Sunteți pe pagina 1din 21

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae”


IASI

Descoperirea Sfintei Treimi în Sfânta Scriptură

Lucrare de seminar la Noul Testament

Student:
Amariei Cosma Sorin
2009
INTRODUCERE

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu este Unul în Fiinţă, este


întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Învăţătura despre Sfânta Treime
exprimă caracterul personal şi întreit al lui Dumnezeu. Cele trei Persoane se
deosebesc întrucât, deşi Fiecare dintre Ele este Dumnezeu întreg, şi toate
însuşirile dumnezeieşti sau atributele, sunt comune lui Dumnezeu-Tatăl, lui
Dumnezeu-Fiul şi lui Dumnezeu-Duhul Sfânt şi nu sunt totuşi trei dumnezei,
nici nu se amestecă sau se contopesc laolaltă. Tatăl se deosebeşte de celelalte
Persoane întrucât Naşte din vecie pe Fiul şi Purcede pe Duhul Sfânt. În acelaşi
timp cele trei Persoane sunt unite şi se înconjoară reciproc şi locuiesc Una în
Alta, neamestecându-Se, Tatăl în Fiul şi în Duhul Sfânt, Fiul în tatăl şi în
Duhul Sfânt şi Duhul în Tatăl şi în Fiul.
Aceasta este pe scurt învăţătura Bisericii despre Dumnezeu în Treime.
Ea se cuprinde în vechile Simboluri de credinţă ale Bisericii care mărturisesc
credinţa „în Dumnezeu Tatăl, în Hristos Iisus şi în Duhul Sfânt”. Ea reprezintă
cuprinsul esenţial al Sfintei Scripturi şi al Evangheliei în special şi evidenţiază
specificul credinţei creştine despre Dumnezeu.
Credinţa în Sfânta Treime delimitează învăţătura creştină despre
Dumnezeu de alte învăţături şi concepţii, în sensul că numai o astfel de
dumnezeire este singura mântuitoare ca bază a comuniunii de iubire cu noi în
veşnicie. Ea ne fereşte de a confunda pe Dumnezeu cu lumea, cum o face
panteismul sau de a-l considera ca neavând după creare nici un raport cu
creaţia în general şi cu omul în special, cum greşit susţine deismul.
Mai mult credinţa creştină în Sfânta Treime ne arată că Dumnezeu este
transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este şi
în lume şi mult mai mult El coboară la creaţia Sa cu una dintre Persoanele

-2-
Sale. Se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea de a urca
la cer, adică la comuniune cu El.
CAPITOLUL I
DESCOPERIREA SFINTEI TREIMI ÎN VECHIUL TESTAMENT

Pornind de la mărturia Sfântului Apostol Pavel că Vechiul Testament


este „umbra celor viitoare” (Coloseni II, 17) şi „că Legea ne-a fost călăuză
spre Hristos” (Galineni III, 24) Sfinţii Părinţi au găsit în Legea Veche mai
multe texte pe care le-un interpretat drept urme ce mărturisesc existenţa
Sfintei Treimi încă din cele mai vechi scrieri. Astfel, indicii despre o
pluralitate de persoane în Dumnezeu avem chiar de la început în Sfânta
Scriptură.
Moise istorisind creaţia o redă sub forma unui dialog despre care Sfinţii
Părinţi zic că are loc între Dumnezeu si Cuvântul Său. În acest dialog, ori de
câte ori este vorba de a se da viaţă în mod special fiinţelor din natură şi a
organiza elementele create primordial revin des cuvintele „Şi a zis Dumnezeu:
„Să fie lumină” (Fc. 1,3); „Să fie tărie” (v,6); „Să se adune apele”... (v,9);
„Să odrăslească pământul iarba verde”... (v,11); „Să fie luminători.”...
(v,14); „Să mişune apele de sumedenie de animale cu viaţă” ... (v,20); „Să
scoată pământul fiinţe vii” ... (v,24) etc. la acestea răspunzându-se: „Şi s-a
făcut lumină” (v,3); „Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului” ...(v,7); „Şi
pământul a odrăslit pajişte verde”... etc.
În persoana care zice „Să fie tăria ...” Sfântul Vasile cel Mare vede
vocea cauzei prime, iar în răspunsul firesc dat acesteia: „Şi Dumnezeu a creat
tăria ...”, o mărturisire ce exprimă puterea eficientă şi creatoare. Alţi Sfinţi
Părinţi se exprimă şi mai limpede în această direcţie, zicând că Fiul este cel ce

-3-
a pronunţat cuvintele: „Lumină s-a făcut pentru că totul s-a făcut”, după cum
spunea Sfânta Scriptură prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu.1
Deşi Sfinţii Părinţi ne vorbesc destul de convingător despre acest dialog
dintre Tatăl şi Fiul, totuşi sunt unii care se îndoiesc de prezenţa unei a doua
persoane în sânul Dumnezeirii, la creaţie, dar această îndoială va dispărea
continuând lectura primului capitol din Facere. Moise istoriseşte puţin diferit
crearea omului de crearea celorlalte fiinţe şi lucruri. Modul de a vorbi al
Creatorului se schimbă. El nu mai zice, după cum am văzut mai înainte „să
fie”, ci întrebuinţează pluralul „să facem”, care implică cel puţin un sfătuitor.
„Să facem om după chipul nostru şi după asemănarea noastră” (Facerea 1,
26). Deci la crearea omului nu se mai întrebuinţează formula la carea ne-am fi
aştepatat: „Să fie om”, ci pluralul: „Să facem om”, urmărind situarea lui
deasupra celorlalte creaturi de pe suprafaţa pământului, fiind creat ultimul
pentru ca să le aibă pe toate la dispoziţie şi să le stăpânească.
În cuvintele „Să facem om după chipul nostru şi după asemănarea
noastră” (Facerea 1, 26) mulţi dintre Sfinţii Părinţi văd în acest citat nu numai
pe Tatăl şi pe Fiul ei şi o a treia persoană a Sfintei Treimi, pe Duhul Sfânt.
Pluralul „Să facem” le sugerează acestora Sfânta Treime completă, sfatul lui
Dumnezeu în cele trei feţe şi egalitatea celor trei persoane treimice: Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfânt.
Sfinţii Părinţi şi teologii văd în genere în cuvintele: „Iată Adam s-a
făcut ca unul dintre noi” (Facerea III, 22) şi „Haidem dar să ne pogorâm şi să
amestecăm limbile lor” (Facerea 9,7), un caz similar cu cel din (Facerea 1,26).
Şi deci, Domnul se adresează egalilor săi, iar aceştia sunt Fiul şi Duhul Sfânt.
Teofania de la stejarul Mamvri a stârnit interes în rândul Sfinşilor
Părinţi şi comentarilor Sfintei Scripturi. Părerile lor în ceea ce priveşte
arătarea celor trei bărbaţi lui Avraam sunt împărţite. Unii spun că s-a arătat
Sfânta Treime, iar alţii, că bătrânul patriarh n-a văzut decât pe Fiul lui
1
Ortodoxia, anul XII, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti 1986, “Dogma Sfintei Treimi în
Vechiul Testament”, de magistrand Mircea Basarab, pagina 502

-4-
Dumnezeu însoţit de doi îngeri. Sfânta Scriptură istoriseşte arătarea astfel: „Şi
Dumnezeu s-a arătat iarăşi lui Avraam...” (Facerea 18,1) şi apoi adaugă
imediat: „Şi ridicându-şi ochii şi privind, iată trei bărbaţi stăteau înaintea
lui” (Facerea 18,2).
Sfânta Scriptură ne-a insinuat aici, cu ajutorul unei creaturi vizibile,
egalitatea şi unitatea Sfintei Treimi, identitatea de substanţă acelor trei
persoane, pentru că lui Avraam i s-au arătat trei bărbaţi şi nici unul din ei nu
era mai mare, sau mai bătrân, sau mai puternic. Fericitul Augustin comentând
capitolul al XIX-lea din Facere ajunge la concluzia că cei doi îngeri trimişi la
Sodoma şi Gomora şi care stau de vorbă cu Lot, sunt Fiul şi Duhul Sfânt.
În această teofanie, Avraam ca un profet a văzut cu secole înainte ce
trebuia să se întâmple: adică naşterea Fiului lui Dumnezeu care trebuia să ia
trup omenesc, să vieţuiască cu oamenii, să mănânce şi să ia jugul lor, El care
fusese trimis spre a îndeplini voia Tatălui în judecarea Sodomei şi Gomorei.
Un indiciu despre existenţa unei a doua persoane în sânul Sfintei Treimi
ne sugerează textul din Ieşire II, 22 – III, 16 care istorişeste viziunea lui Moise
din rugul cel aprins în care i s-a arătat îngerul Domnului spre a vesti eliberarea
poporului Israel din robia egipteană. La această arătare vorbeşte Dumnezeu
însuşi, recomandându-se lui Moise ca „Domnul Dumnezeul strămoşilor
voştri: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”
(Ieşire III, 15).2
Cel ce s-a arătat lui Moise în chip de înger şi s-a identificat cu
Dumnezeul patriarhilor este o persoană distinctă de Dumnezeu Creatorul,
adică Fiul Său.
Porunca lui Dumnezeu dată urmaşilor lui Aaron referitoare la
binecuvântarea poporului: „Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească!
Domnul să lumineze faţa Sa spre tine şi să te miluiască! Domnul să-şi ridice
faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace” (Numeri VI, 24-26) a fost pusă în
2
Ibidem

-5-
legătură cu binecuvântarea din Noul Testament: „Darul Domnului Iisus
Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi
cu toţi” (II Corinteni XIII, 13). Întreita binecuvântare din Vechiul Testament,
precum şi asemănarea ei cu cea din Noul sugerează teologilor ideea existenţei
unui Dumnezeu întreit în persoane încă din Legea lui Moise3.
Ideea tripersonalităţii lui Dumnezeu reiese şi din Psalmul 32 (v. 6):
„Prin cuvântul Domnului cerurile s-au întemeiat şi prin Duhul gurii Lui toată
podoaba lor” în care Sfinţii Părinţi au văzut participarea la creaţie a Fiului şi a
Duhului. Cele trei persoane divine care i-au parte la creaţie sunt de o fiinţă,
acest lucru fiind arătat de expresia „Duhul gurii Lui”, expresie care în alte
locuri ale Sfintei Scripturi, se aplică şi Cuvântului, pentru ca să se înţeleagă că
Mântuitorul şi Duhul Lui cel Sfânt sunt din Tatăl.
Profetul Isaia numit şi „Evanghelistul Vechiului Testament” rezolvă
aproape toate problemele pe care le pune dogmatica Legii Vechi, reprezentând
un îndreptar de viaţă morală, un îndemn la reîntoarcerea spre Dumnezeu.
Capitolul VI al cărţii, în care Sfinţii Părinţi văd urme ale dogmei Sfintei
Treimi, ne istoriseşte viziunea profetului Isaia, în care acesta a văzut pe
Domnul Savaot şezând pe tron înalt înconjurat de serafimi care zburau în jurul
Lui strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de
mărirea Lui” (Isaia VI, 3). Cuvintele acestea sunt un imn de laudă adus Sfintei
Treimi de către cele mai pure fiinţe şi o profeţie pentru noi muritorii, căci ele
anunţă bunurile care trebuie să inunde omenirea. Întreitul „Sfânt, sfânt, sfânt”
indică un Dumnezeu întreit în persoane, iar „Domnul Savaot” desemnează
unitatea fiinţială a Acestui Dumnezeu, deci sfânt este Tatăl, sfânt este Fiul,
sfânt şi Dumnezeu Duhul.
Prin cuvintele: „Duhul Domnului este peste mine, căci Domnul m-a uns
să binevestesc săracilor” (Isaia 61, 1) este pusă în lumină realitatea
persoanelor Sfintei Treimi. Ele ne redau o icoană a teofaniei de la botezul lui
3
Ibidem

-6-
Iisus în Iordan, când Duhul Sfânt în chip de porumbel S-a coborât asupra
Mântuitorului. După primirea botezului, Evanghelia ne istoriseşte că Iisus s-a
întors în Nazaret unde a intrat în sinagogă şi, după obiceiul iudeilor, s-a ridicat
în picioare ca să citească, dându-I-se cartea Isaia. După lectura textului din
Isaia 61,1 a zis mulţimii care-L asculta: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta
în urechile voastre” (Luca 4, 21).
Fiul lui Dumnezeu ca principiu şi putere de viaţă este născut din veci
din Tatăl, şi este numit după cum am văzut, Slava Domnului, Fiu,
Înţelepciune, Înger, Domn, Dumnezeu, Cuvânt etc. El este primul născut al
Tatălui, are un rol deosebit în crearea lumii şi mai târziu în economia
mântuirii omului. Despre El se ştie că se va naşte în Betleemul Iudeii: „Şi tu
Betleeme Efrata, deşi eşti mie între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor
peste Israel” (Miheia 5,1), dintr-o fecioară: „Iată Fecioara va lua în pântece
şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,14), va fi lumina
lumii: „ Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumina mare” (Isaia
9,1), preot şi rege după rânduiala lui Melchisedec: „Tu eşti preot în veac după
rânduiala lui Melchisedec” (Psalm 109, 4). Acestuia Dumnezeu I se adresează
ca unui fiu: „Fiul meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut!” (Psalmul 2,7) 4, dar va
muri în floarea vârstei jertfindu-se pe sine ca să aducă jertfă curată, El care
este Soarele dreptăţii.
Dacă este Fiul putem spune că ave, date clare şi precise în Scriptura
Vechiului Testament, despre Duhul Sfânt nu putem spune că întruneşte
calităţile unei persoane distincte, dat totuşi se găsesc în Vechiul Testament
multe texte care ni-l prezintă pe Duhul Sfânt atât de personificat, încât foarte
uşor putem ajunge la concluzia că El nu este numai un atribut al puterii
dumnezeieşti, ci o persoană independentă, care lucrează de la sine „Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Mai clar este conturată
personalitatea Duhului în Psalmul CXLIII, 10 la Zaharia (VII, 12): „Şi şi-au
4
Îndrumări misionare Bucureşti, 1986, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, pagina 109.

-7-
învârtoşat inima ca diamantul, şi să nu asculte legea şi cuvintele pe care le-a
trimis Domnul Savaot prin Duhul Lui” şi (Isaia 61, 1): „Duhul Domnului este
peste mine”. Duhul este prezentat ca sursa sfinţeniei (Ps. LI, 12+13; Ps.
CXLIII, 10), ca o putere ce vine asupra omului din afară şi care poate
pătrunde în om pentru o perioadă mai scurtă sau pentru totdeauna, cum este
cazul lui Iosif, care este plin de Duhul lui Dumnezeu (Facere XLI, 38). Acest
Duh este împărtăşit numai aleşilor lui Dumnezeu, nu şi tuturor credincioşilor.
Credinţa în Duhul lui Dumnezeu, la început imperfectă, se îndreaptă spre
Mesia şi perfecţiunea care va veni prin El, prin „Plinitorul Legii”. La profetul
Isaia bunăoară, acest raport dintre Mesia si Duhul Domnului este destul de
accentuat: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iezei şi un Lăstar din rădăcina
lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii, al
întelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei – credinţe.
Şi-l va umple pe Duhul temerii de Dumnezeu. Şi va judeca după înfăţişarea
cea din afară şi nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc” (Isaia 11,
1-3).
„Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc
săracilor. M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc
celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate. Să dau de ştire un an
de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia
61, 1-2).
Epoca venirii Mesiei este prezisă ca o epocă de bogăţie spirituală şi
dărnicie divină „ ... vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele
voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor
vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu” (Ioil 3 1-2).
Această profeţie prezice legătura intimă dintre Duhul şi Mesia şi prezintă pe
Duhul ca un dar mesianic, iar harurile acordate drepţilor din Vechiul
Testament n-au fost decât prototipuri ale revărsărilor din Noul Testament. Cu
toate acestea Duhul nu apare ca o persoană distinctă de Iahve. Mult mai târziu,

-8-
în înţelepciunea lui Solomon, Duhul este prezentat ca unit cu înţelepciunea
„se află un duh de înţelegere, sfânt, fără pereche, cu multe laturi,
nepământesc, ager, pătrunzător, neîntinat, preaînţelept fără de patimă,
iubitor de bine, ascuţit, neoprit, binefăcător” (Înţelepciunea lui Solomon 7,
22) şi câteodată identificat cu ea. Continuând această apropiere, concepţia
Duhului evoluează dezvoltându-se spre o personificare accentuată, ca să
ajungă persoană bine definită abia în Noul Testament.5
Dogma Sfintei Treimi însă este o dogmă proprie creştinismului, prin ea
deosebim categoria de păgânism şi iudaism, ea reprezintă adevărul ce nu-l
putem cunoaşte decât pe cale supranaturală, deoarece Dumnezeu, în Revelaţia
naturală, ne apare peste tot în unitate de natură, de cunoştinţă şi voinţă. O
mărturisire completă asupra acestui adevăr găsim în Noul Testament. Vechiul
Testament fiind însă o umbră a Noului, conţine doar tipuri ale Revelaţiei
creştine.
Datele pe care ni le oferă numai Vechiul Testament sunt prea puţine
pentru a putea susţine un astfel de lucru înainte de întruparea lui Hristos.
Apoi, religia mozaică este monoteistă prin excelenţă şi ideea existenţei unui
Dumnezeu unic a fost accentuată de la început şi până la sfârşit în Scriptura
Veche.
Din istoria lui Israel este bine cunoscută înclinaţia lui spre politeism şi
idolatrie – Moise abia plecase din mijlocul poporului şi acesta şi-a ridicat un
viţel de aur pentru ca să-l adore. Aceasta a fost una din cauzele pentru care
Dumnezeu m-a descoperit Israelului, de la început dogma trinitară.
Dumnezeu, în nesfârşita Sa înţelepciune, n-a voit ca evreii, înclinaţi cum erau
ei la nelegiuirile Egiptului, să aibă o cunoştinţă cu totul lămurită despre Sfânta
Treime, pentru ca să nu găsească aici un pretext pentru a se închina la mai
mulţi zei; şi iată pentru ce, după captivitatea babilonică, când ei începuseră a
simţi dezgust pentru mulţimea zeilor, se găsesc în cărţile lor sacre şi chiar
5
Ortodoxia, anul XII, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti 1986, “Dogma Sfintei Treimi în
Vechiul Testament”, de magistrand Mircea Basarab, pagina

-9-
profane, locuri mai numeroase şi mai clare decât inainte, privitoare la
persoanele divine.
Dacă abia dezbrăcaţi de politeism ar fi auzit vorbindu-se de un
Dumnezeu şi încă de altul, ar fi decăzut în greşeala de mai înainte. De aceea,
necontenit le aminteau profetii că este numai un Dumnezeu şi nu mai este
altul. Ei zic aceasta nu pentru a respinge pe Fiul, ci pentru a-i vindeca de
slăbiciunea lor şi a-i sustrage de la politeism.
Deci, Vechiul Testament pregăteşte doar prin monoteismul li iniţial şi
apoi prin predicarea Fiului, terenul pentru dogma Sfintei Treimi, care se
revelează deplin în Noul Testament.6

6
Ibidem

- 10 -
CAPITOLUL II
DESCOPERIREA SFINTEI TREIMI ÎN NOUL TESTAMENT

Sfânta Treime se descoperă clar şi deplin, adică atât cât, conform


dumnezeieştii socotinţi, este necesar pentru mântuire şi desăvârşire, în Noul
Testament.
Despre cele trei persoane ale Sfintei Treimi trebuie să spunem de la
început că noi, oamenii, n-am fi ajuns niciodată cu puterile noastre omeneşti,
să ne dăm seama de existenţa lor, dacă Bunul Dumnezeu n-ar fi binevoit să ni-
l descopere.
Adevărul despre Sfânta Treime este descoperit prin Însuşi Fiul lui
Dumnezeu întrupat, Hristos, în mod clar şi nuanţat pentru mântuirea omului.
Este exprimată în general atât Treimea ipostasurilor divine, cât şi unitatea
dumnezeirii; alteori relaţiile celor trei Persoane divine între Ele (ad intra) şi
faţă de lume (ad extra).
Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, se prezintă pe Sine ca
Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume s-o mântuiască: „Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca cel ce crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în
lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea” (In. 3, 16-17).
Fiul întrupându-se, îşi mărturiseşte ca şi om dragostea de Fiu faţă de
Tatăl, dar o dragoste ascultătoare: „ Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine; şi pe
cel ce vine nu-l voi scoate afară; pentru că m-am pogorât din cer nu ca să fac
voia Mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 6, 37-38) sau Îl revelează
oamenilor pe Tatăl ca aceştia să-l iubească tocmai ca pe Tatăl: „Credeţi Mie
că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan 14, 11) şi este trimis de la Tatăl în

- 11 -
lume: „Ieşit-am de la Tatăl şi om venit în lume, iarăşi las lumea şi Mă duc la
Tatăl” (Ioan 16, 28)7.
Dar tot Fiul vorbeşte despre a treia Persoană care este Duhul Sfânt, care
a purces, purcede şi va purcede pururea din Tatăl: „Iar când va veni
Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
Purcederea este actul de ipostaziere a Duhului Sfânt. Trimiterea este
lucrarea Fiului de trimitere a Duhului Sfânt în lume, iar ca orice lucrare
divină, trimiterea Duhului Sfânt în lume nu este exclusivă Fiului. Duhul Sfânt
a fost trimis în lume şi de către Tatăl, şi de către Fiul: „Iar Mângâietorul,
Duhul Sfânt, pe Care-l va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa
toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus” (Ioan 14, 26).
Acesta va călăuzi la tot adevărul şi nu va vorbi de la Sine, ci va face prezent şi
va mărturisi pe Hristos luând din ceea ce are Fiul, iar Fiul are toate câte le are
Tatăl: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot
adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare
vă va vesti” (Ioan 16, 13).
Persoanele Divine au următoarele două însuşiri fundamentale:
siniparxia (σ ι ν ι π α ρ ξ ι α ), adică împreună existenţa şi sinergia
(σ ι ν ε ρ γ ι α ), adică împreună lucrarea. Siniparxia ţine de unitatea de
fiinţă a persoanelor divine şi se manifestă în unitate desăvârşită a persoanelor
divine: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi
aceşti trei Una sunt” (I Ioan v, 7). „Eu şi Tatăl Una suntem” (Ioan 10, 30).
„Tatăl este în Mine şi eu în Tatăl” (Ioan 10, 38). Facerea vorbeşte de „Duhul
lui Dumnezeu” (Facerea 1, 2), iar în Noul Testament se vorbeşte despre
„Duhul Tatălui” (NT 10, 20), „Duhul Fiului” (Galineni IV, 6), „Duhul lui
Iisus” (Fapte 16, 7), „Duhul lui Hristos” (I Petru 1, 11).

7
Indrumări misionare, Bucureşti, 1986, Editura Institutului biblic şi de misiune al BOR,
pagina 108

- 12 -
Neoriginarea Tatălui, naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt fiind
caracteristicile ipostasurilor divine nu au împărţit fiinţa divină8.
Textele trinitare ale Noului Testamentexprimă trinitatea persoanelor şi
unitatea fiinţei lor. Un text clasic exprimânr aceasta este cel care cuprinde
mesajul Mântuitorului dat apostolilor când îi trimite la propovăduire:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului
şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi
iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-
20).
În acest text sunt amintite de Hristos Însuşi, cu numele, toate cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi. Cuvintele Tatăl şi Fiul înseamnă întotdeauna
persoane. Cuvântul Sfântul Duh pus alături de cele două indică, de asemenea,
o persoană. Expresia „în numele” nu se foloseşte decât pe lângă persoane.
Deci, încă o dovadă că este vorba de cele trei Persoane. Botezul săvârşindu-se
în numele Lor şi având ca efect iertarea păcatelor şi renaşterea spirituală, pe
care numai Dumnezeu le poate săvârşi, înseamnă că cele trei Persoane sunt
Dumnezeu însuşi. Iar expresia „în numele” (ε ι σ τ ο ο ν ο µ α )
singular arată că, cele trei Persoane divine au o singură autoritate, precum şi o
singură fiinţă.
Alte texte care exprimă trinitatea Persoanelor şi unitatea Lor sunt: „
Harul Domnului Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13) şi (I Petru 1, 2) „Aleşi
după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu Tatăl, întru sfinţirea Duhului,
spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să
ne înmulţească!”. Aceste texte arată împreună lucrarea celor trei Persoane
divine pentru mântuirea şi sfinţirea omului9. Lucrarea proprie a fiecărei

8
Studii teologice anul XXVI – numerele 1, 2, ianuarie – februarie 1974, Ps. Romul Grecu
“Despre Sfânta Treime”, pagina 45
9
Îndrumări misionare, Editura Institului biblic şi de misiune al BOR, Bucureşti, 1986, pagina
111

- 13 -
Persoane dumnezeieşti nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a
celorlalte Persoane, ca şi cum Persoanele ar lucra fiecare izolat, ci ca
împreună lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiaşi voinţe a lui
Dumnezeu. Şi cu toate acestea, adică deşi acţiunea externă este produsul
voinţei celei una şi neîmpărţită a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor
divine, totuşi fiecare Persoană îşi are contribuţia personală prin lucrările
proprii, cum s-a notat mai sus, căci: „Acelaşi Dumnezeu lucrează toate, în
toţi” (I Corinteni 12, 6)10.
Existenţa a trei Persoane, reale şi deosebite între Ele este reliefată, în
primul rând, prin cuvintele îngerului rostite către Sfânta Fecioară la Buna
Vestire: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se
va chema” (Luca 1, 35). Textul indică, în mod distinct, pe cele trei Persoane,
precum şi iconomia fiecărei Persoane.
Botezul Domnului în Iordan de la Ioan Botezătorul prilejuieşte arătarea
Persoanelor distincte ale Sfintei Treimi: Fiul care Se botează în Iordan, Duhul
Sfânt care se coboară în chip de porumbel şi Se odihneşte peste El şi Tatăl
care dă mărturie despre Fiul Său întrupat lumii, cum reiese din textul: „Iar,
botezându-Se Iisus, îndată-ce a ieşit din apă, iată cerurile I s-au deschis şi a
văzut Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
Şi iată, glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care
am binevoit” (Matei 3, 16-17) „Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile
deschise şii Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut
din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1, 10-
11).
În cuvântarea de rămas bun către apostoli: „Dacă veţi cere ceva în
numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga
pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va vorbi vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,
10
Teologia dogmatică, manual pentru seminariile teologice, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan
Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, pagina 114

- 14 -
14-16), Hristos vorbeşte despre Tatăl, despre Fiul şi despre un alt Mângâietor,
Duhul Adevărului, Care purcede de la Tatăl, trimis în lume de Tatăl şi de Fiul
şi Care în numele Fiului va învăţa toate. „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe
Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va
aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26). „Iar când va veni
Mângâietorul pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
„Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea, am zis că din al Meu ia şi vă
vorbeşte vouă” (Ioan 16, 15).
În afara acestor locuri scripturistice care vorbesc deodată despre cele
trei Persoane ale Sfintei Treimi, sunt altele multe în care este amintită fiecare
persoană în parte11.
Persoana Tatălui este evidenţiată prin cuvintele: „Aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor încât să vadă faptele voastre cele bune şi
să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Persoanei Tatălui i
se atribuie raţiunea: „Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar
Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6, 32), voinţă „pentru
că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30), iubire „Că
Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât
acestea va arăta Lui, ca voi să vă miraţi” (Ioan 5, 20).
Uneori textul Sfintei Scripturi poate da impresia că Tatălui I se atribuie
o întâietate în Sfânta Treime, căci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt,
dar aceasta se datoreşte imposibilităţii exprimării omeneşti de a afirma astfel
de principii a SfintEI Treimi, Tatăl neavând întâietate existenţială faţă de Fiul
şi de Duhul Sfânt, deşi este Născător şi Purcezător: „Mă sui la Tatăl Meu şi la
Tatăl vostru” (Ioan 20, 17). „Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl
slavei” (Efeseni 1, 17)12.
11
Îndrumări misionare, Editura Institului biblic şi de misiune al BOR, Bucureşti, 1986, pagina
112
12
Teologia dogmatică, manual pentru seminariile teologice, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan
Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, pagina 117

- 15 -
Persoana Fiului Întrupat este indicată prin însăşi numirea de Fiu
născut din Tatăl, având aceeaşi fire dumnezeiască: „Şi Cuvântul S-a făcut
trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din
Tatăl ...” (Ioan 1,14). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (Ioan 3, 16), precum şi prin proprietăţile care I se atribuie.
Astfel se spune că are raţiune, întrucât cunoaşte desăvârşit pe Tatăl „ ...
pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât numai Fiul ...” (Matei 11, 27), are voinţă
„Părinte voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi-
ai dat” (Ioan 17, 24), iubeşte pe oameni „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-
am iubit Eu” (Ioan 15, 12) şi lucrează mântuirea lor, jertfindu-Şi chiar viaţa
pentru ei „Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut
înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I
Corinteni 1, 30). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se
pentru noi blestem, pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe
lemn”.
Dumnezeirea Fiului este afirmată în multe locuri, fie direct, fie indirect.
Direct, la Botez, Tatăl Îl numeşte „Fiul Meu iubit” (Matei 3, 17); în faţa lui
Caiafa, Hristos se recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu „De acum veţi vedea pe
Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26,
64); Apostolul Toma îl numeşte „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu” (Ioan 20,
28). Indirect, dumnezeirea Fiului ca Persoană deosebită de Tatăl se afirmă
atribuindu-I-se însuşiri dumnezeieşti ca atotputerniciei „Toate prin El s-au
făcut şi fără El nimis nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), omniprezenţa
„Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în
mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi I se cuvine adorare dumnezeiască „Ca toţi să
cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl ...” (Ioan 5, 23) şi altele.
Persoana Sfântului Duh amintită de Mântuitorul Hristos însuşi care ne
arată că, Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este trimis de Tatăl şi de El în lume,

- 16 -
în numele Lui ca să mărturisească despre El şi să călăuzească la tot adevărul,
fiind Duhul Adevărului „Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce
trebuie spuneţi”13 (Luca 12, 12).
Dumnezeirea Duhului Sfânt este afirmată cu claritate, direct sau
rezultând din context. Astfel, „celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se
va ierta” (Luca 12, 10). Cine minte Duhul Sfânt nu minte „oamenilor, ci lui
Dumnezeu” (Facerea 5, 3-4); Duhul are însuşiri dumnezeieşti este „alt
Mântuitor” (Ioan 14, 16), este atotştiitor, învaţă „toate” (Ioan 14, 16), este
atotputernic, participând la creaţie „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe
deasupra apelor” (Facerea 1, 2), egal fiind cu Tatăl şi cu Fiul; prin Duhul
Sfânt vine mântuirea prin naştere „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).
Dacă în unele texte se pare că s-ar nega dumnezeirea Duhului Sfânt:
Duhul Sfânt „nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi ce I s-a spus” (Ioan 16, 13),
aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt nu este atotştiitor, ci că, după voinţa
dumnezeiască, după Înălţarea la cer a Domnului, Duhul nu va spune nimic
deosebit de spusele anterioare ale Domnului, tocmai pentru că are atotştiinţa,
„fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I
Corinteni 2, 10).
În Sfânta Scriptură, obişnuita înşirare a Persoanelor dumnezeieşti este:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar există şi altfel de înşirare, ca: Tatăl, Duhul
Sfânt şi Fiul: „Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi
prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus
Hristos” (I Petru 1, 2); Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt: „Harul Domnului nostru
Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie
cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13); Duhul Sfânt, Fiul şi Tatăl: „Darurile sunt
felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi
lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi”

13
Îndrumări misionare, Editura Institului biblic şi de misiune al BOR, Bucureşti, 1986, pagina
112

- 17 -
(I Corinteni 12, 4-6), fiind şi această înşirare un indiciu asupra egalităţii
Persoanelor dumnezeieşti14.
Textele trinitare ale Noului Testament mai exprimă unitatea în trinitate
a celor trei Persoane, având unitate de fiinţă, de atribute, de activitate. Fiinţa
lor este unică, neîmpărţită sau nemultiplicată în Persoanele Sfintei Treimi. De
aceea, cele trei Persoane sunt un singur Dumnezeu. Dar fiecare dintre Ele este
Dumnezeu adevărat, fiindcă ipostaziază aceeaşi unică fiinţă dumnezeiască,
fără să o împartă cumva. Toate trei au aceleaşi atribute (naturale, intelectuale
şi morale), întrucât atributele ţin de fiinţă şi toate trei au o activitate externă
comună, în sensul că la activitatea externă a unei persoane divine (creare,
mântuire, etc.) participă şi celelalte două persoane, pentru că orice lucrare a
lui Dumnezeu perneşte dintr-un singur principiu şi este manifestarea unicei
voinţe a lui Dumnezeu15.
Unitatea fiinţei Fiului şi a Tatălui o arată Hristos Însuşi când afirmă
„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30) sau: „Tatăl este în Mine şi Eu
în Tatăl” (Ioan 10, 38).
Iar unitatea fiinţei Sfântului Duh cu a Tatălui se vede în cuvintele:
„Căci vine dintre oameni, ştie cele ale omului fără numai duhul omului care
este în el. Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-o cunoscut decât Duhul
lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 11).

CONCLUZII
14
Teologia dogmatică, manual pentru seminariile teologice, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan
Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, pagina 118
15
Îndrumări misionare, Editura Institului biblic şi de misiune al BOR, Bucureşti, 1986, pagina
113

- 18 -
Dogma Sfintei Treimi este, în întreg cuprinsul ei, adevărul cel mai plin
de mister din învăţătura creştină şi, în consecinţă, ea nu poate fi pătrunsă sau
cuprinsă de cugetare omenească prin raţionament filosofic, întemeindu-se prin
credinţă.
Prin urmare, Persoanele divine există din eternitate, de dincolo de orice
început. De aceea, strigăm şi noi împreună cu smeritul şi anonimul cântăreţ de
la utrenia Naşterii Născătoarei de Dumnezeu: „Pre Trei fără de început
mărim. Trei Sfinţiri lăudăm. Pre Trei împreună veşnici întru o fiinţă
propovăduim, Căci Unul în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul se măreşte Dumnezeu”
(Slava de la peasna I).

BIBLIOGRAFIE

- 19 -
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

Manuale
1. Chiţescu, prof. Nicolae, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă
„Manual pentru Facultatea Teologică”, volumul I, Cluj-Napoca, 2005.
2. Stăniloaie Pr. Prof. Dr. Dumitru „Teologia Dogmatica Ortodoxă”
volumul I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1997.
3. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran
„Teologia Dogmatică manual pentru Seminariile Teologice”, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000.

Periodice
1. Mircea, magistrant Basarob „Dogma Sfintei Treimi în Vechiul
Testament”, în rev. „Ortodoxia”, an XII, numărul 4, octombrie-decembrie,
Bucureşti, 1960.
2. Romul, Pr. Grecu „Despre Prea Sfânta Treime” în rev. „Studii
Teologice”, an XXVI, numerele 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1974.

Lucrări
„Îndrumări Misionare”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.

CUPRINS

- 20 -
Pag.
Introducere ......................................................................................................2
Capitolul I: Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament..................3
Capitolul II: Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament...................11
Concluzii ........................................................................................................19
Bibilografie ....................................................................................................20

- 21 -