Asist. univ. dr.

Costel Ghioancă
Curs de Paradigme ecleziale

CURSUL 4
Paradigme eclesiale la Veli-Matti Kärkkäinen (Partea 1)

Veli-Matti Kärkkäinen (n. 1958 - ) este profesor de teologie sistematică la Fuller

Theological Seminary. În anul 2002, el a publicat o lucrare importantă în domeniul eclesiologiei,
An Introduciton to Ecclesiology: Ecumenical, Historical and Global Perspectives [O introducere
în eclesiologie: Perspective ecumenice, istorice și globale]1. În această carte, teologul finlandez
identifică și analizează mai multe paradigme ecleziale.
De fapt, autorul abordează o eclesiologie comparativă, prezentând câteva tradiții
eclesiologice majore și alegând câte un teolog reprezentativ pentru fiecare dintre ele în parte. Apoi,
aduce în atenție și câteva eclesiologii contextuale, adică cele care derivă din diverse agende socio-
politice (teologia eliberării, mișcarea feministă etc.). În final, se ocupă și de eclesiologia globală,
prin aceasta înțelegându-se acele paradigme ecleziale dezvoltate în anumite părți specifice ale
lumii.

1. Biserica văzută ca imagine a Trinității (Tradiția Ortodoxă)

Teologia ortodoxă, în general, și eclesiologia ortodoxă, în particular, se inspiră din gândirea
Părinților Bisericii răsăritene. Un aspect esențial în cadrul acestei teologii este conceptul de
„îndumnezeire” (theōsis), adică participarea omului la viața Dumnezeului triunic. Biserica, în
integralitatea ei, este văzută ca o imagine a Trinității „reproducând pe pământ misterul unității în
diversitate”.2 Așadar, mântuirea are loc în Biserică, în uniune cu toți ceilalți credincioși. Specific
eclesiologiei ortodoxe este și sacramentalismul, ideea că harul lui Dumnezeu este experimentat
prin sacramente și mediat de acestea.
Kärkkäinen îl alege ca teolog reprezentativ al eclesiologiei ortodoxe pe Ioanniz Zizioulas
(1931 - ), mitropolit de Pergam. Notabilă în contextul discuției noastre este cartea sa Comuniune

1
Veli-Matti Kärkkäinen, An Introduciton to Ecclesiology: Ecumenical, Historical and Global Perspectives, Inter-
Varsity Presss, SUA, 2002.
2
Ware, 240.

1
Asist. univ. dr. Costel Ghioancă
Curs de Paradigme ecleziale

și alteritate. Ființarea personal-eclesială 3. Ideea de bază susținută de acest teolog este aceea că
atunci când cineva devine creștin, trece de la nivelul de individ biologic la cel de persoană
eclezială, adică se intră în comuniune cu Dumnezeu și cu alte persoane.

2. Biserica, Poporul lui Dumnezeu (Tradiția Romano-Catolică)

La fel ca în cazul tradiției ortodoxe, eclesiologia romano-catolică pune șiea accent pe
tradiție. Este notabil și impactul Conciliului Vatican II (1967-1965) asupra eclesiologiei romano-
catolice, în sensul că, după Conciliu, are loc o deschidere a Bisericii față de lume, în general, și o
dorință pentru reînnoire continuă. Se trece de la Biserica văzută ca o „societas perfecta”
(caracterizată de o eclesiologie instituțional-ierarhică) la viziunea unui „popor al lui Dumnezeu”,
o comunitate ce călătorește spre cer.
Această dinamică nu a caracterizat Biserica Romano-Catolică înainte de Vatican II. De
fapt, în enciclica Divinum illud munus (1897), Papa Leo al XIII-lea afirmă că Hristos este Capul
Bisericii, iar Duhul Sfânt este sufletul ei. Rolul Duhului, așadar, este să „anime” aparatul eclesial
existent, fără a avea o funcție reformatoare.
În contrast cu această perspectivă, după Vatican II, diferiți teologi precum Yves Congar,
Hans Küng sau Karl Rahner au susținut ideea de înnoire a bisericii și deschiderea ei față de lume,
într-un spirit ecumenic. Astfel, printre documentele emise la Vatican II, în Lumen Gentium
(Constituția Dogmatică a Bisericii) apar accente trinitare, iar Biserica este văzută ca mister și
sacrament, astfel că se înlătură dihotomia între pastori (lideri ecleziali) și turmă și se consideră că
toți formează întregul popor al lui Dumnezeu.
Toți oamenii sunt chemați în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-și unitatea
și unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea și în toate veacurile, pentru a se împlini planul
lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară și a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi
risipiți (cf. In 11,52). Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moștenitor a
toate (cf. Evr 1,2), ca să fie Învățătorul, Regele și Preotul tuturor, Capul poporului nou și universal al
fiilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu a trimis și pe Duhul Fiului său, Domnul și de viață
Dătătorul, care este pentru întreaga Biserică, pentru toți credincioșii și pentru fiecare dintre ei, principiul

3
Ioannis Zizioulas, Comuniune și alteritate. Ființarea personal-eclesială, Editura Sophia, București, 2013.

2
Asist. univ. dr. Costel Ghioancă
Curs de Paradigme ecleziale

de unire și de unitate în învățătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune

(cf. Fap 2,42).
În toate neamurile pământului există un singur popor al lui Dumnezeu, pentru că el își ia
cetățenii din toate neamurile, cetățeni ai unei împărății care nu este pământească, ci de natură cerească.
Toți credincioșii răspândiți pe suprafața pământului se află în comuniune unii cu alții în Duhul Sfânt și
astfel „cel care stă la Roma știe că indienii sunt mădularele sale”. Și fiindcă împărăția lui Cristos nu este
din această lume, Biserica sau poporul lui Dumnezeu, când implantează această împărăție, nu sustrage
nimic din binele vremelnic al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează și adoptă înzestrările, bogățiile
și obiceiurile popoarelor în măsura în care sunt bune și, adoptându-le, le purifică, le întărește și le înalță.
Biserica nu uită că trebuie să adune împreună cu acel Rege căruia i-au fost date neamurile drept
moștenire (cf. Ps 2,8) și în a cărui cetate neamurile vor aduce daruri și ofrande (cf. Ps 71/72,10; Is 60,4-
7; Ap 21,24). Acest caracter de universalitate care împodobește poporul lui Dumnezeu este darul
Domnului însuși, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace și perpetuu spre adunarea întregii
omeniri cu toate bunurile sale sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său.
În virtutea acestei catolicități, fiecare parte comunică celorlalte și întregii Biserici darurile
proprii, astfel ca întregul și fiecare parte să sporească prin contribuția tuturor celorlalte spre plinătatea
în unitate. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu nu numai că este constituit din diferite popoare, ci se
dezvoltă și înlăuntrul său în varietatea funcțiunilor. Într-adevăr, între membrii săi există o diversitate,
fie în ce privește funcțiunile, unii slujind prin preoție spre binele fraților lor, fie în ce privește condiția
și orânduirea vieții, mulți tinzând la sfințenie pe o cale mai strâmtă, în starea călugărească, și stimulând,
prin exemplu, pe frații lor. În virtutea aceleiași catolicități există în mod legitim în comuniunea eclezială
Biserici particulare, înzestrate cu tradiții proprii, rămânând neatins primatul Catedrei lui Petru care se
află în fruntea adunării universale a carității, ocrotește formele de diversitate legitime și veghează, în
același timp, ca ceea ce este particular să nu aducă nici un prejudiciu unității, ci mai degrabă să o
slujească. Tot de acolo provin, în sfârșit, legăturile de comuniune intimă între diferitele părți ale
Bisericii, în ce privește bogățiile spirituale, lucrătorii apostolici și resursele materiale. Căci membrii
poporului lui Dumnezeu sunt chemați să-și împărtășească unii altora bunurile, iar cuvintele apostolului
sunt valabile și pentru fiecare Biserică în parte: „Fiecare din voi să slujească altora după darul pe care
l-a primit, ca niște buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1Pt 4,10).
La această unitate catolică a poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează și promovează
pacea universală, sunt chemați, așadar, toți oamenii; cu ea se află în relație, în diferite feluri, și pentru

3
Asist. univ. dr. Costel Ghioancă
Curs de Paradigme ecleziale

ea sunt meniți atât credincioșii catolici cât și ceilalți care cred în Cristos, precum și absolut toți oamenii,
chemați la mântuire prin harul lui Dumnezeu.4

Karl Rahner are în atenție faptul că biserica este o comunitate a darurilor, a charismelor,
în baza unui rol mult mai pronunțat al Duhului Sfânt în Biserică. Într-adevăr, potrivit teologului,
în Biserică există și sacrament și daruri ale Duhului.
La rândul său, Hans Küng publică o lucrare importantă, The Chruch (Biserica), în anul
1967, în care susține ideea de înnoire a bisericii, acesta fiind o comunitate de oameni păcătoși,
nedesăvârșiți. Fiind Templu a Duhului Sfânt, Biserica este caracterizată mereu de înnoire.

3. Eclesiologie lutherană
Veli-Matti Kärkkäinen notează că eclesiologia lutherană se formează într-o anumită
tensiune. Pe deoparte, ea este rezultatul reformei lutherane, ca reacție la abuzurile specifice
bisericii Romano-catolice de la acea vreme. Pe de altă parte, eclesiologia lutherană caută să
corecteze anumite erori ale „entuziaștilor” (numiți peiorativ așa) din cadrul reformei radicale
(anabaptiști) care au dus, uneori, prea departe ideea de reformă. Potrivit Confesiunii de la
Augsburg, biserica este „adunarea tuturor credincioșilor unde se predică Evanghelia cu curăție, iar
sacramentele sunt administrate potrivit Evangheliei”.
Kärkkäinen îl alege pe Wolfhart Pannenberg (1928 – 2014) ca reprezentat al eclesiologiei
lutherane. Teologul german consideră că biserica este o anticipare și un semn al unității tuturor
popoarelor sub un singur Dumnezeu. Se remarcă o sensibilitate ecumenică globală în aceste
cuvinte. Într-o lucrare de teologie sistematică, Pannenberg continuă: „Ca Trup al lui Hristos,
Biserica este poporul escathologic al lui Dumnezeu format din toate națiunile, și este un semn al
reconcilierii pentru o unitate viitoare a unei umanități înnoite în Împărăția lui Dumnezeu.” 5

4
Lumen Gentium, în https://www.magisteriu.ro/lumen-gentium-1964/., accesat pe 10.11.2022.
5
Wolfhart Pannenberg, Teologie sistematică, 3:44.

4
Asist. univ. dr. Costel Ghioancă
Curs de Paradigme ecleziale

4. Eclesiologie reformată
În orizontul eclesiologiei reformate, Kärkkäinen îi are în vedere pe teologi precum Jean
Calvin, Ulrich Zwingli, Martin Bucer sau Theodore Beza. Calvin este de acord cu Luther în ce
privește constituirea Bisericii (accente pe predicarea Cuvântului și sacramente) dar are și câteva
puncte de divergență:
- De exemplu, în lutheranism oficiile sau slujirile bisericii sunt adiaphora (nici
poruncite, nici interzise de Scriptură) în vreme ce, la Calvin, ele sunt bine rânduite și
fac parte din esența Bisericii;
- Rolul disciplinelor spirituale sunt lăsate la Luther în seama conștiinței, în vreme ce la
Calvin ele sunt obligatorii și iau uneori o notă de legalism sau chiar ascetism.
Ca teolog reprezentativ este ales Jürgen Moltamnn care, în cărțile The Church in the Power
of the Spirit (1977) și Theoloy of Hope schițează o eclesiologie mesianică și relațională. Spunem
eclesiologie „mesianică” în sensul de hristologică, adică „o doctrină despre biserică fundamentată
hristologic și orientată eschatologic”.
Moltmann trece dincolo de biserică, spre ideea de Împărăție, în sensul că, deși Biserica nu
este Împărăția, ea este o anticipare a celei de pe urmă. De asemenea, Moltamnn subliniază că
Biserica este o părtășie între egali, ca imagine a Trinității. În sfârșit, teologul discută despre o
eclesiologie relațională – Biserica nu există pentru sine, ci pentru Dumnezeu și alții. De aici rezultă
și caracterul misionar al Bisericii.