Treimea imanenta si Treimea iconomica

Imanenta Sfintei Treimi reprezinta existenta si actionarea prin Sine

Însăşi , aceasta nefiind determinata de o cauza din afara. Dumnezeul Viu,
Vesnic, descoperit nedeplin in Vechiul Testament, este intreit in persoane: Tatal,
Fiul si Sfantul Duh. Inca de la Facerea Lumii, prezentata in Sfanta Scriptura, la
Geneza este descoperita starea ipostatica a Dumnezeirii : « Sa facem om dupa
chipul si asemanarea noastra... » (Facere, I, 26).
Sfanta Treime s-a aratat lui Avraam la Stejarul Mamvri, in chipul a trei tineri : «
Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la
amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi
iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului
său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: "Doamne, de
am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău! " » (Facere, XVIII, 1-3).
Parintele Staniloae porneste in reflexiunile sale, ce fac referire la
Treimea Imanenta, de la Dumnezeu Tatal, adica faptul ca exista un Dumnezeu
Tata vesnic, desavarsit, care-si traieste in sine intreaga Sa calitate de Dumnezeu
Tatal, dar asta o face tocmai pentru ca are un Fiu din vesnicie, pe Dumnezeu
Fiul, care la randul Lui, prin iubire, raspunde lui Dumnezeu Tatal, prin intreaga
Sa afectiune de Fiu, bucurandu-Se amandoi unul de altul, in lumina si bucuria
Duhului Sfant.
Punctul de plecare al Noului Testament este strans legat de
Nasterea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Insusi Dumnezeul cel Viu, in trei
ipostasuri : Tatal – Creatorul, viata vesnica, Fiul – Dumnezeu si om, Sfantul Duh
– Sfintitorul. Asadar, Iisus Hristos este si Dumnezeu si om cuprinzand deopotriva
pe Tatal si pe Sfantul Duh. La Nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos a transformat
apa din cele sase vase prezente, fiecare luand cate doua sau trei vedre, in vin
de cea mai buna calitate, prima minune cunoscuta ca fiind savarsita de la
nastere, prin care se vede lucrarea Sfantului Duh, « vistierul bunatatilor... ».
Iisus Hristos il inviaza pe prietenul sau Lazar, mort de patru zile, fiind
demonstrata inca o data nemurirea sufletului, existenta vietii vesnice prin Tatal
cel Ceresc, « Viata Vesnica » lucrare savarsita prin Fiul de Tata.
Noul Testament infatiseaza pe Dumnezeu in unitatea fiintei si
Treimea ipostatica, cu toate insusirile sau atributele si cu toate lucrarile sale. El
este Unul in fiinta Sa, dar lucreaza in Treimea ipostatica in care S-a descoperit:
Tatal, Fiul si Sfantul Duh. « El, Dumnezeu, guverneaza lumea zidita, ii poarta de
grija, o rascumpara (prin Fiul Sau), o innoieste, o transfigureaza si o
desavarseste continuu. »1 Dumnezeu este lumina, iubire, duh si ca atare, cere o
inchinare in duh si in adevar. Dumnezeu este numit in Noul Testament
Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, Tata dupa natura, insa noua,
oamenilor, ne este Tata prin « infiere », prin rezidire, renastere din apa si din
Duh.
Dumnezeu exista prin Sine. In timp ce creatia este dependenta de El,
El este totalmente independent de creatie. El nu numai ca are viata, ci El Insusi
este viata pentru universul Sau si are in Sine Insusi sursa acelei vieti. El este
absolut independent de orice mediu in care vrea sa se faca cunoscut. Aceasta
calitate a Fiintei lui Dumnezeu probabil ca isi gaseste exprimarea in numele Lui
personal, Iahve si in afirmarea de sine : « Eu sunt Cel ce sunt » (Iesire, III, 14).
Infinitatea lui Dumnezeu inseamna ca Dumnezeu este transcendent fata de
universul Sau. Ea pune accentul pe detasarea Sa de toate creaturile Sale,
intrucat El este Spirit existent prin Sine si nu creat. El nu este inchis in ceea ce
numim noi natura, ci este inaltat infinit deasupra ei.
In acelasi timp, infinitatea lui Dumnezeu subintelege imanenta lui, prin aceasta
intelegandu-se prezenta si puterea Lui care patrunde totul in creatia Sa. El nu sta
separat de lume, un simplu spectator al lucrarii mainilor sale. El patrunde totul,
1
Dictionar al Noului Testamen , Pr. Dr. Ioan Mircea, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1984, pag. 139
tot ce este insufletit sau neinsufletit, de la centrul fiecarui atom si in resorturile
cele mai launtrice al gandirii si ale vietii sentimentelor, o succesiune continua de
cauze si efecte.
Tatăl este necauzat şi nenãscut, căci nu este din cineva: El îşi are
existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai
mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor.
Fiul este din Tatăl prin naştere.
Duhul Sfînt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere.
Se stie că există deosebire între naştere şi purcedere, dar nu ştim care este felul
deosebirii. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane.
Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le au de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă
nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici
Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi
Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică
din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de
purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în
aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără
despărţire prin caracteristica propriilor ipostase.
« Sfanta Treime este structura a supremei iubiri; intersubiectivitatea
divina; unitatea intratreimica si unitate in iubire; Tatal ca temei al unitatii
intratrinitare; Fiul ca Logos al Tatalui, dar si Sfanta Treime ca existenta
desavarsita. »2
Iconomia (gr. oikonomia, lat. dispensatio = plan, providență, administrare) este
o noțiune teologică și bisericească ce cuprinde mai multe sensuri: planul lui
Dumnezeu cu privire la destinul creației și omului ; doctrina despre manifestarea
iubirii lui Dumnezeu în lume, complementar cu teologia care s-ar referi în acest
caz la viața intra-trinitară ; una din modalitățile principale (a se vedea și: Acrivie)
pe care Biserica le folosește în aplicarea normelor canonice.

2
Noutati-Ortodoxe.ro , « A doua zi a simpozionului international cu tema Dumnezeu Tatal si viata Sfintei
Treimi »
 Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creaţiei şi omului, în
deosebi pregătirea mântuirii în Vechiul Testament şi realizarea mântuirii în Noul
Testament il regasim si in versetul : «Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după
bunăvoinţa Sa, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii
vremurilor, ca toate să fie cuprinse iarăşi în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe
pământ — toate întru El» (Ef. 1, 9—10). Pentru apostolul Pavel iconomia divină
este o lucrare a iubirii lui Dumnezeu, «Care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi
şi să vină la cunoştinţa adevărului» (I Tim. 2, 4). Iconomia este identificată
adesea cu «providenţa», dar misterul iconomiei se dezvăluie în întruparea Fiului
lui Dumnezeu. Iconomia presupune caracterul dinamic, personal al dumnezeirii,
o mişcare în voinţa divină, care se fondează pe iubirea Sa faţă de om. Nicolae
Misticul rezumă iconomia astfel : planul lui Dumnezeu de mântuire a omului,
realizat de Iisus Hristos. Toţi cei care cooperează la realizarea acestui plan, în
primul rând apostolii, sunt numiţi «iconomi» ai lui Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi fac o deosebire între teologie, care cuprinde doctrina
despre fiinţa, relaţia şi viaţa celor trei ipostasuri divine în sînul Treimii şi
iconomie, adică doctrina despre manifestarea şi lucrarea iubirii lui Dumnezeu în
lume, mai precis istoria întrupării şi răscumpărării în şi prin lisus Hristos. Există o
coincidenţă fundamentală între teologie şi iconomie, deoarece Dumnezeu a
organizat planul de mântuire potrivit sfatului Său veşnic : «Această taină a fost
cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. De
Tatăl, ca cel care a binevoit-o, de Fiul, ca cel care a îndeplinit-o, iar de Sfântul
Duh, ca cel care a conlucrat»3
Iconomia este una din modalităţile principale pe care Biserica le foloseşte
în aplicarea normelor canonice, care constă într-o atitudine pastorală, de
condescendenţă şi de compasiune. Patriarhul Fotie (820—891) consideră
iconomia consistentă cu spiritul Ortodoxiei, mai ales pentru raţiuni de
circumstanţă şi în cazuri concrete, personale, în care este în joc nu numai binele
general al Bisericii, ci şi mîntuirea individului.

3
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 60, în Filoc. rom., voi. 3, p. 330
 In epoca modernă, iconomia a fost studiată în cadrul dreptului canonic şi a
fost pusă în legătură cu validitatea Tainelor săvîrşite de confesiunile neortodoxe.
Aceste Taine n-ar avea valoare sacramentală în sine, dar recunoscute «prin
iconomie» de Biserica Ortodoxă, ele se umplu de substanţă sacramentală.
Prin aplicarea iconomiei, Biserica Ortodoxă recunoaşte, de pildă, validitatea
botezului în confesiunile neortodoxe, nemaiţinînd seama de aspectele juridice şi
disciplinare în vigoare, care ar împiedica o astfel de recunoaştere. Biserica, în
aplicarea mijloacelor sale de mîntuire, are dreptul să stabilească în ce cazuri şi în
ce condiţii face uz de iconomie. Desigur, Biserica nu poate să aplice totuşi
principiul iconomiei în ce priveşte învăţătura de credinţă.
Intr-o scrisoare către Amphilochius,Sfântul Vasile, vorbind de practica acceptării
botezului ereticilor, se referă la «obiceiuri» bisericeşti şi nu la excepţii de la
norme fixate de autoritatea bisericească. Prin urmare, iconomia nu este o
excepţie, o dispensă, ca în dreptul canonic roman, care ar implica o abandonare,
o suspendare a canoanelor, ci o imitare a iubirii lui Dumnezeu într-un caz
concret. Iconomia are la bază principiul paulin potrivit căruia poruncile
dumnezeieşti lasă posibilitatea şi libertatea sfatului pastoral. Planul divin nu
numai că permite un mare spaţiu libertăţii umane, ci şi solicită conlucrarea totală
a acesteia.
Cu privinta la Iconomie citatul urmator de la Sfantul Maxim
Marturisitorul este foarte explicit :
«Cel ce a dat fiinţă întregii zidiri văzute şi nevăzute numai cu puterea voinţei Lui,
a avut înainte de toţi vecii, deci înainte şi de facerea lumii, un plan prea bun şi
negrăit în legătură cu ea. Iar acesta a fost ca să se împreune El însuşi, fără
schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas şi să
unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să
devină om, precum numai El a ştiut, tar pe om să-l facă dumnezeu prin unire cu
Sine. în acest scop a împărţit veacurile cu înţelepciune, rînduindu-le pe unele
pentru lucrarea prin caic S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin
care face pe om dumnezeu. Sfîrşitul veacurilor mai dinainte hotărîte pentru
lucrarea prin bare S-a făcut pe Sine om a ajuns ta noi, sfatul lui Dumnezeu cu
privire la întrupare aflîndu-şi împlinirea prin înfăptuirea lui. La aceasta gîndin-du-
se dumnezeiescul Apostol şi văzînd că sfatul cu privire la veacurile hotărîte de
Dumnezeu ca să Se facă om s-a împlinit prin însăşi întruparea lui Dumnezeu
Cuvîntul, spune că «la noi a ajuns sfîrşitul veacurilor». Aşadar nu e vorba pur şi
simplu de toate veacurile gîndite de noi, ci de cele rînduite pentru înfăptuirea
tainei întrupării, care au ajuns la capătul lor prin hotărîrea lui Dumnezeu»4
In experienta umana, prin « iconomie » este exprimata vointa divina,
actiunea prin care Dumnezeu mantuieste omenirea si universul laolalta. Cu totul
inaccesibil in natura Sa divina, Dumnezeu Se descopera pe Sine si isi exercita
vointa prin ipostasurile sau Persoanele divine. Teologia bizantina descrie
aceasta "iconomie" in termeni de "hristologie pneumatica". Aceasta accentueaza
absoluta unire fara amestecare a lucrarii conjugate a Fiului si Duhului Sfant in
vederea conducerii credinciosilor spre cunoasterea si unirea cu Tatal. Revelatia
si harul izbavitor vin de la Tatal prin Fiul si se manifesta si sunt facute accesibile
de Sfantul Duh in Biserica. Hristologia pneumatica distinge o dubla miscare
dinspre divinitate inspre lume. Pe de o parte, credinciosii experiaza prezenta
puterii mantuitoare a Cuvantului lui Dumnezeu, iar Cuvantul sau Fiul divin trimite
apoi Duhul peste comunitatea credinciosilor (F. Ap. 2, 23). Pe de alta parte,
Duhul "trimite" Fiul prin Intrupare (Lc. 1, 35) si il manifesta prin Inviere (Rom. 1,
4). El continua apoi sa-l reveleze pe Fiul sau pe Cuvantul vesnic in era
eshatologica a Bisericii. Aceasta "dubla revelatie" - a Fiului prin Duhul si a
Duhului prin Fiul - face posibila cunoasterea lui Dumnezeu, pe care Iisus o
numeste "viata vesnica" (In. 17, 3).
Mantuirea consta in "cunoasterea lui Dumnezeu", revendicata de
Revelatie. Aceasta cunoastere, care se refera atat la Treimea "imanenta", cat si
la cea "iconomica", isi are obarsia/temeiul in dezvaluirea de Sine a lui
Dumnezeu. Duhul Insusi e Cel Care manifesta Cuvantul vesnic al lui Dumnezeu
si inspira interpretarea marturiei scripturistice la acest Cuvant. Si tot Duhul face
din Cuvant "puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea a tot celui care crede" (Rom.
1, 16).

4
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 22, în Filoc. rom., voi. 3, p. 69
Treimea iconomica, este mai pe scurt modul in care Dumnezeu Tatal lucreaza
mantuirea oamenilor, prin Fiul Sau, in lume si apoi o sfinteste prin Duhul Sfânt.