fanta Treime - insusiri interne si externe

1. Caracterul personal și întreit al lui Dumnezeu:

Existența Supremă și atotputernică este absolută pentru că este persoană. Dacă Dumnezeu
nu ar fi persoană, nu ar fi de fapt Dumnezeu. Dar caracterul de persoană iubitoare atrage cu
necesitate existența tripersonală, adică deplin iubitoare, căci numai prin a treia persoană iubirea
dintre două persoane se deschide și se obiectivează.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în istorie:

a) etapa păgână: deși există urme ale Revelației primordiale, se oscilează între un
dumnezeu care se manifestă în trei forme (Trimurti din hinduism, cu Brahma, Vișnu, Șiva) și
politeismul cu o treime de zei (ca la egipteni, cu Osiris, Isis și Horus);
b) etapa Vechiului Testament: pluralul Elohim, teofania de la stejarul Mamvri, cântarea
serafimilor de la Isaia 6 (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot), personificarea Înțelepciunii lui
Dumnezeu (Pildele și Înțelepciunea lui Solomon, Sirah), psalmul 32 (Prin Cuvântul lui
Dumnezeu s-au întemeiat cerurile și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor), prezentarea lui
Mesia ca persoană divină (Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut – Ps. 2) și ca Sfetnic
minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9), care
Se va naște din Fecioară (Isaia 7:14), locul treimic de la Isaia 61 (Duhul Domnului este peste
Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor...); în această etapă învățătura despre Sfânta
Treime nu este foarte clar precizată, pentru a se evita căderea evreilor în politeism (în Vechiul
Testament nu predomină iubirea, ca rezultat al existenței celor trei persoane în Dumnezeu, ci
dreptatea, ca rezultat al existenței unui singur Dumnezeu);
c) etapa Noului Testament: Treimea în unitate: Mergând învățați toate neamurile
botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28) - είς τò ονομα = în
numele (la sg.), nu τά ονοματα (la pl.); trei Persoane: cuvintele îngerului la Buna Vestire (Duhul
Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care
se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema), teofania de la Botezul Domnului,
promisiunea Mângâietorului (Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la
Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine – Ioan 15),
binecuvântarea de la 2 Corinteni 13 (Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui
 Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți), urarea introductivă de la 1 Petru 1
(către cei aleși după cea mai dinainte-știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul
spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus Hristos); unitatea în Treime: a Tatălui cu a Fiului
(Ioan 10: Eu și Tatăl Meu una suntem; Tatăl este întru Mine și Eu întru El), a Tatălui cu a
Duhului Sfânt (1 Corinteni 2: Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului care
este în el?; așa și cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu), a
tuturor persoanelor dumnezeiești (Bine a grăit Duhul Sfânt prin Isaia proorocul, când a zis: Cu
auzul veți auzi și nu veți înțelege, și uitându-vă veți privi dar nu veți vedea – zice apostolul Pavel
în Faptele Apostolilor 28, referindu-se la Isaia 6, unde proorocul îl vede pe Domnul Savaot,
adică pe Tatăl; iar apostolul Ioan afirmă în Ioan 12 că acestea a zis Isaia când a văzut slava Lui –
a Fiului - și a grăit despre El; deci, după apostolii Pavel și Ioan, Isaia a văzut pe Dumnezeu cel
unul în ființă și întreit în persoane).

3. Formularea dogmei Sfintei Treimi:

v  în primele veacuri prin Simbolul apostolic (Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic, în Iisus Hristos
unicul Său Fiu... și în Duhul Sfânt);
v   prin Simbolul Atanasian (Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime și Treimea în unime,
nici confundând Persoanele, nici împărțind ființa);
v  prin formula Botezului și întreita scufundare;
v  prin doxologia cea mică (Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh);
v   prin cântarea Lumină lină (...lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu);
v  prin Părinții Apostolici (repetă expresiile din scrierile Sf. Apostoli);
v  Apologeți (încearcă să lămurească Sfânta Treime combătând sabelianismul și
subordinațianismul);
v  Sfinții Părinți (prin analogii cum ar fi: familia – în Răsărit, la Părinții capadocieni – caracter de
comuniune; sufletul cu rațiune, simțire, voință – în Apus, la Fericitul Augustin – caracter
individualist; cărămida, descompusă în pământ, apă și foc – Sf. Spiridon; floarea, culoarea,
mirosul; râul, apa, izvorul; soarele, lumina, căldura; copacul cu rădăcină, trunchi, coroană;
timpul cu trecut, prezent, viitor; spațiul cu cele trei dimensiuni, etc);
v  nu trebuie să uităm nici mărturiile martirilor care și-au dat viața glorificând Sfânta Treime; în mod
special dogma Sfintei Treimi a fost formulată prin Simbolul de credință de la sinoadele I și II
ecumenic și în scrierile speciale referitoare la Sfânta Treime ale lui Atanasie cel Mare (Contra
arienilor despre Fiul, și Către Serapion despre Duhul Sfânt), Vasile cel Mare (Contra lui
Eunomie și Despre Duhul Sfânt), Grigorie de Nyssa (Contra lui Eunomie), Grigorie de Nazianz
(Cele 5 Cuvântări teologice), Didim cel Orb (Despre Sfânta Treime), Ambrozie (De fide), Ioan
Damaschin (Dogmatica).

4. Explicarea terminologiei trinitare:

Cuvântul Treime este folosit prima dată în Orient de Teofil al Antiohiei, iar în Occident
de Tertulian. Dumnezeu este o ființă (1) în trei persoane (3). Termenii care se referă la unitate
sunt:
a) esență;
b) substanță;
c) natură.
Fiind vorba despre Sfânta Treime, cuvintele esență, substanță și natură sunt redate în
limba română prin cuvântul ființă; a) esența (ούσια) sau ființa (fisis) înseamnă fondul, baza unei
realități;
Sf. Vasile cel Mare spune că esența este fondul naturii comune mai multor indivizi, de
exemplu: omul, umanitatea, omenitatea pentru toți indivizii speciei noastre;
La Aristotel ούσια avea două sensuri: prima esență, esența concretă, existența individuală
(dacă Sf. Părinți ar fi luat acest înțeles al termenului ar fi căzut în triteism) și esența secundară,
esența abstractă, natura specifică realizată în mai mulți indivizi de aceeași specie (dacă Sf. Părinți
ar fi luat acest înțeles al termenului, ar fi însemnat că fiecare Persoană divină ori ar primi numai
o parte din esența abstractă, și atunci ființa dumnezeiască s-ar împărți între persoane, ori ar primi
întreaga ființă, cu excluderea celorlalte);
Sf. Părinți au învățat însă, împotriva triteismului, că cele trei Persoane au aceeași esență,
dar în mod concret, nu abstract, ca la oameni (oamenii au toți aceeași esență, dar ea se repetă în
fiecare individ, unitatea ei fiind cugetată abstract; la Dumnezeu însă nu se repetă, ci există o
singură dată în cele trei Persoane, unitatea ei fiind concretă);
Sf. Părinți au respins și împărțirea ființei dumnezeiești între persoane, folosind termenul
OMOOUSIOS, care arată că Persoanele au una și aceeași ființă întreagă (ființa Tatălui există
întreagă în Tatăl, întreagă în Fiul, întreagă în Duhul Sfânt); [o vreme, termenii esență și ipostas
au circulat amestecați în Răsărit și Apus;
Sinodul din Alexandria, 362, arată însă că același adevăr îl exprimă și orientalii care spun
că în Dumnezeu este o esență și trei ipostasuri, și occidentalii care spun că Dumnezeu este un
ipostas și trei persoane;
Sf. Vasile cel Mare explică deosebirea dintre esență și ipostas, raportând esența la unitate
(fondul naturii comune...) și ipostasul la Treime (ipostasul este individul subzistent, Petru sau
Pavel; aplicând aceasta la ființa divină, trebuie să recunoaștem aceeași substanță divină și trei
subzistenți în natura divină)]; b) substanța este cam același lucru cu esența, în plus, etimologic
(substare = a sta sub, ca și ipostasis = stau sub) substanța e o bază pe care stau însușirile, o esență
ce există într-un lucru subzistent în sine și pentru sine (deci opusă însușirior, pentru că ele au
nevoie de o ființă în care să existe ca într-un subiect); c) natura, sinonimă cu esența, este
materialul din care constă o realitate (de exemplu, lemnul e natura din care e făcută masa);
Natura e însăși esența considerată ca subiect al proprietăților și principiu intern al
lucrărilor (natura arată ceva dinamic, esențele par statice). Termenii care se referă la Treime sunt:
a) ipostas; b) subzistență; c) persoană. În teologia actuală, ca și pentru Sf. Vasile cel Mare și alți
Sfinți Părinți, cuvântul ipostas are același sens ca și cuvântul persoană (πρόσωπον); a) ipostasul
este substanța care nu e parte dintr-un tot, ci o substanță individuală completă, existând în sine și
pentru sine; e natura în formă individuală de sine stătătoare, dar nu este nici identic cu natura,
nici cu o parte din ea, și nici nu e un adaos de conținut în natură. El este forma de a exista a
naturii.
Ipostasul este subiectul sau purtătorul naturii. Sf. Vasile cel Mare zice că ipostasul e
individul determinat, existând aparte, care posedă natura dar este opus naturii, așa după cum e
opus ceea ce e propriu la ceea ce e comun, ca particularul la general; b) subzistența este felul de a
exista al substanței; prin urmare este egală cu ipostasul; c) persoana este un ipostas de natură
rațională (sau substanța individuală, independent existentă, a unei naturi raționale); persoana are
conștiință de sine (rațiune), dorința de a fi în comuniune cu alte persoane (sentiment) și puterea
de a determina (voință). Persoana structurează din interior, imprimă în întreaga ființă a omului o
structură care nu se mai întâlnește la alte ființe umane. Persoana e deosebită de individ, arătând
că omul nu rămâne o ființă închisă în ea, ci deschisă către celelalte persoane, în legătura
dragostei: Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi
să fie una (Ioan 17).
5. Erezii antitrinitare:
a) monarhianismul: Dumnezeu, fiind unul singur, nu pot exista în El mai multe persoane;
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt fie numai niște puteri (monarhianismul dinamic – ebioniții, Pavel
de Samosata), fie numai niște moduri de manifestare (monarhianismul modalist – patripasienii,
Sabeliu) ale uneia și aceleiași ... .persoane dumnezeiești; (pentru primii Hristos e numai fiu
adoptiv al Tatălui, ca și noi, pentru ceilalți patrea passum esse – Tatăl a pătimit pe cruce);
b) subordinaționismul: arianismul: Fiul e primul creat de Tatăl, nu din ființa Tatălui, nu
din veșnicie; după sinodul I ecumenic s-au împărțit în trei: arienii riguroși, semiarienii (Fiul nu e
deoființă cu Tatăl – omoousios – ci de o ființă asemănătoare cu a Tatălui – omiousios) și la
mijloc acacienii (Fiul e asemenea Tatălui, dar nu după ființă, ci Tatăl se reflectă în Fiul ca într-o
icoană); macedonianismul: Duhul Sfânt e creat de Tatăl și slujitor al Tatălui și al Fiului;
combătut de sinodul II ecumenic, dar nu cu omoousios, ci cu formula doxologică echivalentă Cel
ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit;
c) antitrinitarii moderni (socinienii sau unitarienii);
d) triteismul: separă ființa după persoane, ajungând la trei dumnezei (în tetrateism chiar la
patru, considerându-se ființa divină ca al patrulea dumnezeu).
6. Distincții și însușiri:
În Dumnezeu există trei persoane reale, deci în Dumnezeu trebuie să existe anumite
distincții sau deosebiri reale, căci persoanele sunt și trebuie să fie deosebite una de alta (nu ca în
modalism sau sabelianism). Împreună slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, unindu-i după
dumnezeire și distingându-i după osebiri (Penticostar); deosebindu-i în dumnezeirea feței, iar nu
după ființă, care în sine este nedespărțită (Mărturisirea Ortodoxă).
Distincțiile se referă la persoane și la modul de a poseda ființa divină. Revelația divină ne
prezintă PROPRIETĂȚILE sau ÎNSUȘIRILE PERSONALE INTERNE prin care cele trei
Persoane se disting una de alta:
a) TATĂL este nenăscut, posedă ființa divină în Sine, neprimită de la nimeni. Despre
Tatăl ne spune Sf. Scriptură că este nepricinuit și că are viață în sine: Precum Tatăl are viață întru
Sine, așa i-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine (Ioan 5). De aceea Sf. Părinți Îl numesc pe Tatăl
άναρχος (fără început, fără principiu), άναίτιος (fără cauză), iar însușirea prin care se distinge de
celelalte Persoane o numesc άγεννησία (nenaștere). Sf. Grigorie de Nazianz zice: Deoarece Tatăl
ca persoană nu are originea Sa în altul, pentru aceasta Își este El Însuși principiul Său și pentru
aceasta El nu este nici născut, nici purces;
b) FIUL primește ființa de la Tatăl prin naștere, este Unul născut, care din Tatăl S-a
născut mai înainte de toți vecii; așadar, Fiul are ca proprietate (sau însușire personală) nașterea
Sa din veci din Tatăl: Din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109). Tatăl
dăruiește întreaga Sa ființă Fiului prin naștere, nu doar o parte din ea, fără însă a pierde El ceva
din ființa Sa prin această comunicare. Comunicarea se face din veci, de aceea și Fiul este veșnic;
nu a existat niciodată Tatăl singur, fără Fiul: După cum focul există deodată cu lumina din el, și
nu este mai întâi focul și pe urmă lumina, și după cum lumina se naște totdeauna din foc și este
totdeauna în el, fără să se despartă deloc de el, tot astfel și Fiul se naște din Tatăl, fără să se
despartă deloc de El, ci este pururea cu El (Sf. Ioan Damaschin);
c) DUHUL SFÂNT primește ființa de la Tatăl prin purcedere, așadar are ca proprietate
(sau însușire personală) purcederea Sa din veci din Tatăl. Despre această proprietate vorbește și
sinodul II ecumenic în Crez, și ea este exprimată clar de Mântuitorul, care spune: Când va veni
Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi pentru Mine (Ioan 15). Prin aceste cuvinte, Domnul ne arată că
Duhul Sfânt Își are originea din veci din Tatăl, și astfel este deoființă cu Tatăl. Între nașterea
Fiului și purcederea Duhului Sfânt este deosebire, dar în ce constă această deosebire nu putem
ști. [După Sf. Ioan Damaschin, unii autori consideră într-un anumit fel că Fiul sau Cuvântul ar fi
un produs al intelectului divin, și de aceea (după cum producerea ideii și a cuvântului prin spirit
o numim concepere și naștere) zicem despre Fiul că e născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt ar fi un
produs al voinței divine, și de aceea (după cum realitățile ce se produc prin voința unei persoane,
nu se zice că se nasc, ci că purced de la acea persoană) spunem că Duhul Sfânt nu se naște, ci
purcede din Tatăl].
Aceste PROPRIETĂȚI sau ÎNSUȘIRI PERSONALE INTERNE sunt cu adevărat însușiri
deosebitoare, în timp ce PREDICATELE sau ÎNSUȘIRILE EXTERNE (Tatăl – Creatorul și
Proniatorul lumii, Fiul – Răscumpărătorul sau Mântuitorul lumii, Duhul Sfânt – Sfințitorul și
Desăvârșitorul lumii), aratând deosebirile dintre persoanele Sfintei Treimi în ceea ce privește
lucrările lor în lume, disting persoanele numai în sens impropriu, nu real. Pentru că în realitate, în
viața sau în lucrarea extratrinitară, înspre lume, a Sfintei Treimi, totdeauna lucrează toate cele
trei Persoane împreună: Același Dumnezeu lucrează toate în toți (1 Corinteni 12). Prin urmare,
proprietățile (însușirile interne) disting cu adevărat Persoanele Sfintei Treimi, dar predicatele
(însușirile externe) sunt comune celor trei Persoane.
7. Antinomii în Sfânta Treime:
antinomia = contradicție în legi; în dogmatică, antinomia înseamnă o realitate paradoxală,
dublă, aparent contradictorie din punct de vedere rațional-omenesc, dar care conține două
afirmații ce sunt adevărate și justificate fiecare în felul ei, deși ni se par contradictorii.
Contradicția se produce însă doar din punct de vedere uman, subiectiv; pentru a-L înțelege și
cunoaște pe Dumnezeu este nevoie de o dilatare a logicii naturale într-o logică supranaturală, în
care contradicțiile se reconciliază într-un mod tainic, misterios. Sfânta Treime este Realitatea
antinomică supremă. Exemple de antinomii în Sfânta Treime:
a) în fiecare Persoană este cuprinsă întreaga ființă a lui Dumnezeu, fără ca ființa să se
împartă după persoane,iar Persoanele rămânând distincte;
b) deși Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, totuși Tatăl nu are întâietate de
existență, ci toate Persoanele există din veșnicie (proprietățile Persoanelor, deși le disting, nu
acordă prioritate niciuneia dintre ele);
c) deși Fiul este născut din veci, El se naște și acum, se naște mereu; la fel și purcederea
Duhului Sfânt. (Sf. Ioan Damaschin încearcă să explice ultimele două antinomii prin analogie cu
focul și lumina care se naște din el).

Perihoreza si apropriere

Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi poate fi înfățișat după mai multe aspecte, și
anume după:
A) aspectul dumnezeirii Persoanelor și al distincțiilor dintre ele;
B) aspectul comuniunii intratreimice și al întrepătrunderii Persoanelor
(perihoreza);
C) aspectul lucrărilor dumnezeiești comune celor trei Persoane, dar atribuite în mod
special numai uneia (aproprierea).

A) Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi:

 1) Dumnezeirea Tatălui: nu a fost contestată nici de eretici, Tatăl fiind considerat de
către toți ca Dumnezeu Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și
nevăzutelor. Mântuitorul Însuși mărturisește despre Tatăl că este Dumnezeu adevărat: Şi aceasta
este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe
Care L-ai trimis (Ioan 17). În multe alte locuri din Sf. Scriptură, Tatăl este numit Dumnezeu:
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3); Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de
Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul
Iisus Hristos (Romani 1), etc. Uneori textul Sf. Scripturi dă impresia că Dumnezeu Tatăl ar avea
o întâietate în Sfânta Treime (Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru – Ioan 20; Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea
vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere – Efeseni 1), dar această
impresie greșită este cauzată de imposibilitatea omenească de a exprima în mod deplin adecvat
raporturile reale dintre Persoanele divine și unitatea Lor de principiu.

2) Dumnezeirea Fiului, ca Persoană distinctă de Tatăl, este afirmată în multe locuri din
Sf. Scriptură, fie direct, fie indirect, Fiul fiind Cuvântul, înțelepciunea, puterea, chipul lui
Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1), strălucirea slavei lui
Dumnezeu şi chipul fiinţei Sale (Evrei 1). În mod direct, dumnezeirea Fiului este mărturisită atât
în Vechiul Testament (Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut –
Psalm 2; Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut – Psalm 109), cât și în Noul
Testament (la Botez Tatăl Îl numește Fiul Meu iubit – Matei 3, înaintea lui Caiafa Hristos Se
recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu – Matei 26; Sf. Apostol Petru mărturisește: Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu Celui viu – Matei 16, iar Apostolul Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu –
Ioan 20). În mod indirect, dumnezeirea Fiului este afirmată în locurile în care lui Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu întrupat, i se atribuie însușiri dumnezeiești ca veșnicia (Şi acum, preaslăveşte-
Mă Tu, Părinte, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea – Ioan 17),
atotputernicia (Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ – Matei 28), omniprezența (Că
unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor – Matei 18), etc.
Uneori textul Sf. Scripturi pare să contrazică dumnezeirea Fiului (Tatăl este mai mare decât
Mine – Ioan 14; Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer,
nici Fiul, ci numai Tatăl – Marcu 13), dar aceste expresii se referă la Iisus Hristos numai ca om.

3) Dumnezeirea Duhului Sfânt este și ea afirmată clar în Sf. Scriptură, fie în mod direct
(Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta – Luca 12; Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl
voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi
despre Mine – Ioan 15; Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?...
N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu – Fapte 5), fie în mod indirect, Duhul Sfânt având
însușiri dumnezeiești, este un alt Mângâietor (Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da
vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru
că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte – Ioan 14), este atotștiutor, învață toate (Acela vă va învăţa
toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu – Ioan 14), este atotputernic,
participând la creație (şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – Facere 1; Cu
cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor – Psalm 32);
Botezul se face și în numele Duhului Sfânt, El fiind egal cu Tatăl și cu Fiul; mântuirea vine prin
nașterea din nou, din apă și din Duh (Ioan 3), etc. Uneori textul Sf. Scripturi pare să contrazică
dumnezeirea Duhului Sfânt: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot
adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti –
Ioan 16 (aici însă nu se neagă atotștiința Duhului Sfânt, ci se arată că El nu va descoperi nimic
deosebit de cele spuse de Hristos până la Înălțare); Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai
Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul – Matei 11 (nici aici nu se neagă
atotștiința Duhului Sfânt, căci în alt loc se spune: Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi
adâncurile lui Dumnezeu (...); cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui
Dumnezeu – 1 Corinteni 2).

B) Comuniunea intratreimică și întrepătrunderea Persoanelor divine (perihoreza):

1. Posedând una și aceeași ființă divină, Persoanele Sfintei Treimi sunt în perfectă unitate
ființială dumnezeiască. Deosebirea care există între Ele constă doar în însușirile interne
personale (Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut, Duhul purces); între Ele este deci o deosebire
personală (pentru că cele trei Persoane sunt distincte, deosebite), nu ființială. Dată fiind
identitatea de ființă neîmpărțibilă, cele trei Persoane care o au întreagă fiecare, nu pot fi cugetate
altfel decât existând Una în Alta, întrepătrunzându-Se reciproc: Tatăl este și rămâne în Fiul și în
Duhul Sfânt, Fiul este în Tatăl și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt este în Tatăl și în Fiul. Persoanele
Sfintei Treimi Se întrepătrund, Se înconjoară reciproc, locuiesc Una în Alta, fiecare este întreagă
în celelalte două Persoane. Această împreună existență a Persoanelor divine în înțelesul de a fi
fiecare în celelalte, fără amestecare, fără contopire sau confundare, se numește perihoreză. Ideea
de perihoreză a existat totdeauna în Biserică, exprimată prin alți termeni; termenul de perihoreză
îl avem de la Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII).

2. Perihoreza este mărturisită în Sfânta Scriptură: Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi

Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care
rămâne întru Mine - face lucrările Lui (Ioan 14); Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl (Ioan 10);
Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (1 Corinteni 2).

3. Perihoreza Persoanelor divine își are temeiul în deoființimea acestora, adică în faptul
că Tatăl împărtășește veșnic celorlalte două Persoane divine întreaga Sa ființă dumnezeiască,
Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere, fără ca prin aceasta Tatăl să-Și știrbească
integritatea ființei, sau celelalte două Persoane să primească doar o parte din ea, ci fiecare o
primește întreagă. De altfel, împărțirea ființei dumnezeiești e imposibilă, dat fiind spiritualitatea
ei absolută, și deci simplitatea ei absolută.

4. Perihoreza exprimă atât unitatea ființială a Sfintei Treimi (pentru că la baza perihorezei
stă deoființimea Persoanelor), cât și trinitatea Persoanelor divine (pentru că prin perihoreză se
afirmă că ființa cea una și neîmpărțită subzistă, se menține deci întreagă în fiecare Persoană,
Care rămâne totuși deosebită de celelalte două).

5. Fără perihoreză, Persoanele divine ar fi concepute ca existând alături Una de Alta, fiind
despărțite, ca în lumea creată, și în concluzie s-ar afirma trei dumnezei, nu Unul singur, și s-ar
ajunge la erezii antitrinitare.

C) Despre apropriere:
 1. Tot ce se referă la ființa divină sau la acțiunile externe ale lui Dumnezeu, este comun
celor trei Persoane. În Dumnezeu există o singură ființă, există o singură voință și o singură
activitate externă. Când unele numiri, atribute sau activități ce se referă la toate trei Persoanele
sunt împrumutate și atribuite unei Persoane, vorbim de apropriere. Aproprierea ar fi deci
atribuirea unei însușiri sau unei lucrări comune, uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, înseamnă
adică a face ceva propriu din ceea ce este comun. Scopul aproprierilor este de a caracteriza cât
mai clar pentru noi Persoanele Sfintei Treimi, de a ne ajuta să le înțelegem într-o măsură cât mai
mare. Dar ceea ce i se atribuie, ceea ce i se apropriază unei Persoane, nu i se atribuie cu
excluderea celorlalte Persoane. De exemplu, dacă spunem că Tatăl este puterea, Fiul
înțelepciunea și Duhul Sfânt bunătatea, nu trebuie înțeles că Fiul și Duhul Sfânt sunt excluși de
la putere, Tatăl și Fiul de la bunătate, sau Tatăl și Duhul Sfânt de la înțelepciune, pentru că toate
acestea, ca și celelalte atribute, sunt comune Persoanelor divine nedespărțite. În general, toate
însușirile ființiale pot fi apropriate unei Persoane, după cum și o însușire sau lucrare poate fi
atribuită celor trei Persoane, întrucât ea nu este rezervată unei singure Persoane, datorită unității
lor ființiale.

2. Tradiția patristică, potrivit Sfintei Scripturi, a apropriat Persoanelor divine numiri,

însușiri ființiale și lucrări externe ale lui Dumnezeu: a) numiri: Tatălui i se atribuie numele de
Dumnezeu, Fiului numele de Domn, iar Duhului Sfânt numele de Duh, fără ca prin aceasta să fie
despărțite sau amestecate Persoanele divine, ci, fiind deoființă, poate fiecare în parte să fie numit
Dumnezeu, Domn și Duh; b) însușiri ființiale (sau atribute divine, energii divine necreate,
existând ca potențe din veșnicie în Dumnezeu, dar fiind actualizate în timp potrivit voinței lui
Dumnezeu): Tatălui i se atribuie eternitatea și puterea, Fiului i se atribuie adevărul și
înțelepciunea, Duhului Sfânt i se atribuie bunătatea, harul, darul; c) lucrări externe (sau
manifestări în afară, acțiuni dumnezeiești externe, activitate divină): Tatălui i se atribuie
hotărârea dimpreună cu planul, Fiului i se atribuie săvârșirea sau executarea, iar Duhului Sfânt i
se atribuie desăvârșirea. Sau, bazându-ne pe textul de la Romani 11 (Pentru că de la El şi prin El
şi întru El sunt toate), putem spune împreună cu Sf. Atanasie cel Mare: „Dumnezeu Tatăl toate le
face prin Fiul în Duhul Sfânt”.
 3. În ce privește activitatea divină în lume, Tatălui i se atribuie crearea, Fiului
răscumpărarea sau mântuirea, iar Duhului Sfânt sfințirea.

4. Aproprierile nu sunt deosebiri reale, obiective, între Persoanele divine. Persoanele

divine se deosebesc în mod real prin proprietățile sau însușirile personale interne (Tatăl nenăscut
și nepurces, Fiul născut, Duhul Sfânt purces). Predicatele sau însușirile personale externe, în
raport cu lumea (crearea, mântuirea și sfințirea), nu introduc deosebiri reale, obiective, între
Persoanele Sfintei Treimi, pentru că în lume Persoanele divine acționează împreună, în
comuniune, în mod sinergic, ele fiind nedespărțite una de alta, căci Același Dumnezeu lucrează
toate în toți (1 Corinteni 12).

5. Pentru a exprima activitatea divină comună în lume, Sfinții Părinți spun că orice
lucrare pornește din sau de la Tatăl, trece prin Fiul și se desăvârșește în Duhul Sfânt. Revelația
divină supranaturală, de asemenea, s-a făcut de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, atât în Vechiul,
cât și în Noul Testament. În lucrarea providenței, Tatăl este „susținătorul și purtătorul de grijă al
tuturor prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Sf. Grigorie Sinaitul). În Răscumpărarea lumii, Fiul a săvârșit
întreaga operă mântuitoare prin Duhul Sfânt, împlinind voia Tatălui. Sfințirea lumii e atribuită
Duhului, Care vine de la Tatăl, fiind trimis în lume de Fiul.

6. Dar, deși acțiunea dumnezeiască externă este produsul voinței celei una și neîmpărțite
a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor divine, totuși fiecare Persoană își are contribuția
personală prin lucrări proprii. Însă lucrarea proprie a fiecărei Persoane nu trebuie gândită ca
petrecându-se separat de a celorlalte Persoane, ci doar ca o ieșire în prim plan a unei Persoane
divine și ca o împreună lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi. Totuși, în lucrarea mântuirii lumii,
numai Fiul S-a întrupat, S-a răstignit, a înviat ca om, celelalte două Persoane divine conlucrând
doar prin bunăvoință.