MINISTERUL EDUCAȚIEI MITROPOLIA MOLDOVEI

ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE ȘI BUCOVINEI

Erezii hristologice

LUCRARE PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A

COMPETENȚELOR PROFESIONALE

MAI 2018
 EREZII HRISTOLOGICE

Cuprins.

I. Argument............................................................................3

II. Tratarea

A. Dumnezeirea Mântuitorului.....................................................6

Arianismul............................................................................7

B. Unirea Ipostatică.......................................................................9

Nestorianismul....................................................................11

Monofizismul sau Eutihianismul........................................13

Monotelismul......................................................................16

Adopțianismul.....................................................................18

III. Concluzii.............................................................................21

IV. Bibliografie.........................................................................22

2
 EREZII HRISTOLOGICE

I.Argument.

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18). Firea

dumnezeiască este incognoscibilă persoanei umane, Acesta, însă, se descoperă
lumii prin energiile și lucrările Sale. Însă Persoana Mântuitorului Hristos am
cunoscut-o și o cunoaștem căci „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață
veșnică”. (Ioan 3, 16)

Pentru a putea vorbi despre ereziile hristolgice trebuie să precizăm

câteva aspecte despre Persoana Mântuitorului Hristos. Astfel, Părintele
Profesor Dumitru Stăniloae afirmă că: ,,El nu este o persoană umană unită cu
Persoana divină; pentru că în această situație ar fi putut fi orice om, întrucât n-
ar fi centrul uman care este și Dumnezeu. În acest caz, prin comuniunea cu
Hristos nu s-ar realiza comuniunea cu Dumnezeu însuși, după care aspiră ființa
noastră. Hristos e Persoana divină care Ea însăși, fiind și om, face posibilă, prin
comuniunea accesibilă cu Ea ca om, comuniunea tuturor cu Dumnezeu Însuși
sau cu Persoana absolută. El este centrul și fundamentul acțiunii de extindere a
mântuirii și de îndumnezeire la toți cei ce cred. În El planul mântuirii s-a
realizat ca într-un fundament”.1

Încă de la începutul creștinismului mulți dintre oameni, netrăgând din

existența rațiunii lor și a rațiunilor din lumededucția logică a unei persoane care

1
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol I, EIBMO, Bucureși 2010, p. 50.

3
 EREZII HRISTOLOGICE

le gândește ca ce dintâi și le-a creat, au căzut în tot felul de închipuiri deșarte și

de patimi.2

Pentru a putea vorbi despre ereziile hristologice trebuie să cunoaștem, de

asemenea, etimologia cuvântului erezie. Astfel, erezie vinde din grecescul și
latinescul haeresis care înseamnă „opțiune” sau „erezie”: concept particular fie
despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea
sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său
dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub denumirea de erezii
hristologice.3

Astfel, ereziile hristologice pe care le voi aborda și trata în lucrarea de

față sunt:

 Arianismul.
 Nestorianismul
 Monofizismul sau Eutihianismul.
 Monotelismul.
 Adopțianismul.

Diversele erezii care au apărut la începutul

c r e ş t i n i s mu l u i 4 a u a t a c a t f i e dreapta învăţătură despre Sfânta Treime5,
fie învăţătura despre faptul că Hristos e Fiul lui Dumnezeu sau
cea despre faptul că Hristos este om adevărat. Ereziile au apărut

2
Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol II, EIBMO, Bucureși 2010, p. 13.
3
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1994, p. 150.
4
Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, EIBMBOR, Bucureşti 1986, p. 12.
5
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 121.

4
 EREZII HRISTOLOGICE

pentru că unii creştini au încercat să pătrundă cu mintea lor şi să

explice cu mintea lor adevărurile de credință. Pentru a lupta eficient împotriva
unei erezii, nu era nevoie de o luptă separată, izolată, ci de lupta întregii
Biserici. De aceea, mai ales în cazul unor erezii periculoase ca învățătură și
întindere, s-au adunat episcopii din întreg Imperiul Roman, la chemarea
împăratului vremii; s-au pus sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt, discutând
diferite probleme și formulând credința cea adevărată. Aceste adunări s-au
numit sinoade locale în cazul în carese adunau numai episcopii și preoții
dintr-o zonă anume și ,,sinoade ecumenice” când se adunau episcopii
și preoții întregului imperiu. La sfârșitul unui sinod ecumenic,
cancelaria imperială trimitea hotărârile sinodului la toate bisericile,
iar administraţia imperială veghea la împlinirea lor.

Toate Sinoadele ecumenice s-au ținut în Răsărit, unde au apărut

probleme ce au format obiectul lor. Ele au fost convocate de împărașii romani,
apoi bizantini, iar hotărârile lor au fost investite cu puterea legilor de stat.
Drept criteriu pentru consacrarea caracterului lor în sens religios, a
servi tînsuşirea de către întreaga Biserică a hotărârilor lor dogmatice.
Biserica Ortodoxă recunoaşte şapte sinoade ecumenice, care au
avut loc în perioada anilor 325 - 787.

5
 EREZII HRISTOLOGICE

II. Tratarea

A. Dumnezeirea Mântuitorului,

Pentru a putea vorbi despre erezii hristologice, trebuie să vorbim și despre

contextul, despre adevărul Scripturistic și dogmatic care a dus la generarea
acestor erezii.

Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu care a luat și trup de om, rămâne
Dumnezeu adevărat și om adevărat în veci. Fiecare fire este mărturisită bilic și
amândouă sunt unite veșnic, în chip „neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și
nedespărțit”6.

Firea dumnezeiască este atestată în mai multe profeții mesianice:

- Mesia este ,,născut din Dumnezeu” (Ps.2, 16)

- Mesia este „Domn și Dunezeu” (Ps. 109)
- Apostolii îl numesc „Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16,
16)

Firea umană este afirmată în următoarele locuri: Mesia este „sămânța

femeii” și „odrasla lui David” (Facere 3, 15; Isaia 11, 1).

6
Sf. Grigorie de Nysaa, Marele cuvânt catehetic, trad. de Teodor Bodogae, în „Scrieri” II, colecția ”P.S.B.”,
nr. 30, București 1998, p. 73.

6
 EREZII HRISTOLOGICE

Totodată, nașterea din veci a lui Hristos din Tatăl nu-i oferă Acestuia un
statut de subordonare față de Tatăl, căci n-a existat un timp Fiul sau Duhul
Sfânt să nu fi fost7. „Eu și Tatăl una sutem”. (Ioan 10, 30)

 Arianismul.

Învățătura lui Arie, preot în Alexandria, discipol al lui Lucian de

Antiohia, acesta din școala lui Origen, care, invocând anumite texte biblice,
susține că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă, și trage concluzia
că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl.8

Arie recunoştea, cu ortodocşii, că termenul ”născut “, era singurul

care putea să apere existenţa personală a Fiului contra sabelianismului. El îşi fonda
argumentaţia pe ideea naşterii ( generării); dar el transpunea categoria timpului, care
domină întreaga naştere (generare) umană, la naşterea divină, şi trăgea, cu
rigoare logică, gândea el, din idea naşterii, concluzia că Fiul nu putea
fi co-etern cu Tatăl. El nu voia să vorbească de o prioritate temporară, propriu-zisă, ci
numai de o prioritate în raport cu durata, aşa cum poate să existe pentru Tatăl şi
Fiul; căci după Arie, timpul nu a început decât odată cu creaţia. Astfel Fiul, prin care totul
a fost creat şi care era în consecinţă înaintea creaţiei, se născuse de asemenea
înaintea tuturor timpurilor9. Alți teologi au dezvoltat deja, înaintea lui, această argumentare,
dar el a dus-o mai departe și a crezut că distincția între Tatăl și Fiul ar dispărea dacă ar
consimți că Fiul s-a născut chiar din substanța Tatălui.

7
Ibidem.
8
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Op. Cit., p. 151
9
Dr. Nicu Dumitraşcu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare , în contextul controverselor ariene şi post-
ariene , Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999, p. 159.

7
 EREZII HRISTOLOGICE

Această aprehensiune putea să-I fie inspirată de istoria

cuvântului “consubstanţial – omousios “, care fusese respins de Sinodul de la
Antiohia, ce s-a ţinut în anul 269. Or Arie evita nu numai această
expresie, ci orice alta asemănătoare folosită de Sf. Părinţi, pentru a arăta că Fiul
emanase din substanţa Tatălui. El respingea nu numai expresia ci chiar faptul sau
adevărul pe care-l exprima, mergând mai departe şi făcând din Logos o creatură în
sensul absolut al cuvântului. Dar Arie mai avea un motiv pentru care refuza
naşterea Fiului din fiinţa Tatălui. El credea că prin aceasta s-ar împărţi natura divină,
ori Dumnezeu este indivizibil. Şi, în sfârşit, arienii reproşau“adversarilor
lor “ divizarea naturii ( substanţei ) divine precum un lucru corporal-material.
Ei credeau că doctrina lor asupra Logosului menținea, nu numai
indivizibilitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu, ci şi neschimbabilitatea
Sa. Crearea lucrurilor temporare trebuia, după ei, să determine în mod necesar o
schimbare în Creator. Dacă Dumnezeul suprem ar fi creat lumea, El ar fi pierdut
neschimbabilitatea Sa, ceea ce este contrară ideii de Dumnezeu . Nu era
nici un pericol să se nege neschibabilitatea în Fiul, fiindcă el nu era decât o creatură
ce a creat la rândul săulumea. Ei spuneau:,, Prin natura sa Fiul nu este
neschimbabil; dar el esteneschimbabil prin voinţa Sa”.10
“ Unul singur, gândea el, Tatăl nu s-a născut, celălalt ( Fiul ) a fost , cu
adevărat, creat, el nu are substanţa Tatălui. Fiul nu participă
la substanţa ( ousia ) celui ce nu este născut; el diferă de acesta prin
natura şi puterea sa deşi a fost creat perfect asemănător cu natura şi puterea
Creatorului său. Nimeni nu poate să exprime în cuvinte originea sa şi nici să o
cuprindă cu gândirea”.11

10
Sf. Atanasie cel Mare, Contra arienilor, c. XXXV, P.G. vol. XXVI, col. 85-86.

11
Teodoret de Cyr, Istoria Ecleziasatică I, c. V, în P. S.B. ,vol. 44, p. 36.

8
 EREZII HRISTOLOGICE

B. Unirea ipostatică,

Unirea ipostatică a celor două firi ale Mântuitorului Hristos a constituit

prilejul apariției mai multor erezii în sânul Bisericii, cu care aceasta a avut de
luptat o perioadă îndelungată.
Firea omenească și firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos sunt amândouă
reale și unite într-o singură persoană. Această unire se numește unire
ipostatică, adică personală. Numai prin această unire se arată că Iisus Hristos
este cu adevărat Mântuitor, pentru că fiind Dumnezeu are putere absolută, iar
fiind om poate reprezenta și mântui întreaga omenire din interior, dinăuntrul
ei.12
Unirea ipostatică a fost formulată ca dogmă în sinoadele ecumenice III, IV,
V, VI . Unirea celor două firi se face printr-o întrepătrundere reciprocă, numită
perihoreză. Perihoreza exprimă atât unitatea persoanei cât și dualitatea firilor
lui Iisus Hristos, faptul că firea umană nu constituie o persoană proprie, ci este
însușită de persoana divină care devine și subiect al firii umane. Unirea
ipostatică rămâne, totuși, un mare mister, pentru că rațiunea umană nu poate
pătrunde modul în care cele două firi s-au unit, rămânând totuși neschimbate.
În privința unirii ipostatice trebuie să mai subliniem următoarele lucruri:
a. În Iisus Hristos, întreaga fire umană s-a unit cu întreaga fire divină și
totuși nu s-a întrupat întreaga Sfântă Treime, pentru că Persoanele Sfintei
treimi sunt deosebite și nu se confundă13.

12
Leonțiu de Bizanț, Treizeci de capete împotriva lui Sever de Antiohia, trad. de Ilie Frăcea, în „Altarul
Banatului”, 1990, p. 45.
13
Ibidem.

9
 EREZII HRISTOLOGICE

b. Prin Întrupare, nu s-a produs nici o schimbare în Sf. Treime, adică

Întruparea nu afectează neschimbabilitatea lui Dumnezeu.
Argumente biblice:
„Și Cuvântul trup s-a făcut și s-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14)

„Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel Unul-
Născut, născut din femeie...” (Galateni 4, 4)

10
 EREZII HRISTOLOGICE

 Nestorianismul.

Nestorie susţinea că în Iisus Hristos existădouă persoane – Persoana

divină a Fiului lui Dumnezeu, Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii și
persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, născut din Fecioara Maria.
Deaceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism 14 sau
nestorianism 15. Această concepție eretică despre existența a două
persoane în Iisus Hristos ducea la afirmația că Dumnezeu – Tatăl a
avut doi fii și nu unul, Dumnezeu Cuvântul16, în două firi: divină şi
umană17.
Consecința acestei erezii era că Fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui
Dumnezeu 18, ci a născut pe omul Hristos și de aceea trebuie numită
Născătoare de om, sau cel mult Născătoare de Histos19.

Această învăţătură potrivit căreia în Hristosul întrupat au existat

două persoane separate, una divină şi una omenească şi implicit faptul că
Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos), nu pe Dumnezeu
Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu și că Logosul ar fi locui, doar, în
Hristos, ca înr-un templu, Hristos deci ar fi fost doar un purtător de
Dumnezeu, era evident contrară învățăturii ortodoxe prin care Hristosul
14
Pr. Lector, George Remete, Dogmatica ortodoxă, Editura Episcopiei ortodoxe Alba-Iulia, 1997, p. 234.

15
Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Op. Cit., p. 21.
16
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op. Cit., vol II , p. 53.
17
Pr. Dr. Laurenţiu Bărbulescu, Biserica de la începuturi până în secolul al XI-lea, Editura Macarie,
Târgovişte, 2006, Colecţia Lumina Lumii, p. 194.
18
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 172.

19
Pr. Dr. Dumitru Radu, Op. Cit., p. 314

11
 EREZII HRISTOLOGICE

întrupat este o singură Persoană- Du mn e z e u ş i O m î n a c e l a ş i t i mp .

U n a d i n t r e i d e i l e l u i Ne s t o r i e e r a , d e c i , r e s p i n g e r e a d e n u mi r ii
d e Th e o t o k o s ( N ă s c ă t o a r e d e D u mn e z e u ) a c o r d a t ă F e c i o a r e i
M a r i a . Ne s t o r i e o n u me a p e M a r i a , Hr i s t o t o k o s ( N ă s c ă t o a r e d e
H r i s t o s ) s a u An t r o p o t o k o s ( Nă s c ă t o a r e d e o m) , d â n d a s t f e l
n a ș t e r e c o n t r o v e r s e i h r i s t o l o gice20.
La 11 august 430, Papa Celestin a convocat un sinod la Roma în care și-
a însușit doctrina Sf. Chiril în privința hristologiei, iar teoria lui Nestorie despre
„cei doi fii ai lui Dumnezeu” a fost declarată erezie.
Hotărârile dogmatice ale sinodului din Alexandria din același an au fost
cuprinse într-o epistolă sinodală de către episcopul Chiril și adresată lui
Nestorie, arătând că natura umană nu s-a cufundat în cea divină, ci Cuvântul s-
a unit ipostatic cu natura umană. La sfârșitul scrisorii a alăturat 12 capitole care
conțineau pe scurt tot ceea ce trebuia să anatematizeze Nestorie dacă voia să
mai rămână în comuniune cu celelalte Biserici. Mai târziu, celebrele 12
capitole au fost numite Anatematismele lui Chiril din Alexandria.
Nestorie a răspuns Anatemtismele lui Chiril din Alexandria și mai târziu
a alcătuit 12 Contraanatematisme, combătând cele 12 anatematisme ale Sf.
Chiril.21

20
Pr. Lector, George Remete, Op. Cit., p. 234.
21
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Op. Cit., p. 138

12
 EREZII HRISTOLOGICE

 Monofizismul sau Eutihianismul.

Disputele hristologice declanșate la începutul secolului al V- lea nu au

putut fi aplanate definitiv nici de Sinodul al III- lea Ecumenic, ținut la Efes în
anul 431 nici de Simbolul de unire semnat de Sfântul Chiril al Alexandriei și
de Ioan al Antiohiei în anul 433.22
Încercarea lui Eutihie de a combate nestorianismul prin expunerea
hristologiei Sfântului Chiril într-o concepție proprie, a dus la apariția unei noi
erezii în sânul Bisericii, cunoscută sub denumirea de monofizism sau
eutihianism. Monofizismul, cuvânt compus din termenii grecești ,,monos” și
,,fisis” denumește erezia conform căreia în persoana Mântuitorului Iisus
Hristos ar exista numai o singură fire, și anume cea omenească. Această
doctrină greșită mai este numită și eutihianism deoarece a fost formulată de
Eutihie, un bătrân stareț al unei mănăstiri de lângă Constantinopol, considerând
ca toți alexandrinii ca prin condamnarea lui Nestorie, antiohienii trebuie să
accepte necondiționat formulările Sfântului Chiril, chiar în variante expuse de
adepții lui și care în realitate nu exprimau gândirea Sfântului Chiril.
Spre deosebire de Nestorie care admitea că în Hristos există două
persoane – dioprosopism, sau că Tatăl are doi fii, Eutihie exagera atât de mult
unirea celor două firi afirmând că a avut doar o singură fire, și anume cea
dumnezeiască, deoarece firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască
și s-a pierdut complet ,,așa precum o picătură de apă se pierde în imensitatea
mării”.23

22
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași 2000, p. 117.
23
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Op. Cit., p. 142.

13
 EREZII HRISTOLOGICE

Eutihie cunoștea faptul că alexandrinii nu erau întru totul de acord cu

formula de unire din anul 433 și că antiohienii erau scindați atât datorită
acestei formule cât și datorită condamnării lui Nestorie. Primul care a combătut
cu vehemență erezia lui Eutihie a fost Teodoret al Cirului (+ 458) în lucrarea sa
,,Cerșetorul” susține îndumnezeirea trupului lui Hristos luat din Fecioara
Maria: ,, Noi nu zicem că firea care a fost luată a dispărut, ci că s-a schimbat în
esența dumnezeirii”.24
Alexandrinii îl aveau de partea lor pe împăratul Teodosie al II – lea, care
stătea sub influența eunucului Hrisafie, finul de botez al lui Eutihie. La 17
februarie 448 împăratul ordonă destituirea episcopului Irineu de Tyr,
susținătorul lui Nestorie, de asemenea, tot el ordonă, în același an, arderea
scrierilor nestoriene care vizau indirect și pe cele ale lui Teodoret îndreptate
împotriva Sf. Chiril.

Episcopul Domnus al Antiohiei, acuzândul pe Eutihie de apolinarism, l-

a denunțat împăratului Teodosie al II – lea, iar episcopul Eusebiu de
Dorylaeum în Frigia îl informează de același lucru pe Flavian al
Constantinopolului. De aceea s-a cerut la 8 noiembrie 448 audierea lui Eutihie
acuzat de monofizism, în cadrul sinodului endemic. Episcopul Flavian dorind
să nu ia din nou amploare disputele dintre antiohieni și alexandrini, i-a propus
acestuia o întâlnire particulară și numai în cazul unui eșec să fie audiat în
cadrul unui sinod25. Participanților la sinod li s-au citit Epistola dogmatică a
Sfântului Chiril adresată lui Nestorie și Scrisoarea către Ioan al Antiohiei.
Ambele documente erau normative pentru credință iar sinodalii s-au pus de
acord în privința celor două feluri de formule, Sfântul Chiril fiind și el de

24
Pr. Nicolae Chifăr, op. Cit. P. 129.
25
Jean Claude Larchet, Persoană și natură; Sfânta Treime – Hristos – Omul, Trad. de Pr. Prof. Dragoș Bahrin
și Marinela Bojin, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București 2013, p. 54.

14
 EREZII HRISTOLOGICE

acord. Astfel, flavian al Constantinopolului evitând expresia ,,în două firi”

afirmă ,, Mărturisim că Hristos după întrupare este din două firi”, continuând ,,
mărturisim într-un ipostas și într-o persoană pe unul Hristos, pe unul Fiu, pe
Unul Domn”, expresie care pregătea formularea calcedoniană. Episcopul
Vasile al Seleuciei se declară mai clar pentru două firi, afirmând că : ,,Adorăm
pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos cunoscut în două firi”.26

În Hristos sunt două firi, cea omenească și cea dumnezeiască. Foamea,

setea, oboseala, somnul, aparțin firii umane. Săturarea celor cinci mii de
oameni cu cinci pâini și doi pești, mersul pe mare, liniștirea valurilor, aparțin
firii dumnezeiești. Fiecare dintre cele două firi păstrează proprietățile sale.
Aceste proprietăți unesc firile într-o singură persoană. Scopul întrupării
Logosului a fost mântuirea omului, învingerea morții și distrugerea diavolului.
Noi nu am putea folosi victoria biruitorului asupra morții, dacă această victorie
s-ar fi obținut înafara firii noastre.27

Împotriva afirmaţiilor lui Eutihie, care susţinea că Iisus Hristos

a avut numai firea dumnezeiască şi nega consubstanţialitatea firii umane a lui
Hristos cu umanitatea noastră, punînd în primejdie întreaga dogmă a
răscumpărării omului 28, Părinţii Sinodului IV au rămas la învăţătura
Sfintei Scripturi, careafirmă că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a

26
Diac. Dr. Ioan Caraza, Hristologia Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon în preocupările teologilor
Romano – Catolici și protestanți din vremea noastră și punctul de vedere Ortodox, Editura Episcopiei
Sloboziei și Călărașilor, 2000, p. 87.

27
Scrisoarea XXVIII, Migne, P. L. 54, 763A- 769B, apud. Pr. Prof. Ioan G. Coman, ,,Și cuvântul trup S-a
făcut”, Editura Mitropolia Banatului, Timișoara, 1993, p. 156 – 157 .

28
P.S. Prof. Dr. Irineu Slătineanu, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, Editura România Creștină, 1999, p. 113.

15
 EREZII HRISTOLOGICE

fost Dumnezeu adevărat şi Om Adevărat.29 „ Și Cuvântul trup s-a făcut”,

spune Sf. Evanghelist Ioan (1, 14), iar Sfântul Apostol Pavel zice: ,, Căci
(Hristos) trebuia să fie întru toate asemenea fraților Săi”. (Evrei 2, 17)

 Monotelismul.

Învățătura de credința particulară despre relația dintre divinul și

umanitatea lui Iisus Hristos este cunoscută sub numele de monotelism.30
Această învățătură susține în mod absurd că Iisus are două firi, însă o singură
voință, ceea ce o pune în contradicție cu interpretarea ortodoxă a Hristologiei,
care susține că Mântuitorul, corespunzător celor două firi ale Sale, are și două
voințe.

Monoteliții acceptă cele două naturi ale lui Hristos, însă neagă voința Sa
umană, acceptând numai voința Sa divină.31
Duhul Sfânt este absent din Biserica în care nu se mai mărturisește
credința ortodoxă, astfel orice comuniune cu ea devine zadarnică. Dacă Hristos
nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El şi cu cei care Îl mărturisesc
în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturiseşte pe Hristos în
mod corect, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui. Cine nu
primește pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi
glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Hristos Însuşi.

29
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos – Pantocrator , EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 204.

30
Cuvânt grecesc împrumutat care înseamnă o singură voință.
31
Ioan Rămureanu,Op. Cit., p. 102.

16
 EREZII HRISTOLOGICE

Erezia monotelita a fost condamnată la sinodul de la Ierusalim, după

alegerea lui Sofronie ca patriarh, în anul 634. În urma acestui sinod, patriarhul
a trimis către cei mai de seamă conducători bisericești o scrisoare sinodală,
înmpărtășind învățătura care susține că fiecare dintre cele două firi ale lui
Hristos trebuie să-și aibă propria voință, deoarece altfel nu ar fi depline, voința
fiind o însușire necesară firii. Susținând că Hristos a avut o singură voință,
înseamnă a afirma că a avut o singură fire.32 Prin urmare, învățătura
monotelismului, nu este altceva decât un monofizism prelungit.

Papa Martin I, ajuns pe scaunul roman in 649 a ținut la Roma un sinod

care a condamnat erezia monotelită, declarându-se pentru două naturi unite
care nu se confundă, pentru două voințe naturale, divină și umană și pentru
două lucrări naturale, divină și umană .

,,A trece sub tăcere cuvântul Adevărului este totuna cu a te lepăda de Hristos,
fiindcă Duhul Sfânt grăiește prin gura proorocului: nu sunt graiuri nici cuvinte,
ale căror glasuri să nu se audă”. (Ps. 18, 3)

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost unul dintre cei mai aprigi luptători
împotriva ereticilor monoteliți, iar in 649 pregătește alături de Papa Martin I
sinodul de la Roma. Dat fiind faptul că împăratul susținea Monotelismul, în
655 Sfântul este condamnat și exilat, iar câțiva ani mai târziu, refuzând din nou
trecerea de partea monoteliților, este torturat prin tăierea limbii și a mâinii
drepte. Condamnarea la moarte a lui Papa Martin I fiind comutată, acesta este
trimis în exil, unde moare din pricina bolii și din lipsa hranei.

„Iată în mâinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a
lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi

32
Ibidem.

17
 EREZII HRISTOLOGICE

împărtăşi cu biserica Constantinopolului, cât timp aceasta va sta în credinţa cea

rea”.33
Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că fiecare părticică din dogmele
Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru
mărturisire ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică. Prin
sânge și prin moarte a fost răscumpărată dreapta credință, de căpătâi fiind cele
mai crâncene chinuri.

Învățătura monotelismului propusă inițial ca un compromis între monofizitism

și ortodoxie este zdrobită abia după cel de-al șaselea Sinod Ecumenic, in 680,
fiind condamnată împreună cu susținătorii săi.

 Adopțianismul.

În spațiul cugetării teologice al Bisericilor Asiei, apare o nouă

hristologie, care ar putea fi numită antropopashistă, având ca afirmație de bază
că cel care suferit și a murit pe cruce, n-a fost Dumnezeu, ci un simplu om, zis
Iisus din Nazaret, însă A. Harnack o numește adopțiană, acesta motivând că
susținătorii acestei hristologii susțineau că Iisus a fost întradevăr un simplu om,
dar pe care Dumnezeu l-a adoptat drept fiu al Său.34 Adopţianismul este
controversa secolului al optulea, prin susţinerea învățăturii că Hristos este Fiul
lui Dumnezeu prin adopţie.

33
Sf. Martin, Papă al Romei.
34
Pr. Adrian Neculcea Hristologiile Eretice, Editura Arhetip, Buvurești, 2002, p. 38.

18
 EREZII HRISTOLOGICE

Devine de de un mare interes pentru tulburarea care este produsă în bisericile

spaniole şi franceze în ultima parte a secolului al optulea, deşi formula în jurul
căreia s-a dezlănţuit conflictul poate fi trasată într-adevăr în perioada cea mai
timpurie a teologiei Apusene, însă spiritul controversei şi rezultatul acesteia au
arătat că ortodoxia secolului al optulea nu mai putea accepta în întregime
formula antică.35
Frazele în care scriitorii precum Novatian, au vorbit nu doar despre
asumarea naturii umane de către Fiul lui Dumnezeu, dar şi de asumarea omului
sau a fiului omului, condusă de o tranziţie uşoară către cuvintele care păreau să
implice că Hristos, conform umanităţii sale, era fiul adoptat al lui Dumnezeu, şi
formulele de acest fel nu apar deloc rar în vechea liturghie spaniolă.
Odată cu apariţia teologiei scolastice a existat o tendinţă naturală a
dialectului rigid de a ademeni din hristologie spre o distincţie raţională dintre
cele două naturi, nu aşa de mult cu vreo dorinţă de a se insista pe aceasta ca
formă a devoţiunii faţă de concepţia de imuabilitate a lui Dumnezeu.
Explicaţiile lui Peter Lombard despre sensul în care Dumnezeu a devenit om au
tins în aceeaşi direcţie.36
Atacatorii adopţionismului, începând cu teza lor că Hristos este de fapt
Fiul lui Dumnezeu, chiar şi conform naturii sale umane, pentru că această
natură a fost alocată de Fiul lui Dumnezeu, au ajuns în final, pentru toată
intenţia lor de a susţine doctrina Bisericii despre cele două naturi şi cele două
voinţe, chiar la o prezentare distinctă a unei Persoane totodată divine care a
asumat substanţa şi natura umană impersonală. Ei au dezertat de fapt de poziţia
preluată de Cyril, deşi el era unul din autorităţile lor principale. Dacă ar căuta
cineva originea istorică a acestei forme târzii de controversă hristologică,
35
Despre Credința Ortodoxă și despre Erezii-florilegiu patristic, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2011, p. 25.
36
Biblia și ereziile vremii...

19
 EREZII HRISTOLOGICE

făcând distincţie de aceasta faţă de cauza imediată, ea trebuie să fie găsită în

şovăiala minţii consecventă în mod necesar pe încercările hristologiei
eclesiastice de a reconcilia în mod reciproc propunerile exclusive.37
Modul intelectual care a dus în mod direct la această distincţie dintre
Fiul lui Dumnezeu şi omul din Hristos a fost explicată în mod variat. Unii
atribuie aceasta Mahomedanismului din jur, făcând o încercare de a îndepărta
cât se poate de mult pietrele de poticnire din doctrina naturii lui Hristos, dar ne-
am putea îndoi de aceasta, din moment ce dificultăţile principale din punctul de
vedere musulman – Trinitatea, ideea unui Dumnezeu care naşte şi este născut –
rămâne neatinsă. Alţii o văd într-o supravieţuire a roadei arianismului
germanic, care este exclus de aderenţa adopţioniştilor faţă de învăţătura
ortodoxă trinitariană.38 Relaţia evidentă cu nestorianismul şi teologia şcolii din
Antiohia i-a dus pe alţii să presupună o influenţă directă asupra scrierilor lui
Theodore de Mopsuestia.
Există puţină diferenţă pentru aceasta după cum este şi pentru teoria că
cei pe care Elipandus îi numeşte „fraţii lui ortodocşi” în Cordova, şi de care se
presupune că Alcuin era responsabil pentru aceste aberaţii, au fost o colonie de
creştini răsăriteni de tendinţe Nestoriene care au ajuns în Spania odată cu
arabii.
Tațian Asirianul comentează pe baza prologului evangheliei Sfântului
Ioan, și declară că Logosul n-a putut proveni dintr-o divizare a naturii divine.39
Fiind cu totul spiritual în substanța sa, deci cu totul nediferențiat de Tatăl,
Logosul va rămâne în mod necesar separat de orice trup.

37
Ioan Rămureanu, Op. Cit., p. 182.
38
Pr. Gheorghe Petraru, Erezei și Logos, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2009 p. 28.
39
Pr. Adrian Neculcea, Op. Cit., p. 50.

20
 EREZII HRISTOLOGICE

Concluzii.

Așadar, Sfânta Treime deși de nepătruns ca taină dumnezeiască se

revelează în trei acte dumnezeiești conforme realității de viață a Acesteia.
Întreaga revelație dumnezeiască vorbește de : Ipostas, Ființă, Energii.
Aceste acte esențiale misterului treimic, nu compun dumnezeirea, ci o
definesc în raport cu omul. Aceste acte s-au descoperit omului de către
însuși Dumnezeu ca Ipostas, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Ipostasul dumnezeiesc al Fiului întrupat ne-a descoperit faptul că

Dumnezeu ca Treime de Persoane nu este o abstracțiune, ci este o realitate
vie și ființială, are o ființă dumnezeiască și o lucrare sau manifestare vie
personală pe temeiul ființei.

Din revelație aflăm că în Sfânta Treime nu există Ipostas fără Ființă

și Energie. Aceasta este norma absolută a credinței creștine în Sfânta
Treime prin care ni se arată cum ființează dumnezeirea.

Toate aceste realități omul le-a perceput când Dumnezeu a început să

descopere omului după măsura lui caracterul personal al dumnezeirii Sale.

Cunoașterea lui Dumnezeu este un dar făcut de către El omului. Cu

toate aceste, unii oameni învățați ai primelor veacuri creștine, dorind să
afle mai mult decât puteau cunoaște și pricepe, au căzut în abateri și erezii
grave despre Persoana Mântuitorului Hristos. Erezii pe care le-am reliefat,
pe scurt, în lucrarea de față.

21
 EREZII HRISTOLOGICE

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutul Biblic și de misiune al

B.O.R. 1982.
2. Atanasie, Sf. cel Mare, Contra arienilor, c. XXXV, P.G. vol. XXVI, col.
85-86.
3. Bărbulescu, Pr. Dr. Laurenţiu, Biserica de la începuturi până în secolul
al XI-lea, Editura Macarie, Târgovişte, 2006, Colecţia Lumina Lumii.
4. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR,
1994.
5. Caraza, Diac. Dr. Ioan, Hristologia Sinodului IV Ecumenic de la
Calcedon în preocupările teologilor Romano – Catolici și protestanți din
vremea noastră și punctul de vedere Ortodox, Editura Episcopiei
Sloboziei și Călărașilor, 2000.
6. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria Creștinismului, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Iași 2000.
7. Coman, Pr. Prof. Ioan G., ,,Și cuvântul trup S-a făcut”, Editura
Mitropolia Banatului, Timișoara, 1993.
8. Despre Credința Ortodoxă și despre Erezii-florilegiu patristic, Editura
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011.
9. Dumitraşcu, Dr. Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare , în
contextul controverselor ariene şi post-ariene , Editura Napoca Star,
Cluj-Napoca, 1999.
10. Grigorie, Sf. de Nysaa, Marele cuvânt catehetic, trad. de Teodor
Bodogae, în „Scrieri” II, colecția ”P.S.B.”, nr. 30, București 1998.

22
 EREZII HRISTOLOGICE

11. Larchet, Jean Claude, Persoană și natură; Sfânta Treime – Hristos –

Omul, Trad. de Pr. Prof. Dragoș Bahrin și Marinela Bojin, Editura
Basilica a Patriarhiei Române, București 2013.
12.Leonțiu de Bizanț, Treizeci de capete împotriva lui Sever de Antiohia,
trad. de Ilie Frăcea, în „Altarul Banatului”, 1990.
13. Neculcea, Pr. Adrian, Hristologiile Eretice, Editura Arhetip, Buvurești,
2002.
14. Petraru, Pr. Gheorghe, Erezei și Logos, Editura Fundației Academice
AXIS, Iași, 2009.
15. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos – Pantocrator , EIBMBOR,
Bucureşti, 2005.
16. Radu, Coord. Pr. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, ediţie colectivă,
EIBMBOR, Bucureşti 1986.
17. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericească universală,
EIBMBOR, Bucureşti 1992.
18. Remete, Pr. Lect. George, Dogmatica ortodoxă, Editura Episcopiei
ortodoxe Alba-Iulia, 1997.
19. Slătineanu, P.S. Prof. Dr. Irineu, Iisus Hristos sau Logosul înomenit,
Editura România Creștină, 1999.
20. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol I-III
EIBMO, Bucureși 2010.
21. Teodoret de Cyr, Istoria Ecleziasatică I, c. V, în P. S.B. ,vol. 44.

23