BISERICA APOSTOLICĂ

„A instituit doisprezece”

Isus a schițat în linii mari responsabilitățile fundamentale: „a ales pe cei doisprezece”;

i-a „instituit”. Cu ce scop? „Pentru a-i face ucenicii săi şi pentru a-i trimite să
predice.”
Deci să fie ei nucleul noului Popor al lui Dumnezeu, „tovarăşii” săi în această adunare
a lumii în jurul său. Cei doisprezece fii ai lui Iacob au reprezentat întregul popor al lui
Dumnezeu, în totalitate; cei 12 apostoli, moştenitori ai acestei cifre a totalităţii, erau
germenul noului popor al lui Dumnezeu, totalitatea oamenilor în Isus Cristos.

Al doilea scop al instituirii lor: „I-a trimis să predice.” E misiunea de a chema pe toţi
oamenii la marea fraternitate a fiilor lui Dumnezeu. În acelaşi timp trebuiau să
menţină unitatea credinţei şi comuniunea universală: „cine pe voi vă ascultă, pe mine
mă ascultă.” Această responsabilitate apostolică presupune putere de decizie, „putere
de a lega şi dezlega” de aceea îl vor primi pe Duhul care îi învaţă toate.” (In 14,26)

„Tu eşti Petru”

În colegiul celor doisprezece – şi nu în afara lor – Cristos încredinţează lui Simon o

responsabilitate deosebită: în corpul embrionar, apoi imens al acestui popor „catolic”,
el va fi Petru, stânca, având misiunea şi harul de a-i „întări pe fraţii săi” din lumea
întreagă în credinţă şi unitate fraternă.
Din contra, rolul administrativ pe care îl va juca papa, mai târziu, ca primat al Bisericii
latine şi prin care se credea Biserica universală – a numi episcopii, publicarea
decretelor, - nu se înrădăcinează în primatul lui Petru. Acest rol ar fi putut dispare cum
a venit, prin decizia oamenilor, fără nici o pierdere pentru Biserică, şi poate chiar spre
avantajul ei. Cristos nu a instituit nimic altceva. Dar cu o libertate şi o diversitate
foarte mare, apostolii au impus mâinile peste episcopi, prezbiteri, diaconi, dându-le
prin această ordinaţiune, ministerul, adică slujirea comunităţilor locale şi a comunităţii
întregi.

Duhul Suflă

Alături de aceste „slujiri”, Duhul a trezit în Poporul său o imensă „diversitate de

slujiri” după diferitele nevoi ale Bisericii şi după diversitatea darurilor sale;
înţelepciune, ştiinţă, darul cuvântului, minunile, profeţiile. (1Cor 12)
Când Duhul Sfânt a coborât asupra lor la Rusaliile erau cam la 500; şi toţi au fost
umpluţi de Duhul Sfânt” (Fap 11,5 i 2).
Deci, întregul aparat ecleziastic pe care îl vedem azi nu a fost întemeiat de Domnul. A
apărut din cauza timpurilor şi locurilor sub acţiunea creatoare a Duhului Sfânt. Multe
elemente fiind vechi au fost depăşite. Să sperăm că vor fi înlocuite prin noi creaţii, noi
„slujiri” care vor răspunde cerinţelor reale ale diferitelor continente. Duhul e noutate
pentru că e viaţă. Desigur, Biserica are nevoie de o structură şi o responsabilitate
sigură. Dar pentru a rămâne fidelă şi eficace, ea are nevoie de dinamismul creator, de
puterea şi de datoria de iniţiativă. Creativitatea trebuie să rămână vie şi variată aşa
cum a fost la început, ca urmare a ideii lui Cristos şi a exemplului apostolilor. Azi ca
şi atunci „Duhul suflă unde vrea”.

„Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul
proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă,
să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează
pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să
cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie. Dragostea să fie fără
prefăcătorie.” (Rm 12,6-9a)

Echilibrul adus de Vatican II

Timp de aproape patru secole, teologia creştină, catolică a Bisericii a fost orientată
aproape în exclusivitate împotriva protestantismului care punea accent pe Biserica
spirituală, pe comuniunea de credinţă şi iubire, suprimând orice structură ierarhică şi
pretinzând să se reducă Biserica la o comuniune invizibilă a credincioşilor. Împotriva
acestei gândiri a reformei, teologii catolici au avut tendinţa să prezinte o teologie şi o
apologie a ierarhiei, şi mai puţin o teologie a Bisericii. Între teologii catolici şi
protestanţi a fost o polemică deosebită, ajungându-se ca în jocurile cu funia, când cele
două echipe trag de capete, fără să reuşească să îi mişte pe adversari. Şi atunci funia
cedează la mijloc, iar echipele cad grămadă, păstrându-şi fiecare jumătate de funie.
Teologilor protestanţi, Biserica – comuniune, catolicilor, Biserica – ierarhie.
Pentru noi, catolicii, aceasta a însemnat o concepţie prea juridică şi monarhică a
Bisericii, exprimată printr-o construcţie piramidală: în vârf papa, apoi episcopii,
preoţii iar dedesubt laicii cu dreptul de a tăcea.
Vindecată de această lăudăroşenie anti-reformă, Conciliul Vatican II s-a străduit să ne
dea definiţia biblică şi tradiţională a Bisericii. Constituţia despre Biserică – Lumen
Gentium – inversează piramida, punând în evidenţă ceea ce a vrut Cristos şi care va
rămâne până la sfârşitul lumii: poporul lui Dumnezeu. Realitatea centrală a Bisericii,
prima şi ultima, este tocmai Poporul lui Dumnezeu. Restul, oricât de important ar fi,
este accidental şi tranzitoriu: e pentru lumea de acum. Ierarhia este o slujire, este
pentru Poporul în mare şi din această cauză nu îi este superioară.
„Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai
sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni
din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din
capul unghiului fiind Isus Cristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie
un Templu Sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un
lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Ef 2,18-22)
„Acest mod de a vedea Biserica de la bază schimbă forte mult. Dar este tradiţională şi
permite să se înţeleagă că toţi creştinii sunt egali între ei. El ne permite să situăm
ministerele (preot - episcop) în interiorul comunităţii, în slujirea ei, ca martore ale
prezenţei lui Cristos cel înviat şi ca legătură între Biserici. În măsura în care se
subliniază originalitatea fiecărei Biserici, papa apare şi mai necesar pentru favorizarea
comunicării şi a dialogului.” (cf. Le pape Jean XXIII – Paul Guerin)
Acesta este misterul Bisericii: în acelaşi timp fraternă şi ierarhică, comuniune şi
instituţie, „vizibilă şi plină de legături invizibile” (SC 2), legată de Petru, de Paul, de
cei doisprezece, de Tradiţie şi Scripturi care ne-au transmis – Biserica „apostolică”,
legată în sfârşit de temelia ei, Isus Cristos.”

„Faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un
singur cuget! Să nu faceţi nimic din ambiţie sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă,
fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să aibă în
vedere numai ale sale, ci şi ale altora! Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos
Isus” (Flp 2,2-5)

BISERICA UNA

Paul scrie efesenilor: „Aşadar, vă îndemn eu, prizonierul în Domnul, să umblaţi în

mod vrednic de chemarea pe care aţi primit-o: cu toată umilinţa şi blândeţea, cu
îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, străduindu-vă să păstraţi
unitatea Duhului în legătura păcii. Este un [singur] trup şi un [singur] Duh, după cum
aţi şi fost chemaţi la o [singură] speranţă, aceea a chemării voastre. Este un [singur]
Domn, o [singură] credinţă, un [singur] Botez, un [singur] Dumnezeu şi Tată al
tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi.” (Ef 4,1-6)
Biserica este oare o societate multinaţională centralizată cu papa „în frunte”,
întemeiată pe puterea regională şi împărţită în secţiuni locale?

Nu, din contra, unitatea Bisericii este baza. Fiecare Biserică locală este pe deplin
Biserică: Biserica lui Dumnezeu care trăieşte la Efes, în Antiohia sau la Roma, la Iaşi,
la Honolulu dar fiecare dintre aceste Biserici locale – a căror „cap” este Cristos singur,
se ştie şi se vrea în unire vitală cu toate celelalte Biserici locale, pentru a forma o
singură Biserică universală. Preoţii şi episcopii sunt primii responsabili ai unităţii
locale a credinţei şi a carităţii. Ei sunt în acelaşi timp legăturile vii ale Bisericilor între
ele, asemenea sistemului nervos central: sunt miniştri calificaţi ai comunităţii lor – sau
a întregii comunităţi, când e vorba de papa şi sunt recunoscători ca atare de toate
celelalte comunităţi. Dar centrul invizibil al acestei comunităţi este Cristos.” Voi toţi
sunteţi una în Cristos Isus.” (Gal 3,28) ce putem descoperi în acest mister al unităţii
ecleziale?

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”

Isaia şi psalmistul au asemănat Poporul lui Israel cu o vie a lui Dumnezeu.

Comparaţiile pline de gingăşie: via trebuie îngrijită continuu: trebuie săpată, stropită,
legată, curăţată, îngrădită şi, în sfârşit, protejată de orice hoţ cu cioc sau cu gură.
Această vie îngrădită, plină de lăstari, este o figură a Împărăţiei în diversitatea
membrilor ei.
La sfântul Ioan (capitolul 15) este reluat aceast idee pentru a sugera noutatea pe
care venirea lui Isus a adus-o poporului lui Dumnezeu: via nu mai este o mul ime de
butuci, Cristos este via, iar noi lstarii Unitatea care ne leag  de el i de fra ii
notri nu este o simpl unitate exterioar de asemnare i vecintate ca între butucii
din vie, ci este interioar, vital, organic. Suntem cu el i cu fra ii no tri, o singur 
i aceeai via: aceeai rdcin, aceeai sev. Împreun  cu el, Biserica este unicul
i acelai: butuc, el este via, noi suntem mldiele. Aa cum vi a i lstarii
formeaz o unitate, la fel i noi cretinii formm cu Cristos o unitate. Aa cum
mldiele îi trag viaa din lstari, la fel cretinii triesc prin Cristos. A a cum via a
mldielor este aceeai cu viaa viei, la fel via a cre tinilor este îns i via a lui
Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Cine rmâne unit cu el este viu i aduce roade, cine e rupt
de el moare i nu aduce rod.
În sfârit, aa cum mldiele sunt una între ele i triesc aceea i via  prin vi , la
fel cretinii sunt una între ei în Cristos i aceeai via circul în toi.
Cu adevrat, „Biserica este Isus Cristos format de comunitate” (Bonhöffer). Ea
formeaz împreun cu toi cretinii pe Cristos total, cap i membre dup  cuvântul
sfântului Augustin.

„Eu Sunt adevrata vi, i Tatl Meu este vierul. Pe orice mldi, care este în Mine
i n-aduce road, El o taie; i pe orice mldi care aduce road, o cur ca s 
aduc i mai mult road. Acum voi Suntei curai, din pricina cuvântului pe care vi
l-am spus. Rmânei în Mine, i Eu voi rmânea în voi. Dup  cum ml di a nu poate
aduce road de la sine, dac nu rmâne în vi, tot a a nici voi nu pute i aduce i
road, dac nu rmânei în Mine. Eu Sunt Via, voi Sunte i mldiele. Cine r mâne
în Mine, i în cine rmân Eu, aduce mult road; cci desprii de Mine, nu pute i
face nimic.”
(In 15,1-5)

„Un singur trup”, „Trupul lui Cristos”

Ajungem astfel al expresia i mai cuprinztoare pe care o folose te sfântul Paul
pentru a exprima acelai mister al unitii: Biserica este un trup – trupul lui Cristos.
Cretinii sunt deci membrele lui Cristos i membre unii altora.
Membrele lui Cristos – e aceeai imagine uimitoare exprimat prin imaginea vi ei i
mldielor: aceeai via circul atât în trup, cât i în membre. Dar aici nu mai este
vorba de o imagine. Dup sfântul Paul, cuvintele „Biserica este Trupul lui Cristos”
înseamn în mod real Trupul personal al lui Cristos înviat, i toi cre tinii îi sunt
unii chiar în fiina lor corporal, prin credin i sacramente – mai ales Botezul i
Euharistia. Prin aceasta credincioii beneficiaz înc de pe acum de via a celui înviat.
Principiul vital este acelai: Duhul Sfânt. „Nu tii oare c trupurile voastre sunt
temple ale Duhului Sfânt?” (1Cor 6,19)
Dumnezeu este mai realist decât credem noi.

În comparaia folosit de Isus: „Eu sunt via, voi mldiele”, distincia dintre Cristos
i cretinii putea trece neobservat, cci via înseamn în acela i timp tija i
mldiele. Dimpotriv, tema trupului lui Cristos permite sfântului Paul s clarifice
misterul. „Tatl l-a pus pe Cristos deasupra tuturor pentru a fi cap al Bisericii care este
trupul su” (Ef 1,22). Capul i membrele constituie într-adevr un singur trup, dei
capul rmâne distinct de celelalte membre i superior lor. Totul pleac  de la Cristos –
Capul – influx vital divin, revelaia, gândirea, direcia – spre Trupul su – Biserica cu
care se afl într-un intim raport de dependen plin de iubire: „Nimeni nu i-a urât
vreodat trupul, ci îl hrnete i îl îngrijete, aa cum face Cristos Bisericii.” (Ef
5,29)
Membre unii altora. „Astfel – continu Paul, dei suntem mul i, nu form m decât un
singur trup în Cristos, fiind membre unii altora” (Rm 12,5). Nu un corp moral, ca un
grup social uman – „corp profesoral”, „corp medical”, ci un trup real unificat în
Cristos: „Cci, dup cum trupul este unul i are multe mdulare, i dup  cum toate
mdularele trupului, cu toate c Sunt mai multe, Sunt un singur trup, tot aa este i
Cristos. Noi toi, în adevr, am fost botezai de un singur Duh, ca s  alc tuim un
singur trup” (1Cor 12,12-13a)
„Membre unii altora”, înseamn diversitatea funciilor în unitatea vie ii, plenitudinea
organismului, împrirea efortului, reciprocitatea serviciilor i nevoilor, gingia
pentru cel ce pctuiete sau sufer, fraternitatea intim în sânul aceleiai
comuniti. (cf 1Cor 12)

„Astfel, trupul nu este un singur mdular, ci mai multe. Dac  piciorul ar zice:
„Fiindc nu Sunt mân, nu Sunt din trup” -nu este pentru aceasta din trup? i dac
urechea ar zice: „Fiindc nu Sunt ochi, nu Sunt din trup” -nu este pentru aceasta din
trup?
Fapt este c Sunt mai multe mdulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mânii:
„N-am trebuin de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: „N-am trebuin  de
voi.”
(1Cor 12,14-16; 20-21)

„O singur Pâine”

Am putea merge mai departe cu întrebrile. Cum rmâne biserica una în sine i cu
Cristos? În ce const realitatea noii sale existene?
Paul rspunde: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântm, nu este el împ rt irea
cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împrtirea cu trupul lui
Cristos? Având în vedere c este o pâine, noi, care Suntem mul i, Suntem un trup;
cci toi lum o parte din aceeai pâine.” (1Cor 10,16-17)
Biserica este deci trupul lui Cristos prin botezul credinei care ne scufund  în el i ea
redevine mereu Trupul lui Cristos prin Euharistie. Într-adevr, în Euharistie toi
mnânc aceeai Pâine. Nu din aceeai Pâine. E o pâine „ ce coboar  din cer”, e
Pâinea unic, aceeai Pâine care face din toi un Cristos unic. „Lua i i mânca i,
acesta este Trupul meu: vei deveni Trupul meu, deci v  ve i uni cu mine i între
voi deci, iubii-v unii pe alii.”
Nu oricând ci numai la prima mas Euharistic a rostit Isus aceste cuvinte: „Porunca
mea este s v iubii unii pe alii, precum v-am iubit eu” (15,12) „unii pe al ii”:
între participani la aceeai mas de împrtanie. Biserica local a acelea i mese 
cu alte cuvinte, dac esena Euharistiei este de a ne încorpora în mod real lui Cristos
i între noi, iubirea zilnic, obinuit a cretinilor unul pentru altul, este o parte
esenial a Euharistiei. Astfel Masa nu poate fi doar un rit de jum tate de or ; ea nu
se termin, cu ieirea din Biseric. Numai acela care continu  aceast  Liturghie
divin de iubire freasc, toat ziua i în decursul sptmânii – acela celebreaz  cu
adevrat Euharistia.

Astfel, unitatea i iubirea care constituie inima cretinismului, se înrdcineaz  aici

în druirea cea mai concret: celebrarea, împrirea Trupului lui Cristos. Dac 
aceasta nu este semn i existen a unitii i a iubirii între participani, este complet
„invalid”: nu mai putem vorbi în acest caz de o” comunitate”, de Biseric . De aici
sgeile sfântului Paul ctre Biserica din Corint: „V dau aceste învturi, dar nu v
laud pentru c v adunai laolalt nu ca s v face i mai buni, ci ca s  v  face i mai
ri.” „De aceea, oricine mnânc pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip
nevrednic, va fi vinovat de trupul i sângele Domnului.” (1Cor 11,17.27)

„Copilailor, mai Sunt puin cu voi. M vei cuta, i, cum am spus Iudeilor c, unde
M duc Eu, ei nu pot veni, tot aa v spun i vou acum. V dau o porunc  nou : S 
v iubii unii pe alii; cum v-am iubit Eu, aa s v iubi i i voi unii pe al ii. Prin
aceasta vor cunoate toi c Suntei ucenicii Mei, dac vei avea dragoste unii pentru
alii.”
(In 13,33-35)

Euharistia – legtur de unitate a Bisericii

De fapt, tot în celebrarea euharistic, îneleas ca legtur de unitate a Bisericii,

trebuie cutat cel mai vechi punct de unitate a Bisericii, trebuie c utat cel mai vechi
punct de plecare a ideii de primat, care pare s descopere cel mai bine adev ratul sens
al primatului papal.
Biserica de la început înelegea forma sa de unitate: avea con tiin a c este
comunitatea Cinei, fiecare comunitatea local se înelege ca o manifestare vizibil  a
Bisericii unice, a Bisericii lui Dumnezeu, când ea celebra misterul Trupului lui Cristos
sub conducerea episcopului i a preoilor. Unitatea între aceste diferite comunit i,
care avea contiina c reprezint biserica întreag, nu era de ordin administrativ, ci
consta în aceea c între ele exista o comuniune, adic  admiteau în comuniunea lor
membri prezeni ai altor comuniti, i asta în mod reciproc.
Nu exista comuniune cu ereticii (fie indivizi, fie comuniti întregi): ei erau exclu i
din Biseric tocmai prin respingerea de la Euharistie. Pe de alt  parte, unele grup ri
de eretici formau comuniti între ele, dar nu comunicau între ele, dar nici u biserica
universal, catolic.
Dar vzând un strin, cum se putea tii c aparine cu adev rat unei comunit i cu o
credin adevrat? Tocmai aici se arat dimensiunea întreag - iubire, credin ,
structur – a Trupului lui Cristos: o Biseric ce, plecând de la Euharistia, se tia Trup
al lui Cristos, nu este numai o adunare local a celor ce se iubesc, dar pentru unitatea
întreag, o Biseric sfânt, ierarhic (ierarhie - sacru). Cre tinul care pleca în
cltorie primea de la episcopul su o scrisoare de comuniune care garanta
apartenena sa la marea comunitate a Bisericii universale.
Dar cum se tia c episcopul nu este eretic? Episcopii din aceea i regiune se
cunoteau între ei, îi scriau „scrisori de comuniune”, îi trimiteau reciproc „pâine
consacrat”, pentru a se împrti din aceeai pâine. Pe de alt parte, aveau i lista cu
Bisericile locale ale Bisericii universale, cu numele episcopilor ale i în mod valabil,
recunoscui i consacrai de episcopii din regiunea lor.
Dar Roma era ceea care determina unde se afl comuniti adevrate. Exist un
principiu: oricine se afl în comuniune cu Roma, este în comuniune cu Biserica
adevrat; oricine nu este în comuniune cu Biserica Romei, nu apar ine adev ratei
comuniti, nu face parte din „Trupul lui Cristos”. Roma, ora ul lui Petru i al lui
Paul, conduce comuniunea întregii Biserici; episcopul Romei concretizeaz  i
reprezint unitatea pe care Biserica o scoate din Cina unic a Domnului.
Prin urmare, ceea ce pune baza unitii Bisericii, nu este guvernul central unitar, ci
trirea Cinei unice a Domnului. Dar aceast unitate a Cinei lui Cristos este garantat 
de „ordine” care îi are punctul suprem de referin în episcopului Romei. El
concretizeaz aceast unitate i menine unitatea ei. Cel ce nu este în comuniune cu
el se separ de deplina comuniune a Bisericii unice, indivizibile.
(E adevrat c „Biserica face Euharistia.”)
i atunci: care este valoarea liturghiilor noastre? Rspundem: unitatea

”Cristos este împrit?”

Cretinii sunt pctoi. Egoismul a provocat mereu „schisme”, dezbin ri, chiar unele
pri însemnat ale Bisericii au ajuns la desprire: ortodoci, protestani, anglicani

În zilele noastre, apar rupturi i mai grave în interiorul Bisericii Catolice, pe nivele de
importan diferit: vedem ruptura dintre cei care trag înainte i cei care trag înapoi,
dintre integritii unei Biserici mumificate i progresitii care vor s „sparg clopotul
Bisericii”, între cei care cred în latin i cei care cred în Rusalii când „fiecare auzea pe
apostoli în limba lui”, între cei pasionai de gregorian i cei îndrgostii de jaz, între
cei ce proclam un singur Dumnezeu, i cei ce afirm  „mai întâi omul”, între
cateheii inimii i cei ce repet pe de rost.
Sfântul Paul protesteaz în numele lui Cristos: „Între voi s nu existe dezbinri Oare
Cristos e împrit?”
- Atunci s ne aliniem la pas, în uniform de aceeai culoare liturgic , teologic  sau
politic?
Fereasc Dumnezeu Ar însemna s se cear unei orchestre s cânte pe acela i ton, o
singur not. i de ce toate florile s fie garoafe? Unitate? Da. Uniformitate? Nu.
Consonan? Da. Monotonie? Nu. Dac sunt diferite, notele i florile se armonizeaz 
i plac. Astfel fiecare e mai frumoas în strlucirea celorlalte.
Eu singur a putea oare exprima totalitatea lui Cristos. Sau totalitatea oamenilor?
Deci, s îl acceptm pe cellalt aa cum este ca lumea s  nu moar  de plictiseal  i
ca fiecare s rmân el însui ala cum i eu vreau s  rmân acela i. S  nu trecem
peste note false. De altfel, s-ar putea ca urechea mea s  fie fals . De ce ar fi numai a
celorlali fals?
i apoi, ce e nota fals? O disonan considerat astfel în secolul XVIII, devine în
secolul XIX un acord savurat cu plcere. Deci, dialog mereu, contradic ie uneori, dar
niciodat intoleran. „Ceea ce m-a tulburat profund, spunea pr. Congar, nu a fost
contradicia pe care am acceptat-o mereu, ci ura.”
„V îndemn, frailor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, s  ave i to i
acelai fel de vorbire, s n-avei dezbinri între voi, ci s fii unii în chip desvâr it
într-un gând i o simire. Cci, frailor, am aflat despre voi de la ai Cloei, c între voi
Sunt certuri. Vreau s spun c fiecare din voi zice: „Eu Sunt al lui Pavel ” -„ i eu, al
lui Apolo” -„i eu, al lui Chefa” -„i eu, al lui Cristos ” Cristos a fost împ r it?
Pavel a fost rstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ai fost voi botezai?”
(1Cor 1,10-13)

BISERICA SFÂNT

Vom vorbi pe scurt despre sfinenia bisericii. Nu pentru a eschiva o confruntare

arztoare a cretinilor, ci pentru c aceast problem o vom relua la capitolul despre
„Împrtirea sfinilor” i „iertarea pcatelor”. În acest articol al Crezului, expresia
„sfânta Biseric” formeaz un bloc în care epitetul „ sfânt” e atribuit „Bisericii” e ca
un epitet de natur: e vorba aici de Poporul lui Dumnezeu ca popor i nu de persoane
particulare. Or, acest Popor e mereu sfânt, oricare ar fi calitatea membrilor s i  i iat 
cum:

Numai Tatl e sfânt

Expresia – „sfânta Biseric” – ne vine din limbajul Vechiului Testament unde era
privit sfânt tot ceea ce privea pe Dumnezeu: nume sfânt, templu sfânt, p rinte sfânt,
de aici i popor sfânt. Deci, „sfânta Biseric” înseamn în primul rând, Biserica lui
Dumnezeu. Aa cum pmântul e însorit, fr s fie el soarele, la fel poporul ales e
sfânt indiferent de valoarea sa moral, prin Alian, care îl apropie de Dumnezeu cel
sfânt: „Fii sfini pentru c eu, Domnul, Dumnezeul vostru sunt sfânt.” (Lev 11,44)
În plus, aceast comunitate de Alian este convocat a cultul divin, fie c  e
pctoas fie c e credincioas. Ea este, deci, o „ adunare sfânt” în exercitarea
demn sau nedemn a preoiei sale: „adunare sfânt ” este aceea care se reune te
pentru a-l luda pe Dumnezeu i pentru sacrificiu.

Sfântul Petru spunea poporului cretin: „Voi îns Suntei o seminie aleas , o
preoie împrteasc, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu i l-a câtigat ca s
fie al Lui, ca s vestii puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la
lumina Sa minunat; pe voi, care odinioar nu erai un popor, dar acum Suntei
poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu cptaseri îndurare, dar acum a i c p tat
îndurare.” (1Pt 2,9-10)
Acest incomparabil ne spune tot: „Întâlnim aici adev rata caracteristic  a Noii
Alianei: în Cristos, Dumnezeu însui e legat de oameni  Noua Alian  nu mai este
bazat pe respectarea reciproc a unor condiii; e dat de Dumnezeu ca un har în
ciuda infidelitii omului. Ea este expresia de iubire a lui Dumnezeu care nu se las 
învins de incapacitatea omului, care se arat mereu favorabil  omului pe care îl
primete oricând ca pe fiul risipitor, care se întoarce spre el, îl sfinete i îl iube te.”
(J. Ratzinger)
„În anul morii împratului Ozia, am vzut pe Domnul ezând pe un scaun de domnie
foarte înalt, i poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stteau deasupra Lui,
i fiecare avea ase aripi: cu dou îi acopereau faa, cu dou î i acopereau
picioarele, i cu dou zburau. Strigau unul la altul, i ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul otirilor Tot pmântul este plin de mrirea Lui”
(Is 6,1-3)

Fiul este sfânt

Mila tatlui nu poate fi egal decât cu gingia Fiului: „Cristos a iubit Biserica i s-a
dat pentru ea, ca s o sfineasc curind-o prin baia apei (botezul) prin Cuvânt, ca s
o înfieze înaintea lui, slvit ori fr pat, fr zbârcitur sau ceva de felul acesta,
ci sfânta i neptat.” (Ef 5,25-27)
Dup obiceiurile orientale, mireasa este îmbiat i gtit. Aici, Biserica celor
botezai e prezentat ca o persoan colectiv, scufundat într-un singur act, în sângele
crucii Mirelui divin, Isus, care s-a dat pentru ea.
Biserica este deci sfânt prin botezul ei, i mereu sfin it  prin baia Poc in ei i a
Euharistiei. Ea e sfânt de o sfinenie ca Mirele ei, cci: Tot ce e al meu e i al t u.
S nu uitm c el i ea sunt un singur trup.
Sfinenia Mirelui cere sfinenia personal a Miresei: viaa nou a botezului. Sfântul
Paul nu înceteaz s o spun : „Cei care au fost boteza i în Cristos Isus (prin botezul
lor) sunt chemai s fie sfini (în mod personal) împreun cu toi cei care invoc 
numele lui Isus Cristos.” (1Cor 1,2) „Toi cei preaiubii de Dumnezeu sunt chema i
s fie sfini.” (Rm 1,7), s îl „reîmbrace pe Cristos” s  fie „ om nou”. Oricum ar fi
deci cretinii noi, „credem c biserica e mereu sfânt . Într-adev r, Cristos care e
cinstit mereu împreun cu Tatl i cu Duhului Sfânt este singurul Sfânt, a iubit
Biserica i s-a druit pentru ea ca s o sfineasc i i-a unit-o ca pe Trupul s u, a
umplut-o cu Duhul Sfânt spre slava lui Dumnezeu.” (LG)

„ i tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: Sfânt, nevinovat, f r  pat , desp r it
de pctoi, i înlat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilali mari preo i,
s aduc jertfe în fiecare zi, întâi pentru pcatele sale, i apoi pentru p catele
norodului, cci lucrul acesta l-a fcut odat pentru totdeauna, când S-a adus jertf  pe
Sine însui. În adevr, Legea pune mari preoi pe nite oameni supui slbiciunii; dar
cuvântul jurmântului, fcut dup ce a fost dat Legea, pune pe Fiul, care este
desvârit pentru venicie.”
(Ev 7,26-28)

Duhul este sfânt

S amintim c Simbolul concepe Biserica pornind de la Duhul Sfânt. „Cred în Duhul

Sfânt, în sfânta Biseric Catolic” i nu „ cred în sfinenia Bisericii Catolice.”
Biserica e câmpul privilegiat de aciune al Duhului Sfânt în lume. Deci, în Biseric  se
afl (adunai) în primul plan nu un grup de oameni adunai, ci aciunea Duhului care
adun, care face „ s creasc Cuvântul i s sporeasc  num rul ucenicilor” (Fap 6,7)
care menine puritatea credinei i elimin mereu deeurile. „Iubirea lui Dumnezeu a
fost revrsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Da, pe când noi
eram pctoi am fost împcai cu Dumnezeu.” (Rm 5,5-11)
În seara Patelui, Isus apare apostolilor, sufl asupra lor: „Precum m-a trimis pe mine
Tatl i eu Primii pe Duhul Sfânt: crora le vei ierta pcatele, vor fi iertate ” (In
20,21) cadoul pascal al celui Înviat pentru omenire, este Duhul pentru iertarea
pcatelor. El instituie Biserica drept un loc i o for de iertarea a p catelor. Cine se
va mira s gseasc rufe murdare în aceast spltorie?

„Noi îns, frai prea iubii de Domnul, trebuie s mulumim totdeauna lui Dumnezeu
pentru voi, cci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfin irea Duhului
i credina adevrului. Iat la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastr , ca s 
cptai slava Domnului nostru Isus Cristos.”
(2Tes 2,13-14)

BISERICA CATOLIC

Catolic înseamn „universal”. Biserica Catolic înseamn deci „ adunarea

universal”, comunitatea tuturor oamenilor în Cristos.

Cred în Biserica Catolic

Iat ce învturi d Isus apostolilor si:

„Mergând în toat lumea, predicai Evanghelia la toat fptura.” (Mc 16,15)
„Mergei, învai toate popoarele.” (Mt 28,19)
„Îmi vei fi martori pân la marginile pmântului.” (Fap 1,8)
Recitii capitolul 13 din sfântul Matei – parabolele Împriei.
„Va fi un grunte de mutar care, pus în pmânt, va depi verdeurile i va deveni
un arbust în care vor locui psrile cerului.” (Mt 13,31-32)
Va fi ca o frâmitur de aluat pe care gospodina o pune în fin. Ea dospe te întregul
aluat. (33)
Va fi ca nvodul aruncat în mare care mtur fundul mrii, se umple de pe ti de toate
soiurile. (47-50)
„Iat istoria „Împriei”. Naterea umilit în staulul din Betleem, apoi catacombele
la lumina unui opai, smâna mic, firimitura de dospeal, plasa goal pe fundul
unei brci. Apoi urmeaz creterea, extinderea universal, catolic.”
Astfel e dinamismul Împriei lui Dumnezeu.
Or, Biserica este faa ei invizibil. De aceea nu poate fi Biserica unei rase, unei limbi,
a unei civilizaii, a unei naiuni.

„Dac voii s ajungei la voi îniv, dispreuii mai întâi tot ceea ce izoleaz  i
respinge, de tot ce separ. Fiecare, în felul vostru gândii i lucra i în mod
„universal”, adic total. i poate mâine vei descoperi uimii, c nimic nu vi se opune
i c v putei „iubi”.
(Pierre Teilhard de Chardin)

Universul între patru perei

E interesant c înaintea ca Biserica s fi cuprins pmântul, ca azi, era deja „catolic ”.
Da, dac uraganul persecuiilor martiriza pe cei 2800 de episcopi ai lumii i pr da
locurile de cult, cele mai frumoase catedrale i capelele cel mai simple; dac  vântul
ucigtor al ereziilor ardea aproape întreaga cretintate i o reduce la o turm 
rtcitoare condus de un pap hruit cu toiagul, Biserica supravieuia i rmânea
universal, catolic.
Aa a început ea. Biserica era deja catolic în diminea a Rusaliilor, când to i
membrii ei erau într-o sal.
Biserica universal între patru perei
S înelegem c atunci când vorbim de catolicitate nu înelegem cifre i geografie.
La început nu e necesar acoperirea suprafeei globului. Tu e ti catolic? Dac  da,
atunci eti universal.
- Eu singur?
- Cu Cristos care locuiete în tine. Pentru c prin botezul t u por i în tine o via 
destinat tuturor oamenilor, o veste Bun care se adreseaz tuturor, o iubire care îi
cuprinde pe toi, un Har care îi poate uni pe toi în iubirea lui Cristos. i tu ai datoria
s le transmii
Atunci, la Rusalii, viaa universului este între pereii cenacolului. Mia mult, era
ascuns sub haina srac a fiecrui apostol; iar ei au plecat spre Orient, spre Occident,
spre Dunre, spre Egipt, purtând acest foc al Duhului iubirii, cu puterea i misiunea
de a aprinde lumea întreag.

„Isus le-a pus înainte o alt pild, i le-a zis: „Împria cerurilor se aseam n  cu un
grunte de mutar pe care l-a luat un om i l-a semnat în arina sa. Gruntele acesta,
în adevr, este cea mai mic dintre toate seminele; dar, dup ce a crescut, este mai
mare decât zarzavaturile i se face un copac, aa c  p s rile cerului vin i î i fac
cuiburi în ramurile lui.” Le-a spus o alt pild, i anume: „Împria cerurilor se
aseamn cu un aluat pe care l-a luat o femeie i l-a pus în trei m suri de f in  de
grâu, pân s-a dospit toat plmdeala.”
(Mt 13,31-33)

Focul din cele patru colurile lumii

Lumea se va aprinde în cele patru coluri, pentru c cre tinii, slabi ca tine au în eles
c sunt catolici, c au în inim secretul mântuirii tuturor cu fora minunat  a lui Isus
care asigur realizarea acestei mântuiri.
Privete-l pe Francisc Xaveriu, zdrenros, cu picioarele sângerânde pe drumurile
Asiei, ori vâslind din Insul în insul pe o scândur. Visurile mele de cucerire întrec
pe cele ale lui Alexandru, Napoleon sau alii.
Ali misionari au ajuns în Africa, în America, la eschimoi, în ara Focului  în
arhipelagul Oceaniei cu nvodul Iubirii.
Cristos este aceast frâmitur de aluat care a dospit întreaga omenire.

Acum e rândul tu

Acum a sosit ceasul tu, la locul tu cu mijloacele tale vei aciona.
Ai o ghind în mân. Seamn-o i îi vei da seama c ineai în mân  o p dure. Pân 
acum ai inut ascuns credina în inima ta. Arunc-o spre cer, în vânt i vei în elege
c ineai în mân o lumin pentru muli oameni.
Catolicitatea nu este mai întâi o problem de cifre i de geografie, dar este i de cifre
i de geografie. Biserica universal nu poate fi în repaus decât atunci când universul
întreg va fi în Biseric:
„Foc am venit s aduc pe pmânt i ce altceva doresc decât s se aprind  i s  ard ”
(Lc 12,49)

Prietene, eti o scânteie aprins din Cristos. Ce atepi ca s aprinzi lumea cu flac ra
iubirii tale?
Mulimilor i ie îi va spune Isus: „Suntei sarea pmântului lumina lumii  va
trebui s luminai toat casa.” (Mt 5,13-15)
Nu eti catolic cu adevrat decât dac simi lumea întreag btând în inima ta de
cretin.
„Împria cerurilor se mai aseamn cu un nvod aruncat în mare, care prinde tot
felul de peti. Dup ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, ed jos, aleg în vase ce este
bun, i arunc afar ce este ru.”