Terminologia trinitară s-a precizat în perioada primelor două Sinoade Ecumenice,

un rol important avându-l Părinții Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie
Teologul și Sfântul Grigorie de Nyssa.

Părinții Bisericii întemeindu-se pe Revelația biblică au prelucrat conceptele

filosofice aristotelice și platonice (precum: ființă, fire, substanță, natură, ipostas ) și au creat
un limbaj bisericesc, aducând pentru prima dată în istoria culturii umane conceptul de
persoană , pe care l-au așezat la temelia învățăturii despre Sfânta Treime.1

Primul Sinod Ecumenic din 325 a fost convocat în primul rând din cauza ereziei lui
Arie care nega dumnezeirea Fiului. Pentru a-i apăra pe credincioși de această erezie Sinodul a
unit mai multe simboluri de credință locale la care a adăugat expresia „din ființa Tatălui”(εκ
της ουσίας του Πατρός) și termenul „deoființă” (ομοούσιον), prin care se indica relația
naturală dintre Fiul și Tatăl. Acum are loc validarea termenului „deoființă” ca termen teologic
prin care se exprimă că Fiul este Dumnezeu adevărat prin fire, adică are aceeași ființă cu Tatăl
și sunt anatematizați cei care susțin contrariul.2

După acest sinod s-au iscat mai multe controverse terminologice, prima fiind
cauzată de folosirea în actele sinodale a termenilor ființă și ipostas ca sinonime, lucru ce se
observă din articolul ce anatematiza pe cei care afirma că „Fiul este din alt ipostas sau
ființă”3, iar a doua este dublul sens al temenului filosofic ființă (ουσία) în scrierile lui
Aristotel. Din scrierile lui reies două sensuri: primul se referă la ființa concretă (ființă ce
subzistă ca individ, echivalentul termenului ipostas - υπόστασις), iar al doilea este ființa a
doua sau ființa comună ce se observă în mulți indivizi. Cu acest al doilea sens a fost utilizat și
termenul „deoființă” (ομοούσιον) în Simbolul nicean, dar a stârnit împotriviri. Pe de o parte,
partizanii arieni respingeau termenul „deoființă”, acuzând că Părinții sinodali au confundat pe
Fiul cu Tatăl în ipostas, iar pe de altă parte, monarhienii se foloseau de expresia niceană, dar
folosită cu primul înțeles aristotelic al cuvântului ființă, pentru a nega trinitatea persoanelor în
Sfânta Treime.4

Cel care a contribuit cel mai mult la stabilirea concretă și corectă a termenilor de
ființă și ipostas a fost Sfântul Vasile cel Mare care a apărat unitatea de ființă a dumnezeirii

1
Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Basilica, București, 2017, p. 320
2
Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol II/1, Editura Bizantină, București, 2009, p.92
3
Ibidem
4
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ființa și ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel Mare, Ortodoxia XXX,
nr. 1, 1979, p.53
împotriva triteiștilor, și realitatea celor trei ipostasuri, împotriva monarhienilor. Munca lui a
fost susținută și continuată de Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Grigorie de Nyssa care
folosesc „unitatea Ipostasurilor Sfîntei Treimi ca model al unității celor două firii în Hristos”,
punând bazele hristologiei.5

Sfântul Vasile cel Mare „ înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei „deoființă”,

prin completarea ei cu termenul „trei ipostasuri”, arătând că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu sunt
numai niște roluri sau măști, sau puteri fără consistență în ele însăși, având ca suport (ca
ipostas) ființa cea unică, ci ipostasuri sau persoane real și etern subzistente.” 6 Completarea
expresiei niceene cu „trei ipostasuri” nu înlătură conținutul ei în pofida dorinței arienilor care
o contestau, și se apără, astfel, „realitatea celor trei ipostasuri, fără să slăbească unitatea de
ființă a lor, deci a lui Dumnezeu. El (Sfântul Vasile) împacă unitatea lui Dumnezeu cu
tripersonalitatea lui reală.”7

Folosirea formulei de „o ființă în trei Ipostasuri” păzește atât de la pericolul de a

cădea „în politeismul păgân, cât și într-un monoteism filosofic sau iudaic, fără persoană și
fără posibilitatea unei legături personale cu omul” 8: „Cel ce nu admite comuniunea ființei,
cade ușor în politeism, tot așa, cel ce nu admite specificul, deosebirea ipostaselor, cade în
iudaism... Nu-i destul numai să socotim diferențele Persoanelor divine, ci mai trebuie să
admitem și că fiecare dintre Ele există într-un adevărat ipostas„9

Menționarea ambilor termeni, ființă și ipostas, în anatema sinodului asupra celor

care ar spune că Fiul este din altă ființă sau ipostas decât din ființa Tatălui, a dat prilej
urmașilor lui Sabelie să conteste „realitatea subzistentă și eternă a celor trei Persoane distincte
în Dumnezeu”. Totuși, Sfântul Vasile observă că în această frază „ nu se identifică ființa cu
ipostasul, căci în acest caz de ce ar mai fi folosit Părinții de la Niceea amândoi termeni? Chiar
în faptul că au spus că Fiul e din ființa Tatălui, au arătat că El e altceva decât Tatăl. De aceea
trebuie să mărturisim pe Tatăl în ipostasul propriu, pe Fiul în ipostasul propriu și pe Duhul
Sfânt în ipostasul propriu10. În felul acesta Sfântul Vasile înlătura răstălmăcirea sabeliană a
expresiei homoousios (de o ființă)”11

5
Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol II/2, Editura Bizantină, București, 2009, p.231
6
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Idem, p.54
7
Ibidem, p. 54-55
8
Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol II/2, Editura Bizantină, București, 2009, p.68
9
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, col. PSB. Vol.3, Editura Basilica, București, 2010, p. 327-328 (Ep.210/V)
10
Sf. Vasile cel Mare, Idem, p. 208 (Ep. 125/I)
11
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Idem, p.55
 Pentru a stabilii deosebirea dintre ipostas și ființă, Sfântul Vasile folosește un
exemplu din viața umană, și îi definește astfel:

„Ceea ce-i specificat într-un chip propriu e arătat prin cuvântul ipostas. Într-adevăr,
când spui om îți intră în ureche – prin specificarea nedefinită a acestui cuvânt – o idee cam
împrăștiată, astfel încât, dacă natura e indicată cu ajutorul acestei numiri, ceea ce se
subînțelege și care-i indicat propriu-zis prin numele său nu-i specificat. Dimpotrivă, când spui
Pavel, atunci arăți tocmai ființa indicată prin acest nume. Acesta-i ipostasul: nu noțiunea
nedefinită a substanței, care nu găsește nicio stabilitate în urma comunității lucrului specificat,
ci acea noțiune care definește și delimitează ceea ce-i comun și nehotărât într-un anume obiect
determinat cu ajutorul însușirilor sale proprii.”12

Pentru a arăta modul cum trebuie înțelese deoființimea și particularitatea simultane

ale Ipostasurilor folosește ca exemplu „relația ce există între firea omenească și
caracteristicile individuale ale unor oameni, relație ce există și între firea dumnezeiască
comună și cele trei Ipostasuri dumnezeiești”13:

„Raportul dintre ceea ce-i comun și particular e același ca și acela dintre ființă și
ipostas, pentru că fiecare dintre noi participăm la „ființă” prin ceea ce avem în comun, în
schimb, însușirile individuale sunt specifice fiecăruia în parte. De aceea și aici termenul ființă
este comun tuturor Persoanelor treimice, cum e cazul cu bunătatea, cu dumnezeirea și cu orice
s-ar mai putea înțelege, pe când însușirile specifice le are fiecare separat: cea de Părinte, de
Fiu sau de putere sfințitoare.”14

Trebuie scris despre disputa cu Eunomie - despre cunoasterea lucrarilor și nu a

ființei (e important ! - distinctia ipostasurilor e o consecința a incontestabilității însușirilor)

Sfântul Grigorie de Nazianz

Dacă Sf. Vasile cel Mare a teologhisit având ca premisă părerile lui Eunomie
împotriva dumnezeirii Fiului, triadologia sa a avut în centru pe Fiul, de aceea nu a numit
expres pe Sfântul Duh deoființă nici măcar în lucrarea sa Despre Sfântul Duh. Argumentarea
acestui fapt a realizat-o Sfântul Grigorie Teologul, care „a explicat și clarificat aproape
definitiv distincția dintre însușirea personală și fire cu privire la Persoanele dumnezeiești, ca
să ajungă la deoființimea Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.” El a continuat edificiul Sfântului
12
Sf. Vasile cel Mare, Idem, p. 88 (Ep. 38/III)
13
Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol II/2, Editura Bizantină, București, 2009, p.67
14
Sf. Vasile cel Mare, Idem, p. 334 (Ep. 214/IV)
Vasile și a teologhisit având ca premisă ereziile despre Sfântul Duh. Iată ce spune în a cincea
Cuvântare teologică despre dumnezeirea Sfântului Duh și a Sfintei Treimi, cinstită în trei
Ipostasuri într-o sindură ființă15:

„Duhul este Dumnezeu? Desigur! Deci este deoființă? Desigur, din moment ce este
Dumnezeu!” (Cuvântarea XXXI 10) „Să preamărim pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul și
pe Dumnezeu Duhul Sfânt, trei Ipostasuri, dar o dumnezeire, neîmpărțită în slavă, în cinste, în
ființă și Împărăție” (Cuvântarea XXXI 28) [...] „Iar când zic Dumnezeu, să fiți surprinși atât
de o lumină cât și de trei! De trei lumini, pentru însușirile personale, adică de Ipostasuri, dacă
cineva vrea să Le numească așa, sau Persoane! Căci nu intrăm în nicio dispută privitoare la
cuvinte, atât timp cât acestea redau același înțeles [...] Dumnezeu reprezintă unicul principiu,
însă nu mărginit într-o persoană. Fiindcă aceasta (dumnezeirea) nu este o persoană unică. Căci
aceasta se sfâșie sau ajunge la discordie în ea însăși și devine mai multe. Ci este o monarhie,
un principiu care se arată în aceeași cinste a firii, în acordul voinței, în identitatea mișcării și
în unicitatea consimțirii celor ce provin din ea, cum nu este cu putință în fira născută. Astfel,
chiar dacă este în ea o diferență exprimată prin număr, nu este o tăiere în ființă. De aceea
monada „de la început” se mișca spre doime până la treime. Și aceasta este pentru noi Tatăl și
Fiul și Sfântul Duh (Cuvântarea XXIX 2)”16

Sfântul Grigorie subliniază faptul că modul diferit al existenței fiecărui Ipostas

asigură realitatea triipostatică a Sfintei Treimi, „orice anulare a exclusivității modului de
existență al Persoanelor dumnezeiești conduce la confuzie și la anulare a Treimii”17.

Sfântul Grigorie Teologul folosește noțiunile de fire și ipostas,folosite până acum

doar în relație cu dogma Sfintei Treimi, pentru a combate ereziile hristologice care negau
asumarea omului întreg de către Logosul dumnezeiesc. De fapt, el pune bazele hristologiei,
prin folosirea pentru prima a unității Ipostasurilor Sfintei Treimi ca model pentru unitatea
celor două firi în Hristos, o explicație mai elaborată fiind dată mai târziu de Sf. Grigorie de
Nyssa, Sf. Chiril al Alexandriei și Teodoret al Cyrului.18

Sfântul Grigorie de Nyssa

15
Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Idem, p.223
16
Ibidem
17
Ibidem, p.224
18
Ibidem, p. 231
 Răspunsurile Sfintului Vasile, dar și al Sfântului Grigorie împotriva ereziei
eunomiene a redus doar, însă nu a întrerupt activitatea lui Eunomie. Învățătura acestuia avea
două erori, prima era confundarea ființei cu Ipostasurile în Dumnezeu, iar a doua era
identificarea însușirilor Ipostaselor dumnzeiești cu ființa acestora. El a aprofundat învățătura
fratelui său, Sfântul Vasile, și a clarificat diferența dintre natură și ipostasuri și a reușit să
arate că „fiecare nume sau caracteristică a lui Dumnezeu privește faptul-de-a-fi a lui
Dumnezeu, nu și firea Lui. Principalul termen sau nume al lui Dumnezeu este veșnicia, care
însă nu face vădită firea Sa, ci faptul-de-a-fi al Său, acel era pururea și va fi”19

În direcția triadologiei Sfântul Grigorie de Nyssa a avut o dublă contribuție. Prima

este aceea de a fi sprijinit „deoființimea celor trei Persoane dumnezeiești pe unitatea absolută
a lucrărilor Lor: Toată lucrarea, care-și are originea în Dumnezeu și care hrănește creația,
primindu-și numirile potrivit diferitelor înțelesuri, își are punerea în mișcare de la Tatăl, prin
Fiul ieșirea și în Duhul Sfânt săvârșirea... așadar, se face prin cele trei Persoane, nefiind trei
lucrări, ci una singură (PG 45, 125C), Și, nicio lucrare nu este despărțită de Ipostasuri (PG
45, 128C). Dar dacă s-a dovedit, prin aceea că lucrările sunt aceleași, că Duhul Sfânt nu este
străin de firea Fiului... firea Sfintei Treimi este una (PG 44, 1160B)”20

A doua contribuție a fost aceea de a fi vorbit despre „modul provenirii Fiului și al

Sfântului Duh, asigurând că există o diferență fundamentală în faptul-de-a-fi al Persoanelor
dumnezeiești și că acest lucru se explică prin termenii cauză și cauzat, care însă nu se referă
la firea dumnezeiască comună.”21 În acest sens, Sfântul Grigorie spune:

„Mărturisind identitatea firii (= a Ipostasurilor), nu negăm diferența dintre cauză și

cauzat, prin care înțelegem că Se distinge Unul de Altul; presupunem existența unei alte
diferențe atunci când, pe de o parte, credem că este o Cauză, pe de alta Cel care este din
Cauză și Cel care este din cauza (= Sfântul Duh). Pe de o parte Cel din cel Dintâi (= Fiul este
direct din Tatăl), pe de alta Cel care este prin Fiul din cel Dintâi (= Duhul Sfânt este din Tatăl
prin Fiul); ca faptul de a fi Unul-Născut să rămână neîndoielnic cu privire la Fiul și faptul de a
fi din Tatăl al Sfântului Duh să nu lase loc îndoielii, și prin acest lucru păzind, prin mijlocirea
Fiului, faptul că Acesta este Unul-Născut și nedând la o parte legătura naturală a Duhului
Sfânt cu Tatăl. Iar vorbind despre cauză și despre din cauza nu indicăm prin aceste
numiri firea lucrului respectiv. Căci nu este același lucru a vorbi despre cauză și despre

19
Ibidem, p.341
20
Ibidem, p.342
21
Ibidem, p.343
ființă, diferență pe care am demonstrat-o mai înainte... Căci altceva este ce este ceva și altceva
cum este ceva”(Despre faptul de a nu spune că nu sunt trei dumnezei, PG 45, 133BC)22

22
Ibidem, p.345