Atestat

ÎNTEMEIEREA BISERICII CREŞTINE
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI MITROPOLIA MOLDOVEI

CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE ȘI BUCOVINEI
„ÎNTEMEIEREA BISERICII CREȘTINE”
LUCRARE PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE

A COMPETENȚELOR PROFESIONALE
MAI 2015
[1]
Cuprins
Argument............................................................................................3
1. Introducere..........................................................................................4
2. Întemeierea Bisericii Creştine.............................................................5
3. Viaţa religioasă a Bisericii imediat după întemeiere...........................8
4. Ierarhia Bisericii primare....................................................................10
5. Începuturile comunităţii creştine şi ereziile de până la Sinodul IV
Ecumenic.............................................................................................12
6. Definiţia de la Calcedon şi urmările ei asupra Bisericii......................19
7. Concluzii..............................................................................................23
8. Bibliografie..........................................................................................24
[2]
ARGUMENT
La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după

învaţătura şi puterea Mântuitorului, stă un fapt extraordinar: pogorârea Sfintului
Duh asupra lor. Dupa zece zile de la Înalţarea Mântuitorului la ceruri, la
sarbătoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toţii împreună in acelaşi loc si
asupra lor s-a pogorât puterea Duhului Sfânt în forma de „limbi ca de foc, care
au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) şi le-a dăruit puteri şi haruri
supranaturale pentru îndeplinirea misiunii lor dumnezeieşti în lume. „Si s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început sa vorbească in alte limbi, precum le
dădea lor Duhul a grai2 (Fapte 2,4).
În urma acestui eveniment extraordinar, Sfântul Apostol Petru, plin de
curaj şi îndrazneală, a ţinut mulţimii de iudei si de prozeliţi, adunaţi cu ocazia
praznicului Cincizecimii la Ierusalim, o cuvântare înflacarată, în care avem un
tip de predică apostolică. Astfel a luat fiinţă, la Ierusalim, prima comunitate
creştină constituită din iudei si prozeliţi din Palestina si din împraştiere. Iar ei
stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, in frângerea pâinii si in
rugaciuni. Aceşti primi creştini continuau să meargă la templu, pentru
rugăciune, dar constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frângerea
pâinii in casa. Un suflu de pietate şi de curată dragoste fraţească unea pe toţi
credincioşii, caci toţi staruiau intr-un cuget şi întru curăţia inimii.
Credincioşii primei comunităţi creştine au reuşit să realizeze benevol şi
parţial comunitatea bunurilor. Caci „aveau toate in comun”, iar cei care aveau
bunuri si averi le vindeau si „le impărţeau tuturor, dupa cum avea fiecare
nevoie”. Dar după întemeierea bisericii creştine lucrurile n-au stat precum
trebuia. O serie de oameni care din exces de zel sau fiind răutăcioşi cu noua
credinţă au produs o serie de probleme noii comunităţi. Şi datorită acestui fapt
[3]
au apărut mai multe învăţături greşite pe care Biserica lui Hristos a trebuit să le
combată prin Sinoadele Ecumenice.
Am ales această temă deoarece cred că este foarte important să ne
cunoaştem începuturile noastre ca Biserică, pentru că astfel putem argumenta şi
celorlalţi că Ortodoxia este dreapta credinţă, avându-şi temelia aşezată pe
învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli.
[4]
1. INTRODUCERE
Învăţăturile Bisericii, s-au dezbătut, clarificat şi aprobat prin intermediul

Sfintelor Sinoade Ecumenice. Caracterul „ecumenic” al unui sinod este dat de
prezenţa si de reprezentarea episcopatului din întregul imperiu. Sinod ecumenic
înseamna adunarea episcopilor din imperiu. În acest sens, reprezentrea scaunului
de Roma era necesară. Deşi convocate de împaraţi, sinoadele ecumenice nu
constituie o instituţie imperială. Ei semnează actele sinodale, fară să voteze sau
să influenţeze deciziile, lăsând episcopilor o autonomie deplină în dezbateri. În
deciziile sinoadelor trebuie să se facă o distincţie între dogmă, care are conţinut
doctrinal de credinţă si canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea
de către împarat, nici reprezentarea ecumenică, nici semnătura episcopilor pe
actele sinoadelor nu garantează ortodoxia intrinsecă a credinţei exprimate, a
crezului.1
Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al
doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioara nu poate impune adevarul
credinţei. De aceea, ele trebuie sa fie receptate şi confirmate de conştiinţa
Bisericii. Tradiţia ortodoxă recunoaşte şapte sinoade cu caracter ecumenic, între
care s-au ţinut alte numeroase sinoade locale sau regionale.
Sinoadele bisericeşti au fost ţinute pentru a rezolva diferite probleme
atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discuţii. Majoritatea
sinoadelor au fost locale, deşi în unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o
largă acceptare (aşa cum sunt cele Şapte Sinoade Ecumenice). Primul sinod al
Bisericii s-a ţinut de către Apostoli la Ierusalim, în primul secol. Cele şapte
Sinoade Generale ale întregii Biserici Creştine sunt cunoscute sub numele de
Sinoade Ecumenice. 2
1
Beatrice Mandă, Sinoadele Ecumenice în Bizanţ, Ed. Mirador, Arad, 2010, p. 50
2
Ibidem
[5]
Ele acoperă perioada dintre 325 si 787 d. Hr., iar deciziile lor reprezintă
temelia învăţăturii creştine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a
Bisericii Creştine. Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub
călăuzirea Duhului Sfânt, aşa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui. 3
La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme
care guvernează administrarea Bisericii.
SINODUL IV ECUMENIC a fost convocat în 451 la Calcedon, în
partea asiatică a Constantinopolului, de către Împăratul Marcian si soţia lui
Pulcheria. Trebuia dezbătută o altă controversă privind persoana lui Hristos.
Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol, susţinea că firea umană (mai putin
desăvârşită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele
două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutihie susţinea că
Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizitism” („o
singură fire”).
Sinodul a condamnat această învăţătură si a stabilit că au existat două firi
desăvârşite în una persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat,
neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit" La Sinod au participat 650 de episcopi.
Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost exprimate printr-o mărturisire de
credinţă cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon. Sinoadele
ecumenice n-au elaborat o ecleziologie propriu-zisă, dar metoda de lucru,
problemele dezbătute, soluţiile adoptate si atmosfera generală în care se
desfăşurau lucrările faceau să se desprindă unii factori care au activat intens in
favoarea universalitaţii Bisericii. Aceşti factori pot fi consideraţi ca trasaturi ale
unei asa-numite ecleziologii ecumenice.4
3
Ioan Marian Mălinş, Regeste imperial şi patriarhale privitoare la Sinoadele Ecumenice, Ed. Presa Universitară
Cluj, Cluj-Napoca, 2009, p. 139
4
Ibidem, p. 150
[6]
Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul poruncind ucenicilor Săi să nu se

depărteze de Ierusalim, le-a spus că vor fi „botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult
după aceste zile" (Fapte, 2, 5). Aceasta era „îmbrăcarea cu putere de sus" (Lc 24,
49) cu care aveau să-şi împlinească misiunea la care erau rânduiţi în lume.
„Ci veţi lua putere venind Duhul Sfânt peste voi şi veţi fi Mie
martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea
pămîntului" (Fapte 1, 8). În aceste puţine cuvinte, este arătat câmpul de
activitate al Apostolilor şi — unde nu vor putea ajunge ei — al Bisericii
de după ei, care se va întinde „până la marginile lumii". Ceea ce indică o
arie universală şi o misiune permanentă a Bisericii, cât va fi lumea.
În vederea împlinirii acestei misiuni, Apostolii se pregătesc prin ru -
găciune şi soliraritate spirituală, strângând în jurul lor pe toţi „fraţii": „şi
toţi erau aşteptînd cu un cuget în rugăciune şi în cerere... ca la o sută
douăzeci" (Fapte 1,14-15).
Aşa îi vedem zilnic, ducând cu toţii o viaţă unită şi înfrăţită prin
rugăciune. Astfel, forma sub care apare în acest timp „mica turmă"' (Lc.
12, 32) este una simplă: „Apostolii şi fraţii" 5.
La înălţarea Mântuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau două grupuri:
unul la Ierusalim, în număr de 120 (Fapte 1, 15), şi altul în Galileea, peste 500 (I
Cor. 15), cu toţii aşteptând «să fie botezaţi cu Duhul Sfânt» (Fapte 1, 5).
La Ierusalim, Apostolii s-au suit împreună cu Fecioara Măria în încăperea
de sus, unde se adunau de obicei, şi au completat numărul lor, alegând prin sorţi,
în locul lui Iuda Iscarioteanul, pe Matia, unul dintre credincioşii care urmăriseră
tot timpul cuvântul şi activitatea Mântuitorului (Fapte 1, 26).
La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după învăţătura
şi puterea Mântuitorului, stă un fapt extraordinar: Pogorârea Sfântului Duh
5
Pr. magistrand Ioan Mircea, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini, după Faptele Apostolilor, în
„Studii Teologice”, nr. 1-2, 1955, p. 64-65.
[7]
asupra lor. După zece zile de la înălţarea Mântuitorului la ceruri, la sărbătoarea

Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toţii împreună în acelaşi loc şi asupra lor S-a
pogorât puterea Duhului Sfânt în formă de „limbi ca de foc, care au şezut pe
fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) şi le-a dăruit puteri şi haruri supranaturale pentru
îndeplinirea misiunii lor dumnezeieşti în lume. „Şi s-au umplut toţi de Duhul
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi” (Fapte 2, 4)6.
Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii este marea minune şi
cel mai important eveniment din viaţa Bisericii, fiindcă acum ia naştere,
propriu zis, Biserica, acum intră ea în istorie. Acum Duhul Sfânt cel
făgăduit de Mântuitorul (Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 13-14; Luc. 24, 49), vine
să continue şi să desăvîrşească în numele Lui opera Sa. „Făptura a devenit
vrednici să primească Duhul Sfânt şi El coboară în lume, umple cu
prezenţa lui Biserica răscumpărată, spălată, curăţită cu sângele lui
Hristos”. Cincizecimea este punctul de plecare la acţiune a Apostolilor pe
tărâm spiritual-social şi de organizare bisericească şi socială 7.
După Inviere Apostolii primesc harul apostoliei (Ioan 20, 21 -23),
iar la Cincizecime li se dă plinătatea harului Sfântului Duh ca să
sfinţească pe credincioşi, har pe care îl vor transmite şi altora prin
hirotonie. De acum începe şi lucrarea harului preoţesc, prin Apostoli,
asupra Bisericii, cu care ei continuă opera lui Hristos. „Apostolii erau şi
preoţi în treapta cea mai înaltă". „Cu Cincizecimea începe acţiunea
atotputernică a Sfântului Duh. El deschide istoria Bisericii"'. Apostolii nu
au numai plinătatea harului ci şi mulţime de harisme.
Apar peste ei şi o seamă de harisme, ca daruri excepţionale ale
Sfântului Duh, care ajută la opera de propovăduire şi de înfiripare a
6
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof. Milan Şesan, Pr. prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
vol. 2, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1993, p. 32.
7
Pr. asist. Nicolae Dură, Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei canonice, în
„Ortodoxia”, nr. 3, 1982, p. 45.
[8]
Bisericii în sânul iudaismului şi al păgânismului. Între acestea erau:

vorbirea în limbi, proorocia, facerea de minuni, alungarea demonilor, şi
altele, care şi fuseseră dinainte anunţate de Mântuitorul (Marc. 16, 17-
18)8.
Evenimentul Cincizecimii se produce într-o casă în care erau
adunaţi apostolii şi nu fără tâlc. „Casa era simbolul lumii" zice Sf. Ioan
Hrisostom. Iar Teofilact adaugă: „A umplut toată casa, ca să se arate că
darul Sfântului Duh nu e dat oricui în particular şi în chip special ci că
este dat Bisericii în toată plinătatea ei, adică tuturor Apostolilor în sobor ,
ca un corp unitar al Bisericii, şi nu unuia singur.
Deţinând harul apostolesc de la Hristos (Ioan 20, 21-23), şi întăriţi eu
această putere de sus a Sfântului Duh, prin care iau toată plinătatea
harului, „Apostolii au primit puterea de a organiza viaţa B isericii şi a
transmite şi altora harul preoţesc indispensabil în Biserică. Spre deosebire
de celelalte harisme excepţionale care pot lipsi şi care au şi dispărut după
ce şi-au îndeplinit rolul de întărire a Bisericii, harul preoţesc este sin gurul
dar spiritual lucrător permanent în Biserică prin care se sfinţesc şi se
mîntuiesc credincioşii (Mc. 16, 16; Fapte 15, 11)9.
Întăriţi cu puterea de sus, Apostolii capătă înţelepciune, curajul şi
puterea necesară pentru a propovădui şi întemeia Biserici pretutindeni. În
această atmosferă creată de Duhul Sfânt şi cu asemenea Duh înoitor,
încep Apostolii activitatea lor misionară şi socială, cu putere în Cuvânt şi
în faptă. Şi o încep cu ei, botezîndu-se ei ( Ioan 3, 5) şi botezându-i apoi şi
pe cei ca la 120 de oameni prezenţi în casă.
curaj şi îndrăzneală, a ţinut mulţimii de iudei şi de prozeliţi, adunaţi cu ocazia
praznicului Cincizecimii la Ierusalim, o cuvântare înflăcărată, în care avem un
8
Pr. magistrand Ioan Mircea, op. cit., p. 65.
9
Ibidem, p. 66.
[9]
tip de predică apostolică. El le-a binevestit că Iisus Nazarineanul, cunoscut de ei

prin puterile, minunile şi semnele pe care le-a făcut Dumnezeu prin El, pe care
ei L-au omorât, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a împlinit făgăduinţa primită de la
Tatăl de a revărsa asupra lor Duhul Sfânt (Fapte 2, 22-33).
Prin Iisus Hristos s-au împlinit profeţiile mesianice. Pe acesta, Dumnezeu
L-a făcut «Domn şi Hristos» (Fapte 2, 36). Iar ei, auzind acestea, «pătrunşi la
inimă», s-au pocăit de păcatele lor şi au primit botezul în ziua aceea «ca la trei
mii de suflete» (Fapte 2, 37 şi 4, 31). Tot în această cuvântare se arată şi
condiţiile, prin care îi pregătesc astfel spre botez şi anume: pocăinţa de
faptele rele, credinţa în mesianitatea lui Iisus, Fiul lui Dumn ezeu şi
dorinţa de a primi botezul în numirea Lui. Acestea au şi rămas condiţiile
intrării în Biserică, până astăzi. Cât despre botezul în „numele lui Iisus
Hristos", nu este altul decât cel poruncit de El, prin formula trinitară (Mt.
28, 19). „Biserica înţelege că Sf. Treime este nedespărţită şi cine se
botează în numele lui Hristos, se boteză în Treime" 10
Astfel a luat fiinţă, la Ierusalim, prima comunitate creştină constituită din iudei
şi prozeliţi din Palestina şi din împrăştiere. Iar ei «stăruiau în învăţătura
Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (Fapte 2, 42).
Aceşti primi creştini continuau să meargă la templu, pentru rugăciune, dar
constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii în casă
(Fapte 2, 46).
Un suflu de pietate şi de curată dragoste frăţească unea pe toţi
credincioşii, căci toţi «stăruiau într-un cuget... şi întru curăţia inimii» (Fapte 2,
46)11.
10
Ibidem, p. 65-66.
11
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2004, p. 25.
[10]
VIAŢA RELIGIOASĂ A BISERICII IMEDIAT DUPĂ ÎNTEMEIERE
Viaţa acestei obşti creştine se porneşte şi se afirmă de la început pe

cele două laturi: spiritual- religioasă şi socială, legate strâns una de alta
ca sufletul de corp. Aceasta este prima fază a Bisericii, fază de închegare
şi de solidaritate spirituală, în care scopul principal era de a creea omul
cel nou, sfinţit, înfrăţit, în perfectă şi permanentă comuniune cu Sfânta
Treime. Deci o lume care să vieţuiască în continuu contact cu Dumnezeu
prin Hristos şi Duhul Sfânt. Acest fel de trai îşi găseşte expresi a în viaţa
socială, care începe a se înfiripa şi organiza îndată în jurul Apostolilor.
Aceasta viaţă nouă, care constituie, în adevăr, cea mai mare minune a
timpurilor, ne este descrisă foarte pe scurt, de Sfântul Luca, autorul
„Faptelor Apostolilor", în câteva versete (Fapte 2, 42-47).
„Biserica nu creştea numai sub raportul numărului, ci şi al credinţei
şi al dragostei", aşa că, latura principală a vieţii primilor creştini era de
natură spirituală". Fraţii stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în
împărtăşire, în frângerea pîinii şi în rugăciune (v. 42). În acest verset
avem primul tablou al vieţii creştine. Aci sunt arătate cele patru acte
principale ale vieţii religioase în Biserica din Ierusalim, acestea sunt bine
distincte deşi săvârşite laolaltă: învăţătura apostolilor, împărtăşirea,
frângerea pâinii şi rugăciunea 12.
Viaţa creştinilor apărea, chiar şi pentru iudei, o viaţă nouă cu totul
deosebită. În versetele 46 şi 47 se vorbeşte din nou de unele trăsături ale
vieţii religioase a credincioşilor din primele zile, astfel: „Şi în toate zilele
(erau) aşteptând cu un cuget în templu şi frângând în case pâine, primeau
hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având
12
Pr. prof. Ene Branişte, Arhim. prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică,
E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2002, p. 15
[11]
har la tot poporul iar Domnul adăuga (Bisericii) pe cei ce se mântuiau în

fiecare zi".
Pe lângă caracteristicile vieţii spirituale ale acestei obşti creştine, se
arată apoi şi progresul uimitor, înăuntru şi în afară. În latura interioară era
o creştere în intensitate duhovnicească, „aşteptînd cu un cuget, pri mind
hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii", manifestate prin lauda lui
Dumnezeu, din care se vedea harul la tot poporul. Aceste virtuţi făceau să
sporească şi în extensiune Biserica, crescând tot mereu numărul credin -
cioşilor sau al celor ce se mîntuiesc 13.
Credincioşii primei comunităţi creştine au reuşit să realizeze benevol şi
parţial comunitatea bunurilor. Căci «aveau toate în comun», iar cei care aveau
bunuri şi averi le vindeau şi «le împărţeau tuturor, după cum avea fiecare
nevoie» (Fapte 2, 44-45; 4, 35).
Levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barnaba (fiul mângâierii), unul
dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lor, şi-a vândut ţarina din Cipru, iar banii
i-a pus la picioarele Apostolilor.
În viaţa admirabilă a primei comunităţi creştine se descoperă curând şi prima
umbră. Soţii Anania şi Safira, voind să facă operă de caritate creştină, după ce
au oprit pentru ei o parte din preţul unei ţarine vândute în folosul comuniunii, au
spus Apostolilor că l-au adus întreg. Ei minţiseră «Duhului Sfânt» şi au fost
pedepsiţi îndată, pe loc, cu moarte, ceea ce a impresionat profund pe cei de faţă
(Fapte 5, 1-11).
Apostolii predicau îndeosebi la templu, iar cuvântul lor era întărit prin
minunile pe care le făceau. Numărul creştinilor sporea zilnic. Vindecarea unui
olog din naştere la Poarta Frumoasă a templului (Fapte 3, 2-8) a mărit interesul
poporului pentru predica lor. Succesul Apostolilor a trezit însă neliniştea
conducătorilor iudei «mâniindu-se că ei învaţă poporul şi vestesc întru Iisus
13
Pr. magistrand Ioan Mircea, op. cit., p. 67
[12]
învierea din morţi» (Fapte 4, 2). În curând, numărul credincioşilor a sporit la

cinci mii (Fapte 4,4).
Apostolii sunt arestaţi, aduşi înaintea Sinedriului şi cercetaţi cu privire la
puterea lor şi a celui în numele căruia ei predicau şi făceau minuni. Petru, plin
de Duhul Sfânt, a răspuns că Apostolii vorbesc şi săvârşesc toate în numele lui
Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care iudeii L-au răstignit, dar Dumnezeu L-a
înviat din morţi (Fapte 4, 10-12).
Apostolii continuă să predice, săvârşind vindecări şi minuni. Ei sunt arestaţi
din nou, dar sunt eliberaţi în mod minunat din închisoare şi mergând
propovăduiesc la templu din nou. Aduşi din nou în faţa Sinedriului, ei sunt
mustraţi cu mare asprime şi ameninţaţi cu moartea. Intervenţia învăţatului şi
înţeleptului rabin Gamaliel le salvează viaţa, care spune sinedriştilor: «Feriţi-vă
de oamenii aceştia şi lăsaţi-i; căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este
de la oameni, se va nimici; iar dacă e ste de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i
nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu» (Fapte 4,
38-39).
Predica, minunile, activitatea intensă a Apostolilor (5, 12 -16), şi
organizarea pe care ei o făceau, dovedesc starea înfloritoare a Bisericii în
acea vreme 14.
14
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof. Milan Şesan, Pr. prof. Teodor Bodogae, op. cit, p. 34.
[13]
IERARHIA BISERICII PRIMARE
Creştere uimitoare a comunităţii, necesită şi o sporire a slujitorilor

bisericeşti, ceea ce determină apoi alegerea celor şapte „diaconi eleni şti",
energii noi „plini de Duhul Sfânt şi de credinţă" (Fapte 6, 3, 5), care dau
avânt nou dezvoltării Bisericii prin minunile şi semnele ce le făceau în
popor. „Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea în Ierusal in
foarte, şi mare mulţime de preoţi se supuneau credinţei (Fapte 6, 7). 15
Creşterea numărului credincioşilor a creat unele greutăţi în viaţa primei
comunităţi creştine. Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor sunt
trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor s-au ales
şapte bărbaţi «plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune», care să supravegheze şi
să asigure buna rânduială la mesele comune, numiţi diaconi. Primul dintre
diaconi purta numele de Ştefan, «bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt» (Fapte
6, 5). Ceilalţi şase erau: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae.
Apostolii s-au rugat pentru ei şi şi-au pus asupra lor mâinile (Fapte 6, 2-6). Ei
serveau nu numai la mese, ci formau o treaptă ierarhică, fiind hirotoniţi prin
punerea mâinilor şi rugăciune. Aveau libertatea să predice şi să boteze. Diaconii
sunt primii slujitori hirotoniţi de Apostoli. Mai târziu, Apostolii au hirotonit pe
episcopi şi preoţi16.
Preoţii apar deodată şi cu sarcina de iconomi, sau administratori ai
bunurilor obştei (Fapte 11, 30), fără să se arate când şi unde au fost
hirotoniţi. Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Barnaba hirotonesc preoţi în
comunităţile dintre păgîni (14, 23), o fac după modelul de la Ierusalim,
unde aceştia existau de mult (Fapte 9, 10, 18). La Sinodul din Ierusalim
întreaga ierarhie bisericească era alături de Apostoli: „Apostolii şi preoţii,
sau „slujitorii bisericeşti".
15
Pr. magistrand Ioan Mircea, art. cit., p. 74.
16
Pr. prof. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 26.
[14]
Aci termenul de presbiteri este luat în general pentru toată ierarhia,

fiindcă Sfântul Iacob, episcopul Ierusalimului, era prezent şi prezida, iar
preoţii şi diaconii de asemenea erau de faţă. Dar pentru că nu se
precizaseră încă termenii ierarhiei, confundîndu-se unii cu alţii, de aceea
aici sunt cuprinşi toţi în termenul de presbiteri.
Primul dintre diaconi, Ştefan, vorbind iudeilor cu mult curaj despre noua
credinţă, şi-a atras ura şi mânia unor iudei din diasporă (elenişti). Ei l-au acuzat
de blasfemie contra lui Dumnezeu şi de călcare a Legii lui Moise şi l-au dus spre
judecată în faţa Sinedriului. În Sinedriu, Ştefan ţine o lungă cuvântare în care
face o scurtă istorie a poporului iudeu, demonstrând din profeţii şi din
evenimentele Vechiului Testament că Iisus Hristos este Mesia cel prezis de ei şi
că iudeii sunt răspunzători de uciderea Lui. îndată, Ştefan a fost scos afară din
cetate şi ucis cu pietre. Un tânăr zelos, Saul, ucenicul rabinului Gamaliei, care
mai târziu va deveni Apostolul Pavel, păzea hainele ucigaşilor, bucurându-se de
uciderea diaconului Ştefan (Fapte 7). Sfântul Ştefan este primul martir al
Bisericii creştine, iar uciderea lui marchează primul conflict doctrinar dintre
creştinism şi iudaism17.
În lumina datelor aflate în Faptele Apostolilor şi în epistolele
pauline, Biserica apare începută şi temeinicită de Hristos, înfiinţată la
Cincizecime şi desăvârşită de Duhul Sfânt, care rămâne apoi în ea şi o
umple de darurile şi prezenţa sa. Ea este răspândită, organizata şi condusă
în chip văzut de Apostoli mai întâi şi apoi de ierarhia bisericească
înfiinţată de ei. Răspîndită în ţări şi la popoare diferite, Evanghe lia face
din oamenii şi neamurile cele mai înduşmănite, o singură Biserică, un
popor înfrăţit în dragoste şi în credinţă, o Biserică a lui Dumnezeu.
Viaţa şi organizarea acestei Biserici apare împletită cu viaţa Aposto -
lilor. Organizarea ei este ierarhică cu cele trei trepte, iar conducerea ei
apare sinodală.
17
Ibidem, p. 27.
[15]
ÎNCEPUTURILE COMUNITĂŢII CREŞTINE ŞI EREZIILE DE PÂNĂ LA

SINODUL IV ECUMENIC
În Noul Testament nu se găsesşte expus un plan de a constitui

crestinismul ca o "societate creştină", paralelă sau suprapusă statului, nici ca un
sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea creştină apare ca "ekklesia
tou Theou", adunarea celor chemaţi de Dumnezeu, uniţi prin aceeaşi credinţă,
iubire si nădejde, în care şi prin care Dumnezeu cel viu pătrunde in viaţa reală a
oamenilor pentru a-i strămuta într-o alta ordine de existenţă.
Biserica işi are originea în iniţiativa si chemarea lui Dumnezeu şi nu se
inventează, nu se creează ca o asociaţie publică voluntară. Desigur, aceasta
implica o structură, liturgică si sacramentală, care este dată in faptele lui
Dumnezeu in istorie, începând cu întruparea, moartea şi învierea Fiului Său şi
culminând cu trimiterea Duhului Său cel Sfânt în lume la Cincizecime. De
aceea, de la început, nu orice adunare de credincioşi sau întrunire culturală se
numea biserică. Astfel, comunitatea creştină apare in istorie ca având o
identitate unică, zidită dupa modelul pe care Iisus Hristos însusi l-a instituit18.
Aceasta este marea surpriză istorică pe care a creat-o "acest neam omenesc",
care duce un nou mod de viaţă, necunoscut înainte. Dar tocmai această amprentă
specifică a creat dificultăţi pentru acomodarea creştinismului in situaţii culturale,
sociale si politice diferite de-a lungul istoriei. 19
Biserica postapostolică şi patristică a trebuit totuşi să găsească un cadru
de existenţă înlăuntrul imperiului roman, care, la rândul său, nu putea să nu
recunoască realitatea şi importanţa istorică a religiei creştine. Aşezarea
creştinismului în acest mediu n-a fost uşoară, deoarece presupunea o dublă
confruntare: cu politeismul religios şi filozofia vremii, inclusiv iudaismul, şi cu
instituţiile şi structurile politice care menţineau imperiul. În ce priveşte
18
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dictionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 190.
19
Magistrand Pr. I. Mircea, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini după Faptele Apostolilor, în “Studii
Teologice”, seria a II-a, anul VII, nr. 1-2, ianuarie – februarie, Bucureşti, 1955, p. 78
[16]
atitudinea faţă de cultura grecoromană, se cunosc mai multe tendinţe

apologetice: una militantă radicală adoptată de cei dintâi apologeţi, care pun
raportul dintre creştinism şi paginism in termeni de discontinuitate totala
(Atenagora); alta defensivă, dar deschisă faţă de valorile culturii filosofice antice
(Teofil al Antiohiei, Sfinţii Justin şi Vasile al Cezareii), iar alta care încearca să
formuleze creştinismul in termeni de "filosofie creştina" (Clement Alexandrinul,
Origen ,).20
Cu cât creştinismul pătrundea, în lumea intelectuală, cu atât problemle:
care sunt presupoziţiile filosofice ale credinţei crestine ; cum se comunica
Evanghelia prin limbajul, ideile si literatura epocii -conduceau la necesitatea
unui misionarism cultural. Teologia patristică arată foarte clar că a existat o
asimilare critică a limbajului si noţiunilor filosofice (mai ales din platonism si
neoplatonism), aceasta, după ce au fost supuse unui discernamânt sever înseşi
bazele metafizice ale sistemelor filosofice antice21. În acest proces, creştinismul
este preocupat cu filosofiile nu atât ca erori metafizice, ci mai degrabă ca erori
epistemologice, deoarece credinţa însemna iluminare, cunoaştere prin revelaţie.
De asernenea, dat fiind ca foarte mulţi filozofi greci şi romani au fost atraşi la
credinţa creştina (Justin, Pantem şi altii), filozofia îşi reconsidera poziţiile
proprii faţă de religia creştină.
Persecuţiile sistematice care urmareau lichidarea definitivă a
creştinismului (marea persecuţie a lui Diocletian in 303) înceteaza deja sub
Galeriu. După intâlnirea sa cu Licinius, la Milan (313), împaratul Constantin,
care ramâne toata viaţa "pontifex maximus", adoptă o legislaţie favorabilă
creştinismului (libertatea cultului public, Duminica este recunoscută ca zi de
repaus, Biserica obtine dreptul de a avea proprietăţi şi de a primi donaţii etc.),
punând apoi bazele unui imperiu "creştin". Pentru care clădeste "a doua Romă",
20
Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolior, in „Studii Teologice”,
seria a II-a, anul LIV, nr. 1-2, ianuarie – iunie, Bucureşti, 2002, p. 90
21
Pr. Drd. Alexandru Tudor, Viaţa sacramentală a Bisericii în Faptele Apostolilor, in „Studii Teologice”, seria a
II-a, anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1980, p. 199
[17]
Constantinopolul - cetatea lui Constantin, pe care o investeşte cu o autoritate

politică si bisericească universală, "ecumenică". Datorita lui Constantin şi apoi
lui Teodosie I după 381, imperiul roman nu numai că s-a mutat în Orient, dar şi-
a schimbat fundamental structura şi caracterul său. Creştinismul este recunoscut
ca religie oficială a imperiului, Biserica fiind inclusă in structura politică a
statului, bucurându-se de protecţia acestuia. La rândul ei, Biserica declara pe
Constantin "egal cu apostolii", iar numele împaratului apare pe listele de
pomenire ale Bisericii.22
În aceste condiţii şi în această perioadă (sec. IV-VIII) s-a precizat şi
raportul dintre Biserică si stat, care poate fi definit ca un raport de "simfonie", in
sensul că o instituţie nu se poate concepe fără cealaltă, ele existând ca două
entităţi complementare, imposibil de separat. Este teoria împaratului Justinian
(518-656), bazată pe recunoaştetea "diarhiei", a dublei autorităţi -cea a
împaratului si cea a patriarhului.23
În virtutea acestei "simfonii", împaratul, care trebuia să profeseze crezul
ortodox, accepta să primească coroana din mâinile patriarhului
Constantinopolului, în cadrul unei ceremonii religioase din biserica Sfânta Sofia.
Desigur, el nu era încoronat ca şef al Bisericii, iar patriarhul nu putea să
încoroneze un împarat eretic, mărturisirea ortodoxă fiind obligatorie pentru a
deţine oficiul imperial. Pe de alta parte, în virtutea aceleiaşi "simfonii", împaraţii
bizantini au convocat sinoadele ecumenice si au promulgat "edicte de credinţă"
împotriva ereziilor care constituiau un pericol nu numai pentru ortodoxia
credinţei, ci şi pentru unitatea imperiului. Astfel se explica "Henoticon"-ul
împaratului Zenon (474-491), un edict de unire, publicat in 482 cu intenţia de a
reconcilia pe ortodocşi, cu monofiziţii separaţi după sinodul ecumenic de la
Calcedon (451) şi "Ektesis", promulgat de împaratul Heraclius in 638, în care
22
Ibidem, p. 200
Jean Danielou, Biserica începuturilor, de la origini pana la sfârşitul secolului III, Editura Universităţii
23
Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 95
[18]
propune monotelismul ca doctrina de reconciliere. Ambele tentative au eşuat,

doctrinele propuse fiind respinse şi de o parte şi de alta.
În ce priveşte relaţia Bisericii cu poporul, indiferent de formele de stat ale
societăţii Ortodoxia a rămas fidelă unui "establishment", care are la bază
principiul simfoniei24.
Cu toată evoluţia aceasta a creştinismului, relaţia lui cu statul bizantin, nu
s-a putut să nu apară greşeli în sânul Bisericii. Mulţi după a lor plăcere sau
pentru a se afirma, susţineau cu tărie cauza proprie care era contrară bisericii.
Astfel au apărut greşelile dogmatice care poartă numele de erezie.
În perioada de început al creştinismul se cunosc o serie de erezii care au
fost combătute fie prin sinoade locale, fie prin sinoade ecumenice. În perioada
de până la sinodul IV ecumenic de la Calcedon se cunosc următoarele erezii:
Montanism: mişcare cu caracter profetic si eshatologic, apărută in Frigia,
Asia Mică centrală, către 156, sub conducerea lui Montanus, fost preot pagin
frigian, convertit la creştinism, care susţinea că odată cu el începe în realitate
epoca Paracletului (In 14, 15-17, 26), adică lucrarea Duhului Sfânt în Biserică.
Această lucrare la care sunt asociate două proorociţe, Maximilla şi Priscila,
constă în a redresa disciplina şi etica Bisericii, pregătind-o pentru primirea
Noului Ierusalim care se va stabili pe pământ la Pepuzia în Frigia. În acest scop,
orice creştin trebuia să exercite harismele sale, în special profeţia, şi să
părăsească orice preocupare terestră, practicând ascetismul, abstinenţa, postul,
mărturisirea păcatelor zilnic. Montanismul propune adepţilor săi martiriul ca
semn al sfârşitului, cere separarea Bisericii de lume, încurajează profeţiile şi
preoţia femeilor. Datorita nonconformismului şi disciplinei sale rigoriste,
montanismul se organizează ca mişcare separată de Biserică, reuşind să câştige
in 207 pe scriitorul african Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrări
montaniste în care critica serviciul militar, slujbele publice, morala conjugală şi
disciplina penitenţială, practicate de Biserică din timpul sau. Mişcarea n-a fost
24
G. Morocica, Ereziile principale din perioada sinoadelor ecumenice, Ed. Deisis,Sibiu, 2000. p. 167.
[19]
acceptată de Biserică din cauza abuzului cu harisme şi a concepţiei sale, care

punea la îndoială justificarea prin har si iertarea păcatelor dupa botezare. Dupa
anuI 500, mişcarea dispare.25
Modalism: erezie trinitară care apare în Asia Mica şi se dezvoltă la
Roma, unde este propagată de Praxeas, către 190, de Noetus si apoi de Sabelie
(catre 200), de unde si numele de "sabelianism". Potrivilt acestei concepţii,
Dumnezeu S-a revelat succesiv în trei forme sau modalităţi diferite: forma
Tatalui, Care a creat lumea şi a dat legea; forma Fiului, Care a salvat lumea;
forma Duhului. În acest fel, persoanele divine nu sunt distincte în mod real, între
Tatăl şi Fiul neexistând nici o deosebire. Pentru Fotie, modalismul lui Sabelie,
care afirma că Tatăl, Fiul şi Duhul nu formează decât o singură persoană,
deschide uşa iudaismului26.
Adopţianism: erezie apărutaă la Roma, datorită lui Theodotus (către
195), după care Iisus, Care S-a născut miraculos dintr-o fecioară, a primit, la
botezul Său în Iordan, Duhul Sfânt, adică este Hristos. El a fost răstignit, a înviat
şi a mântuit lumea prin ascultarea Sa. Pentru desăvârşita Lui ascultare,
Dumnezeu L-a adoptat ca Fiul Său. În acelaşi sens, Paul de Samosata (260-272),
episcop de Antiohia, susţine că Logosul care a locuit în Moise şi profeţi a
sălăşluit în omul Iisus, pe care Dumnezeu l-a adoptat după răstignire şi înviere şi
i-a dat un fel de dumnezeire. Iisus Se afla intr-o relaţie de iubire cu Dumnezeu,
iar între Duhul Sfânt şi Iisus exista numai o unitate de voinţă, o unitate morală,
nu o unitate de substanţă.27
Donatism: mişcare schismatică ivită în Biserica africană, în jurul
dlisputei despre validitatea Tainelor şi vrednicia morală a savârşitorului.În 311,
Caecilian este hirotonit episcop de Cartagina, cu participarea lui Felix de
Aptunga, compromis în timpul persecuţiilor; de aceea, un grup declara invalidă
25
Dimitrie Boroianu, Istoria Bisericei Creştine, Ed. Minerva, Bucureşti, 1893, p. 159
26
Daniel Vălean, Erezii, controverse şi schisme în creştinismul secolelor I-XI, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009, p.
67
27
Ibidem
[20]
alegerea acestuia, pe considerentul că Tainele administrate de un episcop sau

preot nevrednic, ori de unul care a fost hirotonit în mod nevrednic, nu sunt
valide. Numai Tainele săvârşite de preoţii cu caracter moral sfânt sunt efective.
Schisma se produce în momentul în care partea oponentă e condusă de Donatus,
urmaşul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele părţi apelează la
împaratul Constantin. Acesta, nu numai că reuneşte doua sinoade la Roma şi
Arles, în 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar intervine direct în
defavoarea donatiştilor. Donatus însuşi a fost înlaturat dupa ce donatistii au fost
declaraţi eretici iar bisericile lor au fost închise de Constantin.28
Mesalianism: (in limba siriacă înseamnă "rugători", de unde numele grec
de evhiti) - secta de asceţi apărută în Siria la sfârşitul secolului al IV-lea, sub
conducerea lui Simeon de Mesopotamia, care învăţa că harul şi pacatul coexistă
în suflet şi după botez. Taina botezului n-ar avea puterea să dezrădăcineze
păcatul, care însa îşi menţine influenţa paralel cu energia nouă a harului,
creştinul fiind obiectul acestui dualism metafizic. Pariniţii ortodocşi, în chip
special Marcu Ascetul si Diadoh al Foticeii, au respins această concepţie,
afirmând prezenţa reală, exclusivă şi definitivă a harului în suflet, de la botez.
Păcatul a fost evacuat, scos "afară"; harul săIăsluieşte în mod tainic în inimă,
centrul spiritual al omului, dar el se manifestă în mod conştient prin practicarea
virtuţilor, pe masura cresterii spirituale. Sfântul Macarie Egipteanul, autorul
"Omiliilor duhovnicesti", a fost acuzat de mesalianism latent, dar acuzaţia este
nedreaptă.29 .
Arianism. Învăţătura lui Arie (cca 256-cca 336), preot în Alexandria,
discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din şcoala lui Origen (185-254), care,
invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; In 14, 28 ; 17, 3), susţine că fiinţa
lui Dumnezeu este unica şi incomunicabilă, şi trage concluzia că Fiul nu are o
natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arie face o
28
Radu Voinescu, Erezii pioase, Ed. Emia, Deva, 2005, p. 91
29
Ibidem
[21]
diferenţă între "născut" şi "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu

nu în mod adevărat, prin naştere, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a
formulat erezia sa spunând: "A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a
existat înainte de, şi făra, Fiul. Fiul nu este de aceeaşi natură cu Tatăl, dar se
deosebeşte de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, întelepciunea
creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte
creaturi.30
Deşi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arie a fost vehement
criticat de episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Sinodul I ecumenic
formulează răspunsul ortodox împotriva ereziei ariene sub diverse expresii:"
"Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii", "născut, iar nu făcut", "cel
ce este de o fiinţă cu Tatăl". Esenţa Fiului este identică cu a Tatălui, iar naşterea
Sa din Tatăl este din veci, ceea ce înseamnă că Tatăl n-a existat vreo dată fară
Fiul. Discipolii lui Arie s-au separat în două grupuri: unul care susţinea că nimic
nu e comun între Tatăl si Fiul (eunomieni); altul care accepta că Fiul are o
esenţă asemănătoare cu cea a Tatălui (homeeni). Disputa ariană nu se sfirşeşte
cu Sinodul I Ecumenic (325), deoarece arianismul este adoptat de către urmaşii
împaratului Constantin, Constant (353-362) şi Valens (364-378), care persecuta
pe partizanii Crezului de la Niceea. Pentru unii părinţi ai Bisericii, erezia lui
Arie ar fi o urma târzie a politeismului păgân care, reducând divinitatea la o
categorie fizică, adoră creatura31. Pentru patriarhul Fotie, arianismul ar fi o
tentativă de a introduce elenismul în teologie, la care Biserica a rezistat
combătând un pretins modalism, pe care episcopul Alexandriei l-ar fi exprimat
într-o omilie (ţinuta în 318) despre unitate în Treime, Arie recurge la
subordinaţianism hristologic, poate cea mai gravă erezie pe care o cunoaşte
istoria Bisericii.32
30
Dan Adrian Avram, Aspecte ariene în telologia contemporană apuseană, Ed. Silvania, Zalău, 2009, p. 108
31
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, E.I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1987, p. 317
32
Ibidem, p. 320
[22]
Nestorianism. Doctrina susţinută de patriarhul Nestorie al

Constanrtinopolului (cca 380-cca 440), discipol al lui Teodor de Mopsuestia,
care atribuie lui Hristos două persoane: una divina, Logosul sau Cuvântul, şi una
umană, Iisus. Natura umană este distinctă şi independentă; de aceea în Hristos
există două subiecte. El a fost condamnat de Sinodul ecumenic din Efes (431)
pentru că refuza Fecioarei Maria titlul de "Născătoare de Dumnezeu" sau
"(Maica lui Dumnezeu". Un fel de dualitate în Hristos profesa şi Teodor de
Mopsuestia (m. 428), care, spre deosebire de şcoala din Antiohia, care profesa
hristologia de "tip Hristos", insista asupra fiinţei umane concrete a lui Iisus şi
asupra independenţei acesteia.
Monofizism [o singură fire]. Erezie predicată de Eutihie (378-cca 454)
călugar din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril de Alexandria,
învaţând că Hristos nu are decât o singura fire (mono-physis), cea divină,
întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie refuză distincţia între
"hypostasis" (ipostas, persoana) şi "physis" (natură, fire), spunând că dacă
Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi. Una din formele sub care a
circulat după Calcedon erezia lui Eutihie este monofizismul "severian" sau
moderat, propus ca o formulă de reconciliere între calcedonieni şi
necalcedonieni de către Sever, patriarh de Antiohia (512 -538). Într-adevăr,
Sever condamna pe Eutihie, în schimb respinge Calcedonul deoarece acesta ar fi
reabilitat nestorianismul, care fusese respins de Sinodul din Efes (431). Pentru
el, adevarata doctrina hristologică ar fi exprimată în formula lui Chiril de
Alexandria: „O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul".33
Apolinarianism. Erezie care poartă numele celui ce a susţinut-o,
Apolinarie, episcop de Laodiceea (m. cca 390). Acesta neaga prezenţa unui
suflet uman în Hristos. Prieten al sfântului Atanasie şi aparător al doctrinei de la
Niceea, Apolinarie afirma că Hristos este radical deosebit de noi făcându-Se
întru "asemanarea" oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el
33
Liviu Petcu, Despre credinţa Ortodoxă şi despre erezii, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010, p. 259
[23]
însuşi, are nevoie de un principiu animator în om, acest rol îl joacă sufletul, dar
în cazul lui Hristos, sufletul e înlocuit de Logosul divin. Logosul e principiul de
viaţă atât al fizicului cât şi al psihicului. Trupul lui Iisus e viu prin Cuvântul
dumnezeiesc, nu prin suflet raţional uman. Astfel, Hristos nu a avut suflet
raţional sau minte şi voinţă. Biserica nu a acceptat această invăţătură, deoarece
concluzia ei e radicală: nu numai că Hristos ar fi avut în această situaţie o
umanitate anormală, dar El nu ar mai fi om real. Or, în întruparea Sa, Hristos Şi-
a asumat firea umană în integritatea ei, inclusiv sufletul raţional şi vointa.
Insuşirile firii umane n-au fost distruse, ci răscumparate şi afirmate tocmai
pentru că au fost unite cu Cuvântul. Hristologia apolinaristă, prin concluzia ei
că Hristos nu are o fire umană deplină, revenea la arianism34.
Gnosticism [cunoaştere secretă, iniţiere]: doctrina sincretistă, compusă
din elemente ale religiilor de mistere foarte populare iîn India, Babilonia şi
Persia, mituri ale filozofiei greceşti asociate cu unele idei creştine luate din
Evanghelia lui Ioan. Ideea comunaă a sistemelor gnostice, fie precreştine,
paracreştine sau creştine, este dualismul între fiinţa divina originară, inaccesibilă
şi o serie de emanaţii (pereche) rele care ajung în lume şi în materie. Sistemul lui
Valentin, creştin din Alexandria, care a expus învatatura sa la Roma în acelaşi
timp cu Marcion, între 135-160, este centrat pe ideea de "pliroma". Cuvântul-
Mântuitorul nu este acelaşi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanaţie spirituală,
care a trecut prin Fecioara Maria ca apa prin conductă, nu a murit fizic şi nu a
înviat. Mântuirea este un act de cunoaştere revelată, necesară revenirii în
armonia pliromei.35.
Printre reprezentanţii gnosticismului creştin din perioadele apostolice şi
post-apostolice se numară: Simon din Samaria (magician), Nicolae, fondatorul
sectei nicolaiţilor, Cerint, contemporan cu apostolul Ioan, Menandru din
Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate
34
Pr. Prof. Ion Bria, Controverse cu caracter de erezie şi schisme în perioada 150-550, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1981, p. 179
35
Henri-Charles Puech, Despre gnoză şi gnosticism, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 173
[24]
(155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca .85), Bardesan din
Edessa (n. 154).
[25]
DEFINIŢIA DE LA CALCEDON ŞI URMĂRILE EI ASUPRA BISERICII
Această definiţie Îl mărturiseşte pe Hristos ca fiind: „Unul şi Acelaşi

Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit pe Acelaşi în dumneteire şi
desăvârşit pe Acelaşi în omenitate, Dumnzeu adevărat şi om adevărat pe
acelaşi din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o
fiinţă cu noi pe Acelaşi după omenitate, după toate asemenea nouă afară de
păcat; înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, în zilele de pe urmă
Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Maria Fecioara,
Născătoare de Dumnezeu după omenitate; pe unul şi Acelaşi Hristos, Fiu,
Domn, Unul născut cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat,
neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din
cauza unirii, ci salvându-se mai degrabă proprietatea fiecărei firi şi
concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două
persoane, ci pe unul şi Acelaşi Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul
nostru Iisus Hristos, precum ne-au învăţat de la început prooroci despre El şi
Însuşi Iisus Hristos şi ne-a predat Simbolul Părinţilor.”36
Definiţia doctrinară şi identificarea unora dintre elementele ei — se arată
mai intâi partea finală a definiţiei care a oferit şi oferă încă prilejurile cele
mai numeroase de discuţie acelora care, din epoca patristică şi pînă astăzi, s-au
ocupat şi se ocupă cu ea pentru diferite motive, deosebi pentru a apropia şi a
reuni pe necalcedonieni cu calcedonienii, sau cel puţin pentru a face posibilă o
coexistenţă paşnică suportabilă ître ei: (Sinodul) se opune acelora oare
încearcă să împartă taina întrupării în doi Fii, îndepărtează de la adunarea
pentru cele sfinte pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-
Născut este părtiitoare şi stă împotriva celor care născocesc amestecul sau
contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe cei care în
36
Ioan Caraza, Sinodul Ecumenic de la Calcedon, Ed. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2000, p.201
[26]
nebunia lor susţin că chipul de rob luat de Hristos din noi este de esenţă ce-
rească sau de altă esenţă decît a noastră.
El anatematizează pe cei care susţin basmul că au fost două firi ale
Domnului înainte de unire, dar imaginează că după unire a fost o singură fire.
Urmând Sfinţilor Părinţi, noi toţi, unanimi, învăţăm şi mărturisim unul si
acelaşi lucru, Domnul nostru Ilsus Hristos, desăvîrşit în dumnezeire,
desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, din suflet
raţional, trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după
umnitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacrilor din
Tatăl după dumnezeire, iar în zilele după urmă (născut) după umanitate din
Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru noi şi pentru a noastră
mântuire. (Mărturisim) omul şi acelaşi Hristos lisus, Fiu,. Domn, Unul-Născut,
cunoscut .in două firi, neamestecat, neschimbat, neimpârţit, nedespărţit.
Deosebirea firilor nu a fost suprimată din cauza unirii, ci s-a păstrat, dimpotrivă,
proprietatea fiecărei firi care se unesc una cu alta într-o singură persoană şi
întrec singură ipostază. (Mărturisim) nu un (Fiu) împărţit sau despărţit în doua
persoane, ci unul şi acelaşi Fiu, Unul-Născut Dumnezeu Logosul, Domnul Iisus
Hristos, cum au prezis de mult proorocii despre El, cum însuşi Domnul lisus
Hristos ne-a învăţat şi cum Simbolul Părinţilor ne-a transmis.37 Aceste diferite
puncte de învăţătură o dată hotărâte şi formulate CU toată atenţia şi cu toată
precizia posibilă, Sfântul şi Ecumenicul Sinod declară că nu-i permis nimănui
să propovăduiască o altă credinţă sau s-o predice altora. Cât despre cei care ar
îndrăzni fie să alcătuiască o altă învăţătură, fie să prezinte, să propovăduiască
sau să pună în circulaţie un alt simbol pentru cei care doresc să revină din
elenism sau din iudaism, sau din orice altă erezie la cunoaşterea adevărului,
37
I. G. Coman, Definiţia doctrinară de la Calcedon şi receptarea ei în Biserica Ortodoxă orientală, în
“Ortodoxia”, nr. 4, 1969, p. 495
[27]
dacă sunt episcop sau clerici să fie caterisiţi, episcopii din episcopat, iar clericii
din rangul lor, dacă sunt călugări sau laici, să fie anatematizaţi 38.
Esenţialul pe care trebuie să-l reţinem este că cu toate criticile care i s-au
făcut şi i se mai fac încă, îndeosebi cu privire la dozajul şi terminologia
elementelor doctrinare, definiţia hristologică a Calcedonului e o capodoperă
de gândire şi evlavie printre celelalte formule dogmatice. Elementele sale
componente sunt o moştenire de la Părinţii anteriori, mai ales de la
Capadocieni şi de la Sfântul Chiril, toţi ucenici ai aceleiaşi şcoli alexandrine,
la care s-a adăugat Leon, a cărui concepţie teologică e larg dominată de acelaşi
spirit alexandrin. Folosirea termenilor fire şi ipostată, persoană, unire,
consubstanţial, cele patru adverbe, Maica Domnului, ca şi elaborarea doctrinară
ea însăşi sunt opera Părinţilor sinodali.
Receptarea Sinodului de la Calcedon prin hotărârile şi consultaţiile
împăraţilor, constă în faptul că sinoadele ecumenice erau convocate de către
împăraţi şi tot ei ratificau hotărîrile aceistora. Aceste hotărâri aveau o
importanţă politică pentru pacea şi bunăstarea imperiului, cum se adeverise
încă din vremea primului Sinod Ecumenic. Cu prilejul convocării Sinodului al
lIl-lea Ecumenic (Efes, 431), împăratul Teodosie al II-lea precizase că
bunăstarea imperiului depindea de religie, că el, împăratul, făcea legătura
naturală între religie şi bunăstarea popoarelor sale, că păstra şi menţinea
inviolabilă armonia celor două ordini, ca mediator oficial între Dumnezeu şi
oameni, slujind Providenţa divină şi veghind la interesele, statului.39 Din această
concepţie a ieşit probabil edictul imperial din 7 februarie 452 cu privire la
Sinodul de la Calcedon, specificând că ceea ce acest Sinod a definit în timpul
din urmă cu privire la credinţa creştină este conform învăţăturii celor 318
Părinţi şi rânduielilor statornicite de către cei 150 de Părinţi.
38
Ibidem, p. 496
Pr. Prof. N. Chiţescu , Deosebirea dintre oros şi canon şi însemnătatea ei pentru recepţia Sinodului de la
39
Calcedon, în “Ortodoxia”, nr. 3, 1970, p. 361
[28]
În partea finală a hotărârii sale, Calcedonul observă că

diferitele elemente ale doctrinii lui au fost determinate şi analizate cu
toată atenţia şi toată precizia posibilă. Prin aceasta Sinodul îşi face o
autorecomandare pentru a inspira încredere cititorilor care aveau să devină
primitori ai hotărârilor respective în preambulul definiţiei. Sinodul se alătură
cu fermitate primelor trei Sinoade Ecumenice, invocând ortodoxia credinţei
lor şi pe aceea a propriei sale învăţături. El nu se teme să adauge la
autoritatea Sinoadelor anterioare propria sa autoritate pe care o împleteşte
cu Ortodoxia şi autoritatea sinoadelor precedente, în fond, problematica
Sinodului al IV-lea continua pe aceea a Sinodului al III-lea Ecumenic.
La această autoreceptare mai mult sau mai puţin formală, prin
autoaprecieri exterioare, se alătură, confirmând o autoreceptare interioară
păstrată în ţinuta lucrărilor. După lectura formulei, textul micuţei prezintă pe
toţi episcopii strigând: „Aceasta este credinţa Părinţilor; mitropoliţii să
subscrie imediat în prezenţa magistraţilor; ceea ce a fost bine definit nu
suferă amânare e credinţa Apostolilor şi noi aderăm toţi la ea, noi credem toţi
în ea40. În prezenţa lui Marcian, membrii Sinodului declară : „Toţi suntem de
acord, toţi am semnat-o în unanimitate, toţi sîntem ortodocşi, aceasta e
credinţa Părinţilor, credinţa Apostolilor, credinţa ortodocşilor. Această
credinţă a mântuit lumea”41
Sinoadele Ecumenice următoare, îndeosebi al V-lea, fac celui de-al
IV-lea o primire deosebită şi-i asigură o receptare substanţială, de fond. După
ce a anatematizat cele Trei Capitole şi nestorianismul foarte adesea pus în
paralelă cu Calcedonul, hotărârea Sinodului, al V-lea Ecumenic
(Constantinopol, 553} continuă; „Mărturisim din nou că primim, cele patru
sfinte Sinoade, adică acela de la Niceea, acela de la Constantinopbl, primul de la
Efes şi pe cel de.la Calcedon şi că am propovăduit şi propovăduim ceea ce una
40
I. Mihalcescu, Istoria Bisericească, până la 1054, Bucureşti, 1911, p. 152
41
Ibidem
[29]
şi aceeaşi credinţă a definit. Socotim ca străini de Biserica universală pe acei

care nu primesc aceste lucrurL O dată cu toţi ereticii osândiţi şi anatematizaţi
de cele patru sfinte Sinoade menţionate şi de Biserica universală şi apostolică,
noi condamnăm, şi .anatematizăm şi .pe Teodor etc.”42 Îndeosebi împăratul
Justinian preşedintele real al Sinodului al V-lea Ecumenic, a subliniat atât ca
om. de stat cât şi ca om.al Bisericii .însemnătatea şi receptarea Calcedonului..
El declară anume : „în ce ne priveşte... noi am socotit ca misiune a. noastră
principală să restabilim unirea între Biserici şi să facem să se recunoască
pretutindeni Sinodul de la Calcedon şi cele.trei Sinoade care l-au precedat. Am
câştigat un mare număr de adversari ai acestui Sinod, am exilat pe cei îndârjiţi
şi armonia a reapărut în Biserică”. Şi: „Vă asigurăm că noi ţinem în chip
neabătut la hotărârile celor patru Sinoade şi că urmăm în totul pe Sfinţii Părinţi:
Atanasie, llarie, Vasile,. Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Ambrozie, Teofil,
loan (Gură de Aur) de Constantinopol, Chiril, Augustin, Proclu, Leon şi
scrierile lor asupra credinţei ortodoxe”43 . Cu obişnuitul său simţ pentru
Ortodoxie, Justinian citează doisprezece Părinţi, după numărul Apostolilor.
Grigorie cel Mare şi Isidor de Sevila numără Calcedonul printre cele patru
Sinoade pe. care ei le compară cu cele patru Evanghelii şi cu cele patru
fluvii ale paradisului. Caracterul ecumenic .al Sinodului de la Calcedon era
astfel recunoscut. Însuşi canonul 28 a fost confirmat de Justinian în Novela
131.
Receptarea Calcedonului de către Sinoadele Ecumenice şi locale a
fost confirmată şi de credincioşi care, paralel cu sinoadele, împreună cu acestea
şi între ele, au contribuit la .acceptarea hotărârilor sinodale. Cităm, între .
altele, mişcarea credincioşilor din Constantinopol care a obligat pe patriarhul
loan să recunoască solemn Sinodul de la Calcedon, sau mişcarea care a susţinut
pe patriarhul Acaciu, calcedonianofil, contra împăratului uzurpator Vasilisc.
42
Constantin Dron, Sinoadele Ecumenice, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1935, p. 344
43
Teodor M. Popescu, Condiţiile istorice ale formării vechilor Biserici orientale, în “Ortodoxia”, 1970, nr. 1, p.
37
[30]
CONCLUZII
La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după

învaţătura şi puterea Mântuitorului, stă un fapt extraordinar: pogorârea Sfintului
Duh asupra lor. Dupa zece zile de la Înalţarea Mântuitorului la ceruri, la
sarbătoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toţii împreună in acelaşi loc si
asupra lor s-a pogorât puterea Duhului Sfânt în forma de „limbi ca de foc, care
au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) şi le-a dăruit puteri şi haruri
supranaturale pentru îndeplinirea misiunii lor dumnezeieşti în lume. „Si s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început sa vorbească in alte limbi, precum le
dădea lor Duhul a grai2 (Fapte 2,4).
curaj şi îndrazneală, a ţinut mulţimii de iudei si de prozeliţi, adunaţi cu ocazia
praznicului Cincizecimii la Ierusalim, o cuvântare înflacarată, în care avem un
tip de predică apostolică. Astfel a luat fiinţă, la Ierusalim, prima comunitate
creştină constituită din iudei si prozeliţi din Palestina si din împraştiere. Iar ei
stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, in frângerea pâinii si in
rugaciuni. Aceşti primi creştini continuau să meargă la templu, pentru
rugăciune, dar constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frângerea
pâinii in casa. Un suflu de pietate şi de curată dragoste fraţească unea pe toţi
credincioşii, caci toţi staruiau intr-un cuget şi întru curăţia inimii.
Potrivit tradiţiei creştine, ierarhii bisericeşti sunt moştenitorii şi
transmiţătorii acestui har apostolic din generaţie în generaţie. Se spune că, în
ziua Pogorârii Sfântului Duh, Petru, cel mai în vârstă dintre Apostoli, a ţinut o
cuvântare, în urmă căreia s-au convertit la credinţă creştină 3.000 de suflete.
Aceştia au alcătuit prima Biserica creştină la Ierusalim, numită şi Maică tuturor
Bisericilor.
[31]
Căpătând puterea de a vorbi în limbi străine, ucenicii au început să facă

cunoscută învăţătură Mântuitorului către neamuri, spre mirarea multor oameni
aflaţi în Ierusalim, deoarece ei erau ştiuţi că fiind evrei simpli, în nici un caz
preocupaţi de învăţarea limbilor străine.
Biserica spune că toţi creştinii primesc darul Sfântului Duh odată cu
botezul. Astfel, aceştia devin purtători de Duh, iar trupul lor devine - cum
spunea Sfântul Pavel - "templul Sfântului Duh" (I Cor. 6, 19).
[32]
2. Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008,

2. Avram, Dan Adrian, Aspecte ariene în telologia contemporană
apuseană, Ed. Silvania, Zalău, 2009,
3. Boroianu, Dimitrie, Istoria Bisericii Creştine, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1893,
4. Branişte, Pr. prof. Ene; Niţoiu, Arhim. prof. Ghenadie; Neda, Pr.
prof. Gheorghe, Liturgica teoretică, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,
2002,
5. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dictionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti,
1981,
6. Idem, Controverse cu caracter de erezie şi schisme în perioada
150-550, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1981,
7. Caraza, Ioan, Sinodul Ecumenic de la Calcedon, Ed. Episcopiei
Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2000,
8. Chiţescu, Pr. Prof. N., Deosebirea dintre oros şi canon şi
însemnătatea ei pentru recepţia Sinodului de la Calcedon, în
„Ortodoxia” nr. 3, 1970,
9. Coman, I. G., Definiţia doctrinară de la Calcedon şi receptarea ei
în Biserica Ortodoxă orientală, în „Ortodoxia” nr. 4, 1969,
10. Danielou, Jean, Biserica începuturilor, de la origini pana la
sfârşitul secolului III, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti,
2006,
11. Dron, Constantin, Sinoadele Ecumenice, Ed. Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1935,
12. Dură, Pr. asist. Nicolae, Biserica creştină în primele patru secole.
Organizarea şi bazele ei canonice, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1982,
[33]
13. Mandă, Beatrice, Sinoadele Ecumenice în Bizanţ, Ed. Mirador,

Arad, 2010,
14. Măliniş, Ioan Marian, Regeste imperial şi patriarhale privitoare la
Sinoadele Ecumenice, Ed. Presa Universitară Cluj, Cluj-Napoca,
2009,
15. Mihălcescu, I., Istoria Bisericească, până la 1054, Bucureşti,
1911,
16. Mircea, Magistrand Pr. I., Organizarea Bisericii şi viaţa primilor
creştini după Faptele Apostolilor, în “Studii Teologice”, seria a II-
a, anul VII, nr. 1-2, ianuarie – februarie, Bucureşti, 1955,
17. Morocica, G., Ereziile principale din perioada sinoadelor
Ecumenice, Ed. Deisis,Sibiu, 2000,
18. Petcu, Liviu, Despre credinţa Ortodoxă şi despre erezii, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2010,
19. Popescu, Teodor M., Condiţiile istorice ale formării vechilor
Biserici orientale, în „Ortodoxia”, 1970, nr. 1,
20. Preda, Constantin, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a
Faptelor Apostolior, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul LIV,
nr. 1-2, ianuarie – iunie, Bucureşti, 2002,
21. Puech, Henri-Charles, Despre gnoză şi gnosticism, Ed. Herald,
Bucureşti, 2007,
22. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan; Şesan, Milan; Bodogae, Teodor,
Istoria bisericească universală, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,
1987,
23. Idem, Istoria bisericească universală, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1993,
24. Idem, Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,
2004,
[34]
25. Tudor, Pr. Drd. Alexandru, Viaţa sacramentală a Bisericii în

Faptele Apostolilor, in „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXII,
nr. 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1980,
26. Vălean, Daniel, Erezii, controverse şi schisme în creştinismul
secolelor I-XI, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009,
27. Voinescu, Radu, Erezii pioase, Ed. Emia, Deva, 2005.
[35]

Atestat

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atestat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ÎNTEMEIEREA BISERICII CREŞTINE

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI MITROPOLIA MOLDOVEI

„ÎNTEMEIEREA BISERICII CREȘTINE”

LUCRARE PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE

2. Întemeierea Bisericii Creştine.............................................................5

3. Viaţa religioasă a Bisericii imediat după întemeiere...........................8

4. Ierarhia Bisericii primare....................................................................10

5. Începuturile comunităţii creştine şi ereziile de până la Sinodul IV

6. Definiţia de la Calcedon şi urmările ei asupra Bisericii......................19

La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după

Învăţăturile Bisericii, s-au dezbătut, clarificat şi aprobat prin intermediul

ÎNTEMEIEREA BISERICII CREŞTINE

Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul poruncind ucenicilor Săi să nu se

asupra lor. După zece zile de la înălţarea Mântuitorului la ceruri, la sărbătoarea

Bisericii în sânul iudaismului şi al păgânismului. Între acestea erau:

tip de predică apostolică. El le-a binevestit că Iisus Nazarineanul, cunoscut de ei

VIAŢA RELIGIOASĂ A BISERICII IMEDIAT DUPĂ ÎNTEMEIERE

Viaţa acestei obşti creştine se porneşte şi se afirmă de la început pe

har la tot poporul iar Domnul adăuga (Bisericii) pe cei ce se mântuiau în

învierea din morţi» (Fapte 4, 2). În curând, numărul credincioşilor a sporit la

IERARHIA BISERICII PRIMARE

Creştere uimitoare a comunităţii, necesită şi o sporire a slujitorilor

Aci termenul de presbiteri este luat în general pentru toată ierarhia,

ÎNCEPUTURILE COMUNITĂŢII CREŞTINE ŞI EREZIILE DE PÂNĂ LA

În Noul Testament nu se găsesşte expus un plan de a constitui

atitudinea faţă de cultura grecoromană, se cunosc mai multe tendinţe

Constantinopolul - cetatea lui Constantin, pe care o investeşte cu o autoritate

Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 95

propune monotelismul ca doctrina de reconciliere. Ambele tentative au eşuat,

acceptată de Biserică din cauza abuzului cu harisme şi a concepţiei sale, care

alegerea acestuia, pe considerentul că Tainele administrate de un episcop sau

diferenţă între "născut" şi "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu

Nestorianism. Doctrina susţinută de patriarhul Nestorie al

DEFINIŢIA DE LA CALCEDON ŞI URMĂRILE EI ASUPRA BISERICII

Această definiţie Îl mărturiseşte pe Hristos ca fiind: „Unul şi Acelaşi

Calcedon, în “Ortodoxia”, nr. 3, 1970, p. 361

În partea finală a hotărârii sale, Calcedonul observă că

şi aceeaşi credinţă a definit. Socotim ca străini de Biserica universală pe acei

La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după

Căpătând puterea de a vorbi în limbi străine, ucenicii au început să facă

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008,

13. Mandă, Beatrice, Sinoadele Ecumenice în Bizanţ, Ed. Mirador,

25. Tudor, Pr. Drd. Alexandru, Viaţa sacramentală a Bisericii în

S-ar putea să vă placă și