai existenței umane ce dorește revenirea din starea dinaintea
decăderii la starea sa autentică. Experiența Cuvântului înseamnă astfel convertire, în urma căreia
credinciosul Îi devine interior lui Hristos, este cuprins de farmecul Acestuia, pătrunzând în zona
strălucirii Sale, iar ,,vălul cade” (2 Co 3, 16), și prin credință vede realitatea dumnezeirii.
Implicațiile actului Întrupării asupra evanghelizării sunt evidente și semnificative. Putem întâlni
în universal parohial persoane ce cred doar în opera mântuitoare a unui ,,Dumnezeu cosmic” 75,
într-o abordare sincretistă, ce neglijează aspectul istoric al Întrupării și care duce la o experiență
superficială a credinței, căci Evanghelizarea pornește tocmai de la acest moment istoric crucial,
împărtășit lumii întregi prin Kerygma (gr. Predica) Bisericii.
73
Hans Urs VON BALTHASAR, La glorie et la croix-Les aspects esthetiques de la Revelation, coll. Theologie, Nr. 61,
Paris, 1965, p. 228.
74
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vol. Predici la Sărbători
Împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 29.
75
Lewis DRUMMOND, Mesajul Crucii-O teologie contemporană a evanghelizării, traducere de Ligia Popovici, Ed.
Institutului Biblic din Oradea, 2001, p. 141.

31
Biruința asupra morții, eveniment cu răsunet cosmic, este un act profund ancorat în realitatea
omenească, ca element esențial al planului tainic al lui Dumnezeu față de creație și scopul ei. (Ef
1, 9-10) Realitatea ecleziologică, universală și locală, a Învierii, privită în profunzime devine
culmea lucrării răscumpărătoare, ce deschide perspectiva îndumnezeirii, deoarece ea constituie o
transcendere a condiției actuale a omului, iar cunoașterea acesteia necesită mai ales experiență
personală. Cuvintele îngerilor ,,Nu este aici, a înviat.” (Lc. 24, 6) au umplut femeile mironosițe
de spaimă, tristețe, confuzie dar și desperanță. Ce au gândit cei care au auzit pentru prima dată că
Hristos a înviat și mai ales ce ne comunică ei astăzi, ca martori ai acestei minuni nemaiauzite?
Întreaga viață a Mântuitorului nu este altceva decât o pregătire a naturii omenești pentru moarte
și înviere, deseori vestind ucenicilor aceste evenimente. (In 2, 19; Mt 26, 61) Părintele Stăniloae
vorbește despre relația interioară dintre Moarte și Înviere, considerând că ,,trebuie privite ca un
întreg, constituind două fețe inseparabile ale aceluiași mister.”76

III. Sfântul Duh în viața Bisericii. Duhul Sfânt Mângâietorul, prezent de la începutul
Creației a fost trimis de Hristos să călăuzească Biserica, fiind de asemenea prezent în Întruparea
Fiului lui Dumneze, la Botez, la Schimbarea la Față și la Cincizecime. Mântuitorul Hristos a
vorbit deseori despre Sf. Duh atunci când și-a pregătit ucenicii și viitoarea Biserică pentru
venirea Sa. Vedem acest lucru, în special în Evanghelia după Ioan: ,,Acela va mărturisi despre
Mine.”(In 15, 26) sau ,,El Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua.” (In 16, 14) Vedem aici
caracterul discret al Duhului Sfânt, Care nu vine să Se slăvească pe Sine, ci numai pe Hristos,
împărtășit oamenilor. Hristos le spune ucenicilor Săi că Duhul Sfânt, venind, ,,va vădi lumea de
păcat, de dreptate și de judecată.(In 16, 8), prin aceasta înțelegând opera de restaurare a
umanității în ființa ei. De asemeni, Iisus precizează că El va veni ,,ca să călăuzească Biserica
întru tot adevărul.”(In 16, 13) Întâlnim de fapt aici, ceea ce părintele Stăniloae numea
,,reciprocitatea dintre lucrarea Cuvântului și cea a Duhului Sfânt.77

76
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Legătura interioară dintre moartea și Învierea Domnului, în: Studii Teologice, VIII
(1956), nr. 5-6, p. 275.
77
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în: Ortodoxia, (1974), nr. 2, p. 220.

32
Lucrarea Duhului Sfânt poate fi înțeleasă numai cu ajutorul viziunii trinitare asupra lumii. Sf.
Duh le dă putere Apostolilor să propovăduiască Evanghelia, întemeiază Biserica iar la Rusalii
crează unitatea înțelegerii dintre oameni,78 năruită prin turnul Babel. Lucrează de asemenea, în
Biserică prin Sf. Taine, și în special în Sf. Liturghie, unde este invocat peste darurile de pâine și
vin, pentru a le preface în Trupul și Sângele Mântuitorului și nu în cele din urmă, în existența
fiecărui credincios, transformându-le viața prin roadele Sale: ,,iubire, bucurie, pace, îndelungă-
răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânare.” (Gal 5, 22-23) A fi în
Biserică înseamnă așadar, a fi în Hristos și în Duhul Sfânt, a fi în comuniune cu Dumnezeu, Cel
în Treime mărit și închinat. Plenitudinea lucrării Duhului Sfânt se revarsă neîncetat în Biserica ce
păstrează neștirbită învățătura cea dreaptă, și închinarea cea adevărată. Viața parohiei poate fi
astfel privită ca o Cincizecime perpetuă, deoarece membri acesteia iau ,,har peste har” din
bogăția Sfântului Duh.

CAPITOLUL II
EVOLUȚIA ISTORICĂ A PAROHIEI

II.1. Repere istorice

II.1.1. Euharistia și Episcopatul, premize ale formării parohiei

Momentul apariției Bisericii Universale este identic cu nașterea comunității religioase

locale. Cele două își încep existența odată cu Pogorârea Sf. Duh, unde întâlnim prima adunare
eclezială locală, paradigmă și manifestare a Bisericii soborniceşti, răspândită pretutindeni, prin
ostenelile misionare ale Sf. Apostoli și ale urmașilor acestora. Cea dintâi comunitate apostolică

78
Pr. Conf. Dr. Alexandru STAN, Duhul lui Dumnezeu- Duhul ortodoxiei, al iubirii si al păcii, în: Ortodoxia,
XXXVIII, (1989), nr. 2, p. 565.

33
de la Ierusalim poate fi considerată până astăzi și prima episcopie, urmând un proces de
multiplicare a acesteia în întreg spațiul lumii antice. Unitatea ecleziologică univesală a fost
înţeleasă mereu ca extindere a Trupului Fiului-Omului în oameni, prin Taina Euharistiei, punctul
culminant al cultului creștin, unde Hristos este recunoscut drept central acestei unități.
Responsabilitatea centrală în cadrul adunării euharistice îi revenea episcopului ca imagine
iconică a lui Hristos în mijlocul comunității. Ceea ce-i oferea unicitatea actului de oferire a
darurilor era hirotonirea, în textul căreia acest lucru era specificat cu precizie, nimeni altcineva
neprimind acest drept: ,,O, Tată, cunoscătorul inimilor, dăruieşte-i robului Tău, pe care Tu l-ai
ales pentru epicopie, ca să pască turma cea sfântă şi ca preot fără de prihană, să slujească Ţie şi
să ofere darurile sfintei Tale Biserici, iar în duhul marii preoţii, să ierte păcatele.”79

În secolul al II-lea, Sf. Ignatie Teoforul mărturiseşte că ,,episcopii, cei rânduiţi până la
marginile lumii sunt în voinţa (cugetul) lui Iisus Hristos.” 80 Prin urmare, episcopul era considerat
a fi succesorul Apostolilor, atât în ceea ce priveşte Euharistia cât şi păstrarea nealterată a
învăţăturii de credinţă, sintagma ,,având cugetul lui Hristos” desemnând locul central al acestuia,
de obicei, situat spațial într-o aşezare umană mai importantă, indiferent de poziția geografică. De
catholicae Ecclesiae Unitate (Despre unitatea Bisericii Ecumenice), scriere patristică
fundamentală din perioada Bisericii primare, aparținând Sf. Ciprian al Cartaginei, recunoaște
episcopatul drept temei al autorităţii ecleziale, ce garantează pe pământ unitatea Bisericii lui
Hristos: ,,Biserica este, în ochii lui Hristos, poporul unit cu episcopul său, turma legată de
păstorul ei; episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în
Biserică. Biserica este una singură, care se extinde prin dezvoltatrea sa, îmbrăţişând mulţimea

79
Cushing MALLOY, The Apostolic Tradition of Hippolytus, I, 1, Inc. Ann Arbor, Michigan, U.S.A., 1962, p. 34
80
SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Magnezieni, II, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note
de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1979, p. 166.

34
credincioşilor.”81 Episcopul devine astfel pe plan local, principiu de afirmare și apărare a unității
Bisericii de pretutindeni.

Confirmând universalitatea fiecărei Biserici, Tertulian merge mai departe, înlăturând prin
scrisul său orice tip de primat în rândul ierarhilor, deoarece unitatea a fost văzută ca o întîlnire a
lor în acelaşi centru al tuturor Bisericilor, Hristos: ,,Toate Bisericile sunt socotite apostolice, ca
nişte vlăstare ale Bisericii apostolice. Iată de ce acestea, oricât de multe şi de mari ar fi ele, nu
sunt decât una şi aceeaşi Biserică apostolică, din care toate s-au născut. Toate sunt primare şi
toate sunt apostolice, câtă vreme toate dovedesc unitatea lor desăvârşită […] deoarece au o
predanie unică a aceleiaşi învăţături sfinte.”82 Astfel conştiinţa Bisericii primare leagă
întotdeauna unitatea ecleziologică de identitatea de credinţă, idee confirmată şi de Sf. Irineu de
Lyon, atunci când vorbeşte despre Tradiţia Bisericii: ,,Deşi limbile pământului sunt împărţite,
totuşi este important că Tradiţia este una şi aceeaşi peste tot. Bisericile, care au apărut în
Gemania, nu cred şi nu transmit mai departe ceva diferit. Nici acelea din Iberia (Spania), Celtia
(Franţa) sau din Răsărit, Egipt, Libia sau cele care se află în partea de mijloc a lumii. […] Căci
niciunul dintre întâistătătorii Bisericilor, oricât de înalt dar al elocinţei ar fi avut, nu a învăţat alte
învăţături diferite de acestea, căci niciunul nu e mai mare decât stăpânul lor, iar pe de altă parte,
cel care are neajunsuri în puterea de argumentare produce o rană Tradiţiei.”83 Aceasta era
atitudinea împotriva apariţiei oricărei învăţături greşite în Biserică, la care se adaugă și întrunirea
sinoadelor, simbol al glasului unanim exprimat de toţi episcopii, în virtutea inspiraţiei Sf. Duh.

81
SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre unitatea Bisericii Ecumenice, V, în: Apologeți de limbă latină,
traducere, note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, col. Părinți și Scriitori Bisericești 3, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 438.
82
TERTULIAN, Despre prescripția contra ereticilor, XX, Apologeți de limbă latină, traducere, note și indici de Prof.
Nicolae Chițescu, col. Părinți și Scriitori Bisericești 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1981, p. 152.
83
SF. IRINEU AL LYONULUI, Aflarea şi respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor, X, 2, vol. I, Ed. Teologie
pentru azi, Bucureşti, 2007, pp. 67-68.

35
 Toate aceste observaţii, referitoare la Biserica primelor secole creştine vor constitui
permanent informaţii de o mare actualitate pentru teologi, în contextul ecumenic de astăzi,
marcat, de problematica unităţii ecleziologice şi afirmarea acesteia ca adevăr dogmatic, ca
experiență în Hristos, lucrător prin Duhul Sfânt, în toate părțile și mădularele ei. S-a vehiculat
chiar și ideea de ,,unire a Bisericilor,” termen ce strecoară o și mai mare confuzie teologică,
decât o clarificare. Cardinalul Ratzinger, meditând pe marginea ecleziologiei apusene, lansează o
adevărată provocare teologică, întrebându-se retoric într-unul din studiile sale: „Biserica este
parte din Hristos, sau Trupul Său?"84 Biserica este una singură, deoarece precum Capul este
Unul și Trupul este Unul, Hristos, Cel ce-I va spune Sf. Petru că va zidi Biserica [Una] Sa pe
piatra credinței mărturisită de acesta (Mt 16, 18). Referindu-se la fundamentul mistic al Bisericii
Universale, care este Hristos, teologul I. Zizioulas găseşte trei moduri de afirmare a acestei
relaţii: 85

a. Raportare pe verticală a fiecărei Biserici la Hristos, Cel unic şi întreg, prezent în mod
mistic în Euharistia unică, de care era legat episcopul în calitatea de cap văzut al acesteia;
b. Printr-o relaţie a fiecărei Biserici, cu Biserica Apostolică primară, precum şi păstrarea
ortodoxiei acesteia;
c. Prin extensia latitudinală a fiecărei Biserici pentru includerea şi comuniunea Bisericilor
de pretutindeni, ca factor ultim şi foarte important al misiunii.

II.1.2 Geneza parohiei. Semnificații etimologice

În aceste condiții este foarte important ca, vorbind despre universal și local în Biserică, să
urmărim modul în care s-a făcut trecerea de la o singură Euharistie, aflată sub conducerea
episcopului, la cele săvârşite de preoţi în diferite comunităţi locale, mai precis cum a apărut

84
Joseph RATZINGER, Called to Communion- Understanding the Church Today, Ignatius Press, San Francisco,
1996, p. 22.
85
Ioannis ZIZIOULAS, Euharistie, Episcopie, Biserică- Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi episcop, în
primele trei secole creştine, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 185.

36
parohia, privită ca realitate soteriologică raportată la o situaţie particulară. 86 Datorită necesităților
ecleziologice structurale ale Bisericii primare, episcopul se deplasează, la început, în localitățile
mai mici, prin instituția horepicopului, iar apoi prin persoana preotului, formând parohia, ca
totalitate a creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească, ce trăiesc taina Bisericii în
realitatea ei locală, în corelație cu eparhia. Trecerea de la una, la mai multe adunări euharistice,
proces derulat către sfârşitul sec. IV, reprezintă momentul apariţiei parohiei. Primele indicaţii ale
existenţei acestei forme locale a Bisericii ne sunt date în principal de două texte, datând din
prima jumătate a sec. al IV-lea. Numele unui preot numit într-o comunitate eclezială distinctă şi
având ca ajutor un diacon, este amintit într-una din scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei, episcop ce
a purtat o bogată corespondenţă cu credincioşii săi: ,,Iubiţi fraţi, aţi procedat cu ascultare atunci
când aţi hotărât să nu mai vorbiţi cu Gaius din Didda şi cu diaconul său, care comunicând cu cei
căzuţi şi oferind jertfele lor, au căzut adesea în greşelilelor netrebnice.” 87 Este foarte evident că
acest preot se afla la momentul expedierii corespondenţei de către episcopul locului, într-o
comunitate locală distinctă, fiind ajutat în misiunea sa de către un diacon la săvârşirea
Euharistiei. În cel de-al doilea, numit Acta Achelai, atribuit unui oarecare Hegemonius, vedem
cum ereticul Manes vizitează un sat din Mesopotamia, numit Diodorus, la fel ca şi pe preotul din
acea parohie, localizat ca ,,prezbiterul de acolo” (lat. presbyter loci illius). 88 Aceasta reprezintă o
dovadă în plus a apariţiei parohiei încă de timpuriu, ca urmare a creşterii rapide a numărului de
creştini din oraşe şi din zonele rurale, ce depindeau de acestea.

Posibilitatea ca preotul să substituie rolul episcopului nu ducea la scindarea singurei

Euharistii, nici la posibilitatea ca același preot, să devină conducătorul de drept al unei alte
parohii, ci era o măsură practică, ce se va generaliza, pentru situaţia în care ierarhul nu putea
participa la oferirea darurilor. În acest sens întâlnim texte ulterioare, ce introduc schimbări
privind relaţia preotului cu Euharistia, conform cărora episcopul diferă de acesta numai prin
dreptul de a hirotoni. Iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur în acest sens: ,,Nu este mare deosebire
86
Nancy AMMERMAN, Congregation and Community, Rutgers University Press, New Jersey, 1997, p. 17.
87
SAINT CYPRIAN, Select Epistles, Richard Clay& Sons, Ltd., Suffolk, London, 1922, p. 123.
88
HEGEMONIUS, Acta Archelai, J.C. Hinrichs Buchhandlung, Leipzig, 1906, p. 26.

37
între ei, [episcopi şi preoţi] căci şi preoţilor le este încredinţată învăţătura, ca şi îngrijirea
Bisericii, şi ceea ce a fost spus pentru episcopi, toate se potrivesc şi pentru preoţi. Numai cu
hirotonia îi covârşeşte, şi numai cu aceasta se pare că întrec pe preoţi.” 89 Textele de mai târziu
vor insista pe statutul prezbiterului, ca trimis al episcopului şi imagine a prezenţei sale în cadrul
Sf. Euharistii astfel că Sinodul I-II din anul 861, canoniseşte prin Canonul 13, pe cei care nu
respectă această rânduială: ,,Prezbiterul sau diaconul care-l va osândi pe episcopul său pentru
oarecare vinovăţii sau, mai înainte de sinodiceasca judecată şi osândire deplină asupra lui, ar
îndrăzni a se îndepărta de împărtăşirea lui, şi numele lui nu-l va pomeni în sfinţitele rugăciuni ale
liturghiilor, după obiceiul predat bisericii, acesta să se supună caterisirii, şi de toată preoţeasca
cinste să se lipsească.”90 Prin urmare elementul definitoriu al apariției în practică a parohiei poate
fi identificat în consolidarea funcţiei liturgice proprie treptei ierarhice preoțești. Procesul s-a
desfăşurat în mod natural, legătura strânsă dintre episcop şi preot pregătind Tradiţia, ca memorie
a Bisericii, pentru acceptarea noii situaţii.

Un alt element ce întărește cele afirmate anterior este reprezentat şi de apariţia Sf.
Antimis, ca obiect absolut necesar săvârşirii Euharistiei. Purtând semnătura episcopului şi având
sfinte moaşte, acest adevărat altar mobil reprezintă printre altele şi permisiunea episcopului
pentru fiecare preot din eparhia sa, de a liturghisi. Referințele privitoare la înmânarea de către
ierarh a antimisului pentru fiecare biserică parohială în parte, separă actul în sine de cel al
sfinţirii, săvârşită o singură dată de episcop: ,,căci deşi se săvârşesc şi de către preoţi unele din
preacinstitele lucrări simbolice, […] preotul nu va săvârşi Tainele dumnezeieştii împărtăşiri, fără
să fie aşezate pe dumnezeiescul altar simboalele împărtăşirii.”91 Putem aminti în acest context şi
textul Canonului 31 al Sinodului Trulan, care întăreşte statutul bisericii locale, ca loc al săvârşirii
singurei Euharistii a Bisericii universale: ,,Clericii cei ce liturghisesc prin casele cele de
rugăciune [n.n. paraclise], hotărâm a o face aceasta cu socotinţa episcopului celui de loc. Dacă
89
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei, XI, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 50.
90
PIDALIONUL, reproducere după ediția Mănăstirea Neamț, 1844, p. 295
91
SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL, Opere complete- Despre ierarhia bisericească, VI, 5, Ed. Paideia, Bucureşti,
1996, p. 91.

38
nu va păzi aceasta preotul să se caterisească.” 92 Astfel principiul dependenţei parohiale faţă de
episcop era pus în directă legătură cu slujirea euharistică a preotului, ce necesita nu doar
aprobarea ierarhului, ci şi prezenţa vie a acestuia, prin Sf. Antimis. Toate aceste aspecte ale
vieţii liturgice din Biserica primară ne prezintă parohia ca pe extensie în spaţiu a singurei
Euharistii, centrată în episcop. Acest fapt a contribuit la consolidarea ei, începând cu sec. al IV –
lea, ca o metodă practică de descurajare a răspândirii adunărilor euharistice, ce ameninţa unitatea
văzută a Bisericii Celei Una.

Cuvântul parohie a cunoscut de-a lungul timpului sensuri multiple, legate în mod indirect
de terminolologia eclezială. În etimologia greacă, paroikos însemna ,,vecinul,” ,,limitroful,” dar
și cetățeanul străin al unui loc, fără însă a se bucura de drepturile garantate cetățenilor săi. 93
Septuaginta numește astfel pe străinul, ,,neisraelitul,” ce trăiește în mijlocul poporului evreu, prin
aceasta, comunitatea mozaică dorindu-se a fi una exclusivistă, 94 în calitatea ei de ,,popor ales”,
străin și călător pe acest pământ. Venetic este însuși Avraam în Egipt (Fc 12, 40) sau Lot în
ținutul sodomenilor (Fc 19,9), iar Eccleziasticul învață despre ,,tristețea celui care umblă din casă
în casă, socotit ca străin” (Sir 29,27). Textul Legămîntului Nou, păstrând același fond semantic,
oferă totuși o nouă conotație, odată cu venirea, lui Hristos, Cel Dintâi dintre străinii lumii
acesteia (In 17, 14).). Considerând cerul ca fiind patria sa definitivă și neavând nici un drept de
cetățenie, comunitatea creștină primară, se considera ca fiind o paroikia. Ea va deveni astfel o
adunare dinamică,95 plină de activism, tot timpul în mișcare spre cer, spre viitorul pe care
Dumnezeu îl pregătește pentru fiecare și pentru toți. Universalitatea operei mântuitoare conferă
de această dată tuturor oamenilor titlul de ,,cetățeni ai patriei cerești” (Evr13, 4), alipirea de lume
fiind vrăjmășie contra lui Dumnezeu (Iac 4, 4) și producând moartea veșnică (Flp 3,19)

92
PIDALIONUL,...p. 210.
93
Dictionnaire Encyclopedique de la Theologie Catholique, Tome V, Gaume Freres et J. Duprey Editeurs, Paris,
1864, p. 514.
94
Alois BISOC, Parohia, comunitate de credință, speranță și iubire creștină, Ed. Sapientia, Iași, 2002, p. 31.
95
Pr. Prof. Dr. Valer BEL, Misiune, Parohie, Misiune, Parohie, Pastorație- Coordonate pentru o strategie misionară,
Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 40.

39
 Intuind importanţa delimitării conceptuale a termenului în sine, Abbé Meurice şi Abbé
Michonneau,96 disting trei înţelesuri principale ale cuvântului ,,parohie”, cu rezonanţă deosebită
pentru misiunea Bisericii:

a. Înţelesul de bază exprimă o însumare de persoane sau grupuri de oameni cu anumite

legături, într-un areal geografic dat. Astfel organizarea spaţială a parohiei nu constituie parte
integrantă a naturii doctrinare a Bisericii, ci mai mult o caracteristică a naturii sociale și umane,
corespunzând unei rânduieli umane, unui anumit ansamblu de nevoi spirituale şi indicând un
anumit grad cultural al civilizației umane. Acest prim nivel poate face obiectul investigaţiilor de
natură sociologică, ce urmăresc elemente care ţin mai mult de istoria grupului de a lungul
civilizaţiei umane. Această descriere congregaţională a parohiei scoate în relief aspectul ei de
realitatea socială, ce răspunde unei anumite situații date. Ancorarea în concret face, astfel, din
comunitatea parohială inima misiunii, ca predicare a Evangheliei la toată făptura și factor
responsabil în slujirea Bisericii într-o societate atât de complexă, cum este cea postmodernă.
Spațiul parohiei devine locul în care poporul își trăiește legătura cu Hristos, o comunitate de o
nebănuită complexitate purtând un adevărat ,,păienjeniș de semnificații”, 97 încărcată de cuvinte,
gesturi, care o identifică între altele de același fel, dobândind un limbaj particular, care
transcende teritoriul în care aceasta funcționează.
b. O altă modalitate de a defini parohia este cea privitoare la viaţa sacramentală, autorii
studiului numind-o ,,adunare liturgică,” formată din acei membri activi, care în duminici şi
sărbători sunt prezenţi în locaşul de închinare. Privită astfel, parohia este o comunitate vizibilă
care favorizează mărturisirea credinței și mijlocește credincioşilor primirea Sf. Taine, acest dublu
raport realizându-se prin intermediul preoţiei sacramentale, cu o anumită responsabilitate
ecleziologică și care pune în centrul vieții spiritual Trupul și Sângele Mântuitorului. Astfel
fiecare mădular în parte se uneşte cu Trupul lui Hristos- Dumnezeu, Păstorul cel Bun, adevăratul
Preot al comunității, dând mărturie despre mântuire și înveșnicire în Împărăția cerească. Parohia,
96
Abbe MEURICE & Abbe MICHONNEAU, Catholic Action and the Parish, Oxford University Press, New York, 1956,
pp. 120-130.
97
James F. HOPEWELL, Congregation- Stories and Structures, Fortress Press, Philadelphia, 1987, p. 6,

40
privită drept comunitate de bază a Bisericii locale, ,,punct de plecare și sosire a misiunii
creștine”98 nu este numai o instituție administrativă, o circumscripție bisericească sau grupare de
oameni, ci unitate spirituală în mijlocul căreia lucrează Duhul Sfânt, grupată în jurul Sfântului
Altar și mărturisind aceeași credință.
c. Există însă şi un conţinut superior al termenului, care le înglobează pe cele anterioare şi
priveşte pe toţi membrii parohiei, ce descoperă chemarea dumnezeiască, în aproape toate
împrejurările concrete ale vieţii cotidiene. Din acest punct de vedere, parohia reprezintă Biserica
în manifestarea ei la nivel de comunitate locală, avînd ca principală sarcină misionară zidirea
interioară a acesteia. Împreună cu preotul, credincioşii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi
primesc harul Sf. Taine, spre a fi în comuniune cu Hristos, dau apoi mărturie despre acestea prin
viaţa lor, devenind vârful de lance a misiunii în comunitatea locală, folosirea de către biserica
apuseană a sintagmelor ,,grup militant” sau ,,credincioşi cu un anumit fel de nelinişte”,99fiind mai
mult decât elocventă. După modelul apostolilor şi a sfinţilor martiri, ca mărturisitori ai lui
Hristos Cel înviat (Lc 24, 48), creştinul simte vocaţia aceluiaşi statut special în lumea în care
trăieşte, continuând răstignirea şi învierea împreună cu El. Biserica lui Hristos şi manifestarea ei
la nivel local urmăreşte atât dimensiunea cerească, cât şi orientarea către oameni, urmând
viziunii Sf. Ap Pavel (1Co 12, 2-4), care urcat pînă la al treilea cer, doreşte apoi ca fiecare creştin
să beneficieze de rai, acest dar divin de nepreţuit. Prin urmare, pentru a ajunge să slujești
Bisericii în întregimea ei, este nevoie ca mai întâi să fii membru activ al unei parohii-comunități
locale, fiecare dintre acestea având în comun cu celelalte plinătatea universalității, în cadrul
aceleiași structuri ecleziale.”100 Conceptul de comunitate religioasă locală devine tot mai prezent
în misiologia contemporană, mai ales odată cu declarațiile privitoare la unitatea văzută a Bisericii
lui Hristos, ratificate în cadrul Adunărilor Consiliului Ecumenic al Bisericilor, derulate din 1961

98
Pr. Prof. Dr. Valer BEL, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 377.
99
Abbe MEURICE, Abbe MICHONNEAU, Catholic Action …, p. 116.
100
Nicholas LOSKY et alii, Dictionary of the Ecumenical Movement, WCC Publications, Geneva, 2002, p. 626.

41
(New Delhi) până în prezent. Conform acestora, în aspectul ei local, Biserica este acolo unde se
realizează în mod practic toate principiile naturii universale ale ei.101

II.1.3. Evanghelizare în postmodernitate

Sacrul şi profanul au reprezentat dintotdeauna două valori fundamentale ale umanităţii,

definite, paradoxal, una, dependentă de cealaltă, ambele însă într-un nesfârșit dialog sau conflict.
Dintru început, mesajul biblic a reuşit să rezolve acest antagonism artificial, interpretat ca
paradigmă pentru postmodernismul de astăzi. Începând chiar cu Vechiul Testament, sacrul este
plasat în dependență strictă faţă de Dumnezeu, cuvântul ca atare afirmând transcendența și
libertatea absolută a Sa, garanţii ale realităţii lumii și ființei umane. În strânsă legătură cu
sacralitatea, întâlnim libertatea umană şi folosirea ei, fiecare persoană dobândind statutul special
de ,,preot al Creaţiei” și cel care numește toată făptura (Fc 1, 28-30; 2, 19-20). Pământul, atribuit
poporului ales este spaţiu al sacrului, pe care se va înălța mai târziu Templul din Ierusalim, ce va
deveni într-o zi ,,casă de rugăciune pentru toate neamurile” (Mc 11, 17; Is 56, 7), iar principalul
rol al preoţilor ce-l vor deservi va fi propovăduirea distincției dintre sacru și profan, văzută ca
una dintre puritate și necurăție. Aceste reguli nu sunt anulate de Mântuitorul Hristos în cuvintele
Sale, însă ele îmbracă un nou înțeles, cel al vieții interioare, rezumat magnific în Predica de pe
Munte, care anunță acea schimbare de perspectivă, evidențiind adevărata fraternitate, curăția
interioară, iertarea și iubirea necondiționate, milostenia, rugăciunea și postul tainic (Mt 5, 21- 26;
5, 38-48; 6, 1- 18). Abordarea relației dintre sacru și profan devine de data aceasta complet
pozitivă, Evanghelia anulează prin urmare, înțelesul sacrului ca retragere din lume, prin fuga de
ea.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, lumea occidentală reclamă o semnificativă

schimbare de paradigmă culturală, ce vizează în special ruperea echilibrului dintre fenomenul
religios şi existenţa seculară. Această dureroasă despărţire îşi are originea în zorii Renaşterii, la
începutul veacului al XVI-lea, atunci când universul tehnico-ştiinţific începe să ignore teologia şi
principiile sale morale, continuă cu Revoluţia franceză şi denunţarea ,,vechiului regim,” pentru
101
IBIDEM, p. 706.

42
ca sec. al XIX–lea, supranumit ,,veacul decadent” să aducă în prim-plan o puternică criză
culturală, manifestată mai întâi în spaţiul germanic, criză ce anunţă Postmodernismul sec. al XX-
lea. Astfel anii ‘60, ’70 sunt caracterizaţi prin apariţia unor mari prefaceri, în care idei şi
obiceiuri vin în coliziune unele cu altele,102 perioada fiind definită ca o luptă contra sistemelor de
orice fel, a taboo- urilor şi formelor de ritual, religia fiind şi ea marcată de aceasta, prin explozia
de mişcări religioase, căutând alte tipuri de experienţe spirituale (Moon, Krisna ş.a.). Conceptul
de Postmodernism, introdus de A. Toynbee,103 adus apoi adus în prim plan de F. Lyothard este
unul integrator, definind simultan condiţia societăţii post-industriale, cultura acesteia, ideologia
socială, precum şi gândirea filozofică,104 raportată la fenomenologia religioasă contemporană.
Lumea contemporană coboară complexitatea religiei la nivel de pură speculaţie teologică,
vorbind mai mult despre o ,,expirare a teologiei” şi necesitatea instaurării unui ,,creştinism pur,”
care să combată principiile ecleziologice, expuse îndeobşte în cuprinsul Evangheliei, aceasta
putând fi redusă, în accepţiunea unora, doar la Predica de pe Munte şi eventual, Rugăciunea
Tatăl nostru, restul fiind suprastructurat şi încărcat de abstract.105

Efectul este laicizarea, ca proclamare a independenţei instituţiilor sociale (politicul,

ştiinţa, educaţia), emancipate dureros, în principal de influenţa Bisericii, și nevoite doar să se
acomodeze normelor seculare ale culturii. În mod surprinzător, laicizarea devine secularizare,
într-un process accelerat uneori chiar de către instituţia ecleziastică. Luînd în considerare
atribuţiile universale ale acesteia (educaţie, politică, justiţie, armată) manifestate în trecutul ei
medieval, Renaşterea occidentală, n-a fost altceva decât un protest împotriva monopolului
exercitat de Biserică asupra gândirii şi întregii societăţi. Ia naştere în continuare,
anticlericalismul apusean, ce contestă în principal poziţia Bisericii faţă de omul actual. Astfel,
102
Diarmuid O’ MURCHU, Consecrated Religious Life- The Changing Paradigms, Orbis Book Maryknoll, New
York, 2006, p. 6.

103
Arnold TOYNBEE, A Study of History-Reconsideration, Oxford University Press, 1948, p. 109.
104
Jean-Francois LYOTARD, The Postmodern Explained: Correspondence, 1982-1985, University of Minnesota,
Minneapolis, 1997, p. 42.
105
Paul Rowntree CLIFFORD, The Mission of the Local Church, SCM Press Limited, Londra, 1953, p. 15.

43
Th. Altitzer vede Biserica drept o anexă omenească la Cuvântul lui Dumnezeu, un organism ce
crează separaţie între Persoana divină şi lume, marcând începutul unei perioade noi, cea a
,,Evangheliei după om,”106, în care locul Cuvântului nu mai este în Biserică, sau în cel mai fericit
caz, ar putea fi într-o Biserică omenească. Imaginea iconică preferată ar fi aceea a unei mănăstiri,
cu aceleaşi clădiri din interiorul ei (chilii, paraclis, biserică, bibliotecă), dar folosite pentru alte
scopuri, a unei lumi fără Dumnezeu, dar structurată ecleziologic. Locul ce revenea lui Dumnezeu
a rămas în Occident gol, divinitatea rămânând în cele din urmă ,,o absenţă.“ Creatorul este
identificat cu lumea idolilor, constituind o necesitate raţională, ca ,,primă cauză impersonală a
tuturor,”confirmată prin argumente demonstrative, dar fără nici o legătură cu experienţa
existenţială a omului.107 Acest model cultural, desacralizator a fost prin urmare, rezultatul unei
teribile confruntări între Biserică şi cultura occidentală. În timp ce Biserica de aici a încercat
sacralizarea ,,forţată” a lumii şi extinderea autorităţii asupra ei, Occidentul Renaşterii şi apoi al
Iluminismului, a dat naştere procesului de secularizare, care urmăreşte emanciparea omului de
sub tutela instituţiei ecleziale. Discuţiile şi analizele actuale, pe marginea acestei teme indică o
multitudine de întrebări nu doar pentru teologi, ci şi pentru sociologi sau istorici ai religiilor.
Uneori indiferenţi faţă de fenomenul religios, aceştia din urmă leagă ascensiunea nebănuită a
secularului, chiar de perioada modernă şi postmodernă a lumii, eliminând orice tip de ipoteză
istorică și ajungând astfel până la a-şi proiecta propria aversiune faţă de religie. 108 Din nefericire,
opoziţia faţă de Biserică tinde să devină astăzi o atitudine generalizată, care deseori se bucură
de ,,o popularitate” nedorită mai ales în rândul tinerilor de astăzi.

Înscriindu-se în aceeași schemă de gândire, Dan Kimball reușește să identifice chiar, pe

baza unor statistici, o serie de obiecții formulate de aceştia, la adresa Bisericii de astăzi şi
anume:

106
Thomas ALTITZER, The New Gospel of the Christian Atheism, The Davies Group Publishers, USA, 2002, p. 5
107
Christos YANNARAS, Heidegger şi Areopagitul, traducere de Nicolae Șerban Tanașoga, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1996, p. 10.
108
Christopher HITCHENS, God is Not Great: How Religion Poisons Everything, Allen & Unwin Grand Central
Publishing, New York, 2013, p. 124.

44
 a. Deseori se înfățișează ca extrem de moralizatoare;

b. Biserica este o instituție care uneori are înscrise pe agenda sa diferite jocuri politice;

c. Este definită apoi ca un spațiu dominat de bărbați, unde rolul feminin este foarte
limitat;

d. Aceeași Biserică creștină clasifică cu aroganță învățăturile altor religii, ca fiind

greșite.109

Aprecierile de mai sus nu fac altceva decât să accentueze această discrepanţă vizibilă
între imaginea clasică a Bisericii, reflectată scripturistic și patristic și modalitatea critică, în care
este percepută mărturia Bisericii astăzi, fapt ce a dus chiar şi la naşterea unei sintagme des
întâlnită în mediile occidentale anume, ,,Hristos, da - Biserică, nu.”110 Postmodernitatea contestă
aşadar, trecutul -via antiqua- cu tot ceea ce înseamnă el, încercând să tranfere acest tip de
nihilism şi religiei. Toate aceste idei fac distincţia între formele religioase ,,clasice”, învechite, ce
nu ar mai corespunde nevoilor actuale şi cele care sunt în pas cu ,,moda vremii.” Teologul
canadian A. Chevalier, observă la rându-i această complexitate a fenomenului de natură istorică
şi, în încercarea unei analize pertinente a implicaţiilor sociale ale postmodernismului, descoperă
în interiorul acestui concept acea încercarea de a trasa o nouă ordine -via moderna-, de a depăşi
noi frontiere, fapt generator de angoasă, decepţie şi uneori, criză. 111 Toate acestea, în accepţiunea
sa, datorită intersectarării a trei vectori cu o putere nebănuită: a. o confuzie totală a
mentalităţilor; b. obligaţia morală de a schimba ceva în mod constant; c. evoluţia rapidă a
societăţii umane spre globalizare.

Globalizarea este un concept care face referință la multiplicitatea limbajelor și a

interconexiunilor, care transcend națiunile lumii. Astfel, evenimente, decizii sau activități

109
Dan KIMBALL, They Like Jesus but not the Church- Insights from Emerging Generations, Zondervan, Grands
Rapids, Michigan, 2007, p. 56.
110
IBIDEM, p. 32.
111
Andre CHEVALIER, La Paroisse Postmodern, Edition Paulines, Montreal, 1992, p. 21.

45
(bunuri, bani, informație, imagini, cultură, delicte, poluare, droguri, modă, credințe), care au loc
într-o anumită parte a Globului, pot căpăta consecințe semnificative pentru colțuri ale lumii
foarte îndepărtate.112 Ca o consecință directă, comunitățile locale definite prin etnie, rasă, cultură
și religie își simt de multe ori amenințată particularitatea și devin ostile față de altele, cu care
împart același spațiu social. Înţelesul globalizării nu este deloc străin conținutului biblic,
evenimentul Cincizecimii, fundamental pentru începuturile Bisericii, putând fi interpretat, la o
primă citire, ca exemplu de ,,globalizare” în derularea căreia însă diversitatea limbilor
(culturilor) nu a fost anulată, ci afirmată ,,căci fiecare îi auzea pe apostoli vorbind în limba sa.”
(F A 2, 6). Ca fundal al secularizării, globalizarea a mușcat atât de adânc în cultura și conștiința
omului, încât s-a ajuns ca fiecare individ să fie definit prin ceea ce cumpără. Mesajul creştin
resimte din plin prezența acestui fenomen, încât o posibilă problematizare va avea în centrul ei
nu întrebarea referitoare la aprobarea sau respingerea globalizării, ci la tipul de ,,creștinism
global”,113 pe care ar putea să-l suporte membrii comunităţii religioase, manifestat prin
răspândirea economiei de piață şi atragerea consumerismului egoist. Tot legat de aceasta, putem
scoate în prim plan o altă marcă a postmodernismului, anume dominaţia individualului asupra
comunitarului. Iată care sunt doar câteva din influențele voalate ale secularizării și globalizării,
la nivel parohial cu efecte imediate sau pe termen lung asupra comunităţii mărturisitoare:

a. Marginalizarea şi chiar excluderea religiosului din viaţa cotidiană a parohiei, prin

anacronismul mesajului evanghelic în descifrarea sa, având ca rezultat înstrăinarea față de
Dumnezeu şi deformarea spirituală a omului, în urma nedreptății și a păcatului (1 In 2, 15-16).
Întrebarea critică, generată imediat este cum putem ,,repovesti” Sf. Scriptură, în aşa fel încât
mesajul ei să fie actual sau mai bine zis, dacă Împărăţia lui Dumnezeu are vreun cuvânt de spus
asupra umanităţii de mâine, ca taină şi semn al iubirii. Alternativa ecleziologică în societatea
postmodernă nu înseamnă, prin urmare, doar o opoziție la provocările zilelor noastre, ci mai ales
susținerea unui anumit tip de dezbatere, care să promoveze un conținut calitativ diferit. Dacă
privim din acest unghi, lumea actuală secularizată aşa cum ni se înfăţişează ea, poate constitui
112
Emmanuel CLAPSIS, The Orthodox Churches in a Pluralistic World, WCC Publications, Geneva, 2004, p. 51.
113
Philip JENKINS, The Next Cristendom: The Coming of Global Christianity, Oxford University Press, 2011, p. 25.

46
factor de creştere a vieţii spirituale şi reîmprospătare, însă mulţi dintre credincioşi nu sunt
pregătiţi, prin atitudine şi viaţă religioasă să aprofundeze această dilemă. Putem vorbi despre o
anumită dezordine spirituală în viața lor, ce poate influenţa întreaga comunitate mărturisitoare.
Îndemnul Evanghelistului: ,,Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Pentru că tot ce este în
lume pofta trupului şi pofta ochiului şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl” (1 In 2, 15-16), încearcă
să răzbată în cotidianul zilnic ce încearcă înstrăinarea de Dumnezeu.

Modelul desăvârşit Îl constituie oricând Hristos-Dumnezeu, Care nu a trimis mesajul Său din
ceruri, ci S-a făcut prezent între oameni, ca om, nu ca idee, continuând această prezență în lumea
noastră prin lucruri concrete (Sf. Împărtășanie, apa de la Sf. Botez, Uleiul de la Sf. Maslu),
zugrăvind prin aceasta un semn, un proiect a ceea ce va însemna împărăția veșnică. În mod
special, Întruparea demonstrează intenția Sa de a se face cunoscut în toate situațiile umane, de a
deveni înțeles și inteligibil, de a influența viața fizică cu tot ceea ce cuprinde ea. 114 Ceea ce pe
Golgota părea să fie un final de drum, marca de fapt un alt început, al acestei realităţi
eshatologice şi, nu în primul rând, istorice, Biserica. Vederea semnelor timpului sau viziunea
asupra cum ar trebui să arate lumea, descrise de Însuşi Hristos ca adevărate harisme (Ga 5, 22)
permanentizează rolul Bisericii şi al Evangheliei în lume, puterea dragostei vestită ,,celor săraci,
celor zdrobiţi cu inima, orbilor sau celor apăsaţi sub robie.” (Lc 4, 18) Să ne trăim viaţa ca şi
creştini autentici devine singurul mijloc prin care suntem aduşi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fiecare credincios în parte își legitimează filiația divină, prin Botez și apartenență la Biserică,
deci nu se poate manifesta în afara structurii ecleziologice şi a învăţăturii sale.115

b. Confuzia ecleziologică regretabilă, ce asimilează de multe ori Biserica din parohie unui
sistem filozofic, sau în cel mai fericit caz, unei organizații folositoare societății, dar străină de
sfințirea omului și a întregului univers, aceasta cu trimitere directă la negarea cultului, de fapt o
diluare accentuată a credinței multor creștini, care consideră că este de ajuns doar urmarea

114
Yves CONGAR, Sacerdoce et Laicat, Les editions du cerf, Paris, 1962, p. 379.
115
Pr. Alexander SCHMEMANN, Biserică, Lume, Misiune, traducere de Maria Vințeler, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,
2006, p. 303.

47
învățăturilor Mântuitorului Hristos, cel mai bun om care a existat vreodată. Astfel, una din
întrebările fundamentale ale zilelor noastre, care ar putea răspunde frământărilor legate de
această provocare postmodernă nu este cea privitoare la statutul de membru al Bisericii, ci la
poziția ta de creștin în relația cu lumea înconjurătoare.116 Astfel, slujirea creştină, nu poate deveni
,,privatizarea religiosului,”117 prin anularea specificului comunitar al cultului divin, reprezentat la
nivel parohial, mai ales de Sf. Liturghie, Botez și Sf. Taină a Cununiei. Se fac încercări de
ameliorare a acestei deficienţe pastorale, privită ca o criză profundă în înţelegerea aspectului
cultic, prin iniţierea, în lumea occidentală a aşa-numitelor ,,mişcări liturgice,”118 având ca
principală responsabilitate conștientizarea importanței participării comune, ca într-un singur trup,
la viaţa sacramentală, privită ca realitate a prezenței lui Hristos.

c. O formă de pseudo-misionarism parohial, materializat ca slujire pastorală

,,înnoitoare”, ce ignoră istoria vie a Bisericii, cristalizată în experienţa Sf. Părinţi, adevărate
modele de măiestie duhovniceasă. Pericolul ce se instalează în imediata vecinătate a preotul-
paroh este cel al metamorfozării, fie în ,,lucrător social,” fie în ,,profesionist al ritualului
bisericesc” plin de un fals misticism, ,,prestator de servicii” având întotdeauna nu o funcţie de
slujire, ci una servilă.119 Se impune aici o distincţie specială referitoare la spaţiul balcanic, ce a
cunoscut în trecutul său recent totalitarismul, cu toate urmările sale. Parohia a reprezentat din
acest punct de vedere punct de rezistență spirituală în relația cu puterea politică atee, în situația
în care Biserica nu s-a opus în mod vădit încercărilor de separare a acesteia de popor. De pe
urma acestei viziuni a avut de suferit în primul rând latura misionară a Bisericii, ,,sacrificată”,
am putea afirma, în favoarea aspectului instituțional, a statutului juridic și celui canonic. 120

116
CONGAR, Yves, At the Heart af the Christian, Liturgical Press, Saint John’ s Abbey, Minnesota, 2010, p. 110.
117
Alfred SHANDS, The Liturgical Movement and the Local Church, SCM Press LTD, London, 1959, p. 27.
118
IBIDEM, p. 32.
119
André CHEVALIER, La paroisse …, p. 9.
120
În sens canonico-juridic, termenul parohie reprezintă ,,comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni,
situată pe un anumit teritoriu și subordonată centrului eparhial, din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și
patrimonial, condusă de un preot paroh, numit de chiriarhul eparhiei respective.” (Statutul pentru organizarea și

48
Rememorând faptele, analiștii fenomenului religios din această arie, identifică printre alte cauze
ale apariției secularizării și răspândirii ei şi așa numita ,,simfonie națională,” 121 acea încercare de
coabitare a Bisericii cu puterea seculară, studiind criteriile după care a funcționat, dacă a fost sau
nu o decizie în favoarea Bisericiii și dacă în urma ei, viața internă nu a avut de suferit. Drept
urmare, evenimentele din anilor ‘90, au adus Bisericii la fel ca un alt ,,Edictum Mediolanum,”
libertatea mult dorită, plină însă de o mare responsabilitate în raport cu viața religioasă, neocolită
de provocări de tot felul.

d. Deficienţe în definirea personalităţii preotului, ca varianta umană a modelului hristic, în

centrul fiecărei comunităţi. Din păcate, postmodernitatea cu ultraliberalismul a îmbogăţit
pseudomodelele ei, vedete din domenii anexe vieţii reale, sport, muzică, cinema, care prin
spectacolul bine orchestrat, deviază atenţia de la viaţa familială, comunitară, culturală, chiar
economică. Rezultă de aici marea responsabilitate a păstorului de suflete, ca punct vizibil de
convergență a credincioșilor, şi creator al acelei atitudini liturgice și comunitară în parohia sa,
fundamentată hristologic, prin cuvintele Mântuitorului: ,,unde sunt doi sau trei, adunați în
numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt 18, 20). Prin invocarea Sf. Duh în cuprinsul
Sf. Taine, se revarsă ca dar în Biserică unitatea credinței, care nu anulează diversitatea, ci
cheamă toate mădularele Trupului tainic, la slujirea lui Dumnezeu și a semenilor. Astfel fiecare
din cei prezenți la slujbă în Biserică își cunoaște rolul său în cadrul acesteia, precum și locul și
misiunea în realizarea unității vizibile locale (In 14, 26). Teologhisirea preotului trebuie să fie
făcută în maniera Apostolilor și Sf. Părinți și nu în cea aristotelică, în care cuvintele sunt pur și
simplu doar niște etichete, prin care definim realitatea. Cuvântul devine astfel principalul
instrument aflat la dispoziția slujitorilor Bisericii pentru restaurarea omului în orizontul
Împărăției lui Dumnezeu.122

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 45. )

121
Ion BRIA, Spiritualitate pentru timpul nostru, Geneva, 1990, p. 35.
122
Pr. Ioan BIZĂU, Liturghie și teologie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 236.

49
 Recapitulând, putem afirma că nimeni nu poate nega rolul iluminismului şi
postmodernismului, de promotoare ale secularizării, dar și elementele pozitive, în special
naşterea unor idei înnoitoare, de o valoare deosebită pentru civilizaţia şi cultura europeană, ca
acelea de naţiune, drepturi ale omului, progres tehnologic. Ele se definesc ca acele perioade din
existenţa umană, ce au decurs mai degrabă ,,după voia timpului”, ignorând adevărul despre
Dumnezeu şi experimentând doar ceea ce se acumulează aici şi acum, fără a se înălţa spre
veşnicia divină.123 De asemenea, ar fi greşit să condamnăm universalitatea şi ireversibilitatea
globalizării, a secularizării şi indiferentismului religios, văzându-le îndepărtate într-un viitor cât
mai apropiat, dar şi să le idolatrizăm, eliminând practica misionară și pastorală a preotului,
pentru ca Biserica să devină o prezenţă vie în parohia sa și în general în viața comunității. Cu
toată această destructurare, Biserica lucrează întotdeauna, dincolo de ceea ce uneori oamenii
gândesc şi aplică social şi politic, ceea ce capul ei, Hristos lucrează în Duhul Sfânt, prin ierahia
sacramentală şi canonică, împreună cu poporul, pelerini spre Împărăţia cerurilor. Privită astfel,
parohia ortodoxă este comunitatea de credință ce experimentează permanent misterul
comuniunii. Întreaga viaţă a oamenilor nu este decât o mărturie a unora pentru alţii, ce are temei
în comuniunea trinitară şi constituie reala dimensiune sacramentală a vieţii, insuficient reflectată
dar abundent experiată. Biserica locală lucrează ceea ce a învăţat-o Domnul folosind rugăciunea
permanent ca “armă spirituală” şi misionară, înrădăcinată în taina Treimii contemplate, adorate
şi invocate, atât în lucrarea ascetică purificatoare cât şi în viața sacramental. Dealtfel, în însăşi
noţiunea unei spiritualităţi pe verticală este înglobată şi preocuparea faţă de cel de lângă tine,
poziţie consecventă tezaurului apostolic şi Bisericii din toate timpurile.

II.2. Structura parohiei

II.2.1. Preoția lui Hristos- fundament al Preoției sacramentale
Activitatea misionară la nivel parohial este strâns legată de cea a preotului, chiar dacă
mântuirea credincioşilor nu se datorează oamenilor, ci este oferită de Hristos acestora. Pastoraţia
123
Pr. Prof. Dr. Nicolae ACHIMESCU, Religie, Modernitate şi Postmodernitate, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2013, p. 200.

50
are sensul de călăuzire duhovnicească a fiilor săi în procesul mântuirii: curăţirea de patimi,
luminarea de harul sfinţitor şi mântuitor al Duhului Sfânt şi unirea cu Dumnezeu în Lumina
necreată a Împărăţiei Sale cereşti.124 Din cuprinsul Sf. Scripturi desprindem responsabilitatea
uriaşă a păstorului de suflete, care însă uneori, prin indiferenţa arătată faţă de misiune poate
împiedica intrarea păstoriţilor în Împărăţia lui Dumnezeu: ,,Vai vouă cărturarilor şi fariseilor
făţarnici, că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor, că voi nu intraţi, nici pe cei ce vor
să intre nu-i lăsaţi.” (Mt 23, 14). Alegerea păstorului este confirmată în comunitate de către
episcop, păstrător fidel al succesiunii apostolice: ,,După cum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă
trimit pe voi.” (In 20, 21; 17,18), acea continuare a misiunii cu legitimitatea și puterea necesare
îndeplinirii ei, mai ales prin transmisibilitatea hirotoniei, călăuzitoare către adevăr. Aleşi dintr-o
stare neînsemnată (Mt 4, 18-21), însă ,,uimiţi de Cel ce învăţa, ca Unul Care are putere” (Mc 1,
22) şi primind mai apoi darul Duhului Sfânt (FA 1, 8), apostolii au fost împuterniciţi să vestească
către toate neamurile, harul şi iertarea păcatelor. Martori ai faptelor minunate săvârşite de Iisus,
i-au ascultat pe oameni, încercând în acelaşi timp să trăiască Evanghelia, dar mai presus de orice,
au urmat curajului şi răbdării Mântuitorului (2 Co 4, 1). Învățătura patristică leagă permanent
succesiunea apostolică de unitatea lăuntrică a Bisericii, manifestată prin aceeași cugetare și
învățătură, ,,primind, cunoscând și cinstind toate cele predate nouă prin Lege, prin prooroci, prin
apostoli și prin evangheliști, fără a cerceta nimic mai mult decât acestea,” 125după cum precizează
în Dogmatica sa Sf. Ioan Damaschin. Ideea a fost prezentă în conștiința Bisericii Universale
chiar înainte de formarea canonului scripturistic. Iată ce scrie în acest sens corintenilor, Sf.
Clement Romanul: ,,Apostolii au fost trimiși ca mesageri ai veștii celei bune, de către Iisus
Hristos. Mântuitorul a fost trimis de Dumnezeu. Hristos vine așadar de la Dumnezeu, iar
Apostolii vin de la Hristos: cele două lucruri provin din voință dumnezeiască. Voia Tatălui este
pe deplin satisfăcută prin Înviere, iar Apostolii își realizează misiunea cu ajutorul cuvântului lui

124
Gheorghios D. METALLINOS, Parohia- Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis,
Sibiu, 2004, p. 65.
125
SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, 1, 1, traducere de Pr. Dumitru Fecioru și Pr. Dr. Ol. Căciulă, Ed.
Librăriei Teologice, București, 1938, p. 4.

51
Dumnezeu și prin inspirația Duhului Sfânt, anunțând vestea cea bună, apropierea împărăției lui
Dumnezeu.”126

Astfel, întreaga construcție dogmatică și practică a mântuirii noastre are ca fundament

credința în Sfânta Treime, din sânul Căreia Logosul S-a întrupat fără a o părăsi, rămânând
Dumnezeu adevărat, asumându-și în Persoana Sa dumnezeiască natura omenească. Prin urmare,
credința privind Treimea nu poate fi delimitată de cea în Iisus Hristos, fiindcă, doar prin El
putem fi ancorați în viața Sf. Treimi. 127 În Hristos divinul și umanul sunt unite în mod ipostatic,
făcând astfel posibilă restaurarea omului sau mântuirea omului. Calitatea de Mântuitor și implicit
aceea de unic Preot a lui Hristos sunt clădite în principal, pe faptul că El S-a arătat în trup și cu
acesta a călcat moartea în picioare, golind-o de putere și biruind-o: ,,Cuvântul, deoarece nu era
cu putință ca el să moară, căci era nemuritor, Și-a luat un trup ce putea muri ca să-L aducă jertfă
în locul tuturor și ca pătimind pentru toți, datorită sălășluirii Lui în el, să surpe pe cel ce are
stăpânirea morții, adică pe diavolul.”128 Legătura dintre realitatea întrupării și Preoția Celui Care
S-a făcut om, este subliniată și de viața Sa în acest trup, deoarece s-a folosit de el, pentru a-l face
factor al puterii și dragostei Sale față de întreaga făptură. Distingem aici unul din înțelesurile de
bază a minunilor, săvârșite de Hristos, acela că ele arată puterea care sălășluia în organele
trupești ale Celui Care se va răstigni și apoi va învia, continuând să rămână o prezență reală în
mijlocul oamenilor. După simbolul preoţiei lui Melchisedec, ce o depăşeşte calitativ pe cea
levitică (Evrei 7, 27) slujirea lui Hristos îmbracă două aspecte fundamentale:

126
SFÂNTUL CLEMENT ROMANUL, Epistola către Corinteni, XLII, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere, note
și indici de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p.68.
127
Pr. Prof. Vasile CITIRIGĂ, Premise ale concepțiilor despre Ministerium și Sacerdotium exprimate în BEM și în
răspunsurile Bisericilor la acest document ecumenic, din perspectivă ortodoxă, în: Ortodoxia, Seria II, VI (2014),
nr. 1, p. 28.
128
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Tratat despre Întruparea Cuvântului 4, 20, în: Scrieri-Partea I, traducere și note
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, IV, 20, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 15, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p.116.

52
 a. cel sacrificial, ca dăruire de sine, ce depășește nivelul cuvintelor și al învățăturilor (In
3, 16)
b. cel comunitar, întrucât bunăvoința Tatălui face prezentă persoana Mielului, care ,,Își
pune sufletul pentru oile Sale” (In 10, 11). Cuvintele Evangheliei ,,Nu te teme turmă mică,
pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția cerurilor” (Lc 12, 32) asociază pe
Hristos cu Biserica, inaugurată prin jertfa preoției Sale şi care restabilește comuniunea dintre
oameni, Adam cel Nou (1 Co 15, 45) instaurând ascultarea, în locul dominației, relațiile frățești
dintre semeni, în locul uitării acestora, într-o simfonie spirituală a întregii Creații.129
În aprecierile Sale, cu privire la pastorație Hristos pune bazele principiilor pimenicii, prin
cuvinte ce depășesc deseori metafora: ,,Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor…Eu sunt
Păstorul cel Bun și cunosc pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc pe mine…și va fi o turmă și un
păstor.”( In 10, 7-16) Pentru a pătrunde mai bine taina preoției lui Hristos, ne vom referi la două
pericope evanghelice, redate de Sf. Marcu și Luca. În prima dintre ele, slujirea lui Hristos este
anunțată chiar la începutul activității sale publice: “Și a zis Iisus: s-a împlinit vremea și s-a
apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.”(Mc 1,15) La aceste
cuvinte de chemare la căință și credință, cel de-al doilea fragment biblic, ca o completare
firească, în care se vorbește în mod direct despre relația Păstor-turmă: “Nu te teme turmă mică,
pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția.” (Lc 12,32) Voința care adună
împreună cele două aspecte, învățătura și dăruirea de sine, este cea a Tatălui din ceruri, Care-L
oferă lumii pe Fiul său ca jertfă. (In 3,16) este necesar să vorbim și despre sursa semantică a
termenului de păstor, redată în Vechiul Testament, mai precis în cartea Facerea: ,,Păstorii sunt
acei oa.meni, care au cu ei turme și cirezi de vite și trăiesc din creșterea lor. (Fac 46, 32) Prin
analogia de inspirație divină, autorii veterotestamentari vorbesc mai târziu despre Domnul
Dumnezeu, Ce va veni cu putere: ,,și va paște turma Sa ca un păstor și cu brațul Său o va aduna.”
(Is 40, 11) Proorocul Iezechiel adaugă la acestea: ,,Cum cercetează păstorul turma sa în ziua în
care se află în mijlocul turmei sale risipite, așa voi cerceta și Eu oile Mele și le voi aduna din

129
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Chipul preotului după Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi, în: Studii Teologice, VIII (1956), nr.
3-4, p. 159.

53
toate locurile, unde au fost risipite în ziua cea cețoasă și întunecată.” (Iz 34, 23) Părinţii Bisericii
au subliniat dintotdeauna pedagogia divină, ca manifestare a lucrării Duhului Sfânt, în trecerea
de la preoţia vechitestamentară, la cea a Noului Legământ: ,,două schimbări vădite s-au făcut în
cursul veacului, care s-au arătat ca două Testamente și cutremure ale pământului: […] una a fost
mutarea de la idoli la Lege, iar alta, de la Lege la Evanghelie. [… ] Ca un medic, în chip
pedagogic, Hristos desființează unele obișnuințe, pe altele le îngăduie, făcând unele concesii
celor plăcuți, ca doftorii celor bolnavi, ca să se primească leacul, prin amestecarea lui cu unele
sucuri mai plăcute. […] Astfel oamenii au devenit din păgâni, iudei și aceștia creștini, prin
mutări treptate spre Evanghelie.”130
În calitatea Sa, de Mare Preot, Hristos se oferă astfel, nu doar prin cuvinte și învățături
sau prin jertfe sângeroase, ca în perioada vechitestamentară (Evr 10,10), ci mai ales prin dăruirea
Sa plină de iubire. Definită în raport cu jertfa pe care o aduce (Evr 8, 3) preoția lui Hristos devine
unică, slujire în care persoana și lucrarea se identifică, ,,ceea ce este Hristos” fiind echivalent
cu ,,ceea ce a făcut El”131. Într-adevăr, punctul de pornire al activității Sale publice îl va constitui
chemarea primilor ucenici la slujirea preoțească, iar punctul terminus, jertfa de pe Golgota. De
aceea, trebuie să înțelegem că Hristos este Păstorul cel adevărat, iar apoi să vedem ce înseamnă
misiunea de păstor în slujirea preoțească a zilelor noastre, responsabilitatea covârşitoare a
acesteia derivând din imaginea arhieriei veşnice a Mântuitorului (Evrei 5, 10), întruchipată în
chip iconic în comunitatea păstorită.
Ca Arhiereu veșnic (Evr 5, 6), Hristos le transmite episcopilor, preoților și diaconilor din
toate timpurile și locurile, harul Duhului Sfânt, întrucât se folosește de organe văzute ale Sale, ce
împlinesc anumite acte în scopul transmiterii energiei dumnezeiești nevăzute. (1 Co 04, 1) Dacă
profetul, așa cum transpare din textele biblice, este persoana ce stă înaintea oamenilor, în numele
lui Dumnezeu, atunci preotul poate fi definit ca persoana ce-L reprezintă pe Hristos, în urma

130
SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANS, Cele 5 Cuvântări teologice ale Celui între Sfinți Părintelui nostru Grigorie de
Nazians, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 111.
131
Pr. Dr. JOSEPH J. Allen, Slujirea Bisericii, chip al grijii pastorale, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 25.

54
consacrării speciale.132 Inseparabilă de reprezentare este și iconomia harului, pentru că Biserica
nu poate să facă prezent pe Hristos decât prin invocarea Sf. Duh. Cele două condiții
fundamentale ale dobândirii autorității preoției lui Hristos, de către viitorul păstor al parohiei
sunt însă păstrarea succesiunii apostolice și fidelitatea față de tradiție. Preoția dă din ceea ce
primește și de aceea ea este păstrătoarea plenitudinii harului, prezentă în Sf. Tradiție. Tot ceea ce
preotul primește în hirotonie, primește în relația sa cu poporul lui Dumnezeu dintr-un anumit loc,
cu Biserica, nu pentru sine însuși, căci însărcinarea cu slujirea bisericească, devine mai degrabă
nefavorabilă propriei mântuiri, prin responsabilitatea preoției. De aici se explică și fuga unor
Părinți ai Bisericii din fața hirotoniei, 133 la care se așteptau și de care se temeau. ,,Mai socotești,
întreabă Sf. Ioan Gură de Aur, că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că
Domnul stă jertfă pe Sf. Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toți se
înroșesc cu împărtășirea cu cinstitul Sânge al lui Hristos? Mai socotești, oare, că mai ești printre
oameni și că stai pe pământ? Nu socotești, oare, că te-ai mutat dintr-odată în cer, că ai scos din
suflet orice gând trupesc și că privești numai cu sufletul gol și cu mintea curată cele din ceruri?
O, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ținut în clipa
aceea în mâini de toți și se dă pe Sineși tuturor celor ce voiesc să-L sărute și să-L primească. Toți
fac aceasta cu ochii credinței. Și se par, oare, vrednice de dispreț toate acestea sau sunt ele așa, că
poți să o faci pe mândrul față de ele?”134
Parohul devine astfel ,,trimisul lui Dumnezeu” prin excelență, ce-și manifestă lucrarea
prin ascultare și fidelitate față de învățătura lăsată de Dumnezeu și păstrată de Ucenicii Săi. Ca
un adevărat ,,ostaș al lui Hristos” (2 Tim 2, 3), el este acela care luptă pentru Biserică și
pentru ,,Cel Care l-a adus în oaste” (2 Tim 2, 4), parohia constituindu-se în timp ca a doua
familie a sa. Apostolatul constă în a iubi lumea precum și Dumnezeu Tatăl a iubit-o și l-a dăruit
pe Unicul Său Fiu. (In 3, 16) De aceea părintele este bun, această bunătate fiind starea sa naturală

132
Wilhelm STOCKHUMS, The Priesthood, Tan Publishers Inc., Illinois, 1974, p. 6.
133
Pr. Prof. Dr. Ioan TEȘU, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p.36.
134
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS ȘI SFÂNTUL EFREM SIRUL, Despre Preoție,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 58.

55
şi semn al dragostei lui Hristos, idee subliniată inspirat de Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Hristos nu
întreabă <<Petre, Mă iubeşti?>> ca să afle dacă este iubit de Petru, ci ca să ne arate cât de mult îi
este la inimă purtarea de grijă faţă de oile Sale cuvântătoare.”135 Această schimbare de viziune
sugerează bineînţeles şi răsplata pe care ce-i care-şi cunosc şi iubesc comunitatea încredinţată
spre păstorire o vor lua, ca următori ai Mântuitorului. Prin urmare, nu poate exista o menire mai
înaltă pentru un om de pe pământ, decât aceea de a călăuzi spiritual un alt om, în baza unui
mandat special: ,,Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al
patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere; păstoriţi turma lui Dumnezeu
dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după, Dumnezeu, nu pentru
câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.
Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.” (1 Ptr 5, 1-
4)

Preoţii, convertesc astfel, lumea, prin Duhul Sfânt, prezent în Biserică, transformând
spaţiul de vieţuire al păstoriţilor lor într-unul liturgic, sfinţitor, biserica-lăcaş de cult, în care
comunitatea credincioşilor se roagă, împreună cu clerul, devenind centrul ontologic al parohiei,
fereastră către cer, obârşia relaţiei mântuitoare cu Dumnezeu, în care, în mod paradoxal, aflăm
sensul existenţei noastră umane. Mărturie vie a prezenţei lui Dumnezeu în lume şi icoană a lui
Hristos în parohie,136 preotul continuă opera Aceluia, Care nu încetează să lucreze în lume,
,,rămânând întru cei ai Lui.” (Ioan 15, 4) scopul Întrupării, ca asumare a naturii umane, fiind în
primul rând unul taumaturgic, iar Sf. Liturghie numindu-L în acest sens pe Hristos ,,Doctorul
sufletelor şi al trupurilor.” Slăbirea vieţii creştine şi decadenţa spirituală a vremurilor noastre
sunt strâns legate tocmai de necunoaşterea necesităţii vindecării, înfăptuită îndeosebi în Taina
Spovedaniei. Sf. Grigorie Teologul, care a fost hirotonit împotriva voinței sale este copleșit de
răspunderea imensă ce apasă pe umerii preotului în mijlocul turmei sale, privit în primul rând ca
persoana ce are puterea de a vindeca sufletul: ,,Lucru mare este să ne vindecăm propriile noastre
patimi și păcate, dar cu mult mai mare lucru este să putem vindeca și curăți cu pricepere patimile
135
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Tratat de preoţie, p. 51, pdf. În Laptop
136
+ Arhiepiscop ANASTASIE, Misiune pe urmele lui Hristos..., p. 62.

56
și păcatele credincioșilor, ca să ne folosim și unii și alții, și cei care au trebuință de vindecare și
noi, cărora ni s-a încredințat grija de a-i vindeca.” 137 Nu este uşor să străbaţi în parohie, calea
deschisă de Sf. Apostol Pavel, cel care-i trimite ucenicului său, Timotei îndemnul de ,,a
propovădui cuvântul, a stărui cu timp şi fără timp, a mustra, a certa şi a îndemna cu toată tăria.”

II.2.2. Preotul ca păstor duhovnicesc

Misiunea sacerdotală a preotului în parohie îi imprimă acestuia o anumită conduită

specifică, legată în primul rând de configuraţia sufletească aparte a acestuia: ,,Aşa să ne
socotească pe noi fiecare om, ca pe nişte slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu, iar ceea ce se caută mai mult la iconomi este ca fiecare să fie găsit credincios.” (1 Co
4, 1-2) Cel care se ocupă permanent cu cele sfinte suferă o prefacere interioară, nu numai prin
contactul direct cu energiile divine, dar şi prin transformarea calitativă a personalităţii morale, a
cărei durată şi intensitate depind de valorile sufleteşti proprii. Gândind și acționând în perimetrul
misiunii sale, având în inimă şi în faţa ochilor puterea şi clarviziunea lui Hristos, preotul va fi
primul exemplu în comunitatea păstorită, ,,îmbrăcat în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit
întru dreptate și în sfințenia adevărului.” (Ef 4, 24) Dealtfel, în lumea contemporană, secularizată
şi înstrăinată de Hristos, imperativul misionar fundamental pentru preot în parohia sa, se
dovedeşte a fi construirea unui model personal, ,,cu cuvântul, cu purtarea cu dragostea, cu duhul,
cu credinţa și curăţia.” (1 Tim 4, 12) Dintr-o persoană oarecare, aparţinând parohiei, preotul
trebuie să devină personalitate, un ,,Altcineva” decât ceilalți creștini, capabil prin structura
informală și formală, prin cuvînt, dar mai ales prin participarea la sfințenia lui Dumnezeu, să
schimbe anumite modele umane, clișee formate în comunitatea păstorită. Nicicând ,,părintele” nu
poate fi asimilat unui funcționar, cu un anumit program de lucru, ce-și îndeplinește atribuțiile cu
sârguință, ocupându-se apoi de un alt domeniu al existenței sale. Chemarea preoţească este
indisolubil legată de acea dispoziţie şi bucurie sufletească, ce înlătură orice constrângeri sau
consideraţii carieriste de suprafaţă sau de moment. 138 Ca personalitate distinctă adună în ea foarte

137
Sf. Grigorie de Nazians, Tratat Despre Preoție, Editura Sofia, București, 2004, p. 94.
138
Pr. Prof. Petru REZUŞ, ,,Psihologia preotului”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIV (1958), 7-8, p. 594.

57
multe ,,neliniști”, legate de ceea ce se întâmplă în parohie- izbucnește un scandal, un copil este
abandonat de familie, un divorț destramă un cămin – toate acestea afectându-l, deoarece este
sensibil la ele. În scopul păstrării acestei abilități de ,,a fi surprins” de evenimentele din jurul său,
preotul misionar va fi însoțit permanent în activitatea sa pastorală de întrebarea ,,Oare nu este și
vina mea?”

Apostolatul exemplului, ca latură fundamentală a evanghelizării, este mult mai extins

decât catehizarea sau predica păstorului, implicând manifestările sau atitudinile avute în diferite
împrejurări sau locuri, viața sa întreagă constituindu-se ca mesaj viu pentru cei din jur. Orice fel
de deficiență, apărută în reputația preotului din parohie, amenință întreaga comunitate locală,
îmbrăcând un caracter colectiv, iar repercursiunile pot fi grave și asupra Bisericii întregi ca
instituție divino-umană. Iată ce ne spune una din cele mai importante surse patristice, referitoare
la acest subiect foarte delicat, al modelului de viețuire a preotul în parohia sa: ,,Viața preotului să
fie în așa fel încât să poată uda din belșug inimile cele mai împietrite ale semenilor săi, cu
căldura învățăturii sale. […] Cum să ceară iertare lui Dumnezeu pentru alții, când el însuși nu e
împăcat cu Dumnezeu, prin săvârșirea virtuții?” 139 Doar astfel cuvântul preotului capătă astfel
“putere multă” (Marcu 13, 26), fundamentat pe o anumită experiență personală, ca aprofundare a
credinței la nivel practic, completată de o educație temeinică care să acopere și domenii, ce țin de
nevoile dimensiunii spirituale a omului (sociologie, psihologie, sau istorie). Formularea Sf.
Apostol Pavel în legătură cu însușirile de bază ale păstorului de suflete, aflat în fruntea
comunității mărturisitoare, redă o viziune combatantă, în interiorul căreia apostolatul este foarte
asemănător unei lupte permanente. Iată cum îl povățuiește pe Timotei, ucenicul său: ,,Suferă
împreună cu mine, ca un bun ostaș al lui Hristos Iisus. Nici un ostaș nu se încurcă cu treburile
vieții, ca să fie pe plac celui care strânge oastea.” (2 Tim 2, 3-4), iar ,, armele principale, folosite
trebuie să fie ,,coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Ef 6, 13) A
lupta înseamnă a învăța, a predica mai întâi Evanghelia, însă nu ca pe un sistem filozofic
oarecare ci pornind de la exemplul personal, realizat prin faptele izvorâte din predică: ,,Așa să
139
SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE, Cartea Regulei pastorale, trad. de Pr. Prof. Al. Moisiu, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 44.

58
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să
mărească pe Tatăl vostru, Carele este în ceruri.” (Mt 5, 6) În edificarea celor spuse prin viu grai,
Hristos folosea permanent așa numita metodă intuitivă, 140 fără de care mesajul teoretic rămîne de
o fecunditate îndoielnică și redus în ceea ce privește aplicația practică: ,,Cel ce va face și va
învăța, acesta mare se va numi întru împărăția cerurilor.” (Mt 5, 19) Potrivit cuvintelor
Mântuitorului conform cărora ,,nu poate cetatea să se ascundă când stă deasupra muntelui.” (Mt
5, 14) ochii tuturor membrilor parohiei sunt întorși spre persoana preotului, de aceea este necesar
ca el ,,să fie făptură cerească, propovăduind Evanghelia, și cu vorba, dar mai ales cu pilda lui cea
bună.”141 Proclamarea Cuvântului în parohie reprezintă o funcție a sfințeniei ,,poporul lui
Dumnezeu fiind dispus în chip natural, a privi, cu luare aminte, la conduita căpeteniei sale, ca la
un model, după care caută să se formeze.”142

Slujitorul Bisericii este Apostolul comunităţii, cel care mai întâi a experiat convertirea, ca
întoarcere a inimii către Dumnezeu, fără viclenie şi cu nemărginită încredere (Mt 18, 3- 4), daruri
obţinute în primul rând prin rugăciune stăruitoare, ca relaţie permanentă cu Sf. Treime. De aceea,
chiar dacă rolul conducător al preotului în parohie impune anumite responsabilităţi, la fel ca
orice îndeletnicire omenească, există nota specifică ce ţine de consacrarea sa, semn al unicităţi
pastoraţiei pe pe care o desfășoară, anume călăuzirea spirituală. Duhovnicul nu este altceva decât
,,cel care ţine locul Mântuitorului şi mijloceşte între om şi Dumnezeu, oferind mântuirea
Acestuia, celor ce i s-au încredinţat lui” 143 persoana investită de către comunitate cu numele
de ,,părinte duhovnicesc- πνευματικος”.144 Duhovnicul parohiei este omul duhului, ce nu mai
140
Pr. Prof. Univ. Dr. Petre VINTILESCU, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 2007, p. 104.
141
SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS, Cuvânt de apărare.., p. 51.
142
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS ȘI SFÂNTUL EFREM SIRUL, Despre Preoție., p.
56.
143
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Constituţiile Constituțiile ascetice, XXI, 2, în: Asceticele, trad. și note de Prof. Iorgu
D. Ivan, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 18, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1989, p. 514.
144
+ Arhiepiscopul ANDREI , Spovedanie şi comuniune, Ed. Episcopiei Alba Iuliei, 1998, p. 123.

59
viețuiește după trup, iar paternitatea sa spiritual are două sensuri principale: acela de ,,părinte” și
de ,,bătrân- avvă”,145ce poate să aibă nenumărați ucenici. Angajată total în mărturisirea Întrupării
şi dumnezeirii lui Hristos, contra secularismului şi individualismului actual, pastoraţia misionară
înfăptuită de el va ţine cont de nevoile prezente şi viitoare ale parohiei. Putem vorbi atunci, de un
anumit tip de autoritate în relaţia duhovnicească, răspunzând nevoii umane de îndrumare,
dragoste şi vindecare, din acest punct de vedere, credincioşii din parohie îndreptându-şi pașii
către preot, ca părinte al lor. Care sunt aceste aşteptări ale credincioşilor de la duhovnic:

a. Tradiţia Bisericii cere în primul rând o maturitate duhovnicească, care să se instituie ca

model în comunitatea păstorită: ,,cel ce este povăţuitor duhovnicesc ar trebui să strălucească mai
mult decât orice luminător […], încât toţi privindu-l, să-şi facă din viaţa lui o pildă pentru propria
viaţă.”146 Toate predicile despre sfinţenia şi starea îngerească, pe care ar trebui să şi le însuşească
oamenii, despărţite printr-o prăpastie uriaşă de modul de vieţuire a preotului în parohie, duc în
cele din urmă la o slăbănogire duhovnicească a parohiei, ca rezultat al lipsei autenticităţii. În
acelaşi timp trebuie evidenţiată, tensiunea ce ia naştere, între imaginea de sine a preotului şi
imaginea pe care creştinii o au despre el, precum şi presiunea de a trăi după criteriile acesteia din
urmă. În ciuda dobândirii acelei maturităţi spirituale, rămâne dificultatea personală a preotului
duhovnic, de a fi precum cel considerat de fiii săi o autoritate, deoarece nu este uşoară
acceptarea păcătoşeniei păstorului Bisericii. Nu de puţine ori, când ajung să-i cunoască mai bine,
credincioşii sunt dezamăgiţi de clerici, voind ca aceştia să fie altfel, cu toate că trupul lor şi
nevoile sale rămân aceleaşi, ca ale celorlalţi oameni, preotul neavând pretenţia de a fi
suprauman. Întâlnim aici una dintre cele mai dureroase dileme din viaţa de zi cu zi a păstorului,
ce poate fi depăşită doar prin detaşarea omului din afară şi privirea înlăuntrul sufletului său, unde
preotul poate vedea îndoială, diferite motivaţii egoiste, nesiguranţă, nelinişti, plinite însă
întotdeauna de harul lui Dumnezeu, primit în taina hirotoniei, singurul sprijin în lucrarea sa

145
Drd. Stelian GOMBOȘ, ,,Părintele duhovnicesc- inima care duce mădularele trupului Bisericii la cer”, în:
Ortodoxia, Seria a II a, I (2010), nr. 1, p. 125.
146
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei, p. 58.

60
duhovnicească.147 Procedând în acest mod, ce-i poate indica nu ceea ce face, ci mai curând ceea
ce este, preotul ajunge la o identificare cu oricare din păcătoşii parohiei sale, lucru ce-i oferă un
avantaj deosebit în pastoraţie. Îi este mult mai uşor să ţină oglinda pentru ceilalţi, să se vadă pe ei
înşişi, când mai întâi s-a văzut pe sine, credincioşii simţind că părintele lor înţelege şi că pot avea
încredere în el.148

b. Datorită nenumăratelor mutaţii socio-culturale, misiunea acestuia nu este deloc uşoară,

adevărata măiestrie constând în redimensionare întregii dinamici pastorale în funcţie de
exigenţele lumii de astăzi, care nu este mult diferită de cea din trecut, neavând nici un dubiu că
dacă Sf. Ap. Pavel ar fi fost contemporan cu noi, ar fi adresat preoţilor tot aceleaşi cuvinte
memorabile scrise lui Timotei: ,,Fii treaz în toate, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin.”
(2 Tim 4, 5) De aceea, mijloacele şi iniţiativele apostolatului său pot cunoaşte o mare diversitate,
însă nu pot fi nicicând şi suficiente, scopul misiunii fiind zidirea permanentă a Trupului lui
Hristos, Care a promis că va fi cu noi ,,în toate zilele, până la sfârşitul lumii.” (Mt 28, 20)
Îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti a păstoriţilor devine eficientă doar când preotul înaintează în
mod constant pe calea sfinţeniei, deoarece misiunea sa zilnică îl pune în faţa multor ispite,
necazuri şi scăderi omeneşti. Inima preotului devine astfel cutia de rezonanţă a parohiei, în care
se aud şi se simt toate mişcările sufletului omenesc, cu dramele şi reuşitele fiecăruia dintre
păstoriţi,149 în mod deosebit cele de natură spirituală. Dumnezeu binevoieşte să vină aproape de
preot, dar în acelaşi timp şi acesta din urmă, cu cât va simţi mai mult această apropiere, cu atât se
va simţi mai copleşit de ea, realizând deosebirea infinită de putere şi sfinţenie dintre el şi Hristos.

c. În calitate de conducător să călăuzească pe cei păstoriţi către mântuire: ,,Așa sunt

conducătorii ucenici ai lui Hristos. Ei conduc turma cea cuvântătoare la hrana cea înfloritoare și
bine mirositoare a învățăturii celei duhovnicești; iar prin apa cea vie, dăruită cu prisosință de
147
Pr. Drd. Remus ONIŞOR, ,,Preoţia în lumina cuvântării Sf. Ap. Pavel către preoţii din Efes”, în: Studii Teologice,
XLI (1989), nr. 3, p. 21.
148
Filotheus FAROS, Clerul astăzi, o privire din interior- tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, Ed. Egumeniţa, 2013,
Bucureşti, p. 51.
149
Pr. Lect. Dr. Cristian TEŞU, ,,Sufletul curat al preotului”, în: Teologie şi Viaţa, 2000, nr. 1-6, p. 183.

61
Duhul, o adapă și o înviorează, crescând-o spre aducere de roadă; o conduce la odihnă și o pune
la adăpost de cei care-I întind curse.”150 De aceea, preotul este în parohia sa persoana cu o
viziune profetică asupra istoriei, ca mișcare către scopul final, Parusia; cunoaște încotro merge,
dar mai ales încotro merge lumea timpului său. Când se roagă ,,pentru viaţa lumii,” nu
înseamnă ,,pentru o mai bună viaţă a acesteia, ci pentru a îndrepta viaţa, care a luat-o pe căi
greşite.151 Funcția conducătorului nu este una simplă, reducându-se la un lucru sau la altul, ci
implică o multitudine de sarcini: ,,În casa cea mare, Biserica zidită de Hristos există o armonie
dumnezeiască și muzicală. Sunt aici nu numai tot felul de vase, de aur, de argint, de lemn și de
lut, ci și felurite meserii [...]- vânători, călători arhitecți, zidari, plugari, păstori atleți, ostași,”152
cu fiecare dintre aceștia trebuind lucrat în felul său. Caracterul special al acestei autorităţi este
conferit de conţinutul ei, la mijloc fiind vorba mai mult de preluarea unei răspunderi şi mai puţin
a unei autorităţi, ştiind că parohia este loc al coparticipării, conglăsuirii tuturor membrilor ei în
numele lui Hristos. (1 Co 4, 7) Această măiestrie în a îndruma, întâlnită la Sf. Ioan
Evanghelistul, conturează imaginea misionarului model, care vestește lumii ,,Ceea ce era de la
început […] ceea ce a văzut și ceea ce a auzit” (1 In 1, 3), pentru ca toți să aibă părtășie cu el.

Măsura propriei vieți interioare a preotului se probează și în manifestările publice și

particulare, în viața socială și familială. Trăsăturile de bază ale unei autentice imagini sacerdotale
sunt creionate, simplu, dar substanțial de Sf. Ap. Pavel într-una din scrisorile sale, adresate lui
Timotei: ,,Se cade (n.n. clerului) să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la
minte, cuviincios, primitor de străini, îndemânatec să învețe pe alții; nebețiv, nedeprins să bată,
ci blând, neiubitor de argint; bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, întru
desăvârșită bună cuviință.” (2 Tim 3, 2-5). Lăsându-l pe Tit, episcop în Creta, îi expune și
acestuia criteriile de alegere a celor, care urmau să primească hirotonia: ,,(n.n. clerul) să fie ca un
iconom al lui Dumnezeu, nu de capul lui, nu grabnic la mânie, ci […] treaz la minte, drept,
cuvios și înfrânat.” (Tit 1, 5-8) Întrecând în virtute pe toți credincioșii prin ținută, practicarea
150
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii la Psalmi, V, 1, p. 223.
151
Pr. Prof. Alexander SCHMEMANN, Pentru viaţa lumii- Sf. Taine şi Ortodoxia, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012.
152
Ibidem, p. 369.

62
faptelor de laudă și a milosteniei evanghelice, păstorul comunității va ajunge să se situeze ,,mai
presus de mulțime, în ceea ce privește virtutea și apropierea de Dumnezeu, să fie față de cei ai
săi, ceea ce este sufletul față de trup.”153 A răspunde așteptărilor legate de ceea ce reprezintă
pentru credincioși persoana preotului devine de multe ori foarte dificil, datorită tocmai relației
impuse de misiunea sa pastorală ce implică discreția și intimitatea, ce pot fi de multe ori factori
ai căderii. În profeția sa proorocul Zaharia ni-l descrie pe preotul Iosua ,,stând în fața îngerului
Domnului, având însă pe diavol în dreapta sa” (Za 3, 1), tablou ce-l determină pe Sf. Grigore să
comenteze: ,,mie mi se pare lucru nu fără importanță și care trebuie să ne inspire nu puțină teamă
și băgare de seamă.”154 Stăruindu-i permanent în minte rolul de trimis al lui Dumnezeu, pentru
mântuirea sufletelor, preotul va adopta o anumită rezervă sacerdotală, asemănătoare unui spațiu
protector de orice poate fi nociv pentru el. Aceasta se traduce printr-o atitudine constantă și egală
în buna sa comportare, în scopul întăririi reputației și a prestigiului în fața credincioșilor.

Lucrarea de liturghisitor reprezintă însă latura cea mai însemnată a misiunii preotului în
parohie, deoarece devine organul sfințitor pentru viața credincioșilor, reclamând așadar un înalt
grad de curăție. În Sf. Liturghie preotul se află într-o intimitate accentuată cu persoana
Mântuitorului deoarece participă la sacerdoțiul Său, fiind în contact adevărat substanțial și real, 155
tot atât de real ca și acela al Sf. Ioan Evanghelistul, când, în timpul Cinei, s-a rezemat de pieptul
lui Hristos. (Ioan 13, 23) Sf. Ioan Hrisostomul subliniază, mai mult decât oricare alt Părinte al
Bisericii, sublimul acestei demnități excepționale, la care este chemat clerul în pastorația
sa: ,,Când invocă pe Sf. Duh și când săvârșește înfricoșata jertfă, când în mâinile sale ține pe
Stăpânul a toată firea, te întreb: în ce rang îl vom pune pe preot? Ce curate trebuie să-i fie
mâinile, ca instrumente ale unor astfel de mistere; ce curată se cuvine să-i fie limba, însărcinată
să articuleze cuvintele pe care noi le știm! Există un grad de sfințenie, de curăție, la care să nu fie
nevoie a se ridica un suflet, care primește în el pe Duhul lui Dumnezeu?”156 Liturghia este
sfântă, iar cele sfinte sunt atinse doar cu sfințenie. ,,Cine ar îndrăzni chiar să se facă preot, se
153
SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS, Cuvânt de apărare…, p. 65.
154
Ibidem, p. 68.
155
Fr. Eugene BOYLAN, The Priest’ s Way to God, Wipf & Stock Publishers, 2013, p. 14.

63
întreabă la rândul său Sf. Grigore Teologul, mai înainte de a se fi făcut el însuși un templu viu al
Dumnezeului Celui viu și o locuință duhovnicească a lui Hristos?”157 După cum exprimă în
cuvintele sale Sf. Grigore Teologul: ,,nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de sacrificiul
și de Marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el ca vie și sfântă jertfă”, altfel spus, când preotul
indică cu mîinile sale ,,acesta este Trupul Meu,” și ,,acesta este Sângele Meu,” sunt proaduse
până la moarte și cele două componente ale firii sale umane, cu toate facultățile sale, cu toate
puterile și afectele sale. Pentru cel care îndrumă o comunitate parohială sunt așadar, irelevante:
numărul de familii sau al celor care cântă duminică în corul bisericii la Sf. Liturghie, tipurile de
activități filantropice sau de altă natură, consistența spirituală fiind dată de profunzimea
angajamentului. Jertfirea Mielului, ca semn al supremei Sale iubiri, impune și jertfirea ca
lepădarea de sine și asumare a crucii (Mt 16, 24 ), de către preot din acest punct de vedere,
apostolatul său fiind, în mod paradoxal, o luptă, în care învingător este cel care dorește ,,să
piardă,” uitând de el însuși.158 Nevoile spirituale ale credincioşilor din parohie fiind permanente,
ele fac apel mai ales, la slujirea sacerdotală a preotului, necesitând ca el să fie într-o continuă
stare de har, manifestat prin curăție sufletească și trupească, căci: ,,Dumnezeu este foc
mistuitor.” (Evr 12, 29) pentru cei care nu slujesc întru evlavie și frică. Sfințenia celui care ține
în mâinile sale pe Hristos euharistic devine o necesitate, chiar pentru mântuirea sa personală,
înlăturând orice tip de mecanicism și rutină, ce constituie adevărate sacrilegii. Prin urmare,
conștiința sfințeniei slujirii sacramentale a preotului în parohie, face ca formele cultului să capete
viață, fiind o adevărată predică, cu putere transfiguratoare pentru sufletele păstoriților săi.

II.2.3. Mirenii și dimensiunea teologică a misiunii lor în viața parohiei

Într-o analiză pertinentă a apariției și dezvoltării slujirii din perspetivă noutestamentară, J.

Lebreton susține că au existat două momente principale distincte ale acesteia: cel al Alegerii

156
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS ȘI SFÂNTUL EFREM SIRUL, Despre Preoție.., p.
47.
157
SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS, Cuvânt de apărare…, p. 65.
158
Abbe G. MICHONNEAU, The Misionary Spirit in Parish Life..., p. 83.

64
Celor 12 Apostoli, viitori episcope, care au hirotonit preoţi și Alegerea Celor 70 de Ucenici,
dovadă clară a slujirii laicatului, ca preoție generală, primită la Botez şi distinctă de slujirea
clerului.159 După cum precizează textul Sf. Scripturi, și în al doilea caz chemarea este specială:
,,Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței Sale, în fiecare
cetate și loc unde avea să vină. […] Mergeți! Iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul
lupilor.” (Lc 10, 1, 3) Urmărind aceleaşi repere biblice, teologul american Kostenberger observă
că Sfânta Scriptură nu cunoaşte în textul ei termenul de ,,laic”, creştinii toți fiind numiţi
,,credincioşi”, ,,ucenici” sau ,,fraţi” (Ef 6, 21; 3 In 5; F A 11, 26, Mt 18, 35, Rm 16, 23). 160 În
special, Evangheliile sinoptice introduc statutul special de fii ai lui Dumnezeu (Mt 5, 9), acordat
ucenicilor lui Hristos, indiferent de etnie sau rang social, trimiși în scop misionar pentru
propovăduirea Evangheliei, termenul de ,,misiune” devenind prin urmare similar cu cel de
,,ucenicie.” Discursul antropologic al Mântuitorului, expus în Predica de pe Munte și care se
dorește a fi parte componentă a programului misionar formulat de El, scoate în evidență calitățile
necesare unui adevărat apostol în lucrarea sa, credința, smerenia, trăirea spirituală, filantropia
ș.a.., pentru ca în finalul primei Evanghelii să fie trasate jaloanele orientative ale lucrării
misionare în cuprinsul ,,Marii trimiteri” (Mt 28, 19-20), care nu lasă loc nici unei discontinuități
între istoricitatea Fiului lui Dumnezeu și timpul măsurabil al Bisericii.

O altă paradigmă, ce urmărește tipologia misionară a primilor creștini este definită de Sf.
Evanghelist Marcu în termeni hristologici, ca lepădare de sine și asumare a crucii (Mc 8, 34)
măsură a propriei existențe, în care omul își dăruiește viața lui Hristos, Îi calcă pe urme
ascultându-I poruncile, căci de El depinde mântuirea lumii. Aceasta se dobândește în Biserică,
semn văzut al comuniunii, închegată prin lucrarea Duhului Sfânt, ce-și manifestă puterea de
atracție asupra lumii prin viața de sfințenie, însoțită de multe obstacole, în trăirea căreia este
necesar ,,să bem cu adevărat paharul pe care Hristos l-a băut și să primim botezul cu care El s-a
159
Jules LEBRETON, The Church in the New Testament, Colier Books, New York, 1962, p. 127.
160
Andreas KOSTENBERGER, The Missions of Jesus and the Disciples according to the Fourth Gospel; with
implications for the Fourth Gospel’ s purpose and the Mission of the Contemporary Church, B. Eerdmans Co.,
Michigan, 1998, p. 36.

65
botezat.” (Mc 10, 39), căci ,,mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate
neamurile.” (Mc 13, 10 ) Creștinii dobândesc astfel calitatea de martir, asociată cu cea de
,,martor,”(Lc 24, 48), atât Sf. Apostoli cât și credincioșii laici, prin tot ceea ce fac, dând mărturie,
conduși fiind de Duhul Sfânt. Pentru Sf. Ioan, autorul Apocalipsei, martirul-martor al lui Hristos
este creștinul ideal (Ap 11, 3), cel mai indicat partener în dialogul Bisericii cu lumea, ca
dimensiune cosmică a misiunii creștine. Prin urmare, lucrarea apostolică se desăvârșește, în
viziunea ,,Evanghelistului iubirii”, prin ,,atracția” (In 1, 16-17) lui Hristos, ca lucrare a harului,
decât prin ,,chemarea”, întâlnită la sinoptici.

Tematica misionară a Epistolelor pauline leagă apostolatul laicilor de Bisericile locale,

structurate mai apoi în eparhii și parohii, de aceea autorul vorbește despre ,,trimișii Bisericilor”
(2 Co 8, 24), unul dintre ei fiind Epafrodit desemnat pentru Filipi (Flp 2, 25). În cuprinsul acestor
comunități, destinatare ale scrierilor pastorale, nu doar cei hirotoniți împlinesc imperativul
misionar al Bisericii, adevărul Evangheliei fiind mărturisit de către toți membrii acestora, prin
slujire și mod de viață (Tit 2, 11-14). Atât bărbații cât și femeile sunt implicați într-un mod
specific în această lucrare. Bunica și mama lui Timotei l-au pregătit pe acesta din copilărie,
învățându-l Sfintele Scripturi (2 Tim 1, 5; 3, 14-15), iar din textul de la 1 Tim 5, 3-16, aflăm
despre grija deosebită, pe care Biserica o manifestă față de văduve. Prin urmare, epistolele Sf.
Pavel formulează un adevăr ecleziologic fundamental: Biserica trăiește prin misiune și pentru
misiune, asigurând succesiunea învățăturii doctrinei creștine celei adevărate, după cum citim
într-unul din cuprinsul lor: ,,Cele ce ai auzit de la mine, cu mulți martori de față, acestea le
încredințează la oameni credincioși, care vor fi destoinici să învețe și pe alții.” (2 Tim 2, 2)
Scrierile patristice de mai târziu reflectă şi ele delimitarea strictă a rolului şi locului
laicilor în misiunea Bisericii. În Învățătura celor 12 Apostoli alegerea episcopilor şi a diaconilor
de către comunitatea creştină apare ca fiind primul prerogativ atribuit tuturor membrilor acesteia,
sau prima responsabilitate pe care trebuie să şi-o asume, pentru a se bucura de harul divin
mântuitor: ,,Hirotoniți-vă vouă episcopi și diaconi, vrednici de Domnul, […] adevărați și

66
încercați... Nu-i disprețuiți, că ei sunt cinstiți între voi împreună cu profeții și cu dascălii.” 161 Sf.
Clement Romanul folosește pentru prima dată expresia anthropos laikos, într-una din descrierile
sale liturgice: ,,Arhiereului îi sunt date slujiri proprii, preoților li s-a rânduit loc propriu, leviților
le sunt puse diaconii proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici.” 162 Fragmentul
subliniază rolul mirenilor în funcţionarea trupului ecclesial, în structura căruia nu există împărțiri
de funcții și demnități, ci de slujiri. Acestea oglindesc toate acele calități individuale, despre care
vorbește Sfântul Ignatie Teoforul,163 prin care posesorul acestora se desăvîrșește numai prin
ceilalți, iar comunitatea în întregul ei, se zidește dinăuntrul ca icoană a Împărăției lui Dumnezeu.
Aceste delimitări de roluri și responsabilități, arată că instituția laicatului, așa cum o înțelegem
astăzi, poate fi înţeleasă ca similară în importanţă slujirii episcopale prin intermediul căreia
Biserica primește harul lui Hristos.
Cum poate omul contemporan, rupt de originea sa divină, ființă pur biologică, acționând
haotic, dezorientat și fără perspectivă, să preîntâmpine criza de identitate sau cea a societății în
general, care-l împiedică să se definească în raport cu Dumnezeu și comunitatea în care trăiește?
O antropologie misionară teocentrică activă, rezultând din discursul teologic al Sfinţilor Părinți,
poate oferi răspunsuri multiple la această întrebare. Pentru Sf. Grigorie de Nyssa (+395),
considerat mintea cea mai speculativă, după cea a Sf. Apostol Pavel, nimic nu este mai important
decât suișul spiritual al omului în scopul participării la viața divină, după cum vedem în omiliile
sale la Cântarea Cântărilor: ,,Vedem, așadar, cum mireasa [Biserica] e condusă de Cuvântul spre

161
ÎNVĂȚĂTURA CELOR 12 APOSTOLI, XV, 1, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1979, pp. 31-32.
162
Ibidem, p. 67.
163
,,După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuși, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot așa și
voi să nu face nimic fără episcopi și fără preoți; nici să nu încercați să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de
unul singur, ci în comun. […] Prin cruce, prin patima Sa, Hristos vă cheamă să fiți mădulare ale Lui. Nu poate capul
să se nască fără mădulare. Dumnezeu a făcut unire; iar unirea este El.” (SF. IGNATIE TEOFORUL, Epistola către
tralieni, XI, 1, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori
Bisericești, 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 173.)

67
vârfuri, ca pe un urcuș de trepte, prin înălțările virtuții [..] și o cheamă să se apropie de lumină și
să se facă frumoasă, […] apoi după ce s-a împărtășit de bunătăți cît a putut, e atrasă iarăși printr-
un nou început […] îi crește dorința, și din pricina mărimii covârșitoare a bunătăților, ce se află
totdeauna deasupra, pare să înceapă pentru prima dată urcușul.” 164 Răspunsul dat dragostei lui
Dumnezeu, arătată omului este tocmai participarea la viața comunitară a Bisericii, ca iubire a
aproapelui în numele lui Hristos. Sf. Antonie spune: ,,De aproapele nostru depinde viața și
moartea. Dacă noi câștigăm pe aproapele nostru, câștigăm pe Dumnezeu, iar dacă noi facem pe
aproapele nostru să greșească, păcătuim împotriva lui Hristos.”165 Vocația apostolică a fiecărui
membru al Bisericii se fundamentează pe valoarea obiectivă și totală, pe care o are cel de lângă
noi, dată de Hristos Mântuitorul lumii. De asemenea, Sf. Ioan Gură de Aur arată că omul este
trimis în lume ca ,,stăpân”al acesteia, dar nu în mod autarhic, ci pentru preamărirea și
contemplarea lui Dumnezeu: ,,Ai văzut câtă deosebire şi câtă depărtare este între lege şi har?
[Harul] nu ne-a scăpat numai de pedeapsă, ci şi de păcate, şi ne-a dat viaţă şi toate celelalte.
După cum cineva nu numai că ar izbăvi pe un bolnav de friguri de boala lui, ci încă l-ar face şi
frumos, puternic şi vrednic de respectat, sau pe cel flămând nu numai că l-ar hrăni, ci încă l-ar
mai face şi stăpân peste mari averi, şi l-ar aşeza într-o demnitate foarte înaltă, întocmai aşa a
făcut şi Hristos cu noi.”166 Relaţia stăpânului cu făptura este dialogică, el devine mai înţelept,
stăpânind creaţia, care primeşte nume supunându-i-se lui. „Stăpânul” slujeşte lumii şi semenilor
săi. Din dragoste pentru aceştia creştinul devine un învăţător, martor al Evangheliei prin viaţa sa,
milostiv şi vrednic, slujind întru toate lui Dumnezeu.

Slujirea laicilor la fel ca aceea a clerului începe în parohie, prin participarea la Sf.
Liturghie, izvorul oricărui tip de angajament misionar. Aici creștinul dobândește atât propria

164
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia V, în: Scrieri I, traducere și note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 29, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 185.
165
PATERICUL, Ed. Episcopia Ortodoxă Română Alba-Iulia, 1993, p. 9.
166
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola către Romani a Sf. Apostol Pavel, Ed Christiana, trad. de
Episcop Teodosie Atanasiu, București, 2005, p. 56.

68
sfințenie, dar și posibilitatea de a sfinți pe cei pentru care el este trimis să slujească.
Dumnezeiască Liturghie, având în centru ei Sf. Prestol, prilejuiește schimbul de daruri
duhovnicești între Dumnezeu și om, acel ale Tale dintru ale Tale îți aducem de toate și pentru
toate, iar harul Sf. Duh, devine acea energie necreată a lui Dumnezeu, care insuflă spiritul de
jertfă și conștiința existenței, ca daruri sacre ce trebuie înapoiate Dăruitorului. Dimensiunea
primordială a apostolatului este prin urmare sacrificiul, iar puterea de a ne jertfi, așa cum a făcut-
o Hristos, o luăm din Sf. Liturghie, de pe Masa Sf. Altar. În special împărtășirea cu Trupul și
Sângele Mântuitorului ne poartă și conduce, cu o putere spirituală nebănuită spre frățietate și
comuniunea între credincioșii oricărei comunități mărturisitoare. 167 Astfel Liturghia înseamnă a
trăi dar și a face (Lc 22, 19), a participa printr-un neîntrerupt angajament al slujirii.

Dimensiunea ascetică a spiritualităţii ortodoxe, centrată pe convertirea inimilor şi

întoarcerea la credinţă, reprezintă un alt element crucial pentru slujirea laicilor în Biserică.
Înainte însă de acționa în numele lui Hristos, ei trebuie să fie purtători de Hristos, căci ,,Viața
noastră- spune Sf. Ap. Pavel- este împreună cu Hristos, ascunsă în Dumnezeu, iar când Acesta se
va arăta, și noi ne vom arăta în slavă.” (Col 3, 3-4) Fără ca Hristos să trăiască în fiecare dintre
noi, este imposibil a-L aduce altora prin lucrarea noastră de creștini. Pentru ortodoxie ,,a fi
misionar” nu reprezintă un titlu asumat sau acordat, ci extensia de la ,,a fi sfânt”. Acelaşi apostol
le spune corintenilor, care revendicau o anumită superioritate dată de botezul primit de la unul
sau altul dintre ucenicii Domnului, că în ogorul lui Dumnezeu, care este Biserica, misionarul este
cel care sădește, dar Dumnezeul Cel care face ca sămânța credinței să crească (1 Co 3, 5-8),
aspect însuşit dealtfel în practica Bisericii primare. Urcușul duhovnicesc și efortul misionar nu
sunt așadar două entități paralele, ci intim legate până la a fi de fapt același lucru, iar
autenticitatea vocaţiei laicatului este dată de impregnarea chipului dumnezeiesc,168 a dragostei,
curajului și zelului lui Hristos, în persoana fiecărui creștin. De aceea Sf. Vasile cel Mare nu
reduce lucrarea ascetică a credinciosului doar la perimetrul privat al acestuia, ci o extinde în
întregul context social în care mireanul-nevoitor își desfășoară activitatea: ,,Ascetul este legat de
167
Dan SULLIVAN, The Lay Apostolate By a Layman, Author House Ltd., Central Milton Keynes, U. K.., 1991, p.13.
168
IBIDEM., p. 120.

69
comunitate cu legătura Duhului, care este mai puternică decât legătura fizică și nu are dreptul să
se separe de ceilalți cu care s-a legat. Iar dacă ar face acestea este mort în suflet și lipsit de harul
Sf. Duh.”169

Starea de nevoință este una activă și permanentă, iubirea lui Dumnezeu fiind forța care-l
face pe om să renunțe la orice tip de periodizare a trării spirituale. De aceea aportul mirenilor din
parohie la activitatea misionară a acesteia nu poate avea caracter opțional sau facultativ, fiind
socotită datorie sfântă, însoțită de o mare responsabilitate. Aceasta este înţelegerea teologică a
Bisericii Ortodoxe, referitoare la apostolatul laicilor spre deosebire de celelalte ramuri creştine.
Întrebându-se astfel cum poate laicatul ajuta Biserica în misiunea ei, Lakeland P. introduce un
nou concept ,,Biserică deschisă, în fața unei societăți deschise,”170 referindu-se în principal la
colaborarea, dialogul și coresponsabilitatea în cadrul acesteia. Apelul său vizează însă modelul
misionar catolic, determinat în mod decisiv de instituționalizarea excesivă a Bisericii și adunarea
tuturor creștinilor în jurul unui singur centru de putere, Roma papală. De aici și necesitatea unei
anumite deschideri ecleziologice pentru realizarea unui echilibru, pus în pericol de clericalismul
accentuat, ce frânează de multe ori intervenția laicatului în câmpul misionar al acesteia. Există și
un model misionar protestant, ușor de identificat în manifestările diferitelor Biserici sau
confesiuni și care se dorește a fi o reacție la caracterul ultracentralizat al Bisericii Latine.
Proclamând principiul fundamental al mântuirii numai prin credință, protestanții dezvoltă o
misiune centrată pe eforturile de a convinge pe fiecare om de adevărul Evangheliei. Ca urmare,
Liturghia cuvântului s-a dezvoltat în detrimentul Liturghiei euharistice, încât aceasta nu se mai
săvârșește deloc sau se săvârșește rar cu aducerea aminte a unor evenimente simbolice din istoria
mântuirii.

Pe temeiul tradiției bisericești și canonice, la nivel parohial devine foarte vizibilă și

participarea laicilor la îndeplinirea diferitelor acte de natură administrativă, ce țin de alegerea

169
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Constituțiile ascetice..., p. 508
170
Paul LAKELAND, Catholicism at the Crossroads or How the Laity Can Save the Church, The Continuum
International Publishing Group Ltd., London, 2007, p. 18.

70
clerului și a altor organe de conducere ale Bisericii, precum și în administrarea bunurilor
aparținând acesteia. În fundamentarea acestui aspect este accentuată îndeosebi sobornicitatea
eclezială, întemeiată pe structura comunitară a Bisericii locale, unde mirenii, alături de preot, își
îndeplinesc misiunea comună în cadrul lucrării mântuitoare, înfăptuind acel echilibru tradițional,
prin care fiecăreia dintre părțile participante la exercitarea puterii cârmuitoare i se definește și i
se asigură poziția corespunzătoare stării ei. Din acest punct de vedere, prezența mirenilor în
administrarea anumitor treburilor bisericești nu pot decât să stimuleze membrii parohiei în
conştientizarea resurselor proprii de care aceasta dispune, precum și să încurajeze şi să abiliteze
anumite persoane sau grupuri de a atinge anumite scopuri. La fel ca și celelalte slujiri,
participarea la actul de conducere a Bisericii înseamnă reafirmare a darurilor Duhului Sfânt iar
această viziune se cere a fi împărtăşită împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii parohiale.
Rolul primordial al preotului, prin tradiție responsabil a tuturor organismelor bisericești locale
(Consiliul Parohial, Comitetul Parohial ș.a.) este acela de a identifica tipologii umane în
parohie,171 care pot ajuta în lucrarea pastorală, persoane cu un profetism accentuat, dornice de
schimbare și cu putere reformatoare.

II.2.4. Împreună- lucrarea în parohie

Implicare laicatului în misiunea Bisericii, la nivel local este un subiect ce intersectează și

alte domenii, în afara celui pur teologic, precum, psihologia, statistica, sociologia, economia ș.a.
Acestea din urmă creionează, cu un realism uneori debordant contextul în care apostolatul
laicilor poate fi afirmat ca lucrare misionară a Bisericii lui Hristos. Biserica, plasată în contextul
perioadei postmoderne este confruntată atât la nivel global cât și local cu o serie de provocări,
referitoare la viciile și slăbiciunile lumii de astăzi, datorate complexității societății în care trăim.
Confuzia socială, politică și economică în care trăiesc creștinii, membri ai Bisericii dar și ai
societății, este generatoare de durere individuală și de grup, care duce la rândul ei la o pervertire
a ideii de angajament, ca implicare. Lumea modernă se confruntă cu cinismul și deziluzia,

171
Gerald A. ARBUCKLE, Strategies for Growth in Religious Life, Alba House, Society of St. Paul, New York, 1986,
p. 235.

71
generate de lipsurile materiale, criza morală și cea ideologică, expresii ale secularizării și
globalizării. James W. King vorbește chiar despre anumite semne ale vremurilor pe care le trăim,
non-angajamentul, non-implicarea, denumite de el, pe un ton ironic, ,,plictiseală apostolică.” 172
Implicarea devine astfel pentru omul modern lupta pentru supraviețuire individuală și în cadrul
familiei, iar expresii precum patriotism, jertfă, chiar mântuire sunt considerate de multe ori
desuete, încadrate la categoria ,,glume.”

De aceea apostolatul mirenilor implică acea colaborare strânsă a mirenilor între ei, și cu
ierarhia, întru creșterea Trupului lui Hristos. Preotul este hirotonit pentru Biserică, iar
credinciosul, pentru lume: ,,Toți creștinii sunt înainte de orice, preoți ai împărăteștii preoții,
membri deopotrivă ai Trupului lui Hristos; apoi, cel ales primește harul episcopal, sau preoțesc,
pentru slujirea respectivă în sânul Bisericii.”173 Modalităţile prin care credincioșii pot împlini
acest deziderat major în Biserică sunt diverse:

a. rugăciunea, ca ,,rod al buzelor, care preaslăvesc pe Dumnezeu.” (Evr 13, 15),

b. mărturia prin viața de sfințenie din biserică și familie și, fără a le epuiza pe acestea,

c. împlinirea faptelor bune față de aproapele (Mt 25, 40), creștinul fiind aluatul din
Evanghelie, care face ca întreaga frământătură să dospească.

Prin urmare, ambele stări, cea clericală și cea laică reprezintă elemente ce intră în
alcătuirea organismului bisericesc, fiecare dintre ele având caracterul necesității, în sensul în care
Biserica nu poate exista și nu-și poate îndeplini misiunea ei decât prin amândouă părți
constitutive ei, și nu prin vreuna dintre ele. 174 În acest sens, ecleziologia apuseană cunoaște o
acută criză vocațională, întâlnind teritorii foarte vaste, fără existența unui preot, lipsa sa dorindu-

172
James KING, The Liturgy and the Laity, The Newman Press, Maryland, 1963, p. 128.
173
Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, traducere de +Irineu Ioan Popa, coll. Biblioteca Teologică, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 204.
174
Pr. Prof. Liviu STAN, Elementul laic în Biserica Ortodoxă, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXVIII (1962),
nr. 1-2, p. 9.

72
se a fi suplinită de mireni. Cauza principală a acestei carenţe ar fi lipsa unei analize misionare
profunde a legăturii organice dintre cele două tipuri de slujiri în comunitățile locale. Este
necesară conștientizarea chemării și trimiterii la misiune, formulate de Hristos în cuvintele sale
(Mt 28, 19 și In 3, 16), care ne ajută să înțelegem adevăratul sens al vieții noastre. A viețui după
poruncile lui Hristos, în calitate de cler sau laic, nu reprezintă, prin urmare una din nenumăratele
căi, ce modelează viața noastră, ci Calea care ne descoperă sensul ei.175

Preoția generală, cu caracter individual are nevoie de cea slujitoare a Bisericii sau a
comunității locale, ca bază a ei. De aceea, în slujirea comună preot-credincios, ca popor al lui
Dumnezeu accentul cade permanent pe ascultarea mirenilor față de conducătorii spirituali, în
cazul de față preoții Bisericii. ,,Dacă nu poate cineva intra în împărăția cerurilor de nu se va naște
din apă și din Duh -ne asigură Sf. Ioan Gură de Aur- și dacă cel ce nu mănâncă trupul Domnului
și nu bea sângele Lui, s-a scos din viața veșnică, iar toate acestea nu se săvârșesc de nimeni
altcineva decât de mâinile sfinte ale preotului, se înțelege că fără preot nimeni nu se poate
mântui.”176 Există, nu de puține ori, în cadrul acestei împreună-slujiri, preot-credincioși, o
amenințare la adresa acesteia prin ruperea echilibrului dintre theosis și praxis, dintre ,,a ființa”
și ,,a face”. Acest fenomen are loc atunci când se pierde din vedere latura spiritual-
duhovnicească a lucrării misionare sau când termenii eficacității sale sunt doar matematici (câte
mese servite săracilor, câte pachete împărțite familiilor aflate în dificultate sau care este numărul
vizitelor întreprinse la domiciliul acestora). Sursa harismelor, care aparțin întregii Biserici este
Duhul Sfânt, Același Dumnezeu Care le lucrează pe toate în toți” (1 Co 12, 6), atât în cazul
clerului, cât și în cel al laicatului, singura grijă fiind aceea de a călăuzi toate darurile spre slujirea
lor adecvată în Biserică și în lume. 177 Ambele primesc un har deosebit, deoarece ,,fiecăruia dintre
noi, i s-a dat harul, după măsura darului lui Hristos, […] spre zidirea Trupului Său” (Ef 4, 7, 12).

175
Paul J. PHILIBERT, The Priesthood of the Faithful- Key to a Living Church, Order of the Saint Benedict Press,
Minnesota, 2005, p. 25.
176
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS ȘI SFÂNTUL EFREM SIRUL..., Despre Preoție p.
64.
177
Pr. Dr. Joseph ALLEN, Slujirea Bisericii..., p. 65.

73
 CAPITOLUL III
Evanghelizarea ca slujire a cuvântului în parohie

III.1. Predica act de pastorație și sacramental în parohie

III.1.1. Predica, act de pastoraţie și act sacramental

Predicarea cuvântului în Biserică este proclamarea acestuia în numele lui Dumnezeu, în fața
unui auditoriu pregătit pentru primirea lui, căci ,,cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar
cel ce nu va crede se va osândi.” (Mc 16, 15-16) Instrument al descoperirii lui Dumnezeu,
alături de Sf. Taine, predica poate fi interpretată și ca modalitate de creștere a Trupului mistic al
lui Hristos, care leagă cerul și pământul, continente și diferite epoci ale istoriei. De aceea, la
nivel parohial, problema majoră a păstorului de suflete va fi, nu cum predică, ci cum poate el să-
L facă accesibil pe Cel Care nu poate fi cuprins în cuvinte, dilemă ce poate duce, în interpretarea
lui K. Barth la o posibilă criză în misiunea preotului. 178 Departe de a fi un studiu biblic, ca
discurs teologic ce abundă în informații, predica trebuie să fie capabilă de a întreține o credință
matură și motivată, nu superstițioasă și abstractă, într-o lume complexă ca aceea pe care o
traversăm astăzi. Cuvântul rostit de preot în cadrul eclezial, al parohiei, încearcă să traducă texte,
ce au mai fost rostite altădată, fiind necesară o asemenea manieră de lucru, încât adevărul
evanghelic să devină adevărul împărtășit de vorbitor, transpus într-o nouă situație concretă de

178
Karl BARTH, Parole de Dieu et parole humaine, Libraire Protestante, Paris, 1966, p. 209.

74
viață. Din acest punct de vedere, vestirea cuvântului mântuitor realizează o formă originală și
absolut indispensabilă de slujire a persoanei, cel care-l predică pe Hristos fiind chemat să
comunice iubirea Sa, manifestată în unicul act al Răscumpărării. Lumea postmodernă, prin
provocările ei, aduce oamenilor diferite forme de deșert spiritual, marcat de confuzie, goliciune
și suferință, rolul păstorului fiind unul de orientare și cârmuire a membrilor parohiei spre locul
vieții veșnice, folosind cuvântul dumnezeiesc. Vorbim despre o împărtășire din adevărul
mântuitor, la care Biserica dorește să-i facă pe toți părtași ,,spre libertatea slavei fiilor lui
Dumnezeu.” (Rm 8, 21) Teologia și viața cotidiană a parohiei nu trebuie să fie două lumi
separate, întrucât cuvântul preotului constituie un adevărat parcurs 179 care cu ajutorul Evangheliei
conduce pe om printre ambiguitățile existenței sale, pentru a aduce claritate, precum și în scopul
încurajării și responsabilizării lui. Predicând, preotul folosește ca principală sursă de inspirație
cuvântul lui Dumnezeu, afirmând realitatea existenței împărăției cerești, iar cuvântul este cel care
catehizează, păstrând nealterată învățătura de credință și având ca principală sursă de inspirație
Scriptura.

De asemenea, în biserica parohială predica devine act liturgic, de o mare importanţă, al cărui
consistenţă este asigurată de permanenta reconectare la tradiţia patristică. Omiliile Sfinţilor
Părinţi, rod a secole de reflexie și dezvoltare teologică, intelectuală şi liturgică, îşi pot pune
definitiv amprenta asupra personalităţii slujitorului-cuvântului în orice biserică locală.
Bineînţeles că întâlnim şi lipsuri, devalorizări ale cuvântului, precum şi încercări de cosmetizare
superficială a acestuia, plagierea altor vorbitori, culegerea predicilor de pe Internet, fiind doar
două exemple în acest sens. Colecţiile patristice, în special Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, permit
accesul la tezaurul patristic inepuizabil, cel care autentifică şi actul liturgic în sine, creator al
atmosferei de transmitere a Revelaţia (In 1, 1) Comentariile evanghelice ale Părinţilor nu se
reduc doar la istoria sau exegeza Sf. Scripturi, cu toate că ele sunt cele mai bune în acest sens, ele
dobândind un statut aparte, ce depăşeşte orice tratat teologic, deoarece respectă principiul viu al

179
Michel DENEKEN, Pourquoi preacher- Plaidoyers catholique et protestant pour la predication, Editions Labor et
Fides, Geneve, 2010, p. 122.

75
Tradiţiei bisericeşti,180 conform căruia, Lex orandi nu este altceva decât Lex credendi, într-o
abordare spirituală, dar şi teologică, intelectuală, dar şi practică, adevărată lectio divina, care nu
încetează nicicând să hrănească şi să adape trupul eclezial al celor botezaţi.

După cum observa J. Behr, ,,Scriptura nu este doar o mărturie despre căutarea lui Dumnezeu
de către om, este o mărturisire despre căutarea omului de către Dumnezeu sau mai precis, este ea
însăşi această căutare-Dumnezeu lucrează prin Cuvântul lui.”181 Folosirea omileticii patristice
poate transpune harisma Sf. Părinţi în contextul eclezial şi cultural contemporan, evitând astfel
imitaţia artificială. Ca element sacramental în sine, cuvântul rostit în biserică de preot este pâinea
ce se frânge pentru pentru poporul lui Dumnezeu şi care mijloceşte adunării euharistie întâlnirea
cu Dumnezeu-Cuvântul Cel viu, în acest caz predica fiind focul care face ca inima ascultătorilor
să ardă în piepturile lor. (Lc 24, 32) Dumnezeiasca Liturghie se constituie ca mesaj în sine,
adresat poporului, deoarece în interiorul ei, Cuvântul este binevestit, slujit şi interpretat ca Logos
Întrupat. Pentru acest motiv şi momentul predicării poate fi văzut ca act sacramental, prin care
slujitorul cuvântului, şi prin el, întreaga adunare, se simt angajate în această lucrare.

Lipsită de orice tip de caracter particular, defineşte celebrarea întregii Biserici, în care
receptarea cuvântului se face de către fiecare mădular al trupului lui Hristos, în moduri diferite,
ţinând cont de diversitatea privitoare la educaţie, rang social, ocupaţie sau participarea activă la
viaţa religioasă a parohiei. Astfel, Liturghiei euharistice îi corespunde şi Liturghia cuvântului ce
integrează predica, iar întreaga adunare eclezială participă la trupul mistic al lui Hristos, Care
vorbeşte lumii şi se dăruieşte ei, încât Y. Congar poate vorbi despre ,,un singur Ospăţ, o singură
Masă, dar sub două forme”. 182 Cuvântul rostit de la amvon, ca prelungire a celui rostit de Hristos
în Evanghelia Sa, îi asigură acestuia din urmă eficacitatea şi actualitatea în viaţa parohiei,
180
Michel DENEKEN, Pourquoi precher-Plaidoyers catholique et protestant pour la predication, Editions Labor et
Fides, Montreal, 2010, p. 63.
181
John BEHR, Scripture, the Gospel and Orthodoxy, în: Saint Vladimir’ s Theological Quarterly, XLII (1999), nr. 3-
4, p. 229
182
CONGAR, Yves, Parole de Dieu et Sacerdoce-Les deux formes de pain de vie dans l’ Evangile et dans la
Tradition, Desclee, Paris, 1962. pp. 21-58.

76
făcându-l să rezoneze atât cât este posibil, pentru fiecare împrejurare concretă. Lumea creştină de
astăzi se confruntă cu o problemă majoră, legată de raportul dintre dimensiunea sacramentală şi
descifrarea cuvântului evanghelic, prin intermediul amvonului. Este greu de depăşit o anumită
tensiune între certitudinea împlinirii cuvântului lui Dumnezeu în viaţa omului şi promisiunea
împlinirii sale în eshatologic, în condiţia în care acesta trăieşte zilnic experienţa propriei surdităţi
şi a dificultăţii de a crede. De aceea discursul preotului în biserica parohială, nu trebuie să fie gol
şi repetitive, ci să urmărească chemarea la o nouă viaţă, reconcilierea şi încorporarea tuturor în
Hristos, Care este sursa cuvântului său.

III.1.2. Preotul, slujitor al cuvântului

A fi în slujba cuvântului este propriu ființei umane, ce se identifică între celelalte

viețuitoare prin rațiune și logos. Cuvântul poate fi definit astfel ca principala cale de comunicare
între persoane, dar și ca revelație și creație a universului apărut prin Logosul Creator: ,,Și a zis
Dumnezeu, să fie!, […] iar cerurile s-au întărit cu cuvântul Domnului.” (Fc 1, 3; Ps 33, 6) Forța
de pătrundere a cuvântului este exprimată plastic, încă din perioada vechitestamentară, folosind
imagini preluate din natură: ,,Precum se pogoară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce
până ce nu adapă pământul și-l face de răsare și rodește și dă sămânța semănătorului și pâine spre
mâncare, așa va fi și cuvântul Meu, care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să
dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui.” (Is 55, 11-12) Întâlnim astfel, exemple
de mesageri autentici în Sf. Scriptură, care au avut permanent conștiința misiunii lor, ca trimiși
consacrați în slujirea cuvântului. Un loc deosebit între aceștia îl ocupă Moise, martorul
revelațiilor de la Horeb și de pe Sinai, prin care Dumnezeu i Se descoperă ca existență absolută
(Iș 3, 14) și Dătător al Legii (34, 28). Profetul devine ulterior ,,grăitor din partea lui Dumnezeu
(Iș 4, 16), ,,preotul,” mijlocitorul vizibil, care veștește Cartea legământului, pecetluită apoi cu
sângele jertfei, în cadrul cultului. În chip firesc însă, marele prooroc are conștiința, reafirmată în
Vechiul Testament, că legea este doar ,,umbra bunurilor viitoare, iar nu chipul” (Evr 10, 1), altfel

77
spus în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul ,,Înainte de venirea văzută în trup, Cuvântul lui
Dumnezeu venea spiritual la patriarhi și la prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui.”183

Însuși Dumnezeu ni S-a descoperit prin Cuvânt ca a doua Persoană a dumnezeirii,

Logosul Întrupat: ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era
Cuvântul”, citim în Prologul Evangheliei după Ioan (1, 1). Tatăl se descoperă prin Fiul, chip al
Său, în Duhul Sfânt care este Duhul adevărului, totul arătându-ne că dumnezeirea este în sine
comuniune și comunicare.184 Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu aduce plinirea Revelației, ca
sursă a ei, deoarece ,,Astăzi s-a împlinit Scriptura.” (Lc 4, 21), iar autoritatea divină a lui Hristos
este supremă, Tatăl Însuși dând mărturie și rostind ,,Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care
am binevoit.” (Mt 3, 17) ,,Pe Acesta să-L ascultați.” (Mt 17, 5) Omul este zidit tocmai după
chipul Logosului, fapt pentru care elementul reprezentativ al ființei sale este cuvântul, privit ca
dialog cu Cel ce este prin El Însuși Cuvânt, și apoi și cu ceilalți semeni. Părintele Stăniloae
precizează în acest sens: ,,Noi gândim rațional și vorbim, pentru că suntem parteneri ai
Persoanei, Care este Ea Însăși Cuvântul personal și a pus în fața noastră gândirea Sa, sau chipul
creat al gândirii Sale,”185 altfel spus, cuvântul este acea exteriorizare, acea voce ce întrupează și
exprimă sensurile existenței și semnificațiile ei, și care nu poate fi înlocuită prin vreun alt semn.
Întreaga creație e revelație, e ,,cuvânt”, deoarece revelația prin ea însăși este mărturie a lui
Dumnezeu-Cuvântul, însă omul este singura verigă ce-și poate descoperi singur zestrea
spirituală, având însă și vocația de organ și slujitor al cuvântului care zidește. Folosindu-l pe
acesta, Mântuitorul iartă, vindecă, scoate demoni, desființează păcatul și transmite acea putere
oferită de unitatea de negrăit în Persoana Sa, încât ,,Niciodată n-a vorbit un om așa cum a vorbit
Omul Acesta. (Ioan 7, 46)

183
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, A doua sută de capete gnostice, XXVIII, în: Filocalia, traducere de Pr. Prof
Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, 2, București, p. 224
184
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Trei Cuvinte contra Arienilor, în: Scrieri I, traducere și note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, p. 26.
185
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 10.

78
 Urmând poruncii Sale, Sf. Apostoli au devenit și s-au numit ,,slujitori ai Cuvântului” (Lc
1,2), ,,născuți a doua oară din sămânța nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care
rămâne în veac.” (1 Ptr 1, 23) Astfel au sesizat ei, cu o sensibilitate și receptivitate unică, sensul
și puterea de viață făcătoare a cuvântului divin. Doar prin această viziune poate fi explicată
decizia apostolilor, care constată că nu-și mai pot îndeplini misiunea fundamentală de slujitori ai
cuvântului: ,,Nu este drept ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Căutați
drept aceea, fraților, șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune,
pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea
cuvântului.” (FA 6, 2-4) Înrădăcinarea mesajului evanghelic în ,,înțelepciunea cea mai înainte de
veci” explică așadar zelul misionar al ucenicilor,186 cuceriți de aceasta, angajați apoi la a
propovădui ,,având mintea lui Hristos.” (1 Co 2, 16) De asemeni, Cei 12 au împărtășit
permanent simțământul puternic al unei succesiuni, ca înlănțuire și transmitere harică a mesajului
divin de la obârșie,187 după cum scrie Apostolul neamurilorl: ,,Pavel, slujitor al lui Dumnezeu și
apostol al lui Hristos […] întru nădejdea vieții veșnice, făgăduită mai înainte de veci, de
Dumnezeu, care la timpul cuvenit, și-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea
încredințată mie, după porunca Mântuitorului […] lui Tit, adevăratul fiu, din credința cea de
obște.”(Tit 1, 1-4) Această filiație divină prin cuvânt nu era un lucru nou pentru ei, pentru că
Hristos Însuși propovăduise acest duh al apostoliei: ,,Cuvântul pe care-l auziți nu este al Meu, ci
al Tatălui Care M-a trimis (In 14, 23-24)

Ca învățător de cele sfinte, preotul extinde această legătură nevăzută și în același timp
responsabilitate de a propovădui cuvântul, în comunitatea eclezială și sacramentală: ,,Dacă
vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu, dacă slujește cineva, slujba lui să fie
din puterea pe care Dumnezeu i-a dat-o, pentru ca întru toate Dumnezeu să fie preamărit prin
Iisus Hristos.” (1 Ptr 4, 11) Cel care asigură unitatea adevărului propovăduit de ei este Duhul
Sfânt, în prezența Căruia se proclamă kerigma apostolică, în atmosfera de rugăciune, de cult și
cină euharistică, generatoare de comuniune și legătură frățească a iubirii. (Fapte 2, 42) Într-una
186
Tood WILLSON, Preach the Word, Crossway Books, Illinois, 2007, p. 32.
187
Pr. Prof. Constantin GALERIU, ,,Preoția ca slujire a cuvântului”, în: Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 2, p. 304.

79
din cele mai importante descrieri ale Sf. Liturghii, făcută de Sf. Iustin Martirul întîlnim aceste
elemente esențiale: ,,În ziua numită a Domnului, toți credincioșii din orașe și de la țară, se adună
în unul și același loc. Aici se citesc cele lăsate nouă de Apostoli, sau scrierile profeților, cât
îngăduie timpul. Când citețul a terminat, întâistătătorul ține un cuvânt de îndemn și chemare la
188
urmarea acestor frumoase învățături.” Este menționată și una dintre practicile des întâlnită,
mai ales în Biserica Răsăriteană, anume aceea de a se ține mai multe predici la aceeași Sf.
Liturghie: ,,Iar când se citește Evanghelia, toți preoții și diaconii și tot poporul să stea ascultând
cu multă liniște... Și la urmă, preoții să povățuiască poporul, fiecare din ei pe rând, nu toți
deodată; și la urmă episcopul, care este și cârmaciul Bisericii.” 189 Vedem din aceste texte că fără
sacerdoţiu, evanghelizarea, ca proclamare a lui Hristos Cel Înviat nu este posibilă.

Joseph Allen face o paralelă între slujirea apostolică şi cea a clerului de astăzi, vorbind
despre ,,aspectul rezidenţial” al acesteia, caracterizat prin efortul de a păstra şi continua
(transmite) adevărul Evangheliei, încurajat fiind de credincioşia şi râvna Sf. Apostoli. 190 În
oficiul său sacerdotal, preotul este cel care vorbește cu Dumnezeu în locul poporului, dar și care
transmite oamenilor mesajul în locul lui Dumnezeu. De aceea, slujirea Cuvântului reprezintă
sinteza întregii activităţi învăţătoreşti a sa în parohie datorie de căpătâi dar şi artă, ce stă la
temelia însuşirii adevărului revelat. Mesajul central este anunțul apropierii Împărăției lui
Dumnezeu (Mc 1, 15), a cerului coborât pe pământ, fiindcă Însuși Hristos Care vorbește despre
Împărăția lui Dumnezeu o cunoaște, fiind Calea de acces către ea, cuvintele Sale, transpuse de
către preot, fiind adevăruri absolute, revelare sacră,191 deosebindu-se fundamental de cele ale
profeților și inițiaților altor religii ale lumii. Vorbind despre provocările contemporane cărora
slujitorul amvonului este nevoit să le facă parte, Wilson T. vorbește despre lucrarea acestuia ca

188
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, Apologia I, LXVII, în: Apologeți de limbă greacă, traducere de Pr. Prof. Olimp
Căciulă, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1980, p. 71.
189
IBIDEM, p. 75.
190
Pr. Dr. Joseph J. ALLEN, Slujirea Bisericii…, p. 58.
191
Michel HENRY, Cuvintele lui Hristos, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 52

80
despre o nouă descoperire, o ,,re-revelare” a cuvântului divin, transpus în limbaj uman, sublinind
trei direcții principale: a. proclamarea cuvântului, cu putere de modelare a mădularelor Bisericii,
ca Trup al lui Hristos b. mesajul irenic, de împăcare a lumii iar în al treilea rând c. doxologia
adusă lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Dumnezeu devine prin cuvânt inteligibil, 192 El, Care prin
Întrupare demonstrează intenția de a Se face cunoscut în toate situațiile umane.

Predicatorul prin excelenţă în parohie este Hristos, Cel Care dă credincioşilor pâinea
vieţii pentru moştenirea Împărăţiei, însă prin chemarea sa specială, preotul este asociat Sf.
Apostoli şi Sf. Părinţi ai Bisericii, în slujirea cuvântului, urmând calea acestora şi imitând viaţa
lor curată. Fără sacerdoţiu, evanghelizarea, ca proclamare a lui Hristos Cel Înviat nu este
posibilă. Prin urmare, sacerdotul vorbește cu Dumnezeu în locul poporului, dar transmite apoi
oamenilor mesajul în locul lui Dumnezeu. De aceea, slujirea Cuvântului reprezintă sinteza
întregii activităţi învăţătoreşti a sa în parohie datorie de căpătâi dar şi artă, ce stă la temelia
însuşirii adevărului revelat. Noutatea Evangheliei în fiecare comunitate mărturisitoare este dată
de afirmarea unui alt tip de relaţii umane, după model trinitar, de iubirea creştină, paradoxul
smereniei, ca revelare a acesteia şi apropierea faţă de cei săraci, nedreptăţiţi, bolnavi, toate
formând o tipologie a crucii, care nu trebuie ocolită prin căutarea comodităţii personale, izolare
şi uneori căutarea unor scopuri limitate, marcate de egocentrism.

Vestitor al lui Hristos, preotul ce predică, nu inventează conţinuturi ale propriei sale gândiri,
ci prin lectura Scripturii şi rugăciune, obţine cuvintele ce cheamă la mântuire, prin renunţarea la
propria persoană şi dăruire completă. Punctul de vedere la Bisericii nu se poate sustrage sau
substitui celui al Mântuitorului, a cărui autoritate rămâne până la sfârşitul veacurilor. Fiul lui
Dumnezeu Însuşi a afirmat că în El şi prin El se descoperă toate scripturile (Lc 4, 15), precizând
chiar şi sursa cuvintelor Sale: ,,Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce
aţi auzit de la tatăl vostru. (In 8, 38) Doar astfel, preotul va reuşi astfel să aibă spiritul
Învăţătorului, şi dispoziţia pe care El a avut-o atât timp cât a trăit pe pământ, şi va dori să

192
Stephen BEVANS, Models of Contextual Theology, Orbis Books, New York, 2009, p. 13

81
continue mesajul dumnezeiesc al lui Hristos.193 Există nenumărate exemple de slujitori ai
altarului, care prin calitățile predicilor rostite au influențat generații întregi de credincioși, făcând
ca sămânța Evangheliei să rodească însutit. (Mt 13, 23) A cuvânta în Biserică reprezintă o șansă
uriașă pentru preot de a schimba inimile credincioșilor. Totodată vorbind de la amvon, slujitorul
devine în propria sa comunitate de credință un adevărat educator, ceea ce implică în marea
majoritate a cazurilor calitatea de model, de paradigmă în fața ascultătorilor săi, căci proclamarea
Împărăției nu se desfășoară doar în interiorul pereților clădirii consecrate, ci se întrupează în
împrejurările zilnice ale vieții fiind conectată la diferite contexte și ipoteze culturale. 194 Cel care
continuă şi plineşte slujirea cuvântului în comunitatea parohială este Duhul Sfânt, prin inspiraţia
căruia ,,Sf. Petru şi-a ridicat glasul” (FA 2, 14), începând să predice în vremea Cincizecimii,
moment istoric al constituirii Bisericii. Este acelaşi Duh Sfânt ce a inspirat vechii autori ai
Noului Testament, ce descrie viaţa terestră a lui Hristos şi Acelaşi Care a descoperit apostolilor
taina Învierii în aceeaşi zi a Rusaliilor. Biserica parohială devine astfel locul unde, prin
excelență, credincioșii se întâlnesc în slujirea sacramentală, primesc învățătura de credință,
ascultă Evanghelia pentru ca apoi să iasă în lume pentru misiune.

Este necesr să menționăm tot în acest capitol și rolul aparte al catehizării, ca expunere a
cuvântului mântuitor dincolo de slujirea sacramentală. Biserica a fost dintotdeauna şcoala în care
s-a împlinit voinţa educatorului desăvârşit Iisus Hristos, principiile educaţiei religioase în
atmosfera eclezială fiind magistral expuse de Sfinţii Părinţi (Sf. Clement Alexandrinul, Sf. Ioan
Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare ş.a.), ca fiind următoarele195:
a. Educaţia creştină de tip catehizare cuprinde pe credincioşii de toate vârstele;

193
Jean EUDES, Euvres completes-Le predicateur apostolique, P. Lethielleux, IV, Paris 1924, p. 14.

194
Zack ESWINE, Preaching to a Post Everything World: Crafting Biblical Sermons That Connect with Our

Culture, Baker Books, U.S.A., 2008, p. 32.

195
Ierom. Mrd. Nestor Vornicescu, Principii pedagogice în opera <<Pedagogul>> a lui Clement Alexandrinul, în:
Studii Teologice, IX (1957), nr. 9-10, p. 727.

82
 b. Pedagogul real este Hristos, deoarece toţi oamenii învaţă de la El cum să-şi
dobândească mântuirea, preotul fiind doar glasul lui Dumnezeu.
c. Pe lângă componenta informativă, catehizarea cere şi una formativă, materializată
printr-o viaţă aleasă.
Motivaţia principală a catehizării este soteriologică, având drept scop ,,ajungerea la
cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii
Mântuitorului” (Efeseni 4, 13). Urmând acestui principiu Sf. Apostoli, în lucrarea lor misionară
vedeau în toţi oamenii pe fiii aceluiaşi Dumnezeu, învăţătura lor adresându-se tuturor vârstelor.
Sf. Clement Alexandrinul vorbeşte depre şansele egale pe care toţi (n.n. bărbaţi şi femei), în
calitate de fii ai lui Dumnezeu le au în dobândirea vieţii veşnice196. Consecinţă a universalităţii
mântuirii (Galateni 3, 27-28), educaţia religioasă urmăreşte prin urmare restaurarea omului în
Hristos.bărbatului şi femeii, ci se dau omului, că acolo omul este lipsit de dorinţa, care, aici pe
pământ desparte pe om în bărbat şi femeie.” Preotul din parohie, ca misionar, va urmări în primul
rand ca prin ceea ce învaţă, să formeze oameni spirituali, urmând ca pedagogia să fie într-o
strânsă legătură cu sfinţenia omului. Metodele de atingere a desăvârşirii vieţii trupeşti şi
sufleteşti197 sunt multiple: libertatea, ca dar cel mai de preţ al oricărui creştin, înlăturarea cauzelor
care pricinuiesc învoiala cu păcatul, folosirea exemplului, în argumentarea principiilor creştine,
nădejdea în asistenţa Duhului Sfânt în orice lucrare vrem să o întreprindem ş.a.. Concluzionând,
educaţia religioasă în parohie, componentă majoră a misiunii pastorale, poate fi înţeleasă ca act
mântuitor.
Noutatea Evangheliei în fiecare comunitate mărturisitoare este dată de afirmarea unui alt tip
de relaţii umane, după model trinitar, de iubirea creştină, paradoxul smereniei, ca revelare a
acesteia şi apropierea faţă de cei săraci, nedreptăţiţi, bolnavi, toate formând o tipologie a crucii,

196
SFÂNTUL CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, în: Scrieri-Partea întâi, traducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București , 4, Bucureşti, 1982, p. 172.

197
Ierom. Mrd. Nestor VORNICESCU, ,,Principii pedagogice în opera <<Pedagogul>> a lui Clement Alexandrinul”,
în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 9-10, p. 725.

83
care nu trebuie ocolită prin căutarea comodităţii personale, izolare şi uneori căutarea unor
scopuri limitate, marcate de egocentrism. Există astfel nenumărate exemple de slujitori ai
altarului, care prin calitățile predicilor rostite au influențat generații întregi de credincioși, făcând
ca sămânța Evangheliei să rodească însutit. (Mt 13, 23) A cuvânta în Biserică reprezintă o șansă
uriașă pentru preot de a schimba inimile credincioșilor. Totodată vorbind de la amvon, slujitorul
devine în propria sa comunitate de credință un adevărat educator, ceea ce implică în marea
majoritate a cazurilor calitatea de model, de paradigmă în fața ascultătorilor săi, căci proclamarea
Împărăției nu se desfășoară doar în interiorul pereților clădirii consecrate, ci se întrupează în
împrejurările zilnice ale vieții fiind conectată la diferite contexte și ipoteze culturale. 198 Biserica
parohială devine astfel locul unde, prin excelență, credincioșii se întâlnesc în slujirea
sacramentală, primesc învățătura de credință, ascultă Evanghelia pentru ca apoi să iasă în lume
pentru misiune.

II.1.3. Sfânta Scriptură și limbajului liturgic

Învăţătura de credinţă a Bisericii este realitate, Însuşi Adevărul şi apoi mărturisire a în

scris sau prin viu grai sub călăuzirea Sf. Duh, căci întâi au fost Tainele şi adevărul dumnezeiesc,
apoi învăţătura despre Taine şi adevăr. Dogma este încorporată în toate actele sfinţitoare
săvârşite de Biserică, în toate doxologiile aduse lui Dumnezeu şi în rugăciunile, care împreună cu
harul sfinţitor alcătuiesc viaţa sacramentală a oricărei parohii. Spre exemplu, comunitatea
mărturisitoare locală trăieşte iconomia trinitară de mântuire în formula baptismală, în Simbolul
de credinţă, în liturghie şi taine. Argumentarea conceptual-teologică a Sf. Părinţi ai Bisericii a

198
Zack ESWINE, Preaching to a Post Everything World: Crafting Biblical Sermons That Connect with Our

Culture, Baker Books, U.S.A., 2008, p. 32.

84
fost necesară doar pentru respingerea ereziilor şi precizarea teoretică a ortodoxiei Adevărului. 199
Cuvintele Mântuitorului au răsunat odată cu Întruparea Sa, eveniment ce a însemnat punerea
temeliei Bisericii, de aceea reflectarea revelației în lume nu este posibilă fără cadrul eclezial,
începutul însușirii acesteia fiind actul sacramental al Sf. Botez, poartă de intrare în comunitatea
parohială. Sf. Lăcaș de închinare din parohie devine casa lui Dumnezeu, domus ecclesiae (1 Tim
3, 15), pentru fiecare mădular nou al acesteia, locul sfințirii prin taine și al primirii cuvântului
mântuitor.

Nici o altă instituție sau formațiune desprinsă de Biserică nu are autoritatea acesteia, în
cunoașterea și mărturisirea cuvântului mântuitor, sălășluindu-se în ea Duhul Adevărului, care ca
un mir al cunoștinței se pogoară de pe cap, pe trupul lui Aaron. (Ps 132, 2) Locul în care se
desfășoară actele de cult în parohie, respectiv Sf. Biserică se transformă în organ al înțelepciunii
dumnezeiești, nu doar pentru pământeni, ci și pentru începătoriile și stăpâniile din ceruri, prin
Hristos Iisus (Ef 3, 10), piatra unghiulară (Ef 2, 20-21) și zidirea Bisericii, Extra Ecclesia nulla
salus,200 fiind mereu actual. Întreaga comunitate religioasă este însă luminată, în păstrarea și
mărturisirea credinței, Hristos fiind mai presus decât ea, în calitate de Domn și Stăpân, înlăturând
orice urmă de suzeranitate absolută, generând conștiința primirii adevărului doar prin rugăciune
și viață curată.

Astfel Părinții Bisericii au sintetizat acest aspect fundamental, afirmând că numai în

rugăciune se face teologia și numai cel ce se roagă cu adevărat poate fi numit teolog. 201 Atunci
când apără învățătura de credință a Bisericii împotriva pnevmatomahilor și vorbește în lucrările
sale despre Sf. Duh Sf. Vasile cel Mare, unul din cei mai familiarizați Părinți, cu cultura greacă
199
Paul EVDOKIMOV, L’ Esprit Saint dans la tradition Orthodoxe, Edition du Cerf, Paris, 1969, p. 33
200
SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, Despre unitatea Bisericii ecumenice, în: Apologețí de limbă latină, traducere
și note de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești,3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,vol. 3, 1981,
p. 436.
201
SFÂNTUL EVAGRIE PONTICUL, Capete 60, în: Filocalia, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed..
Apologeticum, vol. I, București, 1981, p. 81.

85
și limbajul ei filozofic, nu-l foloseșe în discursul său pe acesta din urmă. Preferă unul liturgic, ce
trimite la atmosfera de rugăciune și de primire a harului, plasându-l pe omul credincios într-o
relație cu Dumnezeu ce nu se poate epuiza niciodată.202 Conținutului pnevmatologic Sf. Vasile îi
imprimă acel ton doxologic, care leagă în mod clasic persoanele Sf. Treimi, în rugăciunea
Bisericii ,,Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. ,,Prin intermediul Duhului, spune ierarhul
capadochian, are loc restabilirea în paradis, ridicarea în Împărăția cerurilor, redobândirea înfierii,
îndrăzneala de a numi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, împărtășirea de harul lui Hristos, viețuirea ca
fii ai luminii, părtășia de slava veșnică și, într-un cuvânt, împărtășirea de toate binecuvântările, în
acest veac și în cel viitor.”203 Cultul nu este posibil, în cadrul parohiei, decât ca strigăt al
Duhului ,,Avva Părinte” (Rom 8, 15; Gal. 4, 6), iar credincioșii nu slujesc lui Dumnezeu decât
rezonând la acest strigăt, ce se constituie în invocare liturgică. Teologhisirea adevărată, despre
care vorbește în textul indicat mai sus, Sf. Evagrie Ponticul se face doar în manieră
pnevmatologică, biserica din parohie transformându-se într-o adevărată ,,Școală a credinței.”
Proclamarea revelației se face dinlăuntrul ei, de unde se comunică și harurile Sf. Duh, odată ce s-
au sălășluit în ea, dăruindu-i existența sa deplină, prin care înalță pe credincioși la Adevăr.

Biserica, implicit parohia, conservă tezaurul de neprețuit al credinței dintru început, în

formă neschimbată, însă în fața vreunei răstălmăciri primejdioase, poate formula revelația în
haină nouă, cu respectarea conținutului, ceea ce a făcut pe teologi să numească Biserica ,,Sinod
necontenit”.204 Antifoanele de la Utrenie scot în evidență acest lucru- Duhul Sfânt este
Înțelepciunea divină: ,,Din Duhul Sfânt izvorăște toată înțelepciunea; de aicea este darul
Apostolilor și cu daruri de biruință se încununează mucenicii și proorocii văd.” (Antifonul 3,
202
Lect. Dr. Picu OCOLEANU, Duhul Sfânt ca mediu al teologhisirii-O examinare critic a dezbaterii filozofice cu
privire la natura teologiei, în vol. Cine este Biserica? (Wer Ist Die Kirche), ediție coordonată de Pr. Emil Jurcan și
Pr. Jan Nicolae, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008, p. 527.
203
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, în: Scrieri- Partea a treia, traducere și note de Pr. Prof. Dr.
Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 12, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, pp. 50-51.
204
Pr. Aurel GRIGORAȘ, ,,Dogmă și cult privite interconfesional și problema intercomuniunii (Teză de Doctorat)”,
în: Ortodoxia, XXIX (1977), nr. 3-4, p. 329.

86
glasul 2), mijlocește cunoașterea lui Hristos, ca Adevăr al Bisericii: ,,Prin Sf. Duh este bogăția
cunoștinței de Dumnezeu, a gândirii la cele de sus și a înțelepciunii, că întru Dânsul toate
dogmele părințești le descoperă Cuvântul.” (Antifonul 3, glasul 4) sau El este Cel se
teologhisește: ,,Sfântului Duh, teologhisind să-I zicem- Tu ești Dumnezeu, viață, iubire, lumină,
minte, Tu ești bunătate, Tu împărățești în veci.”(Antifonul 2, glas 5) Există o teologhisire a
parohiei, izvorâtă din Liturghie și Sf. Taine, în care Dumnezeu se descoperă neîncetat poporului
Său în lumina Sf. Treimi. Sfântul Chiril al Ierusalimului confirmă această continuitate
revelațională, atunci când recomandă ucenicilor săi să nu primească altă învățătură decât cea a
Bisericii: ,,Dobândește și păstrează numai credința pe care ai învățăt-o și ți-a fost propovăduită,
aceea ce ți-a fost predată acum de Biserică și întărită de toată Scriptura. Pentru că nu toți știu să
citească Scripturile deoarece îi împiedică de la cunoașterea lor pe unii simplitatea minții, pe alții
ocupațiile, de aceea am strâns în câteva fraze toată dogma credinței, ca să nu piardă sufletul din
pricina neștiinței. Auzind aceste cuvinte, adu-ți aminte de Simbolul credinței. Învățăturile
credinței n-au fost alcătuite așa cum li s-a părut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate
din toată Scriptura și formează o singură învățătură a credinței.”205 Textul ne permite să punctăm
câteva concluzii, referitoare la simfonia perfectă dintre învățătura Bisericii și viața concretă a
acesteia, la nivel parohial.

În aspectul ei local și universal, Biserica veghează pentru redarea fidelă a credinței de la

început, neputând spori nelimitat revelația, prin impunerea unor alte învățături, lipsite de o
fundamentare solidă. Cazul Sinoadelor Ecumenice și regionale este absolut accidental, acestea
fiind întrunite atunci când exista primejdia divizării, prin apariția unei anumite erezii, cum a fost,
arianismul, combătut de cei 318 Părinți del Niceea, cărora Sfântul Împărat Constantin cel Mare
le adresează o cuvântare cu miez profund teologic, din care am extras următorul fragment:
,,Scrierile evanghelice și apostolice și poruncile vechilor prooroci ne învață pe noi limpede cele
ce trebuie să gândim despre Dumnezeu. Deci alungând vrajba făcătoare de război, să luăm din
205
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele- Partea întâi, 5, 6, 12, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, coll.
Izvoarele Ortodoxiei, 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945,
152.

87
cuvintele de Dumnezeu inspirate soluția în cele dezbătute.”206 Prin harul dumnezeiesc ce
sălășluiește în ea, Biserica nu poate greși, însă infailibilitatea ei este una specifică, păzirea și
mărturisirea adevărului primit, Care este Hristos.

Adevărul conservat și proclamat de Biserică este viața dumnezeiască pusă la dispoziția

omului, pentru transfigurarea sa interioară, astfel încât conceptualizarea dogmelor, nu totdeauna
descifrată de credincioșii din parohie, este experimentată și trăită prin cult, ca practicare a
Tainelor și mai ales Împărtășire cu Trupul și Sângele euharistic. Epicleza prezentă în rânduiala
Tainelor exprimă doctrina mântuirii sub forma unor acte prin care ea se dobândește de fapt. Iată
textul uneia dintre acestea: ,,Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare și fără sânge și cerem,
și Te rugăm și cu umilință la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt, peste noi și peste darurile
ce sunt puse înainte [...], pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre
iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, iar nu spre judecată sau spre osândă.”
(Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur) Rugăciunea de invocare a Sf. Duh este esențială pentru Biserică
și viața creștină a unei comunități religioase locale, însă după cum bine știm există acea dispută
seculară privitoare la tâlcuirea ei în mod diferit, de către tradiția scolastică apuseană, ce
consideră conținutul rugăciunii, formula care săvârșește taina, și Răsărit, pentru care odată cu
invocarea culminează sfânta lucrare euharistică, adevăr afirmat de Tradiția Sfinților Părinți.
Pentru ortodocși tâlcuirea Euharistiei are la bază pentru totdeauna cuvintele Sf. Irineu de
Lyon: ,,Învățătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia, la rândul său, confirmă
învățătura noastră. (lat. Nostra autem consonans es sententia Eucharistiae et Eucharistia, rursus,
confirmat sententiam nostrum.)”207 Sintetizând, viața cultică este legată intrinsec de Biserică, și
tot ceea ce privește Biserica, face referire și la latura ei sacramentală, lucru ce se verifică în
existența oricărei parohii. Credința mărturisită prin cult este asimilată de toți membrii parohiei,
fiind simțită și nu definită, iar deseori, mărturisirea sacramentală depășește formulările oficiale

206
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin cel Mare, traducere și note de Radu Alexandrescu, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești 14, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 289.
207
SFÂNTUL IRINEU AL LYONULUI, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sa Contra ereziilor, Ed. Teologie pentru
astăzi, vol. 2, București, 2007, p. 215.

88
ale Sinoadelor.208 Așa se explică faptul că învățături privind cultul Maicii Domnului, al icoanelor
și Sf. Moaște sau viața de dincolo de moarte, sunt recepționate și trăite în mod plenar de membrii
parohiei, prin slujbele Bisericii. Preotul mărturisește un punct de credință, iar credincioșii
răspund favorabil, doar atunci când credința mărturisită de acesta este credința Bisericii,
răspunsul constituindu-se în semn al ortodoxiei ei. Comuniunea în Dumnezeiască Liturghie și în
interiorul Sfintelor Taine ale Bisericii constituie suprema proclamare în lume a lui Hristos și a
operei Sale mântuitoare.
Într-adevăr, rugăciunile, cântările, lecturile biblice, constituie în fiecare comunitate
vehicule ale harului și ale învățăturii creștine. În timpul serviciului liturgic, Evanghelia și
Apostolul dezvăluie revelația pe care ne-a făcut-o Hristos Însuși, 209 iar predica slujitorului o
evidențiază, clarificând-o mai mult. Cuvântarea, inspirată din rugăciuni ce proclamă credința,
devine imn liturgic, așa cum s-a întâmplat cu prologul Predicii de Crăciun a Sfântului Grigore de
Nazians, rostită în 380 d. Hr, ,,Hristos se naște, măriți-L!/Hristos din ceruri, Întâmpinați-
L!/Hristos pe pământ, înălțați-vă!/Cântați tot pământul!”210, ce a devenit, după patru veacuri,
irmosul Canonului de Crăciun, al Sfântului Cosma Melodul (+781 d. Hr.). Fiecare creștin al
parohiei pătrunde apoi, teologia crucii cu prilejul ceremonialului solemn și impresionant, din
cadrul Slujbei Înălțării Sfintei Cruci (14 Septembrie) și din Duminica Crucii (a treia din Postul
Mare), din rânduiala scoaterii și purtării solemne a Crucii, la slujba Prohodului din noaptea
Vinerii Patimilor sau din textul stihirilor tipiconale specifice: ,,Mare este puterea Crucii Tale,
Doamne! sau ,,Crucea Ta, Doamne, viață și înviere poporului Tăi este!” ș.a.. Un alt element de
cult, ce mărturisește și lămurește, prin mijlocirea imaginii și a culorii, învățătura bisericii, este
pictura bisericească. Este surprinzătoare concordanța textului liturgic, care exprimă și confirmă
ceea ce este zugrăvit în icoană, permanentizând crezul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, căci
208
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, ,,Liturghia și unitatea religioasă a poporului român”, în: Biserica Ortodoxă
Română, LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 1082.
209
Pr. Prof. Dr. Gheorghe PETRARU, ,,Parohia, orizont al evanghelizării, mărturiei creștine, apostolatului cultural și
social. Statutul preotului”, în: p.59.
210
Cf. Pr. Petre VINTILESCU, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească , Ed.
Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 66.

89
,,Mântuitorul fericea pe cei ce nu numai auzeau cuvintele Lui, ci Îl și vedeau (Mt 13, 16), iar
precum prin predică se redau cuvintele Lui, așa prin icoană se redă vederea Lui.” 211 Icoana
pictată contribuie la menținerea unității de credință în parohie, ca amvon neîntrerupt, istorisind și
amintind ceea ce Hristos a făcut pentru oameni, înlăturând astfel varietatea tălmăcirii
conținutului dogmatic. Plină de realitate harică, prin prezența harică ce o luminează, icoana
îmbogățește viața bisericească a parohiei, împreună cu Sf. Taine și Sf. Liturghie, ce-L
împărtășește pe Hristos Mântuitorul, tuturor.

III.1.4. Apostolatul educațional în parohie

Ca disciplină de-sine-stătătoare, Religia a avut dintotdeauna un rol primordial în

conținutul sistemului public de învățământ, deoarece nu este o abstracție, o simplă informare
despre Dumnezeu, ci revelarea lucrurilor minunate care s-au petrecut și se petrec cu noi, la
primirea darului dumnezeiesc al noii vieți, cea în Hristos.212 Studiul ei corespunde nevoii reale a
parohiei ortodoxe, de a-și păstra tezaurul spiritual și identitatea, precum și de a împărtăși valori
morale nepieritoare generației tinere. De aici și marea responsabilitate a teologului misionar, cel
care propovăduiește în școală Evanghelia Împărăției, învățăceilor. (Fapte 2, 37) Pentru spațiul
răsăritean ortodox, care după anii ’90, a primit libertatea religioasă, ca pe un dar oferit omului de
către Dumnezeu, prezența orei de Religie în școală a fost asumată în mod responsabil de către
Biserică, potrivit dorinței exprimată atât de către părinți, cât mai ales de copii. Termenul de
educație poate fi ușor asimilat noțiunilor de formare, dezvoltare, respectiv creștere, cu sensul
general de convertire personală pentru dobândirea mântuirii, ora de Religie urmărind în
principal, modelul lui Hristos, de Învățător al slujirii (Marcu 8, 34), al smereniei (Ioan 13, 3-5),
al păcii, ce înlătură oricare contradicție dintre oameni,213 model ce poate crea pentru cei mici
211
NICEPHORUS OF CONSTANTINOPLE, Discours contre les iconoclastes, Nicéphore de Constantinople, traducere de
Marie-José Mondzain-Baudinet, Paris, Éditions Klincksieck, III, 54, 1989, pp. 259-260.
212
Pr. Prof. Alexander SCHMEMANN, Pentru viața lumii..., p. 87.
213
PATRIARHIA ROMÂNĂ, Apostolat educațional- Ora de Religie-cunoaștere și devenire spirituală, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2010, p. 72.

90
fondul de cunoștințe și trăiri duhuvnicești în mărturisirea autentică a credinței. Sf. Grigore de
Nyssa traduce această cerință misionară astfel: ,,Voia lui Dumnezeu cea desăvârșită este a-și
întipări cineva în suflet chipul vieții binecredincioase,”214 lucru posibil ca urmare a unei educații
creștine sistematice, ce presupune evaluarea continuă a acțiunilor personale, raportate la
Dumnezeu, la semeni și la sine-însuși.

Educația religioasă prezentă în instituțiile de învățământ din parohie, valorifică

potențialul acestei discipline, de a sprijini pe copil, în formarea personalității, de aceea reprezintă
o șansă și în același timp, un sprijin real pentru întreaga activitate didactică din acele școli. Prin
constituția sa, trup și suflet, omul trăiește o realitate terestră, pragmatică, dar și una spirituală,
legată de credință și simțire, astfel încât, o educație completă face referire atât la domeniul
tehnologiei și al științei, cât și la aspectul religios. 215 Elevii vin în contact la Religie cu valorile
creștin- morale, precum evlavia, ascultarea, dragostea față de Dumnezeu și aproapele, ale căror
fundamente au fost deja puse de către familie și Biserică, iar implicarea școlii în educația
religioasă poate contribui definitiv la creșterea spirituală a acestora, căci moralitatea tinerilor din
parohie reflectă moralitatea parohiei însăși. 216 Lumea de astăzi este marcată de o mare diversitate
etnică și religioasă, resimțită și la nivel local de către Biserică, dar în același timp, trăim epoca
globalizării, care încearcă o nivelare forțată a culturilor umane, de aceea Religia în școală
favorizează definirea propriei identități spirituale, dar și studierea altor credințe și convingeri,
având ca rezultat direct, evitarea oricăror forme de discriminare și naționalism totalitar. Astfel, în
cazul poporului român, identitatea națională și valorile fundamentale, pe care le respectă și le
împărtășește altora, au izvoare de sorginte creștină, ce au promovat de a lungul istoriei, bogăția
culturii naționale și universale, precum și dialogul intercultural.

214
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre rânduiala cea după Dumnezeu și despre nevoința cea adevărată, în:
Scrieri.Partea întâia, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, coll. Părinți și Scriitori Bisericești,
29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 459.
215
Constantin CUCOȘ, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 293.
216
Ioan CHIRILĂ, Misiunea prin activitatea didactică religioasă, în: Studii Teologice, SN, I (2005), nr. 3, p. 170.

91
 Care sunt însă valorile și particularitățile Religiei, ca materie de studiu, și mai ales căror
nevoi individuale sau colective ale parohiei răspunde aceasta?

Deosebit de important este apoi modul în care sunt expuse în școală învățăturile de
credință ale Bisericii, ce folosesc drept fundament ale celorlalte virtuți, utilizând o formă cât mai
accesibilă și folosind în primul rând, pentru explicarea unor evenimente mântuitoare, icoana, ca
imagine cu conținut religios, având în vedere că în sufletul plin de curăție al copilului pot fi
imprimate cu ușurință modelele sfințeniei lucrătoare prin credință. Reușita educației religioase în
acest caz este determinată mai ales de atmosfera de iubire, manifestată prin rugăciune, ca
adevărată aplicație practică a celor deprinse în mod teoretic. Sf. Ioan Gură-de-Aur consideră că
nu este de ajuns doar să naști pentru a te numi mamă, deoarece ,,nașterea se datorează naturii, iar
creșterea copiilor ține de o alegere.”217

Activității preotului în parohie, de a învăța, i se adaugă colaborarea laicilor, în mărturisirea

dreptei credințe, ca imperativ misionar, urmând cuvintelor Mântuitorului: ,,Tot cel ce Mă va
mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu Care
este în ceruri.” (Matei 10, 32-33) Păstrarea și precizarea tezaurului dogmatic, transmiterea și
apărarea sa, constituie astfel datorie sfântă pentru fiecare membru al parohiei, ținând cont de
pregătirea sa și rolul îndeplinit în familie și societate, legislația canonică precizând în acest
sens: ,,întregul trup mistic, adică laicii împreună cu clerul, iar nu numai vreunul din aceste două
elemente, au moștenit, păstrează și transmit învățătura Mântuitorului Hristos.”218 Apostolul
neamurilor, consideră că fiecare creștin botezat este un mărturisitor considerat ,,stâlp și temelie a

217
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Părinți, copii și creșterea lor, Ed. Panaghia, Suceava, 1998, p. 14.

92
adevărului, împreună lucrător cu toți slujitori Bisericii (I Tim 3, 15), iar Sf. Petru îi numește pe
creştini ,,rod ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, pentru a vesti
în lume bunătățile Celui Care i-a chemat. (I Ptr 2, 9).

Dealtfel, întreaga Scriptură dă mărturie despre funcția catehetică a laicatului în perioada

primară a creștinismului: înaintea Sf. Ap. Pavel, Priscila și Acvila, persoane fără hirotonie
predică în Efes (Rom 16, 3) iar vorbitori laici, originari din Tesalonic, vestesc Evanghelia în
Ahaia și Macedonia (I Tes. 1, 7-8), toate aceste exemple înlăturând orice tip de exclusivism.
Prezența anumitor limitări canonice (Can. 36, 39, 58 Apostolice, Can. 19, 20, 33 Trulan, Can. 2,
10 Sin. VII Ec.Can. 12, 19, 46 Sin. Laodiceea), privitoare la posibilitatea laicilor de a predica, nu
o înlătură pe aceasta, ci doar unele abuzuri, prin necunoașterea sau înțelegerea greșită a rolului
clerului și mirenilor în viața bisericii locale. Părinții Bisericii vorbesc chiar despre un
pogorământ al Bisericii, referitor la predicarea permisă în anumite condiții: ,,nu se cuvine ca
laicul să ţină cuvântare sau să înveţe în chip obştesc, însuşindu-şi de aici slujba învăţătorească, ci
să se supună rânduielii predanisite de către Domnul, şi să deschidă urechea spre cei ca au darul
cuvântului de dăscălie şi să înveţe cele dumnezeieşti de la aceştia însă, în afară de slujbe, nu sunt
lipsiţi de dreptul de a predica, îngăduindu-li-se să învețe în afară Bisericii.” (Can. 64, Sin.
Trulan). Vocația teologului în parohia sa impune o serie de exigențe specifice legate în primul
rând de cunoașterea profundă a dogmelor Bisericii și apoi practicarea prin asceză a învățăturii
expuse, căutând să fie din aceeași frământătură cu a Sf. Părinți. 219 Expunerea sa nu este în primul
rând una istorico-culturală, reflectată în socialul munden, ci mărturisirea credinței însuflețită de
Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 28, 20), revelat în Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, scopul final fiind
dobândirea vieții veșnice.

218
Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848, apud Pr. Prof. Dr. Liviu STAN, ,,Participarea laicilor”, în: Studii
Teologice, XX (1968), 3-4, p. 123.
219
Placide DESEILLE, Nostalgia ortodoxiei, traducere de Dora Mezdrea, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 61.

93
 Misiunea este esențială pentru orice parohie și se concretizează, în special, în
propovăduirea Evangheliei mântuirii și mărturia prin credință și fapte bune,220 după exemplul lui
Hristos. Oportunitatea de a face ca, pe cuprinsul comunității locale, Evanghelia să fie cunoscută
și trăită la intensitate maximă, a fost valorificată de Biserică prin două modalități principale: a.
prezența profesorului de Religie în instituțiile publice de învățământ și b. formarea unei conduite
creștine în sânul familiei, privită ca ecclesia domestica.

III.2. Familia creștină, mediu de evanghelizare. Laicii în viața parohiei

III.2.1. Pentru o teologie a familiei

Familia creștină este direct conectată la viața bisericească a parohiei, la fel cum, în
contact direct, se află și cu viața socială a așezării. 221 Dar perspectiva creștină face un pas mai
departe în această abordare, dorind să examineze care este rolul familiei în planul de mântuire a
lui Dumnezeu. Putem vorbi astfel despre o teologie a familiei, în general, și a familiei creștine, în
special, apărută însă, de abia la începutul secolului XX. Cauzele acestei întârzieri sunt multiple și
fac referire, în primul rând, la teologia apuseană a Evului Mediu, ce subliniază mai mult
dimensiunea monastică a vieții creștine, iar în al doilea rând, la concepția eclesiologică, bazată
pe instituționalizarea excesivă a Bisericii și familiei, 222 lipsite de sursa iubirii jertfelnice a lui
Hristos, întâlnită în paginile Sfintei Scripturi. Gândirea teologică răsăriteană, spre deosebire de
Apus, a definit dintotdeauna familia ca formă specifică de comuniune a sfinților, adevăr

220
Pr. Prof. Ion BRIA, Mărturia creștină în Biserica ortodoxă. Aspecte, posibilități și perspective actuale, în: Glasul
Bisericii, XLI (1982), nr. 1-3, p.81.
221
Skinner, Sue Walrond, Family Matters. The Pastoral Care of Personal Relationships, SPCK Publishing, Bristol,
1988, 155.
222
Dictionnaire de la vie spirituelle, Sous la direction de Stefano De Fiores et Tullo Goffi, Cerf, Paris, 2001, p. 414.

94
fundamentat pe viziunea patristică, fidelă spiritului apofatic, reieșind din scrierile primelor
secole creștine. Iată ce învăța în predica sa Sf. Ioan Gură de Aur, pe cei care doreau să
îmbrățișeze viața de cuplu: ,,Eu nu vă cer să vă retrageți în munți și în singurătățile pustiului, dar
vă cer să fiți buni, smeriți și curați, voi, cei care locuiți în orașe și sate. Căci toate poruncile legii
ne sunt comune cu cele ale călugărilor, în afară de castitate. Și chiar și în privința castității,
oamenii căsătoriți trebuie să le fie asemănători, prin castitatea inimii.”223 Viața monahală și viața
de familie sunt două opțiuni ale vieții, cu responsabilități specifice, însă cu scop unic, mântuirea.
În urma acestui realism spiritual, transmis din generație în generație, în spațiul răsăritean al
creștinătății a funcționat acea simfonie dintre mănăstiri și parohii, fără însă o aprofundare
sistematică a sensului teologic al acestei conviețuiri. Lipsa motivației profund teologice a
existenței familiei, crează ideologii șubrede de tip social, foarte prezente în peisajul
contemporan, cum ar fi: prioritatea aspectului financiar față de valorile spirituale, elaborarea
diferitelor teorii demografice ș.a..

În primul capitol din cartea Genezei vedem că locul familiei, pe scara ordinii creației, este
unul privilegiat, primul cuplu apărând în calitate de chip al lui Dumnezeu și cunună a celor
făcute: ,,Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a
făcut bărbat și femeie.” (Fac 1, 27) Originea umanității nu este o simplă individualitate, ci o co-
umanitate,224 structurată ca familie. Caracteristica de bază a acestei este unitatea, care nu exclude
pluralitatea, și acest lucru poate fi aprofundat în relație cu Dumnezeu, Care ,,este iubire” (1 In 4,
16), exprimată nu doar exterior, ci cu refererire directă la comuniunea personal-trinitară. Privită
din această perspectivă, familia apare în fiecare parohie, ca icoană a iubirii lui Dumnezeu pe
pământ. Același referat al Facerii ne descoperă în capitolul al doilea, că primii oameni dobândesc
și statutul de preoți ai întregii Creații. De aceea, zidirea lui Dumnezeu este numită de către

223
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, 6, 7, în: Scrieri Partea a treia, traducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, p. 85.
224
Sue Walrond SKINNER Family Matters. The Pastoral Care of Personal Relationships..., p. 159.

95
părintele Stăniloae ,,Biserică în devenire posibilă.”225 Unitatea dintre bărbat și femeie nu se referă
aici doar la distincția sexuală, prezentă și la regnul animal, ci la comuniunea profundă, cu scopul
de a deveni biserică a Cuvântului. Această vocație eclesială a fost însă pierdută, odată cu căderea
protopărinților și separarea de harul lui Dumnezeu. Ca medicament împotriva morții și a
sepărării, Dumnezeu le dă acestora putința procreării biologice, dar și speranța mîntuirii, prin
redobândirea frumuseții originare a familiei. Participarea lui Hristos la Nunta din Cana Galileii,
însoțită de săvârșirea primei minuni din activitatea Sa pământească, aduce o nouă dimensiune și
demnitate familiei creștine, depășind relația biologică și cea socială, prin fidelitatea față de
Evanghelie. Mai târziu, putem urmări, în istoria Bisericii, rolul uriaș al acesteia în primele
comunități creștine, apartenența la o biserică locală fiind strâns legată de statutul de membru al
unei anumite familii. (Rm 16, 5) Astfel, în cadrul primelor comunități creștine, cele dintâi locuri,
în care se săvârșea Euharistia, erau casele creștinilor (FA 10, 18; 1Co 16, 19), iar răspândirea
cuvântului lui Dumnezeu era înlesnită de ajutorul unor familii misionare, precum Acvila și
Priscila, amintiți în Faptele Apostolilor. (18, 18) Apoi în perioada patristică, numele unor
personalități de excepție ale Bisericii sunt legate de mărturia creștină a familiilor din care
proveneau. Este de ajuns să amintim doar câteva mame celebre: Antuza, mama Sfântului Ioan
Gură de Aur, Monica, mama Fericitului Augustin sau Emilia, a Sf. Vasile cel Mare, pentru a
realiza cât datorează Biserica și cultura universală, în general, modelului familiei, devotată întru
totul lui Hristos.

Perspectiva ortodoxă, fundamentată biblic și patristic, încadrează familia într-o ordine

spirituală bine definită, ce urmărește plinătatea ființei umane, astfel încît exprimarea liturgică
vorbește despre ,,Buna înțelegere trupească și sufletească” (Evr 13, 4), într-o comuniune, ce
unește sufletele și trupurile dând naștere unei noi existențe deiforme. 226 Prin urmare, modelul
familiei ideale este Familia Persoanelor Treimice, din care se revarsă peste cea creştină,
dragostea, împreună-viețuirea şi jertfelnicia. Când doi oameni se căsătoresc, ei se ancorează
225
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1986, p. 19.
226
Pr. Conf. Ilie MOLDOVAN, Taina Nunții, în: Ortodoxia, XXX (1979), nr. 3-4, p. 511.

96
pentru a parcurge o cale întinsă de urcare spre Dumnezeu-Treime, de aceea se şi căsătoresc
pentru a se ajuta unul pe altul în acest urcuş. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să
bea din acelaşi pahar de obşte, pentru că pe această cale spre Împărăție vor purta împreună
poverile căsătoriei, iar copiii, rod al dragostei, reprezintă darul lui Hristos și continuare a actului
creator al omului. Întemeierea cuplului devine astfel, în parohie, binecuvântare şi lumină a iubirii
Preasfintei Treimi, iar dragostea dintre soți este prototip al celei intertreimice.227

Un alt semn al originalității familiei creștine din parohie, este cea privitoare la natura
eclesială a acesteia, prin contribuția sa la manifestarea unității în diversitate, a bisericii locale.
Comunitatea familiei, la fel ca și cea a Bisericii, este diferită de a oricărei asocieri umane, prin
228
reflectarea chipului autentic al omului, plin de bucurie, ce transcende senzualitatea cărnii.
Unicitatea relației matrimoniale devine, din punct de vedere teologic, normă a sfințeniei, prin
aceasta fiecare dintre cei doi soți definindu-se ca persoană completă în relație cu celălat. Doar
prin acest tip de alteritate împlinitoare poate afirmată sursa originară a unității și apropierii dintre
cei doi, anume Hristos, familia fiind, de fapt, prin aceasta, prelungire a Bisericii în lume. 229 În
persoana lui Hristos, posibilitatea devine certitudine, deoarece separarea dintre bărbat și femeie
este depășită, deschizându-se în existența omenirii, două căi ale mântuirii: viața monahală și cea
de familie. Hristos este Cel Care în taina Cununiei arată demnitatea și importanța familiei, într-o
exprimare a ceea ce Însuși Mântuitorul a spus în Evanghelie: ,,Unde sunt doi sau trei, adunați în
numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18, 20) Cei doi soți stabilesc o comuniune,
care-i angajează, potrivit structurii psiho-somatice a fiecăruia, comuniune ce duce spre
comunitatea de tip eclezial, de aceea putem spune că vocația familiei în parohie este identică cu
cea a Bisericii, ca loc al săvârșirii liturghiei cerești. Păstrând același paralelism putem observa

227
Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2011,
p. 211.
228
Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii-Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, traducere de Gabriela
Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1994, p. 157.
229
Arhim. Emilianos SIMONOPETRITUL, Cea mai frumoasă cuvântare despre Taina Nunţii, în: Familia ortodoxă,
XXXVI (2012), nr. 1, p. 17.

97
că, în parohie, familia creștină are ca punct central jertfa Mântuitorului Hristos. Astfel, prin
sacrificiu, familia se deschide către Împărăția lui Dumnezeu, devine adunare (mica biserică) și își
conservă caracterul eclezial și celebrant. Are loc o adevărată convertire a mediului familial, prin
transformarea acestuia în vector al misiunii Bisericii în cadrul parohiei, prin deschiderea spre
Dumnezeu, ca ultimă realitate spirituală. Tot prin jertfă, cei doi pot aduce la viață copilul, ca rod
al dăruirii de sine și semn al urcușului spre sfințenie, împlinită pe deplin prin asumarea condiției
umane și a responsabilității vieții de cuplu. Întemeiată în Hristos și în Biserică, familia devine de
fapt, ,,taina iubirii lui Dumnezeu”230, pe Care-L descoperim în celălalt, ca și chip al Său, aflat
într-o continuă receptivitate față de celălalt.

III.2.2. Criza familiei- pierderea familiarității cu Dumnezeu

Reflexia teologică ortodoxă și slujirea liturgică conferă familiei creștine, în parohie, un

nebănuit realism, ce o evidențiază ca mediu al întrepătrunderii dintre dumnezeiesc și uman.
Datorită crizei morale şi spirituale a lumii de astăzi, modelul teologic al familiei creștine
tradiţionale este de multe ori considerat de unii depășit de realitatea cotidiană. Traversăm
vremuri dominate de mentalități individualiste şi secularizate, pentru care ,,cununia nu este decât
o lege a firii, ce nu are nimic în comun cu credința”, 231Taina fiind subordonată astfel, intereselor
efemere şi materialiste ale omului şi societăţii. La această criză de ordin spiritual, cu care se
confruntă astăzi familia ortodoxă, se adaugă și situația socială precară, marcată de sărăcie, șomaj
și nesiguranța zilei de mâine. Însă Hristos Același este ieri, astăzi și în veac (Evr 13, 8) iar
Biserica, întemeiată pe Răstignirea și Învierea Sa, una și aceeași este în trecut, present și viitor,
iar oamenii au același acces, prin Sfintele Taine, la harul îndumnezeitor. (2 Petru 1, 4) De aceea,
în pofida tuturor denaturărilor, la care asistăm, la nivel parohial, este necesară o abordare a
problemelor conjugale în toată profunzimea lor, inclusiv a celor legate de relațiile trupești ale
230
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, București, 1978, p. 186.
231
Petru I. DAVID, Călăuza creștină, Ed. Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994, p. 295.

98
soților, o evitare a acestora constituind o mare eroare a Bisericii în plan misionar. Misiunea
concretă a parohiei este astfel, de a prezenta familia ca mediu de evanghelizare, în sensul
mărturisirii lui Hristos, de către părinți și copiii lor, în contextul actual, în care raporturile sunt
inversate, în multe cazuri, cei mici, prin credința lor statornică, reușind să fie modele pentru cei
mari, și să-i aducă la starea de creștini autentici. 232 În scopul folosirii tuturor resurselor
duhovnicești, de care biserica locală dispune (textul evanghelic, experiența sfințeniei, structura
eclesială a existenței omului), trebuie însă, mai întâi să identificăm problematica familiei
creștine, pentru a urmări apoi contribuția Bisericii la soluționarea ei.

a. Printre cauzele majore ale degradării instituției familiei, numărăm pierderea sensului
spiritual al familiei, prin slăbirea vieții duhovnicești din sânul acesteia. Se pierde astfel din
vedere importanța rugăciunii și a puterii binefăcătoare a acesteia, deseori părinții și copiii lor
trăind în risipire de gânduri și sentimente contradictorii. Rugăciunea particulară este legată
indisolubil de trăirea credinței, căci numai acolo unde este credință, vine și binecuvântarea lui
Dumnezeu. Sf. Ioan Gură de Aur subliniază acest lucru în sfaturile sale date tinerilor: ,,De vrei
să-ți iei soție, mai înainte de orice, vezi de este iubitoare de Dumnezeu, dacă-și atrage bunăvoința
de sus. Dacă sunt acestea, vin și celelalte; iar în lipsa lor, oricâte averi ar avea, nimic nu
folosește.”233 Astfel, criteriile subliniate de arhiereul Constantinopolului, nu țin de nimic fizic sau
material, el fiind doar cele sufletești: dragostea de Dumnezeu și purtarea aleasă, ,,semne ale
frumuseții celei adevărate.”234 Când soţii descoperă taina rugăciuni, se vor ruga pentru aceasta, se
vor ruga împreună şi nu vor ignora să se roage unul pentru celălalt, căci ,,bucuria şi satisfacţia lor
sporesc semnificativ atunci când simt că zidesc împreună cu Dumnezeu.”235

232
Pr. Dr. Ilarion FELEA, Duhul Adevărului, Ed. Diecezană Arad, 1943, p. 480.
233
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie. Despre creșterea copiilor, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 47.
234
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de arhim.
Theodosie Athanasiu, Ed. Dacia, Iași, 1902, p. 195.
235
Pr. Filotheos FAROS, Căsnicia- dificultăţi şi soluţii, traducere de Pr. Şerban Tica, Ed. Sophia, Bucureşti, 2012, p.
127.

99
 b. Un alt aspect al familiei de tip modern este cel legat de lipsa educației creștine a
copiilor, clădit pe învățătura mântuitoare a lui Hristos. În parohia ortodoxă, familia a fost
dintotdeauna spațiu revelator, prin învățătura cuprinsă în Sfânta Scriptură, și care capătă viață,
prin relația cu Hristos, în îndrumarea zilnică a copiilor, în rugăciune sau participare la Sfânta
Liturghie, încât comuniunea familială devine ,,mediul propice pentru transmiterea credinței prin
viu grai.”236 Care ar trebui să fie principalele virtuți cultivate într-o familie creștină, care se vor
transforma în piloni de susținere a adevărurilor de credintă pentru tot restul vieții, vizând
integrarea celor mici în viața parohiei? Prima dintre acestea este ascultarea față de părinți,
înrudită cu supunerea față de Dumnezeu ,,scara cea mai scurtă către cer,” și calitate de căpătâi a
fiecărui copil bine educat.237 Între poruncile date de Dumnezeu lui Moise, cea de-a patra se referă
exact la acest lucru: ,,Cinsteste pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani multi
pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție." (Iș 20, 12). Fiind dătătoare de viață,
această poruncă a lui Dumnezeu este amintită și în Noul Testament: ,,Copiilor, ascultați pe
părinții voștri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului." (Co 3, 20). Neascultarea,
marchează o ruptură adâncă, între copii și părinți sau între om și Dumnezeu, ca manifestatre
vădită a împuținării credinței și a răcirii dragostei, privite de Sf. Ap. Pavel ca semne apocaliptice:
,,În zilele din urmă vor veni vremuri grele, când oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de
arginți, lăudăroși, trufași, neascultători de părinți, nemulțumitori, lipsiți de dragoste, iubitori de
desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea dreptei credințe, dar tăgăduind
puterea ei.” (2 Tim 3, 1-5) Într-o societate marcată deseori de egoism și nerecunoștință, mulți
tineri se arată a fi prea ocupați de viața lor, pentru a-și mai aduce aminte de meritele propriilor
părinți, cuprinși de bătrânețe și boală, iar azilul devine simbolul uitării acestora și a lui
Dumnezeu.

236
Pr. Prof. Ion BRIA, Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, p. 307.
237
SFÂNTUL VLADIMIR AL KIEVULUI, Despre educație, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu, Ed. Sophia,
București, 2006, p. 56.

100
 În interiorul familiei creștine, părinților le revine apoi, rolul de a învăța pe cei mai mici
membri ai parohiei să iubească adevărul și să urască minciuna, căci ,,năravul omului mincinos
este ocara şi ruşinea lui şi este cu el pururea” (Sir 20, 26). Copilul care va creşte înconjurat de
fals şi minciună va fi expus cu uşurinţă viciilor, în timp ce dreptatea pune temelie tuturor
virtuţilor. Dragostea faţă de adevăr se cultivă prin propovăduirea adevărurilor despre Dumnezeu,
deoarece Hristos este adevărul, iar mărturiile Lui sunt nemincinoase, astfel încât, fiind
atotştiutor, cunoaşte tot gândul mincinos. Prin dragostea faţă de adevăr vom reuşi să deschidem
inima micuţului spre dragostea faţă de evlavie şi cucernicie. Un copil cucernic va fi şi cu bun
simţ, se va ruşina de păcat şi se va înfrâna. Iată ce spune în acest sens Sf. Ioan Gură de
Aur: ,,Răutatea se face cu anevoie de smuls, pentru că nimeni nu se mai ocupă de copii, nimeni
nu mai vorbește cu ei despre feciorie, nimeni depre cumințenie, nimeni despre disprețuirea
banilor și a slavei, nimeni despre cele vestite în Scriptură.”238Aceste virtuţi, însoțite de bunul
simț, respect față de generațiile anterioare ș. a. constituie baza solidă, pilonii care vor susţine
pentru tot restul vieţii adevărurile credinţei, deprinderi cu care copiii vor merge la școală sau vor
participa la viața spiritual a Bisericii. De multe ori, părinții caută cauzele unor carențe de
comportament ale fiilor lor în factori exteriori, sustrăgându-se de la această uriașă
responsabilitate în interiorul familiei. Privind în profunzime, lucrurile trebuie interpretate prin
prisma poruncilor divine, formarea sau modelarea copilului după chipul lui Dumnezeu prin
învăţare şi exemplu personal, fiind o împlinire a scopului divin: „Dumnezeu S-a făcut Om,
pentru ca omul să devină dumnezeu”.239

238
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt despre cum se cade să-și crească părinții copiii, în: vol. Sfaturi pentru o
educație ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 107.
239
Adevăr prezent în multe locuri și care constituie de altfel, sinteza Ortodoxiei: ,,Dumnezeu S-a făcut om pentru ca
omul să devină dumnezeu“ (SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Tratat despre Întruparea Cuvântului, LIV, în: Scrieri I,
traducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 15, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 151), „Din pricina prea marii Sale dragoste, S-a făcut
ceea ce suntem noi, pentru ca să ne aducă şi pe noi în starea de a fi ceea ce este El.” (SFÂNTUL IRINEU AL

LYONULUI, Contra eresurilor, V, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București,
2007, p. 332), „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca şi tu să afli de la om, că omul poate ajunge Dumnezeu”.

101
 Doar în acest sens trebuie să vedem legătura între planul lui Dumnezeu şi misiunea de
educare a părinţilor. Este esențial ca procesul de educație în familie să se înfăptuiască permanent
păstrând legătura cu biserica și slujitorii ei, scopul fiind unul singur, anume mântuirea, ce se
realizează însă doar în spațiul eclezial. Preotul din parohie poate fi un sprijin deloc neglijabil, iar
învățăturile de credință expuse de acesta pot fi explicate și aplicate apoi în familie. Acest proces
este foarte asemănător catehumenatului, ce-i instruia și-i pregătea pe cei care aspirau la botezul
creștin. Construirea unui dialog de încredere va urmări cultivarea dragostei de Dumnezeu,
evitând cu dibăcie240 de a face vreo trimitere către frică sau judecata divină, până la o vârstă la
care aceste aspecte pot fi înțelese pe deplin. Există prin urmare o responsabilitate a felului în care
părinții se fac înțeleși de copii, ținând cont de conținutul învățăturii mântuitoare. Ca mediu de
evanghelizare, familia ce respiră prin credința în Dumnezeu reușește să împrăștie în cuprinsul
parohiei lumina prezenței lui Hristos și a iubirii Sale, manifestată în întreaga umanitate ce se
constituie în Biserica Dumnezeului Celui viu. Instaurarea Împărăţiei în sufletele fiecăruia dintre
creştini este, lucrare colectivă, ca mod esențial de prezență și comuniune cu Dumnezeu, la care
membrii familiei creștine sunt chemați să participe în baza preoției generale, fără a fi însă
reprezentanți calificați ai Bisericii.241

c. Identitatea profund creștină a familiei în parohie, este amenințată de confuzie și

relativism, prin infidelitatea conjugală și așa-zisa ,,căsătorie de probă”, ultima întâlnită mai mult
și chiar legiferată în Occiodent. Se vorbește tot mai des astăzi de o pretinsă ,,eliberare a femeii”,
sau ,,democratizare sexuală”, ca rezultat al noii dezordini amoroase.”242 Mediul familial este
(SFÂNTUL CLEMENT ALEXANDRINUL, Cuvânt de îndemn către eleni, I, 8, 4, în: Scrieri I, traducere și note de Pr.
Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1982, p. 75), „Întruparea Mântuitorului s-a făcut cu scopul mântuirii lumii, eliberării
neamului omenesc şi purtării noastre de grijă”. (ASTERIE AL AMASIEI, Cuvânt de laudă la Sfântul Ştefan cel dintâi
mucenic, în: Omilii și predici, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2008) etc.
240
Maica MAGDALENA, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p.71.
241
Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, traducere de Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 84.
242
Pascal BRUCKNER, Noua dezordine amoroasă, traducere de Luminița Brăileanu, Ed. TREI, București, 2005, p.5.

102
astfel antrenat într-o criză a comuninii moderne, ce înmănunchiază, într-un spectru al
întunericului, heterosexualitatea lipsită de orice normă, la care se adaugă homosexualitatea și alte
derapaje ale vieții de cuplu.243 Infidelitatea conjugală, ca formă de concubinaj mascat, afectează
procreerea însăși, deoarece este lipsită de responsabilitate morală, față de actul nașterii, și
promovează doar plăcerea carnală, trupul încetând a mai fi considerat ,,templu al Duhului Sfânt,”
(1 Co 3, 16). Partenerul devine inter-schimbabil, și valoarea sa se diminuează până la a fi doar
una conjuncturală, suportabilă doar datorită unui interes reciproc.244 În mod concret, scindarea
căsătoriei generează nenumărate tensiuni între membrii aceleași comunități, de aceea Biserica,
prin taina Spovedaniei, confirmă gravitatea acestui păcat, prin asprimea penitenței, la care îi
cheamă pe cei căzuți. Promiscuitatea conjugală poate fi împinsă mai departe, încît întâlnim astăzi
în parohii ortodoxe, cazuri de cupluri monogame, printr-o înțelegere total eronată a noțiunii de
familie.245

III.2.3. Lectura Bibliei în parohie- Lectio Divina

Contrar anumitor păreri, pline de subiectivism, citirea Sfintei Scripturi nu privește doar
clerul sau cinul monahal. De altfel, Biserica a încurajat în ultimele decenii participarea laicilor la
propovăduirea dreptei credinţe prin educarea tinerei generaţii în frică de Dumnezeu şi respect
faţă de valorile creştine, atât prin organizarea învăţământului religios în şcolile de stat, cât şi prin
organizarea învăţământului teologic, la care au acces toţi membrii ei. Tradiția patristică este cea
care exprimă cel mai bine această cerință misionară în viața parohiei. Sfântul Ioan Gură de Aur
precizează: ,,Eu nu sunt călugăr, vor spune unii dintre voi. Dar aici este greșeala voastră, de a
socoti că citirea Scripturilor nu privește decât pe monahi, în timp ce aceasta vă este mult mai
necesară vouă, celor care vă aflați în mijlocul lumii. Mai rău decât a nu citi Scriptura nu este alta
243
Răzvan CODRESCU, Teologia sexelor și Taina Nunții, Ed. Christiana, București, 2002, p. 22.
244
A. Motte, La vie spirituelle dans la condition charnelle, Paris, Les Editions Cerf, 1968, p. 247.
245
Adrian THATCHER, Descătușarea sexului. O teologie creștină a sexualității, traducere de Mariana Grancea, Ed.
Polimark, București, 1995, p. 64.

103
decât a socoti citirea ei inutilă, sau practică satanică,” 246 îndemnând pe părințila a-i obișnui pe
copii cu lectura atentă și deasă a Bibliei, doarece ,,chiar dacă nu ar avea ei nevoie de cunoașterea
Scripturilor, totuși e necesar de a fi pregătiți, ca la orișice ocazie să poată astupa gura altora.”247

Citirea cuvântului lui Dumnezeu nu este doar un simplu exercițiu, sau ceva care se
adaugă la existența zilnică, ci se constituie ca parte organică a vieții spirituale, ce contribuie la
urcușul duhovnices al fiecărui credincios și de aceea presupune mai întîi ,,starea de rugăciune”,
ce ușurează înțelegerea textului, având mintea lui Hristos. (Flp 2, 5) Conținutul biblic și
interpretarea lui sunt insuflate de Duhul Adevărului, Cel Care, după cum ne amintește Sf. Ap.
Pavel ,,se roagă” în noi” (Rm 8, 26-27) construind acea relație de credință și dragoste cu hristos.
La rândul său, Nicolae Cabasila vorbește despre Evanghelie ca loc al întîlnirii cu Hristos, în
care ,,ne săturăm ochii și inima de Cel Care ne atrage numai spre El pentru a ne uni cu El.”248 De
aici și avertismentul de a nu profana cuvântul Scripturii, făcând din el obiect de speculație, căci
Părinții Bisericii vorbeau și gândeau prin el, iar apoi se rugau ca Dumnezeu să li se descopere,
pentru a cunoaște voia Sa. Prin urmare este foarte important procesul, care duce de la lectura și
studiul textului biblic, la ,,interiorizarea” sa prin meditație, acea ,,la manducation de la Parole”
(trad. consumarea cuvântului)249 sau manieră euharistiscă a lecturii, ce se transformă într-o
adevărată ,,rugăciune a Scripturilor.”

Credincioșii din parohie trebuie călăuziți așadar, în scopul citirii Sfântei Scripturi, printr-
o lectură spirituală, sub călăuzirea Sf. Duh și iluminarea pe care numai El o poate oferi. Din
perspectivă ortodoxă, lectura personală a Sf. Scripturi de către mireni, a fost destul de neglijată în
parohii, unul dintre motivele principale, identificat de J. Breck, fiind ,,șovăiala Sf. Părinți de a
246
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilie la Matei 2, 5, în: Scrieri Partea a treia, traducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, p. 35.
247
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, 21, traducere de Arhim.
Theodosie Athanasiu, Iași, 1902, p. 216.
248
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 201.
249
Marcel JOUSSE, La manducation de la Parole, Gallimard, Paris, 1975.

104
prescrie metode practice în acest sens”,250 cu toate că Biblia este foarte familiară în experiența
răsăriteană, oferind conținutul fundamental, pentru slujbele liturgice, rugăciunile individuale,
iconografie ș. a.. Pentru a schimba această tendință, este necesar să dovedim că Scriptura conține
cuvântul lui Dumnezeu, adresat omului, ca mediu fundamental al Revelației, și nu doar
cuvintele autorilor, despre Dumnezeu, precum și că această descoperire constituie temelia
comuniunii noastre veșnice cu Creatorul.

CAPITOLUL IV
ÎNCORPORAREA SACRAMENTALĂ ÎN TRUPUL LUI
HRISTOS

IV.1. Viața sacramentală a parohiei

IV.1.1. Închinare în duh și adevăr sau dimensiunea interioară a cultului
Sensul istoric al termenului de cult (gr. Μυστηρίον; lat. Sacramentum) trimite la perioada
primelor comunități creștine, arătând modul în care credincioșii acestora doreau să se distingă de
cei ai altor religii. 251 Calea acestei separări era pentru creștini tocmai insistența cu care
propovăduiau nevoia umană de fi permanent în relație cu Dumnezeu, de a redobândi comuniunea
cu El, lucru posibil prin mărturisirea credinței revelate și celebrarea acesteia în acte de adorare.
Apostolul neamurilor folosește, pentru această atitudine, expresia logiki latreia (Rm 12,1)
(închinare duhovnicească) definind astfel cultul, drept acea bogăţie de formule şi acte exterioare
ale omului, însoțită de așezarea conștientă și liberă a acestuia într-o comuniune dependentă de

250
John BRECK, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, traducere de Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008,
p. 103
251
The Oxford Companion to Christian Thought, Edited by Adrian Hastings et alii, Oxford University Press, 2009,
p. 605

105
Dumnezeu, în Persoana Căruia recunoaște centrul vieții sale, 252 tot ce poate fi mai bun, mai viu,
mai adevărat şi mai de preţ în această lume. Hristos vorbește în cuvintele Sale despre prezența și
lucrarea în cult a Sfântului Duh, prin Care El Însuși vine în mijlocul celor care I se închină : ,,Dar
vine ceasul, și acum este, când închinătorii adevărați se vor închina în Duh și adevăr.” (In 4, 23)
Prin urmare Sf. Duh întipăreşte în noi chipul lui Dumnezeu şi-L întrupează în viaţa noastră în
scopul modelării ei, după cum afirmă şi părintele D. Stăniloae: ,,Hristos perpetuu trimite pe
Duhul Său, iar acesta la rândul său hristifică pe oameni, îi face împreună moştenitori cu El.”253
De la începutul ei, Biserica a acordat o atenție deosebită vieții cultice în primele comunități
creștine, deoarece dintre toate formele de exprimare a dogmei, cultul, ca manifestare vizibilă a
energiei dumnezeiești nevăzute, era cel mai expus idolatriei, condamnată vehement: ,,Iubiții mei
frați, fugiți de închinarea la idoli,” (1 Co 10, 14) căci cei ce fac aceasta ,,nu vor moșteni
Împărăția lui Dumnezeu.” (1 Co 6, 10)
Vechiul Testament anunțase deja sfărâmarea jertfelnicilor, ridicate în cinstea idolilor (Is
27, 9), astfel că trecerea la creștinism, prin Botez, urmărea scoaterea omului din servitutea față
de Creație, și îndumnezeirea lui.254 Posibilitatea sfinţeniei este primită odată cu afundare în apă,
intonând apoi, la înconjurarea cristelniţei ,,Câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi-
mbrăcat.” (Gal 3, 27) Există de aceea, în toată lucrarea sacramentală a Bisericii o exprimare
simbolică (punerea cununiilor, iertarea sub epitrahil, ungerea cu untdelemn), care este purtătoare
de taină, de contact văzut cu realitatea nevăzută, pe care o reprezintă. Cultul este experienţa
apostolică a cunoaşterii şi comuniunii cu Hristos, experienţa vie a Bisericii, ,,apartenenţa la
Biserica cea dintâi”255 după expresia Sf. Clement Romanul, trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu,

252
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Dicționar de Teologie Ortodoxă..., p. 115.
253
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, în: Studii Teologice, XVIII (1966), nr. 9-10,
p. 534.
254
Mrd. Viorel I. CHIȚU, Raportul dintre cultul Vechiului Testament și cultul creștin, în: Studii Teologice, Seria II,
XIII (1961), nr. 5-6, p. 316.
255
SFÂNTUL CLEMENT ROMANUL, Epistola a doua către Corinteni, 14, 1, în: Scrierile Părinților Apostolici,
traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 100.

106
fiind legat organic de misiune, ca slujire (Mc 8, 34). Prin cult, Hristos devine în parohie vizibil,
creşte în persoana fiecărui membru al ei, transmiţând harul dumnezeiesc în scopul dobândirii
vieţii veşnice.

Intrarea în această relaţie vie cu Dumnezeu nu poate avea loc însă decât în atmosfera
eclezială, prin intermediul vieții sacramentale, în special, prin Sfintele Taine. Unicul Mijlocitor
este Hristos (Evr 9, 11-15; 10, 10), începând cu Întruparea (Evr 10, 5), dar mai ales prin jertfa Sa,
adusă o dată pentru totdeauna (Evr 7, 27), preoția Mântuitorului fiind una specială căci
Hristos, ,,aducând o singură jertfă pentru păcate, a șezut în vecii vecilor de-a dreapta lui
Dumnezeu”, (Evr 10, 12), ,,deschizându-ne cale nouă și vie, spre moștenirea vieții veșnice.” (Evr
9, 15). Ca paradigmă a Bisericii Universale, biserica locală păstorită de preotul ei este mai mult
decât o realitate administrativă, este comuniunea credincioșilor adunați în jurul Sf. Altar, ce
viază spiritual prin Sf. Taine și laudă pe Dumnezeu. 256 Lipsa unei structuri cultice la nivel local
înseamnă că parohia a. nu este conştientă de apartenenţa sa, b. nu poate fi numită Biserica lui
Hristos, căci lucrarea de mântuire şi sfinţire a lumii nu poate fi posibilă în lipsa acesteia. Prin
prezența neîntreruptă a Sf. Treimi, în parohie, și în general, în Biserică, opera mântuitoare a lui
Hristos dobândește caracter permanent, neputând fi înțeleasă fragmentar, ca un episod oarecare,
ce a început cu Întruparea și a luat sfârșit odată cu Înălțarea la cer, căci Dumnezeu ne-a promis
că ,,va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor (Mt 28, 20) De aceea, izvorul oricărei sacramentalităţi
este Fiul lui Dumnezeu, Care extinde, prin Sfintele Taine, şi menţine continuu această legătură
interioară datorită căreia Biserica fiinţează. Posibilitatea de a face prezent harul unificator şi
sfinţitor al Duhului Sfânt, vine din aceea că ,,în fiecare Taină are loc un act de chenoză a lui
Dumnezeu, Care coboară la noi prin harul Său, împărtăşit într-o formă vizibilă, şi deşertarea
omului, care trebuie să se micşoreze pe sine, ca să vină în întâmpinarea harului care i se
împărtăşeşte.”257 Deci prezența lui Hristos este una tainică, adusă în actualitate de viața de cult,
cu toate componentele ei, astfel încât, împreună cu Nicolae Cabasila putem identifica Taina
256
Yves CONGAR, Sacerdoce et Laicat, Les editions du cerf, Paris, 1962, p. 177.
257
Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, ,,Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii- Teză de
doctorat”, în: Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1-2, p. 70.

107
Bisericii, ca fiind aspectul sacramental al acesteia: ,,Datorită Tainelor- care vestesc moartea și
îngroparea Domnului- ne naștem la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem
să ne unim în chip minunat cu Însuși Mântuitorul nostru.”258

Aspiraţia credinciosului de a se asimila cu Hristos, de a deveni exact ca El şi una cu El,

este nemărginită, iar prin Taine, biserica locală devine contemporană cu Hristos, prin puterea Sf.
Duh. Aşa cum sfinţii au văzut slava divină, specifică unicei Revelaţii a lui Dumnezeu de pe
Tabor, tot astfel şi credinciosul din parohie este încredinţat că percepe spiritual pe Dumnezeu în
existenţa sa harică, simţind iubirea, sprijinul, călăuzirea, mângâierea divină, dincolo de
încercările sau disperările, de care este cuprins în această lume.Viaţa împreună cu Hristos
înseamnă de fapt prelungirea Sa, prin Biserică şi slujirea ei sacramentală, spre fiecare dintre noi.
Parohia devine mediul de reînnoire pentru poporul lui Dumnezeu, fiindcă prin lucrarea Tainelor,
ceea ce este dumnezeiesc, pătrunde în ceea ce este omenesc, iar credinciosul suferă o convertire,
o transformare prin înnobilare. După putere, receptivitate şi lucrare, umanitatea noastră este
infuzată cu diferite stadii de înduhovnicire ale umanităţii Mântuitorului, devenind hristocentrică.
Apoi orice act sacramental, săvârşit în sfântul lăcaş reprezintă, concomitent cu prezenţa reală a
Fiului lui Dumnezeu, o pogorâre a Duhului Sfânt peste Biserica Cel invocă şi-L împărtăşeşte
prin Taina respectivă,259 calea mântuirii îmbrăcând și aspect pnevmatologic. În gândirea aceluiași
Nicolae Cabasilea omul nu poate avea o experiență spirituală fără intrarea în Biserică,
fără adâncirea continuă a harului în fiinţa sa: ,,Lucrarea pornește de la Dumnezeu, din partea
noastră se adaugă […] numai dorința de împreună-lucrare.”260 Astfel, este foarte greu de pătruns
taina vieţii în Hristos, fără viaţă sacramentală, care reușeşte să lege poporul lui Dumnezeu de
Biserică, cu toate că esența religiei creștine nu se reduce la cult, manifestare exterioară a
aspectului ei tainic.261

258
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre Viaţa în Hristos..., p. 29.
259
Drd. Ioan STOICA, Unirea cu Hristos în Sfintele Taine, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LV (1979), nr. 3-6,
p.281
260
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 28.
261
Mrd. Ioan BRIA, Aspectul dogmatic al Sf. Liturghii, în: Ortodoxia, XI (1959), nr. 7-8, p. 418.

108
 Hristos instituie în parohie un cult nou, interior omului, care-i înnobilează şi îi sfinţeşte
toți credincios participanți la acesta. Ritualul bisericesc depăşeşte aspectul ceremonial, cu rol
anamnetic, faptele mântuitoare ale Mântuitorului Hristos fiind un prezent continuu..
Transfigurând existenţa omului, cultul îndreaptă astfel, atenția credincioșilor asupra unor
subiecte de maximă importanță pentru existența lor, dintre care amintim: crearea după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu, încălcarea poruncii și apoi pedeapsa pentru păcat, nostalgia
comuniunii directe cu Creatorul, făgăduința trimiterii unui Mântuitor, venirea Acestuia,
activitatea Sa, Jertfa Sa şi Învierea. Toate rugăciunile, formulele şi actele exterioare ce însoţesc
manifestările exterioare din Biserica parohială, reproduc actul coborârii, prin Întrupare, a
dragostei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Scopul cultului devine astfel, identic cu al
întemeietorului, Fiul lui Dumnezeu, Care a introdus în lume viaţa plină de iubire şi lumină a Sf.
Treimi (In 10, 30; 1 In 4, 16; 5, 7) Această cuprindere potenţială a tuturor membrilor unei
comunităţi mărturisitoare în actele mântuitoare ale iubirii Fiului lui Dumnezeu este precizată în
imnele bisericeşti: ,,Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă scol împreună cu
Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte,
Mântuitorule, în Împărăţia Ta.”262

Mai mult decât atât, în parohia lor, oamenii nu numai că-L cunosc pe Hristos și-L văd,
dar se și unesc cu El prin împărtășirea cu trupul și sângele euharistic, căci Fiul lui Dumnezeu nu
intervine în viața credincioșilor de undeva de departe, ci se află tot timpul în Biserică, după cum
mărturisește o frumoasă rugăciune a acesteia: ,,Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
nostru, din sfânt lăcașul Tău și de pe tronul slavei Împărăției Tale, Dumnezeul nostru, și vino să
ne sfințești pe noi. Cel ce șezi sus împreună cu Tatăl și aici împreună cu noi nevăzut ești de
față.”263 Prin darul credinţei, creştinul primeşte vocaţia de a fi acelaşi martor-mărturisitor al lui
Hristos Cel Înviat, şi al adevărului credinţei, ca învăţătură divină, după modelul apostolilor (Lc
24, 48). Împărţiţi într-un anumit fel, în personalităţi bine deosebite, Ucenicii Mântuitorului, au
fost zidiţi însă într-un singur Trup, în Hristos, hrănindu-se din aceeaşi carne. (Col 1, 21) Această
262
A treia Rugăciune din Cântarea a III-a a Canonului Sfintelor Paşti.
263
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 185

109
unitate, ca dar revărsat şi în Biserică, de Duhul Sfânt, nu anulează diversitatea, ci cheamă toate
mădularele Trupului tainic, la slujirea lui Dumnezeu și a semenilor. Astfel fiecare din cei
prezenți la slujbă în Biserică își cunoaște rolul său în cadrul ecleziologic, precum și locul și
misiunea în manifestarea unităţii de credinţă în plan local (In 14, 26). Afirmarea concretă a vieţii
comunitare parohiale, ca existenţă cu Hristos, înseamnă a nu jertfi pe altul pentru tine, ci a te
jertfi pe tine însuţi pentru toţi, lucru posibil doar prin moartea omului vechi din noi şi îmbrăcarea
în Hristos-Adam cel Nou. parcurgerea aceluiaşi drum prin care a trecut umanitatea Sa, eliberată
de orice tip de convenţionalism, gândire împătimită sau tendinţe egocentric, 264 implică o
responsabilitate sfântă derivată din suprema responsabilitate a Mântuitorului. Dacă fiecare act
sacramental săvârşit de Biserică este o pornire nouă pe drumul asemănării şi unirii cu Hristos,
primind energiile dumnezeieşti în acest scop, este de la sine înţeles că mişcarea de împrospătare
şi creştere a mădularelor în asemănarea şi unirea cu Dumnezeu are urmări asupra vieţii întregului
organism, Biserica.

Ca realitate plină de Hristos, Cel Care dă sens vieţii noastre, comunitatea locală respiră
prin Sf. Taine ale ei, iar elementul care înlesnește acest suflu spiritual este, după cum precizam
anterior, credinţa,265 definită ca încredere în cuvintele şi experienţele celor care L-au văzut şi
auzit, în adevărul mărturiei lor: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce
am privit şi mâinile noastre au pipăit, despre Cuvântul vieţii, aceea va vestim” (1 In, 1,1; In 1,14,
Rmn 10,17). Orice Sfântă Taină a Bisericii începe prin Cruce, pentru a sfârși prin Înviere, în
ritmul acestor două dimensiuni fiind atrasă întreaga comunitate ecleziologică, ce-și trage puterea
de creștere ca Biserică, din Hristos. Și Sf. Pavel numește prezența acțiunii mântuitoare a lui
Hristos în Taine ca o chemare la ,,viața ascunsă în Dumnezeu” (Col 3, 4), pe care cei vechi o
numesc mistică,266 și care înseamnă pentru fiecare dintre noi participarea la toate faptele vieții
Mântuitorului, al căror miez îl constituie moartea și Învierea. Despre această pătrundere a

264
Arhim. Lect. Dr. Vasile MIRON, Caracterul hristologic şi comunitar al cultului divin ortodox, în: Studii
Teologice, Seria II, LIV (2002), 1-2, p. 273.
265
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, în: Studii Teologice, XVII (1966), nr. 9-10,
p. 533.

110
misterului lui Hristos, prin misterul cultului, putem vorbi și în cazul Botezului, despre care iată
ce spune Metodiu de Olimp: ,,Biserica crește în măreție și frumusețe și aceasta în virtutea unirii
sale cu Cuvântul, care astăzi încă vine la noi. Cum Biserica ar putea să nască credincioșii, prin
baia nașterii celei de-a doua, dacă Hristos Însuși nu se dădea morții pentru ei? Cum ar fi putut ea,
dacă El nu cobora din nou din cer, dacă nu reînnoia moartea Sa, dacă nu se unea cu Biserica și
nu-i dădea acesteia puterea de a renaște pe cei credincioși prin baia sfântă? Baia sfântă face pe
cel credincios să-și asume trupul și oasele Sale, adică sfințenia și slava Sa. Dar nu este posibil ca
cineva să participe la Sfântul Duh și să fie încorporat în Hristos, fără ca în mod prealabil, Acesta
să se coboare asupra lui și fără ca el să moară și să învie împreună cu Hristos.”267 Poarta intrării
în Biserică, privită ca taină a încorporării în Trupul eclezial al parohiei, Botezul conferă omului
forţa ontologică, nu doar etică, de a muri pentru o stare veche şi a renaşte într-una nouă, ce duce
la Înviere, după cum precizează şi textul liturgic: ,,Tu ne-ai dăruit nouă de sus a doua naştere prin
apă şi prin Duh. Arată-Te, Doamne, în apa aceasta şi dă acestuia ce se botează să se schimbe prin
ea, să lepede pe omul cel vechi, stricat de poftele înşelăciunii, şi să se îmbrace în cel nou, ce este
înnoit după chipul Ziditorului său, ca, fiind împreună-sădit cu asemănarea morţii Tale prin Botez,
să se facă părtaş învierii Tale şi păzind darul Sfântului Tău Duh şi sporind aşezământul harului,
să ia plata chemării celei de sus şi să se numere cu cei întâi-născuţi înscrişi în cer, întru Tine,
Dumnezeul şi Domnul nostru Iisus Hristos.”268

Teofan al Niceii, condiționând progresul spiritual al omului în Hristos de primirea

Tainelor, s-a oprit în mod special asupra rolului pe care îl au, în acest urcuș spiritual, Taina
Botezului și Sfânta Împărtășanie. El vede în Botez intrarea noastră într-o viață fără de păcat,
după asemănarea și din puterea lui Hristos, ajuns, prin jertfă și Înviere la desăvârșirea umanității

266
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni, în: Ortodoxia, V (1953), nr. 1,
p. 109.
267
METODIU DE OLIMP, Banchetul sau Depre Castitate, 3, 8, în: Scrieri, traducere și note de Pr. Prof. Constantin
Cornițescu, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 10, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1984, p. 62.
268
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013, p. 42.

111
Sale, sau la deplina ei umplere de Duh Sfânt. Iată ce afirmă el: ,,Aflând chipul Său zdrobit de
păcate și asemănarea sa deiformă, lepădată, a cunoscut că acesta trebuie întâi topit și rezidit și
astfel readus la frumusețea străveche, ba și mai mult, la una și mai mare. O face deci aceasta prin
dumnezeiescul Botez. Căci introduce în apă puterea lui creatoare, prin care a zidit pe om la
început, după chipul și asemănarea dumnezeiască și intră întâi El Însuși și se botează în ea. Mai
întâi, precum am zis, ca să așeze în apă harul cel care remodelează; căci nu avea nevoie de
curățire Însuși Cel ce ridică păcatul lumii. Al doilea, ca pe cei renăscuți prin Botez, să-i atragă în
frățietate, făcându-se primul născut întru mulți frați, datorită oarecum aceluiași mod al nașterii
Lui mai presus de fire după trup. Căci de fapt, zugrăvește colimvitra dumnezeiescului Botez ca
pe un chip al pântecelui feciorelnic și neprihănit, în care s-a S-a alcătuit ca și noi și apoi S-a
născut. Fiindcă, precum intrând cu dumnezeirea goală în acel pântece fericit și de Dumnezeu
încăpător, a rezidit pârga umanității noastre și a modelat-o din nou, ridicând-o la subzistența în
El, făcând acel locșor preafericit, adică pântecele de Dumnezeu încăpător...izvor cu adevărat de
viață începător și remodelator al firii noastre căzută în stricăciune, așa intrând apoi în apă nu cu
dumnezeirea iarăși goală, ci cu pârga frământăturii noastre rezidite și îndumnezeite în colimvitra
prototipică și de viață începătoare, a făcut-o prin prezența Sa și a Preasfântului Duh, ca un alt sân
remodelator al întregii noastre firi. Căci a arătat-o și pe aceasta izvor al mântuirii cum zice Isaia
(62, 1) ca poate să renască în chip suprafiresc, fără unire trupească și fără legile firii, pe toți cei
ce vin la hristos cu credință, făcându-i fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Hristos după har, prin
nașterea oarecum identică. Totuși deosebirea între primul sân și al doilea adică între pântecele de
Dumnezeu încăpător și colimvitra ce ne renaște pe noi, este fără asemănare, în privința
însemnătății: cel dintâi fiind la fel de superior celui de-al doilea pe cât e Domnul născut din
primul față de cei renăscuți din al doilea ... Astfel dumnezeiescul Botez se înțelege, cum s-a zis,
ca un simbol al sânului acel de viață începător și de Dumnezeu încăpător. De aceea și noi ne
renaștem în chip suprafiresc din acesta, fără unire trupească și fără celelalte fapte ale firii, ca fii

112
ai lui Dumnezeu și asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu prin fire, născut din pântecele
feciorelnic și neprihănit.”269

La Botez, Domnul, recunoscândcă a luat păcatul nostru, a arătat că ia pentru noi și

moartea față de păcat în cursul vieții Sale omenești de pe pământ, ca și ridicarea la o viață înnoită
în cursul activității Sale pământești, pentru ca noi să fim morți, în cursul vieții noastre de aici și
să umblăm întru înnoirea existenței, încă de pe pămînt. Deosebirea dintre Botez și Euharistie
constă așadar în nivelul spiritual la care ne pot ajuta să-l dobândim: ,,Botezul Domnului este
chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute, prin care ștergând petele de pe conștiință,
omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul
încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare, pentru că stăm în
slujba adevărului și prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu, mai presus chiar și de
viață, primim de bunăvoie până chiar și moartea silnică a firii noastre. Prin urmare, aceasta este
deosebirea dintre botez și pahar, că Botezul face moartă aplecarea voii noastre spre plăcerile
vieții, iar paharul convinge pe cei binecredincioșisă pună adevărul mai presus chiar și de
viață.”270 De aceea viața sacramentală face referire la Taine, în diferite grade, încât, ,,chiar dacă
aceeași putere lucrează, aceeași moarte este, același sânge și aceeași Înviere, pe cei botezați îi
curăță de-ntinăciunea păcatului și întipărește din nou chipul Său în ei, iar în cei miruiți face mai
lucrătoare puterea Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său, prin ungere.”271 Tot astfel, dacă
Botezul primit de membrii parohiei îi face pe aceștia frați ai lui Hristos, Împărtășania îi unește cu
El, ca mădulare ale Bisericii, Trupul Său. Participând la viață sacramentală a comunității
ecleziale locale, învățăm acest mare adevăr, anume că pentru dobândirea mântuirii, este necesar a
trăi, mai presus de viața pământească, privită ca ,,grija cea lumească”, nu neapărat prin negarea

269
SFÂNTUL TEOFAN AL NICEII, Epistole pastorale, în vol. Maica Domnului în teologia secolului XX și în
spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, autor Diac. Ioan I. Ică
jr. Ed. Deisis, București, 2008, p. 234.
270
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia, traducere de Pr. Prof Dumitru
Stăniloae, Ed. Apologeticum, 3, București, p. 140.
271
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 80.

113
acestui aspect, ci folosirea timpului dat de Dumnezeu, în scopul pregătirii pentru trecerea în
veșnicie. Numai primind pe Domnul, prin împărtășirea după Botez, în atmosfera de rugăciune și
doxologie, luăm putere pentru a atinge desăvârșirea în vederea vieții viitoare.

IV.1.2. Caracterul hristologic şi comunitar al cultului.

Privită în întreaga ei complexitate, parohia trebuie înțeleasă în mod unitar și unic, ca ,,subiect
al lucrării liturgico-sacramentale”272, în lumina tainei Bisericii, în același timp mireasă a lui
Hristos (Ap 19, 7) dar și trup tainic al Acestuia (In 6, 54). Fiinţial şi istoric, cultul prezent în
viaţa parohiei, are caracter hristologic şi comunitar, fiind identic în esenţa sa cu cel întemeiat de
Mântuitorul Hristos. Textele scripturistice mărturisesc că Hristos a mers la templu de Paşti şi la
alte sărbători (In 2, 3; Mc 3, 1), a recomandat rugăciunea în comun (Mt 18, 19), a îndemnat la
rugăciune (Lc 11, 9; Mt 26, 41), a primit botezul de la Ioan (Mc 1, 9), a postit (Mt 4, 2; Mc 9,
29), a instituit Sfânta Euharistie şi a poruncit săvârşirea ei, sub forma pâinii şi a vinului (Mt 26,
27; Mc 14, 22; Lc 22, 19; I Co 11, 23), a întemeiat taina Botezului (Mt 28, 19), taina Pocăinţei
(Mt 18, 18), a instituit taina Preoţiei, investind pe Apostoli şi pe urmaşii lor cu puterea de a
împărtăşi credincioşilor tainele mântuirii (Mt 28, 19; Mc 16, 15; In 21, 22-23; Ef 4, 11; I Co 1,
17; FA 20, 28). Domnul nostru pune mâinile spre binecuvântare (Mt 19, 15; Lc 24, 50) şi dă
Apostolilor puterea de a comunica un dar deosebit celor peste care îşi vor pune mâinile (Mc 16,
18), se roagă şi petrece în rugăciune (Lc 6, 12), invocă puterea lui Dumnezeu, ridicând ochii spre
cer (In 17, 1), îngenunche (In 22, 41) sau cade cu faţa la pământ (Mt 26, 29), alungă duhurile
demonice şi împărtăşeşte şi ucenicilor Săi puterea să le scoată întru numele Lui (Mt 10, 1).

Biserica a continuat practicarea actelor de cult încă din primele veacuri creştine chiar dacă
viaţa sacramentală descrisă a cunoscut forme incipientă, care, odată cu trecerea timpului, au fost
îmbogăţite sub insuflarea Duhului Sfânt, cu acte ce exprimau plastic învăţătura de credinţă.
Întreaga literatură patristică identifică sursa tuturor manifestărilor exterioare, ce confirmă vizibil
şi empiric realitatea credinţei, în persoana lui Hristos. Clement Romanul înţelegând că rânduiala
cultului creştin derivă din regulile fixate de Mântuitorul lumii, îi sfătuieşte pe creştini ,,să facă cu
272
Yves CONGAR, At the Heart af the Christian, Liturgical Press, Saint John’ s Abbey, Minnesota, 2010, p. 16.

114
rânduială tot ceea ce Mântuitorul le-a prescris să îndeplinească la timpuri hotărâte” 273. Referindu-
se la cele despre Euharistie, Sf. Iustin Martirul zice că Domnul nostru Iisus Hristos S-a arătat
apostolilor şi ucenicilor în ziua Învierii şi ,,i-a învăţat aceste lucruri.” 274 Istoricul Eusebiu de
Cezareea pare a şti chiar unde s-a petrecut faptul, când zice în legătură cu biserica ridicată de
împărăteasa Elena deasupra unei peşteri, pe Muntele Măslinilor (Biserica Înălţării): ,,Aşadar
istoria veridică ne spune că în această peşteră a arătat Mântuitorul neamului omenesc, apostolilor
Săi, misterele.”275 ,,Cine este, aşadar, făcătorul tainelor, se întreabă Sfântul Ambrozie, decât
Domnul Iisus? Din cer au venit acestea, căci tot sfatul din cer este.”276 De aici şi nenumărate
rugăciuni pentru binecuvântare şi sfinţire a apei, a untdelelmnului, a fructelor, în cele mai vechi
rânduieli şi aşezăminte bisericeşti, precum Constituţiile Apostolice (sec. III-IV), şi în primele
cărţi de slujbă, ca Evhologhiul episcopului Serapion de Thmuis (sec. IV) Biserica locală, aflată
în rugăciune, Ecclesia orans, prelungeşte astfel în spaţiu şi timp rugăciunea sacerdotală a
Mântuitorului, iar cultul nu se termină niciodată la simboluri, ci la Însuşi Dumnezeu.277

Parohia reuşeşte să păstreze un permanent dialog cu Mântuitorul Hristos, tocmai prin

cult, afirmând în plan orizontal şi vertical koinonia, viaţa comună cu Dumnezeu şi semenii,
esenţă a existenţei în Hristos. Ea devine semn al unităţii şi plenitudinii Bisericii, de aceea este
foarte important felul în care sunt formulate rugăciunile vorbite sau cântate, în forma şi fondul

273
SFÂNTUL CLEMENT ROMANUL, Epistola către Corinteni, 40, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note
de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1979, p. 67.
274
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, Apologia I, LXVII, în: Apologeți de limbă greacă, traducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru și Pr. Prof. T. Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 71.
275
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin cel Mare, 3, 43, 3, traducere și note de Radu Alexandrescu, coll.
Părinți și Scriitori Bisericești 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1991, p. 142.
276
SFÂNTUL AMBROZIE AL MILANULUI, De Sacramentis 4, 4, traducere şi introducere de Pr. Prof. Enen Branişte în:
Studii Teologice, XIX (1967), 9-10, p. 585.
277
Iconom Petre VINTILESCU, Cultul şi ereziile (teză de doctorat), Piteşti, 1926, p. 101.

115
lor, întrucât exprimă legătura cea mai intimă cu frământările şi bucuriile, pe care comunitatea
locală le resimte în drumul către Hristos.278 Glasul şi mărturia întregii Biserici, constituie opera
credinţei tuturor generaţiilor de la începuturile acesteia, cultul fiind de aceeaşi vârstă cu Biserica,
fiind îmbogăţit mai ales în urma luptei împotriva ereticilor, ce contestau unele adevăruri de
credinţă. Aceeaşi Biserică ia cunoştinţă, prin cult de statutul său comunitar de popor al lui
Dumnezeu şi corp al lui Hristos, ce reflectă Întruparea Domnului, făcând sensibilă prezenţa,
acţiunea şi cuvântul Său, altfel spus, prelungind ceea ce a săvârşit odată pentru totdeauna (Evr 7,
3) Archiereus Megas (Evr 4, 14) şi care dăinuie până în veacul ce va veni. (Evr 6, 20) Din
această perspectivă cultul nu derivă numai din activitatea pământească a lui Hristos, ci este ecoul
cultului ceresc continuu pe care Acesta, ca Sacrament originar îl aduce. 279 De aceea spunem că
tainele vin, în acelaşi timp din din Patima şi Învierea lui Hristos, pe de o parte, însă pe de altă
parte, Hristos cel ceresc acţionează şi dă forţă acestora. Această tărie este primită prin Duhul
Sfânt, primit de om odată cu săvârşirea tainei, încât a vedea şi a-L primi pe Hristos, înseamnă
acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte Sf. Duh.

La baza dinamicii comunităţii parohiale se află unitatea credicioşilor, prin Sf. Taine, iar
parohia, ca imagine a Bisericii întregi devine la rându-i sacrament, ca mediu de iradiere a
sacramentului originar, Hristos. Imaginea completă a parohiei este cea de Biserică a lui Hristos,
în interiorul căreia Dumnezeu modelează şi structurează Trupul Său, prin propriile Sale acte
mântuitoare, iar o biserică locală fără cult, fără Sf. Taine şi Liturghie, este un aşezămînt care se
năruie, care se surpă, sau care se dizolvă într-o colectivitate ideologică.280 Însă dacă Biserica,
Trup mistic ar fi în totalitatea ei, numai rezultatul Tainelor şi a vieţii cultice în general, ar trebui
să ne gândim la posibilitatea săvârşirii slujibelor şi în afara ei, însă această posibilitate este
înlăturată de conţinutul ecleziologic fundamental care este Hristos, astfel că, pe cât de
sacramentală este Biserica, pe atât de ecleziologic este cultul, comunicarea sa având nevoie
278
Pr. Aurel Grigoraş, Dogmă şi cult privite interconfesional şi problema intercomuniunii (teză de doctorat), în:
Ortodoxia, XXIX (1977), nr. 3-4, p. 313.
279
Edward SCHILLEBEECKX, Le Christ, sacrement de la rencontre de Dieu, Les Editions du Cerf, Paris, 1960, p.154.
280
Henri DENIS, Les sacrements ont-ils un avenir?, Les Editions du Cerf, Paris, 1971, p. 71.

116
permanent de mediul eclezial. Biserica îşi ia începutul ei, de comunitate mărturisitoare, de la
Cincizecime, printr-un act exclusiv divin, ce depăşeşte orice elemente sacramentale propriu-zise,
ca acte de cult, fiind ea însăşi ulterior sursă a actelor sacramentale, dar şi rezultat mereu înnoit al
lor.281 Comunitatea credincioşilor din parohie depinde nemijlocit de viaţa sacramentală, căci
numai prin intermediul acesteia se poate împărtăşi de viaţa cu care Hristos a însufleţit Biserica
Sa, unitatea dintre El şi Trupul Său fiind la fel de importantă ca aceea dintre devoţiunile
credincioşilor şi darurile spirituale primite în Biserică de aceştia. De acea puterile acestei lumi
vor lupta permanent cu cei care propovăduiesc Împărăţia, iar Sf. Liturghie a slujit drept unic
refugiu întregii teologii şi vieţi ecleziale în timpuri de decadenţă, în care mesajul creştin era în
mare pericol de a fi distorsionat.

Cum este percepută în mod real Biserica de către noua generație, iată o întrebare viu
dezbătută în mediile teologice astăzi și care ar putea sugera necesitatea unei ,,noi Biserici”, sau a
unui ,,nou mod de a sluji” a acesteia printr-o înțelegere eronată a dimensiunii liturgice la nivelul
comunității parohiale. Mulți dintre membrii comunității parohiale nu conștientizează apartenența,
în comuniune cu ceilalți creştini, la Trupul lui Hristos, întâlnim tot mai des, în cadrul structurii
ecleziale, un soi de credință a omului de rând, care-și structurează convingerile sale interioare
doar după un set de norme morale. Descoperirea unei noi vocații, dar și datorii, de a participa la
Liturghia Bisericii și a primi Trupul și Sângele lui Hristos, spre viața cea adevărată, poate
contribui la înlăturarea acestui neajuns major. În special Ortodoxia a subliniat dintotdeauna
faptul că în centrul oricărei comunități locale se află adunarea liturgică, adevăr susținut încă din
zorii creștinismului, printr-o serie de evenimente biblice foarte cunoscute, ce reliefează două
aspecte ecleziologice fundamentale: începutul prezenței văzute a Bisericii în lume, ca primă
comunitate liturghisitoare adunată ,,la frângerea pâinii” (F. Ap. 2, 42), precum și realizarea
unității dintru început a Cuvântului, prin predica Apostolilor (F. Ap. 2, 4-8).

Cadrul liturgic reprezintă de multe ori locul de întâlnire a omului credincios cu

Dumnezeu, comunitatea pusă sub semnul crucii devenind expresia lucrării de sfințire desfășurată

281
Odo CASEL, Le mystere de cult dans le Christianisme, Les editions du Cerf, Paris, 1964, p. 74.

117
de Biserică în lume, cu o forță misionară impresionantă. Evanghelizarea nu poate fi concepută în
teologia misionară a Bisericii fără dumnezeiasca Euharistie, care nu reprezintă o completare a
Cuvântului, sau un ajutor vizual al predicii, 282 ci realitatea Duhului Sfânt, prin care participăm la
Trupul și Sângele Domnului ( I Co 10, 16) și totodată apărăm credința dreptmăritoare a Bisericii
de orice greșeală doctrinară sau de schismă. Prezent în Sf. Liturghie, Hristos Cel răstignit și
Înviat din morți, devine prilej permanent de adorare, care nu exclude însă aspectul informativ cu
privire la evenimentele istoriei mântuirii, reliefându-se astfel și dimensiunea profetică. Imaginea
emblematică a acestui fapt este prezența pe Sf. Prestol atât a Sf. Chivot, cât și a Sf. Evanghelii,
folosită în anumite momente ale slujbei. Cu o frazeologie vetero și neotestamentară
impresionantă, textul liturgic este adânc ancorat în Scriptură, fapt ce transformă prezența la Sf.
Liturghie, la cultul public în general, în act evanghelizator și de mărturie creștină.283

Primirea tainelor și a Sf. Euharistii este intrare în împărăția lui Dumnezeu, 284 anunțată
chiar la începutul Sf. Liturghii- ,,Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului
Duh....” Creștinii sunt pe de o parte trași din lume, pentru că nu sunt din lume, iar pe de altă parte
ei sunt trimiși în lume, fiindcă aceasta trebuie să se sfințească cu ei. Cultul divin capătă înțeles
teologic și misionar în parohie, transformându-se la acest nivel în energie, care mișcă Biserica în
devenirea ei misionară.285 Participarea la Dumnezeiasca Liturghie reprezintă în interiorul
Bisericii Ortodoxe cea mai de preț sărbătoare, fără săvârșirea acesteia, ziua de duminică fiind una
ca oricare alta, prezentă în timpul calendaristic dar absentă din ritmul liturgic al anului bisericesc.
În fiecare parohie actul liturgic reprezintă principala sursă a zelului misionar, actualizând în
fiecare om opera răscumpărătoare a lui Hristos, ce revarsă har dumnezeiesc peste cei care vin la
El, cu suferințele și problemele lor. Trupul și Sângele Domnului devine loc al unității și al

282
Pete WARD, Eucharist and Mission in a Post-Modern World, The Bible Reading Fellowship, Oxford, 1999, p. 82.
283
Pr. Prof. Gh. PETRARU, Evanghelizare şi mărturie creştină prin cult…, p. 370.
284
Pr. Conf. Dr. Gheorghe PETRARU, Evanghelizare și mărturie creștină prin cult, în: Analele științifice ale Univ.
Al. Ioan-Cuza, Iași, 2010 p. 359.
285
Pr. Prof. Dr. Valer BEL, Misiune, Parohie, Pastorație- Coordonate pentru o strategie misionară, Ed. Renașterea,
Cluj-Napoca, 2006, p. 32.

118
solidarității, mâinile Sale devenind mâinile noastre ce lucrează în ogorul credinței, buzele Sale,
buzele noastre, proclamând viața veșnică, iar picioarele Sale, ale noastre, căutând pe cei care încă
nu L-au întâlnit în viața lor pe Hristos. 286 Liturghia poate fi văzută astfel și ca ,,Școală a
sfințeniei,” atmosfera de aici formându-ne după modelul desăvârșit al Învățătorului, care ne
asigură că ,,rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor.” (Mt 28, 20)

În parohie, cultul este adus în dependență de Hristos și în unire cu El, prin intermediul
preotului slujitor. Astfel, Împărăția cerurilor (Mt 5, 19), coborâtă între oameni, capătă
dimensiune audiovizuală, prin imnografie și iconografie, cu rol atât estetic, cât mai ales sfințitor.
Cântarea Fericirilor (Mt 5, 3-12), la momentul Vohodului cu Evanghelia, prin atmosfera de
bucurie exprimată, înalță inimile credincioșilor, martori ai ieșirii la propovăduire a lui Hristos. În
continuare biserica slujitoare reactualizează istoria mântuirii, care s-a împlinit odată pentru
totdeauna, amintind ,,de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de
șederea cea de a dreapta si de cea de a doua slăvită și iarăși venire” 287, cu rol determinant în
transmiterea și apărarea credinței. Ea este cea care propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ptr
1, 23), fiind centrată pe legătura dintre Liturghie și Cuvânt. Preotul exprimă rugăciunile liturgice,
în numele poporului, prin întrebuințarea pluralului comunitar: ,,Pomenește, Doamne, pe cei ce
Ți-au adus aceste Daruri și de la care și prin care și pentru care au fost aduse acestea.” 288 Prezente
în Sf. Liturghie și Sf. Taine, rostirile slujitorului și ale comunității sunt cuvintele lui Hristos, care
mențin neîncetat relația cu El. De asemenea, Euharistia folosește pâinea și vinul ca rezultat al
ostenelii umane și elemente fundamentale ale structurii cosmice a lumii. Prin sfințirea și
proaducerea lor, li se imprimă, nu un scop terestru, ci unul cosmic, Împărăția lui Dumnezeu, în
care omul își regăsește echilibrul, bucuria. La acestea se adaugă și neîncetata rugăciune de
mulțumire adusă de către poporul lui Dumnezeu, pentru primirea primirea Euharistiei, prin

286
Frank C. SENN, The People’ s Work. A Social History of the Liturgy, Augsburg Fortress, Minneapolis, U.S.A.,
2006, 126.
287
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p.113.
288
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 257.

119
rostirea cuvântului Amin, moment liturgic amintit încă din primii zori ai creștinătății. 289 Această
întâlnire a lumii noastre cu Împărăția cerească obligă astfel pe fiecare credincios, din cuprinsul
parohiei, la schimbarea viziunii legată de viața sa. Această nouă existenţă a omului, ca rod al
Întrupării Cuvântului şi lucrare a Duhului Sfânt nu rămâne ca un sentimentalism dulceag, ci trece
dincolo de gnoseologie, devenind realitate, care preface fiinţa umană, transfigurând-o. Primind
Sf. Taine ale Bisericii, are în continuare, datoria de a duce mai departe pacea lui Hristos şi
Cuvîntul zidirii tainice în lume,290 chemându-i şi pe cei care din cauze binecuvântate nu au fost
prezenţi să vină pentru a primi binecuvântarea treimică, chiar dacă viaţa în Hristos înseamnă
viaţă în biserică.

IV1.3. Sărbătoarea ca dimensiune doxologică a cultului.

În cultul public al parohiei, mai precis, prin intermediul sărbătorilor religioase, este
actualizată permanent legătura omului cu Dumnezeu, deoarece acestea repetă în tot anul
bisericesc, întreg ciclul actelor, prin care umanitatea lui Hristos a trecut. Sfântul Ioan Gură de
Aur, își îndeamnă credincioșii păstoriți de el: ,,să părăsească casele pentru a veni să vadă pe
Domnul culcat în iesle și înfășurat în scutece, ca realitate mișcătoare și minunată” a Nașterii lui
Iisus. Simpla cunoaștere a vieții Mântuitorului devine în sărbătoare, întâlnire cu El, Cel Care se
naște, Se răstignește, Înviază, Se Înalță și ne trimite pe Duhul Său Cel Sfânt, momente ce
depășesc temporalitatea oricărei comemorări. Prin urmare, în orice parohie Nașterea Domnului
este și nașterea omului, lucru indicat prin imne pline de bucurie: ,,Astăzi Hristos în Betleem se
naște din Fecioară; astăzi, Cel fără de început Se începe (ca om) și Cuvântul Se întrupează;
puterile cerului se bucură și pământul cu oamenii se veselesc, magii daruri aduc, păstorii
minunea vestesc, iar noi neîncetat strigăm: mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ
pace, între oameni bunăvoie. Îngerii cu păstorii măresc, iar magii cu steaua călătoresc.” (Slava de
la Laude) sau ,,Fecioara, astăzi, pe Cel mai presu de ființă naște. Și pământul, peșteră Celui
neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii măresc, iar magii, cu steaua călătoresc.” (Condacul Nașterii)

289
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOZOFUL, Apologia I, 55, în: Apologeți de limbă greacă…, p.70.
290
Iacob CISMAŞ, Preotul, misionar în contextul lumii contemporane, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2012, p. 99.

120
Viața cu adevărat nouă în parohie nu poate veni decât de dincolo, de la Dumnezeu, Care este mai
presus decât legile firii, conform cărora, prin repetiție, tot ce se naște înaintează spre moarte.

După ce Hristos Se naște în noi, în ziua Crăciunului, ne curățește mai apoi, cu apele
Iordanului, la Bobotează. În această zi de prăznuire luminoasă El umple toate apele de Duhul
Său cel Sfânt, pentru ca toți cei din parohie să se întâlnească personal și să primească această
purificare, stropiți cu ele și gustând din ele. Aceeași bucurie este deplină, căci oamenii primesc
de la Hristos pacea și puterea Sa, de a trăi în spirit de reconciliere și armonie cu întreaga
creație: ,,Cel ce îmbracă cerul cu nori, se îmbracă astăzi cu apa Iordanului și cu a mea curățire se
curățește, Cel ce a șters păcatul lumii.” (Stihire de la Luminânda Bobotezei) Prin urmare,
praznicele împărătești nu sunt pentru parohie ,,manifestări folclorice”, ci adevărate izvoare de
viață și de mântuire.291

Acest efect soteriologic al întâlnirii cu Hristos este din plin resimțit în parohie, odată cu
Sărbătoarea Învierii, care de asemenea, depășește latura anamnetică a evenimentului, petrecut cu
mii de ani în urmă. Oamenii se bucură de actualitatea intervenției lui Hristos, Cel Care biruiește
moartea: ,,Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice, […]
căci e Ziua Învierii.” Motivul de sărbătoare este redobândirea nemuririi luminoase, prin biruința
asupra morții, și îndumnezeirea firii umane a lui Hristos: ,,Să se veselească cele cereşti, cântă
Biserica, şi să se bucure cele pământeşti, că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, călcat-a cu
moartea pe moarte. Cel Întâi-Născut din morţi S-a făcut. Din pântecele iadului ne-a izbăvit pe
noi. Şi a dăruit lumii mare milă”. Veselia este prilejuită de asemenea, de redobândirea chipului
dumnezeiesc, prin Hristos: ,,Saltă, Adame, împreună şi te veseleşte, Eva, că hainele prin care v-
aţi îmbrăcat întru stricăciune de demult în rai, nădăjduind nestricăciune, luându-le pe Sine Cel ce
v-a zidit pe voi, în chip negrăit le-a mutat întru nestricăciune, şi împreună v-a înălţat astăzi şi
prin şederea cea împreună cu Tatăl v-a cinstit”. (Penticostar, Săptămâna VII după Paşti,
Miercuri: stihoavna Vecerniei, stih. II). Sărbătoarea este unul din aspectele principale, care

291
Arhim. Hierotheos VLAHOS, Predici la marile Sărbători- Prefață, traducere de Daniela Filioreanu, Ed..
Egumenița, Galați, 2004, p. 10.

121
exprimă restaurarea firii umane, iar lipsa ei diminuează această umanitate, ca și în cazul trupului,
căruia îi lipsește hrana sau adăpostul. 292 Din trupul înviat al lui Hristos se revarsă peste noi
lumina sensului deplin al existenței noastre, cunoscând fiecare că trăim pentru înviere, pentru
viața veșnică, plină de iubire și de fericire: ,,Acum toate de lumină s-au umplut și cerul și
pământul și cele dedesubt, deci să prăznuiască toată făptura, Învierea luim Hristos, întru care s-a
înnoit.” (Catavasie a Paștilor) Sărbătoarea este așadar apropierea de fiecare dintre noi, a bucuriei
dată de Dumnezeu și din acest punct de vedere întreaga viață a parohiei este o sărbătoare
continuă și o pregătire neîncetată de a intra în Împărăția lui Dumnezeu. A merge la biserica din
parohie, nu înseamnă neapărat a sărbători, căci adevărata celebrare înseamnă întotdeauna o
participarea activă293, ce poate fi întreținută prin pregătirea, care se face înainte de sărbătoare,
prin post, împăcare cu aproapele sau Spovedanie. Drumul către Biserică nu este unul oarecare, ci
singurul care are la capătul său mîntuirea, cale care este însuși Hristos, Care ne luminează viața.
Dimensiunea cultică a parohiei, în dinamica ei nu are nimic din cea ce este pământesc, fiecare
membru al acesteia înaintând din slavă în slavă, doxologic, până la slava veșnică, glăsuită acum
de către îngeri, dar care așteaptă și ființa noastră. (2 Co 3, 18)

Lucrarea mântuitoare se retrăiește la fiecare sărbătoare, în Sf. Liturghie, iar cultul devine
prin aceasta un microcosmos, în interiorul căruia timpul și veșnicia, cele cerești și cele
pământești ,,sunt aduse într-o unitate de nedespărțit. 294 Doar actul liturgic poate red ape deplin,
pentru biserica locală, înțelesul autentic al sărbătorii, anume participarea la liturghia cerească,
arvuna acesteia fiind Sf. Euharistie: ,,Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine ma adevărat în ziua
cea neînserată a Împărăției Tale!”, glăsuiește Biserica în acest sens. Sf. Chiril al Alexandriei
explică insistent importanța jertfei euharistice în viața Bisericii: ,,Murind lumii prin mortificarea
trupului, vom trăi lui Dumnezeu prin viețuirea evanghelică, urcând cu adevărat cu jertfa

292
Davic COCKERELL, Beginning Where We are. A Theology of Parish Ministry, SCM Press Ltd., London, 1989, p.
103.
293
Pr. Alexander SCHMEMANN, Liturghie și viață- Desăvârșire creștină, prin intermediul experienței liturgice,
traducere de Pr. Viorel Sava, Ed. Basilica, București, 2014, p. 134.
294
Nikos NISSIOTIS, Cuminecarea cultică şi intercomuniune, Mitropolia Banatului, 1964, nr. 4-6. p. 254.

122
duhovnicească și atotbinemirositoare la Tatăl, prin Fiul.” 295 Idealul vieții creștine dobândește un
dublu aspect, ascetic dar și îmbucurător căci ,,Cel ce crede în Hristos, viu va fi, chiar dacă va
muri.” (In 11, 25) Hristos Își continuă mereu starea Sa de jertfă, fiind mereu prezent, indifferent
de locul săvârșirii și a primirii Euharistiei de către credincioși, aflându-se în raport cu aceștia
într-o disponibilitate permanent. În cadrul Sf. Liturghii săvârșită de preot în parohia sa, Hrisos se
face prezent în toate actele Sale mântuitoare rânduiala acesteia rezumând și conținând, în modul
cel mai evident adevărurile fundamentale ale creștinătății, Hristos ,,fiind prezent etern, totdeauna
același, ieri pe drumurile Palestinei, astăzi în Liturghia Bisericii, în mod etern, în Tabernacolul
ceresc.”296 Toată forța de mortificare după omul vechi, omul păcatului, toată lupta cu patimile și
experiența salvatoare a înnoirii îi vine creștinului din Sfânta Împărtășanie, pentru că ,,ori de câte
ori vom mânca această pâine și vom bea acest pahar, moartea Domnului vom vesti, până la
venirea Lui.” (1Co 10, 26) Prin Împărtăşire, Trupul se uneşte cu trup, Sânge cu sânge şi suflet cu
suflet297, şi astfel trupul, sufletul şi toate puterile noastre se umplu de Duh Sfânt, Euharistia
devenind mijloc de fortificare a experienţei creştine şi încununare a acesteia.

IV.2. Sfintele Taine și relația lor specială cu viața parohiei

IV.2.1. Sf. Taină a Botezului.

Constituie poarta de intrare în comunitatea parohială. Ca recapitulare a morţii şi învierii

Domnului, botezul înseamnă de fapt prima noastră unire cu Hristos şi pregătire pentru unirea
deplină în Sf. Euharistie. Acțiunea harului, revărsat prin taina Botezului asupra sufletului
295
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Despre închinarea și slujirea în Duh și Adevăr,16, în: Scrieri-Partea întâia,
traducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 38, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 544.
296
Max THURIAN, Joie du ciel sur la terre, Edition Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1946, p. 24.
297
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 66.

123
credinciosului este pregnant ilustrată de cuvintele Sf. Diadoh al Foticeii: ,,Eu însumi am înțeles
din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Botez, harul îndeamnă
sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate
ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar
harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului,
așa după Botez, stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, satana asupra sufletului și după
aceea ca și mai înainte, ba de multe orichiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună
cu harul, ci învăluind, prin mustul trupului, mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor
neraționale.”298 Restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu se realizează astfel printr-o ruptură
profundă între vechiul mod de viaţă plin de patimi şi existenţa cea nouă. Pentru cel de curând
cufundat în apa botezului, acum începe viaţa sa spirituală, acea iluminare ca rezultat al lucrării
harului în profunzimile tainice ale sufletului, dar şi acel război nevăzut, acea râvnă în
reactualizarea constantă a roadelor Botezului, ce angajează întreaga fiinţă. Aceeași energie
dumnezeiască primită la Botez infuzează credinciosului o putere, ce-l va sprijini în cunoașterea tot
mai deplină a voii lui Dumnezeu și a împlinirii ei. Sf. Vasile cel Mare descrie astfel legătura
dintre credință și Botez, modul în care Taina le unește atât de strâns, încât faptul credinței
determină împlinirea actului în sine, iar Botezul desăvârșește faptul credinței: ,,cu adevărat,
credința și botezul, aceste două mijloace ale mântuirii, sunt legate unul cu celălalt și indivizibile.
Căci dacă credința primește din Botez desăvârșirea sa, botezul se fundamentează pe credință; și
unul și celălalt prin același nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl și Fiul și în Duhul Sfânt, la
fel se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh; mărturisirea credinței, care duce la
mîntuire, vine mai întâi, iar botezul, pecetea sentimentului nostru urameză îndeaproape.”299

298
SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 76, în: Filocalia, traducere de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, 1, Sibiu, 1947, p. 368.
299
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, 34, în: Scrieri- Partea a treia, traducere și note de Pr. Prof.
Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 12, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 118.

124
 Ca act misionar, Sf. Botez este ,,sacrament al chemării”300 unice şi personale de a sluji, iar
prin răspunsul nostru dobândim un statut special în Biserică, acela de fii ai lui Dumnezeu,
implicit membri ai comunității creștine. Botezul devine semn ecleziologic, Biserica fiind singura
instituţie care-l poate practica, iar Hristos este Săvârşitorul (Ioan 4, 1-2), Care dorește să
identifice pe creştini ca popor al lui Dumnezeu între ceilalţi membri ai societăţii, taina trebuind
înţeleasă ca dar al Duhului Sfânt făcut oricărei comunităţi mărturisitoare. Fiecare dintre noi
vedem împlinindu-se cuvintele lui Hristos rostite ucenicilor Săi: ,,Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci
Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă.” (Ioan 15, 16) Botezul este şi
semn al Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul fiecărei parohii, pe care noi o invocăm permanent
în Rugăciunea domnească (Matei 6, 10), fiindcă Hristos este Cel Care a venit prin Întrupare,
aducând mesajul încurajator al izbânzii împotriva păcatului şi a morţii. Noii membri ai parohiei
primesc primesc în dar, puterea de a suporta patimii și morții omului celui vechi, în mod
insesizabil, dar sămânța sădită prin Botez, va încolți, va crește și va da roade în ființa noastră
spiritual sub razele harului, ce se revarsă din celelalte Sf. Taine. R. Hamma descrie practic
rânduiala Sf. Botez pentru cei mici, ca încorporare și creștere în noua comunitate: ,,Când copilul,
ţinut în braţe, intră pe uşa bisericii, cel care-l întâmpină primul este preotul, iar intonarea imnelor
de către cei de faţă înseamnă <<Vino, eşti binevenit!>>. După ce se botează, copilul devine
membru al Bisericii, Trupul hristic ,, putând primi celelalte Taine”.301

Cu toate că Botezul ne aminteşte de tradiţia Bisericii şi datoria de a urma vieţuirii

apostolilor, el ne proiectează pe fiecare dintre noi în viitor, schimbându-ne fundamental percepţia
faţă de acesta, în calitatea de fiinţe nemuritoare şi cetăţeni ai raiului, depăşind cadrul strict
instituţional al parohiei. Păzind nepătată haina Botezului, prin împlinirea poruncilor, omul
primește ,,întrebuințarea morții ca osândă a păcatului, care-l trece în chip tainic la viața
dumnezeiască și fără de sfârșit.”302 Astfel, după cum ne arată și Rugăciunea de spălarea
pruncului, botezul reprezintă ,,o arvună a vieții celei de apoi, pe care nelăsând-o furată, ne
300
Laurence Hull STOOKEY, Baptism-Christ’ s Act in the Church, Abingdon Press, Nashville, 1982, p. 179.
301
Robert HAMMA, Together at Baptism, Ave Maria Press, Notre Dame, U.S.A., 2012, p. 11.
302
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii…, p. 56-69.

125
învrednicește la viața de veci.” Un alt exemplu de identificare a Tainei, cu dăruirea totală a
primitorului, este și Rânduiala tăierii părului, căci ,,trecând prin tundere, orice laic se regăsește
călugăr al monahismului interiorizat supus tuturor exigenșelor absolute ale Evangheliei.” 303 Prin
urmare, în viața parohiei botezul semnifică acea chemare către viața în Hristos și primul ajutor în
urcușul duhovnicesc al fiecărui om.

IV.2.2. Mirungerea. Prin Ungerea cu Mir, credincioșii dobândesc pecetea darului Sf.
Duh, întăriți fiind astfel în harul primit la Botez, deoarece pogorârea Duhului Sfânt peste Hristos
la Botezul Său preînchipuia tocmai ungerea pe care noi o vom primi de sus, la intrarea în
Biserică, despre care amintește și Sf. Ap. Pavel: ,,iar Cel ce ne întărește, pe noi împreună cu noi,
în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna
Duhului, în inimile noastre.” (2 Co 1, 21, 22) Prin venirea în lume și prin chenoză, Hristos S-a
împărtășit pentru noi, ca om, de ,,Sf. Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre
răscumpărarea celor dobândite de El și spre lauda slavei Sale.” (Ef 1, 13) Cea de-a doua Taină, în
ordinea primirii, reprezintă chemarea la preoția universală, și trimiterea tuturor la propovăduirea
Evangheliei: ,,voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile cerului Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina
Sa cea minunată.” (1 Petr 2, 9) Dobândind statutul de misionar în comunitatea locală din care
face parte, credinciosul este chemat să împlinească destinul Mântuitorului, să fie purtător viu,
trăitor al vieții celei bune, Mirungerea fiind în acest sens, de un real folos parohiei.

După cum Botezul este taina renașterii spirituale, Ungerea cu Sf. Mir întărește pe cei ce o
primesc în viața duhovnicească, drept sursă a ,,bărbăției creștine”304, atât de necesară vremurilor
pe care le traversăm. Astfel, prin fiecare biruință pe care o câștigăm în lupta cu păcatul, pecetea
primită în Taina Mirungerii, rămâne nestricată, devenind semn distinctiv, care ne identică drept
fii ai lui Dumnezeu. Mirungerea este revărsarea directă a harului necreat în sufletele celor
miruiţi, deschizându-le astfel drumul sfinţeniei. Ca Persoană de relaţie, între Tatăl şi Fiul, Sf.

303
Paul EVDOKIMOV, Vârstele vieții spirituale, traducere de pr. Ion Buga, Ed. Christiana, București, 1993, p. 125.
304
+ Nicolae MLADIN, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 276.

126
Duh îi face pe cei deveniţi prin Botez, fii ai Tatălui, prin încorporarea în Hristos, să simtă iubirea
Tatălui faţă de om şi-i îndeamnă la a răspunde la prin propria iubire. (1 Tim 4, 14) Astfel Botezul
şi Mirul sunt daruri dumnezeieşti, temei pentru creşterea spirituală în Hristos pe parcursul vieţii,
o arvună şi o anticipare pentru desăvârşirea creştină, nu ceva mecanic, automat, magic, căci “abia
după multe munci şi sudori şi prin dragostea acestor suflete bune faţă de Dumnezeu, abia după
aceea I se luminează ochii sufletului celui botezat”.305

IV.2.3. Taina Cununiei, fundament al familiei creștine. Vorbind despre cununie și

îndatoririle soților unul față de altul, Sf. Ap. Pavel aseamănă unitatea dintre cei doi cu unirea
dintre Hristos și Biserică: Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. Astfel și
voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat.” (Efes 5,
32-33) Semnificativ este și faptul că în alte locuri ale Sf. Scripturi relația dintre Dumnezeu și
lume, dintre Dumnezeu și Israel, poporul Său ales, și în cele din urmă dintre Dumnezeu și creația
restaurată în Biserică, este exprimată în termenii aceleași uniri conjugale. În această dublă
analogie306 noi înțelegem dragostea lui Hristos pentru Biserică, pentru că trăim experiența iubirii
conjugale, iar pe de altă parte dragostea dintre soți își are rădăcinile, profunzimea și împlinirea
reală în marea Taină a lui Hristos și a Bisericii Sale. (2 Co 11, 2) Pentru aceasta adevărul și
împlinirea omului, prin Cununie nu se găsește în el însuși, ci în Hristos ținta noastră finală.
Tocmai cesta este rolul fundamental al Sf. Taine, acel de a trece viața lui Hristos Cel răstignit și
înviat, în viața credincioșilor, în momentele cruciale ale acesteia, în mersul spre Împărăția lui
Dumnezeu, care, într-o formă anticipată, este deja în mijlocul nostru aici și acum, ca Împărăție a
Duhului Sfânt.307 Harul care se revarsă prin fiecare lucrare sacramentală a Bisericii este gratuit,
de aceea săvârșirea Tainei cununiei în parohie devine dar al iubirii lui Dumnezeu: ,,Căci în har

305
Pr. George FLOROVSKY, Biserica, Scriptura, Tradiţia- Trupul viu al lui Hristos, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, p.
167.
306
Pr. Prof. Alexander SCHMEMANN, Pentru viaţa lumii- Sf. Taine şi Ortodoxia, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012, p.
106.
307
Pr. Ion BRIA, Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, p. 92.

127
sunteți mântuiți, prin credință; iar aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu.” (Efes 2, 8)
Primirea acestui dar de preț, invită pe fiecare membru al Bisericii și în special pe cei care
întemeiază o nouă familie creștină, la responsabilitate, rugăciune și împreună-lucrare cu acest
har, pentru a înainta permanent în comuniune cu Hristos: ,,De aceea, fraților, cu atât mai mult
străduiți-vă să vă faceți chemarea temeinică și alegerea voastră, căci făcând acestea, nu veți greși
niciodată. Fiindcă așa, cu bogăție vi se va da intrarea în veșnica împărăție a Domnului nostru și
Mântuitorului Iisus Hristos.”(2 Ptr 1, 10-11)

Implicarea lui Dumnezeu în taina Cununiei, prin revărsarea ajutorului Său pentru cei doi
miri, imprimă acestei uniri o valoare inestimabilă pentru întreaga comunitate mărturisitoare,
întrucât transcende viața pământească, fiind ridicată în ordinea imanenței divine, și integrată în
însăși Taina iubirii lui Hristos pentru biserica Sa. 308 Anticipând Împărăția lui Dumnezeu,
Căsătoria se află în relație organică cu Euharistia căci Săvârșitorul celor două nu este altul decât
Hristos. Putem înțelege mai bine acest aspect dacă ne întoarcem la Biserica primelor veacuri
creștine, în care Taina unirii conjugale se derula în strînsă relație cu Sf. Liturghie. Dealtfel Sf.
Ap. Pavel repetă deseori, în scrisorile sale pastorale, că ,,trupurile voastre sunt temple ale
Duhului Sfânt.” (1 Co 6, 19), iar după Cununie, bărbatul și femeia devin ,,un trup” (Efes 5, 31),
dacă amândoi sunt membri al Bisericii, Trupul lui Hristos, statut dobândit tocmai prin
administrarea Împărtășaniei, pregustare a Împărăției. Dealtfel întreaga procesiune dinaintea
punerii cununilor de către preot reprezintă o intrare în Împărăția lui Hristos, în care documentul
stării civile și logodna, sunt înveșnicite, prin cea mai înaltă formă de binecuvântere a lui
Dumnezeu. Hristos este arătat în rugăciunile Tainei ca ,,Sfințitorul nunții celei tainice și
preacurate și Legiuitorul nunții celei trupești, Păzitorul nestricăciunii și Chivernisitorul cel bun al
celor de trebuință vieții.” (Fac 1, 27; 2, 18, 22-24), căci în Cununie cei doi, bărbat și femeie,
privesc către Mântuitorul, și apoi privindu-se unul pe altul, această alteritate reprezentând de
fapt, comuniunea.309

308
John MEYENDORFF, Căsătoria. Perspectivă ortodoxă, traducere de Cezar Login, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007,
p. 21.

128
 Din perspectivă misionară-pastorală, pentru biserica locală, Cununia, ca temelie a
familiei creștine trebuie privită în strânsă legătură cu Botezul și Euharistia, căci vorbim de ,,un
singur trup” ce participă la viața în Hristos , găsindu-și împlinirea în Împărăția lui Dumnezeu. De
aceea, familiile mixte pot crea o serie de probleme de natură canonică, religioasă, spirituală și
socială, care necesită găsirea unor soluții pastorale pentru păstrarea unității ecleziale și mântuirea
credincioșilor respectivi. Ridicată la rang de Taină a Bisericii, Căsătoria poate fi oficiată în
cadrul parohiei doar pentru cei botezați și care trăiesc în sânul Bisericii, aceste condiții fiind
prezente încă din perioada primară a Bisericii. Sf Părinți ai Bisericii amintesc că în perioada
persecuțiilor, unii creștini încheiau căsătorii cu iudei și idolatri, care însă au fost socotite
,,legături pervertite’’ și nelegitime, echivalând cu întinarea Bisericii și stricarea mădularelor lui
Hristos310. Singurul lucru permis era, în cazul căsătoriilor încheiate deja între păgâni și în care
unul din soți a devenit creștin celălalt rămânând în necredință, dar dorește să trăiască în
continuare împreună. În aceste condiții, se aplică așa numitul, ,,privilegiu paulin” (1 Co 7, 12-
17), conform căruia, într-un raport de reciprocitate, cel necredincios se sfințește prin cel
credincios. Astăzi, în practica parohială ortodoxă, Biserica îngăduie, prin pogorământ, cununiile
dintre ortodocși și eterodocși, pentru a nu închide cu totul ușa mântuirii și a nu lăsa pe membrii
ei lipsiți cu totul de binecuvântarea lui Dumnezeu, însă cu obligația botezării copiilor în credința
oficierii Tainei, respectiv cea răsăriteană. J. Meyendorff propune reintroducerea vechii practici a
Bisericii, de a încorpora Taina Cununiei în interiorul Euharistiei, deoarece căsătoriile mixte,
neputând fi oficiate în cadrul Euharistiei, ar dobândi caracter excepțional, realizându-se astfel
dimensiunea toleranței pastorale de care Biserica dă dovadă în astfel de cazuri. Aceasta s-ar
putea face până la realizarea unității depline a credinței, în Biserica Una a lui Hristos.311

309
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 120.
310
Pr. Prof. Nicolae DURĂ, Căsătoriile mixte, în lumina învățăturii și practicii canonice ortodoxă, în: Ortodoxia,
XXXIX (1988), nr. 1, pp. 94-97.
311
John MEYENDORFF, Căsătoria. Perspectivă ortodoxă..., p. 75

129
 IV.2.4. Sf. Maslu sau parohia ca loc al iertării și al vindecării. Nu trebuie uitat că una
dintre principalele misiuni încredinţate lui Hristos de către Tatăl, a fost aceea de a tămădui o
lume, aflată într-o continuă îmbolnăvire spirituală. 312 Prin păcat, starea primordială a omului, el
însuși împărat al celor create, a suferit o pervertire profundă, fiind afectată în principal de lipsa
comuniunii directe cu Creatorul. Omul, care fusese creat relativ foarte aproape de desăvârșire,
bucurându-se de sănătate, a cunoscut apoi neputința și suferința, prin întreruperea acelei armonii
între sufletul și trupul său. Păcatul este prin urmare, definit în tradiţia răsăriteană ca o
autoamputare, ce diminuează personalitatea umană, şi o aruncă într-o neagră robie.313 Întreaga
istorie a lumii și a vieții omenești de după cădere simte ,,pașii” lui Dumnezeu, în sensul purtării
de grijă, cu scopul de a-l păzi pe om de a nu se îndepărta și mai mult de scopul esențial al vieții,
mântuirea.314 În spaţiul creştin al fiecărei comunităţi, mântuirea-salvarea, începe astfel, cu
Întruparea lui Hristos în istorie, unul din principalele scopuri ale acesteia fiind cel terapeutic. În
nenumărate rânduri Mântuitorul vindecă pe cei ce au credinţă: ,,Du-te, i-a zis sutaşului, fie ţie
după cum ai crezut.” (Mt 8, 13) sau ,,Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mântuit.” (Mt 9, 22) sau
,,Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă.” (Mt 9, 29), și ,,O, femeie,
mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti.” (Mt 15, 28) Fiul lui Dumnezeu-Doctorul, îi
trimite pe Apostoli spunându-le: ,,Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe
cei leproşi, [...] şi ziceţi-le: <<S-a apropiat de voi Împărăţia lui Dumnezeu!>>” (Matei 10, 8;
Luca 10, 8-9) Puterea reală a vindecării fizice este transmisă şi Celor 70 dintre ucenicii
Apostolilor, unul dintre evanghelişti, Sf. Marcu, enunţând un detaliu deosebit de preţios pentru
instituirea Tainei tămăduitoare a Sf. Maslu şi practica ungerii cu untdelemn, anume că ,,aceştia
scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-I vindecau.” (Mc 6, 12-13).
Aspectul fundamental al misiunii ucenicilor lui Hristos îl constituia prin urmare, ,,vindecarea și
binevestirea” (Luca 9, 6), ca restaurare a sănătăţii trupeşti şi duhovniceşti pierdute prin păcat,

312
Costion NICOLESCU, ,,Leacul. O teologie a sănătăţii la Sf. Efrem Sirul”, în: Ortodoxia, I (2010), nr. 2, p. 91.
313
Pr. Sebastian CHILEA, Doctor al sufletelor, în: Mitropolia Olteniei, VI (1956), nr. 6-7, p.337.
314
Pr. Prof. Dr. Ioan TEȘU, ,,Bolile- ,,divina filozofie; suferințele- ,,pedagogie divină”, în: Teologie și Viață, Serie
nouă, XXII (2012), nr. 1-4, p. 9.

130
poruncile dumnezeieşti fiind adevărate ,,reţete”315, prescrise de Hristos împotriva suferinţei. A
fost definită ca fiind cea mai ,,smerită din toate cele şapte Sf. Taine ale Bisericii” 316, mai ales
datorită faptului că la ea participă, de obicei, doar credincioşii din parohie, care cunosc ceva mai
detaliat viaţa duhovnicească a Bisericii, dar şi pentru că teologii s-au dovedit destul de puţin
preocupaţi de o interpretare amănunţită a acesteia, spre deosebire de Botez, Euharistie sau
Pocăinţă unde există nenumărate studii, articole, prezentări şi cărţi voluminoase.

În parohie, dorinţa expresă a lui Dumnezeu, de a vindeca creaţia căzută în păcat este
actualizată permanent, în săvârșirea Sf. Maslu, ,,prin care se împărtășește credinciosului bolnav,
în chip nevăzut, harul tămăduirii sau ușurarea durerii trupești, al întăririi sufletești și al iertării de
păcate rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfințit, însoțită de rugăciunile
preoților.”317 Utilitatea acestei Taine în fiecare parohie este de necontestat, dat fiind că indiferent
de vârstă, rang social, stare materială sau etnie, omul are nevoie de vindecare, pentru viaţa de aici
şi cea veşnică. Mai mult decât atât, ca o excepţie, Taina Ungerii bolnavilor substituie uneori
însăşi Taina Pocăinţei, 318atunci când suferindul este în incapacitatea de a vorbi sau voi, situaţie
în care rugăciunea de invocare a (Doctorului sufletului şi a trupului) îl dezleagă de păcatele
nemărturisite. Putem identifica uşor leacul, în cazul Sf. Maslu, ca fiind mesajul Evangheliei,
319
Cuvântul lui Dumnezeu-Însuși ce face prezentă lângă bolnav ,,mâna Lui, cea puternică” şi
conferă Maslului, în parohie, un important caracter evanghelizator şi mărturisitor.Hristos nu are
doar posibilitatea de a vindeca, ci doreşte vindecarea noastră ca Unul ,,ce a purtat păcatele
noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii şi cu a
Cărui rană toţi ne-am vindecat.” (1 Ptr 2, 24)
315
Pr. Dr. Dragoş UNGUREANU, Sfântul Maslu- Taină a vindecării, în: Teologie şi Viaţă, Serie nouă, XXII
(LXXXVIII) 2012, nr. 9-12, p. 61.
316
Pr. Prof. Vasile RĂDUCĂ, Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului, în: Biserica Ortodoxă Română CVII (1989),
nr. 7 –10, p. 184.
317
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, București, 1997, p. 135.
318
Anca MANOLACHE, Taina   Sfântului  Maslu- (Eleoungerea), în: Glasul Bisericii, XLVIII (1988), nr.6, p. 77.
319
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013, p. 167

131
 Cele şapte pericope ale Apostolului, cele şapte Evanghelii, preoţii săvârşitori, în număr de
şapte, toate exprimă atmosfera eclezial-familială, ,,plenitudinea Bisericii, care întocmai ca un
organism, resimte suferinţa, infirmitatea şi neputinţa unui mădular: ,,Dacă unul dintre ele suferă,
toate mădularele suferă împreună.”(1 Co 12, 26 ) Comuniunea mădularelor care alcătuiesc
Trupul mistic al lui Hristos este exprimată mai întâi din punct de vedere liturgic în textul Sf.
Liturghii: ,,Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sf.
Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”320pentru ca în Sf. Taină a Maslului să devine
modalitate sigură de vindecare, altfel efectul tainei nu este întotdeauna concludent. Dealtfel până
în sec. al XIII-lea, Sfântul Maslu se săvârșea în cadrul Sfintei Liturghii, după cum reiese din
Manuscrisul Coislin 213, păstrat în Biblioteca națională din Paris.321 Rugăciunea celorlalți
membri ai parohiei este menționată în dese rânduri în cântările slujbei Sf. Maslu, sub forma
cererilor adresate lui Dumnezeu atât în numele celui bolnav, cât și al celor care cu credință se
roagă pentru acesta. Ea izvorăște din conștiința că toți membrii comunității sunt cuprinși de
suferințe, patimi și păcate, după cum, în mod sugestiv, ne spune unul dintre imnele închinate
Maicii Domnului: ,,Una curată, ceea ce ai îmbogățit adâncul păcii cu rugăciunile tale cele de-a
pururea către Dumnezeu, izbăvește pe acesta de toate neputințele și necazurile, ca neîncetat să te
mărească pe tine.”322 De asemenea, rugăciunile de la Sf. Maslu întrebuințează mereu pluralul
colectiv, prin care cei prezenți îi cer lui Dumnezeu ajutor și harul iertării, pentru cel în suferință.
Taina tămăduitoare dezvoltă astfel conștiința întregii parohii, că acolo unde mai mulți se roagă
stăruitor cu credință, Hristos coboară în locul acela și în mijlocul lor, făcându-și simțită prezența
prin ungerea cea sfântă: ,,Miluiește-ne pe toți, Mântuitorule, după mare și dumnezeiască mila Ta,
că pentru aceasta ne-am adunat noi, ca închipuind cu taină coborârea îndurărilor Tale, să aducem
cu credință, ungere cu untdelemn robului Tău, pe care tămăduiește-l cu puterea Ta.”323

320
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 168.
321
Pr. Zaharia MATEI, Valoarea doctrinară a cântărilor Tainei Sfântului Maslu. Slujba Sfântului Maslu, în: Studii
Teologice, Seria III, VIII (2012), nr. 4, p. 115.
322
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013, p. 150.
323
Molitfelnic..., p. 132.

132
 Momentul sfinţirii untdelemnului simbolizează rugăciunea omului pentru dobândirea milei şi
îndurării dumnezeieşti, urmând lui Hristos Ce şi-a exprimat mila şi compătimirea pentru ai Lui,
rugându-se cu lacrimi.324 Untdelemnul, ca materie a Tainei, este adus de către credincioși și în
scopul sfințirii, ca dar ceresc spre mântuire și viață veșnică. Împărtășit credinciosului în parohie,
este aducător de pace și liniște, redând acel echilibru, necesar activităților cotidiene, căci așa cum
în vremea lui Noe, ramura de măslin, purtată de porumbel (Fc 8, 11), anunța încetarea potopului,
la fel, uleiul sfințit prevestește alinarea tuturor necazurilor, odată cu Întruparea Mântuitorului
Hristos: ,,Stâlparea cea de măslin ai arătat-o odinioară spre încetarea potopului, prin milostivirea
Ta cea dumnezeiască; mântuiește, Doamne, prin untdelemnul Tău cel sfânt, și pe acesta ce
pătimește.”325 Prin pecetluire, i se amintește credinciosului dimensiunea jertfelnică a vieții, după
modelul urcării pe cruce a lui Hristos, care ne-a dat putere asupra bolii și a morții. De aceea, în
timpul Sf. Maslu, se cântă după fiecare rugăciune troparul Crucii, ca simbol al biruinței. Toate
aceste adevăruri ne ajută să înţelegem că parohia nu este o comunitatea perfectă sau ,,muzeu de
sfinţi”, ci loc al vindecării326 şi cetate, aflată permanent în urcuş spre Împărăţia cerurilor.
Biserica, prelungire și transmitere peste veacuri a lucrării lui Hristos, deţine toate ,,medicamente
harice”, care să anihileze şi să distrugă virusul păcatului, indiferent de perioada istorică pe care o
străbate .

IV.2.5. Euharistia și valoarea ei pentru parohie

a. Realitatea întâlnirii cu Hristos în Euharistie. Fiul lui Dumnezeu nu cheamă pe

credincioşi la a-L urma doar ca pe un model abstract, ci prin stabilirea unei legături vii, ca între
două persoane (In 15, 1-7; 14, 23), două realităţi distincte, în care omul urmează pe Dumnezeu,
întruparea Binelui desăvârşit. În cuprinsul Noului Testament, Hristos stă la Cina cea de Taină,
înconjurat cu bucurie de cei câţiva Ucenici, pe Care Însuşi i-a ales, nu datorită abilităţilor de a
324
Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Scrieri de teologie liturgică şi pastoral-misionară, EIBMBOR, Bucureşti, 2002,
p. 29.
325
Molitfelnic..., p. 128.
326
Demetrios CONSTANTELOS, Understanding the Greek Orthodox Church, Hellenic College Press, Brookline,
2005, p. 86

133
folosi terminologia teologică sau de a dogmatiza, ci în urma prieteniei, ca experienţă vie. Să ne
amintim apoi de arătarea lui Hristos, după Înviere, înaintea lui Luca şi Cleopa care mergeau la
Emaus: ,,Pe când vorbeau şi se întrebau despre toate cele întâmplate, iată, Iisus Însuşi,
apropiindu‐Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți ca să nu‐L cunoască. Şi
întrebându-i, i‐au povestit, cuprinşi de întristare, ca unui străin, toate cele petrecute, precum şi
îndoielile lor. Dar Domnul, mustrându‐i pentru nepriceperea şi zăbăvnicia inimii, le‐a tâlcuit lor,
din toate Scripturile cele despre El, că aşa trebuia să se întâmple. Şi apropiindu‐Se ei de Emaus,
El se făcea că merge mai departe. Dar rugându‐L stăruitor, a intrat să rămână cu ei. Şi, când a
stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, a dat lor. Şi s‐au
deschis ochii lor şi L‐au cunoscut.” (Lc 24, 15‐31). Cunoaşterea lui Dumnezeu în ethosul creştin,
nu este rodul discuțiilor şi analizelor intelectuale. Nepriceperea şi zăbăvnicia inimii celor doi
apostoli sunt risipite de prezența lui Hristos în mijlocul lor, de Lumina cuvântului Său. 327 Şi ca
rod al luminării dumnezeieşti, se naşte dorința şi rugăciunea stăruitoare a omului de a rămâne
împreună cu Hristos, de a cina împreună cu El, de a avea împărtăşire cu El. Vedem de aici că
legătura omului cu Dumnezeu nu este atât o problemă de fiinţare, cât una de existenţă desăvârşită
în urma unei experienţe,cu Hristosşi în Hristos, prin contactul nemijlocit cu Acesta.
Întreaga viaţă morală a credincioşilor este una euharistică, de laudă şi preamărire, de jertfire
spirituală în iubire către Dumnezeu-Tatăl, prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Împărtăşirea nu face
altceva decât să imprime fiinţei umane energiile dumnezeieşti mântuitoare, pentru naşterea acelei
transparenţe desăvîrşite pentru viaţa duhovnicească, ca depăşire a morţii şi înviere personală,
prin unirea deplină cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. În epistolele Sf. Ap Pavel termenul care
exprimă ideea de participare a creştinilor la viaţa în Hristos este acela de ,,koinonia”,
reprezentând, în viziunea patrologică mai ales împreunarea cu Hristos, dincolo de orice relaţie
spirituală cu Dumnezeu. ,,Pâinea pe care o rupem, întreabă retoric Sf. Ioan Gură de Aur, nu este
ea comuniune cu Trupul lui Hristos? De ce Pavel n-a zis participare? Pentru că el a vrut să dea
faptului o semnificaţie mai mare şi să arate marea legătură de unire. Căci prin participare noi

327
Pr. Filotheos FAROS, Înstrăinarea ethosului creştin, traducere de Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti,
2004, p. 17.

134
numai ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos, în timp ce prin comuniune suntem în unire cu El. “ 328
Poate părea astfel o nebunie să ceri cuiva să creadă în Dumnezeu, fără a avea mai întâi
experienţa întâlnirii personale cu acesta în Euharistie, chiar dacă la început Hristos poate fi încă
receptat ca ,,Dumnezeul cel necunoscut” (FA 17, 23). Asistăm, la împlinirea unicei bucurii de a
fi cu Dumnezeu (Lc 2, 10; 24, 52) ca urmare a invitaţiei Sale formulată textual înPilda
talanţilor: ,,Intră întru bucuria Domnului Tău.” (Mt 25, 21), devenită în plan sacramental
chemarea Bisericii de a fi, prin viaţa proprie, mărturia acesteia în lume. Euharistia devine astfel
şi imperative misionar, în condiţiile în care, trăim într-o lume în care contactul real este mai
credibil decât cuvântul propovăduit prin viu grai.329
Rămânând tot la îndumnezeire şi viaţă spirituală, este necesar să subliniem importanţa pe
care Biserica Ortodoxă o acordă momentului epiclezei sau al invocării Duhului Sfânt, ce
transfigurează şi îndumnezeieşte cele ale naturii şi pe omul însuşi, după cum întîlnim în
rugăciunea preotului liturghisitor: ,,Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare şi fără de sânge
şi Te chemăm, îţi cerem şi Te rugăm- trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri
ce sunt puse înainte.” Categoriile care beneficiază de lucrarea pnevmatologică a prefacerii sunt
enumerate în rugăciunile ulterioare: ,,Adu-Ţi aminte, Doamne de cei ce călătoresc pe uscat, pe
ape şi prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiţi şi de izbăvirea lor. Adu-Ţi aminte,
Doamne, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici şi-şi aduc aminte de cei săraci.
Şi trimite peste noi milele tale.” Darurile de pâine şi vin provin de la acestea, de aceea
transformarea lor în Trupul şi Sângele lui Hristos iradiază peste preot şi comunitatea încredinţată
spre păstorire, chiar dacă o parte a ei nu se împărtăşeşte. Cei care primesc însă cuminecarea se
împărtăşescîntr-o măsură şi mai mare cu Cel Care S-a jertfit, în ea aflându-se acea putere
supraomenească, acea forţă irezistibilă, care poate înălţa pe om până la Dumnezeu, pentru a trăi
alături de El.

328
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XXIV, în: Comentarii sau Explicarea Epistolei I către Corinteni a celui
întru Sfinți Părintelui nostru Ioan Chrisostom, traducere de arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1908, p. 328.
329
Pete WARD, Eucharist and Mission in a Post-Modern World, The Bible Reading Fellowship, 1999, p. 129.

135
 b. Valoarea morală a Euharistiei. Morala creștină aşează la temelia ei învăţătura unică şi
supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, credincioșii conformându-și existenţa cu aceasta,
trăind intens pe toate planurile vieţii spirituale, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu
semenii. Despre acest înțeles superior vorbește Sf. Vasile cel Mare în lucrarea sa cu puternic
caracter ascetic, Regulile morale. În drumul spre obţinerea mântuirii, înfăptuită obiectiv
de Hristos, afirmă el, rămâne ca roadele acesteia să ni le însuşim fiecare în parte prin har,
credinţă şi fapte bune.330 De aceea, pentru ilustrul capadocian viața duhovnicească este asemenea
unei întreceri în urma căreia doar cel care se străduiește cu efortul ascetic ajunge să fie încoronat,
iar pârghiile care asigură stabilitatea duhovnicească a nevoitorului, sunt acele norme divine care
trasează calea adevărată a urmării lui Hristos. În acest sens, abaterea de la conţinutul poruncilor
şi neîmplinirea acestora duce la anarhie morală, indiferenţă duhovnicească şi neautenticitate
existenţială. Departe de a fi o simplă împlinire a unor datorii în planul exterior al vieţii,
învăţătura morală creştină accentuează cele dinlăuntru ale persoanei umane, fiind mai mult o
descriere a vieţuirii în Hristos a credincioşilor adunaţi în jurul Sf. Altar.
Esenţa oricărei schimbări structural-interioară, pe care Dumnezeu, ca izvor al Binelui, o
porneşte, o întreţine şi o dezvoltă în fiecare dintre noi este jertfelnicia dăruitoare, ca expresie a
iubirii. De altfel, în istoria umanităţii, în mod paradoxal, idealul atingerii unui mod superior de
viaţă a fost legat mereu de moarte, în sensul de jertfă. Încă de timpuriu în perioada
vechitestamentară, oamenii ofereau divinității roade ale pământului, vase, metale preţioase ş.a.,
iar evreii, atunci când aduceau ca ardere de tot un animal, își puneau mâinile pe el (Dt 21, 6), ca
şi cum s-ar dărui pe sine, bunurile constituind o parte a puterii lor în plan pământesc. Jertfele
erau însă cu mult mai puţin decât cel ce le oferea, iar necurăţia personală se transmitea şi
acestora şi de aceea omul era pe deplin conștient de caracterul incomplet al satisfacţiei adusă lui
Dumnezeu, în scopul sfinţirii, ca împăcare cu divinitatea. Omenirea va aștepta până când această
stare avea să fie depăşită în mod deplin, odată cu dăruirea completă a lui Hristos, prin jertfa de
pe cruce, la care ne face părtaşi pe toţi. Devenim astfel martori ai acelui sfârşit de pe Golgota,

330
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Regulile morale, II, în: Asceticele, traducere și note de Iorgu D. Ivan, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești 18, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989, p. 65.

136
transformat într-un nou început prin bucuria Învierii, 331 doar atunci când ne străduim să ducem o
viață cu adevărat creștină, pentru că după cum afirmă Sf. Ap. Pavel, ,,Mântuitorul a ridicat
păcatele noastre în trupul Său pe lemn, ca murind păcatelor să vieţuim dreptăţii.” (I Petr 2, 24)
Împăcând creatura cu Creatorul, Hristos Cel mort şi Înviat devine început al învierii tainice şi
spirituale, care crește continuu în fiinţa noastră lăuntrică, opera sa mântuitoare fiind structural,
una sfinţitoare332, lucru afirmat de morala creştină, una înrădăcinată în adevărurile dogmatice
privind relaţia dintre Treimea cea deofiinţă şi om, adică mântuirea sa prin Hristos în Duhul Sfânt,
în Biserică. De aceea, Taina Întrupării Cuvântului la ,,plinirea vremii,”ca expresie a dragostei
Sale, marchează începutul moralei creștine, indicând calea îndumnezeirii sau conținutul real al
vieții celei adevărate, ,,prin Care noi avem mântuirea” (Col 1, 14). Sf. Atanasie cel Mare remarcă
în acest sens- ,,Cuvântul, S-a făcut purtător al cărnii, pentru ca oamenii să poată deveni purtători
ai Duhului,”333 iar acest lucru este posibil numai datorită asumării de către Hristos a naturii
umane, în scopul vindecării și redresării ei.

Euharistia constituie principala cheie care dezleagă taina morţii şi a învierii deoarece,
folosind realităţi ale lumii acesteia (pâinea şi vinul) ne orientează spre viaţa veşnică, prin Trupul
şi Sângele lui Hristos,de o valoare infinită, aparţinând unei Persoane divino-umane, ce ,,a zdrobit
porţile morţii, deschizând bolţile cerului, nemaifiind acum pământ şi cenuşă,” după cum afirmă
Sf. Ioan Gură de Aur 334 şi dealtfel cerem la rându-ne în Rugăciunea a treia din Rânduiala Sf.
Împărtăşanii- ,,Cel ce cu preaslăvită înălţarea Ta la cer ai îndumnezeit Trupul pe care L-ai luat şi
L-ai cinstit cu şederea de-a dreapta Tatălui, învredniceşte-mă prin împărtăşirea Sfintelor Tale
Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi.” Ethosul ortodox vorbeşte astfel
331
Pr. Prof. Alexander SCHMEMANN, Pentru viaţa lumii- Sf. Taine şi Ortodoxia, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012, p. 27.
332
Pr. Prof. Petru REZUŞ, Învăţătura ortodoxă despre îmbunătăţirea vieţii religioase a credincioşilor, în: Mitropolia
Moldovei și Sucevei, XXXV (1959), nr. 9-12, p. 601.
333
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, în: Scrieri, traducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 15, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987, p.
334
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XXIV, în: Comentarii sau Explicarea Epistolei I către Corinteni a celui
întru Sfinți Părintelui nostru Ioan Chrisostom, traducere de arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1908, 323.

137
despre o interiorizare şi o transparenţă a Liturghiei, orientată spre viaţa veşnică, iar măreţia
creştinului constă în virtute, în sfinţirea sa, în a depune toate eforturile în vederea vieţii de apoi,
însă fără a o dispreţui pe cea prezentă. Care sunt forţele morale, pe care Sf. Taină a Euharistiei le
revarsă în trăirea noastra zilnică?
c. Omul, Biserică însufleţită. De asemenea, primitorul Sf. Împărtăşanii devine sălaş al Sf. Treimi,
în care răsună rugăciunea arhierească a Mântuitorului: ,,Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună
cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit mai
înainte de întemeierea lumii.” Din plinătatea pe care Hristos o comunică Trupului Său tainic, în şi prin
Duhul Sfânt, credincioşii asimilează energiile Sf. Treimi, devenind fii ai Tatălui, membre ale Fiului şi
temple ale Duhului Sfânt, într-o comuniune după modelul treimic. 335 Cu precădere, Evanghelia Sf. Ap.
Ioan ne oferă fundamentul scripturistic, folosit de întreaga literatură patristică, în argumentarea acestei
legături interioare dintre Sf. Treime şi Euharistie. Iată ce spune Hristos omului: ,,Dacă Mă iubeşte cineva
şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (In 14, 23), în sensul de a face casă
împreună, această locuinţă nefiind altceva decât Biserica. Sau cu alt prilej: ,,Nimeni nu poate să vină la
Mine dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis.” (In 6, 44), într-un limbaj lărgit, ,,Nu puteţi merge la
Tatăl, fără a fi introduși în acea dragoste, care Mă uneşte cu El, iubire ce exprimă unitatea Duhului
Sfânt.”336 Astfel, Biserica nu este doar acea instituţie religioasă ce intermediază între Dumnezeu şi om, ci
organismul sacramental, în care Dumnezeu-Treime este prezent şi lucrează în istorie, Trupul tainic în care
credincioşii asimilează energiile divine, într-un proces continuu de îndumnezeire şi comuniune cu lumea.
Întreaga Creație se restabileşte și se desăvârşeşte după acest prototip perfect, dar aspectul de comuniune
eclezială se sprijină și pe faptul că omul, creat după chipul lui Dumnezeu Celui Întreit în Persoane, este
un subiect înzestrat fiinţial cu o intenționalitate spre comuniune, gradul suprem al acesteia fiind atins de
Hristos.337 Cine se împărtășește cu dumnezeieștile Taine devine astfel teofor, hristofor, pnevmatofor,
pentru că unde e Hristos acolo e și Tatăl şi Duhul Sfânt, însă Mântuitorul este cel mai apropiat de noi
pentru că e și Om, nu numai Dumnezeu.

335
Diac. Ion BRIA, Ecleziologia comuniunii, în: Studii Teologice, XX (1968), nr. 9-10, p. 678.
336
Michael BERNADOT, The Eucharist and the Trinity, O.S.B. Sands & Co., London and Edinburgh ,1977, p. 17
337
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 72-74.

138
 d. Euharistia izvor de spiritualitate creştină. Taina Unirii cu Hristos, cere o anumită
primenire, înainte şi după primirea ei, deoarece Hristos nu produce efecte în mod automat, ci
numai odată cu efortul personal, mărturie stând cuvintele ,,Sfintele Sfinţilor!”, rostite de preot
înainte de momentul Împărtăşirii, care cheamă la Ospăţ, pe cei ce, mai înainte s-au străduit întru
curăţie.338 Conştient de posibilitatea întinării actului împărtăşaniei, Sf. Apostol Pavel ne dă în
scrierile sale un adevărat îndreptar al apropierii de Hristos euharistic: ,,Să se cerceteze însă omul
pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu
nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului.” (1 Co 11, 28-29) De
aceea, cei ce se împărtăşesc trebuie să fie curaţi şi cu trupul şi cu sufletul, abţinându-se din seara
precedentă de la orice fel de mâncare şi băutură, precum şi de la alte păcate. Se recomandă mai
ales Taina Spovedaniei, ca pregătire a participării la Cina Domnului.
Vorbim aici și despre una din practicile greșite, răspândită în Biserică,referitoare la
vrednicia primirii Împărtășaniei. Deseori neparticiparea la aceasta este pusă pe seama
nedemnității personale, folosită în acest caz drept pretext, de parcă pentru a ne apropia de Sf.
Potir este necesar să răspundem unor cerințe și garanții suplimentare. Părintele Al. Schmemann
numește acest fenomen ,,evlavioasa explicație”, pus pe seama înțelegerii particulare a Tainei
Euharistiei, care încetează a mai fi receptată ca împlinire a Bisericii și descoperire a Împărăției și
a vieții celei noi, urmărind doar un fel de ,,sfințenie materială”, care preface darurile într-o
minune anatomică.339 Pregătirea pentru unirea cu Hristos euharistic nu trebuie să fie
fundamentată pe un algoritm și analiză a demnității sau nedemnității personale, deoarece
Biserica afirmă că nimeni din întreaga Creație nu este vrednic, prin virtuțile sale să se apropie de
Trupul și Sângele lui Hristos. Totul depinde de răspunsul iubirii noastre la iubirea divină, după
cum afirmăm în textul Sf. Liturghii- ,,Așa, Dumnezeul nostru, pe nici unul dintre noi să nu-l faci
vinovat de aceste ale Tale înfricoșătoare Taine, pentru că se împărtășește cu ele cu nevrednicie.
[…] ci să ne facem părtași veșnicelor Tale bunătăți, pe care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe

338
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în ortodoxie, în: Ortodoxia, XXXI
(1979), nr. 3-4, p. 510.
339
Alexandre SCMEMANN, Euharistia- Taina Împărăției, traducere de Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, 1993, p. 232.

139
Tine.” (Ectenia dinaintea Tatăl nostru) Hristos împarte credincioșilor prin Trupul Său iubirea,
smerenia, curăţia sufletească şi trupească, ca pe nişte talanţi ce trebuie făcuţi să rodească, 340 iar
această dragoste este mai puternică decât noianul de păcate săvârșite de oameni, idee reluată apoi
și în textele Rugăciunilor înainte de Sf. Euharistie, adevărate monumente neîntrecute al evlaviei
ortodoxe.341 Taina Euharistiei devine în Biserică stil de spiritualitate creştină şi principiu de
solidaritate între oameni, deoarece Hristos a desfiinţat orice fel de prăpastie spirituală care-i
separa pe aceştia.
În cadrul spiritualității creștine, ca participare la viața nestricăcioasă a Sf. Duh în Biserica
lui Hristos, prezent prin Euharistie, s-a perpetuat paradigma martirică, 342 parte componentă a
naturii și vocației ecleziologice. În unirea reală cu Hristos euharistic, omul are conștiința că
Hristos Însuși este de față, covârșind toată făptura, și primind la rându-I propria noastră
existență, în stare de jertfă. În timpul actului liturgic, cei care se apropie de Sf. Potir șoptesc
neîncetat rugăciunea tâlharului de pe cruce: ,,Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru
Împărăția Ta.” (Lc 23, 42), conținut semantic foarte apropiat de cuvintele rostite de Hristos pe
cruce: ,,Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu!” (Lc 23 46), indicând participarea reală
la jertfa unică și plină de iubire a Mântuitorului. Tocmai această relație vie cu Dumnezeu
reprezintă motivația fundamentală a martirilor, care au conștientizat permanent simfonia
conlucrării343 dintre harul sfânt și voința omului. Prin urmare, mișcarea către Dumnezeu necesită
o schimbare activă și înnoitoare în propria viață, rezultatele acestei experiențe fiind trăite în
comuniune cu ceilalți semeni. Cei care l-au mărturisit prin jertfa supremă pe Fiul lui Dumnezeu
au împlinit de fapt vocația liturgică a Bisericii de a sluji lui Dumnezeu. Pentru a ilustra, iată care

340
Pr. Prof. Nicolae MLADIN, Iisus Hristos în viaţa morală a credincioşilor, în: Studii Teologice, V (1963), nr. 9-10,
p. 615.

341
Pr. Prof. Nicolae MLADIN, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, XLI (1965),
nr. 1-2, p. 36.
342
Picu OCOLEANU, Viață liturgică și ethos comunitar- Preliminarii la o teologie socială ortodoxă, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 2007, p.31.
343
Picu OCOLEANU, Viață liturgică și ethos comunitar..., p. 18.

140
sunt cuvintele rostite de către cei care stăteau în preajma Sf. Alexandru, înainte de a fi ucis:
,,Bine ai venit, robule al Domnului, să binecuvintezi și orașul și patria noastră […], căci și noi
creștinii, cu multă frică și cu cutremur locuim aici. Să-ți dea Domnul răbdare pentru a isprăvi
călătoria.”344 Celor care se nevoiesc întru desăvîrșire Hristos le insuflă o putere ce nu ține de
lumea aceasta, toate manifestările spirituale în cadrul bisericii fiind inspirate de Sf. Duh și lăsate
spre folosul tuturor credincioșilor. Astfel ca următor al patimilor lui Hristos, Care viază în el prin
Taina Euharistiei, fiecare creștin șe face părtaș slavei lui Dumnezeu, iar misiunea sa în
comunitate este de a o descoperi pe aceasta lumii întregi, prin tot ceea ce face.
e. Comuniunea euharistică și unitatea Bisericii. Împărtăşirea cu Hristos în Euharistie
marchează încorporarea desăvârşită în Trupul tainic al Acestuia, Biserica, privită ca extensie a Sa
în umanitate. Se naşte o simultaneitate şi o reciprocitate, definite în formula binecunoscută a lui
Gustave Martelet ,,Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica.” 345 Încă din perioada
apostolică primirea Trupului euharistic reprezenta nu doar un act de evlavie personală ci, unul ce
izvorăşte din apartenenţa la Biserică, ca împlinire şi actualizare a acesteia. Cel ce nu primea
Sfânta Împărtăşanie timp de câteva săptămâni urma să fie excomunicat şi anatematizat deoarece
Euharistia era împlinire a Botezului şi a Mirungerii, singurele care condiţionau unirea cu
Hristos.346 Oricât de complicată și greu de pătruns a devenit mai târziu această înţelegere a
Euharistiei, ea nu a fost nicicând înlăturată, păstrându-se ca una dintre regulile ecleziologice
fundamentale. Prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie reprezintă fundamentul Bisericii, în
interiorul căreia Fiul lui Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl şi cu Sf. Duh, împărtăşeşte membrilor ei
viaţa dumnezeiască. Pentru acest motiv Euharistia a fost numită ,,culme a Tainelor nedespărţită

344
MARTIRUL SFÂNTULUI ALEXANDRU, XIX, în: Actele martirice, traducere și note de Pr. Prof. Ioan Rămureanu,
coll. Părinți și Scriitori Bisericești,11, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1982, p. 271
345
Gustave MARTELET, Resurrection, Eucharistie et genese de l' homme, Desclee, Paris, 1972, p. 180.
346
SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Efeseni, V, 2, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note
de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1979, p. 159.

141
însă de acestea, pentru că orice sacrament se defineşte în funcţie de ea, săvârşindu-se prin
puterea ei, care este cea a Bisericii.”347
Prin unitatea organică a Sf. Taine credincioşii se nasc în Hristos prin Botez, cresc în
comuniunea cu El prin Mirungere, realizând unirea desăvârşită în Euharistie. Aceasta ne uneşte
cu Hristos (I Ioan 1, 3,) dar şi unii cu alţii, ca membri ai Trupului Său tainic, devenit simbol al
unităţii Bisericii Una, astfel încât Hristos fiind Unul, noi primim acelaşi Trup şi Sânge cu care se
împărtăşesc creştinii de pretutindeni. Iată ce afirmă Sf. Chiril al Alexandriei, făcând referire la
aceasta: ,,Pentru ca noi înşine să ne împletim într-o unitate cu Dumnezeu şi între noi, rămânând
totuşi distincți, Unul-Născut a găsit un mod pentru aceasta, prin înțelepciunea şi sfatul Tatălui,
proprii şi Lui. Căci binecuvântându-i într-un trup, adică al Său, pe cei ce cred în El, prin
împărtășirea tainică, îi uneşte cu Sine și întreolaltă. Căci cine ar despărți şi ar scoate din unitatea
naturală întreolaltă pe cei legați prin Trupul Sfânt cel Unul, în unitatea cea cu Hristos? Căci dacă
toți ne împărtășim dintr-o pâine, toți alcătuim un trup. Pentru că nu se poate împărți Hristos.” 348
Unitatea realizată în Hristos și prin Hristos, ca izvor al vieții este una supremă, deoarece întreaga
omenire este chemată de Dumnezeu să răspundă iubirii Sale. Euharistia, ca taină a unității,
reprezentată simbolic prin elementele așezate pe Sf. Disc, dobândește acea putere care, cu
adevărat transformă o comunitate umană, care răspunde dragostei dumnezeiești, în Biserica lui
Dumnezeu.”349 Astfel prin Euharistie și celelalte Taine se realizează, se menține și crește
Biserica, deosebindu-se doar mijloacele și formele prin care unitatea Trupului lui Hristos se
păstrează, lucrând peste tot același Duh. Harul tuturor Sf. Taine este unul al unirii, deoarece sunt
prelungiea actelor mîntuitoare ale lui Hristos, care la rîndul lor formează un tot unitar

347
John MEYENDORFF, Teologia bizantină- Tendinţe istorice şi teme doctrinare, traducere de Pr. Conf. Dr. Al. Stan,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 196.
348
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în: Scrieri IV, traducere și note de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 733.
349
Drd. Gheorghe PETRARU, ,,Euharistia- Taina unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos”, în: Mitropolia Moldovei
și Sucevei, LIX (1983), nr. 10-12, p. 635.

142
 În spiritul tradiției ortodoxe, Euharistia ca taină a Bisericii este condiționată însă de
aceasta din urmă, unitatea euharistică fiind strâns legată de unitatea de credință. (Ef 4, 5) În
calitate de manifestare a Bisericii Una și Universală, o Biserică locală posedă prin urmare
plenitudinea harului și a adevărului. Acolo unde episcopul liturghisește este Biserica Universală
deoarece acesta are calitate de conducător al adunării euharistice, aflată însă în comuniune de
credință și adevăr cu celelate comunități și nu ca o simplă manifestare a bunelor relații
bisericești. Episcopul trăiește astfel în Biserică, fiind înrădăcinat în viața ei, o personifică pe
aceasta, este glasul ei în lume.Există un consens general privind condiţionarea încercărilor de
realizare a unităţii creştine de către ecleziologia euharistică, în condiţiile în care este semnalată
de multe ori tendinţa de a se acorda o oarecare greutate spiritualităţii, în dauna dogmei, 350 dând
naștere mai mult unei ecleziologii universaliste. Aceasta însă trebuie respinsă din principiu, fiind
o deviere de la adevărul de credinţă al Bisericii celei adevărate, fără nici o bază doctrinară, lucru
demonstrat şi de părintele Dumitru Stăniloae, apărător înverşunat al ideii de comuniune, bazată
pe unitate de credinţă, de cult şi sacramentală: ,,Viața sacramentală, euharistică nu există ca plan
separat de învățătura credinței. Credința și Tainele sunt două moduri ale mântuirii, concrescute și
nedespărțite. Căci credința se de săvârșește prin Taine, iar acestea sunt întemeiate prin credință.
Căci precum cedem în Tatăl și în Fiul și în Sf. Duh, așa ne botezăm în numele Tatălui.... Căci
precede mărturisirea ducând la mântuire, și urmează Tainele, pecetluind consimțirea noastră.351

În concluzie, Prin Euharistie expresia de ,,viață morală creștină” încetează a mai fi

înțeleasă superficial și ușor denaturat, în sensul în care ar constitui un capitol din existența
noastră, pe lângă cel social, familial, cultural, economic ș.a., capitol în care ne ocupăm cu
Dumnezeu și lucrurile Sale. Perspectiva religioasă a moralei acoperă toată existența unui om. A
fi moral trebuie înțeles cu a fi duhovnicesc, a trăi cu Dumnezeu prezent în Euharistie, ca o
prioritate absolută existențială, din care decurg celelalte atitudini de viață, atributul de om
duhovnicesc, exprimând moralitatea prin excelență ca stare, ce vine în contrast cu cea ce exprimă
350
Diac. Asist. Ion BRIA, ,,Ecleziologia comuniunii”..., p. 670.
351
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, în: Studii Teologice, XVIII (1966), nr. 9-10,
p. 543.

143
adjectivul lumesc, secular. Din acest punct de vedere, Euharistia poate fi considerată temelia
oricărui demers duhovnicesc, activând ca un adevărat mecanism lăuntric, ce declanșează
hotărârea și voința de a susține o relație vie cu Hristos. Părintele Constantin Coman spune în
acest sens: ,,Relația cu Dumnezeu este o poveste de iubire, în care orice mișcare, orice
relativizare, orice uitare, orice nebăgare de seamă, adduce celuilalt iubit durere.Când iubeşti pe
cineva, cauți să înlături tot ceea ce te desparte de persoana iubită. Alergi spre ea cu toată inima,
şi nu te poți opri din alergare până nu o afli în intimitatea ta și atunci alergarea ia forma odihnei,
contemplării chipului iubit. Aceasta este istoria iubirii soborniceşti, a iubirii dintre om şi
Dumnezeu, a iubirii duhovniceşti între om şi aproapele său. Doar alcătuind împreună Trupul lui
Hristos îşi simt creştini iubirea împlinită, își schimbă radical perspective asupra vieții și a morții,
asupra bucuriei și a suferinței, Hristos devenind suportul și finalitatea întregii existențe.” 352

Prezența Euharistiei în inima Sf. Liturghii, dă viață acesteia din urmă, receptată deseori în
mod academic-intelectualist, privită ca o înlănțuire de simboluri, într-o ceremonie, care aparține
clericilor, urmărită pasiv de câțiva spectatori. Nu constituie nici un secret, că marii teologi ai
secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, Iustin Popovici și George Florovsky au reclamat
infestarea teologiei cu o anumită ideologie, care în loc să se raporteze la o realitate propriu-zisă,
la relația vie cu Dumnezeu, pornește de la un discurs, de la un sistem teologic, de la o învățătură.
Implicațiile acestei conceptualzări excesive nu sunt de neglijat; mulți credincioși, îi numim noi
radicali, fără să aibă nici cea mai elementară experiență a ceea ce înseamnă viață duhovnicească,
se fac apărători ai Bisericii, ai Ortodoxiei, luptându-se cu conspirații mondiale și cu trădători ai
credinței. Din perspectivă misionară, Euharistia înseamnă comuniune, Sf. Liturghie fiind definită
ca proces al realizării Trupului unic al lui Hristos, Biserica. Secularizarea vieții bisericești este
rezultatul unei ,,îmbisericiri exterioare”, caracterizată tocmai prin lipsa de comuniune și
transformarea Sf. Liturghii într-o ceremonie, formată din oameni care nu au nici o legătură între
ei fiind indiferenți unul față de celălalt, cunoscând că fără Biserică nu există mântuire.Euharistia

352
Pr. Constantin COMAN, Viața duhovnicească în societatea postmodernă, în: Ortodoxia, Serie Nouă, V (2013), nr.
1, p. 205.

144
întreține acea nevoie fundamentală a omului de a fi în comuniune, de împărți cu celălalt cele mai
adânci trăiri, iar lipsa acestea înseamnă iadul.

Din perspectiva Bisericii Ortodoxe, aflată în dialog ecumenic cu celelalte ramuri

lae creștinătății, unitatea de credință, euharistia și unitatea Bisericii lui Hristos trebuie privite
împreună. Astfel se înlătură orice competiție între cuvânt și sacrament, cu punerea cuvântului pe
primul plan, devenind mijloc de eliberae a omului de orice autoritate eclezială, sau acea
despărțire între dogmă și euharistie, care face din Papă singurul subiect al cunoașterii infailibile.
Punctul de vedere răsăritean exprimă echilibru, nuanțare deschizând largi orizonturi mișcării
ecumenice

IV.2.6. Spovedania-Taina Iertării. Atunci când Nicolae Cabasila afirmă că ,,Biserica este
întruchipată în Sf. Taine”353, se referă la nevoia pe care fiecare om o are, de a primi harul
tămăduitor al iertării, atunci când este cuprins de haosul existenţial şi neliniştea interioară, în
condiţiile în care din nefericire, singurul refugiu pe care acesta îl găseşte este de multe ori,
psihiatrul. Așadar, necesitatea Tainelor, inclusiv a Spovedaniei, este strâns legată de prezența
harului, de aici și nevoia restaurării comuniunii cu Hristos, răcită și stricată prin păcat, și a
împăcării creștinului cu Biserica, pentru păcatele săvârșite după Botez. 354 Deosebirea principală
dintre psihoterapeut și preotul aflat în scaunul spovedaniei, este una fundamentală, legată, în
cazul al doilea de prezența tainică a lui Hristos, și coborârea peste credincios a energiei divine
necreate, în timpul rugăciunii de dezlegare, odată cu punerea mâinilor și a epitrahilului pe capul
acestuia. L. Kenneth face o paralelă între consilierea pastorală, întîlnită cu precădere, în lumea
occidentală, și tradiția creștină a Spovedaniei, ca lucrare pnevmatologică, găsind o serie de
diferențe, demne de subliniat, ca: preocuparea consilierului personal urmărește doar ameliorarea
stărilor de suferință emoțională, practica pare să fie fundamentată doar clinic, pe cabinetul
medical, pierzându-se aspectul eclezial-comunitar, iar scopul principal al consilierii ar putea fi

353
NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii..., p. 55
354
Pr. Prof. Dumitru RADU, ,,Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a dezlega păcatele, după
învățătura ortodoxă”, în: Biserica Ortodoxă Română, C (1982), nr. 9-10, p. 817.

145
doar acomodarea la societate și problemele ei.355 De aceea, înainte de a exista psihologia, ca
știință a fenomenelor sufletești, și psihanaliza, ca încercare de pătrundere a tainelor din
subconștientul nostru, Sf. Părinți au arătat rolul pocăinței, 356 în general, și a elementelor ei, în
special. Nu în zadar ne povățuiesc, Calist și Ignatie Xanthopol: ,,Înainte de toate, caută cu toată
silința un povățuitor și un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele
spuse în Sfintele Scripturi și să se arate că e purtător de Duh, prin viețuirea care consună cu
cuvintele. Să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare și blând în toate purtările. Să spună
cuvintele predaniei dumnezeiești, ca un învățător, asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta și
lipindu-te cu toată ființa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de
poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuși.” 357, cuvinte întărite și de textele canonice ale
Bisericii: ,,Căci tot cuvântul lui Dumnezeu și a celui căruia i s-a încredințat cârmuirea de păstor,
este să aducă înapoi oaia cea rătăcită și să vindece pe cea mușcată de șarpe; și nici să o împingă
spre prăpastia deznădăjduirii și nici a slăbi frâna, spre moleșirea și disprețuirea vieții, ci în orice
chip să stea împotriva suferinței, fie prin doctoriile cele mai aspre și mai iuți, fie prin cele mai
moi și mai blânde și să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinței și îngrijind
cu înțelepciune, pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus.” (Canonul 102 Sinodul Trulan)

Lucrarea duhovnicului în parohia sa, ca instrument de comunicare al harului iertării, este una
specială, ce folosește mai întâi lumina Evangheliei, apoi călăuzirea doctrinei și metodele
experimentate și recunoscute în tradiția veche a Bisericii. 358 Cerința misionară a Mărturisirii în
parohie este dată de calitatea fiecărui creștin, de mădular al Trupului lui Hristos și mai ales de
universalitatea păcatului, precum și de dorința de eliberare de sub povara acestuia. Se poate
afirma în acest sens că păcatul însuși constituie boala umanității de astăzi, prin aceea că rupe

355
Keneth LEECH, Soul Friend, Harper & Row Publishers, San Francisco, 1977, p. 100.
356
Pr. Ilarion FELEA, Pocăința- studiu de documentare teologică și psihologică(Teză de doctorat), Sibiu, 1939, p.
292.
357
CALIST ȘI IGNATIE XANTOPOL, Metoda sau Cele 100 de Capete, în: Filocalia, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. Apologeticum, 8, București, 1979, p. 32.
358
Pr. Petre VINTILESCU, Spovedania și Duhovnicia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române Alba-Iulia, 1995, p. 25.

146
comuniunea cu Dumnezeu, iar o persoană fără comuniune este ,,bolnavă”, căci: dacă zicem că
păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi, iar dacă mărturisim
păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte și să ne curățească pe noi de toată
nedreptatea.” (1 In 1, 8-9)

Lipsa Spovedaniei duce la accentuarea urmărilor stării de păcătoșenie personal, ce pot

însemna, o conștiință încărcată, generatoare a anxietății, angoasei, scrupulozității și disperării,
transferate ulterior în plan somatic, prin evitarea celorlalți din jur, dureri ale unor member ale
corpului, nervozitatea ș.a.. Libertatea adevărată față de păcat poate fi dobândită prin căință și
acceptarea liberă a harului și iertării lui Hristos, deoarece omul care a săvârșit fărădelegea, fără
să-L cunoască pe Dumnezeu a fost rob păcatului (In 8, 34). Venind la duhovnic, omul acceptă să
scoată în fața preotului său din parohie, propria sa imagine, auto-interpretarea ei, prin altul,
dându-i acea autenticitate ce-i lipsea la început. De aici și atmosfera de încredere, ce marchează
spovedania, ca Taină a Bisericii, mijlocită de relația personală cu preotul duhovnic. Rearanjarea
imaginii de sine duce la acea creștere spirituală individuală, care se multiplică la nivelul întregii
comunități parohiale, căci împăcarea cu Hristos devine împăcare cu tine și cu cel de lângă tine
deoarece atunci: ,,Nu mai trăiești tu, ci Hristos trăiește în tine.” (Gal 2, 20)

CAPITOLUL V
VIAȚA ÎN HRISTOS CA MĂRTURIE CREȘTINĂ ÎN PAROHIE

V.1. Rugăciunea
V.2. Filantropia

V2.1.Aspecte generale ale filantropiei

147
 Filantropia este un cuvânt grecesc compus (gr. philos - prieten, anthropos - om),
moștenire a Antichității, care suportă în traducerea sa o multitudine de înțelesuri. În vechea
Mesopotamie era asimilată onoarei și demnității, valori esențiale ale vremii, practicarea
filantropiei ducînd la o bună reputație și situare pe o anumită treaptă a societății. 359 În De officiis
(Despre îndatoriri), Cicero (160-43 î. Hr.) numește filantropia generozitate (lat. liberalitas), ca
ospitalitate și sprijin, acordate cerșetorilor, săracilor și străinilor, conservând același interes
manifestat de cetățenii Romei între ei,360 iar Seneca, în De beneficii (Depre binefaceri), sublinind
valoarea dispoziției celui care dăruiește, anunță parcă discursul Sf. Ap. Pavel din 2 Co 9, 7-8:
,,Darurile care sunt greu de obținut de la cel care dăruiește, sau care cad nebăgate în seamă din
mâna lui, nu pretind nici o recunoștință din partea noastră, oricât de mari ar fi.” 361 Ca virtute de
prim rang, filantropia implica respectul față de om și umanitate în general, politețea,
amabilitatea, toate fiind, în același timp, idealizate de poeți și filozofi, dar puse în practică de
cetățeanul de rând, participant activ la viața orașului. Toate aceste conținuturi semantice sunt
așadar focusate pe cele două componente ale filantropiei valoarea și acțiunea -, Ce este? și De ce
există?, cu referire la caritate, compasiune, fapte bune sau chiar sentimentul de comuniune.362
Asistăm apoi în Grecia antică la dezvoltarea unui accentuat simț filantropic, legat mai ales de
existența nenumăratelor instituții de binefacere pentru categorii defavorizate în rândul
locuitorilor dintr-o anumită regiune. Astianax troianul, fiul lui Hector și al prințesei Andromaca,
devine odată cu invazia greacă și uciderea tatălui, simbolul grijii de care se bucurau în vechime
orfanii, situația lor fiind privită cu deosebită compasiune: ,,Cum e orfan un copil, se duc și
tovarăși și jocuri;/ Merge cu capul plecat și lacrimi îi șiruie-n față./ El la prietenii tatălui umblă
cerșind de nevoie,/ Pe-unul îl trage de mantie, pe-altul îl trage de haină./ Biet Astianax! El care-
359
Sarah Iles JOHNSTON, Religions of the Ancient World: A Guide, Harvard University Press, U.S.A., 2004, p. 499.
360
CICERO, On Moral Obligations (De officiis), translated by John Higginbotham, Berkeley and Los Angeles:
University of California Press, 1967, book 1, chapter 16 apud Robert BREMNER, Giving: Charity and Philanthropy
in History, Transaction Publishers New Brunswick, New Jersey, 2000, p. 7
361
SENECA, De beneficii (Despre binefaceri), Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 75.
362
Robert PAYTON, Understanding Philanthropy: Its Meaning and Mission, Indiana University Press, Bloomington,
USA, 2008, p. 5.

148
nainte în brațe la tata/ Nu se hrănea fără numai din măduvă și din grăsimea/ Cărnii de oi. Mult o
să sufere acuma, de tată lipsit, Astianax.”363 Platon propune ca toți cei care rămân fără părinți să
fie dați în grija tutorilor publici, ca o instituționalizare, arătânduli-se dragoste și compasiune:
,,Oamenilor ar trebui să le fie teamă de singurătatea orfanilor… Tutorele nefericitului orfan ar
trebui să-l iubească ca pe propriul copil și să fie la fel de grijuliu și de atent cu gestionarea
bunurilor acestuia ca și când ar fi vorba de propria sa avere, ba chiar mai mult decât atât.” 364 O
categorie aparte era cea a orfanilor de război, rămași în condițiile în care confruntările armate
constituiau o stare permanentă a timpului, toți acești năpăstuiți ai soartei fiind întreținuți din bani
publici. Un respect și o grijă deosebită le manifestau vechii greci față de persoanele aflate la o
vârstă înaintată. Privitor la aceasta, istoricul

P. Johnson, specialist în studierea imaginilor și atitudinilor sociale în Antichitatea

grecească apreciază: ,,Pentru o mare parte a populației lumii vechi vârsta senectuții reprezenta o
realitate, o experiență, pe care toate persoanele urmau să o împărtășească. Deci nu poate fi
surprinzător faptul că bătrânețea, ca vârstă a deplinătății, atrage atenția scriitorilor, urmărind
aproape toate genurile literare, de la filozofie la comedie, de la poezie la satiră.” 365 Săracii erau
apoi ajutați în diverse moduri, prin hotărâri sau dispoziții legale pentru iertarea datoriilor,
acordarea de asistență sau împrumutarea diverselor lucruri de care aveau nevoie. De multe ori,
aceste ajutoare erau acordate într-un cadru organizat asigurat de existența diferitelor așezăminte
sociale specializate (xenonia, katogonia ș.a.) plasate în imediata proximitate a unor temple, puse
sub ocrotirea zeilor. Îngrijirea bolnavilor era considerată de asemenea, o prioritate a vremii,
principala motivație a acestei îndeletniciri fiind dragostea față de oameni. În acest sens
Jurământul hipocratic subliniază esența morală a medicinei, considerată adevărată artă a
vindecării. Vizitele la domiciliu, sfaturile și îngrijirea, administrate oamenilor săraci, fără a

363
HOMER, Iliada, XXII, 490-496, traducere de George Murnu, Ed. Univers, București, 1985, p. 887.
364
PLATON, Legi, XI, 927 A, apud Demetrios CONSTANTELOS, Filantropia bizantină și asistența socială, traducere
de Dr. Florina Georgeta Mureșan, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p.32.

365
Paul JOHNSON, Old Age from Antiquity to Post-Modernity, Taylor& Francis e-Library, London, 2003, p. 21.

149
pretinde vreun onorariu erau privite ca un soi de ascetism față de poluarea și rigorile financiare
ale societății,366 stratificată pe diferite ranguri sociale. Între doctorii voluntari se numărau și cei
care vizitau populația rurală, în special pentru îngrijirea copiilor și a săracilor. Mulți dintre
medicii cu dăruire au plătiti cu viața altruismul arătat față de cei bonavi așa cum s-a întâmplat în
timpul ciumei cumplite care a lovit Atena în primăvara anului 430 î. Hr., descrisă de același
Tucidide.367 Nu puține erau și așezările, renumite prin generozitatea locuitorilor și spiritul
umanitar. Astfel, Empedocle, vorbește în sec. al V-lea de cetatea sa natală, Acragas din Sicilia,
pe care o numește ,,oază de ajutor pentru cei străini”, descriind și truda sa în scopuri filantropice:
,,Voi, prieteni, ce sălaș aveți în marea și mîndra cetate,/ Lâng-acel galben Acragas, de Acropole
atît de aproape./ Treburi alese trudind voi, salut vă trimit tuturora !/ Împodobit cu panglici și
cununi înflorite/ Intru cu-alaiu-mi de oameni, bărbați și femei, care-n cinstea-mi/ Zeci de mii vin
după mine pe calea ce dă fericire,/ Unii dorind profeții, iar alții să afle cuvântul/ Mîntuitor, ce dă
vindecare de bolile crunte.”368 Scrierile etice și sociale ale filozofilor și poeților antici au atras
atenția oamenilor politici și cetățenilor asupra injustiției și a sărăcie drept consecință directă a
acesteia, precum și asupra îndatoririlor lor față de categoriile defavorizate. A devenit deja clasic
sfatul pe care Aristotel, îl dă atenienilor și celorlalți greci de a lua exemplul cetății Tarentum, ai
cărei locuitori bogați își împărțeau bunurile cu săracii.369 În această atmosferă de profund
umanitarism, sunt organizate numeroase colecte, în scopul strângerii de alimente, provizii sau
bani pentru diferite mese publice, gesturi care aveau, pe lângă considerațiile politice și o bază
religios-morală. Zeii erau cei care îngrijeau de nevoiași, iar principiul care orienta activitatea
filantropică era acela că ,,omul imită divinitatea atunci când face fapte bune.”370

366
Steven MILES, The Hippocratic Oath and the Ethics of the Medicine, Oxford University Press, New York, 2004,
p. 86.
367
TUCIDIDE, Războiul peloponesian, 2: 46-50 apud Demetrios CONSTANTELOS, Filantropia bizantină și asistența
socială, traducere de Dr. Florina Georgeta Mureșan, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 38.
368
Laertios DIOGENES, Despre viețile și doctrinele filozofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 278.
369
ARISTOTEL, Politica, 1230 b, apud Alexander FUKS, Social Conflict in Ancient Greece, The Magnes Press, The
Hebrew University, Jerusalim, 1985, p. 184.
370
A. HANDS, Charities and Social Aid in Greece and Rome, Thames and Hudson Press, 1968, p. 56.

150
 Pe acest teren fertil va crește filantropia creștină, Imperiul Bizantin nefiind, după limbă și
tradiție culturală decât o prelungire a lumii grecești. Creștinismul preia mult din elenism și,
asimilând morala iudaică, dezvoltă propria sa concepție, metamorfozată în timp într-una
teocentrică, ce plasează în centrul ei iubirea lui Dumnezeu și mai puțin mila umană sau
compasiunea binevoitoare față de omul aflat în situații dificile. Sursa grijii față de aproapele este
mântuirea, care înlătură orice tip de egoism, încurajând mai ales dragostea dezinteresată, arătată
mai întâi de Hristos: ,,Căci Fiul n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea
sufletul răscumpărare pentru mulți (Mc 10, 45; Mt 20, 28). Dimensiunea maximă a dragostei
dumnezeiești arătată omului constă în dăruirea și trimiterea Fiului Său în lume ,,la plinirea
vremii” (Gal 4, 4), Întruparea schimbând profund vechile concepții: ,,Dumnezeu așa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viață veșnică. Căci n-a trimis pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin
El.“ (In 3, 16-17) Noutatea Întrupării este reprezentată de jertfa, ce capătă valoare atunci când
este asumată de bunăvoie371, căci ,,mai mare dragoste nu are nimeni, ca sufletul să și-l pună
pentru prietenii săi.” (In 15, 13)

V.2.2. Filantropia în Faptele Apostolilor, paradigmă a solidarității la nivel local

În special în cea de a doua scriere a Sf. Luca, Faptele Apostolilor sau Fapte ale unor
apostoli (gr. Praxeis apostolon) întîlnim expuneri asupra diferitelor aspecte ale vieții Bisericii și
lucrării misionare din epoca creștinismului primar, care pot fi considerate prototipuri sau modele
ce contribuie la înțelegerea unor evenimente și situații asemănătoare, făcând referire la parohie,
ca imagine a bisericii locale. După Pogorârea Duhului Sfânt creștinii au devenit treptat conștienți
că ei constituie o realitate unică, întemeiată pe credința în Învierea Mântuitorului Hristos,
dezvoltând forme de solidaritate în acel model comunitar al ,,Bisericii mame” din Ierusalem.
Vorbim aici despre o viață religios-morală cu totul nouă, formată în urma primirii cuvântului și a
botezului (FA 2, 14) și care se va răsfrânge apoi și asupra laturii sociale, prin practicarea

371
Diac. Ion BRIA, ,,Iisus Hristos- iubitorul de oameni”, în: Ortodoxia, XVIII (1966), nr. 1, p.59.

151
filantropiei. Această descriere, chiar dacă folosește mijloace de expresie restrânse 372, acoperă o
gamă foarte largă de probleme și situații, oferindu-ne posibilitatea de a înțelege, în toate
dimensiunile sale uriașa lucrare misionară desfășurată în această epocă. Respectând acest
principiu fundamental, al întregului prin parte, textul capătă autenticitate, iar parcurgerea sa
explică de ce tradiția Bisericii a putut formula o viziune globală asupra activității misionare din
toate timpurile, sprijinindu-se doar pe acest unic izvor, a doua carte a Sf. Luca.

a. Împărțirea averilor către săraci Iată descrierea sumară a vieții religioase în Biserica
primară: ,,[n.n. Creștinii] stăruiau în învățătura apostolilor și în părtășie, în frângerea pâinii și
în rugăciuni. Și tot sufletul era cuprins de teamă, că multe minuni și semne se făceau prin
apostoli. Iar toți cei care au crezut era laolaltă și aveau toate îndeobște. Și își vindeau pământul
și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum aveau nevoie fiecare. Și zi de zi într-un cuget
stăruind în templu, și-n casă frângând pâinea, împreună își luau Hrana întru bucurie și întru
curăția inimii, lăudându-l pe Dumnezeu și avînd har la tot poporul. Iar Domnul îi adăuga zilnic
pe cei ce se mântuiau.” (FA 2, 42-47) ,,Învățătura apostolilor” exprimă aprofundarea credinței,
pe care mai apoi primii creștini au mărturisit-o la primirea Botezului, dar și obligația
propovăduirii ei, ca act misionar fundamental.373 El este întregit de părtășie, frângerea pâinii și
rugăciune. Părtășia (gr. koinonia) este manifestarea concretă a spiritului comunitar, participarea
la ceea ce-i implică și pe alții, la sentimentele, acțiunile și dificultățile lor, 374 interpretare reluată
atunci când Sf. Luca folosește cuvintele laolaltă și îndeobște. Un alt semn distinctiv al
comunității primare este ritualul euharistic al frângerii pâinii, moment plin de bucuria prezenței

372
Pr. Dr. Sabin VERZAN, ,,Faptele Apostolilor, o Carte a prototipurilor”, în: Studii Teologice, Seria II, XLII (1990),
1, p.39.
373
Pr. Conf. Constantin PREDA, Forme de solidaritate și asistență socială în Faptele Apostolilor, în: Asistența
social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2012, p. 109.
374
Franz de CHAMPAGNY, La charite chretienne dans le premiere siecles de l’ Eglise, Imprimerie de W. Remquet,
Paris, 1854, p. 66.

152
lucrătoare a lui Hristos Cel Înviat, adevărata sursă a armoniei și unității dintre membrii Bisericii
ierusalimitene.

Stăruința în rugăciune arată nevoia invocării permanente a prezenței și ajutorului lui

Hristos în misiunea Bisericii, ca particularitate a sinaxei creștine. Rugăciunea într-un singur
cuget indică acordul perfect dintre ucenicii Mântuitorului ce are ca urmare directă unanimitatea
intențiilor în slujirea filantropică, fundamentată pe acea comuniune profundă între persoane.
Filantropia este legată organic de dimensiunea orantă a Bisericii, în condițiile în care rugăciunea
este o formă de reuniune și de identificare a propriei experiențe 375 în numele Mântuitorului
Hristos: ,,auzind ei, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu și au zis- <<Stăpâne,
Dumnezeule, Tu, Cel ce ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt într-însele, […]
întinde-Ți mâna spre vindecare, și semne și minuni săvârșește prin numele Sfântului Tău Fiu,
Iisus!>>” (FA 4, 23-30) Unitatea în rugăciune face trimitere imediată la solidaritate, creștinii
împărțind unul cu altul, tot ceea ce sunt și tot ceea ce au, într-o perpetuă prietenie. Pentru a întări
cele afirmate, trebuie să amintim și observația pertinentă a lui J. Pelikan, care consideră
descrierea lucanică a comunității locale din Ierusalim contrastând izbitor cu cea a uneia de
același fel, dar nefuncțională, cum a fost cea din Corint (1 Co 1, 10-17).376 Autorul epistolei
adresate corintenilor, Sf. Pavel, ne lasă, prin intermediul Sf. Luca portretul preotului, cel dintâi
filantrop al comunității: ,,Argint sau aur sau haină, n-am poftit de la nimeni; Voi înșivă știți că
mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. Toate vi le-am
arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele
Domnului Iisus, căci El a zis- Mai fericit este a da, decât a lua.” (FA 20, 33-35) Prin urmare,
faptele de milostenie dobândesc în Biserica primelor veacuri creștine acea autoritate apostolică
(FA 4, 35-37) ca premisă a exercitării slujirii filantropice de mai târziu.

375
Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile NECHITA, Centralitatea lui Hristos în Sf. Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, în:
Părinții Capadocieni, ediție coordonată de Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Semen și Diac. Drd. Liviu Petcu, Ed. Fundației
Academice Axis, Iași, 2009, p.74.
376
Jaroslav PELIKAN, Acts, Baker Publishing Group Press, London, 2005, p.79.

153
 b. Slujirea la mese. Așa cum va sublinia Sf. Ioan Gură de Aur, toate evenimentele din
existența Bisericii apostolice stau sub semnul proniei divine 377 iar răspunsurile la toate
problemele ce se iveau atunci nu au fost găsite într-o teorie politico-economică, ci în
generozitatea voluntară dictată de credința în Iisus Hristos, și de experiența Pogorârii Duhului
Sfânt. Expresia ,,slujirea la mese”, întâlnită în Faptele Apostolilor (6, 1) trebuie înțeleasă tocmai
prin nevoia concretă de a rezolva problema sărăciei, prin instituirea Celor Șapte diaconi, cu
slujiri diferite de cea a Apostolilor, ce consta mai mult în ,,rugăciunea și slujirea Cuvântului.”
(FA 6, 2) Contextul general este însă unul special: în interiorul comunității apar neînțelegeri între
iudeii de limbă greacă, legați de diaspora prin limbă și cultură, și iudeii palestinieni, vorbitori de
limbă aramaică. Primii se plângeau că văduvele lor erau neglijate în slujirea zilnică, astfel rolul
diaconilor fiind acela de a se ocupa de asistența materială, în fapt slujirea la mese și acordarea
unui ajutor pecuniar străinilor, orfanilor și văduvelor. (FA 6, 1-2)378 Această activitate este una
zilnică, având în vedere asigurarea alimentelor, a hainelor și a tot ceea ce e necesar unui om
sărac. Numele de ,,diacon” nu trebuie astfel înțeles potrivit vremurilor noastre, ca treaptă
sacramentală instituționalizată în cadrul Bisericii, cei Șapte fiind aleși pentru administrarea
temporară a comunității, alături de Apostoli 379, cu toate că Sf. Ștefan și Filip (FA 6, 9-10) se
disting și prin slujirea cuvântului, ceea ce nu diminuează cu nimic rolul lor social.

În concluzie, relatarea Sf. Luca evidențiază atenția unei comunități locale creștine față de
sărăcie, fără a face deosebire între membrii ei, prin constituirea unui grup specific, alcătuit din
persoane alese, cu reputație bună, ,,pline de Duh Sfânt și înțelepciune”. (FA 6, 10) Faptele
Apostolilor atestă o schimbare de paradigmă în slujirea filantropică a Bisericii: solidaritatea
creștină, ce trece la început printr-o fază incipientă, devine o asistență cotidiană matură,

377
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 4,2, în: Omilii la Faptele Sf. Apostoli, traducere de Ioan Goje, Ed.
Facultății de Teologie,Sibiu, 1986, p. 56.
378
Marcel METZGER, Ministeres et Liturgie dans l’ Eglise ancienne, L’ Institut de Droit canonique de Strasbourg,
France, 2001, p. 18.
379
Constantin PREDA, ,,Credința și viața Bisericii. O analiză a Faptelor Apostolilor”, în: Studii Teologice, Seria II,
LIV (2002), nr. 1-2, p. 14.3

154
organizată sub conducerea celor șapte, instituirea lor dovedindu-se mai târziu o soluție potrivită
și funcțională.

c. Colecta din Antiohia, ospitalitatea și agapele, expresii comunitare ale organizării

primelor comunități locale. Atât împărțirea bunurilor pentru săraci, slujirea la mese cât și
colecta antiohiană descrise în Faptele Apostolilor, consacră diaconia drept relație ființială, ce
unește în mod intim persoane diverse, comunități (parohii) diferite, ce mărturisesc pe același Fiu
al lui Dumnezeu întrupat. În vremea împăratului Claudiu (41-54 d. Hr.) Iudeea se confruntă cu o
severă criză de alimente, Sf. Luca păstrând amintirea unei colecte, organizată de creștinii
antiohieni pentru locuitorii regiunii afectate. La aceasta contribuie fiecare după posibilitățile sale
(FA 11, 29), după cum au hotărât de comun acord ucenicii Mântuitorului, numiți în Antiohia
pentru prima dată ,,creștini”. (FA 11, 26) Potrivit Epistolei 1 Corinteni 16, 1, colectele se
organizau de regulă cu ocazia vreunei sărbători, în cadrul cultului divin sau după terminarea
acestuia, când credincioșii erau îndrumați să pună în practică mesajul evanghelic privind
dragostea față de aproapele. Pentru Sf. Luca acest model de într-ajutorare depășește prin urmare,
orice graniță etnică, socială sau economic, slujirea celui sărac fiind slujbă adusă lui Dumnezeu,
manifestată în comuniune, în reciprocitate și unanimitate de sentimente, ce scot în evidență
lucrarea Sf. Duh. Mesajul credinței se prezintă în mod paradoxal, creștinii primelor veacuri ale
Bisericii alegând în mod liber să devină săraci cu cei săraci, pentru a putea fi toții părtași bogăției
darului, care vine de la Dumnezeu, exprimând astfel participarea la sărăcia tainică a lui Hristos,
menționată de Sf. Ap. Pavel: ,,Căci cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos; că El, bogat
fiind, a sărăcit de dragul vostru pentru ca voi, prin sărăcia Lui să vă îmbogățiți.” (2 Co 8, 9) Prin
urmare, colecta poate fi definită ca o aplicare practică a harismei ajutătorilor (1 Co 12, 28), 380
care pornește de la un organism social sacramental către un alt organism social sacramental-
Biserica locală, care-și dovedește dinamica sa prin activitatea tuturor mădularelor din dragoste
față de Dumnezeu și căutarea bucuriei, în bucuria celuilat.

380
Iustin MOISESCU, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 17.

155
 Disponibilitatea de a primi pe cel străin reprezentă o altă caracteristică a vieții cotidiene a
creștinilor primelor secole. Dealtfel Însuși Hristos este prezentat de Sf. Scriptură ca Acel ce e
trimis în lume, devenind oaspete al locuitorilor ei: ,,Tot cel ce va primi în numele meu pe unul
dintre aceștia pe Mine Mă primește...și pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.(Mc 9, 37; In 13, 20)
mărturie fiind și surprinzătoarea bogăție a textelor lucanice din Faptelor Apostolilor, referitoare
la acest subiect, al ospitalității (FA 9, 43; 10, 6; 18, 23; 17, 20). Astfel, unul dintre acestea,
381
denumit episodul Malta ( FA 28, 1-10) captivează prin felul în care reușește să sintetizeze
ideea de ospitalitate manifestată față de străini. În drum spre Roma, în urma unui dramatic
naufragiu de aproape 14 zile Apostolul Pavel, împreună cu ceilalți pasageri este ospețit pe insula
Malta: ,,Iar băștinașii nu mică omenie le-au arătat; că din pricina ploii care cădea și a frigului au
aprins foc și i-au primit pe toți la ei.” Ospitalitatea era înțeleasă într-un astfel de context, ca
exercițiu al dragostei dăruitoare, dar și ca practică misionară, primii creștini contribuind
definitiv la răspândirea Evangheliei prin primirea Apostolilor în casele lor, această solidaritate
fiind concomitent, semn al fraternității dar și mijloc de propovăduire a credinței creștine. 382

Veacul apostolic este legat și de o formă specifică de apostolat filantropic, prezent în acea
epocă la nivelul tuturor bisericilor locale creștine nou întemeiate, agapele sau mesele dragostei.
Originea cuvântului este grecească și desemnează o tipologie a dragostei, exemplificată de Însuși
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ,,a ales să moară din dragoste (agape) pentru noi, pe când
eram încă păcătoși”. (Rm 5, 9). După ce cultul divin zilnic se încheia, toți creștinii, bogați și
săraci, stăpâni și sclavi, se așezau la aceeași masă ,,luând împreună hrana întru bucuria și curăția
inimii. (FA 2, 46) agapele fiind astfel o prelungire a bucuriei euharistice, izvorâtă din acea
întâlnire cu Hristos euharistic.383 Fiind legate de Sf. Liturghie, cea care reușea să focuseze

381
Joshua JIPP, Divine Visitations and Hospitality to Strangers in Luke-Acts, Koninkliijke Bril NV, Leiden, The
Netherlands, 2013, p.53.
382
Constantin PREDA, ,,Credința și viața Bisericii. O analiză a Faptelor Apostolilor”, în: Studii Teologice, Seria II,
LIV (2002), 1-2, p. 152.
383
Alexandro Garcia RIVERA, Living Beauty: The Art of the Liturgy, Rowman & Littlefield Publishers Inc.,
Plymouth, 2008, p. 50

156
întreaga comunitate dintr-un anumit loc, agapele au constituit și adevărate mijloace de
catehizare, fundamentată pe frățietate și comuniune ca expresii văzute ale unui comportament
nou. Practicate, mai întâi la nivel local, în Ierusalim, ele au cunoscut mai apoi o generalizare
rapidă și în afara Bisericii de aici, după cum întâlnim în scrierile noutestamentare și cele apărute
după perioada apostolică, fiind în accepțiunea unora dintre teologi, singurele mese la care puteau
lua parte chiar și sclavii, fără a fi supuși vreunui fel de discriminare specifică lumii vechi. 384 Mai
târziu, importanța acestui model filantropic va fi subliniată și în literatura patristică, după cum
vedem într-unul din textele Sf. Vasile cel Mare: ,,Să ne întoarcem la exemplul dat de cei trei mii
de bărbați! Să imităm prima adunare a creștinilor. Aceia aveau toate în comun viața, sufletul,
înțelegerea; masa le era comună, frăția nezdruncinată dragostea nefățarnică; multele trupuri
făceau un singur trup; feluritele suflete erau unite într-o singură înțelegere”.385 Aceste cuvinte ne
zugrăvesc o atmosferă cu totul înălțătoare, ce caracteriza primele zile din viața Bisericii creștine,
chiar dacă ulterior întîlnim și aspecte mai puțin dorite, legate de lăcomia și unele fapte
reprobabile apărute sub influența vechilor ospețe ale păgânilor. În parohiile de astăzi întâlnim o
serie de reminescențe ale agapelor de altădată- anafora oferită credincioșilor după Sf. Liturghie,
mesele organizate cu prilejul hramului din parohie, la care participă îndeobște străinii și săracii,
praznicele ce uramează pomenirii morților ș.a.- tradiții ce trebuie păstrate și cultivate, amintind
tocmai de ambianța comunitară a filantropiei, ce s-a născut odată cu biserica, și având drept
motto principal cuvintele lui Hristos: ,,Dați-le voi să mănânce.” (Mt 14, 16)

V.2.3. Semnificaţia teologică a filantropiei. Sfânta Liturghie- sursă a filantropiei în parohie

Conceptul de filantropie este înfăţişat de unii autori ca ,,termen umbrelă,”386 sub

acoperământul căruia pot fi adăpostite nenumărate înţelesuri, încorporate în grija pentru
,,bunăstarea spirituală” a comunităţii locale, ca popor al lui Dumnezeu, prin vizitarea bolnavilor
384
William BARCLAY, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, traducere de Boris Laurențiu, Ed.
Societății Misionare Române, Illinois, 1992, p.62.
385
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia 8, 8, în: Scrieri I, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori
Bisericești, 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 432.
386
John PATTON, Pastoral Care- An Essential Guide, Abingdon Press, Nashville, p. 25

157
şi a persoanelor aflate în stadii terminale ale bolii, sprijinul moral al familiilor îndoliate,
convorbiri duhovniceşti cu cei căsătoriţi de curând, cu persoanele în vârstă sau cu cele singure
ş.a.. Imaginea biblică a păstorului, care plin de curaj îşi conduce turma (Ioan 10, 11), purtând de
grijă fiecărei oi în parte, reprezintă cea mai întâlnită metaforă a filantropiei, încă din perioada
Bisericii primare. Depăşind etapa clasică a acestei simbolistici teologi ca R. Dykstra, 387 Ch.
Gerkin388 sau A. Campbell389, construiesc o nouă conceptualizare pentru slujirea aproapelui, care
de multe ori ar putea părea paradoxală sau cel puţin stranie (,,Vindecător al rănilor”, ,,Străinul
foarte apropiat”, ,,Samarineanul milostiv”, ,,Cel care aduce speranţă”, ,,Moaşa renaşterii
spirituale”, ş.a.). Analizând de data aceasta noi direcţii ale misiunii şi evanghelizării, trasate de
documentele Adunărilor Generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor (WCC), desfăşurate
între 1975 (Nairobi) şi 1991 (Canberra), un alt mare specialist în teologia pastorală, Stephen
Bevans consideră că mare parte a telogiei contemporane încearcă să se preocupe mai mult, atunci
când vine vorba de filantropia creştină, de schimbarea structurilor sociale exterioare, capabile să
creeze noi raporturi umane şi mai puţin de restaurarea interioară a omului în Hristos, prin puterea
Duhului Sfânt. El foloseşte în argumentaţia sa un fragment din documentul final al Celei de-a 7-
Adunări a WCC de la Canberra (1991): ,,graţie puterii insuflate de Duhul Sfânt, Biserica devine
capabilă să studieze mecanismele sociale şi economice juste şi viabile şi să descopere mijloace
creatoare, specifice fiecărui context, ca să-şi asume această responsabilitate.”390 Textul face
abstracţie aşadar, de conţinutul renaşterii spirituale a omului, insistând pe ordinea economică
mondială, marcată de consumism şi concurenţă, lipsită de suportul interior al iubirii şi care nu
îmbracă haina milostivirii, pe care Hristos a arătat-o desăvârşit prin jertfa de pe Golgota.

387
Robert c. DYKSTRA, Images of Pastoral Car: Classic Readers, Chalice Press, St. Louis, Missouri, 2005
388
Charles GERKIN, The Living Human Document: Re-Visioning Pastoral Counseling in a Hermeneutical Mode,
Abingdon Press, 1984.
389
Alastair V. CAMPBELL, Rediscovering Pastoral Care, Wesminter John Knox Press, 1981.
390
Stephen BEVANS, New Directions in Mission and Evangelization: Basic Statements 1974-1991, Orbis Books,
Maryknoll, New York, 1996, p. 147.

158
 Toate aceste abordări scot în evidenţă din dificultăţile majore în definirea filantropiei, ca
angajament ecleziologic în contextul problematicii sociale, neînţelegându-se pe deplin legătura
organică dintre unitatea de credinţă, viaţa sacramentală şi slujirea socială a Bisericii. Înţelesul
acestei întrepătrunderi poate fi descifrat în viziunea scripturistică asupra Bisericii, descoperită ca
Trup al lui Hristos şi comuniune divino-umană. (Coloseni 1, 18). Astfel Biserica nu poate fi
redusă la o societate umană pură, fiind constituită prin lucrarea Duhului Sfânt (I Corinteni 12,
13; Efeseni 4, 4), natura ei aparţinând transcendentului. De asemenea, ecleziologia paulină
înfăţişează Biserica drept o realitate dinamică, căci ,,noi suntem împreună lucrători cu
Dumnezeu, însă nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu Care face să
crească. (I Corinteni 3, 7) Filantropia înseamnă, prin urmare mărturia faptului că temelia slujirii
noastre este Hristos (I Corinteni 3, 11), Cel Care adună persoanele umane într-un singur Trup şi
face ca Biserica Sa să crească. Să amintim doar unul din memorabilele episoade biblice, în care
Dumnezeu Se defineşte ca prioritate absolută a vieţii noastre. Când Hristos a intrat în casa lui
Simeon, cel care fusese vindecat de lepră, o femeie a venit şi I-a uns capul cu nard, un ulei foarte
aromat şi scump. (Marcu 14, 3-9) Unii au văzut în gestul femeii o risipă şi chiar au spus că mai
bine s-ar fi vândut nardul, care valora 300 de dinari, iar banii să fi fost daţi săracilor. Mântuitorul
clarifică gestul femeii şi-i dă un sens mult mai profund; nu exclude faptul că şi săracii trebuie
ajutaţi, însă femeia a făcut un gest prin care şi-a arătat dragostea şi respectul pentru Persoana Sa.
Perspectiva este una duhovniceasă: „Mai dinainte a uns trupul Meu, spre îngropare,“ (Marcu 14,
9) altfel spus ceea ce-I dăm lui Dumnezeu se cuvine doar Lui, iar ceea ce oferim săracilor o
facem pentru că Hristos-Domnul ne-a învăţat acest lucru, ca pildă de dăruire şi iubire pentru toţi
care cred în El.

Membrii fiecărei comunităţi parohiale aparţin Trupului mistic al lui Hristos în măsura în
care Sf. Duh este lucrător în ei, prin deschiderea şi împreună-lucrarea cu Acesta. Primul act al
încorporării în Biserica lui Hristos este primirea Sf. Botez, însă omul poate ,,stinge Duhul” (I
Tesaloniceni 5, 19) adică refuză cooperarea cu acesta. (Rom. 8, 9) Filantropia va urmări
întotdeauna semnificaţia sa ecleziologică, deoarece simpla apartenenţă la Biserica locală, prin

159
botez, nu garantează automat apartenenţa la Trupul lui Hristos, deoarece nu orice activitate a
creştinilor în societate, duce la zidirea Bisericii,391 căci roadele Duhului Sfânt, ca manifestare a
Sa în viaţa noastră sunt ,,dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de
bine, credinţa.” (Galateni 5, 22)

Solidaritatea creştină se bazează şi dobândeşte unicitate, afirmând ,,iubirea lui Dumnezeu

care s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 5) Cele patru
Evanghelii, urmărind traseul Mântuitorului ,,înconjurat de mulţimi,” repetă ca un refren salvator
expresia verbală a iubirii Sale nemărginite, folosită atunci când vindecă sau învie din morţi: ,,Mi-
e milă!” (Matei 9, 2; 14, 1, Marcu 6, 2) Pornind de la acest fapt Sf. Grigorie de Nazians
adaugă: ,,Având în Hristos o pildă de atâta milă şi împărtăşire a suferinţei, vom dipreţui oare, cei
nenorociţi şi vom trece pe lângă ei? Îi vom părăsi ca pe nişte morţi, ca pe nişte blestemaţi, ca pe
nişte infame reptile şi fiare? Nu, fraţii mei, pentru că noi suntem oile lui Hristos, Păstorul cel
Bun, care-Şi aduce la turmă oaia cea rătăcită, care caută pe cea pierdută şi întăreşte pe cea
slăbită. Prin facerea de bine faţă de semenul nostru […], noi repetăm în mic şi faţă de puţini,
opera de mântuire a lui Iisus Hristos faţă de întreaga umanitate; ajungem şi noi un fel de
mântuitori, de hristoşi, cu perspectiva îndumnezeirii.”392

Filantropia depăşeşte actul moral, ce intervine ca obligaţie personală, dobândind

caracteristicile sacramentului slujirii aproapelui, săvârşit în interiorul Bisericii. Biserica se
extinde astfel prin lucrarea mântuitoare plină de iubire a Fiului lui Dumnezeu, în celelalte ființe
umane, iar Evanghelia nu este o colecție de rețete pentru o bună practică socială, 393 acestea
rezultând mai curând din principiile morale, în special ,,să iubești pe aproapele tău ca pe tine
însuți” (Mt 19, 19). Când Mântuitorul a fost întrebat în Evanghelie de omul bogat cum se
391
+DANIEL, Confessing the Truth in Love-Orthodox Perceptions of Life. Mission and Unity, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2008, p. 148.
392
SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, Despre iubirea de săraci, traducere de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed.
Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2006, p. 45.
393
Antonio MARIA BAGGIO, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, traducere de Călin Pop, în: Ioan ICĂ JR,
Gândirea socială a Bisericii. Fundamente-documente-analize-perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.271.

160
dobândeşte viaţa veşnică (Matei 10, 17-22), Învăţătorul a dorit ca mai întâi să descopere prin
dialog formalismul moral al tânărului, cunoscător şi împlinitor al legii Vechiului Testament, ca
apoi să-l îndemne la continuarea urcuşului său spiritual prin vinderea averilor şi împărţirea
banilor la săraci. Însă interlocutorul său ,,se întristează şi pleacă” (Matei 10, 21), deoarece averile
i-au întrerupt drumul către mântuire. Nu poţi fi cetăţean al raiului fără iubirea aproapelui şi
răstignirea egoismului, cu atât mai mult cu cât Mântuitorulatunci când vorbeşte despre Judecata
de Apoi formulează şi criteriile unice ale acesteia, faptele milei trupeşti şi sufleteşti. (Matei 25,
31-51) Despre acest moment al adevărului vorbeşte şi Sf. Vasile într-una din scrierile sale:
,,Banii îi vei lăsa pe pământ, chiar dacă nu vrei; dar cinstea, ce o ai de pe urma faptelor bune, o
vei duce înaintea Stăpînului, cînd tot poporul stând împrejurul Judecătorului obştesc, te va numi
hrănitorul şi binefăcătorul lui şi te va numi cu toate numele ce se cuvin iubirii de oameni. […]
Dumnezeu te va primi, îngerii te vor lăuda, toţi oamenii, câţi sunt de la începutul lumii, te vor
ferici; slava veşnică, cununa dreptăţii, împărăţia cerurilor, vor fi răsplăţile bunei administrări a
acestor bogăţii stricăcioase.”394

Prin Întruparea lui Hristos ,,la plinirea vremii” (Gal 4, 4) taina cea ascunsă a ființei lui
Dumnezeu, se descoperă în divino-umanitatea Mântuitorului, realitate nouă, ce apare la început
ca blasfemie (1 Co 1, 12), dar ulterior modifică fundamental ontologia umană. Părintele
Stăniloae afirmă că ,,în Hristos, Absolutul se revelează ca Treime, forma fundamentală și izvorul
oricărei existențe sociale, Dumnezeu fiind realitate socială, cu totul diferită, deoarece nu explică
socialitatea ca un raport între diferite divinități, ci ca însăși interioritatea lui Dumnezeu Unul.”395
În acest sens numai după ce Dumnezeu a spus despre Sine ,,Suntem” (Fc 10, 30), poate să afirme
și omul același lucru, fiindcă e creat ,,după chipul și asemănarea divină.” (Fc 1, 26-27) Mai
târziu, adevărurile fundamentale împărtășite de Hristos oamenilor se constituie ca realități

394
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii și Cuvântări, 6, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești, 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p.
402.
395
Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 15

161
sociale: modelul de rugăciune indicat este ,,Tatăl nostru” (Mt 6, 9) și nu ,,Tatăl meu”, instituirea
Euharistiei o face în mijlocul unei comunități, spunând: ,,Faceți aceasta întru pomenirea Mea.”
(Lc 22, 19), iar la săvârșirea celei dintâi minuni, prefacerea apei în vin, Hristos vine în mijlocul
unei familii nou întemeiate (In 2, 1-11), prilej, prin excelență unul social.

Filantropia este apoi imitare a jertfei hristice, având ca urmare imediată slujirea
aproapelui, cu participarea întregii ființe, ajungându-se la ceea ce teologii numesc ,, robia
iubirii”396 sau doctrina socială a Bisericii. Datorită aprofundării doctrinare realizată de Părinții
Bisericii, slujirea filantropică va deveni nota distinctă a creștinismului în raport cu lumea
păgână. Astfel, Sf. Ignatie al Antiohiei scrie comunității ecleziale din Smirna: ,,Țineți seama de
cei care au opinii contrare în ceea ce privește harul lui Iisus Hristos [...] cât de diferiți sunt ei [...].
Pe aceștia nu-i interesează actele de iubire, nu le pasă de văduvă, de orfan, de sărac de cel care
suferă, de prizonier sau de cel care a fost eliberat din închisoare, nu-i preocupă persoana celui
flămând sau însetat.”397 Referitor la raportul dintre bogați și săraci, ajutorarea celor din urmă
înseamnă vederea Împărăției lui Dumnezeu: ,,Cei mari nu pot fi fără cei mici și nici cei mici fără
cei mari; este o legătură între toți și sunt de folos unul altuia. Să luăm ca pildă trupul nostru;
capul fără picioare nu este nimic, la fel nici picioarele fără cap; iar cele mai mici mădulare ale
trupului nostru sunt de neapărată trebuință și folositoare întregului trup; dar toate mădularele se
înțelegși au nevoie de o unică supunere pentru bunăstarea întregului trup. Să se mântuie dar,
întreg trupul nostru în Iisus Hristos și fiecare să se supună semenului său, așa precum a fost
rânduit în harisma lui. Cel tare să se îngrijească de cel slab, iar cel slab să respecte pe cel tare ;
bogatul să ajute pe sărac, iar săracul să mulțumească lui Dumnezeu, care i-a dat să-și împlinească
prin cel sărac lipsa lui.”398

396
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 2, București, 1997, p. 208.
397
SFÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI, Către Smirneni, 6, 1, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1979, p. 182.

162
 Scopul final al Evanghelizării la nivel local este atins atunci când aceasta este combinată
și cu implicarea socială, acea încercare de a ieși în întâmpinarea nevoilor oamenilor, în modul cel
mai eficient, folosind toate capacitățile și resursele disponibile, căci ,,cine are bogăția lumii
acesteia și se uită la fratele său, care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în
acela dragostea lui Dumnezeu? Fiilor, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu
adevărul.” (1 In 3, 17- 18) A face acest lucru înseamnă a te coborî la durerea, disperarea și rănile
oamenilor, chiar la păcatul și tragedia lumii reale. Modelul de bază al filantropiei creștine îl va
constitui în parohie Hristos, Cel Care afirmă: ,,Eu sunt în mijlocul vostru asemenea celui ce
slujește.” (Lc 22, 27), exemplu continuat în perioada Bisericii primare de Ucenicii Mântuitorului
printr-o slujire de tip alternativ, 399 descrisă în capitolul al șaselea din Faptele Apostolilor. Sf.
Pavel adună împreună Biserica creștină a celor dintre neamuri cu Biserica-mamă din Ierusalim
tocmai prin practicarea filantropiei, ca ajutorare a celor lipsiți de mijloace necesare traiului.

Diaconatul primelor două secole creștine reprezintă piatra de temelie a ceea ce numim
filantropie, ca misiune permanentă, a Bisericii, exercitată de-a lungul timpului, ca prelungire
firească a liturghiei sacramentale, în liturghia aproapelui. Conceptualizarea filantropiei s-a
materializat în timp printr-o metaforizare dominată în principal de imaginea biblică a Blândului
Păstor, ce subliniază curajul în a îndruma turma Sa și a fi receptiv la nevoile fiecărei persoane în
parte, însoțită de alte simboluri cum ar fi ,,Doctorul sufletelor și al trupurilor” sau ,,Tămăduitorul
celor răniți”. Toate dintre acestea indică în primul rând în principal funcțiile de bază ale
filantropiei: a. vindecarea, ca restaurare a persoanei, ce se confruntă cu un anumit grad de
deteriorare sufletească sau trupească; b. ajutorarea persoanelor în depășirea situațiilor limită (boli
foarte grave, pierderea unui membru al familiei ș.a.); c. îndrumarea duhovnicească în alegerea
unui set de valori spirituale în luarea unor decizii; d. reconcilierea în relația omului cu Dumnezeu

398
SF. CLEMENT ROMANUL, Către Corinteni 38, 1, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de Pr. Dumitru
Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1979, p. 66.
399
Nicholas LOSSKY, Dictionary of the Ecumenical Movement, WCC Publications, Geneva, 1991, p. 275

163
și cu semenii săi, prin iertare, pocăință și cuminecare.400 În acord cu viziune generală, observăm
că filantropia nu este domeniul aparținând doar clerului sau laicilor, ci tuturor membrilor din
parohie, care scot în evidență, prin slujirea lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de om.
Mărturia dintru început a Bisericii nu consideră rea bogăția în sine, ci nemilostenia, ca
recunoaștere a darului pe care Dumnezeu ți-l dăruiește: ,,Bogatul are averi, dar înaintea
Domnului este sărac, pentru că este atras de bogăția lui; se roagă foarte puțin iar mărturisirea sa
către Domnul, chiar dacă o face, este slabă, neîndestulătoare și fără putere. Când ajută pe sărac
și-i dă cele de care are nevoie, bogatul crede că, dacă face aceasta săracului, va putea găsi
răsplata de la Dumnezeu, că săracul este bogat prin rugăciunea și mărturisirea sa și că rugăciunea
lui are mare putere înaintea lui Dumnezeu, gândindu-se la asta, bogatul îi dă săracului de toate,
fără a sta pe gânduri.”401 Prin urmare, mesajul evanghelic se metamorfozează în filantropie,
începând cu creștinismul primar, al cărui originalitate este imprimată de binefacerea și împărțirea
frățească a bunurilor: ,,iar inima și sufletul mulțimii celor care au crezut erau una; și niciunul nu
zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate erau de obște. Și cu mare putere dădeau Apostolii
mărturie despre Învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți [...] Și împărțea
fiecare după cum avea nevoie.” (FA 4, 32-35) Împărăția lui Dumnezeu, principalul conținut
eshatologic al Evangheliei, are în vedere în principal valoarea umană în integritatea ei,
condamnând orice tip de asuprire socială și religioasă, prin înrobire și sărăcie, provenite din
iubirea nestăpânită pentru bunurile materiale și greșita lor întrebuințare. 402 De aceea creștinii,
împlinitori ai cuvântului, renunțau la averile materiale, pentru semenii lor, având conștiința că
acestea erau doar primite în dar de la Dumnezeu și trebuie oferite celor neajutorați: ,,Oare nu
Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii pentru ca să fie ei bogați în credință și
moștenitori ai împărăției, pe care El a făgăduit-o celor ce-L iubesc? Iar voi l-ați necinstiti pe cel
400
William CLEBSCH, Pastoral Care in Historical Perspective, Jason Aronson Inc., New Jersey, 1994, p. 38.
401
PĂSTORUL LUI HERMA, Pilda 2, 5, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, coll.
Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979,
p. 66.
402
Mrd. Vasile PIETREANU, ,,Principii de morală socială în epistolele sobornicești”, în: Studii Teologice, IX (1957),
nr. 5-6, p. 458.

164
sărac!”(Iacov 2, 5-6) De fapt, slujirea filantropică devine slujirea lui Dumnezeu, într-o
întrepătrundere a celor două dimensiuni, orizontală și verticală, formând semnul văzut al
jertfirii403 pentru aproapele și pentru Dumnezeu.

Teologic și sacramental, Sf. Liturghie celebrează în parohie lucrarea lui Dumnezeu ca

prelungire a lui Hristos în lume și în Biserică, respective în parohie, Dacă atunci când participă
la ea, creștinul aduce cu sine lumea pentru a o pune în fața lui Dumnezeu, prin acel ,,ale Tale
dintru ale Tale, Ție Ți aducem de toate și pentru toate”, Liturghia devine prilej de mulțumire și
recunoștință a credincioșilor pentru darurile primite, dar confirmă și lucrarea sfințitoare a lui
Dumnezeu pentru toți oamenii. Referitor la această întrepătrundere semantică, percepția actului
liturgic este una plină de profunzime, ca recunoștința a noastră față de iubirea lui Dumnezeu-
Filantropia divină: ,,Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul-
Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (In 3, 16) Suntem chemați să
imprimăm în ființa noastră numele lui Hristos și dragostea Sa, 404 prin comunicarea acesteia, încât
Persoana Mântuitorului face legătura dintre filantropia divină a Sf. Treimi și filantropia socială
exercitată de membrii parohiei: ,,Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul precum Eu
v-am iubit pe voi.” (In 15, 12) Astfel parohia se conturează ca spațiu de prelungire firească a
Euharistiei în viața de zi cu zi, prin cercetarea, mângâierea și împărtășirea celor bolnavi, a celor
singuri, prin împărțirea bunurilor materiale cu cei aflați în lipsuri și nevoi de tot felul, forme de
slujire filantropică, fără de care ,,pacea și bună așezarea întregii lumi” nu ar fi posibile.

Sf. Ioan Gură de Aur își întemeiază predica socială tocmai pe această legătură organică
între dimensiunea liturgică și cea social-filantropică, încât: ,,Fără iubirea și rugăciunea tuturor,
Duhul nu se poate coborâ”.405 Prin invocarea preotului Sf. Duh face simțită prezența sensibilă a
403
Marius ȚEPELEA, Aspecte ale vieții sociale în Biserica primară, Ed. Emia, Deva, 2004, p. 112.
404
Pr. Ioan BIZĂU, Liturghie și Teologie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 111.
405
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 4,1, în: Omilii la Faptele Sf. Apostoli, traducere de Ioan Goje, Ed.
Facultății de Teologie,Sibiu, 1986, p. 53.

165
lui Hristos în Trupul și Sângele Său, cu care credincioșii se împărtășesc, viața Lui devenind viața
participantului la Cina euharistică din parohie. Jertfa lui Hristos depășește aspectul cultic,
devenind realitatea plină de har a mântuirii, mijloc dumnezeiesc, prin care putem intra în dialog
cu viața divină. Scriptura dezvoltă de altfel noțiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, după
cum vedem chiar din cuvintele lui Hristos, ce identifică în ritual acea expresie vie a reconcilierii
cu aproapele și ajutorarea acestuia: ,,Dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vie aminti că
fratele tău are ceva împotrivă-ți, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te
împacă cu el și numai după aceea întoarcete și adu-ți darul”. (Mt 5, 23-24) Sunt zugrăvite apoi
adevărate icoane, ilustrând complementaritatea dintre spiritual și social, care trebuie să inspire
oricare parohie, ce trebuie să rodească prin fapte bune în misiunea ei socială, iar aceasta la rândul
ei, să primească putere din existența ei spirituală.406

Un prim exemplu este cel al surorilor lui Lazăr, Maria și Marta (Lc 10, 38-42),
Spiritualitatea și Ospitalitatea, care nu se exclud una pe alta, dar nici nu se pot substitui una
celeilalte. În acest sens, Hristos afirmă primatul rugăciunii față de caritate, iar darul primit de la
Dumnezeu este mai important decât bunurile exterioare: ,,Marto, Marto, te îngrijești și pentru
multe te silești, dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la
ea”. (Lc 10, 41- 42) Un alt episod semnificativ este cel al minunii Înmulțirii pâinilor (In 6, 1- 13),
în care hrana spirituală a sufletului este fundamentală, însă trebuie completată cu cea pentru trup:
,,Dați-le voi să mănânce”. (Lc 9, 13) Porunca Mântuitorului a fost dată de Acesta după ce a
hrănit El Însuși mulțimile cu hrana Evangheliei și a vindecat bolnavii aduși la El (In 6, 1-13)
nedespărțind nicicând iubirea aproapelui, de iubirea de Dumnezeu. Sf. Liturghie, cultul în
general este viață și nu religie. În dialogul cu femeia samarineancă, întrebarea acesteia către
Hristos a fost: ,,Ierusalimul este locul unde trebuie să ne închinăm?” (In 4, 20), o întrebare de
natură liturgică, însă în răspunsul Său, Mântuitorului schimbă perspectiva, deoarece El era
sfârșitul oricărei religii și răspuns la toate întrebările. (In 4, 26 )

406
+DANIEL, Liturghie euharistică și filantropie socială, în: Asistența social-filantropică și medicală organizată de
Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 13.

166
 Prin mâncarea Trupului euharistic credinciosul simplu al parohiei devine ,,Hristos”, ființa
sa fiind ridicată pnevmatic în noua sa calitatea de primitoare a Preasfintei Treimi. 407 Euharistia
spulberă orice incompatibilitate existențială între Dumnezeu și poporul Său, adâncind și mai
mult comuniunea și intensificând relațiile între membrii parohiei, marcate de credință și
dragoste: ,,Unitatea de credință și împărtășirea Sf. Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și
toată viața noastră lui Hristos –Dumnezeu să o dăm!”, acțiunea socială devenind sursă de
speranță și înnoire în evanghelizarea oricărei comunități ecleziale locale. Binecuvântarea ,,Cu
pace să ieșim!”, din finalul Liturghiei, care trimite pe toți credincioșii în lume, pe calea parcursă
de Cel care ne-a adus nouă Împărăția, ne invită la acest pelerinaj ce implică un neîntrerupt efort
de unificare pnevmatică între cer și pământ. O altă componentă majoră a acestui itinerar îl
constituie filantropia, ca stare de jertfă, și depășire a egoismului, câștigate doar prin primirea
Trupului lui Hristos, ,,jertfit și sfințit, curățat de orice pornire individualistă”,408 elanul jertfirii
hristice generând elanul dăruirii noastre lui Dumnezeu și oamenilor.

V.2.4. Conduita filantropică a păstorului în parohia sa

Apostolatul social devine pentru preotul din parohie modalitate de accedere în Împărăția
lui Dumnezeu, folosind forme și mijloace diferite, inspirate de iubirea față de aproapele: ,,Preoții
să fie miloși, și milostivi cu toții; să întoarcă pe cei rătăciți, să cerceteze pe cei bolnavi, să nu
treacă cu vederea pe văduvă sau pe orfan sau pe sărac, ci să se gândească pururea la ce este bun
înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.”409 În mijlocul credincioșilor, preotul reprezenta în trecut,
ca de altfel și astăzi, garanția instituționalizării actului caritabil, ce presupune implicare, dar și
responsabilitate administrativă față de ierarhia bisericească. Cei săraci constituiau o categorie
407
Boris BOBRINSKOY, Communion de Saint-Esprit, Paris, 1992, p. 464.
408
Pr. Conf. Dr. Vasile Cristescu, Rolul și importanța Sf. Liturghii în viața credincioșilor, în: Asistența social-
filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2012, p. 30.
409
SFÂNTUL POLICARP AL SMIRNEI, Către Filipeni 6, 1, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de Pr. Dumitru
Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1979, p. 210.

167
specială în cadrul comunității întemeiate de Hristos, făcând din iubirea Lui, mai degrabă din cea
a omului, principiul carității.410 Legislația bisericească prevedea construirea, precum și
administrarea unor astfel de instituții filantropice (spitale, case pentru săraci, orfelinate și alte
așezăminte): ,,Clericii azilurilor pentru săraci, ai mănăstirilor și ai sanctuarelor de martiri, să
rămână sub ascultarea episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după tradiția Sf. Părinți.” (Can. 8, Sin.
I Ec.) La rândul lor, episcopii locali sunt datori să facă acte de milostenie față de cei săraci,
bolnavi sau aflați în prag de moarte. O veche practică a Bisericii amintește de împărtășirea celor
muribunzi: ,,se cuvine să se dea Dumnezeiasca Împărtășanie celui bolnav, în primejdie de
moarte, chiar și după ce a gustat mâncare.“ (Can. 9, Sf. Nichifor Mărturisitorul), în vreme ce o
altă realitate surprinsă de canoane este și grija deosebită în administrarea postului pentru
suferinzi: ,,Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav și hrană și băutură cât poate suporta; căci este
cu dreptate, că mai cu seamă cel slăbit să se împărtășească de untdelemn.“ (Can. 10, Sf. Timotei
al Alexandriei) Asistența și îngrijirea bolnavilor este oglindită canonic și prin administrarea
acestora a Botezului de necesitate, ca adaptare la o situație pastorală nouă. (Can. 12, Sin.
Neocezareea; 47, Sin. Laodiceea )

Solidaritatea Mântuitorului este afirmată pregnant în Biserică, implicit în varianta ei

locală, Hristos fiind cu noi aici ,,până la sfârșitul lumii” (Mt 20, 28) prin lucrarea permanentă a
Sf. Duh. Rod al iubirii lui Dumnezeu, ființa umană este creată pentru ca să iubească, pentru ca la
rându-i să fie iubită, dragostea marcând criteriul de bază prin care spiritul creștin dobândește
autenticitate: ,,întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii
față de alții.” (In 13, 34- 35) Ca ucenici și membri ai Trupului lui Hristos, creștinii sunt oameni
ai comuniunii, persoane interdependente între ele, după cum afirmă și Sf. Apostol Pavel:
,,Sprijiniți pe cei neputincioși, fiți îndelung-răbdători față de toți, luați seama să nu răsplătească
cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmați cele bune unul față de altul și față de toți. (1 Tes
5, 14-15) Toate acestea creionează în fiecare parohie profilul filantropului, după modelul lui

410
William LECKY, History of European Morals from Augustus to Charlegmane, Longmans & Green Press, vol. II,
London, 1890, p. 79.

168
Hristos și după porunca dată de El ucenicilor, 411 iar prin ei, urmașilor acestora: ,,Să vă iubiți unul
pe altul, precum v-am iubit Eu.” (In 15, 12) Filantropia lui Dumnezeu este universală, făcând
abstracție de apartenența socială sau de alt tip, scrierile noutestamentare abundând în astfel de
exemple; în egală măsură Hristos vindecă bolnavii evreilor, dar și pe cei dintre neamuri- sluga
sutașului din Capernaum (Lc 7, 1), pe fiica femeii din Fenicia Siriei (Mc 7, 26), pe îndrăcitul din
ținutul Gadarenilor (Mc 5, 1) ș.a..

Un loc aparte în fundamentarea practicii filantropice în comunitățile creștine de

pretutindeni, este ocupat de Pilda samarineanului milostiv sintagmă și metaforă universală a
întâlnirii cu Hristos-Filantropul.412 Dumnezeu este Cel care dă definiția cea mai potrivită
conceptului de ,,aproapele”, arătând că acesta este orice om, indiferent de anumite clasificări,
dagostea neavând limite sau bariere, atunci când trebuie să acorzi cuiva ajutor. În dinamica ei,
filantropia divină nu este doar un ,,prim ajutor” de moment, ci o acțiune concretă, prin care cel în
cauză este scos definitiv din impasul străbătut la un moment dat, suferind o refacere ,,ad
integrum”. Doar astfel Sf. Clement Alexandrinul poate interpreta filantropia ca fiind ,,un har și o
cinste ce I le facem Lui Hristos”, iar lipsa acesteia ,,nerecunoștință și necinstire”.413 Același
episod, descris de Sf. Ap. Luca reliefează un alt aspect definitoriu, privitor la dragostea Fiului lui
Dumnezeu ca model fundamental pentru filantropia Bisericii. Mentalitatea contemporană lui
Hristos vedea ca oponent al ,,aproapelui”, ,,vrăjmașul”, ce trebuia urât (Mt. 5, 43) deoarece ni se
împotrivește, pricinuindu-ne de multe ori răul. În mod surprinzător, dar cât se poate de ziditor,
Mântuitorul modifică această paradigmă, cerându-i omului să iubească pe dușmanul său (Mt 5,
44), pentru a nu se contamina de răutate, ca sentiment inferior ființei purtătoare a chipului
dumnezeiesc ce înaintează spre desăvârșire. (Mt 5, 48) Hristos inversează așadar logica

411
Pr. Mihai VIZITIU, Filantropia divină și filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 59.
412
Peter VAGHI, Encountering Jesus in Word, Sacraments and Works of Charity, Ave Maria Notre Dame Press,
Indiana, 2013, p. 7.
413
SFÂNTUL CLEMENT AL ALEXANDRIEI, Stromata a VII-a, 21, 4, în: Scrieri, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, coll.
Părinți și Scriitori Bisericești, 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1982, p. 488.

169
pământească, cerând omului, ființă spirituală, să folosească metodele adaptate acestuia în urcușul
său duhovnicesc iar acest îndemn depășește nivelul teoretic, atunci când Fiul Omului răstignit pe
cruce se roagă pentru iertarea ucigașilor: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Lc 23, 34)
Împliniea acestui apel la generozitate maximă se împlinește în chip tainic în Biserică, iubirea
semenului fiind singurul mijloc prin care putem intra și ne putem menține în comuniunea de
iubire a lui Dumnezeu.414 Sintetizând, putem afirma că firul roșu ce străbate întreg textul Noului
Testament este iubirea creștină (gr. Agape), cu izvorul direct în Dumnezeu (In 4, 8), dobândind
astfel caracter etern (1 Co 13, 13) și fiind considerată virtutea virtuților și ,,lege împărătească”.
(Iacov 2, 8)

IZVOARE

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Sf. Părinți

***, Actele martirice, traducere și note de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, coll. Părinți și Scriitori
Bisericești,11, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1982.

414
Pr. Mihai VIZITIU, Bazele nou-testamentare ale filantropiei creștine, în: Asistența social-filantropică și medicală
organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 65.

170
***, Apologeți de limbă greacă, traducere și note de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp
Căciulă și Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 2, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

***, Apologeți de limbă latină, traducere și note de Prof. Nicolae Chițescu, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești, 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1981.

***, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfînților Părinți, traducere și note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.

***, Pidalionul sau Cârma Bisericii Ortodoxe, traducere Protos. Neofit Scriban, Mănăstirea
Neamț, 1844.

***, Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești, 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1979.

EUSEBIU DE CEZAREEA, Scrieri-Partea a doua, traducere și note de Radu Alexandrescu, coll.

Părinți și Scriitori Bisericești, 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1991.

NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre Viaţa în Hristos, traducere de

pr. prof. dr. Ene Branişte şi pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989.

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete teologice, în Filocalia, traducere de Pr. Prof.

Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, vol. 2, București, 2005,

SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Tratat despre întruparea Cuvântului, PSB, 15.

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri, traducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2000

171
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze- Partea a II-a, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.

SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL, Opere complete -Despre ierarhia bisericească, traducerea

Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.

SFÂNTUL GRIGORE TEOLOGUL, Despre iubirea de săraci, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și

Rădăuților, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Suceava, 2006.

SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Scrieri-Partea a doua, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae,
coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1998.

SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Scrieri-Partea întîia, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae și
Pr. Ioan Buga, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Apologeticum,
București, 2004.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariul la Faptele Apostolilor, în vol. Traduceri patristice,
traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2014.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie. Despre creșterea copiilor, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2001

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola către Romani a Sf. Apostol Pavel, traducere
de P.S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere
de arhim. Theodosie Athanasiu, Ed. Dacia, Iași, 1902.

172
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Predici la duminici și sărbători, traducere de Melchisedec
Ștefănescu, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Predici la Sărbători Împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2002.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS ȘI SFÂNTUL EFREM SIRUL ,
Despre Preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1987.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei, traducere de Teodor
Atanasiu, XI, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005.

SFÂNTUL IRINEU AL LYONULUI, Aflarea şi respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor,
traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I-II, Ed. Teologie pentru azi, Bucureşti, 2007.

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, traducere și note de Pr. Prof. Dumitru

Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 80, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.

SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 12, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

SFÎNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri-Partea Întâia, traducere și note de Pr. D. Fecioru, coll.
Părinți și Scriitori Bisericești, 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1986.

Cărți de cult

173
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2012.

Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2013.

Dicționare și Enciclopedii

A New Dictionary of Christian Theology, Edited by Alan Richardson and John Bowden, SCM
Press Ltd, London 1989.

Concise Dictionary of the Christian World Mission, Edited by Stephen Neill et alii, United
Society for Christian Literature Lutterworth Press, London, 2009.

Dictionnaire de la vie spirituelle, Sous la direction de Stefano De Fiores et Tullo Goffi, Cerf,
Paris, 2001.

Dictionary of Mission Theology-Evangelical Foundations, editat de John Corrie, Inter-Varsity

Press, Nottingham, 2007.

Dictionary of the Ecumenical Movement, Edited by Nicholas LOSKY et alii, WCC Publications,
Geneva, 2002.

Dictionnaire de la Theologie Catholique, Editeurs A. Vacant et E. Mangenot, Libraire Letouzey

et Ane, Tome 12, Paris, 1929.

Dictionnaire Encyclopedique de la Theologie Catholique, Gaume Freres et J. Duprey Editeurs,

Tome 5, Paris, 1864.

Encyclopedia Christianity, Edited by Jaroslav Pelikan et alii,

Oxford Dictionary of the Christian Church, Edited by F. Cross, Oxford University Press, 2000.

174
The Oxford Companion to Christian Companion, Edited by Adrian Hastings et alii, Oxford
University Press, 2009.

Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editat de Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

+ANASTASIE, Arhiepiscop, Misiune pe urmele lui Hristos, traducere de Diac. Dr. Ștefan Toma,
Ed. Andreiană, Sibiu, 2013.

+DANIEL, Liturghie euharistică și filantropie socială, în: Asistența social-filantropică și

medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2012

+Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei, Preoția Mântuitorului și Preoția bisericească, Ed.

Episcopiei Oradea, 1993.

+NICOLAE MLADIN, Studii de Teologie morală, Sibiu, 1969.

ACHIMESCU, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Religie, Modernitate şi Postmodernitate, Editura Trinitas,
Bucureşti, 2013.

ALLEN, Pr. Dr. Joseph J., Slujirea Bisericii, chip al grijii pastorale, traducere de +Dr. Irineu
Pop-Bistrițeanul, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.

175
ALTITZER, Thomas, The New Gospel of the Christian Atheism, The Davies Group Publishers,
USA, 2002.

AMMERMAN, Nancy, Congregation and Community, Rutgers University Press, New Jersey,
1997

ARBUCKLE, Gerald A., Culture, Inculturation and Theologians: A Postmodern Critique,

Liturgical Press Collegeville, Minnesota, 1996.

ARBUCKLE, Gerald A., Strategies for Growth in Religious Life, Alba House, Society of St.Paul,
NewYork, 1986.

BAGGIO, Antonio MARIA, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, traducere de Călin
Pop, în: Ioan ICĂ JR, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente-documente-analize-perspective,
Ed. Deisis, Sibiu, 2002

BARCLAY, William, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, traducere de Boris
Laurențiu, Ed. Societății Misionare Române, Illinois, 1992.

BARTH, Karl, Parole de Dieu et parole humaine, Libraire Protestante, Paris, 1966.

BAUCKHAM, Richard, Bible and Mission- Christian Witness in a Postmodern World,

Patternoster Press, London, 2003.

BEJAN, Pr. Stefan, Dogma Sf. Treimi în concepţia creştinismului. Studiu dogmatic-istoric, Ed.
Cartea Românească, Chişinău, 1930.

BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, Parohie, Misiune, Parohie, Pastorație- Coordonate pentru o
strategie misionară, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2010.

176
BERNADOT, Michael, The Eucharist and the Trinity, O.S.B. Sands & Co., London and
Edinburgh , 1977.

BEVANS, Stephen, Models of Contextual Theology, Orbis Books, New York, 2009.

BISOC, Alois, Parohia, comunitate de credință, speranță și iubire creștină, Ed. Sapientia, Iași,
2002.

BIZĂU, Pr. Ioan, Liturghie și teologie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009.

BRANIȘTE, Pr. Ene, Participarea la Sfânta Liturghie, Ed. România Creștină, București, 1999.

BRECK, John, Darul sacru al vieții, traducere de +Irineu Pop Bistrițeanul, Ed. Patmos, Cluj-
Napoca, 2001.

BRECK, John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica Herghelegiu,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999.

BRECK, John, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, traducere de Ioana Tămăian, Ed. Patmos,
Cluj-Napoca, 2008.

BRIA, Pr. Ion, Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică, Editura creștină, București, 1999.

BRIA, Pr. Prof. Dr Ion, Spiritualitate pentru timpul nostru, Geneva, 1990.

BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

BRIA, Pr. Prof. Ion, Liturghia după Liturghie- Misiune apostolică și mărturie creștină azi, Ed.
Athena, București, 1996.

BRUCKNER, Pascal, Noua dezordine amoroasă, traducere de Luminița Brăileanu, Ed. TREI,
București, 2005

CASEL, Odo, Le mystere de cult dans le Christianisme, Les editions du Cerf, Paris, 1964.

177
CHAMPAGNY, Franz de, La charite chretienne dans le premiere siecles de l’ Eglise, Imprimerie
de W. Remquet, Paris, 1854.

CHESTER, Tim, Good News to the Poor- Sharing the Gospel through Social Involvement, Inter-
Varsity Press, Nottingham, 2003.

CHEVALIER, Andre, La Paroisse Postmodern, Edition Paulines, Montreal, 1992.

CISMAȘ, Iacob, Preotul misionar în contextul lumii contemporane, Ed. Renașterea, Cluj-
Napoca, 2010.

CLAPSIS, Emmanuel, The Orthodox Churches in a Pluralistic World, WCC Publications,

Geneva, 2004.

CLEBSCH, William, Pastoral Care in Historical Perspective, Jason Aronson Inc., New Jersey,
1994.

CLIFFORD, Paul Rowntree, The Mission of the Local Church, SCM Press Limited, Londra, 1953.

COCKERELL, David, Beginning Where We are. A Theology of Parish Ministry, SCM Press Ltd.,
London, 1989.

CODRESCU, Răzvan, Teologia sexelor și Taina Nunții, Ed. Christiana, București, 2002.

CONGAR, Yves, Parole de Dieu et Sacerdoce-Les deux formes de pain de vie dans l’ Evangile
et dans la Tradition, Desclee, Paris, 1962.

CONGAR, Yves, At the Heart of the Christian Worship, Liturgical Press, Collegeville,
Minnesota, 2010.

CONGAR, Yves, L’episcopat et L’eglise universelle, Paris, 1962.

CONGAR, Yves, Sacerdoce et Laicat, Les editions du cerf, Paris, 1962

178
CONSTANTELOS, Demetrios, Understanding the Greek Orthodox Church, Hellenic College
Press, Brookline, 2005.

CONSTANTINESCU, Eduard, Contextualizarea –Revelaţie sau inovaţie, Ed. Universitară,

Bucureşti, 2010.

CRISTESCU, Pr. Conf. Dr. Vasile, Rolul și importanța Sf. Liturghii în viața credincioșilor, în:
Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed.
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.

CUCOȘ, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, Iași, 1999.

DAVID, Petru I., Călăuza creștină, Ed. Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994.
DENEKEN, Michel, Pourquoi precher-Plaidoyers catholique et protestant pour la predication,
Editions Labor et Fides, Montreal, 2010.

DENIS, Henri, Les sacrements ont-ils un avenir?, Les editions du Cerf, Paris, 1971.

DRUMMOND, Lewis, Mesajul Crucii-O teologie contemporană a evanghelizării, traducere de

Ligia Popovici, Ed. Institutului Biblic din Oradea, 2001.

DUPONT, Jean, Etudes sur Les Actes des Apôtres- Le Discours de l’Areopage, Les Editions du
Cerf, Paris, 1967.

ESWINE, Zack, Preaching to a Post Everything World: Crafting Biblical Sermons That Connect
with Our Culture, Baker Books, U.S.A., 2008

EUDES, Jean, Euvres completes-Le predicateur apostolique, P. Lethielleux, IV, Paris 1924.

EVDOKIMOV, Paul, L’ Esprit Saint dans la tradition Orthodoxe, Edition du Cerf, Paris, 1969.

EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii-Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe,

traducere de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1994.

179
EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieţii spirituale, traducere de Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Christiana,
Bucureşti, 1993.

FAROS, Pr. Filotheos Căsnicia- dificultăţi şi soluţii, traducere de Pr. Şerban Tica, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2012.

FAROS, Pr. Filotheos, Înstrăinarea ethosului creştin, traducere de Gabriel Mândrilă, Ed.
Platytera, Bucureşti, 2004.

FELEA, Pr. Dr. Ilarion V., Pocăința- studiu de documentare teologică și psihologică (Teză de
doctorat), Sibiu, 1939.

FELEA, Pr. Dr. Ilarion, Duhul Adevărului, Ed. Diecezană Arad, 1943.

FELEA, Pr. Ilarion V., Tâlcuirea Sf. Liturghii, Ed. Fundația Iustin Pârvu, Suceava, 2012.

FINNEY, John, Emerging Evangelism, Daton, Longman and Todd Ltd., London, 2004.

FLOROVSKY, Pr. George, Biserica, Scriptura, Tradiţia- Trupul viu al lui Hristos, Ed. Platytera,
Bucureşti, 2005.

GRIMES, Howard,The Rebirth of the Laity, Abingdon Press, Nashville New York, 1962.

HAMMA, Robert, Together at Baptism, Ave Maria Press, Notre Dame, U.S.A., 2012

HARNACK, Dr. Adolf, History of Dogma, Little Brown and Company, vol. 2, Boston, 1901.

HENRI, Cardinal de LUBAC, Corpus Mysticum: The Eucharist and the Church in the Middle
Ages, University of Notre Dame Press, Indiana, 2007.

HENRY, Michel Cuvintele lui Hristos, traducere de Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005.

HIMCINSCHI, Pr. Prof. Dr. Mihai, Misiune și dialog: ontologia misionară a Bisericii din
perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.

180
HITCHENS, Christopher, God is Not Great: How Religion Poisons Everything, Allen & Unwin
Grand Central Publishing, New York, 2013.

HOPEWELL, James F., Congregation- Stories and Structures, Fortress Press, Philadelphia, 1987.

ICĂ, Diac. Ioan I. jr., Canoanele Ortodoxiei, Editura Deisis Stavropoleos, vol.1, București, 2008.

ICĂ, Diac. Ioan I. jr., Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a
secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, București,
2008.

JENKINS, Philip, The Next Cristendom: The Coming of Global Christianity, Oxford University
Press, 2011.

JIPP, Joshua, Divine Visitations and Hospitality to Strangers in Luke-Acts, Koninkliijke Bril NV,
Leiden, The Netherlands, 2013.

JURCAN, Pr. Emil, JAN, Pr. Nicolae, Cine este Biserica (Wer Ist Die Kirche), Ed. Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2008.

KIMBALL, Dan, They Like Jesus but not the Church- Insights from Emerging Generations,
Zondervan, Grands Rapids, Michigan, 2007.

KUIPER, Rienk, God- Centered Evangelism, Banner of Truth, London, 1966.

LAKELAND, Paul, Catholicism at the Crossroads or How the Laity Can Save the Church, The
Continuum International Publishing Group Ltd., London, 2007.

LECKY, William, History of European Morals from Augustus to Charlegmane, Longmans &
Green Press, vol. II, London, 1890.

LEECH, Keneth, Soul Friend, Harper & Row Publishers, San Francisco, 1977.

181
LYOTARD, Jean-Francois, The Postmodern Explained: Correspondence, 1982-1985, University
of Minnesota, Minneapolis, 1997.

MAICA MAGDALENA, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu,
2000.

MARTELET, Gustave, Resurrection, Eucharistie et genese de l' homme, Desclee, Paris, 1972.

MERTON, Thomas, Life and Holiness, The Abbey of Ghetsemani, New York, 1963.

METALLINOS, Gheorghios D., Parohia- Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I.
Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

METZGER, Marcel, Ministeres et Liturgie dans l’ Eglise ancienne, L’ Institut de Droit canonique
de Strasbourg, France, 2001.

MEURICE, Abbe & MICHONNEAU, Abbe, Catholic Action and the Parish, Oxford University
Press, New York, 1956.

MEYENDORFF, John, Căsătoria. Perspectivă ortodoxă, traducere de Cezar Login, Ed. Patmos,
Cluj-Napoca, 2007.

MEYENDORFF, John, Teologia bizantină- Tendinţe istorice şi teme doctrinare, traducere de Pr.
Conf. Dr. Al. Stan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1996.

MICHONNEAU, Abbe, The Misionary Spirit in Parish Life, The Mercier Press, 19 Maylor St.,
Cork, 1952.

MIHOC. Ioan, Credință,viață și misiune în perspectivă paulină și ioaneică, Ed. Eftimie Murgu,
Reșița, 2012.

MOENS, Jean Luc, Paroisse et nouvelle evangelisation, Editions de l’ Emmanuel, Paris, 2009.

182
MOISESCU, Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al
Olteniei, 1955.

MOLDOVAN, Pr. Prof. Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, Ed. Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2011.
MOTTE, A., La vie spirituelle dans la condition charnelle, Paris, Les Editions Cerf, 1968.

NECHITA, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Centralitatea lui Hristos în Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel
Mare, în: Părinții Capadocieni, ediție coordonată de Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Semen și Diac.
Drd. Liviu Petcu, Ed. Fundației Academice Axis, Iași, 2009.

O’ MURCHU, Diarmuid, Consecrated Religious Life- The Changing Paradigms, Orbis Book
Maryknoll, New York, 2006.

OCOLEANU, Picu, Viață liturgică și ethos comunitar- Preliminarii la o teologie socială

ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007.

OSBORNE, Kenan, The Permanent Diaconate: Its History and Place in the Sacrament of Orders,
Paulist Press Mahwah. New Jersey, 2007.

PATRIARHIA ROMÂNĂ, Apostolat educațional- Ora de Religie-cunoaștere și devenire spirituală,

Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.

PELIKAN, Jaroslav, Acts, Baker Publishing Group Press, London, 2005.

PETRARU, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată
făptura...”- O istorie a misiunii creștine, Ed. Sf. Mina, Iași, 2013.

PETRARU, Pr. Prof. Gheorghe, Misiologie ortodoxă- Revelația divină și misiunea Bisericii, Ed.
Panfilius, 2002.

PETRARU, Pr. Prof. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, 2000.

183
PHILIBERT, Paul J., The Priesthood of the Faithfull, Key to a Living Church, Saint John Abbey
Press, Minnesota, 2005.

POPESCU, Prof. Dr. Teodor M., Biserica și Cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

PREDA, Pr. Conf. Constantin, Forme de solidaritate și asistență socială în Faptele Apostolilor,
în: Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi,
Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012

RATZINGER, Joseph, Called to Communion- Understanding the Church Today, Ignatius Press,
San Francisco, 1996.

RIVERA, Alexandro Garcia, Living Beauty: The Art of the Liturgy, Rowman&Littlefield
Publishers Inc., Plymouth, 2008.

SCHILLEBEECKX, Edward, Le Christ, sacrement de la rencontre de Dieu, Les editions du Cerf,

Paris, 1960.

SCHMEMANN, Pr. Alexander, Liturghie și viață- Desăvârșire creștină, prin intermediul

experienței liturgice, traducere de Pr. Viorel Sava, Ed. Basilica, București, 2014.

SCHMEMANN, Pr. Prof. Alexander, Pentru viaţa lumii- Sf. Taine şi Ortodoxia, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2012.

SCHMEMANN, Pr.Alexander, Biserică, lume misiune, traducere de Maria Vințeler, Ed.

Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

ȘELARU, Pr. Lect. Dr., VLAICU, Pr. Lect. Dr., Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în
context european, Ed. Basilica, București, 2013.

SENN, Franc C., The People’ s Work. A Social History of the Liturgy, Augsburg Fortress,
Minneapolis, U.S.A., 2006.

184
SHANDS, Alfred, The Liturgical Movement and the Local Church, SCM Press LTD, London,
1959.

STAN, Pr. Prof. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică- Studiu canonic și istoric, Sibiu, 1939.

STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, vol. 3, 1997.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1987.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Sibiu,
1943.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1, 2, 3, Bucureşti, 1997.

STOCKHUMS, Wilhelm, The Priesthood, Tan Publishers Inc., Illinois, 1974, p. 6.

STOOKEY, Laurence Hull, Baptism-Christ’ s Act in the Church, Abingdon Press, Nashville,
1982.

TAYLOR, John, For All the World: The Christian Mission in the Modern Age, Hazell
Watson&Viney Ltd., Aylesbury, London, 1966.

TENNEN, Timothy, Invitation to World Mission: A Trinitarian Missiology for the Twenty-first
Century, Kregel Academic & Professional, Grand Rapids, 2010.

ȚEPELEA, Marius, Aspecte ale vieții sociale în Biserica primară, Ed. Emia, Deva, 2004

TEȘU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Ed. Doxologia, 2010.

185
THATCHER, Adrian, Descătușarea sexului. O teologie creștină a sexualității, traducere de
Mariana Grancea, Ed. Polimark, București, 1995.

THOMAS, Richard, Counting the People in Changing the Way We Think about Membership and
Church, The Cromwell Press, Trowbridge, London, 2003.

THURIAN, Max, Joie du ciel sur la terre, Edition Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1946.

TILLARD, Jean-M.-Roger, Church of Churches: The Ecleziology of Communion, The Order of

St. Benedict, Inc., Collegeville, Minnesota, 1992.

TOYNBEE, Arnold, A Study of History-Reconsideration, Oxford University Press, 1948.

VAGHI, Peter, Encountering Jesus in Word, Sacraments and Works of Charity, Ave Maria Notre
Dame Press, Indiana, 2013.

VAN ENGEN, Charles, God's Missionary People: Rethinking the Purpose of the Local Church,
Baker Book House Company, New York, 1991.

VINTILESCU, Iconom Petre, Cultul şi ereziile (Teză de doctorat), Piteşti, 1926.

VINTILESCU, Pr. Petre, Spovedania și Duhovnicia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Alba-
Iulia, 1995.

VIZITIU Pr. Mihai, Bazele nou-testamentare ale filantropiei creștine, în: Asistența social-
filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2012.

VIZITIU, Pr. Mihai, Filantropia divină și filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas,
Iași, 2002.

VLAHOS, Arhim. Hierotheos, Predici la marile Sărbători- Prefață, traducere de Daniela

Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, 2004.

186
VLAHOS, Mitropolit Hierotheos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2001.
VLAHOS, Mitropolitul Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de, Editura Sofia,
București, 2000.

VON BALTHASAR, Hans Urs, La glorie et la croix-Les aspects esthetiques de la Revelation, coll.
Theologie, Nr. 61, Paris, 1965.

WALLS, Andrew, Mission to the Twenty-First Century: Exploring the Five Marks of Global
Mission, Darton, Longman and odd Ltd., London, 2008.

WARD, Pete, Eucharist and Mission in a Post-Modern World, The Bible Reading Fellowship,
Oxford, 1999.

WILLSON, Tood, Preach the Word, Crossway Books, Illinois, 2007.

YANNARAS, Christos, Heidegger şi Areopagitul, traducere de Nicolae Șerban Tanașoga, Ed.

Anastasia, Bucureşti, 1996.

ZIZIOULAS, Ioannis, Comuniune și alteritate- Ființarea personal-eclesială, traducere de Pr. Dr.

Liviu Barbu, Ed. Sofia, București, 2013.

ZIZIOULAS, Ioannis, Euharistie, Episcopie, Biserică- Unitatea Bisericii în dumnezeiasca

Euharistie şi episcop, în primele trei secole creştine, traducere de Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati și
Geanina Chiriac, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009.

ARTICOLE ȘI STUDII

187
ABRUDAN, Pr. Lect. Dumitru, Bisericile locale și Biserica universală, în: Studii Teologice, SII,
XXX (1978), pp. 732-738.

BEHR, John, Scripture, the Gospel and Orthodoxy, în: Saint Vladimir’s Theological Quarterly,
XLII (1999), 3-4,

BEJGU, Pr. Mrd. Gheorghe, Rolul comunităţii în însuşirea mântuirii subiective după cărţile
istorice ale Noului Testament, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 5-6, pp.

BRIA, Diac. Ion, Ecleziologia comuniunii, în: Studii Teologice, XX (1968), nr. 9-10, pp.

BRIA, Mrd. Ion, Aspectul dogmatic al Sfintei Liturghii, în: Ortodoxia, XI (1959), nr. 7-8, pp.
417-424.

BRIA, Pr. Conf. Ion, Introducere ecleziologia ortodoxă, în: Studii Teologice, XXVIII (1976), nr.
7-10, pp. 695-705.

BRIA, Pr. Prof. Ion, Mărturia creștină în Biserica ortodoxă. Aspecte, posibilități și perspective
actuale, în: Glasul Bisericii, XLI (1982), nr. 1-3, pp.

BRIA, Pr. Prof. Ion, Preoție și Biserică, în: Ortodoxia, XXIV (1972) nr. 4, pp. 523-535.

CHILEA, Pr. Sebastian, Doctor al sufletelor, în: Mitropolia Olteniei, VI (1956), nr. 6-7, pp. 167-
174

CHIȚU, I .VIOREL, Mrd., Raportul dintre cultul Vechiului Testament și cultul creștin, în: Studii
Teologice, Seria II, XIII (1961), nr. 5-6, pp. 296- 321.

CITIRIGĂ, Pr. Prof., Vasile, Premise ale concepțiilor depre Ministerium și Sacerdotium
exprimate în BEM și în răspunsurile Bisericilor la acest document ecumenic, din perspectivă
ortodoxă, în: Ortodoxia, S II, VI (2014), pp. 27-43.

COMAN, Ioan G., Unitatea Bisericii și problema refacerii ei în lumina Sfinților Părinți. Ierarhia
sacramental în Biserică, în: Ortodoxia, VIII (1956), nr. 2-3, pp.

188
COMAN, Pr. Constantin, Viața duhovnicească în societatea postmodernă, în: Ortodoxia, SN, V
(2013), nr. 1

DEHELEANU, P., Preoția ortodoxă, documentare biblică, în: Biserica Ortodoxă Română,
LXXXXVII (1975), nr. 7-8, pp.

DURĂ, Pr. Nicolae, Căsătoriile mixte, în lumina învățăturii și practicii ortodoxe, în: Ortodoxia,
XXXIX (1988), nr.1, pp. 92-113.

FELMY, Karl Christian, Slujirea și Hirotonia în dialogul cu Ortodoxia, în: Studii Teologice,
Seria III, III (2007), nr. 4, pp. 211-227.

FILIMON, Drd. Daniel-Grigore, Repere pastorale referitoare la parohie, în teologia Părintelui

Stăniloae, în: Studii Teologice, S II, VI (2014), nr. 1, pp. 149-176.

FILIMON, Drd. Daniel-Grigore, Repere pastorale referitoare la parohie în teologia Părintelui

Stăniloae, în: Ortodoxia, Seria a II a, VI (2014), nr. 1, pp. 149-176.

GALERIU, Constantin, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în: Studii
Teologice, XXIX (1977), nr. 1-2, pp.

GALERIU, Pr. Prof. Constantin, Preoția ca slujire a cuvântului, în: Ortodoxia, XXXI (1979), nr.
2, pp. 294-313.

GOMBOȘ, Drd. Stelian, Părintele duhovnicesc- Inima care duce mădularele trupului Bisericii la
Hristos, în: Teologie și Viață, Seria a II a, I (2010), nr. 2, pp. 122-142.

GRIGORAŞ, Pr. Aurel, Dogmă şi cult privite interconfesional şi problema intercomuniunii-Teză

de doctorat, în: Ortodoxia, XXIX (1977), nr. 3-4, pp.

MANOLACHE, Anca, Taina   Sfântului  Maslu- (Eleoungerea), în: Glasul Bisericii, XLVIII
(1988), nr.6, pp. 4-15.

189
MARCU, Pr. Prof. Grigorie T., ,,Omul cel nou” în concepţia antropologică a Sfântului Apostol
Pavel, în: Studii Teologice, III (1951), nr. 7-8, pp.

MASSON, Joseph, L’Eglise ouverte sur le monde, în: Nouvelle Revue Theologique, X (1962), nr.
84, pp. 1032-1043.

MATEI, Pr. Zaharia, Valoarea doctrinară a cântărilor Tainei Sfântului Maslu. Slujba Sfântului
Maslu, în: Studii Teologice, Seria III, VIII (2012), nr. 4, pp. 109-163

MIRON, Arhim. Lect. dr. Vasile, Caracterul hristologic şi comunitar al cultului divin ortodox,
în: Studii Teologice, Seria II, LIV (2002), nr. 1-2, pp. 271-284.

MIRON, Arhim. Lect. dr. Vasile, Preotul de astăzi, misionar și apostol al lui Hristos, în: Studii
Teologice, S II, LV (2003), nr. 3-4, pp. 39-46.

MLADIN, Ierom. Prof. Nicolae, Sfinţii în viaţa morală a Bisericii, în: Studii Teologice, VIII
(1956), nr.1-2, pp.

MLADIN, Pr. Prof. Nicolae, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în: Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, XLI (1965), nr. 1-2, pp.

MOLDOVAN, Pr. Conf. Ilie, Taina Nunții, în: Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3-4, pp. 511-531.

NICOLESCU, Costion, Leacul. O teologie a sănătăţii la Sf. Efrem Sirul, în: Ortodoxia, Seria II, I
(2010), nr. 2, pp. 83-122

PETRARU, Drd. Gheorghe, Euharistia- Taina unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în:
Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIX (1983), nr. 10-12, pp.

PETRARU, Pr. Conf. Dr. Gheorghe, Evanghelizare şi mărturie creştină prin cult, în: Analele
Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» Iaşi, SN, tom. X, 2005, pp. 357-372.

190
PETRARU, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Parohia, orizont al evanghelizării, mărturiei creștine,
apostolatului cultural și social. Statutul preotului, în vol. Studia Theologica Doctoralia vol. V,
Iași, 2013.

PIETREANU, Mrd. Vasile, Principii de morală socială în epistolele sobornicești, în: Studii
Teologice, IX (1957), nr. 5-6, pp.

PREDA, Constantin, Credința și viața Bisericii. O analiză a Faptelor Apostolilor, în: Studii
Teologice, Seria II, LIV (2002), nr. 1-2.

RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii- Teză de doctorat, în: Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1-2, pp.

RADU, Pr. Prof. Dr., Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a dezlega
păcatele, după învățătura ortodoxă, în: Biserica Ortodoxă Română, C(1982), nr. 9-10, pp. 817-
833.

RĂDUCĂ, Pr. Prof. Vasile, Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului, în: Biserica Ortodoxă
Română, CVII (1989), nr. 7 –10, pp. 175-189.

REZUŞ, Pr. Prof. Petru, Învăţătura ortodoxă despre îmbunătăţirea vieţii religioase a
credincioşilor, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXV (1959), nr. 9-12, pp.

REZUȘ, Pr. Prof. Petru, Psihologia preotului, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIV
(1958), nr. 7-8, pp. 593-598.

SCHREITER, Robert, Faith and Cultures: Challenges to a World Church, în: Theological
Studies, 1989, nr. 50, p. 745- 759.

SEMEN, Pr. Prof. Dr. Petre, Sfințenia lui Dumnezeu și sfințenia oamenilor în Vechiul și Noul
Testament, în: Teologie și Viață, an II, LXVIII (1992), nr. 1-3, pp.

191
SFÂNTUL AMBROZIE AL MILANULUI, De Sacramentis, traducere şi introducere de Pr. Prof. Ene
Branişte, în: Studii Teologice, XIX (1967), nr. 9-10, pp

SIMONOPETRITUL, Arhim. Emilianos, Cea mai frumoasă cuvântare despre Taina Nunţii, în:
Familia ortodoxă, XXXVI (2012), nr. 1, p. 12-20.

STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Sfinți și sfințenie- un punct de vedere ortodox, în: Teologie și
Viață, LXVIII (1992), nr. 1-3, pp.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni, în:
Ortodoxia, V (1953), nr. 1, pp.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală, în: Ortodoxia,
XXX (1979), nr. 3-4, pp.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Natură și har în teologia bizantină, în: Ortodoxia, (XXVI)
1974, nr. 3, pp.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Din aspectul sacramental al Bisericii”, în: Studii Teologice,
XVIII (1966), nr. 9-10, pp

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Drumul cu Hristos, Mântuitorul, prin tainele și sărbătorile
Bisericii Ortodoxe”, Ortodoxia, XXVIII (1976), nr. 2, pp. 402-417.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Legătura interioară dintre moartea și Învierea Domnului,” în:
Studii Teologice, VIII (1956), nr. 5-6, pp.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Liturghia și unitatea religioasă a poporului român”, în: Biserica
Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 10-11

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Rugăciune pentru celălalt și universalitatea Bisericii”, în:
Ortodoxia, Seria II, V (2013), nr. 4, pp.

192
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Semnificația Întrupării Domnului,” în: Glasul Bisericii, XX
(1968), nr. 11-12, pp.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Sfânta Treime–Creatoarea, Mântuitoare și Ținta veșnică a

tuturor credincioșilor”, în: Ortodoxia, XXXVIII (1986), nr. 2, pp.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, ,,Sinteză ecleziologică”, în: Studii Teologice, VII (1955), nr. 5-6,
pp.

STOICA, Drd. Ioan, ,,Unirea cu Hristos în Sfintele Taine”, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei,
LV (1979), nr. 3-6,

TĂMAȘ, Pr. Drd Ovidiu, ,,Problema raportului dintre Biserica locală și Biserica Universală-
implicații ecumenice”, în: Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 5-6, pp.

TEȘU, Pr. Ioan, ,,Bolile- divina filozofie; suferința- pedagogie divină”, în: Teologie și Viață,
Serie nouă, XXII (LXXXXVIII) 2012, nr. 1-4, pp. 5-25.

TODORAN, Pr. Prof. Isidor, ,,Eros și Agape”, în: Studii Teologice, VIII (1956), nr. 3-4, pp

UNGUREANU, Pr. Dr. Dragoș, ,,Sfântul Maslu- Taină a vindecării”, în: Teologie și Viață, Serie
nouă, XXII (LXXXVIII) 2012, nr. 9-12, pp. 56-71.

VERZAN, Pr. Dr. Sabin, ,,Faptele Apostolilor, o Carte a prototipurilor”, în: Studii Teologice, S II,
XLII (1990), nr. 1.

VILD, Pr. Drd. Marian, A fi ,,în Hristos” după Epistolele Sf. Apostol Pavel, în: Studii Teologice,
seria III, II (2006), nr.3, pp. 24-46.

VORNICESCU, Ierom. Mrd. Nestor, Principii pedagogice în opera ,,Pedagogul” a lui Clement
Alexandrinul, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 9-10, pp.

193
194