Teologie Dogmatică Subiectul

3
3. Cristos și formularea dogmelor cristologice în Biserică

Luând lucrurile în sensul amplu, primul mileniu a fost cel al constituirii unui anumit
număr de afirmații clare în felul de a înțelege divinitatea lui Cristos și unirea în el a divinității
și a umanității. Această elaborare a fost realizată prin intermediul convocării succesive a
numeroase concilii. În termeni tehnici se vorbește despre constituirea dogmei cristologice,
adică despre formulări considerate ca definitive, nu după forma lor, ci după semnificația lor.
În viitor se va putea, și în anumite cazuri chiar va trebui, să se spună lucrurile într-un mod
diferit. Dar nu va trebui niciodată să se contrazică ceea ce se referea la interpretarea exprimată
de aceste concilii.
Noi ne vom mulțumi să parcurgem cele trei concilii mai importante: Niceea, Efes și
Calcedon, ținute toate în Asia Mică, astăzi Turcia, ținând cont că această mișcare conciliară va
continua până la al doilea conciliu din Niceea în 787.

1. „Isus este Fiul lui Dumnezeu”: Conciliul din Niceea (325)

Noul Testament spune: „Isus este Fiul lui Dumnezeu” și face să se înțeleagă acest
lucru printr-un limbaj înscris în tradiția semitică. Grecii vor căuta deci, în mod legitim, să
înțeleagă ce anume înseamnă o astfel de afirmație. Ei atunci confruntă limbajul Scripturii și
simbolul credinței cu cel al categoriilor gândirii pe care ei le-au învățat în școlile lor. Or, în
aceste școli două lucruri fuseseră dobândite. Nu poate să existe decât un singur Dumnezeu
suprem; dar nimic nu ne împiedică să gândim că între nivelul de a fi al lui Dumnezeu însuși și
nivelul ființelor umane pot să fie intermediari. Aceștia pot să fie numiți zei, din punctul nostru
de vedere, ne depășesc mult; dar referitor la singurul și adevăratul Dumnezeu, rămân inferiori.
Arius, preot al Bisericii din Alexandria Egiptului, a început să comenteze Simbolul
credinței și Scripturile în acest sens. Încearcă să pună în armonie rațiunea și credința sa.
Poziția lui Arius: pentru Arius numai Tatăl este negenerat. Fiul este creat, are un
început și vine din nul. După tradiția alexandrină și origenistă, care îi considera pe Tatăl,
Fiul și Duhul trei ipostaze (trei realități individuale și subzistente), care participă la unica
natură divină, dar distincte între ele și subordonate unul altuia, Arius accentua în mod
exagerat acest subordonaționism.
Ignorând distincția dintre generarea eternă a Fiului din Tatăl și crearea în timp a
tuturor lucrurilor, Arius îl pune pe Fiul de partea creaturilor. Pentru el, Tatăl este monada
absolut transcendentă în comparație cu Fiul, care îi este inferior din natură, autoritate, rang și

1
Teologie Dogmatică Subiectul
3
mărire. Cristos, chiar dacă Arius îl cheamă „Dumnezeu”, în realitate este un „dumnezeu
minor”. Adevăratul Dumnezeu absolut unic este Tatăl.
În afara Tatălui, celelalte două ipostaze trinitare sunt „dumnezeu” numai în mod
figurat. În această concepție restrânsă a monadei divine, ipostazele Fiului și ale Duhului Sfânt
sunt eliminate din sfera divină și așezate în rândul creaturilor. Fiul nu este deci adevărat
Dumnezeu și nu coexistă din veșnicie cu Tatăl. Nu este fiul natural al Tatălui. Natura Fiului
nu are origine în natura Tatălui. A fost creat și a început să existe datorită voinței Tatălui. Nu
este deci similar Tatălui iar Tatăl nu poate fi cunoscut de Fiul, nici recunoscut în Fiul. Fiul, în
sfârșit diferit de Tatăl, este supus schimbărilor psihice și morale.
Pentru a justifica ideile sale, Arius face apel la Sfânta Scriptură, invocând fragmente
atât din VT cât și din NT, fragmente care folosesc expresii ca „a face”, „a crea”, „a genera”
referitoare la Fiul, care vorbesc de oameni ca fiind „fii ai lui Dumnezeu”, care consideră Fiul
ca „inferior” Tatălui și este „supus ignoranței și patimilor umane” (cf. In 1,12; Is 1,2; In
14,28; Mc 10,18; 13,32: Prov 8,22-23).
Baza ideilor lui Arius constă în faptul că Dumnezeu este absolut transcendent, unic și
incapabil de a comunica altfel, decât prin mijlocul creației. In consecință, tot ceea ce există
„în afară” de Dumnezeu nu este sau nu poate să fie Dumnezeu, dar numai o creatură a lui
Dumnezeu.
La toate acestea a apărut foarte repede și opoziția origeniștilor (Origen) care căutau
să împace cât mai bine distincția trinitară cu credința monoteistă.
Pe parcursul câtorva ani, disputa s-a răspândit în toate Bisericile Orientului creștin.
Ea a creat de-a dreptul schisme între Biserici, tocmai în momentul în care împăratul
Constantin abia că se convertise (313). Pentru el un conflict religios era totodată un conflict
politic care punea în pericol pacea în statele sale. Trebuia, așadar, rezolvată problema cât mai
repede.
Astfel că în 325, împăratul Constantin va convoca un conciliu la Niceea la care au
luat parte mai mulți episcopi, majoritatea fiind din regiuni orientale al imperiului, în timp ce
doar șase membri erau din Occidentul latin.
Un termen inovator: „homoousios”
În căutarea unei clare formulări antiariene, Părinții conciliari, au întâlnit multe
greutăți, fiind dificil să alcătuiască o profesiune de credință compusă numai cu ajutorul
expresiilor scripturistice care, din cauză că erau prea generice, erau interpretate de arieni după
cum le convenea lor.

2
Teologie Dogmatică Subiectul
3
S-a decis deci să se folosească un termen formal neaparținând Scripturii,
homoousios, care fusese deja folosit de Origen pentru a desemna aceeași substanță a Tatălui
și a Fiului și pentru acest motiv, fusese criticat puternic de Arius; pe de altă parte însă, au avut
grijă ca să introducă acest termen într-un context doctrinal care:
-armonizând bine unitatea lui Dumnezeu cu o reală distincție trinitară,
-putea să salveze și autentica egalitate ontologică între Tatăl și Fiul,
-eliminând, în sfârșit, orice ierarhie e gradelor lui Dumnezeu.
Astfel, s-a ajuns la enunțarea crezului/simbolului nicean, din care reies
următoarele concluzii dogmatice:
-Există un singur Dumnezeu, care este Tată atotputernic: împotriva dualismului marcionit și
apoi maniheean; de el au fost făcute toate cele văzute și nevăzute.
-Fiul nu este o creatură a Tatălui făcut din nimic, dar este Unul născut/generat de Tatăl:
-Din moment ce este generat și nu creat, El posedă aceeași substanță (homoousios) cu Tatăl și
este Dumnezeu adevărat, ce derivă din Dumnezeul adevărat: împotriva arienilor.
-Din moment ce este Dumnezeu adevărat, este neschimbător, inalterabil și deci, veșnic ca și
Tatăl.
-Este același care s-a întrupat și s-a făcut om, același care a suferit și a înviat a treia zi: contra
docetiștilor.
-S-a înălțat la cer și va veni ca judecător al celor vii și al celor morți.
-Condamnă ca erezie afirmația că Fiul lui Dumnezeu e supus schimbării sau mutării.

2. „Cuvântul s-a făcut trup”: Conciliul din Efes (431)

A fost convocat pentru a rezolva controversa provocată de erezia nestoriană.
Nestoriu, patriarhul Constantinopolului, interzisese cultul Sfintei Fecioare Maria „Născătoare
de Dumnezeu” (Theotokos), afirmând că ea a fost numai mama lui Cristos ca om
(Anthropotokos).
„Adesea se ridică între noi o dificultate: trebuie să vorbim de Născătoarea de
Dumnezeu (Theotokos), adică de o femeie, Maria, care l-a zămislit și l-a născut pe Dumnezeu
mai degrabă de o Anthropotokos, adică de o femeie care a născut un om? Dar poate
Dumnezeu să aibă o mamă?... O creatură nu-l poate aduce pe lume pe Creator, ci ea a adus pe
lume un om, instrument al dumnezeirii” (Nestorie, Sermones).
Putem observa că Nestorie nu putea admite formula ioaneică: „Cuvântul s-a făcut
trup”. Conciliul din Efes a adoptat prin aclamație doctrina lui Ciril de Alexandria, care
traducea, la rândul său, formula ioaneică în termeni grecești: „Cuvântul s-a făcut trup”

3
Teologie Dogmatică Subiectul
3
însemna: Cuvântul lui Dumnezeu și-a asumat, sau și-a apropiat, generarea după trupul
primit de la Fecioara Maria ca pe ceva pe care el l-a trăit în titlu personal. Umanitatea sa nu
e pentru el un „a avea”, ci a devenit un „a fi” propriu lui. Natura sa divină și natura sa umană
nu sunt însă confuze.
Semnificație cristologică:
Problema conciliului de la Efes nu mai era nici mărturisirea adevăratei dumnezeiri a
Logosului, ca la Niceea, nici reafirmarea integrității naturii sale umane ca la Constantinopol I.
Problema sa era înțelegerea unității lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Mai
precis, era vorba de a alege între două interpretări diferite ca școală: cea unitară și alexandrină
a lui Ciril și cea împărțită și antiohenă a lui Nestorie.
În cea dintâi se punea întrebarea în ce mod Logosul își însușea o adevărată
umanitate. Și răspunsul era dat de formula: uniune prin ipostază. În cea de-a doua interpretare
se punea întrebarea: în ce mod omul fusese asumat de către Logos. Și răspunsul era: locuirea
Logosului în om sau asumarea omului (nu ca subiect, ci ca natură umană) din partea
Logosului și unirea celor două naturi perfecte într-un singur prósópon.
Dincolo de această perspectivă diferită, problema ilustrării lui Isus Cristos devenea
mai dificilă din cauza impreciziei limbajului. În timp ce cu Constantinopol I - cu consecința
precizării trinitare „trei hypostaseis o singură ousia” - se afirmase distincția dintre hypostasis
și ousia, la Efes rămâne echivalența între hypostasis și physis: termenul grec de natură
(physis) nu este bine distinct de cel de ipostază, adică subiectul subzistent concret, deoarece a
păstrat din etimologia sa (phyó, a naște) o conotație existențială. De aceea Ciril gândește „o
singură ipostază” dar spune cu ușurință „o singură natură”, ceea ce este inacceptabil din partea
adversarului său și din partea sa Nestorie spune „două naturi” și gândește cu ușurință „două
ipostaze”. Un limbaj atât de ambiguu va fi precizat în anul 451 la conciliul din Calcedon.
Această dispută, care pare în mod fundamental ontologică, în realitate are o incidență
profundă soteriologică și care se clarifică atunci când este aprofundată semnificația
termenului tehnic communicatio idiomatum (adică dintre proprietăți), adică a însușirii din
partea Cuvântului prin expresii de tip: s-a făcut om, a suferit, a murit, a înviat. Nestorie s-a
străduit să demonstreze că Scriptura în realitate nu a atribuit niciodată Logosului
evenimentele existenței sale pământești, de la naștere la moarte. El punea un așa zis veto
autenticei întrupări lui Dumnezeu, din moment ce Logosul nu putea suferi. Și Ciril s-a aflat la
această răscruce a tezei filosofice a impasibilității divine și al datului Scripturii despre Logos
care se întrupează, pătimește, moare și învie, el optase pentru radicalismul celui de-al doilea
dat. De aceea atribuie Cuvântului nu doar proprietățile dumnezeirii, ci și caracteristicile

4
Teologie Dogmatică Subiectul
3
umanității, fie pentru o interpretare corectă a Scripturii și a conciliului din Niceea, dar mai
ales pentru salvarea mântuirii lui Dumnezeu acordată omului în evenimentul Cristos. A refuza
adevărul ontologic al Mântuitorului Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat,
înseamnă de fapt a refuza economia.
Conciliul din Efes a accentuat punctul de unire tainică (mai târziu va fi numită unire
ipostatică) drept bază a cristologiei și soteriologiei. De aceea e atât de importantă, pentru
înțelegerea definiției de la Efes, Formula de Unire a celor două Biserici, alexandrină și
antiohiană, ca interpretare de autoritare a Conciliului însuși. Iată partea esențială a textului:
„Noi mărturisim că Domnul nostru ISUS CRISTOS, Fiul unul-născut al lui
Dumnezeu, e Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit (alcătuit) din suflet rațional și din trup;
născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire, născut, pentru noi și pentru mântuirea
noastră, la sfârșitul timpurilor, din Fecioara Maria, după omenire; că este de o ființă cu Tatăl
după dumnezeire și de o ființă cu noi după omenire, cele două naturi fiind unite. De aceea noi
mărturisim un singur CRISTOS, un singur Fiu, un singur Domn. În conformitate cu acest
concept de unire neamestecată, mărturisim că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu,
Cuvântul lui Dumnezeu întrupându-se și făcându-se om și unindu-și, din clipa zămislirii,
templul luat din ea. Cât despre afirmațiile evanghelice și apostolice care se referă la Domnul,
știm că teologii pe unele le-au considerat comune, adică privind Persoana sa unică, iar pe
altele le-au deosebit ca ținând de cele două naturi: pe cele vrednice de Dumnezeu le-au referit
la dumnezeirea lui CRISTOS, iar pe cele mai umile, la firea lui omenească”.
Cu toate acestea și Conciliul din Efes lasă o portiță heterodoxiei: Sf. Părinți (mai ales
Sfântul Cirii), preocupați asigure unirea personală a celor să neglijează două naturi în
CRISTOS, neglijează reflecția asupra proprietăților distincte ale acestor naturi, mai ales a
celei omenești (deși această distincție a rămas fundamental implicită în formula de unire citată
mai sus). Deși asupra acestui punct era multă neclaritate, au continuat și controversele aprige
care în final au dus la definiția dată de Conciliul de la Calcedon (recunoscut drept Conciliul
cristologic prin excelență) și la Conciliul al III-lea de la Constantinopol.
În concluzie putem spune că oricare ar fi fost atitudinea interioară a lui Nestorie, o
asemenea învățătură punea serios în pericol unitatea personală a Fiului lui Dumnezeu și a
Fiului Fecioare Maria în ISUS CRISTOS. Decretul de la Efes apără această unitate personală
a celor două naturi ale lui CRISTOS, afirmând că Fecioara Maria este „Născătoare de
Dumnezeu” pentru că l-a născut pe ISUS CRISTOS (strict vorbind) după trup, dar „trup al lui
Dumnezeu”.

5
Teologie Dogmatică Subiectul
3
3. „Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat”: Conciliul din Calcedon (451)
S-a întrunit pentru a defini mai bine dogma cristologică, apărând-o de unele
ambiguități apărute dintr-o oarecare neclaritate a limbajului teologic, care uneori dăduse
naștere la felurite exprimări eretice.
Definiția dogmatică redactată după intenția Papei Leon cel Mare, afirmă că
CRISTOS
are două naturi neamestecate (condamnând astfel învățătura lui Eutihie), netransformate
(împotriva învățăturii lui Dioscur) și că este o singură persoană fără împărțire, nici separare
posibilă (împotriva învățăturii lui Nestoriu). Mai afirmă și dumnezeirea lui CRISTOS, încă de
la întrupare, și a Logosului, din veșnicie, precum și egalitatea substanțială cu Tatăl, păstrând,
în același timp, distincția de persoane între Tatăl și Fiul. În cele din urmă afirmă, pe de o
parte, „comunicarea idiomurilor” (proprietăților) între cele două naturi, unite la nivel de
persoană, iar pe de altă parte, distinge proprietățile și acțiunile fiecăreia dintre naturi: după
învățătura sfântului Leon cel Mare, același ISUS CRISTOS plânge pentru prietenul său Lazăr
și săvârșește minunea învierii acestuia, plânge ca om și realizează minunea ca Dumnezeu. Nu
trebuie să confundăm: nici Dumnezeu ca atare nu poate plânge, nici omul ca atare nu poate
face minuni.
Conciliul nu a folosit termenii consacrați de filosofia greacă. Dacă s-a vorbit de
natură și de persoană (physis și hypostasis) a fost pentru că acest Conciliu s-a ținut în Orient
(așa cum, în Occident, Sfântul Leon cel Mare și Sfântul Augustin au vorbit în latină despre
natura și persona, fără a „latiniza”, prin aceasta, credința). Ambii termeni folosiți de Părinții
conciliari au fost folosiți într-un sens nou, cu o semnificație dificilă, clarificată treptat, pentru
a exprima, atât cât se poate în cuvinte omenești, misterul revelat de Cuvântul dumnezeiesc
despre ISUS CRISTOS.
Nu e vorba nici măcar de termeni abstracți și schematici. În definiția conciliară,
clarificată de Tomus ad Flavianum, termenul persoană corespunde la o ființă vie,
responsabilă, liberă, conștientă și unică, și răspunde la întrebarea: „cine este?”: este ISUS
CRISTOS (o persoană). Termenul natură, însă, răspunde la întrebarea:„ce este?”: este
Dumnezeu și este om. Dar nu e vorba, în cazul lui ISUS CRISTOS, de un Dumnezeu-idee și
de un om-definiție, ci de Fiul real și viu al lui Dumnezeu și de Fiul real și viu al Fecioarei
Maria. Iar faptul că o persoană ne arată că nu e vorba de două ființe unite (prin har): Fiul lui
Dumnezeu plus fiul Fecioarei Maria, ci de o singură și unică persoană.
În concluzie acest conciliu a stabilit într-o formulă foarte precisă că în ISUS
CRISTOS este o singură Persoană (unul și același Fiu, Domnul nostru ISUS CRISTOS) în

6
Teologie Dogmatică Subiectul
3
două naturi (cea dumnezeiască și cea omenească) complete (cea omenească, alcătuită din
suflet rațional și trup), de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și cu totul asemenea nouă în firea
sa omenească. În El ambele naturi coexistă în perfectă unitate, fără amestecare, fără
dezbinare, despărțire și fără schimbare după unire.

EXTRA (nu este menționat la început) Conciliul din Constantinopol III (680-681) (ar
trebui menționat și ăsta pe scut)
A avut misiunea de a înfrunta problema apărută în urma unei greșite interpretări a
formulărilor de la Calcedon; acceptând cele două naturi ale lui CRISTOS, unii teologi afirmau
în El o singură voință (o făceau probabil pentru a apăra impecabilitatea lui CRISTOS: El
având o voință unică, aceasta nu se putea separa de Dumnezeu prin păcat). O astfel de
învățătură, în mod obiectiv eretică, dădea naștere la afirmarea unei naturi incomplete în
CRISTOS. Conciliul a definit cele două naturi prin două „acțiuni” și două voințe, dar unite
într-una și aceeași Persoană.

Surse:
1. Isidor Mărtincă, Isus din Nazaret Fiul lui Dumnezeu, Editura Gramar, București, 2000, pp.
382-417.
2. Mihai Gal, Tu ești Cristos Fiul Dumnezeului celui viu, Editura Serafica, Roman, 2009, pp.
163-274.
3. Bernard Sesboue, A crede, Editura Sapienia, Iași, 2011, pp. 332-336.
4. Damian-Gheorghe Pătrașcu, Patrologie și Patristică, vol. II, Editura Serafica, Roman,
2008, pp. 11-29.54-68.

Foarte sintetic se găsește în:

1. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 456-469.