3

3 Iunie - August 2015

Prezenţa lui Dumnezeu în Lumina

taborică
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre
prietenie
Despre pacea duhovnicească a
inimii
Viaţa arhimandritului Sofronie
Saharov
Responsabilitatea episcopului faţă
de harul arhieriei sale si faţă de
hirotoniţii săi
Interviu cu Părintele Mitropolit Ioan
realizat de Dr. Stelian Gomboş
Dimensiunea psihologică a
raportului om-natură
Relatările arhidiaconului sirian Paul
de Alep despre obiceiurile
românilor cu ocazia sărbătorilor
religioase din secolul al XVII-lea
Părintele Arsenie Boca - arhitect al
punţii de legătură dintre ştiinţă şi
religie
Anul internaţional al luminii
Iaşi, Nr. 33, Iunie - August 2015
2 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
 Prezența lui Dumnezeu în Lumina taborică
Împăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor, Dumnezeul cel veşnic “pe care nimeni
dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate să-L
vadă” (I Timotei VI,16) ni se face cunoscut în
Persoana lui Hristos, Dumnezeul întrupat. Fiul
Său Cel Unul-Născut, ne-a dăruit iubirea din
Duhul Sfânt şi “cel ce va mărturisi că Iisus este
Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi
el întru Dumnezeu” (I Ioan IV, 16).
Cât de darnic este Creatorul cu noi! Ne
dă aerul pe care-l respirăm, pământul în care să
rodească rodul tainic al fructului ce se va coace,
mana cea cerească scăldată de razele soarelui și de
ploaia binefăcătoare; ne-a însărcinat să umblăm
în interiorul creației cu propriile noastre picioare,
s-o remodelăm și să aducem mesteșugul mâinilor
în făurirea unei anumite lucrări, definită potențial,
ca dar de la Dumnezeu. Pulsația naturii și cele
din interiorul ei se consonează cu acordul a tot
ceea ce este viu și dăruitor în Revelație, asemeni
simfoniilor enesciene căci, nu cu mult timp
în urmă, i-am sărbătorit bardului Botoșanilor,
șaizeci de ani de cerească înveșmântare.
Dumnezeu ne dăruiește cu îndestulare
Lumina Sa, pentru a nu ne cuprinde întunericul,
căci cel care umblă pe întuneric nu știe unde
merge. Trăind însă, în Lumină și crezând în
Lumină, devenim fii ai Luminii. „Eu sunt Lumina
lumii!”(Ioan IX, 6) ne spune Iisus Hristos,
Domnul. Atunci, ne întrebăm de ce oamenii
nu se ancorează, cu toată puterea ființei lor în
căutarea Luminii, ca sens de cunoaștere și de
iubire? Cum accedem și pornim spre căutarea
luminii din om, care de multe ori este ascunsă sau
învăluită de păcat? Omul nu este rău prin fire, ca
realitate ontologică, de îndată ce fiecare făptură
umană este creația lui Dumnezeu. La originea sa,
el este bun și de aceea, trebuie să redevină bun.
Numai încrâncenarea și amărăciunea sufletească
ne fac să-l privim din perspectiva răutății și
neiertării noastre. Rugăciunea cea mai insistentă
și necesară pentru om este eliberarea răului mai
întâi din el, capacitatea de a-l privi pe semen în
urcușurile și coborâșurile lui, așa cum sunt, de
a depune eforturi să se deschidă bunătatea și
dragostea din om, ca să-l scoată pe semen din
mâinile tâlharilor. Îngenunchind apoi împreună,
la picioarele Crucii, Lumina lui Hristos, Cea care
luminează tuturor, luminează haina sufletelor,
prin marea taină a iertării și, numai atunci, se
primește harul vindecător și eliberator de la
Dumnezeu.
Parcurgem frumusețea verii, ce are în
prim plan experiența Apostolilor de pe Tabor
și vederea Luminii dumnezeiești. Sfinți mari se
sărbătoresc în această perioadă: Sfântul Ioan
Botezătorul - cu Nașterea sa și Tăierea Capului,
sărbătorim pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava,
pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel împreună cu
ceilalți Apostoli, pe Sfântul Voievod Ștefan, pe
Sfântul Ilie, pe Sfântul Pantelimon, Ioan Iacob de
la Neamț, Sfânta Teodora de la Sihla și Martirii
Brâncoveni, alături de întreg Sinaxarul de vară.
Praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu umple
crugul aghiologic al acestui timp liturgic, precum
un Paște de vară.
Dumnezeu le susține pe toate în univers
și-l conservă prin energiile Sale necreate, dar în
mod special energiile divine necreate îl privesc
pe om, căci prin ele omul se luminează, se
sfințește și se îndumnezeiește. Slava nepătrunsă a
lui Dumnezeu strălucește pe Tabor, în Persoana
lui Hristos, fiind prezenți cei doi profeți ai
Vechiului Testament - Moise și Ilie și respectiv
cei trei Apostoli - Petru, Iacob și Ioan. Sfântul
Grigore Palama afirmă faptul că, “natura luminii
taborice este manifestarea lui Dumnezeu Însuși,
iar posibilitatea contemplării ei atrage după
sine îndumnezeirea omului. Chiar dacă, după
ființă, Dumnezeu rămâne incognoscibil, după
slava Sa, El se împărtășește arătându-Se celor
curați cu inima, nu într-o formă rațională, ci ca
o întâlnire interpersonală, lăuntrică, a omului
cu Dumnezeu”(cf.IPS Ioachim Băcăoanul,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 3
Schimbarea la Față - Taborul îndumnezeirii
umane, www.epr.ro).
Treimea cea deoființă și nedespărțită
participă plenar la Tabor precum, odinioară la
Iordan. Să redăm conținutul capitolului 17, v.
1-9, din Evanghelistul Matei: ”Și după șase zile,
Iisus i-a luat pe Petru și pe Iacob și pe Ioan,
fratele acestuia, și i-a dus pe un munte înalt, ei
între ei. Și S-a schimbat la față înaintea lor; și a
strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele I s-au
făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie li s-au
arătat vorbind cu El. Și răspunzând Petru, I-a zis
lui Iisus: Doamne, bine ne este să fim aici; dacă
vrei, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise
una, și una lui Ilie. În timp ce el încă vorbea, iată
un nor luminos, i-a umbrit pe ei; și iată un glas
din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit
întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultați!
Și auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și
s-au înspăimântat foarte. Și Iisus a venit la ei și,
atingându-i, le-a zis: Ridicați-vă și nu vă temeți!
Și ridicându-și ei ochii, nu au văzut pe nimeni, ci
doar pe Iisus. Și pe când se coborau din munte,
Iisus le-a poruncit, zicând: Vedenia aceasta să
n-o spuneți nimănui până când Fiul Omului va
învia din morți”.
Peste Profeți și peste Apostoli a strălucit
lumina dumnezeiască necreată, care este lumina
harului divin. Dumnezeu ni Se împărtășește
după energiile sau lucrările Sale necreate, ce
izvorăsc din Ființa dumnezeiască. Ele sunt
eterne și nedespărțite de Ființa Supremă. Harul
îndumnezeitor nu este însăși Ființa lui Dumnezeu
cea mai presus de ființă, ci lucrarea sau manifestarea
Ființei, puterile și lucrările ce izvorăsc din ea.
Ele pot fi și relații ale Ființei divine, care este
mai presus de orice relație, față de tot ce nu este
Dumnezeu (Sfântul Grigore Palama) sau relații
cu ideile eterne ale lumii. Pentru a percepe harul
divin trebuie să devenim duhovnicești și să sporim
duhovnicește. Urmându-l pe Sfântul Apostol
Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cateheza a
IV-a distinge “duhovnicescul” de ”sufletesc”, din
perspectiva receptării și valorificării darurilor
primite de la Dumnezeu.”Toate câte ne-au
fost dăruite sunt duhovnicești. Într-adevăr și
îmbrăcămintea noastră este duhovnicescă și
hrana noastră, duhovnicească și băutura noastră,
4 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
duhovnicească; prin urmare, pe viitor trebuie
ca și lucrările noastre și toate faptele noastre
să fie duhovnicești. Fiindcă acestea sunt rodul
Duhului așa cum spune și Pavel”(Galateni V, 22-
23), [Cateheza a IV-a, apud Ierom. Teofan Mada,
Viața în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur,
Sibiu, 2007]. Teofania celor chemați la Hristos,
prin Duhul Sfânt, îi pecetluiește în calitatea de
sfinți. Duhul Sfânt este Duhul Sfințeniei, Care nu
numai ne eliberează de păcate, ci ne face prezent
pe Dumnezeu în bogăția faptelor iubirii milostive
(Romani I, 4).
Toate lucrările ce privesc pe om se
săvârșesc în Biserică, unde se trăiește viața reală
cu Dumnezeu. “Viața în Hristos nu este simpla
moralizare a omului, ci îndumnezeirea lui, care
înseamnă participare la slava lui Dumnezeu,
înseamnă vederea lui Dumnezeu, a harului Său,
a luminii Sale necreate” (Arhim. Gh. Kapsanis,
Îndumnezeirea - scopul vieții creștine, 2006). Cel
care este creștin adevărat, de vocație, nu numai
de duminică, cum se exprimă Părintele Mitropolit
Teofan trebuie să-L experieze continuu pe
Dumnezeu și să realizeze o unire tainică cu El, în
Duhul Sfânt.
Să- L urmăm pe Hristos, în strigătul nostru
de speranță și de încredere, că cererile noastre vor
fi ascultate. “Strigarea este osârdia sufletului, care
este și tăcere. Strigarea Fericitului Moise este
o tăcere în rugăciunea minții, către Dumnezeul
tuturor, care locuiește în Cort” (Fericitul Tedorit
al Kirului, 2003). Persistând în rugăciunea inimii
și a minții, restaurate în Hristos, Dumnezeu ne
aude “din muntele cel sfânt al Lui” (Ps. 3, al lui
David).
Ţie, Doamne, îți aducem rugăciunea
cu toată sârguința și ne plecăm în fața măreției
Tale! Dă-ne puterea să învingem greutățile și
încercările de tot felul, care vin asupra noastră, să
ne curățim simțirile pentru a Te vedea în slavă, în
lumina taborică, în Taina Învierii și a Cincizecimii
harului!
Dumnezeu să ne Binecuvinteze și să ne apere
cu puterea Sa dumnezeiască!
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU
 TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ
1. Sămânţa patristică
Sfinţii Părinţi - Despre
Lumina taborică
• Căci afirmând că gândesc şi vorbesc
în acord cu zicerile acestora, monahii le-au şi
pus înainte. Zice deci dumnezeiescul Ioan din
Damasc1: „Astăzi adâncul luminii neapropiate,
astăzi revărsarea nemărginită a dumnezeieştii
fulgerări scânteiază apostolilor pe Tabor” [545B].
Acum s-au arătat cele nevăzute pentru ochii
omeneşti: un trup pământesc răsfrânge scânteietor
o strălucire dumnezeiască, un trup muritor
izvorăşte slava Dumnezeirii. Căci Cuvântul S-a
făcut trup [In 1,14], iar trupul s-a făcut Cuvânt,
deşi fiecare din ele n-au ieşit – o, minune! – din
firea lor. Căci slava n-a venit trupului din afară, ci
dinăuntru, din dumnezeirea supradumnezeiască a
lui Dumnezeu Cuvântul unită cu acesta în chip
negrăit după ipostasă [548CD].• Căci pe Cel la
Care îngerii nu-şi puteau aţinti ochiul, cei mai de
seamă dintre apostoli Îl văd strălucind cu slava
Împărăţiei Lui [549C].
• De aici vârfurile apostolilor iau
mărturiile slavei şi Dumnezeirii Lui, iar El
le descoperă slava Lui [557C], iar cei ce văd
slava dumnezeiască cea singură mai presus de
toate, supradesăvârşită şi preadesăvârşită sunt
desăvârşiţi şi ei [560B].
• Fiindcă dumnezeiescul şi de Dumnezeu
grăitorul cu adevărat Dionisie spune că Stăpânul
Se va arăta celor desăvârşiţi care-L slujesc în
chipul în care S-a arătat apostolilor pe muntele
Tabor. Îl ia pe Ioan ca pe un organ feciorelnic şi
preacurat al teologiei, ca văzând slava fără de
început a Fiului, să tune: «La început era Cuvântul
şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
1 Urmează în § 9-17 un lanţ de pasaje extrase din Cuvântarea
la Schimbarea la Faţă a lui IOAN DAMASCHINUL, PG
96, 545 sq.
Cuvântul» [In 1, 1] [560BD].
• Căci isihia e mama rugăciunii, iar
rugăciunea e arătarea slavei dumnezeieşti. Fiindcă
atunci când închidem simţurile şi ne unim cu noi
înşine şi cu Dumnezeu şi, eliberându-ne de grijile
din afară ale lumii, ajungem înăuntrul nostru,
atunci vom vedea limpede în noi înşine Împărăţia
lui Dumnezeu: «Căci Împărăţia cerurilor, care e
Împărăţia lui Dumnezeu, este înăuntrul nostru», a
zis Iisus Dumnezeu [Lc 17, 21] [561AB].
• Înaintea ucenicilor S-a schimbat la faţă
Cel ce pururea este slăvit astfel şi străluceşte cu
fulgerarea Dumnezeirii [564B].
• Căci născut fiind fără de început din Tatăl,
are raza naturală fără de început a dumnezeirii şi
slava dumnezeirii se face slava trupului [564B].
• Dar slava fiind nearătată în trupul
arătat, era nevăzută pentru cei care, legaţi fiind
cu lanţurile trupului, nu puteau cuprinde cele
nevăzute aici pentru îngeri. Se schimbă deci la
faţă Cel ce a luat ceea ce nu era, fără a se preface
în ceea ce nu era, şi arătând ucenicilor Lui ceea
ce era, deschizând ochii acestora şi făcându-i din
orbi văzători. Aceasta înseamnă «şi S-a schimbat
la faţă mintea lor» [Mt 17, 2]. Căci rămânând
Acelaşi, a fost văzut acum de ucenici apărând
altul decât cel ce apărea mai înainte [564C].
Şi a strălucit ca soarele nu pentru că nu era
mai strălucitor decât soarele [566C], căci e cu
neputinţă ca necreatul să aibă o icoană neştirbită
în creat [565A], ci pe cât au putut cuprinde a
vedea cei ce priveau [565C].
• «Căci pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată» [In 1,18] după cum e după fire,
iar ceea ce s-a văzut, aceasta s-a văzut în Duhul [1
Co 2, 10]. «Aceasta e schimbarea dreptei Celui
Preaînalt» [Ps 76, 11], aceasta e «ceea ce ochiul
n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu
s-a suit» [2 Co 2, 9] vreodată. Aşa vom fi pururea
cu Domnul [1 Tes 4,17] în veacul viitor, văzând
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 5
pe Hristos fulgerând în lumina Dumnezeirii cum este, ci cât şi cum e cu putinţă celor ce se
[568D-569A]. Această lumină are cele de împărtăşesc cu el. Din pricina extremei sale
biruinţă asupra întregii firi; aceasta e viaţa care a bunătăţi acesta merge şi se revarsă peste toate prin
biruit lumea [cf. 1In 5, 4] [569B]. Dar Petru a zis: luminările sale cu daruri nesfârşite. Iar dovada
«Bine este nouă a fi aici» [Mt 17, 4] şi de aici i-a celor spuse e fericita şi mult lăudata pătimire pe
umbrit un nor nu de întuneric, ci de lumină. Căci care au pătimit-o apostolii pe munte atunci când
se descoperă taina cea ascunsă din veacuri [Col 1, lumina neapropiată şi fără început, schimbând la
26] şi de generaţii şi se arată o slavă necontenită faţă trupul Său, l-a făcut să strălucească în chip mai
şi veşnică [572BC].” presus de fiinţă prin ţâşnirile ei de lumină [949B].
• Iar Dumnezeiescul Andrei al Cretei zice2: Şi – o, minune! – printr-o ieşire preadesăvârşită
,,Pe munte înalt îi urcă Mântuitorul pe ucenici din sine a firii au căzut într-un somn greu [Lc
făcând sau învăţând ce anume? Arătând slava şi 9, 32] şi, ţinuţi de frică, şi-au închis simţirile
strălucirea suprascânteietoare a dumnezeirii Lui smulgând din ei înşişi orice mişcare şi simţire
[932C-933A]. a minţii. Şi aşa în acel întuneric dumnezeiesc
• Deci acest lucru îl prăznuim astăzi: supraluminos şi nevăzut s-au apropiat de
îndumnezeirea firii, schimbarea ei în mai bine, Dumnezeu primind vederea adevărată prin faptul
ieşirea şi urcuşul spre cele mai presus de fire, prin de a nu vedea nimic, dobândind necunoaşterea
care are loc şi biruinţa a ceea ce este mai bun sau, în sens de covârşire prin pătimirea necunoaşterii
spre a vorbi mai exact, negrăita îndumnezeire şi, iniţiaţi fiind prin somn într-o veghe mai înaltă
[993A]. decât orice supraveghere a minţii [949C], au
• De aceasta se minunează îngerii. Aceasta o ajuns în afara celor văzute şi înţelese cu mintea,
slăvesc arhanghelii. dar şi în afara lor înşile, pentru ca în necunoaştere
• Acest lucru toată podoaba înţeleasă cu mintea şi nevedere să înveţe, prin arătarea Cuvântului şi
a celor mai presus de lume îmbrăcată în chip umbrirea Duhului şi glasul Născătorului venit
nematerial îl pune ca dovadă foarte limpede de sus din nor, taina suprafiinţială în sens de
şi foarte nemincinoasă a iubirii de oameni a covârşire care iese din orice afirmare şi negaţie
Cuvântului faţă de noi [933C]. [953C].”
• Căci nu este nimic din cele contemplate în • Despre această lumină dumnezeiască marele
creaţie care să cuprindă covârşirea strălucirii Lui Grigorie Teologul zice: ,,Dumnezeirea a arătat
[949B]. Pentru că Cel mai presus de fiinţă venind pe munte ucenicilor o lumină cu puţin mai tare
cu adevărat la fiinţă şi înfiinţându-se mai presus decât vederea”3; şi iarăşi: ,,Cuvântul meu va veni
de fire a vieţuit cu noi prin trup. Acesta a fulgerat aşa cum a fost văzut sau S-a arătat ucenicilor,
pe munte în chip copleşitor. dumnezeirea biruind trupescul”4.
• Nu făcându-Se atunci mai străveziu sau mai • Iar Sfântul Maxim zice: ,,Aceasta este
înalt decât El Însuşi – să nu fie! – , ci fiind văzut Evanghelia lui Dumnezeu, o solie a lui Dumnezeu
ceea ce era cu adevărat mai înainte de a-i fi iniţiat şi o mângâiere către oameni prin Fiul Care S-a
pe cei mai desăvârşiţi dintre apostoli cele mai întrupat şi Care drept răsplată a împăcării cu
înalte [948AB]. Căci ajungând ei în afară de trup Tatăl dăruieşte celor ce-L ascultă îndumnezeirea
şi de lume, pe cât e cu putinţă, din cele pe care le- nefăcută5; iar îndumnezeire nefăcută numesc
au experiat au fost învăţaţi încă de acum cele ale luminarea enipostatică; aceasta nu are o geneză,
stării viitoare [945C]. 3 GRIGORIE DIN NAZIANZ, Cuvântarea 40,
• Căci dacă nimic nu este lipsit în general de 6; PG 36, 365A. .
comuniunea binelui, el nu poate fi cuprins aşa
4 GRIGORIE DIN NAZIANZ, Epistola 111, 29;
2 § 18-24 constituie un lanţ de pasaje extrase din PG 37, 181A.
Cuvântarea la Schimbarea la Faţă a lui ANDREI 5 MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri
CRETANUL, PG 97,932 sq. către Talasie 61; PG 90, 637D.
6 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
ci e o arătare cu neputinţă de iscodit în cei
vrednici”6.
• Şi iarăşi: ,,Domnul nu Se arată mereu cu
slavă celor ce stau în jurul Lui, ci la începători
vine în chip de rob [Flp 2, 6-7], iar celor ce pot
să-L urmeze atunci când urcă pe muntele înalt
al Schimbării lui la Faţă, li se arată în chip de
Dumnezeu, în care era înainte de a fi lumea [In
17, 5]”7.
• Şi iarăşi acelaşi zice: ,,Lumina feţei Domnului
care biruie activitatea simţirii omeneşti prefigura
fericiţilor apostoli modul teologiei mistice
apofatice, în care fericita şi sfânta dumnezeire e
supranegrăită, supranecunoscută şi de infinite ori
mai presus decât orice infinitate, nelăsând celor
ce vin după ea nici măcar o simplă urmă a unei
cuprinderi”8.
• Acelaşi zice: ,,Cel ce nu este participabil după
fiinţă pentru cele ce sunt, vrând să fie în alt mod
participabil de către cei care pot aceasta, nu iese
deloc din ascunzimea Sa după fiinţă, când nici
însuşi modul în care vrea să fie participat rămâne
necontenit cu neputinţă de arătat pentru toţi”9.
• Iar marele Vasile zice: ,,Duhul Sfânt, de
neapropiat prin fire, dar cuprins din pricina
bunătăţii, le umple pe toate cu puterea Sa, dar
este participabil numai de cei vrednici, nefiind
participat într-o măsură unică, ci împărţindu-şi
lucrarea proporţional cu credinţa, simplu prin
fiinţă, divers prin puteri.
• Prezent întreg în fiecare, dar nefiind întreg
nicăieri, împărţit în chip nepătimitor şi participat
întreg potrivit icoanei razei soarelui şi fiind
prezent în fiecare ca unul Singur, dă tuturor harul
suficient şi întreg”10.
6 MAXIM MĂRTURISITORUL, Scolia 14 la
pasajul citit mai sus; PG 90, 644D. 22; PG 32, 108C-109A.
7 MAXIM MĂRTURISITORUL, Capitole
teologice şi economice II, 13; PG 90,
1129C-1132A. 12 PS. ATANASIE, Răspunsuri către Antioh 28;
8 MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua 10,
31d; PG 91, 1168A. 13 PS. ATANASIE, Despre Întruparea Cuvântului
9 MAXIM MĂRTURISITORUL, Capitole
teologice şi economice XV, 7; PG 90, 1180C.
10 VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh IX,
• Şi iarăşi: ,,Lucrările/energiile lui Dumnezeu sunt
diverse, dar fiinţa Lui e simplă. Iar noi spunem că
pe Dumnezeu Îl cunoaştem din lucrări/energii, dar
de fiinţa Lui nu ne putem apropia. Căci lucrările/
energiile Lui coboară până la noi, dar fiinţa Lui
rămâne neapropiată”11.
• Căci aşa zice şi Marele Atanasie: ,,Nimeni nu
poate vedea nicicum fiinţa lui Dumnezeu goală.
De aici este evident că sfinţii vedeau nu fiinţa lui
Dumnezeu, ci slava Lui”12, cum stă scris şi despre
apostoli că priveghind Petru şi cei împreună cu el
au văzut slava Lui [Lc 9, 32].
• Şi iarăşi acelaşi zice: ,,Hristos e nepătimitor şi
în pătimirile trupului, biruind ca un Dumnezeu
moartea şi înviind a treia zi şi urcând la cer într-o
slavă naturală, nu în har, venind în Dumnezeirea
Lui şi făcând să strălucească în chip arătat din
trupul Său sfânt cel din Maria slava Sa cea
negrăită, cum a arătat în parte şi pe munte,
învăţându-ne că şi mai înainte şi acum e Acelaşi,
fiind pururea neschimbabil şi neavând nici o
prefacere în ce priveşte Dumnezeirea”13.
• Aşa zice şi Marele Dionisie: ,,Când ne facem
nestricăcioşi şi nemuritori şi ajungem la sfârşitul
hristomorf şi preafericit, «vom fi pururea
împreună cu Domnul» potrivit cuvântului [1
Tes 4, 17], umpluţi în contemplaţii preacurate
de teofania Lui care ne învăluie de jur-împrejur
cu sclipiri preastrălucitoare ca pe ucenici la
acea preadumnezeiască Schimbare la Faţă, şi
împărtăşindu-ne într-o minte nepătimaşă şi
imaterială de dăruirea luminii Sale înţelese
cu mintea şi de unirea mai presus de minte
întru revărsările necunoscute şi fericite ale
razelor suprastrălucitoare într-o imitare mai
dumnezeiască a minţilor supracereşti”14.
• Iar Marele Vasile zice: ,,Premiu al virtuţii e ca
11 VASIlE CEL MARE, Epistola 234, 1; PG 32,
869AB.
PG 28, 613D, 616A.
lui Dumnezeu 4; PG 28, 96A.
14 DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile
divine I, 4; PG 3, 592BC.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 7
omul ajuns fiu să se îndumnezeiască prin har şi
să strălucească în lumina preacurată a acelei zile
care nu mai e întreruptă de întuneric. Căci pe
aceasta o face un alt Soare care scânteiază lumina
cea adevărată, Soare care odată ce ne-a strălucit
nu se mai ascunde în apusuri, ci învăluind toate
în puterea lui luminătoare face necontenită şi
neurmată de altceva lumina pentru cei vrednici,
iar pe cei ce se împărtăşesc de lumina aceea îi
face alţi sori; căci zice că atunci «drepţii vor
străluci ca soarele» [Mt 13, 43]”15.
• Şi dumnezeiescul Maxim zice: ,,Sufletul devine
dumnezeu prin împărtăşirea harului dumnezeiesc
făcând să înceteze toate activităţile minţii şi simţirii
lui şi făcând să se odihnească activităţile naturale
ale trupului care e îndumnezeit împreună cu el
potrivit participării la îndumnezeire proporţionate
cu el, astfel încât atunci prin suflet şi prin trup
Se arată numai Dumnezeu, caracteristicile lor
naturale fiind biruite de covârşirea slavei”15.
• Şi marele Dionisie zice: ,,Nu vedem nici
o îndumnezeire sau viaţă, care să fie riguros
asemănătoare Cauzei mai presus de toate”16.
• Acelaşi, întrebat fiind cum anume Cel dincolo de
toate e mai presus de orice obârşie de dumnezeire
şi obârşie de bine, zice: ,,În cazul în care înţelegi
drept dumnezeire şi bunătate însuşi lucrul
darului de bine făcător şi o imitaţie de neimitat
a Celui supradivin şi suprabun prin care suntem
îndumnezeiţi şi îmbunătăţiţi. Căci dacă acest lucru
devine obârşia îndumnezeirii şi îmbunătăţirii
pentru cei îndumnezeiţi şi îmbunătăţiţi, atunci
Cel mai presus de orice obârşie e mai presus şi de
astfel numita dumnezeire şi bunătate ca dincolo
de orice obârşie de dumnezeire şi obârşie de
bunătate”17.
• Şi Grigorie al Nyssei zice: ,,Dacă judecăţile Lui
nu pot fi cercetate şi căile Lui nu pot fi adulmecate
15 Citat neidentificat ca atare; ideile lui pot fi
recunoscute însă în scrierile Capadocienilor, mai
ales la Grigorie din Nazianz. august).
16 MAXIM MĂRTURISITORUL, Capitole
teologice şi economice II, 88; PG 90, 1168AB 3, 1073A.
17 DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile
divine II, 7; PG 3, 645AB. 826
8 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
[Rm 11, 33] şi vestirea bunătăţilor e mai presus
decât gânduri de verosimilitate, cu atât mai
presus şi mai înalt prin negrăire şi neapropiere
este Divinul însuşi faţă de cele înţelese cu mintea
în jurul Lui”18.
• Iar dumnezeiescul Ioan Damaschinul zice iarăşi
în cântările sfinte: ,,Ca să arăţi negrăita Ta a doua
pogorâre, ca Dumnezeul Cel Preaînalt stând în
mijlocul unor dumnezei Te-ai arătat pe Tabor
apostolilor, strălucind în chip negrăit cu Moise şi
Ilie”19.
• Iar altă cântare zice: ,,Şi ascunzând puţin trupul
luat, S-a schimbat la faţă înaintea lor, arătând
bunăcuviinţa frumuseţii arhetipale, dar chiar şi
de aceasta încredinţându-i nu în întregime, ci
cruţându-i ca nu cumva împreună cu vederea să
trăiască şi pierzania, ci pe cât au putut cuprinde
cei ce poartă ochi trupeşti”20.
• Şi marele Dionisie zice iarăşi: ,,Întunericul
dumnezeiesc este Lumina cea neapropiată în care
se spune că locuieşte Dumnezeu [1 Tim 6, 16],
lumină care e nevăzută din pricina strălucirii
covârşitoare şi neapropiată din pricina covârşirii
unei revărsări de lumină suprafiinţiale”21.
• Căci zice părintele Hrisostom: ,,Nu Dumnezeu,
ci harul se revarsă”22.
Din Tomos-ul sinodal, SF. Grigorie
PALAMA, Deisis, 2009
18 DIONISIE AREOPAGITUL, Epistola II către
Gaius; PG 3, 1068A- 1069A.
19 GRIGORIE AL NYSSEI, Contra lui Eunomie
III; PG 45, 604B.
20 Al doilea canon la Schimbarea la Faţă, oda 9,
tropar 9, PG 96, 849D.
21 A treia stihiră idiomelă la litie, vecernia
praznicului Schimbării la Faţă (Mineiul pe
22 DIONISIE AREOPAGITUL, Epistola V; PG
23 P. S. HRISOSTOM (SEVERIAN DIN
GABALA), Despre Duhul Sfânt 11; PG 52,
 Sfântul Ioan Gură de Aur,
Despre prietenie
Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească,
încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l
da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi
este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă]
să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce
decât această dragoste şi nimic întristător nu este
în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul
vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este
scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă
dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă?
Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic
nu se compară cu prietenul adevărat.
Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce
prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său,
se luminează si se revarsă din sine [se topeşte],
se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine
o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi stând fără prieteni în locurile acelea, am
chiar dacă numai îşi aduce aminte [anamnesis] lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de
de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia]. zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.
Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi
Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul
care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul
câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai
pentru altul şi care se iubesc cu căldură.
cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de
Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti
la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], un har [favoare] [charis] fără nici o bănuială [şi
având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu împovărare]. Când prietenii ne poruncesc, ca un
numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor har [charis] privim [porunca] . Iar când ezită [să
despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. ne poruncească] atunci ne  mâhnim . Nimic nu
Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în flecare avem care să nu fie şi a lor.
zi, nu se satură. Aceleaşi le cere pentru acela în
Adeseori, dispreţuind toate cele de aici,
rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva
de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici.
care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se
Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu
roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage
adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul.
mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru
Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!
sine.
Căci mai bine pentru noi este să se stingă
Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de
soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai
dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate
bine este să petrecem în întuneric decât să fim
de el]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi
fără prieteni. Cum vine asta? Vă spun. Mulţi
lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa
dintre cei care văd soarele sunt în întuneric, pe
şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în
când cei care sunt bogaţi în prieteni nu au
locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 9
necaz. Mă refer la prietenii duhovniceşti care nu
cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Aşa era
Pavel care şi-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să
ceară nimic şi l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheenă.
Cu aşa dragoste aprinsă trebuie să iubim.
Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii
– desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea
şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de
acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi
acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te
la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii
lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima
tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu
zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Şi se
împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie”
(Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al
tău”.
Aceasta înseamnă prietenie: să nu
socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca
ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.
Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al
său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiaşi
dragoste. „Şi cum e cu putinţă”, ar zice [careva],
„să afli pe unul ca acesta”? într-adevăr, nu e cu
putinţă, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea,
este foarte cu putinţă. Că dacă nu ar fi fost cu
putinţă, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi
spus atâtea despre dragoste.
Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare,
încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul],
nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze,
în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile,
acest fapt îi face pe păgâni fie încă păgâni?
Prietenul nu vrea să poruncească, nici să
conducă [archein], ci are bucurie [charis] mai
degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El
vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai]
decât să primească vreun dar [charis]. Căci el
iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea
lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de
mult când i se face lui bine, ca atunci când face
el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai
presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă
ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca
10 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea
să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator
celuilalt.
Cred că mulţi dintre voi nu ştiu ce vorbesc.
De aceea este de trebuinţă să spun iarăşi. [Unul
ca acesta] vrea să facă de la sine o binefacere,
dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt
[binefacerea] n-ar fi decât o răsplătire datorată
celuilalt. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu oamenii.
Urma să-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă,
ca să nu pară că ni-L dă în dar, ci că de fapt ne
este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul
lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El
face ceva mare. Când nu există prietenie [iubire]
[filia], batjocorim binefacerile [primite], [iar
cele pe care le facem], chiar când sunt mici, le
socotim mari şi ne lăudăm cu ele. Însă când există
dragoste [prietenie], [filia] ascundem binefacerile
şi vrem ca şi cele mari să se arate mici ca să nu
părem că îl îndatorăm pe prieten, ci că noi de fapt
suntem datori lui prin aceea că el ne este dator.
Ştiu că mulţi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina
este că vorbesc despre un lucru care acum se află
în cer. După cum dacă vorbeam de vreo plantă
ce se găseşte în India, cu care nimeni nu a avut
nici un contact, nu ar fi putut cuvântul [singur]
să o înfăţişeze, chiar dacă aş fi spus mii de vorbe,
aşa şi câte le spun acum, le voi spune degeaba,
căci nimeni nu le va putea cunoaşte, în cer este
sădită această plantă şi are ramuri încărcate nu cu
mărgăritare, ci cu vieţuirea virtuoasă cea cu mult
mai dulce decât acestea.
De ce fel de dulceaţă vrea să ne vorbească?
De cea ruşinoasă? Sau de cea cuviincioasă?
Nu! Ci dulceaţa unei prietenii le covârşeşte pe
toate, chiar dacă mi-ai vorbi şi de cea a mierii.
Căci dulceaţa mierii este trecătoare, prietenia
însă niciodată. Fiindcă până rămâne prieten, mai
mult creşte dorirea, şi o astfel de dulceaţă nu are
nicicând saţ. Chiar decât viaţa aceasta de acum
este mai dulce prietenul. Şi, de bună seamă, pentru
că mulţi, după sfârşitul prietenilor, nu au mai trăit
prea mult. Împreună cu prietenul suferă cineva
cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu
ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună
cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără
el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit.
Unul ca acesta pe altul [pe prieten] îl socoteşte
ca pe sine însuşi. Mă sufoc că nu pot să vă dau un
exemplu, căci am înţeles că mult mai mici sunt
cele grăite decât realitatea.
Iar acestea se întâmplă aici [pe lumea asta].
Dar la Dumnezeu atâta plată are prietenia, cât
nici nu se poate spune. Ne dă plată ca să ne
iubim unii pe alţii. „Iubeşte”, zice [Dumnezeu],
„şi ia şi plată”, când de fapt noi am fi cei care
am datora plată pentru acest lucru [pentru şansa
unei prietenii adevărate]. „Roagă-te”, zice
[Dumnezeu], „şi primeşte şi plată”, când de fapt
noi am fi cei care am datora plată pentru că cerem
cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia şi plată”, ne
zice. „Posteşte, şi ia şi plată! Fii virtuos, şi ia şi
plată”, deşi tu eşti dator cu plată. Dar după cum
părinţii, când îi fac pe copii să fie virtuoşi, atunci
le dau şi plată – căci ei se simt datori [faţă de
copii], căci aceştia le fac bucurie [cu vieţuirea lor
virtuoasă] -, aşa şi Dumnezeu zice: „Ia plată, de
vreme ce ai devenit virtuos. Căci [făcând aşa], tu
veseleşti pe Tatăl şi îţi sunt dator cu plata acestei
veselii. Pe când dacă eşti rău, nu mai fac aşa, căci
tu îl mânii pe Cel Ce te-a născut”.
Să nu mâniem pe Dumnezeu, ci să-L
înveselim, ca să avem parte de împărăţia
cerurilor întru Hristos Domnul nostru. Amin.
1. Extras din Omilia a II-a a Comentariului
la Epistola I către Tesalonicieni. Am tradus
acest extras pentru a arăta modul cum ar trebui
să fie şi relaţia între un băiat şi o fată înainte de
căsătorie şi după. Soţul şi soţia trebuie să-şi fie
reciproc prietenii cei mai adânci.
2. Se revarsă din sine în celălalt, trăieşte prin
el şi împreună cu el şi nu poate concepe să existe
fără el.
3. Iată şi efectul adevăratei pomeniri
[anamnesis] în rugăciune: nu îl ajuţi doar tu pe
cel pomenit, ci, prin pomenirea lui, te înalţi şi
tu. Iar harul, văzând această dăruire, îi înalţă pe
(Aducerea la Constantinopol a moaştelor
Sfântului Ioan Gură de Aur, în anul 438)
amândoi către vieţuirea cerească. Veşnicia va fi
nu doar adâncire şi întrepătrundere la infinit cu
Dumnezeu, ci acest proces se va petrece şi cu
oamenii. Într-o astfel de prietenie, Duhul Sfânt
descoperă fiecăruia starea celuilalt şi inima lor se
face treptat una.
4. Ca să înţelegem vorbele, trebuie să avem
experienţa realităţii lor, altfel le judecăm din
închipuiri sau din experienţele asemănătoare pe
care le avem.
5. Faptul că ne plictisim unii de alţii –
prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de
fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să
mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l
ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de
adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă
ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar
la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi
ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm
tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în
general, habar nu are ce înseamnă adâncimea
unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din
leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă
care i se impune. Esenţa căderii Evei este
superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie
superficială, promiţându-i cunoaşterea
adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială
mai dinainte, din libera ei voinţă. Era
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 11
 cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui rodul”. Dar „rodul” unui corp strălucitor nu este
Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată decât reflectarea luminozităţii sale în jur.
că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce 8 Charis pentru vechii greci era farmecul,
i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă şarmul unei persoane, unui lucru, ceea ce
ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, te atrăgea la acela. Fiind vorba de o relaţie
ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar duhovnicească, credem că sf. Ioan nu a folosit
mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima degeaba cuvântul „har”. Harul pe care îl avea
neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat Adam la început strălumina şi creaţia din jur.
sfatul lui Dumnezeu de a nu mânca din tot pomul. La fel se întâmplă şi cu prezenţa plină de har a
Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem sfinţilor: transformă calitativ făpturile din jurul
cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. lor şi îşi lasă binecuvântarea în locul respectiv (de
Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, pildă, sunt multe izvoarele făcătoare de minuni
diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie care curg în locuri de nevoinţă ale sfinţilor). Deşi
între doi oameni nu poate fi decât aceea de a textul ar putea fi înţeles doar psihologic, credem
se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti că e vorba de acel har al Duhului care locuieşte
plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, în cei care au o asemenea relaţie de prietenie.
şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, Acest har se îmbibă în lucrurile care au adăpostit
umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea temporar prezenţa prietenilor.
nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii 9. Orice har conţine şi o favoare, dar nu orice
tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, favoare este un har. De la un prieten adevărat,
este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să efectiv se primeşte har, căci prietenia adevărată
se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să poate fi întreţinută numai de harul Duhului
crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare Sfânt. Aşadar, orice favoare primită de la el este
trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. plină de harul care îi uneşte pe cei doi. Cel care
Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este cere, de asemenea, nu cere ceva în afara harului.
de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maicii Deci într-o prietenie adevărată nici unul nu cere
Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, ceva care să-i satisfacă patimile. Relaţia nu e
mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care utilitaristă. Harul cerut şi primit de fapt îi creşte
îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se pe amândoi în dragoste. Cel care cere a cerut cu
poate explica logic, ci care se trăieşte. îndrăzneală, tocmai pentru că-l iubeşte pe cel
6. De remarcat că nu făptura neînsufleţită de la care a cerut. Deci, deşi a cerut, prin însăşi
este cea care face iubit pe om, ci ea este iubită actul cererii mai înainte a dăruit dragostea şi
pentru om. De aceea relaţiile care au la bază încrederea sa celuilalt, şi abia pe urmă a primit.
felurite contexte sau circumstanţe, iar nu Cel care dă favoarea cerută, prin însăşi faptul că
persoana în sine, nu sunt adevărate. Adesea, de a fost apelat a primit dragostea şi încrederea celui
pildă, iubim o persoană dacă este îmbrăcată care l-a apelat. După cum se vede, într-o relaţie
frumos, dacă arată bine, dacă locuieşte undeva, adevărată nu există delimitare clară între cine dă
dacă are cutare lucru sau bani, poziţie socială şi cine primeşte. Iar prieten cu sfinţii nu poate
etc., iar când nu le mai are, încet-încet subţiem să fie decât cel care are harul Duhului Sfânt.
relaţia cu ea. Aceasta este iubire şi relaţie Accentuăm: o relaţie adevărată nu poate avea
pătimaşă şi egoistă. De acest gen sunt mai toate loc decât în măsura în care ambii sunt părtaşi
relaţiile din lumea de azi. Aceasta este răcirea ai Duhului Sfânt.
dragostei de care amintea Mântuitorul. 10. Faptul că simţim că deranjăm pe cineva
7. Literal: „floarea”, înţelesul este „îşi lasă prin cererea noastră, stânjeneala în relaţiile dintre

12 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

noi, arată că nu ştim ce e prietenia şi nici nu prea
vrem să trăim adevărul ei. Pentru că nici noi nu
vrem să fim deranjaţi, pentru că suntem închişi în
noi înşine şi egoişti, şi nu vrem să dăruim, pentru
aceea nutrim aceleaşi sentimente atunci când
trebuie, tot pentru egoismul nostru, să întreţinem
relaţii cu alţii (egoism care în termeni politicoşi
se numeşte „nevoi” sau „afaceri”).
11. Dragostea ne face să înţelegem că nu
noi facem lor o favoare împlinindu-le porunca,
ci ei ne fac nouă o favoare poruncindu-ne. Tot
aşa şi Dumnezeu, Se bucură când îi cerem, nu
când nu Îi cerem.
12. Literal: „nu ştim ce să facem”.
13. Întunericul minţii.
14. Bogăţia prietenilor- se referă la calitatea,
şi nu la cantitatea lor – aduce bucurie şi
luminare în suflet, iar acestea ne ajută să trecem,
ba chiar să nu mai simţim necazurile din lumea
aceasta (boli, sărăcie, pagube etc.)
15. Asta înseamnă că rugăciunile fratelui
sunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui,
darul lui esle şi al meu, şi talantul meu este şi al
lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-
un cuvânt, şi prietenia nu este decât o reflectare
a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine
în sine întreaga informaţie genetică a unui
organism, fără nici o lipsă. Tocmai acest lucru
arată că acea celulă face parte din organism.
Ciclul genetic înscris în ea reflectă întregul.
16. Viaţa duhovnicească nu se discută, se
trăieşte. Ea nu se poate pricepe în mod
academic, ci doar prin experienţa proprie.
Teologie ar trebui să predea doar cel cu experienţă
duhovnicească, dublată sigur şi de cunoştinţă
teologică academică. Imperativul însă se referă la
prima componentă.
17. Ereziile şi păgânismul nu sunt decât
produsul pierderii harului şi faptului că nu-l
simţim concret. Eretic sau păgân – care rămâne
de bună voie aşa – nu poate fi decât cel care nu
are experienţa harului. Ereticul sau păgânul doar
îşi închipuie ce e harul Duhului şi îşi imaginează
despre el, discută despre el, pe când cel cu
adevărat ortodox – în sensul deplin al cuvântului,
nu doar de formă – şi care este mădular viu al
Bisericii – adică are în sine în chip conştient pe
Duhul Cel Dătător de viaţă – îl experimentează
deplin şi real în Biserică, şi el simte că despărţirea
de Biserică e moarte veşnică. Doar acesta din
urmă are cuvânt cu putere ca să schimbe inimile
spre pocăinţă adevărată. Nu există dragoste în
toată adâncimea ei – care e esenţa prieteniei -în
afara Bisericii. Dumnezeieşte nu poţi iubi făptura,
oricare ar fi ea, decât din Biserică.
18. O traducere mai adâncă ar fi: „rămâne în
har (deţine har), dacă este condus şi i se
porunceşte”. Esenţa ereziei este dorinţa de a
stăpâni tu în locul lui Hristos. Atunci pierzi
harul.Harul şi bucuria nu se poate afla decât fiind
supus Bisericii. În acest context, chiar faptul de a
conduce primeşte în Biserică înţelesul unei slujiri.
Ţi se porunceşte să conduci. Nu vrei tu să
conduci, dar dacă Hristos îţi porunceşte o accepţi
ca pe o supunere şi ascultare. Deci în Biserică
toate au alt conţinut, chiar dacă pe dinafară par
asemănătoare celor ale lumii. Antihristul nu poate
imita decât forma lui Hristos, Duhul nu-L poate
avea. La fel şi lumea poate imita cele ale
Bisericii, dar niciodată nu poate primi Duhul Ei.
19. Pentru un astfel de prieten, bucuria lui
este a suferi pentru ca altuia să-i fie bine. Harul
lui este să sufere Golgota pentru celălalt, în
această lipsire de bucurie el simte puterea
harului învierii. Este taina lui Hristos pe cruce.
Orice prietenie adevărată este o răstignire pe
cruce.Pentru un astfel de om, darul este însăşi
existenţa prietenului. Şi îl simte ca dar, pentru
că prietenul îi dă prilejul să iubească. În absenţa
prietenului nu-şi poate revărsa iubirea şi cel care
nu iubeşte nu există. Deci el îl crede pe prieten
„sursa” şi „pricina” existenţei sale, fiinţării sale
(nu e vorba de aducerea şi menţinerea în fiinţă,
care ţine de Creator). Strigătul unui astfel de om
către prietenul său este: „Lasă-mă să te iubesc şi
îmi e de-ajuns. Lasă-mă să-ţi dau dragostea mea,
oricâte ar trebui să sufăr pentru asta”. Aşa a făcut
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 13
Domnul Hristos pentru noi.
20. Este o mare taină acest lucru. Cum să facem
ca atunci când dăm altuia sau îi facem bine să Din Poemele dogmatice
ne credem în adâncul inimii datornicii lui şi să-l
socotim ca binefăcătorul nostru? Faptul că el a
O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate,
acceptat să-l ajuti este pentru tine îndatorarea ta
faţă de el, căci tu creşti în dragoste prin faptul că Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te?
el te acceptă. Dumnezeu se socoteşte îndatorat să Ce cuvânt să Te laude?
ne răsplătească, dacă vrem să-I acceptăm ajutorul Nici un cuvânt nu Te poate exprima.
– desigur în cazul lui Dumnezeu nu se poate Ce minte să Te contemple?
vorbi de o creştere a Lui în dragoste. De neînţeles
Nicio minte nu Te ajunge.
e iubirea şi smerenia lui Dumnezeu! Iar când
ajutăm pe cineva, este esenţial să nu-i dau aceluia Tu rămâi necunoscut minţii,
impresia că l-am ajutat, ci că el m-a ajutat. Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.
21. De vreme ce Avraam a fost în stare să-şi Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au,
dea fiul, nu mai pare aşa de minunat că Pe Tine Te slăvesc.
Dumnezeu îşi dă Fiul. Dar Dumnezeu ascunde Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere,
de la noi faptul că Avraam a avut puterea să
Pentru Tine laude împletesc.
facă acest lucru tot de la El şi că Dumnezeu i-a
insuflat de fapt acest mod jertfelnic de a vieţui. Obşteşti ne sunt doririle şi durerile,
22. Adevărata prietenie nu se găseşte decât Toate spre Tine se întorc
între sfinţi. Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri,
23. Ca să experimentăm o astfel de prietenie Imn fără de glas Îţi aduc.
şi dragoste nu se poate în afara virtuţii. Fiecare În Tine toate se găsesc
dintre prieteni trebuie să lucreze virtutea, altfel Şi toate spre Tine privesc.
nu va fi o prietenie dumnezeiească. Deci între
Ţelul tuturor eşti Tu
oameni pătimaşi nu poate exista prietenie reală
sau dragoste, fie chiar şi între soţ şi soţie. Cel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.
24. Cei neexperimentaţi în viaţa duhovnicească Nu eşti niciunul, nu eşti nici toate, ci mai
cred că plăcerea unei vieţuiri virtuoase îşi găseşte presus de tot şi de toate.
termen de comparaţie – indiferent că e bun sau Posesor al numelor toate,
rău – în sentimentele legate de lumea aceasta. Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?
Sfântul tocmai acest lucru îl avertizează: Ce minte cerească poate
plăcerea duhovnicească nu are echivalent în
Să se înalţe dincolo de a înălţimilor nori?
lumea creată.
25. Literal: „decât ceea ce trebuie.” Măcar de mi-ai arăta milă!
26. Împărăţia Cerului nu este decât relaţia O Tu, Cel ce eşti dincolo de toate,
directă cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii şi îngerii. Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat,
Este împreună-veselie, provocată de dragostea de Îmi este îngăduit în alt fel?
a fi cu cei iubiţi.
(Migne, P. G. vol.62) (Sfântul Grigore de Nazianz)

14 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

 2. Vocea duhovnicului
Viaţa Arhimandritului
Sofronie Saharov
Există fiinţe care, încă de la naştere, sunt
mistuite de setea de absolut. Aceasta este o taină
a persoanei umane şi a preştiinţei lui Dumnezeu
Născut la Moscova în 1896, într-o
familie ortodoxă numeroasă, Părintele Sofronie
este, cu siguranţă, una dintre acestea. Încă din
fragedă vârstă a fost tulburat de marile întrebări
metafizice. Foarte curând avea să conştientizeze
caracterul tragic al existenţei umane, prin
intermediul marii literaturi ruse şi de asemenea,
prin intermediul istoriei care îmbrăca formele
absurde ale Războiului şi ale eshatologiei
sângeroase a Revoluţiei din Octombrie. Deşi
ofiţer în trupele de geniu, Părintele Sofronie nu
a mers pe front. Avea să fie închis însă, de două
ori, de poliţia bolşevică la închisoarea moscovită
Liubianka.
În timp ce lumea din afară pendula între
oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o
mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea
morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia
ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în
vâltoarea neantului. Avea sentimentul că, prin
moartea sa, moare în el şi cu el tot ceea ce a fost
înglobat de propria conştiinţă, neamul omenesc,
cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă
decisivă, din care avea să reţină două lucruri
paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii
existenţei şi o deschidere „prin cruce” faţă de
taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi
necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite.
„Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă,
i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”,
că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu
este decât sentimentalism şi „psihism demn de
dispreţ”.
Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu
încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către
misticismul Orientului ne-creştin. Practică o
formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-
şi golească mintea de toate „formele relative”.
Confundând individul cu persoana, el servea –
cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul
filozofilor care, în realitate, nu există”.
În paralel, îşi dăruieşte întreaga pasiune
picturii, pe care a studiat-o la Şcoala Naţională
de Arte Frumoase din Moscova. Însă, tulburările
Revoluţiei bolşevice îi perturbă munca şi se
hotărăşte să emigreze. După o scurtă trecere
prin Italia şi Germania, soseşte la Paris în 1922.
Imediat, are ocazia să expună în acele temple
ilustre ale artei moderne care sunt „Salonul
de toamnă” şi „Salonul de ţiglă”. Căutare a
invizibilului în spatele vizibilului, pictura, deşi
îi oferă momente de bucurie fină, nu-l poate
satisface: „mijloacele de care dispuneam erau
neputincioase să redea frumuseţea care domneşte
în natură”.
  Apoi, într-o zi, Cel pe Care părintele
Sofronie Îl părăsise, se arată lui. Experienţă
tulburătoare căreia un text din Scriptură îi va
revela adevăratul sens: „Eu sunt Cel ce sunt”
(Ieşire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fără de
început, Creator şi Stăpân al întregului univers,
să spună „Eu sunt”? Această întorsătură în istoria
umanităţii, această revelaţie făcută lui Moise de
către Fiinţa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas”
este pentru părintele Sofronie un adevărat drum
al Damascului. «Mare este cuvântul „Eu”, scria
sfinţia sa. El desemnează persoana. Numai
persoana trăieşte cu adevărat. Dumnezeu este
viu pentru că este ipostatic. Miezul acestei vieţi
este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune „Eu”,
omul poate spune „tu”. În „eu”-l meu şi în „tu”
al Său se află întreaga Fiinţă: şi această lume şi
Dumnezeu. În afară şi dincolo de acesta nu există
nimic. Dacă sunt în El, pot spune că „eu sunt”;
dar dacă sunt în afara lui pot spune că „eu mor”».
„Fapt suprem şi primordial al Fiinţei”,
acest principiu ipostatic are un nume şi o înfăţişare,
înfricoşător prin putere şi sfinţenie: Iisus Hristos.
„Fără El nu l-aş fi cunoscut nici pe Dumnezeu
şi nici pe om”, scria părintele Sofronie. El
contemplă în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat,
însuşi chipul din veşnicie al lui Dumnezeu în om.
Mântuirea apare ca îndumnezeire. Omul este
mai mult decât un microcosmos, el este un mic
dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luând chip de
rob, S-a făcut întru totul asemenea omului, omul
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 15
are posibilitatea să devină întru totul asemenea lui
Dumnezeu. Pentru părintele Sofronie sfinţenia nu
este de ordin etic, ci ontologic: „Sfânt nu este cel
care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei
umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea
de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se
rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe
Duhul Sfânt”.
Bucurie nesfârşită, această autorevelare
a lui Dumnezeu este pentru părintele Sofronie
izvorul unei „dureri care va fi leit motivul întregii
sale vieţi în Dumnezeu”. Pentru că, revelându-
i-se aşa cum este El, Dumnezeu i-a îngăduit
părintelui Sofronie să se poată vedea aşa cum
este el în adâncimea cea mai  intimă a fiinţei
sale. Luminându-i sufletul, Duhul Sfânt îl face
să vadă profunzimea păcatului şi a întunericului
lăuntric. Dar păcatul văzut nu ca o încălcare
a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui
Dumnezeu Cel Adevărat, ca un refuz al iubirii
Tatălui, „o separare de izvorul ontologic al fiinţei
noastre”. Descoperind cu spaimă „cadavrul său
interior”, părintele Sofronie intră atunci în „iadul
pocăinţei”. Un dar al lui Dumnezeu, „mai mare
decât acela de a vedea îngeri”, pe care îl consideră
ca a treia sa naştere, după cea trupească şi aceea
în Duh. Indignarea, ruşinea, deznădejdea, ura de
sine, sentimentele cele mai extreme, îl înfrâng.
Asemenea Sfântului Petru după ce s-a lepădat de
Mântuitorul, el varsă lacrimi „ca să-şi zdrobească
oasele”. Totuşi, departe de a-l nimici, această
suferinţă metafizică, mai rea decât cea mai
mare durere fizică, refac firea sa creată şi fac să
ţâşnească în el „o altă vedere, un alt auz, energia
unei vieţi noi”.
Lumina necreată
Despre Focul care arde patimile şi purifică
în Lumina care luminează, există un pasaj legat
de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va
trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta
Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit
şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei
Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei
divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi
de iubire, această lumină a rămas cu mine timp
de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului
care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată
cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă
reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a
păcatului. Singura libertate adevărată este cea a
reînvierii în Dumnezeu”.
16 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
  Legată de cunoaşterea sa practică a
misticii orientale, această experienţă a Luminii
necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi
va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a
diferitelor moduri de contemplare, divină, umană
sau demonică. Discernământul său îl va face, încă
de la instalarea sa în Occident, un interlocutor
privilegiat al multor aventurieri ai spiritului.
Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi
pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică
naturală, fondate pe metodele psihotehnice:
confuzia între Lumina necreată (care vine de
la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care
nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea
prin identificarea naturii umane cu cea a lui
Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea
decât o formă de chietism, incompatibilitatea
între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca
tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane
în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”.
Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii
necreate este indisolubil legată de credinţa în
dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge
şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi
gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul
întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.
  În mod evident, Paştele din 1924, a
marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie.
Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat
în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi
deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”,
necesară pentru a fi creştin. Din acest moment
începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul
în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a
persoanei noastre create cu Persoana divină”.
Se vede pus în faţa unei alegeri radicale:
ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori
întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”,
spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune
iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru
artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni
de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis
să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează
pictura.
  Dornic să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu,
părintele Sofronie intră la Institutul Saint-Serge,
care tocmai se înfiinţase la Paris. Dar studiile
nu-l satisfac. El găseşte că acolo se vorbeşte
mai puţin întru Dumnezeu cât mai mult în jurul
lui Dumnezeu. Până la sfârşitul vieţii va păstra
o atitudine critică faţă de teologia academică.
Deşi folositoare vieţii istorice a Bisericii, ştiinţa
teologică nu este, după el, nici mântuire personală
şi nici cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu.
Motivul: „Ea ne dă numai o înţelegere intelectuală,
dar nu ne ridică într-adevăr în domeniul Fiinţei
divine”. Pentru părintele Sofronie, ucenic fidel
Sfântului Siluan (1866-1938), „creştinismul nu
este o doctrină, ci o viaţă”. Teologia nu este un
exerciţiu speculativ, ci „starea de a fi inspirat
de harul lui Dumnezeu”. Cunoaşterea spirituală
nu este o simplă cunoştinţă, ci „experienţa, în
existenţă, a comuniunii cu Dumnezeu”. Primează
aşadar experienţa existenţială însă, ea nu exclude
necesitatea esenţială a unei cunoaşteri dogmatice
temeinice. Aşa cum scria părintele Sofronie,
„O viaţă dreaptă este condiţionată de concepţia
corectă în legătură cu Hristos şi cu Sfânta Treime.
Altfel, cea mai mică abatere  de la adevăr în
viaţa noastră interioară denaturează perspectiva
noastră dogmatică”.
În 1925, părintele Sofronie pleacă la
Muntele Athos. Devine călugăr la mânăstirea
rusească Sfântul Pantelimon. Pentru el,
monahismul este, după expresia lui Teodor
Studitul pe care îi plăcea să-l citeze, „al treilea
har”. Este viaţa cerească pe pământ, inima
spirituală a Bisericii. Foarte repede primeşte
darul rugăciunii neîncetate, „dar de la Dumnezeu
legat de un alt dar: pocăinţa”. Transfigurat prin
rugăciune, el însuşi devine rugăciune, stâlp de
comuniune între cer şi pământ. Călugărul, pentru
el, este icoana Maicii Domnului. El este cel
care se roagă pentru întreaga lume, după preoţia
împărătească şi profetică a lui Melchisedec,
preoţie universală şi accesibilă tuturor creştinilor,
superioară din punct de vedere spiritual preoţiei
ierarhice a seminţiei lui Aaron.
La Sfântul Munte, părintele Sofronie
face, în acelaşi timp, experienţa pierderii harului.
Marcat de „legea păcatului”, omul nu poate să
„păstreze întru totul harul iubirii lui Dumnezeu”.
Mai devreme sau mai târziu, victimă a patimilor
sale, el are sentimentul că Duhul Sfânt îl părăseşte
în forma sa tangibilă. Pentru că este suficientă o
simplă mişcare a orgoliului, o simplă întoarcere a
conştiinţei asupra ei înseşi pentru ca inima să se
închidă iar duhul să se întunece. Căderea, uneori
, este cea în care omul se năruie în accedie, pe
care părintele Sofronie o vede ca „lipsa grijii de
propria mântuire”.
În funcţie de treapta harului primit mai
înainte, această părăsire a lui Dumnezeu poate
fi trăită ca un adevărat „iad”: o nelinişte , o
nenorocire, o durere apropiată celei pe care Hristos
a cunoscut-o în Ghetsimani şi pe Golgota. Pentru
a regăsi harul, cu alte cuvinte a transfigura fiinţa
noastră dezbrăcând-o de patimi, este necesară o
asceză. O luptă interioară. Un proces de „chenoză
totală” prin care se exprimă dorinţa noastră de
a-L urma pe Hristos, de a ne asemăna Lui mai
mult. „Dragostea lui Hristos este o fericire cu
care nimic în lumea aceasta nu se poate compara,
scria părintele Sofronie. Dar, în acelaşi timp, a
iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul
Său. Iubirea lui Dumnezeu este chenotică. El
ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.
Întuneric şi nădejde
Mai întâi „dar” gratuit al harului, apoi
abandonare de către Dumnezeu, iar la sfârşit
redobândirea harului Său. Pentru părintele
Sofronie, toată viaţa duhovnicească este în
această triplă mişcare. El însuşi nu va înceta să
trăiască  „în acelaşi timp şi întunecimile morţii
şi nădejdea în Dumnezeu care ne mântuieşte”.
Această oscilaţie între iad şi lumină, această stare
paradoxală în care sufletul este înălţat la cer şi,
în acelaşi timp, aruncat în valurile întunecate ale
iadului, marchează lungul său periplu „printre
tulburări” şi devine una dintre cheile spiritualităţii
sale.
Din această experienţă arzătoare, părintele
Sofronie nu va putea însă profita decât din
momentul în care, în 1930 – eveniment capital în
viaţa sa – îl întâlneşte pe Stareţul Siluan. Imediat,
el, intelectualul cultivat şi rănit de metafizică,
se pune la picioarele acestui om simplu, ţăran la
origine şi aproape analfabet. Trăind în cel mai
înalt grad dragostea de duşmani, stareţul Siluan
a cunoscut stările spirituale cele mai extreme:
vederea plină de deznădejde a condamnării sale
veşnice urmată, într-un moment de iluminare,
de vederea lui Hristos strălucind în Lumină. În
1905, în timp ce Einstein anunţa revoluţionările
secolului XX prin teoria relativităţii, acest călugăr
sfânt primea de la Hristos un cuvânt de mântuire
pentru timpul nostru: „Ţine mintea ta în iad şi nu
deznădăjdui”.
Pentru Părintele Sofronie, această
chemare la condamnarea de sine permanentă este
expresia desăvârşită a căii lui Hristos, calea cea
mai directă şi cea mai sigură spre desăvârşire. În
noi stă să ne smerim asemenea lui Dumnezeu, să
ne condamnăm la chinurile veşnice ale iadului
prin care să nimicim în noi orice patimă şi să
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 17
ne facem inima smerită şi liberă pentru a primi
dragostea lui Dumnezeu. Căci „altceva este
smerenia ascetică şi altceva smerenia lui Hristos”.
Prima, relativă, constă în a se vedea cineva „mai
rău decât toţi”; este rodul unei lupte crâncene cu
gândurile. A doua, absolută, „este atributul iubirii
lui Dumnezeu care Se dăruieşte fără măsură”;
este lucrarea în noi a Duhului Sfânt atunci când
trăim întreaga umanitate, pe „întreg Adam-ul”, ca
pe noi înşine.
Stareţul Siluan a adormit întru Domnul
la 24 septembrie 1938. În primăvara următoare,
părintele Sofronie merge să trăiască pustniceşte
într-o chilie din Karoulia, în inima „pustiei”
athonite. Aici îşi pune la încercare iubirea sa faţă
de Părintele ceresc şi aprofundează realitatea
dumnezeiască, dar în acelaşi timp, merge până
la capătul pocăinţei şi a chenozei sale. Acolo,
în singurătate, cunoaşte momente de rugăciune
curată. Într-o astfel de rugăciune, faţă către
faţă cu Dumnezeu, fără imagini şi gânduri care
să-l distragă, mintea şi trupul său erau unite în
mod desăvârşit în inimă; duhul este antrenat în
infinitul imens, luminos şi de negrăit al veşniciei
dumnezeieşti, mai presus de limitele spaţiului şi
ale timpului. În privinţa aceasta, procedeul literar
pe care părintele Sofronie îl foloseşte în ultimul
capitol al cărţii sale „Rugăciunea, experienţa
vieţii veşnice” nu înşeală pe nimeni. Adevăratul
ascet pe care îl întreabă în scopul iniţierii în
tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru
a nu fi el-însuşi. Prin gura acestuia, considerat
demn de a contempla această lumină – figură în
spatele căreia se ascunde şi se manifestă smerenia
sa – se rosteşte bine înţeles propria experienţă pe
care ne-o comunică.
Rugăciunea pentru lume
Dar, un alt paradox, în timp ce omul
„experimentează prezenţa lui Dumnezeu până
la a uita de lume”, rugăciunea lărgeşte inima
şi cunoştinţele sale la nivel cosmic. Acolo, în
„pustia” athonită, părintele Sofronie ascultă
ecourile războiului până în adâncurile grotei
sale. Noaptea, mai ales, strigătul umanităţii care
suferea, îi traversa inima. Asemenea stareţului
Siluan, el se roagă pentru lumea întreagă, pentru
„întreg Adam-ul”, cu aceeaşi plângere ca pentru
el însuşi. El vede în aceste lacrimi un dar al lui
Dumnezeu, un reflex al rugăciunii lui Hristos
în Grădina Ghetsimani când, „fiind în chin de
moarte, sudoarea Lui s-a făcut ca picături de
18 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). El
realizează atunci sensul profund al cuvântului
lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine
însuţi”.
Această poruncă, după el, indică mai
puţin măsura în care trebuie să iubim, cât indică
deofiinţimea ontologică a firii umane, distrusă de
păcatul original, dar deja restaurată de Hristos
prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa şi pe
care fiecare are a o reactualiza în iubire. A iubi
cu iubirea lui Hristos înseamnă a introduce în
existenţa sa personală viaţa umanităţii întregi;
înseamnă a lua asupra sa tot răul acestei lumi
ca pe propriul rău; şi mai înseamnă a introduce
în pocăinţa pentru propriile căderi, păcatele
aproapelui său.
„Rugăciunea pentru lume înseamnă
a-şi vărsa cineva sângele”, spunea Sfântul
Siluan. O astfel de rugăciune, nu vine totuşi
de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfânt, ea
presupune o pocăinţă desăvârşită. Esenţială,
întrucât este  mântuitoare, ea este de asemenea
marcată de neputinţă. Deoarece, aşa cum spunea
părintele Sofronie, „nimeni şi nimic nu-l poate
priva pe om de libertatea sa de a ceda răului,
de a prefera întunericul, luminii. Oamenii îşi
construiesc singuri iadul”. Şi cel mai mare iad,
cel mai mare păcat, este războiul. Împotriva
acestei alegeri greşite ce poate face creştinul? La
acest sfârşit de secol când, din Irlanda până în
Caucaz, trecând prin fosta Iugoslavie şi Orientul
Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase,
naţionaliste, etnice, însângerează pământul vechii
creştinătăţi, este necesar mai mult decât oricând
să ne amintim de dublul mesaj al sfântului Siluan
şi al părintelui Sofronie. Mai întâi, universalitatea
Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu: „Nu
cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab,
spune părintele Sofronie. Hristos, pentru mine,
este totul, Fiinţa supracosmică. Când limităm
Persoana lui Hristos, coborând-o spre exemplu
în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem
în întuneric”. Apoi, iubirea de vrăjmaşi. Pentru
părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos
este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra
din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul
remediu la toate relele, criteriul ultim şi de
neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii
adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în
Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani
cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din
contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu
este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu
„aşa cum este El”.
Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor?
În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem,
spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem
pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire.
Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur
absolut este Binele care nu are început. Porunca
de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este
metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A
lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu
alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa
obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine
pentru  omenire. Prin natura ei, nu poate dura o
veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în
schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii
vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru
care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi
care îi revela caracterul eminamente paradoxal:
suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ,
iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu
există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el,
într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii
veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul
a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului.
Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar  în El
Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de
necuprins…
În 1941, părintele Sofronie este numit
preot la mănăstirea Sfântul Pavel. Un an mai
târziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel
moment, părinte duhovnicesc pe lângă mai
multe mănăstiri. Era începutul unei paternităţi
duhovniceşti care nu va înceta să se extindă nici
după venirea sa în Europa occidentală. Ironie
a destinului şi sclipire a Providenţei: el care,
la început era ofiţer în trupele de camuflare,
lucrând să facă vizibilul invizibil, venea acum
să facă invizibilul vizibil pentru mii de ucenici.
Da – şi capitolul pe care îl dedică paternităţii
duhovniceşti în “Rugăciunea, experienţa vieţii
veşnice” confirmă acest fapt – părintele Sofronie
a fost:
- Un adevărat stareţ.
- Un om în Hristos, preocupat să întrupeze
Logosul în istorie şi în cosmos, să transfigureze
istoria şi cosmosul în Lumina Logosului.
- Un om al liniştii prin care vorbeşte
Cuvântul lui Dumnezeu, care ne naşte pe noi
nouă înşine şi vieţii în Hristos prin cuvintele sale
inspirate.
- Un om al cuvântului, arzând precum
psalmistul, capabil să vorbească de la egal la
egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai
sofisticat, trecând prin muncitorul cel mai simplu.
- Un om de rugăciune care dăruieşte
primul său gând lui Dumnezeu şi primeşte
de la El răspunsul la o mie şi una de întrebări
ale vizitatorilor săi.
- Un om purtător al Duhului Sfânt, care
ştie să citească în inimile oamenilor, să participe
la bucuriile şi la suferinţele lor şi să le deschidă
lucrării harului.
A vorbi cu părintele Sofronie însemna
să fii irezistibil atras într-o mişcare de depăşire:
de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele
detalii şi căderi ale vieţii cotidiene la „unicul
necesar”, de la micul nostru „eu” la dimensiunile
cosmice ale Adam-ului întreg, de la logica lumii
la „perspectiva inversă” a Evangheliei.
Spre sfârşitul lui 1943, urmând chemării
mai vechi a călugărilor mănăstirii Sfântul Pavel,
părintele Sofronie va părăsi Karoulia pentru
pustia de la Sfânta Treime, lângă Noul Schit.
Condiţiile de viaţă de aici sunt foarte aspre,
întrucât grota, izolată şi prevăzută cu o capelă
mică, era prada unor importante infiltrări de apă.
Sănătatea părintelui Sofronie a avut de suferit
din această cauză şi, la capătul a doi ani, a trebuit
să renunţe. Se aşează o vreme la schitul Sfântul
Andrei, care aparţinea mănăstirii Vatoped.
Acum începe să simtă nevoia interioară de
a face cunoscută lumii experienţa duhovnicească
a stareţului Siluan. El a însoţit-o cu o analiză
foarte profundă a vieţii şi gândirii sale. Aduse
de Sus, „cuvintele vieţii veşnice” ale Sfântului
Siluan sunt aşa de simple, aşa de transparente,
încât profunzimea lor teologică, înaltul grad
de perfecţiune spirituală de care acestea dau
mărturie, scapă multora dintre cele mai mari
inteligenţe ale epocii.
Tradus apoi în nenumărate limbi, opera
Sfântul Siluan, monah al Muntelui Athos a
devenit clasică în literatura ascetică ortodoxă.
Pentru părintele Emilianos, egumenul mănăstirii
Sfântul Petru (de la Muntele Athos), ea este chiar
„o nouă filocalie”. Intuiţia părintelui Sofronie şi
mărturisirea sa îşi vor aduce roadele. În 1988,
stareţul Siluan va fi canonizat de Patriarhul
Constantinopolului.
Unicul necesar
Victimă a unei boli grave, refăcut cu
greu în urma unei operaţii importante în 1951,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 19
părintele Sofronie nu se poate întoarce la Sfântul
Munte unde, din cauza Războiului rece, situaţia
s-a înrăutăţit puternic pentru călugării de origine
slavă. Rămâne atunci în această mică Rusie a
emigraţiei care era Saint-Genevieve des-Bois,
aproape de Paris.
Atraşi de strălucirea sa spirituală, mai
multe persoane cu orizonturi diferite se adună în
jurul său. În 1959, după ce a căutat zadarnic în
Franţa un loc mai favorabil unde să întemeieze
o formă de viaţă comunitară, părintele Sofronie
pleacă în Anglia cu o mână de ucenici. Împreună
se instalează la Tolleshunt Knights (Essex),
într-o veche casă parohială dezafectată. Astfel
ia naştere mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul,
după numele primei capele împodobită cu icoane
de părintele Gregoire Krug.
  Până mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar
acum stareţ în inima lumii: traiectoria părintelui
Sofronie este exemplară. În Marea Britanie, tot
efortul său s-a concentrat în construirea unei
„familii spirituale” unită în iubirea şi căutarea
„unicului necesar”. Era greu, descoperind
mănăstirea sa, să nu te gândeşti la spiritul mistic
al Sfântului Serghie de Radonej (sec. XIV) şi,
mai târziu, la Sfântul Nil Sorski (sec. XV).
Asemenea celui din urmă, în ciuda
neîncrederii sale în teologia academică, el dă
o mare valoare activităţii intelectuale. Ca şi la
acesta, respectul pentru unicitatea persoanei
primează asupra regulii. Nu este vorba de
tipic (ansamblu de reguli rituale şi rânduite de
Biserică), ci de voinţa şi conştiinţa deplină de
a trăi în Duhul lui Hristos care creează unitatea
comunităţii. Nu este vorba de respectarea
prescripţiilor alimentare exterioare, ci de lupta
interioară împotriva gândurilor şi a atenţiei minţii
la viaţa Sfintei Treimi, care sunt sensul şi esenţa
postului. Asceza nu este un scop în sine, ci un
mijloc pentru a ne elibera de păcat, a ne curăţi
inima, a primi harul, a conforma voinţa noastră
cu cea a lui Dumnezeu, „a dobândi dragostea care
ne-a fost poruncită de Hristos”.
Marele pericol al unei reguli, atât în
viaţa monastică dar şi în afara ei, este de a
incita persoana în a se pune de acord cu ea, de
a dezvolta o „conştiinţă de forma strâmtorii
Dardanele”, prea strâmtă pentru a sesiza „măreţia
supracosmică a lui Hristos”. Singura regulă care
rămâne, în realitate, este Hristos, cu care, la drept
vorbind, nu putem fi niciodată „în regulă”, şi în
20 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
faţa Căruia pocăinţa noastră nu va avea sfârşit pe
pământ.
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul nu
va avea deci reguli, ci doar un orar. O împărţire
a zilei în trei perioade de timp: pentru masă,
pentru lucru şi mai ales pentru rugăciune,
liturghie şi chemarea Numelui. Pentru părintele
Sofronie, Liturghia nu era doar „actul unei
credinţe respectuoase, ci contemplarea lucrării
lui Dumnezeu-Omul, Paştele Domnului prezent
întotdeauna cu noi”. El spunea: „Dacă mântuirea
în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot
ceea ce facem poate deveni act de rugăciune.
Viaţa noastră cotidiană trebuie să fie o liturghie
neîntreruptă”.
Fundamentul spiritual al mănăstirii
Sfântul Ioan Botezătorul va fi, desigur, învăţătura
Sfântului Siluan. Nu căutări ale unor stări mistice
deosebite, ale unor contemplaţii sublime, ci o
viaţă simplă, euharistică, evanghelică. Urmând lui
Hristos, „oriunde va merge El” (Ap. 14, 4). Dacă
scopul este clar – dobândirea mântuirii personale,
îndumnezeirea – nici mijlocul de realizare a
acesteia nu este mai puţin important: a face din
poruncile lui Hristos legea unică şi neschimbată
a vieţii noastre. Pentru părintele Sofronie, foarte
inspirat de Sfântul Grigorie Palamas (sec.
XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci „energii
dumnezeieşti”. Ele sunt reflectarea pe pământ
a vieţii veşnice: „Rămânând în aceste porunci,
vom deveni asemenea lui Hristos în mod organic.
Viaţa Sa devine viaţa noastră, conştiinţa Sa devine
conştiinţa noastră, iar gândirea Sa gândirea
noastră”.
Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid
aici pe pământ porţile raiului, părintele Sofronie
le considera într-o formă unitară, liturgică, pe
care nu înceta s-o repete: „Sârguiţi-vă să vă
petreceţi viaţa fără de păcat”. Fără de păcat, adică
în sfinţenie. Fără a răni pe aproapele, ci punându-
se în slujba sa şi asumându-şi eventualele lipsuri
ale acestuia. În conştiinţă, atentă până la extrem,
prezenţa permanentă şi nevăzută a lui Dumnezeu,
aici şi acum: „Vegheaţi să nu fie nimic impersonal
în viaţa voastră. Fiţi atenţi să trăiţi ca şi când
aţi avea de dat răspuns pentru fiecare mişcare a
inimii şi a minţii voastre în faţa întregii umanităţi.
Duhul vostru să rămână zi şi noapte acolo unde
este Hristos”.
Exigentă până la extrem, această atitudine
interioară presupune o luptă fără răgaz împotriva
patimilor şi a energiilor cosmice ale acestora:
gândurile. În această cultură a spiritului –
adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” pentru care nu
primim o diplomă decât acolo, Sus – părintele
Sofronie, un adevărat maestru al acesteia, îşi
creştea fiii duhovniceşti.
Strădania de a trăi fără păcat, ia asupra
sa slăbiciunea altora. Simplu şi profund, acest
program duhovnicesc era de asemenea, pentru
părintele Sofronie, calea către unitatea creştină.
„Fiecare, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu, să se
străduiască să dobândească Duhul Sfânt, iar
Dumnezeu va face restul”. Din anumite raţiuni,
părintele Sofronie nu credea câtuşi de puţin
în ecumenismul instituţional. Dar el trăia, în
primirea de străini şi în milostenie, ecumenismul
inimii.
Ca dovadă, cei 1000 de oaspeţi, dintre
care un mare număr de ne-ortodocşi, pe care
mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul îi primea
în fiecare an. Prin opţiunea uşor naturalistă a
iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia
în limbile vernaculare, instituirea la slujbă
a rugăciunii lui Iisus, importanta muncă de
traducere a discipolilor săi, dialogurile şi
prieteniile spirituale cu numeroşi creştini de
alte confesiuni, părintele Sofronie avea să fie,
pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevărată
punte între Orientul şi Occidentul creştin, unul
din marii mărturisitori ai secolului nostru despre
universalitatea Ortodoxiei.
După un început dificil, într-un mediu
indiferent şi suspicios în acelaşi timp, mănăstirea
Sfântul Ioan Botezătorul se va mări puţin câte
puţin pentru a număra astăzi aproape douăzeci
şi cinci de monahi şi monahii de doisprezece
naţionalităţi diferite. În 1965, intră în jurisdicţia
Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului.
Redescoperind harismele de altădată, părintele
Sofronie deschide un atelier de iconografie;
împreună cu monahii şi mai ales cu monahiile
sale, el împodobeşte cu fresce refectorul şi noua
biserică, care poartă astăzi hramul Sf. Siluan. El
ia de asemenea condeiul şi scrie cărţi şi articole.
Va publica, în limba franceză: Sa vie et la
mienne (Cerf, 1981), La Felicite de cannaîte la
voie (Labor et fides, 1988), De vie et d’esprit (Le
Sel de la terre, 1922) şi mai ales autobiografia sa
spirituală: Voir Dieu tel qu’il est (Labor et fides,
1984).
Monah, pustnic, preot, duhovnic, părinte
duhovnicesc, întemeietor de mânăstire, iconograf,
autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar,
darurile părintelui Sofronie au fost nenumărate.
Personalitatea sa multiplă era de asemenea
paradoxală. În timp ce viaţa sa spirituală a fost
ca o „linie de înaltă tensiune” între Grădina
Ghetsimani şi Muntele Tabor, activitatea sa
apostolică a fost în întregime înfăptuită între
noutate şi tradiţie.
Urmăritor al Sfântului Irineu de Lyon (sec.
II) în lupta sa contra gnosticismului şi viziunea
sa „recapitulativă” despre Adam-ul total, discipol
al Sfântului Macarie Egipteanul (sec. IV) în
concepţia despre har, văr cu Sfântul Maxim
Mărturisitorul (sec. VI-VII) în dubla sa natură de
ascet şi metafizician, frate al Sfântului Simeon
Noul Teolog (sec. X-XI) prin cinstirea părintelui
său duhovnicesc şi verva sa autobiografică,
palamit prin apropierea sa de Lumina necreată şi
poruncile lui Hristos, fiu al marii tradiţii ruse al
unui Hristos chenotic, părintele Sofronie este în
întregime cufundat în Tradiţia Bisericii.
Dar, în acelaşi timp, aceasta nu a fost
niciodată pentru el doar un sinonim pentru
repetiţie şi conservare. Astfel, el nu a ezitat să
imagineze noi simboluri (pământul în centrul
cosmosului, situat pe o cruce bizantină), să
inoveze în iconografie (Iuda părăsind Cina cea de
Taină), să creeze rugăciuni liturgice, să permită
dezvoltarea unei comunităţi monastice „duble”,
compusă din bărbaţi şi din femei. În timp ce
Tradiţia înseamnă creaţie în Duhul Sfânt şi
reapropiere personală!
Părintele Sofronie, pentru a relua
o expresie proprie, a intrat „în liniştea şi Lumina
veşniciei” la 11 iulie 1993. Urma să împlinească
97 de ani. „Cum este cu putinţă să uneşti duhul,
asemănare a Absolutului, cu pământul”? Toată
viaţa sa, el va fi lucrat prin taina omului – duhul
– curat şi liber, în trupul supus puterilor cosmice.
Această taină, se poate spune că îi va fi preocupat
întreaga viaţă, până la sfârşit.
Toţi cei care l-au cunoscut înainte de
moartea sa au fost frapaţi de contrastul dintre
extrema slăbiciune a trupului său, care nu mai
voia să-l ducă, şi vioiciunea arzătoare a minţii
sale. Aşa cum spunea unul dintre apropiaţii săi,
„flacăra Duhului va fi ars şi transfigurat în el până
şi ultima părticică de materie”.
Ierom. Rafael Noica
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 21
 3. Misiologie
Athos – Muntele lui
Dumnezeu
La „plinirea vremii” (Gal. 4,4 ), Domnul
Dumnezeu L-a trimis în lume pe Unul-Născut
Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să
ne mântuiască din robia morții și din lanțurile
păcatelor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”(In 3,16). Astfel, Bethlehemul Iudeii,
Nazaretul Galileii și Ierusalimul au devenit locuri
ale sfințeniei cerești revărsate pe pământ, căci
în ele Fiul Celui Preaînalt „pentru noi oamenii
și pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la
Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, S-a răstignit
pentru noi, a pătimit și S-a îngropat, a înviat și S-a
înălțat la ceruri” (Simbolul Credinței). Practic,
numele Țării Sfinte i-a fost dat acesteia de pașii
pe care Cel de Sus i-a făcut pe pământ în lungul
și de-a latul ei, străbătând istoria umanității
cu mulțimea minunilor Sale. Nu este loc în
cuprinsul acestui mic teritoriu geografic numit
oarecând Canaan sau Palestina, iar astăzi Israel,
care să nu poarte pecetea sfințeniei lucrărilor
Duhului lui Dumnezeu – între care Pogorârea
din ziua Cincizecimii e încununarea tuturor
celorlalte, ca act de naștere a Bisericii lui Hristos
în lume. Dar minunile Duhului Dumnezeiesc nu
încetează a se revărsa clipă de clipă, ca dintr-un
izvor ceresc nesecat, precum și Psalmistul cântă:
„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu
înţelepciune le-ai făcut!”(Ps, 103,25).
Chiar și după trecerea a două milenii de
creștinătate, pentru noi, creștinii de astăzi, tot
Persoana Mântuitorului Iisus Hristos este centrul
22 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
vieții noastre, viață al cărei sens e dat de învierea
Lui din morți: Hristos este „Calea, Adevărul și
Viața”(In 14,6). Acest lucru ni-l dezvăluie studiul
atent al istoriei universale a Bisericii, istoria
întâlnirilor din fiecare veac dintre Dumnezeu din
Cer și oamenii din lume. Întâlniri care au însemnat,
de fapt, tot atâtea minuni uimitoare și de suflete
mântuitoare, fapte de neprețuit ale Iubirii divine
pentru făptura mâinilor Sale, și care au adus ca
răspuns din partea omului în primul rând zidirea
de nenumărate biserici, catedrale, mănăstiri,
schituri, monumente religioase, mausolee sau
fie și doar simple capele ori troițe – tot atâtea
semne ale încreștinării vieții oamenilor în spațiu
și în timp prin harul iubirii treimice revărsat în
lume, și formând bogăția spirituală și materială
inestimabilă a Sfintei Tradiții, cristalizată în
chipul monumental al nemuritoarelor opere de
artă, arhitectură, sculptură și pictură, precum și
de cultură scrisă.
La loc de cinste stă, desigur, zestrea
spirituală excepțională lăsată lumii de civilizația
Capitalei de Răsărit a Imperiului Roman de
altădată, faimosul Constantinopol. Deși, istoric,
Împărăteasa cetăților (așa cum a fost unanim
numită, deopotrivă de prieteni ca și de dușmani)
a existat doar de la 11 mai 330 până la 29 mai
1453, totuși harul ei dăinuie până astăzi, prin
sclipiri ce strălucesc încă, la cinci veacuri de la
doborârea ei, și vor mai străluci neîndoielnic
până la cea de-a doua slăvită venire a Fiului
lui Dumnezeu „pe norii cerului”(Mc. 14,62).
Iar locul în care slava de altădată a Bizanțului
creștin luminează cu aceeași putere până astăzi
este Athosul: Muntele lui Dumnezeu, Muntele
Sfânt, Grădina Maicii Celui Preaînalt, limanul
mântuirii, podul de pe pământ la Cer, Capitala
rugăciunii isihaste a creștinătății ortodoxe, locul
pe care Maica Domnului, pururea-Fecioara
Maria, l-a ales pentru a-i fi o adevărată „Sfântă a
Sfintelor” de după Sfânta Sfintelor a înțeleptului
Solomon, fiul lui David, nou Eden așezat în sânul
naturii pământești, între necuprinsul văzduhului
și întinsul apelor, ca o altă Galilee – acum
ortodoxă – zidită lângă Marea Egee, precum cea
din Munții Gadarei, de lângă Marea Kineret, ca
o prelungire peste ape a Munților Balcani prin
mijlocirea frumoasei Peninsule Halkidiki, de care
parcă s-a și desprins atunci când, vreme de trei
ani (între 483 și 480 î.Hr.), între satele  Nea Roda
și Trypiti, sub conducerea directă a faimoșilor
ingineri militari Artahais și Vouvaris, oștile
regelui Xerxes I al perșilor au săpat un canal lung
de două mii de metri, lat de treizeci de metri și
adânc de cincisprezece metri, prin care să treacă
întreaga flotă persană  spre pământul elinilor.
Contemplat ca loc al tainelor duhovnicești
uimitoare și al bogățiilor culturale și religioase de
neprețuit, Muntele își vădește întreaga maiestate
prin harul aceleiași Lumini Sfinte ce se pogoară
an de an la Mormântul lui Iisus din Ierusalim,
spre a vesti lumii înnoirea ei. Dar cunoașterea (și
re-cunoașterea) sfințeniei Muntelui Athos poate
fi făcută doar lăuntric, prin credință, cu mintea
pogorâtă în adâncul inimii. Tot așa cum, de pildă,
poți pricepe felul în care Egiptul faraonilor de
demult, pământul înfricoșătoarei păgânătăți de
altădată, a devenit țară atât de creștină încât a
ajuns ea însăși vatră a monahismului universal,
în cuprinsul căreia comunități de mii de suflete
omenești s-au călugărit sub povața și prin
exemplul personal al marilor începători – precum
Pavel Tebeul și Antonie cel Mare, Șenutie cel
Mare și Pahomie cel Mare (care a și primit prin
descoperire chiar de la îngerul lui Dumnezeu
rânduielile vieții monahale), organizându-se cu
disciplină aproape militară, ca niște adevărați
ostași ai Duhului lui Dumnezeu, în cete ale
diferitelor slujiri și nevoințe ascetice. Iar pilda
uimitorului Egipt a fost urmată întocmai apoi
și de suflarea creștină din pustiurile Sinaiului
și Raitului – a cărei respirație duhovnicească a
dat Bisericii Universale stâlpi de foc precum
Nil Sinaitul (zis și „Ascetul”), Ioan Sinaitul
(supranumit și „Scărarul” sau „Scolasticul”),
Ștefan Sinaitul (ale cărui sfinte moaște veghează
până astăzi Mânăstirea Sfintei Ecaterina), Filotei
Sinaitul, Isihie Sinaitul, marele învățător Grigorie
Sinaitul, ca și Sfântul Ierarh Anastasie Sinaitul - ,
precum și de poporul lui Dumnezeu din ținuturile
Palestinei și ale Siriei, prin luminători precum
Ilarion cel Mare și Hariton Mărturisitorul,
Eftimie cel Mare și Teoctist cel Înțelept,
Teodosie cel Mare, Sava cel Sfințit și Gherasim
de la Iordan, Cuviosul Gheorghe și arhiereul Ioan
de pe Valea Hozevei, și până la aștri uimitori
precum Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Isaac
Sirul, Episcopul de Ninive, Poplie Sirianul sau
Afraat Persanul, Tațian Asirianul (cel supranumit
„Tertulian al grecilor”), Teofil și Eustație ai
Antiohiei, Iacob din Nisibe și Iacob de Edessa,
ori Roman Melodul și Sfântul Ioan Damaschinul.
Neîndoielnic, dogoarea rugăciunilor acestor
asceți neînfricați biruitori ai duhurilor răutății, a
plămădit duhovnicește miezul de foc al sufletului
marelui Athanasie cel ce, în preajma anului 963
de la Întruparea Domnului, avea să statornicească
în Muntele ocrotit de pururea-Fecioara Maria cea
dintâi chinovie a fraților uniți în lupta pentru
dobândirea virtuților dumnezeiești și biruirea
patimilor de tot felul.
Desigur, călugări vor fi fost și până atunci
– dovadă, numele Mănăstirii Vatopedi (care se
tâlcuiește „copilul din tufiș”), și despre care tradiția
locului atestă că a fost întru început altar  zidit de
către Sfântul Împărat Teodosie cel Mare, în veacul
al cincilea de la Hristos, în semn de recunoștință
pentru salvarea de la naufragiu a fiului său,
Arcadie. Dar istoria Muntelui e încă și mai veche,
mergând până la veacurile de păgânătate idolatră,
despre care marii istorici ai antichității, Herodot
și Strabo, consemnează faptul că Peninsula Akti
(așa cum se numea pe atunci Muntele Athos) era
populată  de pelasgiani sosiți din insula Limnos,
și care zidiseră cetăți precum Dion, Olofixos,
Acroathon, Thissus, Cleoni, Eretria și Akanthos,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 23
ce cuprindeau mulțime de capiști idolești, sălașe
ale necuraților demoni ce pretindeau oamenilor
întunecați la cuget sacrificii sângeroase – inclusiv
ale propriilor lor copii, pentru a le fi favorabili și
a le prezice viitorul. Între aceștia, mai mare decât
toți și făcut în întregime din aur, strălucea (în
zilele de vară chiar până la Bizanț) din înălțimea
vârfului Athon, idolul zeului Apollo. Tradiția
locului mărturisește că, atunci când, însoțită de
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în călătoria
către Insula Ciprului, la Sfântul și Dreptul Lazăr
cel a  patra zi înviat din morți de către Fiul Ei iubit,
pururea-Fecioara Maria a ajuns printr-o furtună la
țărmul Athosului (cam în dreptul Mănăstirii Iviru
de astăzi, pe la locul numit „limanul lui Climent”)
toți idolii din  templele păgâne au căzut la pământ
cu vuiet mare, sfărâmându-se în bucăți, în vreme
ce diavolul din idolul Apollo era silit de puterea
Duhului Dumnezeiesc să-i îndemne pe locuitorii
cetăților să iasă în întâmpinarea Stăpânei îngerilor
și a oamenilor, a Maicii Fiului lui Dumnezeu, a
cărei sosire îl făcea să-și răcnească pieirea prin
cuvinte ca acestea: „Nu mai pot să-mi țin șederea
/ Căci îmi văd venind căderea / De la țărmuri, de
mai sus / Vine Maica lui Iisus!...”, căzând apoi cu
zgomot mare și sfărâmându-se în mii de bucăți.
La rândul său, marele istoric Plutarh, în capodopera
sa intitulată „Vieți paralele”, consemnează faptul
că Dinokrates, renumitul arhitect al faimosului
Alexandru Macedon, a propus imperialului său
patron sculptarea Muntelui Athos sub forma
chipului cuceritorului lumii de atunci; modest,
însă, acesta a declinat propunerea de omagiere,
rostind cuvintele „Lasă Muntele așa cum este”. Și
istoricul Vitruvius arată că de-a lungul secolelor
ce au urmat, caracterul arid și stâncos, pantele
abrupte și pline de vegetație sălbatică, lipsa
apei dulci, precum și aspectul general neprielnic
al Muntelui, au făcut ca locul să se pustiască,
oamenii migrând în regiuni mai favorabile
viețuirii zilnice. Alt motiv pentru care Muntele
se va fi pustiit îl reprezintă și atacurile piraților,
acei tâlhari ai mărilor care aveau obiceiul de a
24 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
ucide și a prăda, de a arde și a distruge totul prin
locurile prin care treceau. Amintirea groazei pe
care o inspirau aceștia o păstrează până astăzi
impresionantele ziduri de piatră care străjuiesc
mânăstirile din cuprinsul Sfântului Munte.              
Există până astăzi opinii conform cărora
cei dintâi monahi ar fi venit la Athos încă din
primele veacuri creștine, mai ales din zona Asiei
Mici, de prin Efes, acolo unde a propovăduit
și a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul, acei
monahi fiind preocupați încă de pe atunci de
viața contemplativă. Scriitorul bisericesc rus
contemporan, Arhimandritul Porfirie Uspenski
se referă la câteva din evenimentele și persoanele
care au marcat istoria  Muntelui până la sosirea
din Bitinia a marelui Athanasie din Trapezunt,
în preajma anului 963. În condițiile invadării
Macedoniei, în veacul al șaptelea de la Hristos,
de către arabii care jefuiau și prădau insulele
din Marea Mediterană și din Marea Egee,
împăratul bizantin Constantin Pogonatul (641-
668) semnează un hrisov prin care încredințează
monahilor Muntele Athos ca loc special pe
care să îl îngrijească și în care să se poată
ruga nestingheriți, supraveghind astfel și zona
dimprejur. Tot pe atunci, prin anul 681, ajunge
la Athos, venind de la Roma (acolo unde fusese
tuns în monahism chiar de către Episcopul
cetății), fostul soldat grec și prizonier de război,
Petru, cel ce avea să se arate apoi ascet neînfricat
și brav ostaș al lui Hristos, rămânând în memoria
Bisericii chiar cu supranumele de „Athonitul”; la
sfârșitul secolului al șaptelea și începutul celui
de-al optulea, sfântul monah avea să strângă și
să formeze în jurul său mulțime de ucenici în
meșteșugul călugăriei prin puterea darurilor și a
harismelor pe care le primise de la Dumnezeu.
Deja în veacul următor avea să ajungă aici,
venind din Tesalonic, celălalt mare predecesor
al Sfântului Athanasie, Sfântul Eftimie cel Nou
(născut prin anul 823, la Ancyra), întâlnindu-l
aici (prin anii 867-869) pe faimosul pustnic Ioan
supranumit și „Colovul”.
 În anul 883, împăratul bizantin Vasile I
Macedoneanul pecetluiește cu sigiliul împărătesc
documentul de recunoaștere a Muntelui
Athos ca teritoriu rezervat exclusiv viețuirii
monahilor, în 885 decretând ca ilegală trecerea
canalului  regelui Xerxes înspre Sfântul Munte.
Granița avea să fie reconfirmată în anul 911 de
semnătura împăratului Leon I cel Înțelept (zis
„Filosoful”), iar în 920 de cea a bazileului Roman
I Lecapenul – toate acestea pregătind întocmirea
unei adevărate Constituții a Sfântului Munte, cu
numele de „Typikon”, sub domnia împăratului
Ioan I Tzimiskes, semnată în anul 970 de însuși
Sfântul Athanasie, alături de ceilalți cincizeci și
patru de stareți ai vremii sale.
Atunci când a sosit la Athos, puțin înainte
de anul 963 d.Hr., Sfântul Athanasie viețuise deja
vreme de câțiva ani ca un adevărat ascet în Munții
Bitiniei, sub povățuirea marelui stareț și Sfânt
Cuvios, Mihail Maleinos, și purtând în suflet
pomenirea luminoasă a faptelor de remarcabilă
vitejie duhovnicească și neînfricată dârzenie
mărturisitoare în lupta pentru apărarea Ortodoxiei
și a cinstirii icoanelor, săvârșite de Sfântul
Theodor Studitul, starețul faimoasei Mânăstiri
Studion din Cetatea împărătească a Marelui
Constantin. În vârstă de aproximativ treizeci de
ani, Athanasie nu a luat cu sine decât hainele de
pe el, două cărți și culionul starețului său – ca
semn de binecuvântare. Viteazul general Nichifor
Focas, ajungând împărat (el însuși iubitor de viață
pustnicească și contemplativă), avea să îl ajute în
mod considerabil la zidirea celei dintâi mânăstiri
de obște a monahilor athoniți – Marea Lavră,
înzestrând-o din belșug cu averi, odoare, odăjdii,
sfinte moaște, și chiar și cu o parte din Cinstitul
Lemn cel de-Viață-Purtător al Crucii lui Hristos.
Așa se ajunse ca , spre sfârșitul veacului
al zecelea de la Hristos, în Athos să viețuiască
deja aproape o mie de monahi, pentru ca numai în
anul 1020 să se roage aici trei mii de călugări, iar
în 1050 șase mii de asceți să populeze cele 180 de
mânăstiri și schituri ale Muntelui, ridicate printre
peșterile și crăpăturile stâncilor pentru a viețui
în modul cel mai auster cu putință firii omenești,
departe de lume și aproape de Dumnezeu, spre
dobândirea mântuirii.
Cu o suprafață de aproximativ 350 de
kilometri pătrați, având lungimea de 60 de
kilometri, lățimea între 12 și 18 kilometri, și
înălțimea de 2033 de metri la vârf, Muntele Athos
poartă până astăzi supranumele de „Grădina
Maicii Domnului”, ca semn al ocrotirii neîncetate
de care se bucură din partea Împărătesei cerului
și a pământului - ceea ce îl face locul cel mai
dorit și iubit de către monahii din lumea întreagă.
Fără îndoială, faima Muntelui nu e dată doar de
caracteristicile sale geografice, de coordonatele
lui istorice ori de remarcabilele sale bogății
culturale – ci, mai ales și mai presus de acestea, de
însușirile excepționale ale sfințeniei locuitorilor
săi. Aceasta întrucât, în ciuda nenumăratelor și
cumplitelor încercări și suferințe prin care au
trecut călugării athoniți veacuri la rând, totuși ei
au rămas de neclintit în credința lor. Am putea
să ne amintim aici fie și numai de urgisirile,
prigonirile, uciderile, abuzurile și hoțiile uriașe
pe care le-au comis asupra lor soldații și clericii
apuseni (uniți, chipurile, sub flamura stindardului
idealurilor cruciate de eliberare a locurilor
sfinte ale creștinătății de sub amarnica stăpânire
păgână), după nefasta cruciadă a patra din anul
1204 (dintre isprăvile căreia arderea cinstitelor
icoane, distrugerea valorilor patrimoniale de
cult, furtul sfintelor odoare, vaselor prețioase
și odăjdiilor scumpe, profanarea și înstrăinarea
sfintelor moaște, risipirea comorilor străvechi și
distrugerea manuscriselor unicat – nu erau decât
simple fapte cotidiene); ori, dacă ar fi să mai
pomenim doar de veacurile de subjugare otomană,
în cursul cărora cotropirile, jafurile, pârjolirile
și chinuirea celor robiți și răpiți ajunseseră
obișnuințe ale vieții zilnice a întregului Munte.
Călugării aghioriți au ținut piept tuturor
acestor hoarde ale răutății, indiferent dacă au fost
dezlănțuite de chiar împăratul și de patriarhul
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 25
lor (așa cum a fost cazul cu Mihail al VIII-
lea Paleologul și cu Ioan Vekkos, cei atât de
dornici să impună prin mârșăvie întregii suflări
ortodoxe răsăritene a Imperiului unirea cu
apusenii romano-catolici papistași, act semnat
spre veșnică osândă la Lyon în anul 1274), sau
de armatele personale ale Papei, care, vreme de
aproape jumătate de veac (între anii 1259-1306)
devastează mânăstirile, pârjolesc schiturile și ucid
fără cruțare în chinuri înfiorătoare pe monahii din
Munte, numiți încă din 1223 de către Honorius
al III-lea „neascultători ai Scaunului Apostolic
și rebeli”. Prin interesul constant manifestat,
de supunere a rugătorilor din Muntele Athos
autorității Romei, papalitatea a dovedit că e
deplin conștientă de faptul că, realizând aceasta,
nu i-ar mai fi rămas decât să-și impună stăpânirea
și asupra Palestinei și Egiptului – pentru a
subjuga întreaga Ortodoxie. Tocmai această
atenție neslăbită și sporită (pe care i-au acordat-o
chiar dușmanii săi cei mai înverșunați) atestă
caracterul emblematic, simbolic și reprezentativ
al sfințeniei athonite și al Ortodoxiei Muntelui
de neînfrânt, adevărată Cetate sfântă și redută
invincibilă a sfintei predanii tainice a rugăciunii
contemplative și extatice făcute în Numele Fiului
lui Dumnezeu, întru curățirea inimii de patimi,
luminarea minții prin har și sporirea plină de
uimire în unirea sufletului cu Cel veșnic Viu
prin neîncetata pogorâre a minții în adâncul de
nepătruns al inimii. Luptă purtată cu vrednicie
împotriva înverșunaților dușmani ai rugăciunii
isihaste, Achindin și Varlaam din Calabria,
de către marele arhipăstor al Thesalonicului,
preaîndumnezeitul la minte, Grigorie Palama, fiu
duhovnicesc tot al sfințeniei Muntelui Athos.
În vremea noastră vitregiile istoriei s-au
risipit. Neajunsurile administrative și amestecul
neavenit al politicului au fost înlăturate. Izbăviți
fiind de războaiele „din afară” cu oamenii,
athoniții zilelor noastre poartă cu trezvie
neîncetată luptele cele „din lăuntru” – cu duhurile
răutății. Pentru mai buna rânduială a viețuirii
26 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
zilnice s-au organizat în douăzeci de mânăstiri
de obște, în douăsprezece schituri dependente
de acestea și într-o mulțime de sihăstrii, chilii și
colibe, în care viețuiesc de la trei până la zece sau
doisprezece monahi, sub povățuirea unui bătrân
mai sporit, liniștindu-se prin tăcere și practicând
rucodelia neostoită. Nu lipsesc, desigur, nici
pustnicii – călugări ce viețuiesc izolat, în deplină
singurătate, și care se întâlnesc periodic spre a
se cerceta duhovnicește și a se întări în nevoință.
Fiecare mânăstire își trimite reprezentantul la
Kareia, capitala Muntelui, pentru a participa la
întrunirile Sfintei Kenotite, ale cărei hotărâri sunt
puse în aplicare de Sfânta Epistasie – Consiliul
celor patru reprezentanți ai tuturor mânăstirilor,
aleși anual prin rotație și prezidați de Proestos.
Obiectul principal al activității acestora îl
reprezintă desigur afirmarea și păstrarea unității
dogmatice, canonice, liturgice și spirituale a
tuturor viețuitorilor Muntelui, pe temeiul Sfintelor
Scripturi și al Sfintei Tradiții de la Sfinții Prooroci
și Apostoli până în prezent, în deplin acord cu
întreaga Biserică Ortodoxă Universală. Acest
lucru asigură deplina solidaritate și comuniune a
monahilor de diferite naționalități veniți la Athos
din toate părțile lumii. Aici și grecii, și rușii, și
românii, și sârbii, și bulgarii, și georgienii, și cei
din alte neamuri mărturisind credința ortodoxă,
se roagă împreună, ziua și noaptea, Stăpânului
tuturor și Părintelui Ceresc, sub preacinstitul
Acoperământ al Maicii lui Dumnezeu, atât pentru
ei înșiși, cât și pentru mântuirea tuturor oamenilor
de pe cuprinsul întregului pământ. Departe atât de
zgomotul asurzitor al metropolelor contemporane,
cât și de poluarea din ce în ce mai greu de suferit
ce marchează viața cotidiană a acestora, Muntele
cel Sfânt străbate și pustiul spiritual al veacului
secularizat și decăzut moral pe care îl trăim
noi toți, cu aceeași maiestate duhovnicească
și demnitate inegalabilă a frumuseții cerești
nepieritoare ce îl împodobește ca pe o adevărată
corabie a veșniciei, și ca pe un autentic liman
al mântuirii, locul în care rugăciunea picură
neîncetat stropi de har dumnezeiesc și licăriri
de lumină sfântă în sufletele tuturor celor ce se
apropie și adastă în el. Deși, de-a lungul timpului,
s-au scris nenumărate cărți despre istoria și
întocmirea lui, totuși Muntele își păstrează până
astăzi taina nepătrunsă. Iar frumusețile lui sunt și
rămân divine, pentru că divin e însuși Duhul Care
le ocrotește, le împrospătează și le viază - precum
întru începutul lumii, atunci când „Se purta pe
deasupra apelor”(Fac.1,2).
Pelerinul dornic de contemplare a
frumuseții cerești revărsate pe pământ în cuprinsul
Muntelui Athos, pornit să atingă nu doar cu ochii
sufletului, ci și cu cei ai trupului, pipăind cu mâinile
și cu picioarele tărâmul binecuvântat, coboară din
mașină la Uranopoli, orășelul cu aproape o mie
de suflete omenești, ultima localitate din drumul
către Edenul pământesc al monahilor. De aici
înaintarea pe uscat încetează. În Raiul călugăresc
nu se poate intra decât plutind pe undele mării.
Calea e lungă de vreo 25 de kilometri – până în
Dafni, portul care este poartă de acces în Munte;
vasul o străbate cam în două ceasuri, înaintând
spre liniștea pustiei printre strigătele pașnice ale
pescărușilor jucăuși. Înaintea ochilor uimiți și
plini de albastrul cerului și al mării, Muntele se
întinde în toată măreția sa, aidoma unei împărății
de piatră acoperită cu vegetație sălbatică, plutind
stăpân pe întinsul apelor și dominând peisajul
din înălțimea vârfului său pururea acoperit de
puful unui nor mai alb ca spuma mării – semnul
vizibil (spun bătrânii) al ocrotirii neîncetate
a pururea-Fecioarei. Din loc în loc răsar ca
prin minune zidurile de fortăreață ale cetăților
călugărești, adevărate ostroave cerești presărate
ca perlele pe plajă de-a lungul țărmului muntos,
adăpostind în ele comorile de lumină izvodite din
harul Preasfântului Duh Dumnezeiesc, sălășluit
aici de veacuri, chemat fiind neîncetat în taina
fiecărei Liturghii de zi, ca și de noapte, în altarele
mărețelor biserici-catedrale, ca și pe lespezile
de piatră ale peșterilor neștiute, din suspinele de
rugă ale inimilor tuturor smeriților nevoitori ce
trec prin fața ochilor asemeni unor umbre, tăcuți
și aproape nevăzuți, în drumul lor zilnic dintre
chilii și sfintele locașuri.
Pe aici nu stăpânește decât liniștea. O
liniște care pogoară din tăcerea cerului, ca și din
cea a mării, din freamătul discret al foșnetului
pădurii, ca și din șoapta norilor văzduhului. Nu
poți intra în taina Muntelui dacă această liniște nu
intră ea în tine: riști să rămâi străin de loc, neavenit
și nepotrivit acolo și atunci, asemeni unui obiect
inert stânjenitor ce – mai devreme sau mai târziu
- va fi îndepărtat cu totul din peisaj. Unui astfel
de om, athoniții îi adresează un cuvânt ferm și
de netăgăduit: „Nu ai chemarea Muntelui!”. E
foarte adevărat că manuscrisele din vechime și
lucrările aghiografice nenumărate ne înfățișează
viața și pilda de înfrânare și de nevoință pe care
au împlinit-o în aceste locuri mii de asceți de-a
lungul anilor, bărbați care – pășind pentru întâia
oară pe pământul afierosit lui Dumnezeu - l-au
sărutat cu lacrimi, nemaiavând nici o altă dorire
decât aceea de a-și petrece aici întreg răstimpul
viețuirii lor pământești, urmând marilor nevoitori
de demult și dobândind astfel dulcea mântuire.
La fel de adevărat, însă, este și faptul că –
oriunde ne-am îndrepta pașii pe pământ – ne vom
întâlni mai întâi tot cu noi înșine, cu propriile
noastre patimi, cu propriile noastre neputințe, cu
propriile noastre defecte și nedesăvârșiri, fără a
reuși cumva să imităm pe alții, oricât de mult ne-
am strădui. Să nu uităm că de la Sfântul Petru
Athonitul, și de la Sfântul Athanasie Athonitul, și
până la Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Paisie
Aghioritul, pământul sfânt al Muntelui a purtat
pașii zecilor de mii de nevoitori ai dreptei credințe,
ostași neînfricați ai lui Hristos și vase alese ale
harismelor Sfântului Duh. De-a lungul ultimului
mileniu toți aceștia s-au hrănit din Pâinea Care S-a
pogorât din Cer în Jertfa euharistică, s-au întărit
prin puterea de foc a rugăciunii neîncetate, s-au
încins cu armele duhovnicești ale psalmodierii pe
urmele lui David, Regele-Profet, și au izgonit de
pretutindeni demonii cei preavicleni cu lucarea
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 27
rugăciunii făcute în Numele Mântuitorului.
Dar taina înfrățirii cu Muntele se
împlinește lăuntric: tu simți Muntele, iar el te
simte pe tine – așa precum calul și călărețul,
precum oșteanul cu spada, precum scriitorul cu
condeiul, precum mama cu pruncul de la sânul
ei. Taina e simplă: doar cel care rabdă rămâne în
Muntele cel Sfânt. Căci, fără răbdare, vizitatorii
rămân simpli turiști pe Calea Vieții: goi intră în
Munte, goi ies din el, mirați sau contrariați, uimiți
ori împietriți – doar inima fiecăruia dintre ei știe.
Unii vin ca și închinători, dornici să pipăie, să
atingă, să sărute, să privească sfânta credință în
toată splendoarea ei... dar, zadarnic: rămân ca și
sămânța căzută pe „pământ pietros”(Mc. 4,5);
căci revin la viața lor de zi cu zi, aceiași oameni,
întru nimic schimbați, întru nimic zidiți, purtând
în suflet cel mult o vagă pietate și câteva amintiri
sentimentale. Alții vin ca să „guste” sfințenia, să
vadă „sfinți în viață”, să le atingă „moaștele”, să
„vâneze” pustnici, să le „soarbă” cuvintele de
folos – numai că, spre marea lor mirare, tumultul
cotidian al vieții firești a Muntelui ascunde
simțirea duhovnicescului ca după o perdea.
Aceasta întrucât adevărații sfinți nu se descoperă
celorlalți ca sfinți, și de aceea nu îi vezi nici
atunci când stau chiar în fața ta iar tu vorbești
cu ei; căci sunt oameni care știu când trebuie să
tacă, deși tu vrei ca ei să îți vorbească! Și uite așa,
pustnicii... nu-s de găsit pe la chilii atunci când
sunt atât de căutați! Smerenia din sufletele lor îi
ține departe de mândria din sufletele noastre... Și
de aceea se poate întâmpla să bați Muntele în lung
și în lat - și totuși să te întorci așa cum ai plecat:
chiar dacă la tot pasul găsești indicatoare precise
către mânăstiri, poteci deschise către schituri,
chiar dacă circuli cu mașini moderne pe șosele
asfaltate, folosind telefonul mobil și beneficiind
pretutindeni de avantajele curentului electric.
Pe drumul de la arhondaric spre biserică și spre
trapeză rămâi doar cu zgomotul de șantier prin
forfota de turiști ce vin și pleacă – căci aceasta
este tot ceea ce se prezintă ochiului ce în afară se
28 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
deschide, dar în lăuntru... nu se prea deșteaptă!
Zilele scurtei vizite se sfârșesc - și tu pleci
fără să mai înțelegi cum pustnicii nevăzuți (zice-se
că șapte rămânând mereu la număr) păzesc vârful
Athonului, cum umblă goi prin pădure, păziți
fiind și hrăniți doar de către bunul Dumnezeu.
Nu descoperi nici mana cerească, și nici nu vezi
lumina Duhului Sfânt care-i îmbracă. Nu pricepi
nici cum un călugăr oarecând ar fi lovit o stâncă
doar cu al său toiag (precum odinioară Moise, la
Scriptură), iar de o mie de ani încoace să tot curgă
de acolo apă dulce de izvor! Nu-ți mai explici
nici cum de nu se plictisesc monahii nopți întregi
la rând să tot cânte prin biserici imne de slavă
către Dumnezeu, ori prin chilii să-I aducă mereu
aceleași rugăciuni și să-I înalțe în fiecare zori de
zi cântarea Liturghiei – când toți ceilalți muncesc
sau dorm, păcătuiesc sau se distrează... „Căci
gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi
căile Mele ca ale voastre, zice Domnul”(Is. 55,8)!
Și așa se face că puținul folos sufletesc pe care l-ai
agonisit într-o săptămână petrecută pe Muntele
cel Sfânt, te ține încă o vreme, până când îți piere
râvna și reintri ca toți ceilalți în monotonia cea de
zi cu zi, precum învață și Scriptura: „Căci duhul
este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt.
26,41); căci, vorba marelui Pavel, „ nu fac binele
pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe
acela îl săvârşesc”(Rm. 7,19). Oare se întâmplă
una ca aceasta pentru că nu-mi doresc mântuirea,
sau pentru că nu știu cum s-o lucrez?!
Și, în cele din urmă, Muntele îi cheamă
pe aleșii săi. Sunt pline „Patericele” de Sfinții ce
s-au nevoit. Nepieritoarele lor moaște, din raclele
de aur și argint, sunt mărturie vie că ei veghează
din taina Muntelui, ascultători și iubitori sub
omoforul Maicii Domnului, urmându-și în
toate Stăpâna și Ocrotitoarea ce ține din văzduh
deasupra Muntelui preacinstitul Ei Acoperământ
întru apărarea lui de primejdiile demonice ale
secularismului contemporan. Poate că cel mai
mare dar făcut Athosului de către Dumnezeu
este tocmai această taină cu caracter îngeresc a
viețuirii înduhovnicite, demne de grădina Raiului.
Muntele Sfânt înseamnă, de fapt, Muntele
Sfinților, al bărbaților ca îngerii, călugări cuvioși
statorniciți prin credință și prin har sub apărarea
nemijlocită a pururea-Fecioarei Maria, anume
în acel loc în care (nu din misoginism, ci din
adevărată iubire duhovnicească) femeile au fost
oprite de a mai păși: tocmai pentru a nu zădărnici
lucrarea de mântuire și de curățire a nici unui
rugător pentru lume. Maica Domnului este Cea
care le aduce aminte monahilor că au fost născuți
de femei, că au câte o mamă de la sânii căreia au
supt, că – deși s-au lepădat de lume și de trup –
trebuie totuși să le prețuiască și să le respecte, că
se cuvine a se ruga mai ales pentru ele, pentru
cele ce le-au dat viață și i-au crescut spre a fi vase
vrednice ale Duhului lui Dumnezeu.
Acest hotar cu rost de stăvilire spirituală
provine din cele mai vechi timpuri ale
Athosului monahal. Chiar Sfântul Athanasie s-a
înspăimântat atunci când s-a întâlnit pe cărările
Muntelui cu Maica Domnului, neștiind că este
chiar Ocrotitoarea locului. „Ce cauți tu, femeie
fiind,  în Grădina Maicii lui Dumnezeu?!” se zice
că ar fi întrebat-O. Iar Ea i-a răspuns cu blândețe:
„Știu că ești necăjit pentru că n-ai apă; dar lovește
cu toiagul în stânca aceasta, ca să cunoști că te
afli cu adevărat întru Grădina mea!”... și până
astăzi țâșnește de acolo izvor de apă dulce, numit
„La Agheazmă”, din care toți monahii beau spre
potolirea setei.
Pe lângă astfel de daruri duhovnicești, în
Sfântul Munte mai sunt și miile de morminte ale
sfinților necunoscuți de către oameni, ce s-au făcut
una cu trupul de pământ al Muntelui. Numai la
cei români dacă ar fi să ne gândim – începând cu
cei dintâi monahi sosiți pe la începutul veacului
al optsprezecelea din Mânăstirile Neamț,
Cernica și Căldărușani, ca și cei din mânăstirile
basarabene, așa precum ieromonahul Macarie,
slujitorul Paraclisului „Sfântul Ioan Botezătorul”
din Vigla anului 1750, sau monahul moldovean
Daniil, sosit la Schitul Lacu pe la 1760, Cuviosul
Iustin Vlahul cu cei doi ucenici ai săi, Patapie
și Grigorie – ale căror rugăciuni au scăpat în
1800 Marea Lavră de invazia lăcustelor, ca și
marii ctitori ai Schitului Prodromu dintre anii
1857 și 1866, Cuvioșii Nifon Ionescu și Nectarie
Crețu, al căror ucenic, Irinarh Șișman, a lăsat
zestre culturii naționale monumentala operă de
istorie, caligrafie și artă miniaturală în douăzeci
de volume, „Istoria Sfântului Munte Athos și a
mânăstirilor lui”, scrisă între anii 1898 și 1916,
însumând peste zece mii de pagini. Aceasta fără să
mai pomenim de Sfântul Antipa de la Calapodești
ori de ucenicii Sfinților Nicodim și Paisie, sau
de frații basarabeni numiți Voroticenii, Cuvioșii
Ghervasie, Sava și Calinic Sultanul, însoțiți de
nepotul lor, Theodosie Soroceanu, reîntemeietorii
de la 1868 ai Chiliei „Sfântul Apostol Ioan
Teologul” din Provata (precum și ai Schitului
închinat aceluiași Apostol al iubirii dumnezeiești
de lângă Vlădicenii Iașilor), de starețul Dometian
Cristea sau de starețul Ghedeon Georgescu. Și
cine dintre iubitorii Muntelui nu a auzit măcar
o dată de numele cuvioșilor contemporani
Dometie Trihenea, Dionisie de la Colciu, Ioan
Guțu, Trifon Românul, Chiril Șaramet, Veniamin
Popa, Nectarie Pintilie, Petroniu Tănase, Macarie
Tănase, Serafim Văduva, Iulian Lazăr, Iustinian
Stoica sau Isidor de la Schitul Lacu?...
Cât despre daniile și ctitoriile și
răscumpărările făcute sfintelor locașuri athonite
de-a lungul veacurilor de către Domnii,
Doamnele și marii dregători ai Țărilor Române
– cine ar putea aduce cu adevărat vrednic cuvânt
de laudă dărniciei, credinței și generozității
lui Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel
Mare, Vlad Țepeș, Petru Rareș cu doamna sa
Elena, Vlad Ciobanul, Alexandru Lăpușneanu cu
doamna sa Ruxandra, Neagoe Basarab și Petru
Neagoe, Matei Basarab, Mihai Viteazul , Vasile
Lupu, Ieremia Movilă, Dabija Vodă, Constantin
Brâncoveanu, Antioh Cantemir, Șerban
Cantacuzino, Nicolae și Constantin Mavrocordat,
ori Constantin Racoviță și Grigore Ghica – sau
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 29
tuturor celorlalți?! Ori viețuitorilor din cele
aproape o sută cincizeci de mânăstiri închinate
Sfântului Munte Athos de-a lungul veacurilor din
cuprinsul pământului românesc?!... Desigur, unii
au fost deja recunoscuți ca Sfinți pentru credința
lor ortodoxă și pentru viața lor cu adevărat plină
de har și fapte bune; alții, probabil vor urma. Poate
că multe nume de români vrednici de cinstire nu
vor fi fost trecute în sinaxarele aghiorite – dar
sigur se regăsesc în Cartea Vieții dintru împărăția
Domnului Dumnezeu, ori pe omoforul Preacuratei
Fecioare Maria, Stareța Sfântului Munte și mama
spirituală a tuturor nevoitorilor din el.
Poate că de aceea la Sfântul Munte soarele
este parcă mai cald, mai blând și mai prietenos;
iar luna parcă este mai mare, mai frumoasă și mai
luminoasă - ține loc de felinar rugătorilor dintru
pustiul nopților de iarnă, și loc de lampă pentru
cetitul psalmilor în nopțile de vară. Lumina ei
ne amintește de dragostea lui Dumnezeu pentru
zidirea Sa întreagă: ca lumea să nu stea în
întuneric „a făcut Dumnezeu cei doi luminători
mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea
zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea
nopţii, şi stelele”(Fac. 1,16); „atunci când stelele
dimineţii cântau laolaltă, toţi îngerii lui Dumnezeu
Mă sărbătoreau”(Iov 38,7). Iar stelele au rostul de
a ține isonul liniștii aghiorite, și de a dărui întreaga
frumusețe și candoare privirilor nevoitorilor ce
caută spre cer cu dor de Dumnezeu. Zic bătrânii
că fiecare om are o stea a lui, și că – atunci când
omul moare – cade din cer și steaua sa. La Athos,
însă, cerul este mult mai înstelat, pentru că aici
– atunci când unui alt nevoitor i se sfârșește
urcușul cel duhovnicesc spre Cer, Dumnezeu mai
aprinde o stea pe bolta Bisericii Lui – căci „căci
stea de stea se deosebeşte în strălucire”(1Cor.
15,41). Pentru că Domnul Dumnezeu voiește să
fim veșnic oameni de lumină, „fii ai Luminii”(In.
12,36), plini de harul luminos și cald și blând și
sfânt al Duhului Său Bun. Athosul ne poate oferi
și nouă, celor de azi, acest dar unic. Căci Muntele
e centrul spiritual contemplativ al Pământului,
30 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
adevărată „antecameră a Învierii”; acolo înviezi
mai întâi cu sufletul și cu simțirea, pentru ca să
vii pregătit la Învierea cea de obște, la vremea
celei de-a doua veniri a lui Hristos „cu putere și
cu slavă multă”(Lc. 21,27): „când morţii vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu - cei ce vor auzi, vor
învia!”(In. 5,25).
Sfinții nu mor, ei merg în lumină, de aceea
și trupurile lor devin moaște sfinte – „oasele cele
smerite”(Ps. 50,9). Pentru că țelul lor suprem a
fost cuprins între aceste două rugăciuni: „Duhul
Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps. 50,12)
și „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la
pământul dreptăţii!”(Ps. 142,10). În om inima
trebuie să-i fie pământ al dreptății, tot așa cum
Athosul – cinstit și păzit precum predania
bătrânilor ne învață – este cu adevărat „pământ
al dreptății”. Așadar nu atât ca loc geografic,
ori istoric sau cultural, cât mai ales în plan
duhovnicesc, Sfântul Munte reprezintă emblema
adevărului mântuitor al lui Hristos. Pentru că aici
s-au nevoit acei sfinți nenumărați care păzesc din
Cer până astăzi lumea întreagă și pe creștinii din
cuprinsul ei, ferindu-i de războaie și întorcând
mânia dreptății lui Dumnezeu de la cei păcătoși,
pentru a nu fi pedepsiți ci a dobândi vreme de
pocăință. Sub acoperământul Maicii Domnului au
crescut și Grigorie Palama și Nicodim Aghioritul,
și Ioan Rusul și Efrem cel Nou, și David cel
Bătrân și Sfântul Patapie, și Nectarie de Eghina
și Iacob Tsalikis, și Arsenie Capadocianul și Hagi
Gheorghe și Paisie Aghioritul, precum și mulți alți
sfinți care au doborît pentru totdeauna zeii drăcești
din Pantheonul păgânesc al tuturor superstițiilor
și miturilor elinești, dăruind lumii rugăciunile lor
sfinte, faptele lor minunate și învățăturile cele
de Dumnezeu insuflate și mărturisitoare. Prin
ei, întreg poporul elen se poate mândri că deține
cea mai de preț comoară a creștinătății aflată în
afara granițelor geografice ale Țării Sfinte, după
Mormântul lui Hristos, Peștera din Bethlehem
și Lemnul Crucii lui Hristos – Muntele Athos,
Capitala Ortodoxiei universale, Sigiliul sfințeniei
lui Dumnezeu pe pământ, întruchipat atât de
moaștele tuturor Sfinților pe care le adăpostește,
cât mai ales de Icoanele  făcătoare-de-minuni ale
Preasfintei Fecioare: Antifonitria, Axion Estin,
Cucuzelița, Eleovritisa, Epakousa, Esfagmeni,
Fovera Prostasia, Galactotropusa, Gherontisa,
Gorgoepikos, Glicofilusa, Hodighitria, Ktitorisa
Vimatarisa, Milovrlitisa și Mireleou, Iconomisa,
Paramithia, Panthanasa, Paleologhina,
Proangelomeni, Prodromița, Pirovolitisa,
Portaitisa, Trihirusa și Lakuschitiotisa – acestea
sunt averea de neprețuit a Ortodoxiei. Împreună
cu toate celelalte sfinte odoare ale așezămintelor
athonite sunt pavăza de foc dumnezeiesc ce
apără Sfântul Munte de orice primejdie văzută și
nevăzută. Acest uriaș laborator al îndumnezeirii
omului și lumii prin Duhul Sfânt dat lumii prin
Jertfa lui Hristos, rămâne deplina confirmare
a faptului că Dumnezeu există și că până la
sfârșitul lumii va lucra mântuire în tot pământul
prin sfinții Săi: „Minunat este Dumnezeu întru
sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel”(Ps. 67,36),
veșnic ținându-Și făgăduința încredințată
oamenilor: „căci n-am venit ca să judec lumea
,ci ca să mântuiesc lumea”(In. 12,47), căci „se
va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în
toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi
atunci va veni sfârşitul”(Mt. 24,14).
Se poate spune că Muntele Athos este
Evanghelia vie a lui Dumnezeu pe pământ și că,
până nu va fi cunoscută și cinstită de toată făptura,
Dumnezeu nu va sfârși istoria lumii. Căci El nu
dorește ca lumea să rămână întru întuneric, ci
„voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la
cunoștința adevărului să vină”(1Tim. 2,4).
Preot Calistrat CHIFAN,
Mănăstirea Vlădiceni, Iași
Despre Întrupare
Este lipsit de judecată omul care nu adoră pe
veşnic existentul
Suprem Cuvânt al lui Dumnezeu, Dumnezeu
deopotrivă cu Tatăl cel
peste ceruri. Este un om fără judecată cel care
nu adoră
pe supremul Cuvânt, care a apărut la noi ca
om, deopo­trivă Dumnezeu
Cuvântul ceresc. Departe însă suntem noi fie
de Cuvântul, fie de marele Tatăl,
fie forma omenească şi grosimea noastră
carnală de Cuvântul.
Era Dumnezeu, dar Cuvântul lui Dumnezeu,
omul nostru, a luat trup
ca să amestece şi pe Dumnezeu cu noi, de
vreme ce s-a amestecat
cu pământenii, un Dumnezeu din amândouă,
om în măsura în care,
în loc de om să mă facă Dumnezeu. Fii
binevoitor, sunt rănit sus.
Despre Tatăl
Ştiu că pe corăbioare la întinsă plutire ca
marea s-o trecem pornim
sau că pe aripi plăpânde spre cerul care este
de-atâtea stele-nspuzit
ne avântăm cei pe care mintea ne-a îndemnat
să vorbim despre Dumnezeirea
pe care nici cei care-s în ceruri nu sunt în stare
îndeajuns s-o adore,
sau despre hotărârile marii Dumnezeiri şi
despre conducerea lumii de către ea,
dar, fiindcă adesea nici lui Dumnezeu nu îi
este pe plac atâta de mult
un dar din o mână înstărită, cât unul din una
prietenă lui şi săracă,
de aceea şi eu tot mai plin de avânt îmi voi
rosti cuvântarea.
Fugiţi departe deci voi cei nelegiuiţi, căci
cuvântul mi se îndreaptă acum
către cei care sunt curaţi, sau care se curăţă
încă.
(Sfântul Grigore de Nazianz)
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 31
 4. Sfinţenia în participare
Maica Domnului - Rugul
ce arde şi nu se mistuieşte
(Dialog duhovnicesc cu Părintele Arhimandrit
Clement Haralam realizat de Augustin Păunoiu)
Fecioara Maria, faţă de persoanele
Sfintei Treimi, este maica Fiului şi Cuvântului
lui Dumnezeu, iar în raport cu lumea cerească
şi pământească este împărăteasa cerului şi a
pământului, a îngerilor şi a oamenilor, sfânta
sfinţilor şi mijlocitoarea permanentă a oamenilor
către Preasfânta Treime pentru mântuirea noastră.
Despre rolul şi locul Maicii Domnului în
viaţa Bisericii ne vorbeşte Preacuviosul Părinte
Arhimandrit Clement Haralam de la Mănăstirea
“Sfânta Maria” Techirghiol - Constanţa.
- Preacuvioase Părinte Arhimandrit
Clement Haralam, nu există slujbă a Bisericii
care să nu conţină rugăciuni adresate Maicii
Domnului. Cum explicaţi dezvoltarea cultului
Maicii Domnului in Tradiţia Bisericii, deşi în
Scriptură prezenţa Sfintei Fecioare este una
discretă?
- Sfântul Atanasie cel Mare, amintind de
o sărbătoare închinată Maicii Domnului, care
se ţinea după Crăciun, spune că nu s-ar justifica
aceasta dacă, Fecioara Maria nu ar fi avut nici un
rol în istoria mântuirii. Dumnezeu, celor smeriţi
le dă har, iar Sfânta Fecioară Maria a primit atâta
har ca nimeni altul pe pământ şi în cer pentru că
ea L-a născut pe Iisus Hristos pe pământ, dându-I
trup din trupul său. Când s-a prezentat la Sfânta
Elisabeta, rudenia sa, aceasta îi adresează un
cuvânt de cinstire Sfintei Fecioare: “Binecuvântată
eşti tu între femei...”. Apoi, şi Fecioara Maria
a adresat lui Dumnezeu un imn de preamărire.
Acest imn se cântă la Utrenie în cadrul cântării a
IX-a: “...că a căutat spre smerenia roabei Sale; că
iată, de acum mă vor ferici toate neamurile...”. În
32 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Evanghelia care se citeşte la praznicele principale
în cinstea Maicii Domnului, aflăm cum o femeie
din mulţime o fericeşte pe mama Mântuitorului,
care L-a născut şi L-a alăptat, iar Domnul nostru
Iisus Hristos răspunde întărind: “aşa este”. La
rândul Său, Domnul îi fericeşte şi El pe “cei ce
ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc” (Luca
11, 27-28), că aşa ne-a învăţat Maica Domnului
la nunta din Cana Galileii: “Faceţi orice vă va
spune” El (Ioan 2, 5).
Cu toate că în Sfânta Scriptură a Noului Testament
sunt puţine relatări despre Maica Domnului,
totuşi sunt semnificative. Sfânta Tradiţie ne
transmite că, la adormirea Maicii Domnului,
Apostolii s-au adunat în chip minunat, adică aduşi
pe norii cerului, din locurile unde propovăduiau
Evanghelia. Iar pentru Apostolul Toma, care a
venit ceva mai târziu, a fost deschis mormântul
în mod special, ca să o vadă şi el pe Născătoarea
de Dumnezeu. Ştim despre ceea ce s-a constatat
că, trupul Maicii Domnului a fost luat la cer de
către Fiul ei. Ceea ce vreau să subliniez aici este
faptul că cinstirea Maicii Domnului a intrat în
atenţia creştinilor, chiar din vremea Apostolilor şi
s-a dezvoltat pe parcursul istoriei creştinismului
ca o consecinţă a binefacerilor Maicii Domnului
simţite în viaţa omenirii. Această cinstire, care
i se datorează Maicii Domnului pentru că prin
smerenie, curăţie şi ascultare, L-a adus pe pământ
pe Cuvântul cel veşnic născut din veci din Tatăl,
a fost prezisă de însăşi Maica Domnului şi
încuviinţată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
În decursul istoriei Bisericii, Sfinţii Părinţi au
rânduit cu atenţie sărbătorile în cinstea Maicii
Domnului din timpul anului bisericesc, dându-le
o deosebită semnificaţie.
La începutul anului bisericesc, la
8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii
Domnului pentru că este Maica Vieţii veşnice,
cifra 8 simbolizând veacul viitor, veşnicia. Din
troparul care se cântă la această sărbătoare aflăm
că, naşterea Sfintei Fecioare a vestit bucurie
la toată lumea pentru că dintru Dânsa a răsărit
Soarele dreptăţii, Iisus Hristos Dumnezeul nostru.
La sfârşitul anului bisericesc, în luna
august, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului,
fiind ultima lună a anului, anunţă şi sfârşitul
veacului acestuia.
Sărbătorile principale ale acestei luni
formează icoana Judecăţii de Apoi: Schimbarea
la Faţă se prăznuieşte în ziua de 6 (august ) pentru
că, în a şasea zi a fost făcut omul. Acest praznic
ni-L înfăţişează pe Iisus Hristos în slavă, arătând
cum ar fi trebuit să strălucească Adam dacă nu ar
fi greşit.
Adormirea Maicii Domnului, din 15
august, ca cea mai bună mijlocitoare a noastră,
fiind mamă a omenirii şi icoană a Bisericii prin
faptul că L-a născut pe Hristos Dumnezeu. la început şi a fost sădită în firea oamenilor de la
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29
august, ni-l arată pe cel mai mare om născut din
femeie, cum îl mărturiseşte Iisus Hristos. Aceste
trei praznice reprezintă icoana Judecăţii de Apoi.
Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul
stau de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului,
mijlocind pentru lume. Ei ocupă aceste două
locuri de mare cinste pe care le-au râvnit cândva
cei doi Apostoli fraţi, Iacob şi Ioan, şi nu le-au
primit pentru că erau deja rezervate (Mat. 20,
20-23). Maica Domnului, prin rugăciune, a fost
mijlocitoare pentru oameni în viaţa pământească
şi continuă această mijlocire în viaţa veşnică
pentru că “mult pot rugăciunile Maicii pentru
îmblânzirea Stăpânului”. Locul de-a dreapta
Mântuitorului Hristos dăruit ei de Tatăl Ceresc,
aşa cum arată Mântuitorul în Evanghelie: “...se
va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl
Meu” (Mat. 20, 23), arată nu numai cinstea pe
care o are Maica Domnului în Biserică, ci şi rolul
său de mijlocitoare către Preasfânta Treime.
La Mănăstirea Vatopedu din Muntele
Athos este o icoană veche în care este înfăţişat
Iisus Hristos pregătit să pedepsească o faptă
necugetată din viaţa mănăstirii, iar Maica
Domnului îl opreşte pe Iisus Hristos să pronunţe
pedeapsa ca să dea posibilitatea de pocăinţă celor
care au greşit. Iată de ce Biserica Ortodoxă are
multe sărbători în cinstea Maicii Domnului.
- Maica Domnului adună în persoana sa
paradoxurile. Deşi a născut Fiu, ea este invocată
şi ca prototip pentru viaţa monahală. De ce şi
cum a fost aleasă Maica Domnului protectoarea
prin excelenţă a celor ce au îmbrăţişat cinul
monahal?
- Mântuitorul nu a fost căsătorit în viaţa
pământească, El a fost feciorelnic, dar a trăit în
familie. A participat ca invitat la nunta din Cana
Galileii, şi nu doar ca un invitat obişnuit, ci
a ridicat căsătoria la rang de taină şi a săvârşit
prima minune. Maica Domnului nu a fost
căsătorită, nu a cunoscut bărbat, iar logodirea sa
cu dreptul Iosif a fost doar formală. Sfântul Ioan
Damaschin (Dogmatica) spune că fecioria este de
început. Căsătoria a fost înfiinţată după greşeala
protopărinţilor pentru ca să nu se distrugă şi să
nu se desfiinţeze neamul omenesc. Şi Sfântul
Apostol Pavel recomandă starea feciorelnică, dar
ca să nu ardă prin anumite păcate, mai bine să se
căsătorească (I Cor. 7). La Maica Domnului se
regăsesc ambele stări. Ea este maică şi fecioară.
Ea este ocrotitoare deopotrivă şi a familiei, dar
şi a monahilor. Ea este simbolul Bisericii şi în
Biserică sunt primiţi toţi cei botezaţi în numele
Sfintei Treimi şi care mărturisesc că Iisus Hristos
este Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mat. 16,
16), sau cum spune Sfântul Pavel: un Domn, o
credinţă, un Botez (Gal. 4, 5), fără deosebire de
starea civilă. Maica Domnului a îndeplinit cu
prisosinţă cele trei condiţii ale vieţii monahale,
adică: ascultarea, curăţia (fecioria) şi sărăcia de
bunăvoie. Ascultarea Maicii Domnului se observă
în mod evident la momentul Bunei Vestiri când, cu
multă smerenie, a primit vestea că va fi Născătoare
de Dumnezeu. Apoi, Arhanghelul Gavriil i-a
detaliat cum va fi naşterea cea mai presus de
fire, încheind cu cuvintele: “...la Dumnezeu
nimic nu este cu neputinţă”. Prin răspunsul dat
solului ceresc: “Iată roaba Domnului, fie mie
după cuvântul tău”, Maica Domnului a schimbat
starea duhovnicească a lumii. Cu ascultarea ei
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 33
a vindecat neascultarea noastră. Prin smerenia
sa, s-a înălţat la Dumnezeu, iar Cuvântul S-a
smerit în faţa omului, cum spune Sf. Ap. Pavel
(Filipeni 2, 7). Prin naşterea lui Iisus Hristos,
fecioria Maicii Domnului nu a fost afectată. Ea
este pururea fecioară: înainte, în timpul naşterii
şi după naştere. Sfântul Arhanghel Gavriil îi arată
Maicii Domnului cum va fi aceasta: “Duhul Sfânt
se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt
te va umbri...” (Luca 1, 35). Şi aşa a născut pe
Unul-Născut (Unicul), nu pe primul născut (Mat.
1, 25). A născut pe Unul din Treime, pe Fiul cel
născut din veci din Tatăl fără mamă şi acum, în
timp, la plinirea vremii, din mamă fără tată, de
la Duhul Sfânt, cum mărturisim în Crez. Sărăcia
materială în care a vieţuit Maica Domnului se
cunoaşte din faptul că, ea a fost orfană din fragedă
vârstă, şi apoi adoptată de dreptul Iosif, cu titlu
de logodnă, spre ocrotire. Mântuitorul Însuşi era
numit fiul teslarului, iar într-o anumită situaţie
spune că, Fiul Omului nu are unde să Îşi plece
capul. Toate acestea ne dovedesc viaţa modestă
în care au trăit Iisus Hristos şi mama Sa, Sfânta
Fecioară Maria.
- Preacuvioase Părinte Duhovnic, în
istoria Bisericii din primul mileniu, în Răsărit,
teotokia (calitatea de Născătoare de Dumnezeu a
Maicii Domnului) a fost contestată. În al doilea
mileniu, în schimb, Occidentul creştin a exagerat
cultul acordat Fecioarei Maria. Care este
raportarea corectă faţă de Maica lui Dumnezeu?
Cum exprimă Sfinţii Părinţi cinstirea faţă de
Maica Domnului?
- Sfânta Fecioară a născut în timp, la
plinirea vremii, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel
născut din veci din Tatăl, fără mamă şi de la
Duhul Sfânt, cum se arată în Evanghelie (Luca 1,
35) şi după cum mărturisim în Crez. Dacă a fost
contestată calitatea de Născătoare de Dumnezeu
a Maicii Domnului, s-a făcut din neştiinţă, dar
după încheierea sinoadelor ecumenice sau locale
privitoare la această problematică, cei care au
înţeles, au primit şi au crezut că Maica Domnului
este pururea fecioară şi Născătoare de Dumnezeu.
Cei care nu au primit şi-au arătat, de fapt,
34 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
necredinţa în cuvântul Arhanghelului Gavriil:
“La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”
(Luca 1, 37), şi aroganţa. Aceştia sunt ereticii de
atunci şi protestanţii, şi neoprotestanţii de astăzi.
Catolicii au exagerat prin învăţăturile proclamate
la unele sinoade mai recente: Imaculata concepţie
(1858), Înălţarea cu trupul la cer prin puteri
proprii (1954) şi cum că Maica Domnului este co-
mântuitoare (1965). Ori, noi ştim că Mântuitorul
Iisus Hristos este singurul Mântuitor. Maica
Domnului este mijlocitoare şi prin mijlocirile
sale poate câte voieşte. De aceea ne şi rugăm:
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-
ne şi mântuieşte-ne pe noi, cum se arată în
Canoanele Maicii Domnului (Bogorodicina) ale
Sfântului Ioan Damaschin. Ca şi în alte probleme
dogmatice, Ortodoxia ţine calea de mijloc, nu
extremele. Părinţii Bisericii aşa ne-au învăţat, să
mergem pe calea de mijloc, calea împărătească.
Aşadar, cinstirea pe care Biserica
Ortodoxă o acordă Maicii Domnului se numeşte
supravenerare şi este superioară cinstirii sfinţilor
(venerare). Aceasta se reflectă foarte frumos
şi cuprinzător în rugăciunea “Cuvine-se cu
adevărat...”: “Ceea ce eşti mai cinstită decât
Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât
Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu
Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat,
Născătoare de Dumnezeu te mărim”. Aşadar, în
raport cu sfinţii şi îngerii, pe Maica Domnului o
slăvim, iar în raport cu Sfânta Treime, o mărim.
- Preacuvioase Părinte Arhimandrit, care
sunt cele mai sugestive nume pe care le-a primit
Maica Domnului în invocările făcute către ea?
- Primii care au atribuit diferite nume
Maicii Domnului au fost proorocii Vechiului
Testament, care au proorocit despre Maica
Domnului şi lucrarea ei în viaţa lumii. Cel mai
semnificativ nume este, după mine, cel dat de
Proorocul Isaia (7, 14): “Iată Fecioara va lua
în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele
lui Emanuel”, deci pe cât de simplu, pe atât de
cuprinzător, dar şi întrebător: Fecioara care
naşte. Aceasta l-a făcut pe dreptul Simeon să
trăiască peste aşteptări pentru a vedea împlinirea
proorociei.
Maica Domnului este numită cu multiple
nume, după felul binefacerii în viaţa oamenilor
şi a Bisericii, în general. Ele se pot găsi mai ales
în Acatistul Bunei Vestiri şi în rugăciunea de la
sfârşitul acestui acatist, unde sunt enumerate
multe din ele. De asemenea, în toate cântările,
canoanele, rugăciunile şi în oricare altă citire
adresată Maicii Domnului putem afla unul sau
mai multe nume referitoare la Sfânta Fecioară.
O cântare veche, care se cântă frecvent
la praznicele Maicii Domnului, în Sfântul Munte
Athos, numită “De demult proorocii”, reuneşte
câteva nume folosite pentru Maica Domnului
de proorocii Vechiului Testament: “năstrapă”,
“toiag”, “tablă”, “sicriu”, “sfeşnic”, “masă”,
“munte netăiat”, “cădelniţă de aur”, “cort”, “uşă
neumblată”, “palat”, “scară”, “scaun Împăratului”.
De asemenea, o icoană care reprezintă pe Maica
Domnului cu Pruncul, având de o parte şi de alta
prooroci şi drepţi ai Vechiului Testament, arată
prefigurări ale Sfintei Fecioare Maria, numind-o:
Moise – “rug ce arde şi nu se mistuieşte”; David
– “chivot sfinţit”; Ieremia – “Israelul cel nou”;
Ghedeon –“lână plină de rouă”; Isaia – “cleşte
purtător de cărbune”; Iacov – “scară pe care
S-a coborât Dumnezeu”; Aaron – “toiag ce a
odrăslit”; Solomon – “pat de aur”; Iezechil – “uşă
încuiată”; Avacum – “munte umbrit”; Daniel –
“munte netăiat”; Zaharia – “sfeşnic”. Cu toate
acestea, cel mai cunoscut nume pe care l-a primit
Sfânta Fecioară Maria este: “Maica Domnului”.
Dacă la ortodocşii slavi, numele cel mai
cunoscut al Sfintei Fecioare este “Bogorodiţa” -
Născătoarea de Dumnezeu, la greci, numele cel
mai cunoscut este “Panaghia” - Preasfânta. La
noi, românii, însă, numele cel mai des folosit
şi mai apropiat de sufletul nostru pentru Sfânta
Fecioară este Maica Domnului. Parcă o simţim
mai aproape pe Sfânta Fecioară când ne adresăm
ei cu apelativul Maică sau Măicuţa Domnului…
- Preacuvioase Părinte Clement, vă mulţumesc
foarte mult pentru tot!...
- Doamne ajută!...
Despre Dumnezeire
Dumnezeirea este necuprinsă de minte. Nu
trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni
s-au predat de sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelişti
"Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui,
Acela L-a făcut cunoscut" ( Ioan I, 18.). Prin urmare,
Dumnezeirea este inefabilă şi incomprehensibilă,
"căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi
nici pe Fiul afară de Tatal"( Matei XI, 27.). Sfântul
Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în
chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt
în el (I Corinteni II, 11). În afară de prima şi fericita
fire (firea dumnezeiască), nimeni n-a cunoscut
vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia
ea i s-a descoperit.
Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici
dintre puterile suprapamânteşti, adică chiar dintre
Heruvimi şi Serafimi. Dumnezeu, însă, nu ne-a
lăsat în completa neştiinţă, deoarece cunoştinţa
existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în
chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta, însăşi
creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc
măreţia firii dumnezeieşti (Romani I, 20).
Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne
este cu putinţă să-L înţelegem, mai întâi prin lege şi
prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui, Unul-Născut,
Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. Pentru aceea primim, cunoştem şi cinstim
toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin
apostoli şi prin evanghelişti şi nu cercetăm nimic
mai mult decât acestea. Dumnezeu, fiind bun, este
cauza a tot binele şi nu este supus nici invidiei, nici
patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască,
singura bună şi în afară de orice patimă.
Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi
îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a
descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de
folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să
purtăm. Pe acestea deci să le iubim şi în acestea să
rămânem, nemutând hotarele veşnice (Pilde XXII,
28) şi nedepăşind dumnezeiasca predanie.
(Sfântul Ioan Damaschin)
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 35
 5. Din comoara inimii
Despre pacea
duhovnicească a inimii
Inima ta, iubite, a fost zidită de Dumnezeu
doar pentru acest scop: ca ea să-L iubească numai
pe El şi să-I fie locaş. De aceea El te cheamă
pe tine ca să-I dai inima ta, zicând: Fiule, dă-
Mi inima ta (cf. Pild. 23, 26). Dar, pentru că
Dumnezeu este Pace care covârşeşte toată mintea,
este neapărată nevoie ca inima care doreşte să-L
primească înăuntru şi să fie paşnică şi liberă de
orice tulburare, căci numai în pace este locul Lui
(Ps. 75, 2), precum zice David. Deci îngrijeşte-te
mai mult decât orice să statorniceşti şi să întăreşti
aşezarea paşnică a inimii tale, aşa încât toate
virtuţile tale, toate faptele şi nevoinţele, iar mai
ales luptele tale curajoase cu vrăjmaşii, să fie
îndreptate spre dobândirea acestei păci, precum
a zis marele sihastru Arsenie:„Toată grija ta
îndreapt-o spre aceea, ca starea ta dinăuntru să
fie după Dumnezeu, şi vei birui patimile tale cele
din afară”.
Pacea inimii este tulburată de patimi; nu lăsa
patimile să ajungă la inimă şi ea va fi întotdeauna
în pace. Luptătorul în războiul nevăzut stă
înarmat la poarta inimii şi respinge pe cei ce
încearcă să intre în ea şi să o tulbure. Şi atâta timp
cât inima este în pace, biruinţa asupra atacurilor
nu este grea. Pacea inimii este scopul războiului
duhovnicesc şi cel mai puternic mijloc pentru a
câştiga biruinţa în el. De aceea, când tulburarea
pătimaşă se furişează în inimă, nu te arunca
asupra patimii pentru a o birui, ci coboară cât mai
repede în inimă şi străduieşte-te să o linişteşti. De
îndată ce inima se linişteşte lupta se termină.
Viaţa omului nu este nimic altceva decât un
război neîntrerupt şi o ispită neîncetată, precum
36 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
a zis Iov: Oare nu este o ispită viaţa omului pe
pământ? (Iov 7, 1). Ispita provoacă lupta – şi iată
războiul. Din pricina acestui război trebuie să
priveghezi totdeauna şi cu toată grija să păzeşti
şi să supraveghezi inima ta, ca ea să fie în pace
şi liniştită. Când se va ridica în sufletul tău vreo
mişcare tulburătoare, scoală-te cu râvnă ca să
o înăbuşi şi să-ţi împaci inima ta, pentru a nu
te abate din calea cea dreaptă din pricina acelei
tulburări. Căci inima omului se aseamănă cu
greutatea de la ceas şi cu cârma corabiei. Dacă
uşurezi sau îngreuiezi greutatea de la ceas, îndată
se schimbă mişcarea tuturor rotiţelor ceasului,
iar arătătoarele ceasului încetează de a mai fi
indicatoare de încredere ale timpului. Întoarce
cârma la dreapta sau la stânga şi îndată se va
schimba cursul corabiei şi ea se va abate de
la direcţia pe care o ţinea mai înainte. Tot aşa,
atunci când inima se tulbură, toate cele dinăuntru
ale noastre trec la o mişcare fără de rânduială şi
însăşi mintea îşi pierde dreapta socoteală. Iată de
ce este nevoie de a linişti inima cât mai repede,
de îndată ce ea este tulburată de ceva dinăuntru
sau dinafară în timpul rugăciunii sau în orice altă
vreme.
Şi să cunoşti că numai atunci vei şti să te rogi
bine, când te vei învăţa să lucrezi cum se cuvine
în nevoinţa de a păzi pacea ta interioară. Către
aceasta să-ţi îndreptezi atenţia ta, chibzuind
cum să reuşeşti să faci ca fiecare lucru al tău
să se săvârşească în pacea inimii, cu plăcere şi
bucurie. Pe scurt, nevoinţa neîncetată a întregii
tale vieţi ar trebui să fie păstrarea păcii inimii tale
neîngăduindu-i ei să ajungă în vreo tulburare fără
de rânduială şi săvârşind toate lucrurile tale în
umbra acestei păci, în linişte, precum este scris:
Fiule, cu blândeţe (linişte) săvârşeşte lucrurile
tale (Sir. 3, 17), ca să te învredniceşti fericirii
făgăduite celor blânzi: Fericiţi cei blânzi, că stăpâneşti inima şi, alungând tristeţea şi scârba,
aceia vor moşteni pământul (Mat. 5, 5). să sălăşluieşti pacea în ea, aleargă la rugăciune
şi alipeşţe-te de ea, urmând Domnului şi
Despre mijloacele de păstrare a păcii Mântuitorului nostru, Care S-a rugat de trei ori
lăuntrice în grădina Ghetsimani, pentru a-ţi da pildă ca la
Pentru a păstra pacea lăuntrică: orice supărare şi scârbă a ta să ai drept scăpare
1) Mai înainte de orice, ţine în rânduială rugăciunea şi că, oricât ai fi de necăjit şi împuţinat
simţurile tale dinafară şi fugi de libertate în la suflet, nu trebuie să te depărtezi de ea, până când
purtarea ta exterioară, adică: să nu priveşti, să nu vei ajunge la o asemenea stare în care voia ta
nu grăieşti, să nu dai din mâini, să nu umbli şi să fie în deplin acord cu voia lui Dumnezeu, iar
nimic altceva să nu faci vreodată cu tulburare, inima ta, liniştindu-se prin aceasta, se va umple
ci întotdeauna cu bună rânduială şi în linişte. de îndrăzneală bărbătească şi cu bucurie va
Obişnuindu-te să te porţi cu pace cuviincioasă în întâmpina, va primi şi va îndura cele de care mai
mişcările şi lucrurile tale dinafară, cu uşurinţă şi înainte se temea şî de care dorea să scape. Căci
fără osteneală vei reuşi să fii în pace şi înăuntrul şi Domnul S-a temut, S-a întristat şi S-a scârbit,
tău, în inima ta, căci, după mărturia Sfinţilor dar după rugăciune S-a liniştit şi a zis cu pace:
Părinţi, omul dinăuntru îşi ia dispoziţia de la cel Sculaţi-vă, să mergem. Iată, s-a apropiat cel ce
dinafară. M-a vândut (Mat. 26, 46).
2) Obişnuieşte-te să iubeşti pe toţi oamenii
şi să trăieşti cu toţi în înţelegere, precum zice Pacea din inimă se statorniceşte încetul cu
Apostolul Pavel: De este cu putinţă, pe cât stă încetul
în puterea voastră, cu toţi oamenii să aveţi pace Să ai grijă întotdeauna ca să nu îngădui inimii
(Rom. 12, 18). tale să ajungă la tulburare şi nelinişte, silindu-te
3) Ţine-ţi conştiinţa nepătată, ca ea să nu te în tot chipul să o păzeşti în pace şi liniştită. Iar
mustre şi să nu te tulbure pentru nimic, ci să fie Dumnezeu, văzând cum te osteneşti şi te nevoieşti
în pace şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de tine însuţi, pentru aceasta, cu darul Său va zidi în sufletul tău
şi faţă de cei de aproape, şi faţă de toate lucrurile o cetate a păcii, iar inima ta se va face atunci o casă
cele din afară. O astfel de pază a conştiinţei naşte, a desfătării, precum în chip alegoric se înţelege
adânceşte şi înmulţeşte pacea dinăuntru, după următorul cuvânt din Psaltire: Ierusalimul, cel ce
cum adevereşte Sfântul David: Pace este multă se zideşte ca o cetate (Ps. 121, 3). Numai aceasta
celor ce iubesc leagea Ta, şi nu este lor sminteală doreşte Dumnezeu de la tine, ca de fiecare dată
(Ps. 118, 165). când ţi se va întâmpla să te tulburi de ceva, îndată
4) Obişnuieşte-te a îndura orice neplăceri şi să restatorniceşti pacea în tine şi astfel să rămâi
ocări fără de tulburare. Este adevărat că înainte liniştit în toate lucrurile şi ocupaţiile tale. Să ştii
de a câştiga această pace, va trebui să pătimeşti şi însă că pentru aceasta ai nevoie de răbdare, căci
să suferi mult în inima ta, din pricina lipsei tale de precum o cetate nu se zideşte într-o zi, tot aşa
deprindere în a te stăpâni în astfel de împrejurări. să nu socoteşti că într-o zi poţi dobândi pacea
Însă, după ce o vei câştiga, sufletul tău va afla lăuntrică. Căci nici aceasta nu este altceva decât
mare mângâiere în înseşi neplăcerile pe care le a zidi o casă pentru Dumnezeul păcii şi un lăcaş
va întâmpina. Dacă eşti hotărât, de la o zi la alta Celui Preaînalt, ca să fie biserică a Lui. Să mai
te vei stăpâni din ce în ce mai bine pe tine însuţi ştii că Însuşi Dumnezeu este Acela Care zideşte
şi degrabă vei ajunge ca să ştii cum să-ţi menţii această casă şi fără de El va fi zadarnică orice
pacea duhului în toate furtunile dinafară sau osteneală a ta, după cum este scris: De nu ar zid
dinăuntru. Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc
Dacă se va întâmpla uneori şă nu poţi să-ţi (Ps. 126, 1). Să mai ştii că principala temelie

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 37

a acestei păci a inimii este smerenia şi fuga de
lucruri, ocupaţii şi sarcini cu multe griji şi bătăi
de cap. În ceea ce priveşte prima, cine nu ştie
că smerenia, pacea inimii şi blândeţea sunt aşa
de strâns legate între ele, încât acolo unde se
află una, acolo este şi cealaltă? Acela care este
liniştit cu inima şi blând, acela e şi smerit, şi
invers, cine este smerit cu inima, acela este blând
şi liniştit. De aceea şi Domnul le-a pus în unire
nedespărţită, atunci când a zis: Învăţaţi-vă de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mat. 11,
29). Iar în ceea ce priveşte cea de-a doua, vedem
preînchipuirea ei în Vechiul Testament, în faptul
că Dumnezeu n-a voit să-I fie construită casa de
David, care aproape toată viaţa lui a dus războaie
şi a avut tulburări, ci de fiul său, Solomon, care,
după numele său, a fost împărat paşnic şi nu a dus
războaie cu nimeni.
Pentru pacea inimii trebuie să fugi de
onoruri şi să iubeşti smerenia şi sărăcia
Deci, fratele meu, de iubeşti pacea inimii,
nevoieşte-te a intra întru dânsa prin poarta
smereniei, căci altă intrare într-însa nu este decât
smerenia. Dar, ca să câştigi smerenia, osteneşte-
te şi sileşte-te să îmbrăţişezi cu dragoste toate
neplăcerile şi scârbele, ca pe nişte surori iubite
ale tale, şi şă fugi de toată slava şi cinstea, dorind
mai degrabă a fi defăimat de toţi şi neştiut, şi a nu
primi îngrijire şi mângâiere de la nimeni, în afară
de Dumnezeu. Statorniceşte în inima ta, convins
fiind de folosul său, gândul că Dumnezeu este
singurul tău bine şi unica ta scăpare, iar toate
celelalte lucruri nu sunt altceva decât spini, care,
de îi vei băga în inima ta, te vor vătăma de moarte.
Iar dacă ţi se va întâmpla să suporţi vreo ruşinare
din partea cuiva, nu te întrista pentru aceasta,
ci să o înduri cu bucurie, având incredinţare că
Dumnezeu este atunci cu tine. Şi să nu voieşti
altă cinste şi să nu cauţi nimic altceva, decât a
pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru
ceea ce este spre slava Sa.
Sileşte-te să te bucuri când cineva îţi spune
cuvinte de ocară, te învinuieşte sau îţi arată
dispreţ, pentru că sub această ponegrire şi
38 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
necinstire este ascunsă o mare comoară şi, de o
vei primi de bunăvoie, degrabă te vei afla bogat
duhovniceşte, fără a-şi da seama nici cel ce îţi
face acest dar, adică acela care te necinsteşte.
Să nu cauţi niciodată a fi iubit de cineva În viaţa
aceasta, nici cinstit, ca să fii mai liber a pătimi
împreună cu Hristos Cel Răstignit şi să nu fii
împiedicat de cineva sau ceva la aceasta. Păzeşte-
te de tine însuţi ca de cel mai mare vrăjmaş al
tău şi să nu urmezi voii tale, nici minţii tale, nici
gusturilor şi simţurilor tale, dacă nu voieşti să
te prăpădeşti. De aceea ţine întotdeauna armele
pregătite împotriva ta, iar când voinţa ţi se pleacă
spre vreun lucru, chiar şi sfânt, aşază-l fără de nici
o părtinire înaintea Dumnezeului tău, rugându-L
cu preadâncă smerenie şă fie întru acesta voia
Lui, iar nu a ta. Fă aceasta predându-te din inimă
şi cu sinceritate în voia lui Dumnezeu, fără nici
un ameste al iubirii de sine, cunoscând că de la
tine nu ai nimic şi nici nu poţi face ceva de unul
singur pentru mântuirea ta.
Păzeşte-te de gândurile care se arată sfinte
şi aprind o râvnă fără de socoteală, despre care
Domnul vorbeşte alegoric: Păziţi-vă de prorocii
cei mincinoşi, care vin la voi În haine de oi, iar
Înăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor Îi
veţi cunoaşte pe ei. (Mat. 7, 15-16). Iar roadele
lor sunt chinul şi prăbuşirea sufletului. Să ştii că
orice lucruri care te îndepărtează de la smerenie
şi de la pacea şi liniştea dinăuntru, oricât de
frumoase ar părea, toate acesta nu sunt decât
proroci mincinoşi, care, fiind îmbrăcaţi în haine
de oi, adică în râvnă făţarnică de a face bine
aproapelui fără dicernământ, sunt cu adevărat
lupi răpitori, care-ţi răpesc smerenia, pacea şi
liniştea atât de necesare pentru oricine voieşte
să sporească temeinic în viaţa duhovnicească.
Şi cu cât un lucru pare să fie mai sfânt, cu atât
mai atent trebuie să-l cercetezi, însă fără pripire
şi tulburare. Dacă ţi se Întâmplă uneori să cazi În
greşeală în această privinţă, să nu te împuţinezi cu
sufletul, ci smereşte-te înaintea lui Dumnezeu şi,
conştientizându-ţi neputinţa ta, trage învăţătura
cuvenită pentru viitor. Căci se poate ca Dumnezeu
să fi îngăduit aceasta pentru a smeri vreo urmă de
mândrie care se află ascunsă în tine, dar ţie îţi este
necunoscută.
Când simţi că sufletul tău este împuns de
ţepii spinilor otrăviţi, adică ai patimilor sau ai
gândurilor pătimaşe, nu te tulbura pentru aceasta,
ci sporeşte luarea aminte şi străduieşte-te să
nu le îngădui să ajungă până la inimă. înfruntă
atacurile şi împotriveşte-te lor, ţinându-ţi inima
neatinsă de ele şi curată înaintea lui Dumnezeu.
Astfel, pentru curăţia ei, îl vei avea pe Dumnezeu
totdeauna prezent înăuntrul tău, în adâncul inimii
tale. în acelaşi timp să stăpânească înăuntrul
tău încredinţarea că tot ce se întâmplă în tine şi
cu tine, are loc pentru încercarea şi înţelepţirea
ta, pentru a te învăţa să discerni bine care lucru
este mântuitor pentru tine şi, împlinindu-l, să
te învredniceşti a dobândi cununa dreptăţii,
pregătită pentru tine prin mila lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să rămână însingurat în
sine, pentru ca Dumnezeu să-l umbrească cu
pacea Sa
Fiindcă Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul
domnilor de aceea a binevoit să zidească sufletul
tău, ca să-I fie sălaş şi biserică Lui însuşi, se
cuvine să-ţi ai sufletul la mare cinste şi să nu-l
laşi să se înjosească prin înclinaţii către lucruri
care îi sunt inferioare. Toate dorinţele şi nădejdile
tale să fie întotdeauna îndreptate spre nevăzuta
venire a lui Dumnezeu în sufletul tău. însă să ştii
că Dumnezeu nu îl va cerceta, dacă nu îl va afla
însingurat în sine însuşi. Dumnezeu voieşte ca el
să fie însingurat în sine, adică să fie fără de orice
gânduri, pe cât îi este cu putinţă; fără de orice
dorinţe, şi mai ales fără de voia sa proprie. în ceea
ce priveşte aceasta din urmă, nu trebuie ca tu însuţi,
cu de la sine putere şi fără chibzuială, să iei asupra
ta nişte nevoinţe aspre şi privaţiuni după voia ta,
nici să cauţi ocazii de a pătimi pentru dragostea
lui Dumnezeu, urmând numai sugestiilor voii
tale proprii. Pentru acestea trebuie să ceri sfatul
părintelui tău duhovnicesc, care te călăuzeşte pe
tine ca un înlocuitor al lui Dumnezeu. Pe el să-l
asculţi întru toate, iar Dumnezeu prin mijlocirea
sa va îndrepta cu adevărat voia ta către ceea ce
El însuşi voieşte şi socoteşte a fi de folos pentru
tine. Să nu faci niciodată nimic după voia ta, ci
Dumnezeu însuşi să lucreze în tine doar ceea ce
El voieşte de la tine. Voia ta să fie totdeauna liberă
de tine însuţi, adică tu însuţi să nu voieşti nimic,
iar dacă doreşti, voia ta să fie în aşa fel încât,
chiar dacă s-ar întâmpla ceea ce voieşti sau nu,
sau chiar dacă s-ar întâmpla ceva potrivnic voii
tale, tu să nu te scârbeşti deloc, ci să fii liniştit cu
duhul, ca şi cum nu ai fi voit nimic nicidecum.
Această stare este adevărata libertate şi
însingurare a inimii, căci atunci ea nu este
încătuşată nici de minte, nici de voie în privinţa
vreunui lucru. Dacă astfel vei pune înaintea lui
Dumnezeu sufletul tău golit, slobod şi însingurat
în sine, vei vedea ce lucrări minunate va binevoi
El să săvârşească în acesta. însă cel mai însemnat
lucru este că te va umbri cu dumnezeiasca pace,
care este un dar care se va face în tine vas de
primire al tuturor celorlalte daruri, după cum spune
marele Grigorie ale Tesalonicului în cuvântul
către monahia Xenia. O, minunată însingurare,
tainică vistierie a Celui PreaÎnalt, singura în care
binevoieşte a asculta vorbele tale către El şi să
stea de vorbă El însuşi cu inima sufletului tău!
O, pustie şi singurătate care s-a făcut rai! Fiindcă
numai întru ea îngăduie Dumnezeu a-L vedea şi
a vorbi cu El. Mergând mai aproape voi vedea
ce este vederea aceasta mare (Ieş. 3, 3), zicea
Moise când se afla în pustiul Sinaiului cel sărac
în ceea ce priveşte cele ale simţurilor, însă bogat
în contemplaţii ale minţii. Dacă şi tu voieşti să te
învredniceşti de acestea, păşeşte desculţ în acest
loc, căci pământul acesta este sfânt. Descalţă mai
întâi picioarele tale, adică dispoziţiile sufletului
tău, ca ele să rămână goale şi slobode de orice
lucru pământesc. Să nu porți traistă, nici toiag în
calea aceasta, precum a poruncit Domnul
ucenicilor Săi (vezi Lc. 10, 4). De acum nu trebuie
să mai doreşti nimic de la lumea aceasta şi pe
nimeni să nu mai saluţi în cale, după cum Elisei
a poruncit slugii sale, iar Domnul a zis ucenicilor
Săi, îndreptând tot gândul tău, toată dispoziţia şi
toată dragostea numai către Dumnezeu, iar nu
spre oarecare zidiri. Lasă morţii şă-şi îngroape
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 39
 morţii lor (Mat. 9, 22), iar tu mergi singur în după ce vei renunţa la toate, iar la vremea Sa va
pământul celor vii şi fie ca moartea să nu aibă veni să adune roadele de la tine. Dar tu cu de la
parte în tine. tine putere să nu semeni nimic, ci să-i aduci lui
Dumnezeu pământul inimii tale, curăţit de orice
Despre înţelepciunea cuvenită în privinţa spini şi mărăcini, iar Domnul va semăna în el
faptelor iubirii pentru cei de aproape, pentru sămânţa după cum va voi. Iar această sămânţă va
a ne păstra pacea sufletească aduce rod la vremea ei.
Domnul a zis în Evanghelie că El a venit să Aminteşte-ţi întotdeauna că Dumnezeu vrea
arunce focul dragostei pe pământul inimii noastre să vadă sufletul tău înstrăinat de toate, pentru
şi că mult doreşte ca acest foc să fie aprins cât a-l uni cu El. Lasă-L să lucreze în tine şi nu-L
mai repede (vezi Lc. 12, 49). Dragostea pentru împiedica cu amestecul voii tale. Să nu faci nici
Dumnezeu nu are măsură după cum Dumnezeu, un plan pentru tine însuţi, în afară de acela de
Cel iubit, este nemărginit şi fără de hotar. Dar a fi bineplăcut lui Dumnezeu întotdeauna, prin
dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură supunerea faţă de voia Lui. Iată că Stăpânul casei
şi hotar. Dacă nu o vei ţine în hotarele cuvenite, a ieşit acum şi caută lucrători pentru via Sa, după
ea poate să te îndepărteze de la dragostea pentru pilda Evangheliei. Lasă deoparte orice grijă şi
Dumnezeu, să-ţi aducă mare pagubă şi să te orice gând, slobozeşte-te de orice purtare de grijă
ducă la pierzare. Cu adevărat trebuie să-ţi iubeşti pentru tine şi de orice împătimire pentru vreun
aproapele, dar în aşa fel încât să nu-ţi pricinuieşti lucru vremelnic, iar Dumnezeu te va îmbrăca în
rău prin aceasta. Fă-ţi toate lucrurile în simplitate El însuşi şi îti va da ceea ce tu nici nu poţi gândi
şi sfinţenie, neavând în vedere nimic altceva, vreodată. Pe cât îţi stă în putinţă, să uiţi cu totul de
decât să fii bineplăcut lui Dumnezeu, iar aceasta tine, iar în sufletul tău să vieze numai dragostea
te va păzi pe tine de orice pas greşit în privinţa pentru Dumnezeu.
faptelor dragostei pentru cei de aproape. Pe lângă acestea, se cuvine să-ţi domoleşti cu
În aceste fapte cel mai important este să ajuţi băgare de seamă fierbinţeala râvnei ce o ai pentru
la mântuirea celor de aproape. Dar aici adeseori ceilalţi, pentru ca Dumnezeu să te păzească în
se amestecă râvna nechibzuită, care nu aduce pace şi linişte sufletească. Ia aminte să nu sufere
nimic altceva decât pagubă celor de aproape şi sufletul tău vreo pagubă în avuţia sa cea mai
ţie însuţi. Dă pildă de credinţă sinceră şi viaţă însemnată, în pacea inimii, din pricina grijilor
plăcută lui Dumnezeu şi vei fi bună mireasmă a nechibzuite pentru folosul altora. Izvorul de unde
lui Hristos, asemenea apostolilor atrăgându-i pe te poţi îmbogăţi cu această avuţie este supunerea
toţi spre a-I urma Lui. Dar nu-i plictisi pe toţi deplină a sufletului tău faţă de Dumnezeu
de-a valma cu cuvintele tale, căci prin aceasta nu împreună cu renunţarea la toate. Iar aceasta
vei reuşi decât să îţi pierzi pacea atât cu cei din să o faci fără să aştepţi răsplată şi niciodată să
jur, cât şi singur cu tine însuţi. Să ai râvnă aprinsă nu te gândeşti că faci ceva vrednic de aceasta.
şi dorinţă tare ca toţi să cunoască adevărul tot Dumnezeu este cel ce lucrează în toate, iar de
atât de desăvârşit pe cât îl cunoşti şi tu, şi şă la tine El nu doreşte nimic altceva, decât să te
fie îmbătaţi cu acest vin pe care Dumneezu l-a smereşti înaintea Sa şi să-i încredinţezi sufletul
făgăduit şi pe care El îl dă acum tuturor fără de tău slobod de orice lucru pământesc şi având în
preţ (Is. 55, 1); o astfel de sete pentru mântuirea adâncul inimii o singură dorinţă: de a se împlini
aproapelui să ai întotdeauna. Dar se cuvine ca ea în tine întru toate şi prin toate voia lui Dumnezeu.
să izvorască din dragostea pentru Dumnezeu şi
nu din râvnă nechibzuită. Dumnezeu însuşi va vădi Sfântul Teofan Zăvorâtul
o astfel de dragoste pentru fraţi în sufletul tău

40 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

 6. DIN GÂNDIREA TEOLOGICĂ A PĂRINTELUI
DUMITRU STĂNILOAE
Misterul euharistic în
opera Părintelui Profesor
Dumitru Stăniloae
În spiritualitatea ascetico filocalică
şi în tezaurul literaturii religioase româneşti,
opera monumentală a Părintelui Profesor
Academician Dr. Dumitru Stăniloae rămâne
punctul de referinţă al cercetătorilor de vocaţie
şi al dascălilor de teologie, un izvor nesecat de
doctrină, pietate, cugetare şi simţire ortodoxă şi
o comoară nestemată a învăţăturii de credinţă,
rămasă inegalabilă până astăzi prin erudiţia,
profunzimea, complexitatea şi autenticitatea ei.
În teologia dogmatică ortodoxă,
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae rămâne,
prin excelenţă, cititorul doctrinei hristologice şi
ecleziologice, argumentată temeinic pe textul
Sfintei Scripturi şi al operelor patristice, pe care
le valorifică şi din care îşi extrage seva învăţăturii
revelate.
Întemeiat pe cuvântul Scripturii şi al
Sfinţilor Părinţi, părintele profesor susţine în
mod cert faptul că mântuirea credinciosului se
dobândeşte numai în relaţie personală şi iubitoare
cu Persoana divino-umană a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi cu semenii, relaţie ce se cultivă
şi se dezvoltă în mediul sacramental al Bisericii,
unde Hristos Dumnezeul nostru ne încorporează
pe toţi în Sine prin actele Sale mântuitoare –
întrupare, propovăduire, jertfă, înviere şi înălţare
– prelungite şi actualizate în cadrul serviciilor
divine ale cultului. „Într-un cuvânt, comuniunea
cu Dumnezeu, scopul suprem al religiei este
adevărata raţiune de a fi a cultului”1, spunea
cândva un teolog apusean. În opera Părintelui
Stăniloae, acest adevăr fundamental este exprimat
cât se poate de elocvent. „A căuta mântuirea
1 Robert Will, Le culte, étude d’Histoire et de
Philosophie religieuses, tome I, Strasbourg, 1925, p. 62.
– spune el - înseamnă a căuta pe Hristos,
comuniunea cu El. Starea de mântuire e starea
de comuniune cu Iisus Hristos ca Dumnezeu şi,
prin El sau datorită Lui, şi cu semenii”2.
Fiecare slujbă religioasă, oficiată în
sfânta biserică, reprezintă un prilej de întâlnire
cu Hristos, prin rugăciunile, imnurile liturgice
şi cuvântul Evangheliei Sale, dar mai ales prin
Sfânta Liturghie în care se înfăptuieşte Taina
întâlnirii şi comuniunii noastre personale şi
comunitare cu Hristos, şi în Hristos cu întreaga
Sfântă Treime şi cu toţi credincioşii întreolaltă.
„Sfânta Liturghie este mediul în care Hristos este
prezent între noi, în modul cel mai accentuat,
cu învăţătura, cu jertfa şi cu învierea Lui; ba
este chiar locul spiritual în care Hristos ni se
împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Lui, plin de
dumnezeire şi de putere, prin care ni se întăreşte
credinţa şi dragostea între noi după pilda şi voia
Lui. Sfânta Liturghie nu este numai întâlnirea
dintre credincioşi la nişte rugăciuni comune, ci
întâlnirea lor comună cu Hristos. Ei îşi întăresc
prin Sfânta Liturghie, atât unirea cu Hristos,
cât şi unirea între ei, cu Hristos”.3 Tema aceasta
este tratată exhaustiv de către părintele profesor
în celebra sa lucrare intitulată „Spiritualitate şi
comuniune în Liturghia ortodoxă”, în introducerea
căreia, autorul afirmă că Hristos „se uneşte cu noi
cel mai mult prin Sfânta Împărtăşanie în Sfânta
Liturghie ca Cel jertfit şi înviat”4.
De fapt, fiecare Taină este un mijloc de
sfinţire a vieţii credincioşilor şi de participare a
acestora la viaţa lui Hristos, prin harul dumnezeiesc
pe care îl transmite în chip nevăzut, însă Sfânta
Euharistie realizează în mod magistral această
unire indisolubilă cu Hristos şi cu semenii noştri,
2 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau
restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 198.
3 Idem, Interviu realizat cu Protos. Ioanichie Bălan,
în Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 15.
4 Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia
ortodoxă, Craiova, 1986, p. 12.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 41
căci, prin împărtăşirea cu Sfântul Său Trup şi
Sânge, Hristos se prelungeşte în noi, integrându-
ne pe toţi în comunitatea Bisericii – trupul Său
spiritual (Efeseni I, 23, V, 23). Euharistia este,
aşadar, „Taina unităţii, Taina înălţării Bisericii
şi împlinirea ei la Cina Domnului în împărăţia
Lui”5.
În paginile următoare, vom încerca
să ilustrăm cum a înţeles şi cum a fost expus
acest adevăr de către eruditul teolog român,
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în opera sa
dogmatică şi liturgică.
1. Sfânta Euharistie, taina comuniunii
şi a constituirii unităţii Bisericii.
Dacă prin celelalte Sfinte Taine
se săvârşeşte numai în parte comuniunea
sacramentală, prin Sfânta Euharistie se operează
în chip deplin „unirea celui ce se sfinţeşte cu cel
Unul şi se produce în chip desăvârşit comuniunea
cu Dumnezeu prin darul cel dat de El, al Tainelor
celor ce se săvârşesc.”6
Împărtăşirea cu Domnul nostru Iisus
Hristos în Euharistie realizează în mod plenar
unirea cu El, însă numai a celor ce se cuminecă
cu evlavie şi cu sufletul curat cu Sfintele şi Prea
Curatele Sale Taine. Preotul îi împărtăşeşte, pe
toţi cei ce se apropie de sfântul potir, „dar nu
toţi cei cărora le dă preotul se împărtăşesc cu
adevărat, ci numai aceia cărora le dă Însuşi
Hristos. Preotul împărtăşeşte, într-adevăr pe toţi
cei ce vin la împărtăşanie. Hristos însă, numai
pe cei vrednici de împărtăşanie”7, care este foc
arzător pentru cei nevrednici8. Sfinţii Părinţi sunt
categorici şi intransigenţi în stabilirea condiţiilor
5 Alexandre Schmemann, Euharistia, Taina
Împărăţiei, trad. în rom. de Pr. Boris Răduleanu, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 219.
6 Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească.
Ierarhia bisericească, trad. în rom. de Pr. Prof. Cicerone
Iordăchescu, Ed. Institutului European, Iaşi, 1991, p. 89.
7 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii
Liturghii, cap.XLIII, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Ene
Branişte, Ed. Arhiep. Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 93-
94.
8 Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p.
365.
42
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
pregătitoare pentru primirea Tainei Sfintei
Împărtăşanii. „Pentru cei care se împărtăşesc
cu credinţă, în chip vrednic, împărtăşania este
spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică,
spre păzirea sufletului şi a trupului; dar pentru
cei care se împărtăşesc cu necredinţă în chip
nevrednic, este spre muncă şi pedeapsă”9, spune
Sfântul Ioan Damaschin. La rândul său, Sfântul
Ioan Gură de Aur nu îi fericeşte nici pe cei ce se
împărtăşesc des şi nici pe cei ce se împărtăşesc de
puţine ori, ci pe „cei ce se împărtăşesc cu ştiinţă
curată a gândului, cu inimă curată şi cu viaţă
neprihănită. Cei ce sunt (pregătiţi) întru acest fel,
totdeauna să se apropie, iar cei ce nu sunt întru
acest fel, nici măcar o dată”.10 Se impune, aşadar,
o puritate interioară, o bună dispoziţie sufletească,
de iertare, împăcare, loialitate şi generozitate faţă
de aproapele şi o eliberare totală a simţurilor de
întinăciunea patimilor şi întunericul păcatelor,
căci „Sfânta Împărtăşanie lucrează în funcţie
de starea duhovnicească a omului şi nu orice
creştin care se împărtăşeşte este sfinţit, ci numai
acela care s-a pregătit şi care este mădular
adevărat şi viu al Bisericii, adică al Trupului lui
Hristos”11. „Cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie
de Dumnezeieştile Taine – spune un sfânt părinte
– să nu socotească că prin ele se alipesc şi se
unesc pur şi simplu de Dumnezeu Cel nevăzut;
căci acest lucru nu se va face nicidecum, nici nu
se va petrece cu ei vreodată”.12
9 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a IV-
a, cap.13, trad. în rom. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta,
Bucureşti, 1993, p. 166.
10 Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul sau împărţirea de
grâu, trad. în rom. după scrierea veche chirilică, Ed. Buna
Vestire, Bacău, 1995, p. 486-487.
11 Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile
sărbători, trad. în rom. de Daniela Filioreanu, Ed.
Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 149.
12 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice
şi etice, Scrieri I, trad. în rom. de Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 1998, p. 397. „De aceea să nu fie părtaş la această
sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un
răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit,
nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici
un pizmătăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în
inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică
 În lucrările sale dogmatice, Părintele
Profesor Dumitru Stăniloae evidenţiează în
repetate ori darurile şi binefacerile dumnezeieşti
pe care le dobândim prin împărtăşirea cu Sfântul
Trup şi Sânge al Domnului, însă precizează şi
faptul că efectele pozitive ale Sfintei Euharistii
se răsfrâng numai asupra celor vrednici. Primirea
Sfintei Împărtăşanii trebuie precedată de o
pregătire prealabilă şi persistentă. „Hristos Însuşi
– spune părintele – mă face şi mai curat prin
împărtăşirea mea de El”, însă “eu trebuie să mă
străduiesc pe de o parte pentru această curăţie
înainte de Sfânta Împărtăşanie”.13 Îmbunătăţirea
vieţii mele sufleteşti este potenţată prin primirea
Sfintei Împărtăşanii numai în măsura în care îmi
dau şi eu silinţa să-mi îndrept modul de viaţă şi să
biruiesc propriile păcate şi vicii care mă stăpânesc.
În sensul acesta, “spiritualitatea Euharistiei nu
constă numai în trăirea simplă a unirii cu Hristos,
ci într-o unire în curăţie pentru care trebuie să
mă străduiesc înainte şi după Împărtăşanie dat
fiind că această curăţie nu e produsă de Hristos
în mine fără efortul meu. Hristos îmi dă nu numai
o stare de curăţie, ci şi o putere în vederea acestei
curăţii”14, spune părintele profesor.
Euharistia nu este numai mijlocul
unirii noastre cu Hristos, ci şi dovada concretă
a unirii noastre depline cu El, iar credincioşii
conştientizează faptul că, în comuniune cu
Hristos, sunt uniţi cu sursa puterii lor de
jertfă, sau ca mădularele cu capul15. “Unind pe
credincioşi cu Hristos, Sfânta Euharistie umple
în general sufletul de har şi de toate bunurile şi
binecuvântările spirituale pe care le aduce cu
hotărârea osândirii” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la sublimitatea tainei, iar fiecare mădular al trupului
Sfânta şi Marea Joi, trad. în rom. de Episcopul Melchisedec nostru, unit prin Sfânta împărtăşanie cu Hristos,
al Romanului şi tipărită în col. „Comorile Pustiei”, vol. 19,
Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p.
138).
13 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Taina Euharistiei,
izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în „Ortodoxia”,
XXXI (1979), nr. 3-4, p. 510.
14 Ibidem.
15 Idem, Teologia Euharistiei, în „Ortodoxia”, XXI
(1969), nr.3, p. 355.
sine o astfel de unire mistică cu Domnul”16.
Roadele duhovniceşti ale acestei uniri
tainice se resimt în viaţa credinciosului ca o rouă
de dimineaţă şi ca o ploaie binefăcătoare peste
un pământ pârjolit de secetă, pentru că îl ajută să
progreseze din punct de vedere spiritual până la
statura lui Hristos – modelul desăvârşirii noastre
morale. “Dându-Se fiecărui credincios spre
iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, acesta
(Sfântul Trup şi Sânge) face ca să se unească
trupul omului cu trupul şi sângele jertfit al Său şi,
prin aceasta, să-şi însuşească starea lui Hristos,
în care s-au iertat păcatele noastre ale tuturor şi
s-a instaurat viaţa de veci pentru noi toţi. Dar
aceasta înseamnă să ne însuşim şi noi starea
Lui de jertfă din iubire faţă de Tatăl ceresc şi de
oameni”17.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae
accentuează adeseori faptul că lucrarea
îndumnezeitoare a lui Hristos devine eficientă şi
ziditoare numai în sufletele celor ce se împărtăşesc
cu conştiinţa curată şi cu inima slobodă de
necurăţie şi viclenie. El spune că “în ochii celui ce
se împărtăşeşte de Trupul lui Hristos cu credinţă,
se vede curăţia dumnezeiască, în cuvintele lui se
văd înţelesurile pline de taină ale lui Hristos, iar
în mâinile lui – lucrarea de oameni iubitoare a
lui Hristos. În general, în faţa aceluia se vede
lumina lui Hristos”18. De fapt, noi ne împărtăşim
realmente cu Hristos sub chipul pâinii şi al vinului
transubstanţiate, ca să avem simţirea lui Hristos şi
să ne modelăm viaţa după exemplul Său divino-
uman, sporind în lucrarea faptelor bune până la
asemănarea cu El. Trebuie în mod absolut să ne
spiritualizăm viaţa şi faptele noastre, în aşa fel,
încât acestea să devină compatibile cu sfinţenia şi
să devină mădular al lui Hristos, “Dar, pentru
16 Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe
Răsăritene, trad. în rom. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu,
1930, p. 385.
17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos,
lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 95.
18 Ibidem, p. 127.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 43
ca gura mea să poată deveni gura lui Hristos,
sau gura curată a lui Hristos să poată deveni
gura mea, gura mea trebuie să se facă curată,
sau eu însumi să mă fac curat, încât Hristos să
poată rosti prin gura mea numai cuvintele Lui
curate, sau eu să pot rosti prin gura Lui cuvintele
Lui curate, apărând ca un autentic organ al lui
Hristos”.19
În concepţia Părintelui Stăniloae, Sfânta
Euharistie constituie culmea relaţiei omului cu
Dumnezeu în Hristos, pentru că, prin ea, Hristos
este plenar în noi, lucrând ca subiect al mădularelor
noastre20, iar noi suntem în El, în comuniunea
şi unitatea iubirii, a vieţii în plenitudinea ei.
Comuniunea euharistică trebuie precedată de
unitatea credinţei şi a trăirii creştineşti, pentru
că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului
reprezintă în primul rând o încoronare a
strădaniei de a trăi în adevărata credinţă şi în
duhul curăţiei şi al sfinţeniei. “Unitatea prin
Sfânta Împărtăşanie- spune părintele profesor
- nu vine ca o esenţă fizică comună cu cei ce
se împărtăşesc, sau între ei, ci ca o încoronare
a unităţii spirituale de gânduri şi de iubire, spre
care au crescut credincioşii prin Duhul Sfânt,
rugând în comun pe Dumnezeu, lăudându-L în
comun, mărturisind în comun aceeaşi credinţă,
aducând ofranda comună a pâinii şi a vinului. Ei
s-au pregătit pentru a fi un <<trup şi un Duh>>
cu Hristos”.21 Aceste etape pregătitoare se succed
evolutiv şi în rânduiala Sfintei Liturghii până la
punctul ei culminant: împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele lui Hristos, pe care le consumăm tocmai
pentru a dobândi puterea transformatoare a
jertfei şi învierii Lui. „Astfel, prezenţa trupului
şi sângelui Domnului sub chipurile pâinii şi
vinului, pentru a ni se da din iubire spre mâncare
şi băutură, sau pentru a se uni cu noi din iubire la
maximum, dă deplina îndreptăţire şi eficacitate
întrupării şi învierii Domnului din iubirea faţă
de noi. Căci pentru ce s-ar fi întrupat şi pentru
ce ar fi înviat Domnul, dacă nu pentru a se uni
19 Idem, Taina Euharistiei, izvor de viaţă..., p. 509.
20 Ibidem.
21 Idem, Teologia Euharistiei…, p. 359.
44 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
continuu cu noi, prin trupul Său înviat, până la
sfârşitul lumii, iar după aceea pentru a ne învia şi
pe noi prin această unire a noastră cu trupul Său
şi pentru a transfigura totul în viaţa viitoare”22.
Euharistia întipăreşte în noi starea de
înviere, sau mai bine zis, imprimă în noi puterea
de a birui păcatul din noi, pentru că Domnul este
prezent şi lucrător în fiinţa noastră cu Trupul şi
cu Sângele Său, asimilate în trupul şi sângele
nostru. „Deci însuşi subiectul lui Hristos, ca
subiect al Trupului şi Sângelui Său, se face prin
Euharistie subiect direct al trupului şi sângelui
nostru, cu care sunt unite intim Trupul şi Sângele
Său”.23 Prin intimitatea şi comunicarea aceasta
desăvârşită cu El, noi trăim stările, simţirile şi
lucrările lui Hristos şi El le trăieşte pe ale noastre,
penetrate şi susţinute de El. Ideea aceasta,
dezbătută pe larg în studiile şi tratatele dogmatice
ale Părintelui Stăniloae, o găsim relatată frecvent
în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că „prin Sfintele Taine ale
Sfintei Euharistii El se uneşte cu fiecare dintre
credincioşi”, căci „Domnul nu S-a mulţumit
numai să Se facă om, să fie pălmuit şi junghiat,
ci să Se unească cu noi; ne-a făcut trup al Lui
nu numai prin credinţă, ci chiar în realitate”.24
Deosebit de plastic şi convingător se exprimă în
acest sens şi Sfântul Chiril al Alexandriei, zicând:
„Hristos a dat Trupul Său pentru toţi, iar prin El
face să se sălăşluiască în noi viaţa... De aceea,
trupul lui Hristos face vii pe cei ce se împărtăşesc
de El. Căci, când vine în cei muritori, alungă
moartea şi scoate stricăciunea, având în Sine
puterea care desfiinţează stricăciunea în mod
desăvârşit”...25 La fel de sugestiv şi concret
22 Idem, Taina Euharistiei, izvor de viaţă..., p. 506.
23 Idem, Teologia Dogmatică ortodoxă, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 61.
24 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia LXXXII, cap. V, în
„Omilii la Matei”, trad. în rom. de Pr. D. Fecioru, în col.
„P.S.B.”, vol. 23, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p.
935.
25 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la
Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a IV-a, cap.2, trad. în rom
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. „P.S.B.”, vol. 41, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 400-401.
explică taina comuniunii euharistice şi Sfântul
Chiril al Ierusalimului. El spune că „în chipul
pâinii ni se dă trupul, iar în chipul vinului ni se
dă sângele ca să ajungem prin împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele lui Hristos uniţi într-un singur
trup şi sânge cu El. Astfel ajungem şi purtători
de Hristos, pentru că trupul şi sângele Lui se
împărtăşesc mădularelor noastre”.26
Pe măsură ce ne străduim să lepădăm
păcatul şi să ne împărtăşim cu inima curată,
sinceră şi iubitoare, chipul lui Hristos din noi
începe să se lumineze şi să se împodobească
treptat cu nimbul sfinţeniei, profilul Lui moral
începe să se reflecte şi să prindă tot mai mult
contur în noi, iar faptele, gândurile, cuvintele şi
simţămintele noastre devin identice cu ale lui
Hristos Dumnezeu şi astfel, ne deprindem cu
râvna de a iubi ca El, de a răbda aşa cum a răbdat
El şi de a ierta tuturor greşelile, aşa cum a iertat El,
Cel îndelung răbdător şi mult milostiv, „fiindcă
îndată după Împărtăşanie, trupul, sufletul şi
toate puterile noastre se înduhovnicesc..., trup se
uneşte cu trup, sânge cu sânge şi suflet cu suflet.
Urmarea este că binele biruieşte răul tot mai
cu tărie, iar cele dumnezeieşti stăpânesc peste
cele omeneşti... Cugetul lui Hristos se face una
cu cugetul nostru, voia Lui una cu voia noastră,
trupul şi sângele Lui una cu trupul şi sângele
nostru! Şi atunci cât de puternic trebuie să fie
cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul lui
Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră, dacă
însuşi Domnul o mână şi cât de înflăcărat curajul
nostru, când focul însuşi se revarsă peste el!”27
Această putere înnoitoare, izvorâtă din trupul
înviat, pnevmatizat şi îndumnezeit al lui Hristos,
trebuie să o simţim ori de câte ori ne împărtăşim cu
Trupul şi Sângele Său, spune Părintele Stăniloae,
pentru că „El Îşi însuşeşte văzul nostru ca văzul
Lui, ca să ne curăţească de invidie şi de poftele
26 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a IV-a
mistagogică, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în
vol. „Cateheze”, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p.356.
27 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea
a IV-a, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed.
Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 195.
egoismului; El Îşi însuşeşte auzul nostru ca auzul
Lui, ca să-l curăţească de pornirea de a dispreţui
şi de a primi cu bănuială ceea ce ne spune altul.
El S-a făcut subiectul nostru în noi şi trupul Lui
s-a unit cu trupul nostru, fără să ne anuleze pe
noi”.28 În cântările Bisericii, puritatea interioară
este comparată simbolic cu haina luminoasă cu
care ne pregătim să intrăm în cămara de nuntă
a Mirelui ceresc. „Întru strălucirile sfinţilor Tăi
cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi îndrăzni
să intru în cămară, haina mă vădeşte, că nu este
de nuntă, şi voi fi legat şi lepădat de îngeri”.29
Haina luminoasă este chipul neprihănirii şi al
sfinţeniei. „Fiind una cu curăţia de păcate adusă
celui credincios de Hristos, haina luminoasă
este totodată una cu comuniunea sau cu unirea
cu Hristos, socotită ca o nuntă”30, după expresia
părintelui profesor.
Unirea deplină în care ne atrage Hristos
cu Sine prin extinderea Sa cu Trupul Său teandric
în noi, înseamnă în acelaşi timp o unire organică
şi indisolubilă a tuturor credincioşilor care se
deschid lui Hristos prin credinţă şi fapte bune şi
în care Hristos se prelungeşte în ei cu Trupul şi
Sângele Său dumnezeiesc, pentru a-i face capabili
să se dăruiască reciproc, unii în slujba celorlalţi,
„pentru a se elibera de închisoarea egoistă, pentru
a se transpune în starea de dăruire, prin iubire,
în aceeaşi stare de jertfă, pentru a face şi viaţa
lor să servească tuturor pentru a se împărtăşi de
elanul generos al lui Hristos”.31 Spiritul altruist
de jertfă cu care Hristos se dăruieşte Tatălui în
chip nesângeros în Euharistie, aşa cum s-a oferit
pe cruce, este implementat şi în fiinţa celor ce
se împărtăşesc cu vrednicie cu această hrană
duhovnicească. „Uniţi cu Hristos prin Euharistie
se vor dărui şi ei cu intensitate. Ei descoperă,
actualizează şi împlinesc cu altă intensitate
pornirea naturală sădită în ei de Dumnezeu de
28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi
comuniune în..., p. 301.
29 Liturghier, ed. cit., p. 366.
30 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos,
lumina lumii..., p. 130.
31 Idem, Legătura între Euharistie şi iubirea
creştină, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr.1-2, p. 17.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 45
a fi daruri unii altora şi de a folosi lucrurile ca
daruri între ei. În felul acesta, Euharistia are un
fel de extensiune în toată viaţa lor, făcând din
credincioşi un corp format din mădulare unite cu
Hristos şi între ei”.32
Deci, Euharistia are o funcţie unificatoare
şi un profund caracter ecleziologic, întemeiat
pe adevărul dreptei credinţe şi pe porunca
iubirii. De aceea, la Sfânta Liturghie, în clipele
premergătoare momentului sfinţirii darurilor,
preotul slujitor lansează îndemnul: „Să ne iubim
unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”,
iar după prefacerea acestor daruri în Trupul şi
Sângele Domnului, se roagă astfel, în numele
tuturor: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim
dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul
cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”33.
Această dimensiune ontologică a prefacerii
şi unirii tuturor în Hristos, este redată şi de
semnificaţia simbolică a speciilor euharistice.
Interpretând textul paulin de la I Corinteni X, 17,
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „După cum
pâinea fiind alcătuită din multe boabe de grâu,
este unită într-un singur întreg, fără să se vadă
undeva boabele de grâu – deşi ele fiinţează –
astfel şi noi ne unim unii cu alţii şi cu Hristos”.34
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae defineşte
Euharistia ca fiind, prin excelenţă, Taina unităţii
creştine, deoarece, prin ea, Hristos se întrupează
tainic şi real în noi, iar noi ne integrăm în Trupul
Său tainic: Biserica, aşa cum remarca Sfântul
Ioan Damaschin, „Se numeşte Cuminecătură
(Sfânta Euharistie) şi este cu adevărat, pentru
că prin ea ne cuminecăm cu Hristos şi ne facem
părtaşi Trupului şi Dumnezeirii Lui. Prin ea ne
cuminecăm cu Hristos şi ne unim cu alţii, pentru
ca să ne împărtăşim dintr-o singură pâine şi să
devenim toţi un trup (I Corinteni X, 16-17) şi un
sânge cu Hristos şi mădulare unii altora (Romani
32 Idem. Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în
„Ortodoxia”, XXVIII (1976), nr.1, p. 17.
33 Liturghier, ed. cit., p. 255.
34 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirea
Epistolei I către Corinteni, Omilia XXIV-a, trad. în rom.
de Arhim. Theodosie Athanasiu şi revizuită de Constantin
Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 251.
46 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
XII, 5), ajungând toţi împreună – trup al lui
Hristos (I Corinteni XII, 27)”.35 Întocmai ca şi
cum ar parafraza acest text, Părintele Stăniloae,
expune concis şi explicit acest adevăr dogmatic,
relevând faptul că „Biserica se formează ca un
trup alcătuit din credincioşii cărora li se dăruieşte
Hristos în mod deplin în Euharistie, dar care din
puterea dăruirii lui Hristos se dăruiesc şi ei unii
altora, într-o mişcare de continuă convergenţă
şi unificare. În acest sens, Biserica e plină de
Euharistie, de trupul lui Hristos într-o continuă
dăruire de Sine şi prin aceasta într-o mişcare de
unificare a credincioşilor cu Sine şi întreolaltă,
efectuată de Hristos şi din puterea lui Hristos”.36
Însă Euharistia nu are ca obiectiv şi
scop doar înnoirea vieţii noastre pământeşti
după modelul desăvârşit al vieţii lui Hristos, ci
şi întărirea şi călăuzirea noastră în drumul spre
înviere. Ea ni se dă în perspectiva moştenirii
paradisului ceresc oferindu-ne încă de aici
arvuna unirii veşnice cu Hristos şi plasându-ne
anticipat în această unire. Ea este, după expresia
Părintelui Stăniloae, „fermentul sau aluatul care
preface viaţa noastră pământească în viaţa de
veci”37, sau, cum spunea Părintele Schmemann,
„actualizarea noului eon în cel vechi, prezenţa şi
manifestarea în acest veac a Împărăţiei veacului
ce vine”38. Spre deosebire de celelalte Sfinte
Taine, „ea ne introduce pe calea unirii plenare,
nemijlocite cu Hristos încă în viaţa pământească,
pentru a o avea în mod văzut în viitor”.39
Duhul Sfânt coboară pentru a preface
elementele de pâine şi vin în Trupul şi Sângele
Domnului, numai la invocarea Bisericii (în timpul
rostirii rugăciunii epiclezei) şi numai cu scopul
de a hrăni Biserica, unificând-o şi ajutând-o să
35 Sf. Ioan Damaschin, în trad. rom. cit., cartea a
IV-a, cap. XIII, p. 168.
36 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar
şi..., p. 18.
37 Idem, Teologia Dogmatică..., p. 57.
38 Alexander Schmemann, Introducere în teologia
liturgică, trad. în rom. de Ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti,
2002, p. 122.
39 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar
şi..., p. 29.
progreseze duhovniceşte până la asemănarea nemuririi, al transparenţei Cuvântului prin el, al
cu Hristos şi la împlinirea destinului ei veşnic: pnevmatizării. Depinde de noi ca să actualizăm
sălăşluirea în patria cerească. sau să asimilăm real, prin contribuţia spre
puritate şi virtute a noastră, aceste calităţi ale
2. Prezenţa reală a Trupului şi Sângelui
trupului nostru, care înaintează prin aceasta
Domnului în Sfânta Euharistie
într-o nebănuită subţirime duhovnicească.43
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae
Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este
afirmă cu toată certitudinea că actul prefacerii
temeiul spiritualizării şi îndumnezeirii noastre.
este opera Duhului Sfânt. Numai „Duhul care a
Hristos este prezent în Euharistie cu Trupul
pnevmatizat trupul, face trupul lui Hristos hrană
şi Sângele Său jertfit şi înviat şi ni se oferă ca
spre mântuire şi viaţă în Taina Euharistiei”40 şi
hrană duhovnicească în acest chip, ca să murim
numai întrucât „Duhul coboară peste comunitate,
păcatului, să înviem împreună cu El şi să
ca în ceasul al treilea de la Cincizecime
devenim părtaşi vieţii veşnice. „Fără dependenţa
peste Apostoli, darurile ei se prefac în Trupul
mântuirii noastre de împreuna moarte şi înviere
Domnului. Prefacerea lor în Trupul Domnului
cu Hristos, nu ar fi necesară prezenţa Domnului
e în funcţie de comunitate şi pentru comunitate,
în noi cu trupul Său jertfit şi înviat, deci nu
pentru Biserică”.41 Prezenţa Mântuitorului în
ar fi necesară Euharistia”, 44 iar prefacerea
Sfânta Euharistie este deplină cu toată fiinţa Sa
constă în asimilarea darurilor de pâine şi vin în
divino-umană în fiecare părticică transubstanţiată
„jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri”, adică
din Sfântul Potir. El este prezent întreg cu sufletul,
în umanitatea Sa îndumnezeită. „Prin Duhul
cu trupul şi cu dumnezeirea Sa, ca Dumnezeu
Său El preface instantaneu pâinea Euharistiei
perfect şi om perfect. „În substanţa lor pâinea şi
în trupul Său, care este organ de manifestare a
vinul rămân fără nici o schimbare sau modificare,
Ipostasului şi a Duhului Său”.45 Pâinea şi vinul
numai că nu-şi mai aparţin loruşi şi nici lumii
îşi păstrează proprietăţile lor naturale, pentru a
acesteia, ci preamăritului trup duhovnicesc al
putea fi accesibile împărtăşirii noastre din ele,
lui Hristos. Trupul lui Hristos, înfăţişându-se în
însă puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt este
pâine şi vin, nu încetează a fi trup duhovnicesc,
atât de vie şi lucrătoare în firea omenească a
care petrece sau rezidă deasupra lumii acesteia.
lui Hristos, încât face ca Trupul şi Sângele Lui
Pâinea şi vinul, devenind trupul şi sângele
să se extindă în ele, rămânând dinstincte de El
lui Hristos, aparţin acum transcosmicităţii,
numai chipurile lor. „La suprafaţă prezenţa
corporalităţii Sale preamărite, fără însă ca să-
trupului de lumină şi de foc a Cuvântului în care
şi piardă propria fire în această lume. Deci,
s-a prefăcut fundamentul ontologic al pâinii,
transpunerea lor (μετaβολή) nu este fizică, ci
rămâne acoperită de chipul pâinii solidar cu
metafizică, adică dincolo de limitele acestei
lumea aceasta. Dar pâinea şi vinul nu rămân în
lumi”42.
Modul în care se efectuează taina prefacerii afară de influenţa prezenţei trupului şi sângelui
nu poate fi conceput în limitele raţiunii omeneşti, lui Hristos. Ele nu pot fi considerate ca simplă
însă părintele profesor încearcă să-l prezinte palid pâine şi vin. Ele nu mai au fundamentul lor
într-o formă analogică. El spune că „această independent, în ele însele. Pâinea şi-a regăsit în
prezenţă a trupului pnevmatizat şi copleşit de trupul de lumină a lui Hristos fundamentul ei, aşa
transparenţa Cuvântului, şi prin urmare înviat şi cum în viaţa viitoare fundamentul tuturor se vor
nemuritor, dă şi trupului nostru acest ferment al afla în trupul Lui transfigurat şi străluminat”.
46

40 Idem, Teologia Dogmatică..., p. 68. 43 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia

41 Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Dogmatică..., p. 69.
„Studii Teologice” XVIII (1966), nr.9-10, p. 546. 44 Ibidem, p. 66.
42 Sergiu Bulgacov, Dogma euharistică, trad. în 45 Ibidem, p. 70.
rom. de Pr. Paraschiv Angelescu, Bucureşti, 1936, p. 74-75. 46 Idem, Spiritualitate şi comuniune..., p. 320.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 47

 Deci, consumând elementele euharistice,
aflate sub înfăţişarea pâinii şi a vinului, noi ne
împărtăşim realmente cu Trupul şi Sângele lui
Hristos în care ele şi-au găsit fundamentul lor.
Acest fapt anticipează împărtăşirea noastră cu
Hristos prin toate în veacul viitor, când raţiunile
tuturor se vor uni cu modelele lor aflate în
Logosul dumnezeiesc şi în trupul Lui, deci cu El
însuşi. Aceasta este taina cea negrăită a iconomiei
divine împlinită de Fiul lui Dumnezeu. „Acesta
unit cu Sine după ipostas, în chip neîmpărţit şi
neamestecat firea noastră, iar noi, prin Sfântul
Său Trup, cel din noi şi al nostru, însufleţit mintal
şi raţional, ne-a fixat în Sine ca printr-o pârgă,
şi ne-a învrednicit să fim una şi aceeaşi cu Sine
după omenitatea Lui, după cum am fost rânduiţi
dinainte de veacuri să fim în El ca mădulare ale
Trupului Său, articulându-ne şi încheindu-ne în
Sine în Duh ca un suflet trupul şi ducându-ne la
măsura vârstei duhovniceşti a plinătăţii Lui”.47
Aşadar, prefacerea euharistică este
arvuna şi premisa începutului veacului viitor,
când toate vor aparţine Trupului Domnului; când
vor fi transparente în mod duhovnicesc pentru El
şi prin toate ne vom împărtăşi de Trupul Lui.48
Din acest motiv, „El se împarte ca o sămânţă la
toţi credincioşii, potrivit unui plan al harului,
tocmai prin acest Trup compus din pâine şi vin şi
se contopeşte cu trupul credincioşilor, pentru ca
această unire cu Trupul cel nemuritor să permită
omului să participe şi el la nestricăciune”.49
(Studiul se continuă în numărul viitor)
Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile MIRON
47 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a II-a,
cap. 7, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col.
„P.S.B.”, vol. 80, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 97.
48 Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic
sau despre învăţământul religios, cap. 37, trad. în rom.
de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. „P.S.B.”, vol.
30, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 341.
49 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia
Euharistiei..., p. 350.
48 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Despre Cuvântul şi Fiul lui
Dumnezeu. Demonstrare
silogistică
Aşadar, acest unic şi singur Dumnezeu nu
este fără de Cuvânt. Având Cuvânt, nu-L va
avea pe cel neipostatic, căci nu a avut început
al existenţei şi nici nu va înceta de a exista.
N-a fost un timp când n-a fost Dumnezeu
Cuvântul. Dumnezeu are pururea Cuvântul
Sau născut din El; nu este neipostatic cum
este cuvântul nostru, care se răspândeşte în
aer, ci este enipostatic, viu, desavârşit. Nu
se departeaza în afară de El, ci este pururea
cu El. Căci unde va fi, dacă este în afară
de El? Pentru ca firea noastră este supusă
morţii şi lesne stricăcioasă, pentru aceea şi
cuvântul nostru este neipostatic. Dumnezeu,
însa, pentru ca exista pururea şi pentru că
este desăvârşit, va avea şi Cuvântul Lui
desăvârşit, enipostatic, pururea existent,
viu, şi are toate câte are cel care l-a născut.
Cuvântul nostru, care iese din minte, nu este
în totul acelaşi cu mintea, dar nici cu totul
deosebit de ea; dar pentru că este din minte,
este altul decât ea, şi pentru că aduce însăşi
mintea la expresie, nu este cu totul deosebit
de ea, ci este una cu ea în ce priveşte natura,
dar deosebit de ea în ce priveşte subiectul.
Tot astfel şi Cuvântul lui Dumnezeu, prin
faptul că există prin el însuşi, se deosebeşte
de acela de la care are existenţa; dar prin
faptul că arată în El însuşi pe acelea care
se văd la Dumnezeu, este identic cu El în
ce priveşte natura. Căci după cum se vede
desăvârşire în toate la Tatăl, tot astfel se
vede şi la Cuvântul născut din El.
(Sfântul Ioan Damaschin)
 7 . Popasuri duhovniceşti
Mănăstirea Curtea de
Argeş
Mănăstirea Curtea de Argeş se află pe
Bulevardul Basarabilor nr. 1, în localitatea Curtea
de Argeş, judeţul Argeş, la 36 de kilometri N-V
de Piteşti. Mănăstirea este ctitorită de Neagoe
Basarab (1515-1517) şi are hramul Adormirea
Maicii Domnului, prăznuit la 15 august.
Monumentele de arhitectură şi de artă
religioasă, precum şi cultura generală din epoca
feudală din Ţările Romane, au rămas unice în
istoria civilizaţiei noastre, pentru faptul că în
esenţa lor, aceste monumente şi această cultură,
faţă de gândirea lumii antice, erau generate de o
nouă şi superioară învăţătură despre Dumnezeu,
despre om, despre viaţă şi despre lume în general,
învăţătură inspirată din Sfânta Evanghelie şi
propagată prin Biserică.
Apărut la orizontul istoriei sale sub
influenţa binefăcătoare a unei civilizaţii latino-
bizantine, poporul român, în strânsă legătură
cu Biserica - sprijinitoarea ideii de libertate şi
independenţă naţională, protectoarea artelor şi a
culturii, a ştiut să selecteze şi să reţină din această
civilizaţie, elementele care aveau o contingenţă
directă cu psihologia şi aspiraţiile noastre
naţionale.
Prin urmare, mănăstirile şi, în general
monumentele istorice, artele aplicate, tiparul şi
alte manifestări culturale ale epocii feudale de la
noi, pe lângă importanţa lor religioasă, au avut
totdeauna şi un rol naţional, cultural şi artistic
pentru popor.
Privită din acest punct de vedere,
Mănăstirea Curtea de Argeş, care prin aşezarea şi
farmecul ei natural, arhitectural şi artistic întrece
în frumuseţe tot ce s-a făcut la noi până în secolul
al XVI-lea, reprezintă o continuare a tradiţiei şi a
vieţii religioase a poporului român, dar şi apogeul
unei epoci înfloritoare în arhitectură şi artă.
Mănăstirea Curtea de Argeş - de-a lungul
vremii
Ajungând Domn al Ţării Româneşti,
Neagoe Basarab scrie el însuşi într-una din
pisaniile sale care se află pe faţada de apus
a bisericii că, găsind acea străveche biserică
(adică vechea Catedrală a Mitropoliei de la
Argeş), dărâmată şi neîntărită, i s-au “deschis
ochii inimii” şi a hotărât ca, această biserică, din
temelie a o zidi şi a o înălţa şi a o întări.
De aici, de bună seamă, ştirea de faţă a trecut
în mişcătoarea legendă populară a Mănăstirii
Argesului în care, de asemenea se vorbeşte
despre: “Un zid părăsit / Şi neisprăvit / La loc de
grindiş / La verde-aluniş / Câinii cum îl văd / La
el se raped / Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a morţiu”.
Prin urmare, acum mai bine de 460 de
ani, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-şi
dovedi autoritatea, credinţa şi patriotismul, dar
şi avuţia, hotăra zidirea acestei măreţe mănăstiri,
menită să întreacă în frumuseţe tot ce se făcuse
până atunci.
Mănăstirea Curtea de Argeş, prin
măreţia, perfecţiunea proporţiilor cât şi prin
bogăţia decoraţiei acesteia, a găsit un puternic
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 49
ecou în sufletul cântăreţilor populari care i-au
învăluit obârşia în umbra legendei. Aşa cum
glăsuieşte balada populară culeasă de Alecsandri,
zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş s-ar datora
“Meşterului Manole”, care împreună cu “nouă
meşteri mari, calfe şi zidari” au lucrat cu multă
trudă şi cu preţul unor mari sacrificii la ctitoria
voievodului Neagoe Basarab.
Acele ruine, aflându-le Neagoe Basarab
cu ajutorul unui ciobănaş, “din fluier doinaş”,
ar fi hotărât: “Iată zidul meu! Aici aleg eu / Loc
de mânăstire / Şi de pomenire” şi de îndată ar fi
îndemnat pe meşterii ce-l însoţeau, zicându-le:
“Curând vă siliţi / Lucrul de-l porniţi / Ca să-mi
ridicaţi / Aici să-mi duraţi / Mănăstire ‘naltă /
Cum n-a mai fost altă” ceea ce aceştia până la
urmă, cu preţul vieţii lor, chiar au şi făcut.
Mănăstirea Curtea de Argeş nu este însă
o legendă: ea este expresia sentimentelor celor
mai sincere ale poporului român despre jertfa lui,
pe care a pus-o şi la baza acestei mănăstiri, după
cum a pus-o şi la baza tuturor marilor opere de
construcţie din ţara noastră, în trecut şi prezent.  făcu de cu seară, la 14 august, vecernie şi colivă
Mănăstirea din Curtea de Argeş nu este
numai un simplu locaş de închinare, ci este
un simbol al jertfei poporului român. Zidirea
mănăstirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul
Neagoe, care avea bune cunoştinţe despre
arhitectura bisericească, a dat şi ideea planului
bisericii şi sfaturi şi îndemnuri meşterilor, în
fruntea cărora se distinge legendarul Manole.
Tot Neagoe Voievod şi soţia sa, Despina
Doamnă, au procurat materialul cel mai bun
pentru zidirea mănăstirii, precum şi metalele
preţioase - aur şi argint - pentru împodobirea ei.
Unele lucrări au fost continuate de ginerele şi
urmaşul lui Neagoe, Radu de la Afumaţi (1522-
1523 şi 1526-1529).
Un vestit pictor, Dobromir Zugravul din
Târgovişte, care pictase şi Mănăstirea Dealu,
a împodobit în chip minunat biserica aceasta,
care, aşa cum spuneau unii istorici, spre exemplu
Gavriil Protul, Paul de Alep ş.a., nu este aşa de
mare, ca Templul lui Solomon, nici ca Sfânta
50 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Sofia făcută de Justinian împăratul, dar ca
frumuseţe este mai “pre deasupra acelora”.
Mănăstirea Curtea de Argeş a fost sfinţită
la data de 14-15 august 1517. La această slujbă,
după descrierea făcută de Gavriil Protul de la
Muntele Athos, a fost prezent însuşi Neagoe
Basarab. În afară de domn, familia sa, curtenii
şi boierii ţării, a fost de faţă Teolipt - Patriarhul
Constantinopolului, însoţit de mare sobor, toţi
arhimandriţii şi egumenul mănăstirilor din
Sfântul Munte Athos şi tot “clerosul” din Ţara
Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie
(c.1513-c.1521) şi mult popor venit din aproape
toate colţurile ţării.  Marele sobor sărbătoresc al
sfinţirii bisericii, se făcea în vechea reşedinţă a
Domnilor munteni. 
“Pentru întâia dată, un patriarh din
Constantinopol, Teolipt, se afla pe pământul
românesc; el era însoţit de episcopii de Sares,
de Sarde, de Midia şi de Melenic. Mitropolitul
Ţării Româneşti, în acest timp, era Macarie. Şi
el a venit cu egumenii mănăstirilor existente. Se
în ajunul hramului apoi, spre seară praznic, după
care călugării începură denii în cuprinsul de
marmură, strălucitor de aur, al mănăstirii celei
nouă. Şi sfârşiră denia când se vărsă zorile”.
“A doua zi, Neagoe însuşi, aşeză la locurile lor
icoanele scumpe dăruite de dânsul, pe când clerul,
cu Patriarhul în frunte, se gătea de slujba cea
mare a liturghiei după această târnosire de mână
domnească. Până atunci, un al doilea ospăţ primi
la mesele întinse pe pajişte, toată boierimea la un
loc cu săracii de pe aceste locuri, cei mici, săraci,
văduve, mişei şi cei neputernici”. “Când oaspeţii
plecară după iscălirea şi pecetluirea actului de
fundaţie, rămase stăpân pe cuprinsul mănăstirii
Iosif, ca egumen cu bederniţa, ca arhimandrit şi
deopotrivă cu cârmuitorul Tismanei, care şi ea îşi
avea paivilegii mai presus de altă mănăstire încă
din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376)”.
Prezenţa patriarhului de Constantinopol,
a altor ierarhi, preoţi şi călugări de peste hotare,
alături de mitropolitul ţării şi de clerici români, la
sfinţirea Mănăstirii Argeşului, a fost prilej şi chip
de afirmare a unităţii Ortodoxiei, cum nu se mai
văzuse încă.
Mănăstirea Curtea de Argeş, aşa cum
a ieşit din mâna meşterilor lui Neagoe Basarab
aparţine, în ceea ce priveşte linia ei arhitectonică,
stilului bizantin, în timp ce elementele decorative
ce-i împodobesc exteriorul, dezvăluie influenţe
ale artei armene, persane, georgiene şi arabe. Cu
toate acestea, aici totul alcătuieşte o perfectă şi
armonioasă unitate.
Mai târziu au venit însă, peste această
mănăstire, multe necazuri şi primejdii. În iarna
anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea
lui, au jefuit din biserică şi din morminte, tot
ce era preţios, luând şi acoperişul de plumb
şi cositor al bisericii, şi lăsând-o expusă la
stricăciuni. Domnitorul Matei Basarab (1632-
1654) a refăcut biserica şi a înzestrat-o, iar Şerban
Cantacuzino (1678-1688), care îl numeşte pe
Neagoe “strămoşul domniei mele”, a întreprins
de asemenea, lucrări de restaurare la mănăstire.
Războaiele dintre ruşi şi turci de la 1769-
1774 şi 1787-1791, au adus Mănăstirii Curtea de
Argeş, alte jefuiri şi stricăciuni. Un cutremur la
29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur
la 28 ianuarie 1838, alte incendii în ianuarie 1866,
la 23 aprilie 1867 şi la 2 decembrie acelaşi an, au
adus mănăstirii noi deteriorări şi pagube mari.
Mănăstirea Curtea de Argeş, alături de
orăşelul de lângă, între timp, au dobândit cinstea
de reşedinţă episcopală, la anul 1793 luând fiinţă
aici Episcopia Argeşului, care a funcţionat până
în 1949, când s-a unit cu Episcopia Râmnicului
Vâlcea. Figuri memorabile de episcopi au onorat
această episcopie. Pe lângă buni păstori, ei au
fost şi luminaţi patrioţi, unul dintre ei, îndeosebi
Ilarion (1820-1823; 1828-1845), fiind sfetnic al
lui Tudor Vladimirescu.
Biserica Mănăstirea Curtea de Argeş, între
anii 1875-1885, a fost refăcută în forma de azi,
după planul arhitectului francez Andre Lecomte
de Nouy. Această refacere a despuiat în mare
parte mănăstirea de ansamblul ei, prin înlăturarea
marii cetăţi - parter şi etaj - cu măreaţa clopotniţă
ridicată de Matei Basarab.
Tot la Mănăstirea Curtea de Argeş a
funcţionat, cu mici întreruperi, timp de peste
100 de ani, Seminarul teologic “Neagoe Vodă”,
continuat apoi de Seminarul Teologic Special
pentru Transilvania, până în anul 1977.
Mănăstirea Curtea de Argeş - planul şi
arhitectura bisericii
Dacă privim din orice parte biserica Mănăstirii
Argeşului, ea ne apare ca un ansamblu unitar şi
armonios, un joc de linii, de înflorituri ingenioase
în piatră, de lumini şi umbre răsfrânte care-i
dau spontaneitate, supleţe şi eleganţă. Această
desăvârşită operă arhitecturală, culturală şi
artistică, face ca biserica lui Neagoe şi Manole
să fie melodia permanentă a unui cântec ieşit din
pământul şi sufletul poporului român.
Planul bisericii respectând tradiţia cultului
ortodox, cuprinde trei încăperi: altarul, naosul şi
pronaosul, care se disting în două părţi esenţiale,
privite atât din interior cât şi din exterior, o parte,
în formă de trilob (trilobata), cu trei abside egale,
cuprinde altarul şi naosul, după principiile de la
Cozia.
Mănăstirea Curtea de Argeş - pronaosul
bisericii
Partea a doua cuprinde pronaosul, de formă
dreptunghiulară, supralărgit faţă de naos, care
formează partea originală a acestei clădiri, şi care
a servit de mausoleu ctitorului şi familiei sale.
De formă dreptunghiulară, pronaosul cuprinde
patru părţi distincte: un vestibul dreptunghiular
în faţa intrării, în continuarea acestuia, un spaţiu
central pătrat, delimitat de 12 coloane, destinat
credincioşilor, şi lateral, cuprinde între coloane
şi zidurile mărginaşe, două compartimente,
având o destinaţie specifică funerară: locuri de
îngropăciune.
Pronaosul e încununat cu trei turle: una
mare - în ax, dar nu deasupra mijlocului încăperii,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 51

(Închinare la Sfânta Filofteia)
ci la limita ei estică, şi două turle mai mici,
deasupra colţurilor de nord-vest şi sud-vest.
Turla mare de pe pronaos este octogonală
numai la exterior, în interior fiind ca la bisericile
mai vechi, cilindrică şi e deci/ acoperită cu o calotă
sferică. Turlele mici - şi ele cilindrice în interior
şi terminate în calote sferice - se sprijină, prin
intermediul pandantivilor, fiecare pe câte un soclu
constituit, pe două laturi, de pereţii ce formează
colţul respectiv al încăperii, iar pe celelalte
două laturi, de arce care leagă aceşti pereţi de
cotloanele de colţ ale careului, central. Întreaga
încăpere a pronaosului e luminată, atât lateral
prin opt ferestre geminate ce străpung pereţii, cât
şi de sus, prin ferestrele turlelor.
Mănăstirea Curtea de Argeş - naosul bisericii
Naosul se prezintă ca “o încăpere” cu
planul în dreptunghi cu laturile lungi, paralele cu
axul edificiului, încununată deasupra părţii estice
de o turlă şi, lărgită în dreptul acestei turle, de
două abside. Cele patru mari arce care susţin turla
- două longitudinale şi două transversale - sunt
egale între ele şi determină un pătrat.
Pe sub arcul ce formează latura dinspre
est, se face trecerea spre încăperea altarului;
celor două arcuri longitudinale, de nord şi de
sud, le sunt alipite absidele - identice ca formă
52 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
şi dimensiuni cu absidele altarului - iar spre vest,
dincolo de arcul ce încheie pătratul naosului,
laturile de nord şi sud sunt prelungite prin două
ziduri pline şi groase.
Absidele naosului sunt mai înguste decât arcele
cărora le sunt ailipite. Absidele sunt străpunse
de câte trei ferestre, căpătând mai multă lumină,
necesară în timpul slujbelor la străni. Turla de
pe naos, atât la exterior cât şi la interior, este
octogonală. Fiecare dintre cele opt feţe ale turlei
este străpunsă, ca la Cozia şi Dealu, de câte o
foarte înaltă şi îngustă fereastră.
Mănăstirea Curtea de Argeş - altarul bisericii
Încăperea altarului este compusă dintr-o absidă
semicirculară la interior şi în cinci laturi la exterior,
precum şi dintr-o mică porţiune dreptunghiulară
ce face legătura cu naosul.
Trei ferestre înalte înguste, uşor lărgite spre
interior, luminează încăperea altarului. Deasupra
fiecăreia dintre aceste ferestre, se află câte o
deschidere cilindrică de aerisire.  Despărţirea
între altar şi naos e făcută printr-o tâmplă -
catapeteasmă - cu partea de jos din marmură
şi cu cea de sus din bronz, datând de la ultima
restaurare, din secolul al XIX-lea.
Mănăstirea Curtea de Argeş - arhitectura
exterioară a bisericii
În exterior, biserica este aşezată pe o
platformă pardosită cu lespezi de piatră, înălţată
cu trei trepte deasupra solului şi mărginită de
o balustradă de piatră nouă, cioplită însă după
modelul celei vechi. Deosebit de artistic este
realizată arhitectura exterioară a bisericii şi a
perimetrului ei bogat, săpat în piatră de Albeşti.
În faţa bisericii, platforma aceasta se
prelungeşte formând o curticică pătrată, în
mijlocul căreia se înalţă un graţios aghiazmatar.
Croit în genul şi după modelul fântânilor
decorative ce se găsesc în faţa unor anumite
moschei turceşti, aghiazmatarul de la Curtea de
Argeş a fost adoptat la biserica lui Neagoe, ca
loc de pregătire şi sfinţire a apelor în ziua de
Bobotează, precum şi ca altar de rugăciune în aer
arhitecturii de piatră a Ţării Româneşti.
liber. 
Mănăstirea Curtea de Argeş - pictura bisericii
Intrarea în biserică, unică, se găseşte în
Neagoe Basarab începuse pictarea
faţada dinspre Apus. Douăsprezece trepte de
sfântului locaş cu un pictor de mare talent, pe
marmură conduc în faţa unei înalte arcade, prinse
nume Dobromir. Neagoe Basarab murind între
în chip de portal într-o ramă lată, împodobită cu
timp, şi pictura fiind neterminată, urmaşul său la
o minuţioasă florală stilizată.  Biserica se ridică
domnie, Radu de la Afumaţi, menţine ca pictor pe
astfel pe un soclu foarte larg şi înalt, depăşind cu
Dobromir, care a mai pictat şi Mănăstirea Dealu
mult proporţiile de la Dealu şi chiar pe cele relativ
în 1515, Bistriţa-Vâlcea şi, începând din 1519,
mai ample, ale unor mănăstiri moldoveneşti
Mănăstirea de la Argeş, terminată în 1526.
contemporane acesteia.
Caracterul picturii însă, tehnica, fondul,
La fel ca la Dealu, corpul bisericii la
compoziţia, arată că pictura de la Argeş n-a
exterior este subîmpărţit în două registre inegale
putut fi executată numai de Dobromir. Acesta a
printr-un puternic profil, decorat aici în formă de
colaborat şi cu alţi pictori şi ucenici ai săi.
torsadă răsucită continuu şi într-un singur sens.
Registrul de jos, mai înalt, e împărţit în panouri
Mănăstirea Curtea de Argeş - portretele
dreptunghiulare, în fiecare panou e aşezată câte o
ctitorilor
rozetă sculptată, dintre care unele sunt ajurate şi
Neagoe Basarab şi familia - Întemeietorul
servesc totodată şi de aerisire.
bisericii, Neagoe Basarab, este înfăţişat în tabloul
Urmează apoi o cornişă puternică, acoperită
votiv împreună cu Doamna Despina şi cu cei şase
cu un rând triplu de alveole - intrând format
copii ai lor, trei băieţi şi trei fete, grupaţi după
prin retragerea de la alinierea unei clădiri - şi
vârstă: băieţii de partea tatălui, fetele de partea
stalactite. Alte rozete-discuri se găsesc în punctele
mamei. Neagoe şi Despina susţin biserica pe care
întretăiate ale arcelor şi, peste aceste discuri, se
o închină Maicii Domnului şi lui Iisus.
află câte un porumbel de piatră aurit.
Deasupra cornişei şi asterialei, plăci de
Cununi bogate, lucrate în aur şi bătute cu
plumb amestecate cu cositor, aplicate pe extradosul
pietre preţioase împodobesc capetele ctitorilor
bolţilor, formează învelitoarea bisericii. Patru
principali. Veşmântul Domnului este de modă
baze pătrate susţin turlele octogonale. La baza
bizantină, de stofă înflorată garnisit cu un guler
turlei dominante de peste centrul navei se repetă
lat; cu o bandă de aceeaşi lăţime pe poale. Spre
motivul cornişei principale, compusă din alveole
poalele veşmântului se observă vulturul bizantin
şi stalactite.
brodat în aur, cu pliscul deschis, cu aripile întinse
 
Proporţiile şi disproporţiile acestor turle şi purtând cunună.
repetă gruparea de la Dealu într-o formă mai Doamna Despina poartă costum naţional:
îmbogăţită.Turlele spiralice din faţă, introduc un fotă roşie cu dungi verticale şi iie cu râuri, cu
element arhitectonic instabil, impunând faţadei mâneca bufantă, strânsă printr-o manşetă ornată
mişcări de rotaţie în viu contrast cu elementele cu perle. Costumele copiilor sunt mai simple.
predominante ale compoziţiei. Atitudinea de rugăciune este impusă de situaţia
Prin înfăţişarea cu totul nouă şi măreaţă de ctitori.
a monumentului, prin calitatea materialelor puse Teodosie, Petru şi Ioan sunt numele
în operă şi prin fineţea şi perfecţiunea lucrului, băieţilor. Lângă mama lor, Despina, stau cele trei
biserica Mănăstirii Curtea de Argeş reprezintă fete: Stana, fosta doamnă a Moldovei, soţia lui
un monument deosebit de important în evoluţia Ştefaniţă Vodă (1517-1527); călugăriţa sub numele

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 53

de Sofronia şi îngropată în biserică, Ruxanda,
soţia lui Radu de la Afumaţi şi Anghelina, moartă
de copilă şi înmormântată sub aceeaşi lespede de
piatră cu fraţii săi Petru, şi Ioan, morţi de mici,
ca şi Anghelina. Părinţii susţin cu câte o mână
biserica, oferind-o cu cealaltă, iar copiii stau cu
mâinile la piept în aceeaşi atitudine rugătoare.
Radu de la Afumaţi - mai simplu îmbrăcat
decât ctitorii principali, a fost zugrăvit în profil,
susţinând biserica pe care a ctitorit-o cu Ruxanda,
prezentată de cealaltă parte a tabloului votiv.
Poartă plete bogate ce-i cad pe umeri, mustaţa
lungă atârnă, barba e rasă, iar pe cap are coroană
domnească împodobită cu perle şi rubine.
Între Radu de la Afumaţi şi între doamna
Ruxanda, sub biserica pe care o susţin în tabloul
votiv, este aşezată inscripţia slavonă scrisă de
Dobromir zugravul, în 1526. Doamna Ruxanda
este înfăţişată ca Doamnă a ţării, cu coroana pe
cap şi îmbrăcată cu mantie de brocart cu mult aur.
Mircea cel Bătrân - 1386-4418 - este
singurul dintre voievozii noştri care, în afară de
voievodul ctitor din Biserica Domnească din
Argeş, poartă costum de cavaler după moda
apuseană, de fapt tot de derivaţie din cel bizantin,
toţi ceilalţi domnitori au adoptat costumul bizantin
cunoscut, care s-a impus şi sub influenţa Bisericii
noastre de rit ortodox ca şi aceea a Bizanţului.
Radu Paisie (1535-1545) şi fiul său,
Marcu - Chipurile acestora au fost adăugate mai
târziu, alături de ale ctitorilor principali, Radu
Paisie fiind al doilea soţ al Ruxandei. Se crede
că aceste portrete au fost zugrăvite la Curtea de
Argeş, după 1541, deci după zugrăvirea bisericii
mitropolitane din Târgovişte, zugrăvită cu
cheltuiala lui Radu Paisie.
Mănăstirea Curtea de Argeş - chipuri de sfinţi
Deisis - rugăciunea -  în absida dreaptă
din naos este zugrăvită scena Deisis care cuprinde
trei chipuri: Maica Domnului, Iisus şi Sfântul
Ioan Botezătorul.
Maica Domnului - este zugrăvită după
erminia cunoscută, rugându-se la scaunul
54 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Mântuitorului, fiul său, pentru cei păcătoşi. Pe
fondul albastru presărat cu stele, se proiectează
chipul rugător al Sfintei Fecioare, cu capul uşor
înclinat înainte, îmbrăcată în maforion roşu, cu
aureolă în jurul capului.
O uşoară bandă de aur împodobeşte
marginea veşmântului. Himationul de sub
maforion este de culoare albastră şi cade în linii
drepte spre picioare. Cu dreapta, ţine o filacteră
cuprinzând textul unei rugăciuni pentru cei
greşiţi, dreapta ridicată uşor, exprimă gestul
prin care se accentuează ruga sa.
Iisus Hristos -  împăratul împăraţilor,
Domnul domnilor şi Marele Arhiereu este
înfăţişat aşezat pe o pernă cu alesături naţionale
în scaun adânc, cu spătar înalt; împodobit cu
colonete. Iisus tronează binecuvântând cu
dreapta şi ţinând cu stânga, pe genunchi o carte
deschisă.
Chipul lui Iisus este împodobit cu barbă
mică, uşor ascuţit la vârf, cu mustaţă subţire, de
culoare blondă, ca şi pletele, care par împletite.
Mitra arhierească e de aur şi este împodobită cu
rubine, safire şi perle. În jurul capului, Iisus are
aureolă cu iniţialele I. N.
Sfântul Ioan Botezătorul - este înfăţişat
în forma tipică a Înaintemergătorului bine
studiat din punct de vedere anatomic, figura
slabă, încadrată de o barbă naturală, cu părul
stufos ce-i cade în plete pe umeri. De umeri îi
atârnă cele două mari aripi simbolice. Acelaşi
cer albastru, împânzit de stele, formează cam
trei părţi ale fondului pe care se află zugrăvit
chipul sfântului.
Alţi sfinţi şi cuvioşi - În absida de nord a
naosului, în primul registru de jos, sunt zugrăviţi
Sfinţii Nestor, Dimitrie, Gheorghe şi Theodor
Tiron. În registrele de sus din ambele abside
ale naosului sunt prezentate scene din viaţa şi
activitatea Mântuitorului Iisus Hristos.
Pe bolta absidei altarului, registrul de
sus, e zugrăvită Maica Domnului, cu Pruncul în
faţă, în stare de rugăciune pentru toţi oamenii. În
registrul de jos, altar, sunt prezentaţi, în veşminte,
Sfinţii Mari Dascăli şi Ierarhi.
Minunatele fresce ale lui Dobromir
şi colaboratorilor săi, din 1519-1526, nu mai
împodobesc astăzi pereţii interiori ai ctitoriei
lui Neagoe, căci în 1880, Lecompte de Nouy a
degajat pereţii de pictura originală şi, în locul
lor, au fost executate picturi noi, de fratele său,
Jean Jules Antoine, mult inferioare faţă de pictura
originală.
Mănăstirea Curtea de Argeş - mormintele din
pronaos
În pronaosul bisericii se află mormintele ctitorilor
principali: Neagoe Basarab (+1521), piatra de
mormânt a monahiei Platonida - Doamna Despina
- (+1554), soţia lui Neagoe Basarab, piatra de
mormânt a Doamnei Stana (Sofronia) (+1531),
fiica lui Neagoe Basarab şi soţia lui Ştefăniţă
Vodă al Moldovei.
Tot aici se află şi  piatra de mormânt a
voievodului Radu de la Afumaţi (+1529), soţul
Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab,
cel ce în anul 1526 a pus de s-a zugrăvit biserica
Mănăstirii Curtea de Argeş, precum şi mormintele
regilor Carol I şi Elisabeta, Ferdinand şi Maria.
curtea de Argeş - Moaştele S intei Muceniţe
Filofteia
În capela-paraclis din centrul palatului se
păstrează moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia.
Istoria Mănăstirii Curtea de Argeş reprezintă
o parte importantă din însăşi istoria Bisericii
Ortodoxe Române, care în mod continuu, de-a
lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul şi
viaţa poporului român.
Mănăstirea Curtea de Argeş - mănăstire cu rol
duhovnicesc, patriotic şi cultural
Mănăstirea Curtea de Argeş, alături de
Biserica străbună a poporului nostru, a îndeplinit
şi un rol patriotic: acela de a mobiliza conştiinţa
poporului şi a ţării în faţa pericolului turcesc sau
de orice soi.
Stema Ţării Româneşti pe care domnitorii
o imprimaseră pe faţada turnului clopotniţei
vechii Mitropolii (demolată la ultima restaurare),
şi care constă dintr-un dragon înfipt în spatele şi
capul unui leu răcnind, care închipuia pe turci,
reprezenta materializarea unei idei propagată
prin Biserică: rezistenţa contra turcilor în plină
expansiune şi a tuturor cotropitorilor străini.
De fiecare dată, conducătorii ţării aveau
înaintea ochilor, cu prilejul slujbelor dumnezeieşti
oficiate aici în biserică, acest stindard de luptă
al unei ţări încă liberă. Vatră de lumină şi potir
al credinţei strămoşeşti, Mănăstirea Argeşului a
luminat minţile şi a dăltuit nenumărate suflete,
aprinzând în ele focul dragostei de Dumnezeu, de
aproapele şi de ţară.
Mănăstirea Curtea de Argeş, în decursul
secolelor, a împrăştiat lumina şi cultura poporului
român şi a animat speranţele libertăţii naţionale şi
religioase ale altor popoare ortodoxe. De aceea,
ea are şi în prezent şi va avea mereu o deosebită
însemnătate şi valoare istorică pentru noi toţi şi
pentru Biserica Ortodoxă Romană.
Toţi vieţuitorii acestei mănăstiri n-au fost
numai simpli săvârşitori ai formelor religioase, ci
au fost şi traducători în fapte ai tuturor aspiraţiilor
spre mai bine, ale poporului. Căutând în acelaşi
timp să se desăvârşească duhovniceşte, episcopii,
preoţii, călugării şi toţi slujitorii care au ţinut
vie flacăra credinţei şi a conştiinţei naţionale, în
trecutul zbuciumat al istoriei, au fost şi traducători
în fapte ai tuturor năzuinţelor spre mai bine ale
poporului, bucurându-se şi suferind alături de el.
Arhim. dr. chesarie GHEoRGHEScU,
Mănăstirea"Dintr-un Lemn",
Vâlcea
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 55
 8. Teologie

Responsabilitatea botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al

Sfântului Duh” [Matei 28, 18-19]. Puterea pe care
episcopului faţă de harul o transmite Hristos, izvorând din puterea propriei
Sale Arhierii, face din lucrarea sacerdotală o
arhieriei sale şi faţă de forță elaboratoare, expresie fidelă a autorității
hirotoniţii săi noi primite de sus. Evident, preoția din epoca
apostolică se bucură mai degrabă de slujire decât
de stăpânire, așa cum se exprimă Sfântul Apostol
1. Mântuitorul Iisus Hristos - modelul
Pavel: “El (Hristos) a dat pe unii să fie apostoli,
arhiereului în activitatea sa sacerdotală și
pe alții prooroci, pe alții binevestitori, pe alții
învățătorească
păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților,
Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat
la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos”
preoția creștină și a pus-o în legătură cu principala
[Efeseni 4, 11-12]. Deci, arhiereul apostolic
ei menire, sfințirea poporului lui Dumnezeu.
este investit de demnitatea și slujirea sa, înălțat
Domnul, suflând peste ucenici, le-a zis:
și smerit în același timp, dar a și fost obligat
“Luați Duh Sfânt; cărora care veți ierta păcatele
cu devotament și spirit de sacrificiu, la dreptate
se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute!”,
și iubire statornică. Viața lui este Evanghelie
[Ioan 20,22-23] îi investește în dimineața Învierii
împlinită, principii descoperite în fapte, realitate
, mai întâi, cu deținerea cheilor Împărăției
pnevmatică și spirituală. El este conștient că
Cerurilor. Ideea de “Împărăție” presupune putere
arhieria lui nu este a lui, ci este a lui Hristos, ceea
și autoritate acordate de sus, care vin de la puterea
ce înseamnă că el nu are o altă vocație în afară de
lui Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu, făcându-
chemarea personală a Mântuitorului Hristos.
l pe om după chipul Său dumnezeiesc
Evident, arhiereul este, în primul rând,
i-a dat o putere împărătească, care se referă la
mediator între Dumnezeu și oameni, este
Chipul Celui ce are toată puterea, demnitatea și
“sfințitorul” vieții prin cuprinderea întregii
toată autoritatea. Prin răscumpărarea adusă de
creații în voința și rânduiala divină. Puterea lui se
Mântuitorul Hristos, omul este ridicat în măreția și
exercită în comuniune cu lumea și cu Dumnezeu,
puterea inefabilă dintru început. Titlul de “Domn”
ea fiind desăvârșită în jertfă. Fără îndoială, jertfa
nu este numai titlul uman al Mântuitorului [Ioan
este legată de iubire, ea fiind însăși descoperirea
18,37], ci și titlul Său divin [Fapte 2,36]. Această
și realizarea iubirii. Astfel, și puterea cu care
nouă domnie este prerogativă celor ce au primit,
este înzestrată, arhieria ține de jertfa euharistică,
prin hirotonie, Taina Sfântului Duh, adică puterea
a morții și Învierii Domnului Hristos. Este
cheilor Împărăției. Într-un anumit fel, Înălțarea
cunoscut faptul că Mielul lui Dumnezeu jertfit pe
Domnului la cer inaugurează, odată cu conferirea
Golgota se află permanent ca jertfă de-a dreapta
autorității despre care vorbim, celor unsprezece
Tatălui, [Apocalipsa 5, 6] devenind lucrare divină
ucenici, noua ordine de viață creștină. În acele
încredințată de Hristos Sfinților Apostoli și urmașii
momente ale despărțirii Sale de Sfinții Apostoli,
lor, în calitate de arhierei și preoți. În acest sens,
Mântuitorul a instaurat supremația Sa asupra
experiența euharistiei și întreaga slujire a “jertfei”
făpturii pe care a răscumpărat-o cu sângele Său:
Domnului Hristos îi este întimpinată ca “Domnul
“Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ,
care vine”, [I Corinteni 16,12; Apocalipsa 22,20]
drept aceea, mergând, învățați toate neamurile,
având totodată și plinitudinea Împărăției care

56 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

vine într-o putere. În acest fel, ierarhia Bisericii,
cu toată varietatea slujirii ei, nu stăpânește
peste credincioși în numele lui Dumnezeu, ci
urmărește desăvârșirea fiecăruia și a tuturor la
un loc în plinătatea Trupului lui Hristos. În acest
caz, Biserica este “Trupul tainic al Domnului”,
[Efeseni 4, 12] adică Hristos euharistic, ceea ce
înseamnă că în sânul ei este exclusă supunerea
omului de către om. Acest lucru ne arată că puterea
lui Hristos și a slujitorilor Lui se află în Biserică,
iar nu în afară de Biserică sau deasupra Bisericii.
În virtutea acestei puteri,”sacramentale”,
autoritatea ierarhiei și ascultarea credincioșilor
primesc caracterul de slujiri. Sfântul Apostol
Pavel, referindu-se la acest aspect, mărturisește
ucenicului său Timotei: “Eu de acum mă jertfesc”
[II Timotei 4, 6]. La rândul său, Sfântul Ignatie
al Antiohiei scria credincioșilor săi: “Pe episcop
trebuie să-l privești ca pe Domnul Însuși”,
[Sfântul Ignatie Teoforul, Efeseni 6, 1] iar despre
ascultare sublinia: “ascultați pe episcop ca și
Iisus Hristos pe Tatăl” [Sfântul Ignatie Teoforul,
Smirneni 8, 1]. Ca atare, cum spune Sfântul
Grigore de Nazianz: “nimeni nu este vrednic
de marele Dumnezeu, de sacrificiu și de marele
Preot, dacă nu s-a dus mai întâi el ca jertfă vie
și sfântă” [Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. II,
cap. XCV].
Cât privește activitatea învățătorească,
arhiereul este chemat să se străduiască în
propovăduirea Evangheliei lui Hristos, urmând
Mântuitorului, care are Arhieria și Profeția ca
deplinătate a naturii Sale umane. În virtutea acestui
fapt, arhiereul Domnului primește de la hirotonie
harul de a-i distinge voia și de a-i răspunde la
chemarea arhierească. Deci, asemenea Sfinților
Apostoli, episcopii și preoții propovăduiesc
Evanghelia lui Hristos, pătrunzând în inimile
ce primesc cuvântul adevărului. Prin aceasta, ei
sunt “martori ai lui Hristos”, ascultându-i glasul
Domnului ca și viitorul Apostol al neamurilor pe
drumul Damascului: “să redeschizi ochii, ca să se
întoarcă de la întuneric la lumină, de la puterea
satanei la Dumnezeu, ca să ia iertare de păcate și
parte cu cei ce s-au sfințit, prin credința în Mine”
[Fapte 26, 18]. În atare caz, arhiereul “nu este
doar omul care vorbește despre Dumnezeu, ci
este cel în care Însuși Dumnezeu vorbește despre
Sine”. El, când repetă cuvintele Evangheliei, pe
care Hristos - Domnul le-a rostit, își dă seama
că fiecare cuvânt pronunțat de Iisus conține în
fapt toate prezența Lui. Fără îndoială, de la acest
mod, trebuie să se inspire predica lui ca să devină
forma cea mai puternică a mesajului creștin. În
sensul acesta, cunoștințele episcopului trebuie să
se împletească cu iubirea față de Dumnezeu într-o
simbioză organică, cum zice Mântuitorul: “Cel
ce va face și va învăța, acesta mare se va chema
în Împărăția Cerurilor” [Matei 5, 19]. Din acest
citat putem înțelege că, în lucrarea arhierească,
iubirea precede învățătura. În iubire, arhiereul nu
vede numai interesul sufletesc sau atașamentul
părintesc pe care-l descoperă față de credincioșii
săi, ci iubirea lui trebuie să fie dovada însușirii
existențiale, practice, a adevărului pe care l-a
primit de la Hristos.
Deci, arhiereul trebuie sa trăiască viața în
Hristos ca o trecere de la ființa pământeană,
naturală la cea hristică, după modelul Sfântului
Apostol Pavel, care mărturisea înaintea
galatenilor: “Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește
în mine” [Galateni 2, 20] și se ruga pentru ei ca
“Hristos să ia chip în ei” [Galateni 4, 19]. În
această stare episcopul, ca “omul hristofor, adică
purtător de Hristos, se descoperă a fi hristofanie,
manifestarea lui Hristos în el” [Paul Evdokimov,
Taina iubirii, ed.Christiana, București, 1999,
p. 58]. În asemenea circumstanțe, întreaga lui
ființă trebuie să devină ființă hristică prin care
el se modelează după Arhitipul său, Hristos -
Arhiereul. Desigur, “în aceasta înălțare mistică,
nu este vorba numai de a-L imita pe Hristos, ci
de a deveni hristofor, de a-i face vădită slava
Sa”. Astfel, fiind cuprins pe deplin în Hristos,
episcopul devine prezența lui Hristos și vorbește
de existența reală a Domnului în viața noastră.
Ca atare, arhiereul care s-a învrednicit să
primească harul de la Mântuitorul Hristos, nu
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 57
 numai că nu trebuie să scandalizeze pe păstoriții [I Corinteni 14, 33] cum zice Sfântului Apostol
săi, ci trebuie să-i zidească în numele lui Hristos Pavel. Mijlocul prin care această rânduială
prin modul său de viață. Deci, misiunea lui transfigurează lumea și o transformă în liturghie
trebuie să fie mai mult decât o datorie; ea trebuie este ierarhia, ca oglindire a lui Dumnezeu și a voii
să fie însăși sensul vieții lui. Lui [Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia Bisericească
în Epoca Apostolică, București, 1995]. Începând
2. Responsabilitatea episcopului față de de la Hristos, Care este “capul trupului, adică
harul arhieriei sale a-l Bisericii, Cel ce este începutul, întâiul născut
Sfântul Apostol Pavel prezintă în Epistola din morți, ca să fie El Cel dintâi întru toate”
către Evrei cele mai însemnate puncte de vedere [Coloseni 1, 18], și ierarhia are aceste funcții ce
din care poate fi privită activitatea episcopului privesc transmiterea binecuvântărilor și darul lui
și responsabilitatea lui: “Voi v-ați apropiat de Dumnezeu către poporul Său. Sfântul Apostol
muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului Celui Pavel ne dezvăluie acest aspect în cuvintele cu
viu, de Ierusalimul cel ceresc și de miile de îngeri care își încheie una din epistolele sale: “Harul
și de adunarea celor întâi născuți, care sunt scriși Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui
în ceruri, și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie
de duhurile drepților celor desăvârșiți și de Iisus, cu voi cu toți!” [2 Corinteni 13, 13]. În această
Mijlocitorul Noului Testament și de sângele misiune, ierarhului îi revine rolul de a îndeplini
stropirii care grăiește mai bine decât al lui Abel” aceste lucrări care le săvârșește, nevăzut și tainic,
Duh [Evrei 12, 22-24]. Biserica a primit acest Hristos Însuși. Cea dintâi semnificație a acesteia
mare har la Pogorârea Sfântului Duh , când Dumnezeu privește faptul că membrii ei sunt încredințați cu
înfăptuiește în veacul de acum unirea noastră cu o slujire pe care Dumnezeu o înfăptuiește pentru
El, prin transformarea întregii noastre ființe [Pr. oameni, din iubire pentru aceștia. De aceea, ei
Prof. Dumitru Stăniloae, Sinteză eclesiologică, sunt într-un chip deosebit “aleșii lui Dumnezeu”
în revista Studii Teologice, VII (1955), nr. 5-6, [Coloseni 3, 12; Tit 1,1].
p. 275]. Evident, având modelul formării noastre Dar ierarhia nu este numai un mod de
spirituale în Hristos, nu sunt de-ajuns numai transmitere a harului simțitor, sfințitor și
puterile noastre pur omenești, ci e nevoie de desăvârșitor, ci este totodată o scară suitoare spre
ajutorul Lui, de colaborarea tainică cu El, e nevoie cer, un mijloc ideal prin care slujirea lui Hristos și
de o instituție harică. Sfântul Apostol Pavel a avut adorarea făpturilor ajunge la Dumnezeu. În acest
în minte imaginea acestei instituții atunci când sens, ierarhul are o slujire ce se îndreaptă
a spus: “pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu.
întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea Astfel, episcopul nu este numai “alesul lui
învățători; apoi pe cei care au darul de a face Dumnezeu”, ci și “ales de către Biserică” [II
minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, Corinteni 8, 19], cum subliniază Sfântul Apostol
cârmuirile, felurile limbilor” [I Corinteni 12, 28]. Pavel: “Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni,
Fără puterea harului, care sfințește viața după este pus pentru oameni în cele ce sunt ale lui
chipul dumnezeiesc al Mântuitorului, Biserica e Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru
o simplă asociație umană sau o simplă ficțiune, păcate” [Evrei 5, 1]. În acest sens, Biserica posedă
întrucât îi lipsește posibilitatea de a lucra în lume o unitate esențială, harică și ierarhică în același
cu înțelepciunea și puterea lui Hristos. timp, ea fiind “poporul lui Dumnezeu” [Evrei 4, 9;
Așadar, în Biserică întreaga existență 11, 25]. Ea are păstorii săi legiuiți, care sunt
este constituită armonic, tocmai pentru că deopotrivă ocârmuitori și părinți, cum scrie
“Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii”, Sfântul Apostol Pavel: “De ați avea zece

58 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți
părinți, căci eu m-am născut prin Evanghelie în
Iisus Hristos” [I Corinteni 4, 15]. În acest citat
se afirmă clar semnificația legăturii dintre cler și
poporul binecredincios, ceea ce înseamnă că în
jurul Mântuitorului Hristos se află toți cei care
urmează chemării Lui, așezați pe diferite trepte,
după măsura slujirii lor și potrivit cunoașterii ce o
au în tainele Împărăției lui Dumnezeu.
După cum observăm, Arhieria și preoția fac
parte dintre marele taine împărătești și
dumnezeiești care presupun unirea celui care
o exercită cu Hristos într-un mod propriu.
Primitorul acestui har nu este numai un “ales” a
lui Dumnezeu, ci și un “prieten” al Lui căruia i s-a
dat să cunoască “tainele Împărăției Cerurilor”
[Matei 13, 11]. În acest sens, episcopul și preoții
sunt aceia cărora Mântuitorul le spune: “De
acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face
stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru
că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am
făcut cunoscute. Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu
v-am ales pe voi.” [Ioan 15, 15- 11]. Deci, toți
oamenii trebuie să îi socotească pe aceștia “ca
slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor
lui Dumnezeu” [I Corinteni 4, 11]. Sfântul Ioan
Gura de Aur, referindu-se la
noțiunea de iconom, zice: “Apostolul îi numește
ispravnici ai Sfințelor Taine, arătând că Tainele
nu trebuie să se dea tuturor, ci numai celor care
trebuie și care pot a le
economisi cu vrednicie” [Sfântul Ioan Hrisostom,
Comentariile sau explicarea Epistolei I către
Corinteni, p.127]. Ca atare, episcopul înzestrat
cu harul divin are obligația să primească cu suflet
curat cele cerești în cea mai intimă legătură cu
Dumnezeu.
Dar, arhieria ține în chip deosebit de jertfa
euharistică a morții și Învierii lui
Hristos [Odokase, Das Christliche Kultmysterium,
Regensburg, 1935, p.29-30], concentrată în
Sfânta Liturghie în timpul căreia este hirotonit și
hirotonește preoți și diaconi. Întemeind preoția
la Cina cea de Taină, Mântuitorul o investește
după trei zile și cu prerogativa purtării cheilor
Împărăției lui Dumnezeu. După Înviere, El suflă
peste ucenici și le zice: “Luați Duh Sfânt; cărora
le veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți
ține, vor fi ținute!”. În virtutea acestei lucrări
prin care Hristos S-a adus pe Sine “jertfă fără
prihană” [Ioan 20, 22-23], ucenicii Domnului
au primit puterea iertării: “Luați Duhul
Sfânt…” [Ioan 20, 21]. Astfel, Sfinții Apostoli,
sunt reprezentanți ai preoției lui Hristos, atât
asupra “trupului” euharistic al lui Hristos, cât și
asupra “trupului tainic” al Domnului [Matei 28,
18-20]. Prin voința și lucrarea transmisă de
Domnul, Apostolilor și prin aceștia, episcopilor
și preoților investiți cu harul Duhului Sfânt,
Hristos vestește oamenilor bucuria izbăvirii: “Să
le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la
întuneric la lumină, de la puterea satanei la
Dumnezeu, ca să ia iertare de păcate și parte cu
cei ce s-au sfințit, prin credința în Mine” [Fapte
26, 18]. În virtutea acestei demnități, episcopul
este numit de Sfântul Apostol Pavel, drept un
“chivernisitor” care ține, în “casa lui
Dumnezeu”, locul pe care-l are Fiul lui
Dumnezeu înomenit, Care a împreunat în Sine
lumea de sus cu cea de jos. Drept aceea
episcopul trebuie să ia “aminte de toată turma,
întru care Duhul Sfânt l-a pus, ca să
păstorească Biserica lui Dumnezeu, pe care a
câștigat-o cu însuși sângele Său” [Fapte 20, 28].
3. Responsabilitatea episcopului față de
hirotoniții săi
După cum am văzut mai sus, preoția este
în Biserică, perpetuarea slujirii întru putere și
demnitate a succesiunii apostolice, fără să se
întrerupă vreodată. Ea izvorăște din prezența
Mântuitorului Hristos, Care ne cheamă la
sfințenie, odrăslind deopotrivă arhierei, preoți
și sfinți: “Ieri și azi și în veci” [Evrei 13, 8]. În
virtutea acestui fapt, Domnul oferă harul Său
celor chemați pentru a săvârși Sfintele Taine
pentru mântuirea credincioșilor, împărtășindu-l
persoanelor “alese” printr-o consacrare a punerii
mâinilor [I Timotei 4, 14]. Întrucât hirotonia în
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 59
sine presupune o alegere, episcopul investit de
Dumnezeu cu harul arhierei
are îndatorirea să ia aminte să “Nu pună degrabă
mâinile peste nimeni, pentru a nu se face părtaș la
păcate străine”. De asemenea, el are obligația [I
Timotei 5, 22] să vegheze ca alegerea candidatului
la hirotonie să fie conformă cu chemarea Domnului
pentru primirea unei misiuni de îndeplinit de care
depinde soarta sau destinul veșnic al altor ființe
omenești. Pentru această lucrare, episcopul are
nevoie de o vedere interioară pentru receptarea
mesajului divin, ca hirotonia pe care o exercită,
să fie semnul văzut prin care se pecetluiește în
mod obiectiv acest mesaj, transformându-l dintr-o
slujire într-o răspundere. Punând în evidență
aceste sarcini care revin unei misiuni încredințată
de Dumnezeu episcopului, dorim să subliniem,
în primul rând, conștiința eclezială care trebuie
să aibă prioritate în responsabilitatea lui. “Dacă
vestesc Evanghelia nu-mi este laudă, pentru că
stă deasupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu
voi binevesti!” [I Corinteni 9, 16].
Deci, responsabilitatea episcopului are ca
obiect direct mântuirea sufletească a preoților și
a credincioșilor pentru care va răspunde înaintea
Dreptului Judecător de sufletele celor ce se pierd
din vina lui. În cuvintele Sfântului Apostol Pavel,
adresate creștinilor proveniți dintre evrei, se
găsesc aceste obligații: “Ascultați pe conducătorii
voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează
pentru sufletele voastre, având să dea de ele
seama — ca să facă aceasta cu bucurie și nu
suspinând, lucru care nu ar fi spre folosul vostru”
[Evrei 13, 17]. Cu alte cuvinte, între măreția
slujirii arhierești și măsura responsabilității e o
relație directă [Pr. Prof. D. I. Belu, Calitățile de
îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol
Pavel, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 9-10, p.
555-556].
Evident, pentru a înțelege în ce constă
răspunderea arhierească, trebuie să ne referim
întotdeauna la lucrarea mântuitoare a Domnului
care o precede și de care se leagă în mod intim.
Astfel, slujirea arhierească se referă la mântuirea
60 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
adusă de Mântuitorul Hristos, fiind cel mai
mare bun. În acest sens, datoria episcopului
este să pună o infinită seriozitate și pasiune
în lucrarea sa, pentru a se mântui pe sine și pe
cei ce îl ascultă. El trebuie să continue lucrarea
arhierească a Mântuitorului Hristos [Timotei 4,
16], adică să-și însușească “duhul” vieții Lui. În
acest caz, episcopul trebuie să facă din propria
ființă un tron al slavei lui Dumnezeu pentru a
ajunge la conformitatea cu rolul de mijlocitor
între oameni și Domnul. Dacă episcopul n-a
ajuns la conformitatea cu Hristos și mintea lui nu
e luminată de Sfântul Duh, el lucrează din motive
omenești și oricând poate rătăci în mântuirea
puterii dumnezeiești, care în loc să-i fie de folos,
îi devine ostilă. Așadar, episcopul trebuie să fie
figura Cristi, imagine fidelă a lui Hristos, într-o
formă obiectivă și funcțională. Datoria lui este să
ajungă la o prezență a harului în sufletul său, la
unirea ființei sale însăși cu darul ce i s-a încredințat
. “Nu fi nepăsător față de harul care este întru
tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea
mâinilor preoțimii” [I Timotei 4, 14]. Modelul său
trebuie să fie Mântuitorul Hristos spre Care să-și
ațintească ochii permanent. În felul acesta, el îl va
cunoaște pe Domnul și puterea Învierii Lui și, va
fi primit părtaș la patimile Lui și la asemănarea cu
moartea Lui [Filipeni 3, 10]. De fapt, episcopul,
când slujește Sfânta Liturghie, are înainte și în
fața ochilor pe Mielul lui Dumnezeu, dăruire.
Sfântul Pavel mărturisește lui Timotei, ucenicul
său că: “Eu de acum mă jertfesc”, [2 Timotei 4,
6], iar Sfântul Grigorie de Nazianz, preluând
această idee, îi dă un sens imperativ: “Nimeni nu
este vrednic de marele Dumnezeu, de sacrificiu și
de marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el ca
vie și sfântă jertfă” [Sfântul Grigorie de Nazianz,
Orat, II, cap. XCV].
Tot în sensul celor, arătate, trebuie să
precizăm faptul că și preoții trebuie să stea în relație
cu episcopul lor în mod eclezial, precum spune
Sfântul Ignatie Teoforul: “De aceea și voi trebuie
să mergeți împreună cu voința episcopului”, ca să
fiți uniți cu el precum “coardele cu chitara”. În
felul acesta Iisus Hristos este preamărit “în unirea
voastră și în dragostea voastră armonioasă”.
Așadar, îndeamnă Sfântul Teofor, “fiecare din voi
să fiți în cor și în armonia înțelegerii dintre voi,
luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântați
prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă
audă și să vă cunoască prin faptele bune pe care
le faceți, că sunteți mădulare ale Fiului Său”.
Deci, concluzionează Sfântul: “Vă este, dar, de
folos să fiți într-o unire fără prihană, pentru ca
să aveți pururea parte și de Dumnezeu”. De fapt,
numai în această unire dintre episcop și întreaga
Biserică, rugăciunile euharistice au puterea
înaintea lui Dumnezeu, [Epistola către Efeseni 5,
2], așa cum subliniază Sfântul Ignatie: “Căutați
să participați la o singură euharistie; că unul
este trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul
este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul
este jertfelnicul, după cum unul este episcopul
împreună cu preoții și diaconii…. Deci, tot ceea
ce faceți, s-o faceți după Dumnezeu” [Epistola
către Filadelfieni 4, 1, p. 179].
În concluzie, arhiereul, care slujește la
Altarul Domnului, trebuie să fie responsabil
de harul său și de cei hirotoniți de el, întrucât
reprezintă pe Hristos în fața credincioșilor lui și
trebuie să dea socoteală pentru ei la înfricoșata
judecată. El trebuie să practice virtuțile, pe care
le găsim exprimate în mod implicit sau explicit
în scrierile pauline, să aibă o calitate morală
ireproșabilă, pe care i-o impune sacerdoțiul
Mântuitorului, cum spune Sfântul Apostol Pavel:
“Se cuvine episcopului să fie fără prihană” [I
Timotei 3, 2]. De aici decurge necesitatea de a
căuta ca slujirea lui să-i devină ceva propriu
și nedespărțit de fire, cum subliniază același
Apostol: “Te îndemn să ții aprins harul lui
Dumnezeu, care
este întru tine, prin punerea mâinilor mele!”
[II Timotei 1, 6]. Faptul că vocația lui privește
sacerdoțiul lui Hristos, a determinat pe autorul
Constituțiilor Apostolice să îl numească pe
episcop de-a dreptul “un Dumnezeu pământesc”.
La același lucru se referă și Fericitul Teofilact
[Constituțiile Apostolice, Lib.II, c.26] care,
comentând pe Sfântul Pavel, afirma: “Pentru că
Dumnezeul nostru este foc, se
cuvine ca noi, slujitorii lui Dumnezeu, să fim
evlavioși, ca să nu ardem de El ca niște
nebăgători de seamă” [Teofilact, op. cit., II, p.
640]. De fapt, mai înainte de el profetul Ieremia
spusese: “Blestemat este tot cel ce săvârșește
lucrul Domnului cu nepăsare”. [Ieremia 48, 10].
Prin urmare, cum și-ar putea închipui arhiereul
sau preotul care au primit la hirotonie în palmele
lor trupul Mântuitorului Hristos, “primește darul
acesta și-l păzește până la venirea Domnului
nostru Iisus Hristos, când se va cere de la tine
înapoi”, că ar putea trăi fără responsabilitate și
în indiferență față de turma încredințată spre
păstorire și să nu dea socoteală de aceasta?
Referitor la aceasta, Sfântul Apostol Pavel ne
spune: “Dacă păcătuim cu voia noastră, după ce
am luat cunoștință despre adevăr, nu mai rămâne,
pentru păcate, nicio jertfă” [Evrei 10, 26]. Este
știut faptul că Mântuitorul n-a iertat decât pe cei
hotărâți să-și îndrepte viața, dar nu și pe cei ce
s-au pierdut în păcatele lor [Ioan 5, 14]. În acest
sens este clar că libertatea spirituală proclamată
de Evanghelie nu poate constitui pentru nimeni
pretext de săvârșirea păcatului [I Corinteni, 6,
12; Prof. N. I. Nicolăescu, Actualitatea Epistolei
I către Corinteni, în Studii Teologice, 1951, nr.
1-2, p. 12.].
Cum spuneam mai sus, arhiereul, în
calitatea sa de slujitor al Mântuitorului,
reprezintă înaintea lui Dumnezeu, Biserica. La
sfântul Altar el nu se roagă numai în numele
preoților și credincioșilor săi. Unind lumea
văzută cu cea nevăzută, el aduce, în mod real, pe
Dumnezeu la credincioși. Lucrarea sa liturgică
privește întruparea ordinii dumnezeiești în
cuvinte, al căror centru e jertfa euharistică, care
nu se săvârșește printr-o simplă receptivitate
pasivă. Dimpotrivă, episcopul și preoții lui
trebuie să fie conștienți că dobândirea mântuirii
presupune efort fără limită în comuniunea cu
Dumnezeu, viață de strădanii dusă până la jertfa
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 61
supremă [Coloseni 1, 9-11; Efeseni 3, 18-19; II
Timotei 4,6-8]. Cu alte cuvinte, pentru însușirea
darurilor mântuirii se cuvine ca episcopii și Pavel Florenski, Filosofia
preoții să alăture la jertfa euharistică propriile lor
străduințe, cum ne spune Sfântul Pavel: “Facerile cultului
de bine și dărnicia nu le dați uitării, căci cu jertfe
ca acestea se mulțumește Dumnezeu” [Evrei 13,
16].
O altă responsabilitate a episcopului
este legată de propovăduirea cuvântului lui În studiile anterioare s-a vorbit despre
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie uceniculuicele două Sfinte Taine: Botezul şi Mirungerea;
său Timotei: “Ia aminte la citit, la îndemnat șiacelaşi lucru trebuie spus şi despre acţiuni mult
la învățătură” [I Timotei 4, 13] și adaugă apoi:mai puţin expresive şi mai periferice, şi de aceea
şi mai complexe reciproc, sfinţite prin ritualuri.
“Făcând aceasta, te vei mântui și pe tine și pe cei
Şi dacă aici se trasează liniile cunoscute
ce te ascultă” [I Timotei 4, 16].
de unire, aceasta nu înseamnă ca altele să fie
Episcopul este obligat să îndemne pe negate; dimpotrivă, aici se afirmă posibilitatea
preoții săi spre “lucrul slujirii, în vederea zidirii
multora, chiar dacă cele exemplificate au părut
trupului lui Hristos” [Efeseni 4, 12]. Evident, el
mai potrivite pentru expunere. Vorbind însă
însuși trebuie să fie un exemplu, cum ne învață serios, construind unele scheme, şi prin aceasta
și marele Pavel când zice: “fiți următori mie, preluând ideea şi în unele chestiuni de cult, se
precum și eu lui Hristos” [I Corinteni 11, 1]. Sau
cuvine şters tot ceea ce s-a spus, trebuie şterse
în alt loc: “Urmați-mi mie fraților și vă uitați la
aceste linii ajutătoare de pe desenul viu, date
cei ce umblă după pilda noastră” [I Corinteni jos schelele şi repetat, la modul cel mai hotărât:
11, 1]. Așadar: “întru toate arată-te pe tine însuți
cultul este unitatea de legătură pătrunsă în
pildă de fapte bune”, spune Sfântul Pavel lui nenumărate rânduri şi în mod divers de către
reflecţii, corelaţii şi autoasimilări, astfel că totul
Tit, sau lui Timotei, episcop în Efes: “Fii pildă
credincioșilor cu cuvântul și cu purtarea, cu se vede în toate; a distinge însă anumite linii,
dragostea, cu duhul și cu curăția” [I Timotei 4,să zicem nervuri de corelaţii, se poate doar cu
scopuri metodologice, pentru sistematizare,
12]. Cu alte cuvinte, episcopul și preoții săi sunt
slujitori pentru confort şi aprofundare, însă având condiţia
obligatorie de a aminti această condiţionalitate a
ai lui Hristos, care au menirea de a ridica sufletele
credincioșilor pe culmile desăvârșirii. dezmembrărilor, şi de a respecta fidel unitatea
organică a întregului cult.
Răspunderea lor este imensă și întrece orice
Să ne întoarcem acum la tradiţiile ce-şi
asemănare, fiind o realitate de ordin duhovnicesc
au originea, pe măsura îmbogăţirii lor ontologice,
de care depinde mântuirea lor și a credincioşilor
în taina Euharistiei. Scara acestui tip de sfinţiri
lor. este îndreptată către mâncare şi băutură, şi, în
general, către funcţiile de hrănire, şi înainte de
Părintele Acad. Dr. IRINEU PoPA, toate se cuvin cercetate diferitele grade de sfinţire a
Mitropolitul olteniei acelui tip de mâncare şi a acelui tip de băutură,
care pot fi numite hrana propriu-zis umană şi
băutura propriu-zis umană – mai cu seamă hrană
şi băutură. Acestea sunt: pâinea de grâu şi vinul
din struguri.
Să începem cu vinul. Vinul ca atare, ca
rezultat al muncii omeneşti, ca produs al culturii,
62 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
 ca dar de la Dumnezeu, primit ca donaţie, ce
participă în modul de viaţă, de rugăciune - are un
destin în cult, primeşte gradul, chiar şi inferior, de
sfinţire. După natura sa, el este simbolul sângelui
purtător de viaţă, deci are în el ceva semnificativ.
Aşa era cunoscut, ca „sângele viţei de vie”, ca
sângele lui Dionis în antichitatea îndepărtată; nu
înţelege nimic din viaţa umanităţii cel căruia îi este
scris „să amestece sângele lui Dionis cu lacrimile
nimfelor”, după cum spune sfatul, nici mai mult,
nici mai puţin decât dietetic, de a bea vinul cu
apă. Pentru omul din antichitate, „vinul simplu”,
ca amestec cunoscut de combinaţii chimice, nu a
existat. Cu atât mai mult, acest vin farmaceutic
nu există în viaţa creştină şi nici nu poate exista
- nu numai din cauza imaginii creştine comune cu
orice religie despre viaţa tuturor fiinţelor - dar şi
dintr-o cauză mai profundă, că în modul de viaţă
creştin, vinul simplu, chiar şi ca sânge natural al
lui Dionis, ca suflet al lumii plantelor, nu există;
ceea ce exista însă, este sfinţit deja de câteva ori.
Există un ritual special „de sădire a viţei de vie
cu rugăciunea şi binecuvântarea existentului”,
cu stropirea şanţului de sub viţă şi a viţei înseşi
cu apă sfinţită. După ce au apărut „ciorchinii” ,
ei sunt din nou binecuvântaţi şi sfinţiţi în ziua de
„Schimbarea la Faţă a Domnului”. Noul vin este
stors – şi din nou el este sfinţit printr-un ritual
special. „Trimite Duhul Tău Cel Sfânt asupra
vinului acesta şi binecuvântează-l în Numele
Tău Cel Sfânt” – se roagă preotul, şi încă: „Şi
astăzi coboară din înălțimea Ta Cea sfântă şi
binecuvântează și sfințește acest vin şi fă-l să fie
pentru binele şi sănătatea fiecăruia dintre cei ce-l
beau şi să nu aibă nici un fel de acţiuni
dăunătoare asupra lor, Te slăvim pe Tine,
Dătătorul tuturor celor dăruite”. Ne rugăm
Sfântului Duh, deci primim, nu pentru un vin
oarecare băut în biserică, ci pentru vinul de
masă, vinul din viaţa cotidiană. Iar dacă în vin
cade „ ceva necurat”, atunci din nou are loc un
ritual special de binecuvântare şi sfinţire a
vinului; în concepţia religioasă concretă despre
lume, necurăţenia nu este concepută pozitivist,
doar în ordinea exterioară, de ce este necesară
curăţirea duhovnicească după pângărirea cu ceva
necurat, dar nici în ordinea abstract-morală, de
ce „acel ceva necurat” ce nu are importanţă
în relaţia imperativului categoric, poate cauza
pângărirea duhovnicească; această pângărire se
înţelege aici spiritual-trupeşte, ca în antichitate şi
se alungă tot în modul spiritual-trupesc.
Repetăm: şi pângărirea, şi curăţirea de ea ar fi
fost la fel de deformate, atât la o nouă explicaţie
a lor din punct de vedere igienic-extern, cât şi
abstract-moral. Pe treapta următoare a sfinţirii,
trebuie pus vinul cu apa caldă ca „băutură”
după Împărtăşanie, care participă deja direct la
slujba din biserică, corespunzătoare prescurei
(антидор) în seria sfinţirii pâinii, adică în locul
darurilor, a pâinii date în locul Împărtăşaniei.
Trebuie să credem că un astfel de vin cu prescure
(антидор), în practica veche, se dădea după
Liturghie tuturor celor prezenţi. Mai departe,
urmează vinul binecuvântat, sfinţit după litii
(лития - moment în slujba de noapte sau seară)
împreună cu pâinile, grâul şi untdelemnul -
îmbinare a celor mai nobile substanţe ale culturii.
În rugăciunea citită la această sfinţire,
este cerută binecuvântarea Mântuitorului propusă
pentru substanţe, pentru sporirea lor asemeni
sporirii miraculoase în minunea celor cinci pâini
şi sfinţirea celor care gustă din ele - ca o
abordare a Euharistiei, presfinţire, care ridică
nivelul spiritual-trupesc deasupra nivelului vieţii
de rugăciune. Căci vinul şi pâinile sfinţite se
gustă în biserică în timpul slujbei de miruire,
adică servesc la sfinţirea celor ce gustă pentru
Liturghia ce urmează: aceasta este agapa - seara
iubirii în Biserica creştină de la începuturi. În
ciuda părerii care circulă, agapele creştine antice
nu trebuie nicidecum închipuite ca un fel de cină
cu scop de saturaţie; reproşându-le corintenilor
acest tip de gândire, apostolul Pavel remarca:
„Oare nu aveţi case pentru a vă sătura?” Şi, prin
urmare, aceste cine au fost preponderent un
simbol al forţei teurgice, chiar dacă momentul
real, hrana trupească nu a fost exclusă de aici, iar
cantitatea de gustare nu era mai mică decât orice
mărime dată, ceea ce are loc de fiecare dată când,
la devierea protestantă, în ritual se recunoaşte
sensul, însă abstract, fără puterea de a acţiona şi
întrupa. Aici se cuvine amintit, o dată şi pentru
totdeauna, relativ la toate obiceiurile, la întreg
domeniul cultului, absolutismul măsurilor
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 63
şi cantităţilor, care, fără o schimbare calitativă,
nu pot să treacă de o parte sau alta a limitelor ce
depind de existenţa lucrului cu care are de-a face
cultul la momentul dat. Astfel, toate obiceiurile
care au la bază gustarea, nu trebuie să mărească
din punct de vedere cantitativ această gustare
peste acea măsură, care nu mai adaugă nimic la
substratul simbolic şi are în continuare un caracter
fiziologic, dar, pe de altă parte, şi într-un grad mai
mare, trebuie respectată acea limită de jos, dincolo
de care gustarea încetează să mai fie receptată şi
conştientizată ca un act de hrănire şi se simte faţă
de el ca ceva indiferent, ca o cantitate neglijabilă,
a cărei prezenţă sau absenţă în funcţia dată nu
influenţează cu nimic. Repet că există un prag atât
inferior, cât şi superior de receptare a simbolului,
care corespunde cu pragul inferior sau superior
al mesei lui concrete. Şi dacă antichitatea se lăsa
ispitită de trecerea de nivelul superior, deviind
prin aceasta spre naturalism, ca exagerare a
misticismului firesc al materiei, atunci vremurile
noi s-au lăsat ademenite de trecerea peste pragul
inferior, dar prima doar rotunjeşte religia, în timp
ce a doua o dezrădăcinează. Când se mănâncă
firimituri din pâinea blagoslovită, prin micimea
lor, acestea nu pot să fie receptate ca mâncare,
nu dau senzaţii gustative şi, puse în gură, pur şi
simplu dispar acolo, atacând sensul agapei ca
mâncare sfântă şi anume ca mâncare şi nimic
altceva, căci pentru fiecare obicei ar trebui să
existe un fundament concret sau altul. Nu poţi să
numeşti gustare din pâine, dacă această cantitate
de pâine poate fi dovedită doar cu microscopul
sau în mod chimic. În concordanţă cu practica
contemporană, s-ar putea parafraza cuvintele
Apostolului: <<Oare voi nu aveţi acasă dicţionare
ca să citiţi acolo cuvântul „pâine”?> Suprimând
excesul, care doar îngreunează simbolica agapelor
din antichitate, Regulamentul bisericesc şi-a luat
măsurile şi împotriva abstractului contemporan:
stabilind măsura exactă în agape, el ne arată
prin aceasta gradul celei mai mari sensibilităţi
a spiritului nostru pentru simbolica pâinii şi
vinului, ambele binecuvântate. Şi astfel, spunem
prin cuvintele Liturghierului: „Binecuvântată
este pâinea ce ajută împotriva tuturor relelor
pe cel care o primeşte cu credinţă”. În „Livada
64 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
duhovnicească” (Луг духовный), se povesteşte
cum Serghie Sinaiskij, dând o astfel de pâine
leului, care stătea lungit în drum şi-i împiedica pe
catârii să treacă, i-a poruncit să se dea la o parte
din drum, ceea ce acesta a şi făcut. În rugăciunea
de binecuvântare a pâinilor, se cere sporirea lor.
Cu această ocazie, şi altele asemenea, începând
cu saturaţia miraculoasă din Evanghelie sau,
dacă se poate, cu acele sporiri tainice de hrană
şi băutură, despre care povestesc discipolii antici
ai lui Dionis şi despre altele asemenea, întâlnite
în religia tuturor ţărilor şi popoarelor, se cuvine
spus ceva: „Sporeşte aceste pâini şi în întreaga
Ta lume”. Atât în creştinism, cât şi în general, în
religie, ar fi fost un eufemism neputincios şi blajin
dacă nu s-ar propune credinţa în îndeplinirea
rugăminţii. De altfel, experienţa de 2000 de ani
a creştinismului, în multitudinea nenumărată
a bisericilor, repetată de nenumărate ori,
nemaivorbind şi de experienţa religiei în general,
ar părea suficient pentru a convinge de zădărnicia
unor astfel de rugăminţi: „Sporeşte”, astfel se
roagă credincioşii, dar pâinea nu sporeşte. Cultul
însă de aceea este cult, pentru că el presupune
legislaţia interioară a ceea ce se împlineşte,
regulamentarismul ce, practic, chiar este baza
concepţiei amorţite a permanenţei legilor naturii.
Cultul nu presupune miracolul ca pe ceva
de excepţie, nu aşteaptă evenimente excepţionale,
deoarece el însuşi este o minune permanentă. Pe
de altă parte, fiind astfel, el crede în forţa ce i-a fost
dată, şi de aceea nu se îndoieşte de îndeplinirea
rugăminţii; aceasta este mai puţin de toate
o aşteptare nervoasă - dacă iese sau nu iese -
acutizarea eforturilor omeneşti subiective, în
prezenţa cărora, se şterge graniţa posibilului şi
imposibilului. Dimpotrivă, aceasta este ridicarea
sistematică a nivelului posibilului, care aparţine
omului cu simţul posesiunii calme. Slujitorul
Bisericii nu strigă exaltat „sporeşte”, ci roagă
în mod calm, având convingerea că rugămintea
întotdeauna s-a îndeplinit şi se va îndeplini până la
sfârşitul veacului, doar dacă nu sunt circumstanţe
potrivnice. Şi iată, în cazul dat, de îndoială arătată,
determinată de faptul că „holdele, grâul, vinul şi
untdelemnul” nu sporeau parcă şi nu sporesc,
credinciosul răspunde prin punerea faţă-n faţă a
acestei experienţe a lumii cu experienţa credinţei,
şi anume: despre îndeplinirea rugăminţii. Această
punere faţă-n faţă nu cere neapărat acea mărime
a credinţei, care pare la început indispensabilă:
trebuie doar să ne amintim principiul relativităţii.
Căci măsurile de bază, prin care practic noi am
şi putea să aflăm dacă sporesc sau nu grânele -
prin măsurarea cantităţii, greutăţii, volumului
etc., iar aici ar trebui adăugată şi unitatea de
măsură - aceste măsuri nu pot fi socotite ca
permanente. Mărimea măsurilor depinde de
sistemul în care sunt ele cercetate şi, de aceea,
despre orice lucru se poate spune totul, orice, că
el se micşorează sau se măreşte în permanenţă şi,
în afară de aceasta, potrivit oricărui tip de lege,
merită să fie atribuit numai în gând sistemulului
ales corespunzător. Aceasta se referă la toate
caracteristicile fizice ale oricărui obiect, iar
afirmaţia noastră despre invariabilitatea lor sau
despre o schimbare sau alta din punctul de vedere
al concepţiei moderne despre lume, exprimă
credinţa noastră în apartenenţa acestui obiect
la sistemul cunoscut; dar această apartenenţă
nu este chiar informaţia receptată de noi pasiv,
de care noi trebuie să luăm la cunoştinţă ca
despre o oarecare oprire de la capătul cercetării
noastre, dar se determină printr-un act viu şi
creator de credinţă, care la rândul său depinde
de integralitatea sistemului nostru de gândire
sau, mai exact şi mai profund - de construcţia
spiritului nostru, determinat în adâncimea ultimă
a realităţii absolute, pe baza căreia se orientează
„inima” noastră. Şi, de aceea, orice afirmaţie
despre mărimea parametrilor, obiect al celor ce
caracterizează, luat separat, nu poate fi numit şi
adevărat; el devine aşa sau altfel doar în legătura
acestei afirmaţii cu întregul spiritual, construit de
personalitatea dată pe baza unei valori spirituale
determinate. Referitor la cazul nostru particular,
dacă rolul acestei „comori” îl are lumea unică ca
sistem solid cu centru absolut - dat de omul închis
absolut în sine - atunci afirmaţia experienţei
aparente despre nesporirea grânelor trebuie
desigur acceptată, dar nicidecum în sensul unei
descoperiri, ci doar ca o dezvoltare a trimiterilor
de bază despre închistarea subiectivităţii umane,
ca o autoidentificare spirituală a acestei credinţe
a omului în sine, devenit „propriul idol”.
Dimpotrivă, la alte credinţe, adică la alte comori
ale inimii, presupuse a fi în afara ei, închistarea
absolută a lumii este negată: lumea nu mai este
privită ca un singur sistem solid, ea devine lăuntric
activă şi, prin aceasta se recunoaşte în principiu,
că lucrurile aparţin unor sisteme diferite, pot
să treacă sau să se transforme dintr-un sistem
în altul şi atunci, despre ceea ce părea înainte
de neschimbat va trebui vorbit ca despre ceva
schimbat, iar despre ceea ce părea schimbător,
câteodată să ne exprimăm în sensul stabilităţii.
Veridicitatea sau falsitatea uneia sau a alteia din
aceste afirmaţii se consideră doar în contextul
înţelegerii integrale a vieţii, iar concepţia însăşi
despre lume este cântărită pe talerele credinţei.
Ce-i de spus despre cult, a cărui activitate este
îndreptată spre smulgerea obiectului sau mai
larg, a realităţii în general, dintr-un sistem şi
spre trecerea lui în altul? Desigur, doar faptul
că, de îndată ce o astfel de activitate a cultului
este recunoscută, lui îi aparţine capacitatea de
a aprecia într-un fel sau altul caracteristicile
obiectului, iar judecăţile pe laterală despre acest
obiect sunt nu numai greşite, ci pur şi simplu
goale din punct de vedere principial, lipsite de
valoare. Dar chestiunea fundamentală - despre
trecerea sau netrecerea obiectului dintr-un sistem
în alt sistem - se rezolvă în ordinea experienţei
interioare şi nicidecum exterioare.
Şi, deci, gândul nostru nu este deloc pentru a
contrazice „experienţa” nesporirii lucrurilor
sfinte când se cere aşa ceva, ci în arătarea deplinei
impasibilităţi de judecată a credinţei Bisericii a
acelor concepţii despre viaţă, care sunt orientate
altfel şi cu deosebire, care confirmă închistarea
lumii în sine. Noi credem că, deîndată ce în
cult se cere sporirea, atunci ea se şi petrece şi
cu aceasta insist că nu suntem deloc numai noi
cu o astfel de credinţă a noastră, ne dovedim a
fi în situaţia extremă de a dezminţi experienţa
lumească, dar şi orice afirmaţie luată oriunde
izolat nu are mai multă mărturie decât afirmarea
credinţei. Şi dacă cineva consideră neapărat
să vorbească, scuzându-se, despre sporirea
lucrurilor binecuvântate, atunci în ordinea
interconfesională, între concepţii despre lume,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 65
scuzându-se nu mai puţin, trebuie să vorbească
despre nesporirea lor. Mai exact, nici de una
nici de cealaltă nu trebuie vorbit scuzându-te, ci
având conştiinţa unei responsabilităţi profunde
a cuvintelor spuse şi a legăturii lor neîntrerupte
cu concepţia integrală despre lume, ce stă pe
fundamentarea ei caracteristică.
Următoarea treaptă a sfinţirii vinului
o reprezintă cupa comună binecuvântată la
oficierea cununiei religioase şi băută în timpul
înfăptuirii acestei Taine. În semn de unitate
deplină deja înfăptuită a celor ce se căsătoresc
şi în desăvârşirea faptei de cununie, „Doamne,
cupa aceasta comună, dă-o celor ce se unesc
prin căsătorie, blagosloveşte prin binecuvântarea
duhovnicească”, astfel se roagă preotul,
binecuvântând vinul. Acest vin participă în Taină,
dar primind binecuvântarea duhovnicească nu
atinge de unul singur dimensiunea acţiunii de
Taină, a deplinei sfinţiri, căci se referă nemijlocit
la Taină şi intră în ea indirect. Se cuvin spuse
câteva cuvinte despre obiceiurile rudimentare
din cadrul Tainei; aşa cum în creaţiile lingvistice,
prin prelucrarea subiectului literar, care a mai
fost prelucrat mai înainte, primele forme ale
lucrării deseori intră în componenţa celei noi, însă
purtând nemijlocit funcţia directă de exprimare,
iar indirect înlesnind aceasta exprimare, ele
intră în calitate de posibile, dar nu realizate
demersuri ale acţiunii, ca ipoteze, acutizând prin
aceasta importanţa acţiunii petrecute în fapt,
aşa şi în liturgică, la o nouă prelucrare a unei
teme oarecare de liturgică, care şi-a găsit deja
cândva exprimarea sub un alt aspect, momentele
principale ale ritualului dinainte nu se schimbă
sau se distrug pur şi simplu, pentru că şi ele au
exprimat ceva esenţial, chiar dacă nu şi cel mai
important din punctul de vedere al acestei noi
prelucrări liturgice, dar se introduc în noul ritual
în calitate de cadre, completări şi descoperiri
ale acţiunii sale spirituale de bază. Astfel, în
ritualul de cununie supus analizei, nu este greu
de recunoscut în ordinea liturgicii comparative
ritualul fundamental al cununiei antice, al
căsătoriei sfinte la romani1, a cupei comune cu
vin vechi evreiesc de cununie etc.; prin gustarea
1 „per confirmationem”
66 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
mâncării, masa comună pentru antichitatea
precreştină era primul semn al căsătoriei, drept
cea care stabilea singură unitatea mistică.
Creştinismul nu neagă această reprezentare şi de
aceea, obiceiul respectiv este lăsat de Biserică în
ritualul creştin. Ontologic însă, această unitate
în creştinism este o derivată şi de două ori
comparativă cu comunicarea spirituală, inclusiv
până la cununiile mucenicilor, care, potrivit
obiceiului, în mod firesc ocupă în ritual locul
central şi elimină cupa comună, acest 2 bisericesc
de la sfârşitul ritualului. Rudimentaritatea arătată
a vinului de cununie nu-i dă şi dreptul să fie în
sens propriu recunoscut ca vin al Tainei, deşi el
este vin din Taină. O astfel de treaptă a sfinţirii,
adică mult mai înaltă, de participare directă în
Taină, trebuie recunoscută vinului amestecat cu
mir în Taina Sfinţirii Mirului. Aici ea reprezintă
condiţia esenţială a Tainei.
Mult superioară este Cupa tainică a
Liturghiei Înaintesfinţitelor Daruri; şi, în mod
ciudat, ca învăţătură dogmatică despre ea nu a fost
exprimată până acum cu o deplină determinare.
Şi anume: Cupa în această Liturghie, la fel ca şi
Pâinea, nu primeşte sfinţiri Euharistice: Pâinea
îmbibată cu Cinstitul Sânge, ca fiind deja primite
de ea în Liturghia dinainte. Aşa că Pâinea este deja
împlinită prin sfinţirea Euharistică; în Cupă însă,
este pus vinul cu apa neîncepută. Ce trebuie să
credem despre Cupa Liturghiei Înaintesfinţitelor
Daruri? Această întrebare are o istorie lungă şi
complicată, dar şi până acum nu poate fi
considerată ca rezolvată. În orice caz, răspunsul
nu este formulat în sens unanim bisericesc.
Pentru a sublinia situaţia, cu puţin efort şi
inspiraţie a teologiei ortodoxe, nu trebuie să
trecem cu vederea această chestiune. Acuitatea
ei va fi mai limpede dacă ne amintim ca în
această Cupă se pune - aşa cum se face aceasta
în cadrul Liturghiei complete, însă fără cuvintele
corespunzătoare - o parte din Agnețul S inţit cu
inscripţia NI-KA, de această dată însă îmbibată
cu Cinstitul Sânge. În Liturghierul modern se
tipăreşte materialul „Însemnare despre câteva
corectări în slujba Înaintesfinţitei Liturghii”,
care stabileşte
2 „conformatio”
ordinea câtorva acţiuni importante ale Liturghiei
Înaintesfinţite. Punctul de plecare, atât al acestor
acţiuni, cât şi al întregului „Studiu”, este ideea
că în Cupa Sfântă la Liturghia Înaintesfinţitelor
Daruri se află doar „vinul” sfinţit prin „punerea
Trupului” din Sfintele Taine, dar nicidecum
Sfântul Sânge: vinul aici nu există întotdeauna şi
înainte de toate în Sângele Dumnezeiesc, „pentru
că asupra lui cuvintele sfinţeniei nu se cinstesc
aici aşa cum se face în Liturghiile Sf. Vasile cel
Mare şi Ioan Gură de Aur. În concordanţă cu
această concepţie de bază, „Studiul” prescrie că,
la Intrarea cea Mare atât Cupa, cât şi Discul să
fie purtate doar de preot - ca să nu fie mai multe
la diacon şi mai puţine la preot - să se rostească
cuvintele în timpul punerii în Potir a unei părţi
din Trupul Sfânt şi a turnării căldurii acolo, să
se îmbine cuvintele de Împărtăşanie din Sfântul
Trup şi din Sfântul Sânge, să se guste în tăcere
din Potir, iar acela - diaconul sau preotul - care va
folosi Sfintele Daruri să nu guste deloc din Potir;
în practică, de aici rezultă neîmpărtăşirea după
Liturghia Înaintesfinţitelor Daruri a pruncilor
care nu sunt capabili să primească bucăţele
solide ale acestui trup. Acesta este „Studiul”, dar
ca mărturie directă, i se opune modul de realizare
al acestei Liturghii, acea veneraţie mare, care se
arată faţă de Cupa pusă alături de Sfintele Daruri
pe Antimis şi chiar neînţelegerea necesităţii
acestei Cupe cu vin simplu, cu care nu se poate
să te împărtăşeşti. MitropolituI Petru Movilă
chiar spune: „Acolo este vinul simplu şi nu
Sângele Împărătesc folosit doar datorită mersului
ceremonial, ca pentru clătirea buzelor”. Dar dacă
într-adevăr Cupa există „doar datorită mersului
ceremonial”, atunci ce importanţă are prezenţa
ei pe Altar şi nu acolo unde este locul băuturii
folosite pentru Liturghia completă? Fiecăruia,
ce a slujit singur, astfel de exprimări nu pot să
nu pară stânjenitoare, lipsite de veneraţie, în
disonanţă cu structura trăirilor liturgice. Iardacă
aceste exprimări sunt corecte, atunci nu se poate
să nu pară enigmatică egalizarea Sfântului Trup
cu această Cupă de „vin simplu”, prin însuşi
mersul acţiunilor liturgice. Şi, în sfârşit: Liturghia
Înaintesfinţitelor Daruri, de obicei, este numită
„liturghie incompletă”. Dar ce fel de Liturghie
este aceasta, chiar şi incompletă, dacă în ea nimic
nu este ca existând dintotdeauna şi înainte de toate
şi doar se înfăptuieşte Împărtăşania cu Darurile
deja păstrate şi sfinţite? Căci Împărtăşirea unui
bolnav nicidecum nu se va numi Liturghie, iar
această slujbă analizată de noi, a sfântului papă3,
în esenţă, relaţia Euharistică nu se diferenţiază de
pregătirea bolnavului pentru viaţa de apoi, doar
dacă în „Studiu” nu este, de fapt, o greşeală şi mai
departe, văzând şi făcând; dacă atingerea apei cu
Crucea o sfinţeşte la un grad înalt de sfinţenie,
atunci oare în vinul care îmbibă Cinstitul Trup,
care-L spală şi din care se dizolvă o parte a
Cinstitului Sânge, se poate totuşi vedea băutura
simplă pentru clătirea gurii? Oare Trupul viu şi
Sângele viu al Domnului nu asimilează în Sine
acest vin, nu-l trece în Cinstitul Sânge? Sfinţenia
esenţială a Sfintelor Taine şi această inactivitate
a lor trecătoare la atingerea strânsă cu vinul, stau
într-o opoziţie revoltătoare, care distruge toată
construcţia gândirii liturgice. Aceste întrebări,
care apar inevitabil, se acutizează mai mult dacă ne
amintim mai departe de autoritatea neînsemnată
a „Studiului”, pe de-o parte, şi concepţia veche
ortodoxă despre Cupa Înaintesfinţitei Liturghii,
pe de altă parte, şi anume: în toată Biserica
Universală, până în sec. al IX-lea, domina
credinţa în Cupa Înaintesfinţitei Liturghii ca
adevăratul Sânge al lui Hristos, existând
dintotdeauna şi înainte de toate prin atingerea cu
Trupul lui Hristos pus în ea, fapt pentru care
Mielului păstrat pentru Înaintesfinţita Liturghie
nu i se dădea să bea Sfântul Sânge.
Potrivit vechilor noastre Liturghiere
şi a celor greceşti, Înaintesfinţita Liturghie se
săvârşea după tipul celei complete, cu excepţia
canonului Euharistic, şi chiar în ediţiile Kievene
ale Liturghierului mitropolitului Petru Movilă
mai sus amintit, mersul acestei Liturghii are loc
după modelul Liturghiei complete, inclusiv cu
gustarea de către diacon din Cupă (iar el urmează
să ia din Sfintele Daruri şi de aceea nu are voie
să bea Sfânta Împărtăşanie până la aceasta),
dar el gustă de două ori şi nu de trei ori cum e
3 Grigorie Dvoeslovo din Roma
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 67
normal. Din secolul al XI-lea există o mărturie
de la patriarhul de Constantinopol conform
căreia, Mielul păstrat (заласной) nu bea din
Cinstitul Sânge şi „Înainte sfinţita Liturghie are
loc doar pentru sfinţirea Cupei”, fapt pentru care
adăugăm: ea se şi numeşte anume Liturghie, chiar
şi incompletă, iar în timpul ei se trag perdelele
din altar chiar şi pe jumătate din lărgimea lor.
Dar din secolul al XI-lea, în Biserica apuseană
(de la Roma) apare un punct de vedere opus, iar
încetul cu încetul el îşi găseşte adepţi mai întâi
în Apus, iar apoi şi în Rusia; iar la jumătatea sec.
al XVII-lea, el deţine supremaţia deja în Biserica
Rusă, deşi staroverii, respectând cărţile vechi şi
manuscrisele, ţin ca şi grecii, la concepţia veche.
La începutul sec. al XIX-lea, această concepţie
despre Cupa Înaintesfinţitei Liturghii este
introdusă în Constantinopol, iar apoi în Biserica
Principatelor Greceşti; în final, în ultima vreme
încep să se pătrundă de ea şi staroverii de confesie
austriacă. Astfel, contagiunea ontologiei înjosite
se împrăştie încetul cu încetul şi se înrădăcinează
în diferite societăţi religioase, care au totuşi, acel
multiplicator nefericit comun, în sensul că ele
toate sunt cufundate în mediul ideii neontologice
de renaştere, care relaxează şi creează condiţii
favorabile îmbolnăvirii spirituale. Desigur,
ar fi nedrept să avem pretenţii la rezolvarea
chestiunii comune bisericeşti responsabile de
Cupa discutată aici. Dar în mai mică măsură
este neîndoielnic faptul că, răfuiala simplificată
cu ea, păcătuieşte împotriva adevărului. Oricum
ar fi formulată învăţătura bisericească despre
Cupa Înaintesfinţitelor Daruri, se cuvine în
orice caz să vedem în ea abordarea cea mai
apropiată a Cinstitului şi Dătătorului de viaţă
Sânge al lui Hristos chiar aici, pe treapta cea mai
de sus şi terminală a sfinţirii vinului neînceput
(лресуществляемыій).
(continuare în numărul viitor)
Trad. Preot Dr. Nicolae NICOLESCU
68 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Despre unirea şi deosebirea
dumnezeiască
Toate aceste însuşiri trebuiesc atribuite
întregii Dumnezeiri în chip comun, identic,
fără deosebire, neîmpărţit şi unitar. În chip
deosebit însă fiecarei ipostase a Dumnezeirii
expresiile: Tată, Fiu, Duh, necauzat, cauzat,
nenăscut, născut şi purces, care nu indică
fiinţa, ci raportul unei ipostase faţă de
celelalte şi modul lor de existenţă.
Aşadar, cu toate că ştim acestea şi suntem
conduşi prin ele către fiinţa dumnezeiască,
totuşi nu înţelegem însăşi fiinţa, ci pe acelea
care sunt în legătura cu fiinţa, după cum,
chiar dacă ştim că sufletul este necorporal,
fără de greutate şi fără de formă, totuşi
nu am înţeles şi fiinţa lui; tot astfel nu
cunoaştem nici fiinţa corpului, chiar dacă
ştim că este alb sau negru, ci pe acelea care
sunt în legătură cu fiinţa lui. Învăţătura cea
adevărată, însă, ne învaţă că Dumnezeirea
este simplă şi are o singură activitate simplă,
bună, care lucrează toate în toţi, întocmai ca
raza soarelui, care încălzeşte toate şi lucrează
în fiecare potrivit capacităţii sale naturale şi
puterii sale de receptivitate, deoarece a luat
asemenea energie de la Dumnezeu creatorul.
Dar toate acelea care aparţin întrupării
dumnezeieşti şi iubitoare de oameni a
Cuvântului Lui dumnezeiesc sunt proprii
numai Fiului. Căci la acestea n-a participat
nici Tatăl, nici Duhul altfel decât prin
bunăvoinţa şi prin facerea de minuni cea
negrăită, pe care Dumnezeu Cuvântul, care
s-a făcut om asemenea nouă, a săvârşit-o
ca Dumnezeu neschimbat şi Fiu al lui
Dumnezeu.
(Sfântul Ioan Damaschin)
 9. TAINA icoanEI
Icoana Înțelepciunii divine
Înaintea icoanelor Înțelepciunii lui
Dumnezeu simți un mister profund. Nu există
explicație absolut convingătoare a semnificației
acestor figuri enigmatice. Comentariul pe care-l
oferim nu este decât o ipoteză teologică și nu are
deloc pretenția de-a oferi o soluție. Nu e decât o
sugestie pe lângă celelalte.
Printre diferitele compoziții, alegem
binecunoscuta icoană a Sofiei din Novgorod (spre
1500). Înțelepciunea are chipul unui Înger, așezat
pe un tron, încoronat și înveșmântat cu haine
împărătești. Ține în mână un sceptru, însemn
regal, și un sul, conținutul Înțelepciunii. Fața,
mâinile și aripile sunt ca de foc; hainele sunt de
un auriu strălucitor. Picioarele sunt așezate pe o
piatră, temelie de nezdruncinat - „pe această piatră
voi zidi Biserica Mea” -, piatra credinței, a cărei
formă rotundă semnifică plinătatea. Cele șapte
bare verticale puse sub tron reproduc „palatul cu
șapte coloane” și simbolizează cele șapte daruri
ale Duhului Sfânt, după Isaia. Înțelepciunea este în
mijlocul sferelor slavei. Deasupra se vede bustul
lui Hristos, plecându-Și mâinile spre Înger. Sus,
tronul Parusiei și îngerii. Îngerul este înconjurat
de Theotokos, ținându-L pe Hristos-Emanuel, și
de Sfântul Ioan Botezătorul, amintind frapant de
icoana Deisis.
Tema iconografică a „Înțelepciunii” se
trage din Proverbe IX: Înțelepciunea și-a zidit
casă și a ridicat șapte stâlpi; și-a înjunghiat
vitele, și-a amestecat vinul, și-a pus masa. Și-a
trimis slugile, chemând cu glas ridicat la ospățul
ei și zicând: Cine este nebun să se îndrepte spre
mine. Și celor care voiau să înțeleagă, le-a spus:
Veniți, mâncați pâinea mea și beți din vinul pe
care l-am gătit vouă! Comentariile patristice
pun acest text în legătură cu iconomia mântuirii
care are ca centru Euharistia. Chiar acest text era
ales ca lectură liturgică pentru slujba târnosirii
unei Biserici și, de asemenea, pentru sărbătorile
închinate Fecioarei Maria. În amândouă situațiile,
această alegere face vizibile, în Biserică și
Theotokos, receptaculele Înțelepciunii.
În Isaia citim despre „Îngerul Marelui
Sfat”. Dat întotdeauna Cuvântului întrupat, acest
nume arată misiunea lui în lume, ca „trimis”
al Treimii. Însă compozițiile iconografice de
acest tip, pronunțat simbolice, au dat naștere la
vii controverse și Conciliul in Trullo interzice
„simbolurile” și „umbrele” (înger, miel, pește)
privitoare la Cuvânt după Întruparea Sa.
Dată fiind această interdicție, cum să mai
înțelegi celebra icoană a Treimii lui Rubliov?
După Sfântul Iustin�, în povestirea biblică a
„filoxeniei” - ospitalitate a lui Avraam - numai
doi erau cu adevărat îngeri; al treilea era Domnul,
dar numai El. La fel, la Origen1: Avraam „iese
în întâmpinarea a Trei, dar nu-l adoră decât pe
Unul”.
Orice comentariu al lui Rubliov care-L
1 Dial. Cum Tryph. 57,2.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 69
vede pe Hristos în Îngerul din mijloc riscă să
se alăture acestei tradiții. Poziția Sa centrală
subliniată nu se potrivește cu cea a Tatălui, Izvor
și Principiu monarhic al unității, plasat alături.
Această tradiție (Iustin, Origen) însă înlătură
sensul treimic al icoanei. Dimpotrivă, dacă Tatăl
este cel din mijloc, sensul treimic este în mod
explicit afirmat, prezentarea Tatălui și a Duhului
Sfânt sub formă de îngeri fiind cât se poate de
legitimă. La fel, Hristos în această perspectivă
trinitară, dar unică în sine, poate lua și chipul
unui Înger fără a contrazice decretul Conciliului in
Trullo. Icoana nu descrie nicidecum Ipostrazele,
ci se deschide asupra tainei Unității Celor Trei.
Într-un manuscris al Sfântului Ioan
Scărarul, datând din secolul al XII-lea și păstrat
la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, la Sinai, vedem
reprezentarea a trei chipuri: în mijloc, un înger
este așezat pe tron, învăluit în lumină. E vizibil
faptul că locul său este privilegiat pentru că
El e înconjurat de două figuri înaripate, care
stau în picioare la o anumită depărtare de tron.
Poziția împărătească a Îngerului din mijloc
înconjurat de slavă este puternic scoasă în
evidență. Inscripțiile precizează semnificația
personajelor: în centru, acel agapé dumnezeiesc
stă împărătește, înconjurat de virtuțile omenești,
credința și nădejdea. Deasupra, bustul lui Hristos
cu mâinile îndreptate deasupra îngerului. Această
compoziție amintește chiar de cea a icoanei
noastre, a Înțelepciunii, și poate fi considerată ca o
prefigurare a ei. E evident că Hristos, deasupra, cu
mâinile lăsate, nu arată nicidecum în Îngerul din
mijloc propriu-I chip. Acest lucru ar contrazice
Conciliul in Trullo și, în legătură cu imaginea lui
Hristos cel întrupat, ar face de neînțeles dubla sa
simbolistică, aparent inutilă.
Trebuie amintit aici ceea ce spunea Sfântul
Grigorie Palama: Duhul Sfânt întruchipează
veșnica mișcare a dragostei treimice. Dragostea
este inerentă fiecărei ipostaze a Treimii; dar
în răspândirea vieții intradivine, Duhul Sfânt
este acel agapé treimic prin excelență. E deci
70 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
perfect plauzibil a vedea în Îngerul din mijloc
chipul simbolic al Duhului Sfânt ca agapé divin
înconjurat de virtuțile omenești. Credința și
Nădejdea duc spre inima vieții divine și umane,
spre Dragoste, așa cum în Deisis Fecioara și
Sfântul Ioan stau în jurul Cuvântului.
Parcurgând tradiția, putem detașa mai
multe figuri ale Înțelepciunii lui Dumnezeu: 1)
imaginea Cuvântului întrupat, plecând de la I
Corinteni I, 24; 2) la Sfântul Teofil al Antiohiei2
și la Sfântul Irineu3, Înțelepciunea nu este chipul
celei de-a doua, ci al celei de-a treia Ipostaze, cea
a Duhului Sfânt; 3) imaginea energiei treimice (în
palamism); 4) în sfârșit, Înțelepciunea își găsește
oglindirea în Fecioară și 5) în Biserică.
Această bogăție simbolică avertizează
că alegerea unei singure semnificații ar fi falsă.
Înțelepciunea este atributul lui Dumnezeu cel
treimic și posedă pluralitatea chipurilor. Înainte
de orice, Înțelepciunea este locul de manifestare
al fiecărei Ipostaze; mai precis, și potrivit schemei
clasice a Sfinților Părinți, ea este revelația Tatălui
– Înțeleptul în Fiul – Înțelepciunea prin Duhul
Sfânt – Spiritul Înțelepciunii. În planul iconomiei
mântuirii, înțelepciunea este locul diadei Fiu-
Duh care-L descoperă pe Tatăl; de aceea ea
poate fi identificată cu Fiul, așa cum poate fi și
Duhul Sfânt. Apropierea de Fiul este cel mai des
întâlnită, căci Acesta este Cuvântul întrupat și are
chip omenesc.
În secolul al XIV-lea, cu Sfântul Grigorie
Palama tradiția realizează o sinteză doctrinară
în privința Duhului Sfânt. Energia necreată este
„de nedespărțit de Preasfântul Duh”. Palamismul
operează distincția dintre Duhul (articulat) ca
Persoană și Duh (nearticulat) ca energie. Aceasta
e distincția capitală între planul esenței și cel al
manifestărilor energetice. Dacă, în patristică,
realitatea misterioasă a Sofiei-Înțelepciune se
2 Om. Despre Facere
3 Ad. Autol. 2, 10
identifică lesne cu Duhul Sfânt, ca și - cel mai
adesea – cu Cuvântul, palamismul a văzut în ea
energia divină, manifestată în Fiul, comună însă
Celor Trei Persoane ale Treimii și comunicată în
Duhul Sfânt: „Înțelepciunea prin care și întru care
Dumnezeu a făcut lumea.”4 Patriarhul Filotei
precizează: „Înțelepciunea este energia comună
Treimii...energia dată prin Duhul Sfânt celor
vrednici de ea.”
Iconografia urmează tradiția și ne
face să vedem Înțelepciunea sub chip feminin
înaripat, pe fondul unei arhitecturi formate din
șapte coloane. „Sufletul puterii lui Dumnezeu,
revărsare preacurată a slavei Celui Atotputernic”
(Înțelepciunea lui Solomon VII, 25), ea se joacă
pe fața pământului cu copiii oamenilor (Proverbe
VIII, 31); în nota sa dominantă, divinul este foarte
bine resimțit aici ca tandrețe și frumusețe...
În ipoteza noastră, icoana Sofiei reunește
toate imaginile Înțelepciunii. În partea superioară,
Evanghelia așezată pe „tronul gătirii” constituie
conținutul Înțelepciunii propovăduite. Hristos
înveșmântat rege este Înțelepciunea identificată
cu Cuvântul Întrupat. Theotokos ținându-L, în
medalion, pe Hristos-Emanuel, este Înțelepciunea
în taina teandrică a Întrupării și locul privilegiat
al prezenței Sale, feciorie maternă. Fecioara cu
Sfântul Ioan Botezătorul („copil al Înțelepciunii”,
Luca VII, 35), Slujitoarea Domnului și Prietenul
Mirelui din Deisis reprezintă Înțelepciunea ca
Biserică în misiunea ei de mijlocire. Și, în sfârșit,
Îngerul din mijloc este Înțelepciunea ca Izvor
personificat al energiilor și al Sfințirii, pnevma –
Duh (nearticulat).
Taina sa ne obligă, cu toate acestea, să
mergem mai departe. Sfântul Ioan Damaschinul5
spune: „Fiul este imaginea Tatălui, iar Duhul Sfânt
4 Adv. Haer. 4, 20, 1: „Cuvântul și Înțelepciunea, Fiul și
Duhul sunt întotdeauna de nedespărțit de Tatăl.” Sfântul cuvintele Sfântului Ioan Damaschinul.
Ioan Damaschinul spune, la rându-i: „Duhul Sfânt este Evident, Îngerul icoanei Sofiei își are
izvorul Înțelepciunii”, De fide orth. 1,8.
5 Grigorie Palama, Dialogue avec Grégoras.
6 De fide orth. 1, 13.
este imaginea Fiului.” A treia ipostază este singura
care nu-și are imaginea într-o altă Persoană. Ea se
ascunde în însăși epifania sa. Apare „ca”, „sub
forma” simbolică a Porumbelului și a limbilor
de foc. Unele icoane reprezintă crucea în partea
superioară, lângă Evanghelie. La Sfântul Pavel
- I Corinteni II -, „nebunia Crucii” se referă la
Înțelepciunea lui Dumnezeu, taină pe care doar
Duhul o descoperă. De aceea, El e numit „puterea
de nebiruit a Crucii”. Pe tronul hetimasiei,
Înțelepciunea este reprezentată prin Evanghelie
și Cruce, exponente ale Cuvântului și ale Duhului
. I-am menționat deja pe Sfântul Teofil și
pe Sfântul Irineu care identifică Înțelepciunea
cu Duhul Sfânt. Trebuie spus, desigur, că ea se
identifică din aceleași motive și cu Cuvântul și
cu Duhul, cu „cele două mâini ale Tatălui”, după
expresia Sfântului Irineu. Însă Duhul, ca și Tatăl,
nu are chip întrupat. Fiul este singurul care ne
poate arăta fața omenească. Cu toate ceastea,
taina Sa nu este mărginită, căci „Cel care M-a
văzut, L-a văzut pe Tatăl”. El poate spune și: „Cel
care a văzut Duhul Sfânt, M-a văzut și pe Mine”,
căci Duhul Sfânt este chipul Fiului. Citind a
patra Evanghelie, ești surprins de însuși numele
Mângâietorului, acela de „al doilea Duh Sfânt”
intim legat de primul, fapt care ne dă posibilitatea
să înțelegem de ce unitatea lor diadică culminează
în identificarea Lor reciprocă cu Înțelepciunea.
„Asemeni Soarelui, când întâlnește
un ochi curat, Duhul Sfânt Își va arăta în Sine
Însuși Chipul Celui Nevăzut. În preafericita
contemplație a acestui Chip vei vedea Negrăitul
Frumuseții Arhetipului”6. Orice vedere a lui
Dumnezeu este treimică.
Putem considera Îngerul icoanei Sofiei
ca icoană a Duhului Sfânt, nu în Ipostaza Sa cu
totul ascunsă, ci ca „imagine a Fiului”, după
obârșia în icoana lui Rubliov în care Duhul
nu e reprezentat în Ipostaza Sa, ci ca al treilea
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 71

Principiu al unității treimice. Doar Fiul este „Om
adevărat”, doar El are chip omenesc. Însă această
față este, într-un anumit sens, și chipul omenesc
al Dumnezeului treimii; de aceea, Tatăl și Duhul
pot apărea „ca” Îngeri cu față de om. Îngerul
din icoana noastră poartă coroană și sceptru,
însemne ale Regelui. Sintaxa îl acoperă cu aurul
Dumnezeului slavei.
Purpura7 chipului Său este foarte
enigmatică. După vechea tradiție bizantină,
Înțelepciunea cu chip de purpură a fost văzută
de fiul paracliserului din Catedrala Sfânta Sofia
de la Constantinopol. Prin însemnătatea ei
ultimă, icoana reprezintă iconomia mântuirii,
Înțelepciunea lui Dumnezeu în totalitatea ei.
Purpuriul ne plasează „la începuturi”, la izvorul
Creației. E deci primul cuvânt din Biblie: „Să fie
lumină”; sunt Zorii dinainte de veci (care explică
purpuriul) ce se ridică peste adâncul lipsit încă de
viață și de lumină și de unde actul divin va scoate
ființa. Sferele din jurul Îngerului reprezintă
Universul; ele sunt presărate cu stele, cu lumi fără
număr. Aceste e Planul lui Dumnezeu în privința
creației Sale, iar cele două chipuri care însoțesc
îngerul sunt deja împlinirea lui. La început era
Cuvântul (Ioan I, 1); aceasta e Evanghelia pe
7 Sfântul Vasile, De Spiritu Sancto, IX, 23; P.G. 32, 109.
72 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
tronul slavei umbrit deja de Cruce. „Cuvântul
era la Dumnezeu”; acesta e Hristos; și Cuvântul
S-a făcut trup (Ioan I, 14). Lumina luminează
în întuneric (Ioan I, 5); e strălucirea Îngerului
pe fondul înstelat al sferelor și al luminilor.
Theotokos arătându-L pe Hristos-Emanuel (chipul
Cuvântului veșnic, dinainte de creație) și Sfântul
Ioan, prietenul Mirelui, sunt martorii împlinirii
Planului divin. Înroșiții zori de dinainte de veci
vestesc Amiaza strălucitoare, lumina Taborului și
a Parusiei, Soarele Cuvântului întrupat. Hristos,
bust, Își pleacă mâinile spre Îngeri, făcând
gestul Celui care Și-a împlinit misiunea și arată
„începutul lucrării Duhului”. Hristos vine pentru
a face „să pogoare focul”, acesta fiind , după
Sfinții părinți, Duhul Sfânt.
În ordine ascendentă, potrivit verticalei
icoanei, Se descoperă Treimea. Dimpotrivă,
în compoziția circulară, Îngerul este centrul
arhitectural, cu puterile cerești deasupra - îngerii
-, și cu omenirea în partea inferioară. Întregul
Univers este reunit în jurul Slavei lui Dumnezeu;
cerul și pământul, îngerii și oamenii alcătuiesc o
aleasă doxologie.
Icoana Sofiei reproduce Deisis-ul care,
dintr-o perspectivă eshatologică, transformă
judecata în Nuntă a Mielului. Icoana noastră
reprezintă, în perspectivă finalistă, icoana
Împărăției, Împărăția fiind, după Sfinții Părinți,
Duhul Sfânt. Din această perspectivă finalistă, ea
nu mai este Aurora Istoriei ci Aurora Veșniciei.
Alfa și omega se întâlnesc; „Să fie lumină” se
împlinește prin „Să fie Frumusețe”. Pe icoana
Sofiei putem contempla Frumusețea divină care
mântuiește.
Negrăitul Împărăției, viziunea ei,
covârșesc sufletul, făcând posibilă presimțirea
luminii Zilei a Opta. Duhul Sfânt face să
strălucească umanitatea lui Hristos, „sfeșnic de
cristal” radiind toate culorile lumii de dincolo și
icoană scânteietoare a Slavei Treimice.
Paul EVDokIMov, Arta icoanei, 2014
 10. File de Pateric

Patericul Lavrei Peşterilor Din păcate, vrăjmaşul diavol a turbat de

furie, văzând creşterea sfintei obşti a călugărilor
de la Kiev (Lavra de la peşteri. L-a făcut, deci pe domnitorul Iziaslav
să se înfurie pentru pierderea sfetnicului său
Pecerska) drag şi să provoace mari neajunsuri monahilor,
aşa cum am văzut în descrierea vieţii cuviosului
Pe malul drept al Niprului, pe două coline Antonie şi a fericitului Nikon.
înverzite, se întinde marea Lavră Pecerska, loc de Când, cu ajutorul harului lui Dumnezeu
pelerinaj vestit în întreaga lume. Lavra Pecerska această ispită a fost învinsă, fericitul Efrem,
sau Lavra Peşterilor este înscrisă ca ansamblu având conştiinţa că din cauza sa au fost provocate
pe lista patrimoniului mondial al UNESCO. Pe atâtea prigoane de la cel vrăjmaş, s-a dăruit cu un
o suprafaţă de 28 de hectare se află peste 100 de zel neîntrecut vieţii ascetice, rugăciunii, postului
edificii, biserici de suprafaţă şi subterane, două şi privegherilor, ca să mulţumească astfel lui
peşteri cu moaşte de sfinţi, clopotniţe, fortificaţii, Dumnezeu şi să învingă puterile întunericului.
grote cu lungimea de peste 1000 de metri, muzee, Era ascultător în toate faţă de cuviosul său părinte
chilii ale călugărilor, ateliere de pictură şi de Antonie şi încerca să-i urmeze întru toate.
croitorie pentru veşminte preoţeşti, Academia Odată, mai târziu, şi-a dorit foarte mult să
de Teologie, un Seminar teologic şi multe altele, meargă şi el să se închine la Sfintele Locuri şi la
toate acestea într-o armonie arhitectonică Constantinopol. Era însetat să vadă acele locuri
dominată de albul zidurilor, de cupolele aurite în care trăiseră, se jertfiseră, propovăduiseră
şi impregnată de sunetele celeste ale clopotelor şi se sfinţiseră Sfinţii Apostoli, mărturisitorii,
şi de vocile fantastice ale corurilor. mucenicii, cuvioşii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii,
care cu exemplul lor înflăcăraseră sufletul său cu
Cuviosul Efrem, episcopul de
dulcea dorinţă a dobândirii sfinţeniei.
Pereghiaslav
Cuviosul Antonie i-a dat cu bucurie
Cuviosul părintele nostru Efrem se trăgea, binecuvântarea să meargă în această călătorie,
ca şi fericitul Varlaam, dintr-un ales neam de deoarece prevăzuse duhovniceşte că intenţiile
boieri. Era unul dintre sfetnicii cei mai buni ai sale erau dintre cele mai curate.
domnitorului Iziaslav. Astfel s-a învrednicit fericitul Efrem să
Şi-a dorit şi el să se dedice exclusiv ajungă la Sfintele Locuri. S-a dus mai întâi să se
Domnului şi să ridice «jugul lui Hristos», intrând închine la sfintele locaşuri ale Constantinopolului,
în viaţa monahală. A mers, deci la cuviosul la nenumăratele sale mănăstiri şi biserici. A ajuns
Antonie şi cu lacrimi fierbinţi şi insistente apoi la Ierusalim, la maica Bisericilor, la locurile
rugăciuni i-a cerut să-l primească lângă dânsul la unde călcaseră picioarele Mântuitorului. S-a
peşteri şi să-l tundă în cinul monahal. Cuviosul închinat la Sfântul Mormânt şi la Sfânta Peşteră
Antonie, văzând cu duhul luminat de Dumnezeu a Naşterii. Se sfinţi intrând în binecuvântata
sinceritatea dorinţei sale cât şi viitoarea înaintare apă a Iordanului. A vizitat apoi Tiberiada, Cana
duhovnicească a respectuosului sfetnic, a Galileii, Capernaumul şi Betania. A rememorat
dat ascultare cuviosului Nikon, să-l tundă în astfel duhovniceşte toate momentele evanghelice
monahism. trăite de Mântuitorul în aceste minunate locuri.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
73
 Peste tot a întâlnit mari asceţi, diverşi
monahi îmbunătăţiţi de la care a plecat cu bogate
impresii şi poveţe duhovniceşti.
Întorcându-se la Lavra, cuviosul a adus cu
sine, aşa cum am văzut şi mai sus, din porunca
cuviosului Antonie, tipicul mănăstiresc şi
canoanele vieţii monahale urmate de călugării
de la Mănăstirea Studion de la Constantinopol.
În baza acestui tipic s-a organizat apoi viaţa
monahală a Lavrei Peşterilor şi a tuturor celorlalte
mănăstiri de pe pământul rus.
Când pe la anul 1090 a trecut la cele
veşnice Petru, episcopul de Pereghiaslav, prin
voia Domnului a fost ales şi hirotonit în locul său,
fericitul Efrem, a cărui faimă de monah virtuos,
ascet şi duhovnicesc se răspândise pretutindeni.
A fost hirotonit de Ioan, mitropolitul de Kiev.
Din momentul în care a primit harul
arhieriei, acest ales slujitor al Domnului, nu
numai că şi-a înteţit şi mai mult eforturile ascetice
personale, dar a şi avut o grijă deosebită faţă de
viaţa duhovnicească a păstoriţilor ce-i fuseseră
încredinţaţi. Prin eforturile şi munca sa personală
s-a zidit o mare biserică mitropolitană de piatră
în cinstea Arhanghelului Mihail, în centrul
oraşului Pereghiaslav. În afară de aceasta a reuşit
să mai zidească o biserică mare, purtând hramul
Sfântului Apostol Andrei, la porţile oraşului, cât
şi multe alte biserici mai mici ce au împodobit
pe rând cetatea. Din păcate, multe dintre acestea
vor fi distruse de invaziile tătarilor de la începutul
secolului al XIII-lea.
Cuviosul Efrem a fost prezent la aflarea
moaştelor cuviosului Teodosie, aşa cum am văzut
în paginile de mai sus. Curând, după aceasta a fost
şi el chemat către locaşurile cereşti ale veşnicului
Împărat.
Text cules de
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu
74 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Despre numele
dumnezeieşti
Pentru că Dumnezeirea este
incomprehensibilă, va fi negreşit şi fără
nume. Aşadar, prin faptul că nu cunoaştem
fiinţa ei, să nu căutăm numele fiinţei ei, căci
numele indică lucrurile. Dumnezeu este
bun, şi pentru a ne impartaşi cu bunatatea
Lui, ne-a adus de la neexistenţă la existenţă
şi ne-a înzestrat cu facultatea cunoaşterii;
cu toate acestea nu ne-a împărtăşit cu fiinţa
Lui şi nici cu cunoştinţa fiinţei Lui. Căci
este cu neputinţă ca firea să cunoască în
chip desăvârşit o fire superioară ei. Dacă
cunoştinţele sunt în legătură cu existenţele,
cum se va putea cunoaşte ceea ce este
mai presus de existenţă? Dar pentru ca
să participăm cât de puţin cunoştinţei lui
Dumnezeu şi să avem chiar o idee cât de
slabă de El, Dumnezeu, din pricina bunătăţii
Lui nespuse, a binevoit să fie numit prin
acelea care sunt proprii naturii noastre.
Prin urmare, întrucât Dumnezeu este
incomprehensibil, este şi fără nume. Dar
prin faptul că este cauza tuturora şi că are
mai înainte în El raţiunile şi cauzele tuturor
existenţelor este numit după toate
existenţele şi după cele contrarii, spre
exemplu: lumină şi întuneric, apă şi foc, ca
să cunoaştem că fiinţa lui Dumnezeu nu
este acestea, ci este mai presus de fiinţă şi
fără nume. Şi prin faptul că este cauza
tuturor existenţelor, este numit după toate
cele cauzate.
(Sfântul Ioan Damaschin)
 DIALOG ORTODOX

11. Ştiinţă şi credinţă

Energie, putere, pãmântului” (Psalmi 103, 28-31).
Sã remarcãm faptul cã în limba românã,
informaţie, luminã, har verbul “a hrãni” provine de la slavul “hraniti” care
Unul dintre conceptele cele mai importante înseamna a pãstra, a conserva, a menţine (DEX,
ale teologiei creştine este acela de Pronie sau 1998), adicã, în fond, a se opune distrugerii.
Providenţã, pentru care un model ar putea fi acela Desigur, ştiinţa şi teologia nu înţeleg
al unui transfer de informaţie de la Dumnezeu exact acelaşi lucru prin energie3 - dar pe baza
cãtre Lume. Dar un transfer de informaţie implicã acestui concept, în particular în ceea ce priveşte
întotdeauna şi un “vehicul”, care poate fi de energia ca suport al transmisiunii de informaţie,
naturã tangibilã, ca de exemplu: hârtie de scris, putem încerca o apropiere între modele aparent
tablou, sculpturã ş.a. sau intangibilã, cum ar fi: ireconciliabile. În acest sens, energia poate fi
undã sonorã, câmp electromagnetic, flux luminos privitã ca punte în fluxul comunicãrii universale4,
etc. În baza acestei idei, am putea înţelege cã deci şi între Dumnezeu şi lumea creatã.
şi transferul informaţional între Dumnezeu şi
Universul creat de El trebuie sã aibã un astfel Astfel, ştiinţa defineşte energia - despre
de suport, acesta fiind un model pentru ceea care toţi oamenii de ştiinţã recunosc cã nu prea
ce teologia creştinã numeşte Har, cuvânt care ştiu ce este - ca fiind: “capacitatea unui sistem fizic
defineşte totalitatea Energiilor pe care Dumnezeu de a efectua lucru mecanic, la trecerea dintr-o
le oferã, ca dar de viaţã, omului dar şi întregii stare în altã stare datã” (DEX, 1998). Definiţia
Sale creaţii1. Dar de viaţã pentru cã în absenţa reflectã o abordare oarecum mecanicistã. Poate
acestei revãrsãri de bunãtate şi iubire, Universul, mai corect ar fi sã spunem cã energia este o
cu toate componentele sale, inclusiv omul şi toate mãrime fizicã ce mãsoarã capacitatea unui sistem
fiinţele vii, ar fi un sistem perfect închis care, de a modifica starea fizicã - de repaus relativ, de
conform Legii a II-a a termodinamicii, ar fi supus mişcare exterioara sau interioarã, de deformare
destructurãrii sau distrugerii, a cãrei mãsurã este etc. - sau chimicã, a unui alt sistem cu care
entropia2. interacţioneazã şi care în procesul interacţiunii
5

se conservã.
Sã remarcãm faptul cã aceastã formulare,
care pare atât de ştiinţificã şi de departe de religie, Energia în sine nu poate fi nici pusã în
se poate regãsi - desigur într‑un limbaj propriu - în evidenţã, nici mãsuratã. Ce putem evidenţia şi
multe locuri din Biblie. Ca un singur exemplu, iatã mãsura sunt diferite forme de transfer de energie
ce spune Psalmistul: “Toate cãtre Tine aşteaptã între sisteme, denumite uzual forme de energie.
ca sã le dai lor hranã la bunã vreme. Dându-le Deşi incorect, acest termen este atât de rãspândit,
Tu lor, vor aduna. Deschizând Tu mâna Ta, toate încât îl voi folosi în continuare, cãci are calitatea
se vor umple de bunãtãţi. Dar întorcându‑ţi Tu de a fi mai uşor de înţeles.
faţa Ta, toate se vor tulbura. Lua-vei lor duhul şi Este interesant de menţionat cã asemãnarea
se vor sfârşi şi în ţãrânã se vor întoarce. Trimite- între formula de calcul a entropiei informatice,
vei duhul Tãu şi toate se vor zidi şi vei înnoi faţa definitã în 1948 de Claude Shannon, şi cea a

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 75

entropiei termodinamice, stabilitã de Ludwig
Boltzmann prin 1875, i-a fãcut pe unii oameni de
ştiinţã sã presupunã existenţa unei legãturi de fond
între cele douã domenii, ei mergând pânã acolo
încât sã considere teoria informaţiei ca fiind pur
şi simplu un capitol particular al termodinamicii6.
Adicã, informaţia ar putea fi privitã ca o formã
particularã de energie, singurele traductoare, sau
transductoare existente fiind creierele fiinţelor vii,
mai ales cele umane. Din pãcate, pânã în prezent,
aceastã legãturã nu a putut fi descrisã într-un mod
sistematic şi coerent, de naturã sã conducã la un
model consistent.
În parantezã ar mai trebui menţionat
şi faptul cã matematicianul britanic Roger
Penrose a introdus în 1979 noţiunea de entropie
gravitaţionalã7, ceea ce deschide noi orizonturi
în cercetarea legatã de aceastã mãrime şi de
relevanţa ei.
Spre deosebire de ştiinţã, teologia înţelege
prin energie acea posibilitate a unei fiinţe - în
înţeles de naturã sau esenţã –, ca prin lucrarea
sa, sã facã cunoscut modul sãu de existenţã
ipostaticã8, ceea ce ne duce, din nou, cu gândul la
energie ca suport de transport pentru informaţie.
Ea constituie o posibilitate de a descrie relaţia
între necreat şi creat, între Creator şi creaţia Sa,
mai ales între Dumnezeu şi om.
Câteva explicaţii sunt necesare. În
teologie, prin logos (cuvânt) este desemnat modul
în care caracteristicile generale ale unei fiinţe
se reveleazã într‑o anumitã persoanã. Astfel,
dacã inteligenţa, comunicarea verbalã, interesul
pentru valorile spirituale şi altele asemenea sunt
caracteristici ale întregii naturi umane şi care o
deosebesc de cele ale tuturor celorlalte fiinţe,
modul concret în care acestea se manifestã în
fiecare dintre noi ne face sã fim persoane unice,
inconfundabile şi irepeabile. energii - emoţia artisticã în primul caz şi
Asta înseamnã cã pentru a cunoaşte satisfacţia rezolvãrii unei probleme practice
cu adevãrat o persoanã, nu este suficient sã o în al doilea caz -, deşi se realizeazã tot într-un
privim sau chiar sã o studiem amãnunţit şi direct. mod personal, unic şi inconfundabil, nu face ca
76 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Este necesar sã participãm la modul în care
calitãţile generale ale firii umane se constituie
în componente ale personalitãţii ei, adicã sã ne
împãrtãşim de modul cum acel cineva trãieşte,
iubeşte, suferã, se bucurã şi aşa mai departe. Iar
acest lucru este posibil mulţumitã energiei, sau
energiilor. Ca un exemplu, citind opera poeticã
a lui Eminescu, îi poţi cunoaşte personalitatea
cu mult mai bine decât studiind sute de pagini
biografice scrise despre el. Astfel, poezia lui
Eminescu reprezintã cuvântul sãu, adicã modul
cum marele poet privea, simţea şi înţelegea.
Iar operele sale tipãrite sau recitate constituie
energiile prin care acest cuvânt ni se împãrtãşeşte.
În consecinţã, opera cuiva, în sensul de ansamblu
al lucrãrilor sale în înţelesul cel mai general,
reprezintã logosul (cuvântul) sãu, care ni se
poate împãrtãşi prin modalitãţile în care acesta
capãtã o formã concretã, perceptibilã. În acest
sens, poeziile lui Eminescu, scrise sau recitate,
constituie energii care ne dezvãluie personalitatea
sa în aceeaşi mãsurã în care proiectele
materializate ale lui Anghel Saligny – unicate la
vremea respectivã - constituie energii care ne dau
posibilitatea cunoaşterii personalitãţii acestuia.
Sigur, un proiect tehnic nu spune, în general, prea
multe despre personalitatea autorului, în mãsura
în care constã într-o simplã aplicare în practicã
a unor “reţete”, formule şi proceduri cunoscute.
Când, însã, este vorba despre opere de pionierat,
aşa cum au fost construcţiile proiectate de Anghel
Saligny, ele ne descoperã componente importante
ale personalitãţii acestuia, legate de spiritul
sãu întreprinzãtor, deschiderea faţã de nou,
gândirea creatoare, respingerea conformismului
arid, încrederea în forţele proprii, talentul
organizatoric, capacitatea de analizã şi sintezã şi,
în ultimã instanţã, chiar şi curajul sãu.
Modul cum ne împãrtãşim de aceste
logosul pe care-l descoperã sã fie “fãrâmiţat”
într-o puzderie de pãrticele, atâtea câţi sunt cei
care se împãrtãşesc din el, ci acesta rãmâne
întreg, unitar şi indivizibil. Din acest punct de
vedere, înţelegem cã energiile, care reprezintã o
a treia componentã a oricãrei existenţe, diferitã
de celelalte douã - fiinţã şi persoanã -, pot revela
persoana respectivã, fãrã a se confunda cu fiinţa
pe care, astfel, o descoperã.
Şi încã o precizare: energiile, indisolubil
legate de lucrãrile pe care le determinã, “mişcã”.
Adicã schimbã starea unui sistem, în toate
înţelesurile pe care aceastã expresie le poate
îmbrãca. O poezie a lui Eminescu “ne mişcã
pânã la lacrimi”, în sensul cã trezeşte în noi
emoţii artistice, cu atât mai puternice cu cât
împreunã‑trãirea cu Eminescu este mai puternicã,
în vreme ce podul de la Cernavodã “ne mişcã”
la modul cel mai concret, trecându-ne Dunãrea.
Din acest punct de vedere, într‑o expresie
simplificatoare, energia reprezintã, în teologie ca
şi în ştiinţã, capacitatea unui sistem – sau a unei
persoane - de a schimba starea unui alt sistem,
sau a unei alte persoane, cu care interacţioneazã
sau, altfel spus, de a efectua o lucrare9.
Este important sã menţionãm cã Sfântul
Maxim Mãrturisitorul fãcea distincţie între
“energiile omogene” şi “energiile eterogene” în
raport cu cel care le-a generat10. El arãta cã existã
energii care se manifestã de o manierã omogenã,
adicã de acelaşi gen, acelaşi caracter, aceeaşi
calitate cu natura subiectului şi eterogene, care se
manifestã prin intermediul unor naturi diferite de
cea a subiectului care le activeazã. Ca exemplu,
dacã vom asculta un poet recitând-şi poeziile,
acest lucru va reprezenta o energie omogenã,
cãci vocea omului este produsã în mod omogen
cu natura sa. Dacã însã îi citim opera, mai ales
când vorbim de cea tipãritã, avem de-a face cu o
energie eterogenã, cãci hârtia şi cerneala, şi mai
ales metodele prin care ele sunt fãcute sã poarte
informaţia, sunt eterogene faţã de natura umanã.
Ca sã concretizãm puţin aceastã deosebire,
cred cã ar trebui sã ne gândim la modul cum
informaţia pe care cineva încearcã sã o transmitã
altcuiva este “încãrcatã” pe un “vehicul” purtãtor.
Astfel, atunci când vorbim faţã cãtre faţã cu
cineva, undele sonore, care sunt unde de presiune
ale aerului, sunt generate chiar prin organele
noastre ale vorbirii: laringe, limbã, buze etc. În
schimb, în cazul în care avem de-a face cu un text
scris, mai ales unul tipãrit, încãrcarea informaţiei
pe “vehiculul” purtãtor – hârtie, pânzã, culori ş.a.
– presupune utilizarea unor dispozitive care sunt
exterioare şi de altã naturã decât noi.
Şi mai bine se vede aceastã deosebire între
energii, atunci când comparãm o convorbire între
douã persoane faţã cãtre faţã, cu o convorbire la
telefon. Dacã în primul caz energia purtãtoare
de informaţie este energia sonorã generatã, cum
arãtam, chiar de organele anatomice proprii
ale interlocutorilor, în al doilea caz transportul
informaţiei se face cu ajutorul undelor
electromagnetice, generate şi prelucrate printr-un
întreg complex de dispozitive exterioare şi de altã
naturã decât ei.
Faţã de cele de mai sus, sã mai facem o
remarcã. În cazul dialogului faţã cãtre faţã, atunci
când folosim în comunicare energiile omogene,
existã în mod implicit şi inevitabil o cale de
reacţie imediatã. Chiar dacã interlocutorul nostru
nu ne rãspunde efectiv prin viu grai, reacţia lui
se dezvãluie prin multe elemente nonverbale,
cum ar fi: mimica feţei, atitudinea şi mişcãrile
corpului şi aşa mai departe. În cazul energiilor
eterogene însã, reacţia este posibilã numai dacã
existã o cale inversã de transmisiune, care nu
mai depinde de noi şi care nu mai funcţioneazã
întotdeauna în timp real.
Ajunşi în acest punct, sã vorbim şi
despre energiile necreate, unul dintre conceptele
fundamentale ale Ortodoxiei. Sã începem cu o
analogie. Cum energiile omogene ale oamenilor au
legãturã cu fluxul de aer reprezentat de respiraţia
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 77
sau rãsuflarea lor, numitã şi “duh” (DEX, 1998),
energiile necreate, care sunt energiile omogene ale
lui Dumnezeu, au legãturã cu lucrarea Sfântului
Duh, aşa dupã cum ne învaţã dogmatica creştinã.
În acest sens, deşi Tatãl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt
trei Persoane diferite, Ele ipostaziazã diferitele
atribute ale unei Fiinţei Unice şi sunt descoperite
prin energiile necreate, care se manifestã de
o manierã omogenã cu natura lui Dumnezeu.
Astfel, aceste atribute pot fi cunoscute într‑o
oarecare mãsurã de om prin trãirea personalã datã
de revelaţie. De asemenea, ele pot fi descoperite
în firea oricãrei fãpturi omeneşti, mulţumitã
chipului lui Dumnezeu dupã care acestea au fost
create. Vorbind despre acestea, Sfântul Maxim
Mãrturisitorul spune: “Vrând sã-L cunoşti pe
Dumnezeu, sã nu cauţi raţiunile care sunt în El
(cãci nu le va afla vreo minte omeneascã), dar
nici pe ale altei existenţe de dupã Dumnezeu, ci
cerceteazã-le pe cele din jurul Lui, atât cât se
poate; de pildã, pe cele privitoare la veşnicie,
nemãrginire, la bunãtate şi înţelepciune, ca şi pe
cele privitoare la puterea creatoare, proniatoare
şi judecãtoare a fãpturilor. Cãci acela este între
oameni mare teolog, care aflã raţiunile acestora
întrucâtva”11. Iar cel mai important dintre toate
aceste atribute este iubirea Sa atotcuprinzãtoare,
ipostaziatã în toate cele trei Persoane, modul
fundamental de existenţã a Sfintei Treimi, cel
care face ca Dumnezeu sã fie iubire (I Ioan, 4, 8).
Iatã deci cã, deşi nu putem sã‑L cunoaştem
pe Dumnezeu în Fiinţa Sa, putem sã-L cunoaştem
în toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi,
împãrtãşindu-ne din energiile Sale necreate pe
care El ni le trimite sub forma Harului Sãu. Şi
dacã în acest fel putem sã‑L cunoaştem, tot în
acest fel putem sã şi comunicãm cu El, o parte
dintre energiile necreate ce compun harul lui
Dumnezeu constituind mijlocul prin care aceastã
comunicare are loc. Altã parte dintre ele, cum ar
fi Pronia cereascã, despre care am mai amintit,
reprezintã lucrarea lui Dumnezeu prin care toate
vietãţile sunt “hrãnite” şi pãzite: “Cel ce dã
78 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
hranã la tot trupul, cã în veac este mila Lui”, zice
Psalmistul (Psalmi 135, 25).
Oricum, dacã o persoanã poate fi
cunoscutã într-o mãsurã mai micã sau mai mare
prin energiile sale eterogene, adicã prin opera sa,
concretizatã în scrisori, cãrţi, tablouri, sculpturi,
proiecte tehnice şi aşa mai departe, nimic nu se
poate egala totuşi comunicarea directã cu ea, prin
energiile sale omogene. Sã priveşti pe cineva în
ochi, sã-i asculţi vocea cu toate secretele pe care
le dezvãluie inflexiunile ei, sã-i simţi cãldura
strângerii de mânã şi multe altele, toate acestea
nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. În acest sens,
dacã oricine Îl poate cunoaşte, şi încã foarte bine,
pe Dumnezeu studiind Creaţia Sa - energiile
Sale eterogene -, numai un mic numãr de aleşi,
cei mai sfinţi dintre oameni, se pot ridica pânã la
cunoaşterea lui Dumnezeu direct, prin energiile
Sale omogene, concretizate în lumina necreatã
pe care au vãzut-o apostolii Petru, Iacov şi Ioan
pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-9). Iar uneori,
atât prezenţa lor, cât mai ales, efectul lor este cât
se poate de perceptibil, un exemplu fiind acela
descris în pericopa evanghelicã a vindecãrii
femeii cu scurgere de sânge, în care Mântuitorul
spune: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit
o putere care a ieşit din Mine” (Luca 8, 46).
Asta nu înseamnã însã cã noi ceilalţi
nu ne bucurãm de binefacerile acelor energii,
“cãci Dumnezeu face sã rãsarã soarele şi peste
cei rãi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).
Unii însã, în urma unei vieţi de sfinţenie şi prin
practici isihaste, le pot percepe în mod real, ceea
ce înseamnã cã Îl pot vedea pe El, nu în Fiinţa Sa,
ci în Harul Sãu.
În acest sens, deşi sunt deosebite atât de
Fiinţa lui Dumnezeu, cât şi de Persoanele Sfintei
Treimi, deoarece dau posibilitatea cunoaşterii
reale a Lui, energiile Sale sunt pentru noi, cu
adevãrat, Dumnezeu. Ca sã înţelegem mai
bine acest concept, sã ne referim la modelul
radiodifuziunii. Astfel, dupã ce am ascultat cu
încântare, la radio, un concert interpretat de
un mare artist, spunem cã ne‑am bucurat de
talentul şi mãiestria acestuia, când, în realitate,
ne-am bucurat de undele radio care ni l-au adus
în casã. Sigur, aici este implicatã o energie care
este eterogenã faţã de artist, şi anume energia
electromagneticã. Aşa ceva este necesar în lumea
noastrã unde energia sonorã se propagã numai pe
distanţe relativ scurte, energia electromagneticã
fiind mult mai potrivita pentru transmisiile la
distanţã mare. Ceea ce nu este însã necesar în
cazul lui Dumnezeu, a cãrui “putere de emisie”
este infinitã.
În continuare, dupã ce am vãzut în ce fel
înţeleg ştiinţa şi teologia noţiunea de energie, sã
ne referim puţin şi la informaţie. Sigur, Apostolii
şi Sfinţii Pãrinţi nu foloseau aceastã noţiune,
conceptul fiind dezvoltat abia în secolul al XX‑lea.
Ei intuiau însã existenţa sa şi o pomeneau implicit,
de vreme ce vorbeau despre Sfânta Înţelepciune
a lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 7; Efeseni 3, 10
ş.a.), ceea ce are o strânsã legãturã cu capacitatea
de a deţine, prelucra, folosi şi transmite o mare
cantitate de informaţie, infinitã în cazul Sãu.
Despre informaţie s-au scris o mulţime
de lucrãri, acesta fiind un termen extrem de des
întâlnit şi care are diferite înţelesuri, funcţie
de contextul în care este folosit. Într‑o definire
aproximativã, se poate spune cã informaţia -
despre care, de asemenea, oamenii de ştiinţã
recunosc cã nu prea ştiu ce este – reprezintã
fiecare dintre elementele noi în raport cu
cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația
unui simbol sau a unui grup de simboluri, cum
ar fi: text scris, mesaj vorbit, imagini plastice,
indicație a unui instrument etc. (DEX, 1998) Ea
constituie o reprezentare, o reflecţie şi o proiecţie
a realitãţii prin intermediul unui set bine precizat
şi structurat de simboluri, accesibile simţurilor şi
raţiunii umane. Informaţia poate fi consideratã
un factor ontologic primordial, ce stã la originea
universului, alãturi de energie şi spaţiu-timp12.
Faţã de cele arãtate mai sus, trebuie sã
înţelegem cã a comunica, în sensul cel mai larg,
înseamnã a transmite informaţie între o sursã şi
un utilizator, indiferent dacã este vorba despre
informaţie verbalã sau non‑verbalã. Comunicarea
este guvernatã de nişte principii pe care tot
Dumnezeu le-a fãcut, iar oamenii numai le-au
descoperit. Şi dacã Dumnezeu le-a fãcut, El nu Se
supune lor, dar Se foloseşte de ele. Ca urmare, eu
sunt de pãrere cã şi comunicaţia între Dumnezeu
şi lume în general şi între Dumnezeu şi oameni,
în particular, deşi de o bogãţie fãrã seamãn, se
face dupã aceleaşi principii dupã care are loc
şi comunicarea între oameni. Este important
de înţeles cã, indiferent de urmãrile procesului
comunicaţional, de transmis se transmite numai
informaţie purã. Sentimentele, emoţiile, trãirile
sunt în noi, nu în canalul de transmisie. Dacã
îi spui cuiva “te iubesc” sau “te urãsc”, ceea ce
transmiţi reprezintã aproximativ aceeaşi cantitate
de informaţie. Sigur, poţi mãri aceastã cantitate
de informaţie cu câţiva biţi suplimentari, cuprinşi
în cuvinte ca: “la nebunie” sau: “de moarte”. Dar
ceea ce se întâmplã în continuare, se întâmplã în
urma procesului de prelucrare a acelei informaţii
în concordanţã cu imensa cantitate de informaţie
care se aflã deja stocatã în memoria receptorului
- în cazul fiinţelor vii, inclusiv cea afectivã -, cu
care noua informaţie interacţioneazã, putând duce
chiar la unele procese psiho‑somatice: transpiri,
lãcrimezi, tremuri şi aşa mai departe.
Aici trebuie sã ne oprim puţin pentru a
lãmuri o aparentã contradicţie. Astfel, Pãrintele
Rãzvan Ionescu spune: “Iubirea între doi
oameni, departe de a fi un schimb de informaţie,
este mai curând coeziune, participare reciprocã
la realitatea interioarã a celuilalt, comuniune,
împãrtãşire dintru celãlalt, în sens iconic, o
imagine a iubirii dintre om şi Dumnezeu”13. Este
greu sã nu fii de acord cu aceste cuvinte, numai
cã lucrurile trebuie nuanţate puţin. În primul rând
trebuie spus cã iubire, cunoaştere, comunicare şi
comuniune sunt concepte diferite. Ele pot sã se
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 79
condiţioneze şi sã se potenţeze reciproc, dar nu se
identificã. Astfel, cu cât doi oameni se iubesc mai
mult, cu atât comunicã mai uşor şi au nevoie sã-şi
transmitã mai puţinã informaţie ca sã înţeleagã,
sã simtã, sã împreunã‑trãiascã ceva. Pentru cei
ce se iubesc, o simplã strângere de mânã poate
spune mai mult decât zeci de cuvinte. Iar uneori
nu este nevoie nici mãcar de atât. O simplã privire
este suficientã. Oare câte pagini ne‑ar trebui ca sã
descriem dialogul mut ce a avut loc între Iisus
Hristos şi Sfântul Petru şi ce a simţit fiecare dintre
ei atunci când: “întorcându-Se, Domnul a privit
spre Petru; şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul
Domnului [...]. Şi ieşind afarã, a plâns cu amar.”
(Luca 22, 61-62). Aici nu este implicat strict
procesul comunicaţional propriu-zis constând,
dupã cum se vede, numai într-o privire, ci toţi cei
trei ani şi jumãtate petrecuţi împreunã, cu toate
bucuriile, tristeţile, grijile şi împlinirile lor. Şi, în
special, cu imensa dragoste care îi lega între ei pe
Iisus şi pe sfinţii Sãi ucenici.
Sã mai spunem cã “schimb de informaţie”
nu este totuna cu “schimb de informaţii” şi cã o
asemenea comunicare nu este un simplu transfer
de date şi nu poate fi nici descrisã într-un mod
algoritmic, nici mãsuratã, în sensul comparãrii cu
un anumit etalon cantitativ, cu atât mai mult cu cât
în procesul comunicãrii între oameni informaţia
verbalã este completatã de o uriaşã cantitate de
informaţie non‑verbalã. Conteazã intonaţia vocii,
expresia feţei, poziţia corpului, gesturile mâinilor
şi multe, multe altele, toate simţurile, nu numai
vãzul sau auzul, fiind implicate. Este motivul
pentru care, de multe ori dorim sã vorbim faţã
cãtre faţã cu cineva, iar nu la telefon sau, cu atât
mai puţin, în scris.
Prin urmare, a te “împãrtãşi” de energiile
cuiva, înseamnã, totuşi, a prelua de la el, cu
ajutorul suportului purtãtor despre care am
vorbit, o anumitã cantitate de informaţie, pe care
sã o “prelucrezi” cu propria minte şi inimã, chiar
dacã acest proces presupune modalitãţi care nu
întotdeauna pot fi descrise într‑un mod sistematic.
80 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Cãci dacã biologii au reuşit sã punã în evidenţã
anumite comportamente guvernate, de exemplu,
de reflexele pavloviene, nimeni nu a gãsit încã
un “algoritm” care sã descrie sau sã mãsoare ce
simte un îndrãgostit faţã de iubita sa! Este, în
fapt, deosebirea între comunicare – legãtura între
minţi - şi comuniune – legãtura între suflete -.
Prin urmare, evident cã iubirea nu este un
simplu “schimb de informaţie”, iar cunoaşterea
nu constã doar în acumularea de date, cu atât mai
mult cu cât, dupã cum spune preotul şi fizicianul
Thierry Magnin: “existã mai multã informaţie în
tot decât în suma pãrţilor.”14 Dar comunicarea,
care nu trebuie sã se confunde cu efectele sale,
implicã numai transmisie de informaţie, prelucratã
în mod adecvat, în sensul cel mai larg al noţiunii.
Iar uneori, cantitãţi extrem de mici de informaţie,
pot declanşa procese de o complexitate şi de o
forţã incredibile. Astfel, o simplã acţionare a unui
comutator, care înseamnã o informaţie de numai
un bit, poate face ca la o distanţã de câteva sute
de kilometri sã porneascã procesul tehnologic
extrem de complex al unei uzine. Asta se întâmplã
însã pentru cã acea uzinã cuprinde, ea însãşi, o
cantitate uriaşã de informaţie, inclusã în proiectul
materializat care stã la baza realizãrii ei.
Şi între oameni, un rãspuns simplu,
constând numai într-un da sau un nu, care
înseamnã tot numai un bit de informaţie, poate
face diferenţa între viaţã şi moarte, între fericire
şi dezolare, între speranţã şi deznãdejde şi aşa mai
departe. Cu condiţia însã ca sã existe în mintea şi
în inima lor o cantitate de informaţie stocatã acolo
în urma absolut necesarei comunicãri‑comuniuni
între ei, fãrã de care efectul acelui bit va fi nul.
Dr. Ing. Nicolae DOBRE, București
(Endnotes)
1 Christos Yannaras, Abecedar al credinţei,
Editura Bizantinã, Bucureşti, 1996, p. 63.
2 Nicolae Vladimir Dobre, De la credinţã
la ştiinţã şi înapoi la credinţã, ediţia a doua,
revãzutã şi adãugitã, Editura Sophia, Bucureşti,
2013, pp. 77-140
3 David Bradshaw, Metafizica energiilor
divine şi Schisma Bisericii, Editura Ecclesiast,
Sibiu, 2010.
4 Adrian Lemeni (coord.) ş.a, Repere
patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţã,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti,
2009, p. 322.
5 Ion Simaciu, Despre energie şi masã, în
Axioma, nr. 18, 2001.
6 Mariana Beliş, Mecanismele inteligenţei,
Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti,
1978, p. 55.
7 John D. Barrow, Frank Tipler, Principiul
Antropic Cosmologic, Editura Tehnicã, Bucureşti,
2001, p. 501.
8 Christos Yannaras, op. cit., p. 59.
9 Pentru apropierile posibile şi diferenţele
inerente între abordarea teologicã şi cea ştiinţificã
a noţiunii de energie, vezi şi: Adrian Lemeni
(coord.) ş.a, op. cit., pp. 235-330.
10 Christos Yannaras, op. cit., p. 60,
cu referire la Sfântul Maxim Mãrturisitorul,
Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006,
pp. 349-350.
11 Sfântul Maxim Mãrturisitorul, Cele douã
sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu
şi iconomia întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, în
Filocalia, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti,
2005, p. 68.
12 Ionuţ Isac, Perspective asupra realitãţii
fizice, apud Mihai Drãgãnescu, Societatea
conştiinţei, Institutul de Cercetãri pentru
Inteligenţa Artificialã al Academiei Române,
Bucureşti, 2007, p. 36.
13 Adrian Lemeni şi Pr. Rãzvan Ionescu,
Teologie ortodoxã şi ştiinţã, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, p. 243.
14 Ibidem, p. 268.
Despre Sfântul Duh.
Demonstrare silogistică
Cuvântul trebuie să aibă şi Duh, căci şi
cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi,
însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este
tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese
pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii,
duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveală
în el insuşi puterea cuvântului. Dar cu privire
la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă,
trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa
Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie
Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului
nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că
Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus
din afară în Dumnezeu, după cum este la noi,
care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci
când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu
am socotit că este neipostatic, nici că rezultă
prin învăţătură, nici că se exteriorizeaza prin
voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde,
ci că are o existenţă proprie, că are voinţa
liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel
şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui
Dumnezeu, care însoteşte Cuvântul şi face
cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că
este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar
înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după
asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia
firii dumnezeieşti. Din contra, noi gândim că
Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială,
care există într-o ipostasă proprie ei însăşi,
care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul
şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă
de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul,
pe care îl însoteşte, şi nici nu se pierde în
neexistenţă, ci există în chip substanţial după
asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu,
liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna
binele, şi in orice intenţie a Lui puterea coincide
cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit.
Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici
Duhul Cuvântului.
(Sfântul Ioan Damaschin)
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 81
 12. CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ

Patriarhul Justinian:
„Amintiri”

Bibliografia privind istoria bisericească

a românilor după ultima conflagrație mondială
a sporit sensibil în ultimii ani, atât ca bază
documentară, cât și sub unghiul analizelor
de conținut1. Memorialistica ocupă, în acest
cadru, un loc aparte, furnizând anume date utile
despre cler, ca și despre mireni. Textele în cauză
dezvăluie aspecte neștiute de ordin biografic sau
instituțional, cu preocuparea de a pune în lumină
mai ales elemente de continuitate a vieții noastre
spirituale.
De curând, a apărut, într-o nouă ediție, cu
note și comentarii adecvate, volumul de Amintiri,
scris de Patriarhul Justinian Marina, cu intenția
expresă de a-și defini „apostolatul social” prin
raportare la contextul vremii, nespus de complex
și aporetic. Actor și martor de prim ordin al acelui
timp, Patriarhul Justinian avea chiar obligația
să prezinte acel context, asupra căruia s-au
aplecat, între timp, destui autori. Lista acestora,
inerent selectivă, sporește continuu, îmbogățind
cunoașterea unui domeniu inepuizabil prin
însăși natura lui. Locul proeminent pe care îl
deține Patriarhul Iustinian în istoria postbelică
motivează interesul multor analiști, cu un temei
documentar tot mai amplu.
Născut aproape odată cu secolul, la
22 februarie 1901, stins din viață îndată după
marele cutremur, la 26 martie 1977, Justinian
Marina (Ioan după botez) și-a suprapus oarecum
biografia peste trei sferturi din acel „veac al
extremelor”, cum au convenit unii istorici să-l
numească. Seminarul ortodox din Râmnicu
Vâlcea și Facultatea de Teologie din București
i-au asigurat o competență în domeniu, pe care a
știut să o fructifice, ca învățător mai întâi, apoi ca
82 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
preot și arhiereu, cu misiuni importante în viața
Bisericii Ortodoxe.
Simpatiile politice de stânga și unele
„întâmplări” de la finele conflagrației mondiale,
bine cunoscute astăzi, i-au permis să joace un rol
aparte în perioada postbelică. La 30 iulie 1945,
era arhiereu-vicar al Mitropoliei din Iași, la 24
mai 1948 ajungea Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, pe care a păstorit-o apoi până la moarte,
în anul marcat de mari convulsii, 1977, adică
peste trei decenii, puse de el însuși sub semnul
unui „apostolat social” de înaltă vocație.
În intervalul menționat, deloc uniform
și deloc agreabil pentru societatea românească,
în ansamblu, arhiereul misionar a căutat mereu
soluții de salvgardare a clerului și a enoriașilor cu
mijloacele disponibile, ocupându-se, între altele,
de un nou Statut de organizare și funcționare
a Bisericii Ortodoxe Române, publicând cărți
de cult, „legiuiri bisericești”, o nouă versiune a
Bibliei, traduceri din marea literatură teologică etc.
Lui i se datorează, în bună măsură, reorganizarea
învățământului de specialitate, grija de a forma un
cler competent în domeniu și sensibil la nevoile
comunității. Legăturile cu lumea ortodoxă din
afară l-au preocupat în chip firesc, cultivându-le
abil și competent, cu ajutorul unor teologi mai
tineri, precum Valeriu (Bartolomeu) Anania,
Nicolae Corneanu, Antonie Plămădeală, Nestor
Vornicescu, ajunși ei înșiși arhierei eminenți.
Vasta lui operă se regăsește, masivă, coerentă,
în seria de autor Apostolat social, ajunsă între
timp o sursă de informații și analize de neînlocuit
pentru anii respectivi2.
Misiunea Patriarhului, deloc ușoară, a
fost să adapteze Biserica la realitățile social-
politice din România postbelică, realități ce
impuneau mari sacrificii din partea clerului,
ca și a populației în ansamblu. Meritele lui, de
arhiereu devotat și de păstor într-o epocă de
restriște, au fost luate în seamă de cei apropiați,
ca și de spiritele capabile a discerne între Cezar
și Dumnezeu, între potestas și auctoritas, între
secular și metafizic, binomuri mereu actuale
de-a lungul istoriei. Pledând pentru un apostolat
social bine temperat, el a fost în măsură să afle
mereu răspunsuri valabile la atâtea probleme ce
păreau fără soluție, suportând judecăți adesea
nedrepte și etichete false, cu speranța că va duce
astfel corabia la liman.
Dimensiunea canonică a activității sale,
ca și cea de administrare a „teritoriului” alcătuiesc
un ansamblu coerent și longeviv, la care se poate
apela mereu cu folos. „Dârz în înțelepciune
și înțelept în dârzenie, vizionar al vremurilor
noi, deschis prefacerilor sociale și credincios
tradițiilor sfinte, veghetor de zi și de noapte,
muncitor cu timp și fără timp, aspru în cumpăna
gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al
dilemelor, sclipitor în intuiții”, astfel îl prezintă
un apropiat de înalt prestigiu, Mitropolitul
Bartholomeu, care l-a cunoscut în clipe grele și
i-a stat mereu aproape3.
Teologul Mircea Păcurariu, marele
istoric al Bisericii Ortodoxe Române, autor de
studii, monografii, sinteze în domeniu, a ajuns
la concluzia că „timp de 29 de ani, patriarhul
Justinian a desfășurat o rodnică și multilaterală”
activitate în slujba Bisericii și a Patriei, activitate
care-l așază printre figurile reprezentative ale
Ortodoxiei și ale ecumenismului contemporan”4.
Este o concluzie deplin asumată și de un eminent
istoric de profesie, regretatul Florin Constantiniu,
într-un omagiu postum, din care se cade a reține
constatarea că, optând pentru „o modalitate de
conviețuire” cu regimul instalat de sovietici,
Patriarhul a izbutit să-și apere „turma” în câteva
aspecte esențiale, deja semnalate de exegeți,
aspecte ce se reflectă și în amintirile arhiereului,
definind repere acum la îndemâna celor interesați5.
Personal, având ocazia să cunosc destui
preoți ortodocși în recluziune, spre finele anilor
’60, am putut sesiza, direct, asemenea aspecte,
încă nedestul puse în valoare până azi. Volumul
memorialistic rămas de la Patriarhul Justinian
e încă un suport restitutiv și un îndemn la
autodepășire continuă.
(Endnotes)
1 Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Amintiri, ediție, studiu introductiv și
note de Remus Rus și Dorian-Demostene Iancu,
ed. a II-a revăzută, București, Ed. Enciclopedică,
2015, 209 p.
2 Justinian (Marina), Apostolat social, 12
vol., București, 1948-1976.
3 Apud Patriarhii României. Evocări
omagiale, Basilica, 2015, p. 22.
4 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. III, București, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune, 1981, p. 463.
Vezi și idem, Dicționarul teologilor români, ed.
II, București, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 273-
274.
5 Acad. Florin Constantiniu, Omagiu
Patriarhului Justinian, în vol. Amintiri.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. cit.,
p. 11-19.
Acad. Alexandru Zub
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 83
 13. Pagini de istorie
Relatările arhidiaconului
sirian Paul de Alep despre
obiceiurile românilor
cu ocazia sărbătorilor
religioase în secolul al
XVII-lea
Paul de Alep este una dintre cele mai
importante surse de cunoaștere ale practicii
liturgice ortodoxe din spațiul românesc medieval.
Pentru a înțelege însă valoarea relatărilor sale
și contextul în care acestea au fost elaborate,
trebuie să aflăm câte ceva despre biografia
acestuia. Educația primită și mediul cultural în
care s-a format și a trăit acesta, evenimentele
la care a participat și-au pus desigur amprenta
asupra viziunii sale despre lumea din jur precum
și asupra lupei cu care a privit spațiul românesc în
timpul călătoriei sale. Știm despre Paul de Alep
că era cleric, că a crescut la Alep, într-un mediu
cultural complex în care se împleteau influențe
ale călugărilor melchiți cu cele ale misionarilor
catolici. Printre evenimentele la care a asistat în
tinerețe se numără vizita făcută la Alep de către
sultanul Murad al III-lea (1623-1640) în anul
1639. De asemenea, în anul următor l-a însoțit pe
patriarhul Antiochiei, Eftimie al III-lea de Chios
(1634-1647) în călătoria acestuia de la Alep la
Hama. Apoi, în timpul pelerinajului întreprins
alături de tatăl său la Ierusalim a avut ocazia
să vadă Damascul și Locurile Sfinte. A devenit
apoi arhidiacon de Damasc, Alep și al tuturor
țărilor arabe, îndeplinind și rolul de secretar
al patriarhului Antiochiei, Macarie. În această
ultimă calitate, Paul de Alep l-a însoțit pe patriarh
într-o călătorie având scopul de a strânge un
ajutor financiar în sprijinul ortodocșilor pe care-i
84 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
păstorea1.
Această călătorie a durat aproape șapte
ani (1652-1659) și a inclus vizitarea Moldovei
și a Țării Românești, printre altele. Încurajat de
faptul că Vasile Lupu plătise datoriile patriarhiei
de Constantinopol în valoare de 2.048.000 aspri
(echivalentul a 634.880 gr. argint fin)�, patriarhul
Macarie și însoțitorul său Paul de Alep au vizitat
mai întâi Moldova. Aici au avut nenorocul de
a asista la o serie de momente sângeroase care
au marcat sfârșitul domniei lui Vasile Lupu.
De asemenea, în Țara Românească, moartea
evlaviosului domn Matei Basarab a zdruncinat
pentru o vreme speranța într-un ajutor financiar.
Noul domn muntean, Constantin Șerban a oferit
totuși un ajutor financiar. Din Țara Românească,
patriarhul Macarie și însoțitorul său au trecut
înapoi în Moldova, luând apoi drumul Kievului
și al Moscovei, unde au fost bine primiți și au
rămas vreme de doi ani. La întoarcerea din
Rusia, în anul 1656, cei doi au trecut din nou
prin Moldova și Țara Românească, prilej pentru
a observa noua stare de lucruri în plan politic. În
spațiul de la sud de Carpați au asistat la mazilirea
domnului Constantin Șerban, acuzat de sprijinirea
principelui Transilvaniei Gheorghe Rákóczy II
(1648-1660) în timpul conflictului cu Polonia.
O dată cu înscăunarea noului domn muntean
Mihnea al III-lea (1658-1659), patriarhul Macarie
a primit promisiunea unui sprijin financiar
pentru credincioșii pe care-i păstorea. Atmosfera
politică agitată și nesigură l-a determinat în cele
din urmă pe patriarh să părăsească principatul
muntean la sfârșitul anului 1658, îndreptându-se
spre Damasc, unde au ajuns în primăvara anului
următor.
După întoarcerea la Alep, pe baza
1 Informațiile biografice sunt extrase din
introducerea realizată de Maria Matilda Alexandrescu-
Dersca Bulgaru la partea dedicată lui Paul de Alep în
volumul VI din seria Călători străini despre Țările Române,
București, 1976.
notițelor făcute în timpul acestei lungi și
agitate călătorii, arhidiaconul Paul a pus în
scris relatarea celor văzute și întâlnite de-a
lungul celor șapte ani. Analiza textului care s-a
transmis până la noi arată un interes al autorului
pentru evidențierea obiceiurilor religioase ale
populațiilor din răsăritul Europei. Mai important
de atât, relatările sale indică un ascuțit simț
al observației, descrierile fiind presărate cu
numeroase detalii, care se dovedesc importante
în reconstituirea atât a evenimentelor politice din
spațiul românesc la jumătatea secolului al XVII-
lea cât și a atmosferei și obiceiurilor existente
aici. Amănuntele privind slujbele religioase la
care a participat sunt valoroase pentru istoria
cultului și practicii liturgice din spațiul nostru
în evul mediu și perioada premodernă. Paul de
Alep descrie obiectele de cult și așezămintele
religioase, prezintă diverse legende în legătură cu
întemeierea acestora, dar descrie și casele țăranilor
sau ale boierilor și domnitorului, veșmintele
locuitorilor, obiceiurile și ceremonialurile de
nuntă și înmormântare, praznicele și pomenile,
sărbătorile religioase ori reproduce informații de
natură economică.
Totodată, ne lasă informații despre
biblioteca postelnicului Constantin Cantacuzino
de la Mărgineni ce adăpostea o serie de
manuscrise grecești rare și foarte valoroase.
Dintre acestea, Paul de Alep a fost atras de o
compilație (Cartea psalmilor) alcătuită de sfântul
Nicetas, mitropolitul Siriei, în total 300 de pagini
in folio, la cel mai mare format existent în epocă.
Diaconul a obținut acceptul postelnicului de a
copia această lucrare unicat, copie pe care a dus-o
apoi la Alep2.
Însoțindu-l pe patriarhul Antiohiei la
toate evenimentele religioase, Paul de Alep a avut
ocazia să vadă și să descrie în detaliu bisericile
și mănăstirile atât din Moldova cât și din Țara
Românească. Printre primele edificii religioase
văzute în Moldova la Iași s-a aflat biserica
Sf. Sava (fusese reclădită de marele postelnic
2 N. Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraților moldovenești. Icoanele de la Trei Ierarhi fuseseră
de răsărit în tutelarea patriarhiei de Constantinopole și a lucrate la Moscova și ferecate în aur și argint4.
Bisericii Ortodoxe, București, 1914, p. 10, 13.
Ianache Caragea), ocazie cu care el descrie tâmpla
bisericii, policandrul precum și serviciul religios.
Astfel, policandrul ”este alcătuit din douăzeci
și patru de bucăți aurite; în interiorul lui se află
un altul, mai mic, în formă de sferă”. Descrierea
continuă cu iconostasul: ”În toate bisericile
din această țară "Moldova, n.m", tâmpla este
împărțită în trei părți: partea de deasupra ușilor
altarului cuprinde toate sărbătorile Domnului
nostru, cea de deasupra acesteia cuprinde chipul
Domnului îmbrăcat cu sakkos și cu coroana pe
cap, așezat pe un tron, având la dreapta și la
stânga sa pe apostoli în picioare; dar întotdeauna
chipul Sf. Pavel e la stânga sa și acela al Sf.
Petru la dreapta sa, iar Maica Domnului și Sf.
Ioan sunt împrejurul lui Iisus Hristos. Deasupra
acestei părți, la mijloc se află chipul Sf. Treimi cu
profeții de fiecare parte și cu crucifixul deasupra
tuturor”1.
Sirianul Paul a fost impresionat de
mănăstirea Golia despre care ne spune că avea
nava centrală construită în întregime din marmură
albă; laudă de asemenea iconostasul pe care îl
considera ”realizarea incomparabilă a unui pictor
îndemânatic (...) lucrările sale sunt mai frumoase
și mai artistice decât cele cretane”. Biserica
deținea și o icoană a Maicii Domnului foarte
veche, ferecată cu aur de către doamna țării, după
ce fiul ei, voievodul Ștefan se însănătoșise după
o boală grea. Sfeșnicele din fața ușilor altarului
fuseseră și ele aduse din afara Moldovei, de la
Danzig. Picturile altarului erau realizate cu foiță
de aur, la fel și chipul Mântuitorului de pe cupola
chorosului2.
Același inventar găsea și la biserica
Trei Ierarhi, doar că policandrul cel mare era
compus din 16 bucăți iar cel din interiorul său
avea formă de ”tambur stelat”. În fața ușilor
altarului, Paul de Alep vedea tot patru sfeșnice
de aramă ”fără seamăn prin desenul și lucrătura
lor” precum și două sfeșnice mari de argint,
confirmând aserțiunea lui de mai sus în legătură
cu modul de organizare a interiorului bisericilor
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 85
Diaconul sirian a fost impresionat de cele văzute
aici, precizând că ”sfeșnicele sale de argint,
vălurile sale, brodate toate cu aur și mărgăritare,
veșmântele, patrafirele, stiharele, potirele,
candelele și toate vasele sale sunt neprețuite”3.
Tot la Trei Ierarhi a avut ocazia să vadă
moaștele sfintei Parascheva care fuseseră aduse
de la Constantinopol și pentru care Vasile Lupu
dăduse suma de 468.000 aspri (145.080 gr.
argint fin)5. Alte icoane valoroase aduse de la
Moscova se găseau și la mănăstirea Galata, una
reprezentând pe Sf. Dimitrie iar cealaltă pe Sf.
Gheorghe4.
În afară de Moscova și Danzig, o altă
sursă de proveniență a mobilierului bisericesc
era reprezentată de Constantinopol, de unde
fuseseră aduse jilțurile de la Trei Ierarhi destinate
mitropolitului și domnului, lucrate din chiparos și
abanos5.
În cadrul relatării lui Paul de Alep
găsim mai multe referiri la colivă și alte bucate
care erau aduse în biserică în timpul slujbelor.
Aflăm astfel că la jumătatea secolului al XVII-
lea, coliva se făcea cu miere, o resursă care se
găsea din abundență în Moldova, fiind chiar
exportată sau trimisă la Constantinopol pentru
bucătăria sultanului6. La sărbătoarea celor Trei
Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan, au fost tămâiate
în biserică ”darurile așezate în farfurii și în
cănile de vin, colivele cu miere” care fuseseră
trimise de domnul Moldovei, Vasile Lupu și soția
acestuia7. În alt loc, diaconul sirian menționa
tăvile cu ”colivă în fel de fel de culori și desenuri
și flori frumoase”, pe care preoții o slujeau pentru
sufletul răposatului și apoi era împărțită alături de
vin, pâine și sare8.
Prezent de sărbătoarea celor patruzeci
de mucenici la Iași, Paul de Alep relata despre
3 Călători străini despre Țările Române, vol. VI,
București, 1976, p. 186.
4 Ibidem, p. 34.
5 Ibidem, p. 41-42.
6 Ibidem, p. 50.
7 Ibidem.
8 cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, ed.
îngrijită de Dinu C. Giurescu, București, 2007, p. 79.
86 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
obiceiul de a aduce la biserică ”o mulțime de pâini
mici, rotunde, pâine obișnuită, turte și colaci de
toate formele” precum și colivă9.
Totodată, el ne furnizează informații
privind alimentația de post; astfel, domnul
trimisese patriarhului Antiohiei în timpul Postului
Mare untdelemn, limonadă, caracatițe uscate,
orez, fidea, linte, năut, bob, fasole și mazăre10.
În perioada în care s-au aflat în Moldova,
patriarhul Antiohiei și arhidiaconul său au
avut ocazia de a asista la mai multe sărbători
religioase, prilej pentru a descrie obiceiurile
practicate aici. Astfel, de Paști au fost aduse
la biserică ”multe tăvi pline cu ouă vopsite și
încondeiate și de culori felurite”, dar și cozonac,
pe care Paul de Alep îl numea ”pâine cu unt
topit” ori carne; acestea au fost binecuvântate
și apoi împărțite celor prezenți11. Prilejuindu-se
sărbătorirea Paștilor în perioada în care se afla în
Țara Românească însoțindu-l pe patriarh, Paul de
Alep completa cele descrise mai sus cu privire la
obieciurile din Moldova spunând: ”copiii nu au
încetat toată noaptea să bată toaca din lemn și din
aramă, după obiceiul lor, pentru că oamenii nu
dorm deloc în timpul acestei nopți de Paști. Copiii
din fiecare mahala12 și din fiecare uliță se adunau
la mănăstirea sau la biserica din mahalaua lor,
aprindeau focuri în curte, se veseleau zgomotos
și trăgeau clopotele până la al șaselea ceas din
noapte”13. În joia de după Paști se organiza o
procesiune în afara orașului la care participau
preoți cu icoane și prapori dar și domnul însoțit
9 Călători străini despre Țările Române, vol. VI, p.
52.
10 Ibidem, p. 50.
11 Zahărul obținut din trestie era adus din import și
mult mai scump (a fost numit multă vreme ”aurul alb”),
așadar inaccesibil multora dintre locuitori iar cel obținut
pe cale industrială din sfecla de zahăr a fost produs pentru
prima oară la noi în prima parte a secolului al XIX-lea.
Ceva mai des menționat de documente în spațiul românesc
era zahărul candel care constituia o delicatesă, accesibilă
elitei și făcea uneori obiectul unor daruri primite de domn
(însuși patriarhul Antiohiei dăruiește lui Vasile Lupu 2 cutii
de zahăr candel, v. Ibidem, p. 37).
12 Ibidem, p. 36.
13 Ibidem, p. 290.
de oșteni14.
Cu ocazia sărbătoririi Sf. Ilie se aduceau
flori și busuioc pentru împodobirea bisericii
dar mai ales ”s-au adus tăvi încărcate cu fructe
proaspete, pepeni, castraveți, prune, mere, pere și
cireșe”15. Impresionează în acest pasaj includerea
castravetelui printre fructe, abordare corectă din
punct de vedere științific, întrucât castravetele este
inclus în mod arbitrar astăzi în rândul legumelor.
Pe de altă parte, trebuie remarcată lipsa de
reticență a locuitorilor Moldovei în a consuma
castraveți, în contextul în care, cam în aceeași
perioadă, în Anglia castravetele făcea obiceiul
unor studii publicate în reviste cu preocupări
medicale care atrăgeau atenția asupra bolilor la
care se expun cei care ar consuma legume crude16.
Trecând în Țara Românească, cei doi
călători au putut vedea o serie de practici
asemănătoare celor din Moldova cu ocazia
sărbătorilor religioase, fapt menționat cel mai
adesea de Paul de Alep care a putut constata
asemănări ale obiceiurilor din cele două țări.
În Țara Românească asista la ”spectacolul”
tăierii porcilor în ajunul Sf. Ignatie, la obiceiul
organizării unei vânători în ajunul Crăciunului
din ale cărei roade se dădea o masă domnească
precum și la acela al schimbului de daruri între
domn și boieri cu ocazia Crăciunului. Astfel, cu trei
zile înainte de această sărbătoare, boierii aduceau
domnului daruri iar în ziua de Crăciun, acesta le
dăruia la rându-i veșminte17. De Bobotează exista
pe de o parte obiceiul ca fețele bisericești, de la
preoți și diaconi la călugări să meargă la domn,
la mitropolit și apoi la casele marilor dregători
pentru a le stropi cu agheasmă iar pe de altă parte,
cântăreții cu tobe, fluiere și trâmbițe să meargă pe
la marii boieri pentru a face urări și a se bucura de
sărbătoare17. Această atmosferă l-a impresionat
pe diaconul sirian care aprecia ușor exagerat
că ”Măreția, solemnitatea și bucuria publică pe
care le-am văzut manifestându-se de Bobotează
14 Ibidem, p. 66.
15 Ibidem, p. 61.
16 Ibidem, p. 80.
17 Este vorba despre mahalalele, adică cartierele
orașului Târgoviște.
la români nu le-am văzut nici auzit nicăieri, nici
chiar la regii creștini”18.
Un spațiu larg a rezervat Paul de Alep
descrierii riturilor de trecere la români, botez,
nuntă și înmormântare. Astfel, el observa faptul
că slujba botezului era una mare și făcută cu
mare cheltuială, nașul dăruind lumânări mari
bisericii și împărțind alte lumânări celor prezenți
la ceremonie19.
Nunta se anunța prin prezența unor ramuri
de copaci, probabil brazi, care erau așezate la
intrarea în curtea unde se organiza ospățul dar și
pe marginea drumului până la biserica unde se
celebra cununia. Simbolistica bradului ca arbore
peren îi era cunoscută și a fost relatată ca atare
de Paul de Alep. La biserică se așternea un covor
sub picioarele tinerilor; nașul se așeza lângă mire
iar nașa lângă mireasă, a căreia față era acoperită
cu un voal în timpul ceremoniei. Celor prezenți în
biserică li se împărțeau ”zaharicale cu migdale și
stafide, cofeturi și jimblă” (pâine). La sărbătoarea
organizată la sfârșitul ceremoniei religioase,
ginerele și mireasa aveau grijă ca oaspeții să fie
bine serviți; de asemenea, se împărțeau marame
tuturor celor prezenți iar aceștia făceau daruri
tinerilor căsătoriți (fie bani, fie bunuri precum
boi, oi, porci, cai, țigani robi)20. Patriarhul a avut
ocazia să participe și chiar să oficieze slujba
căsătoriei domnului muntean Constantin Șerban
cu Nedelea (Kiriaki). Și în cadrul acestei ceremonii
au fost aruncate deasupra participanților ”nuci,
cofeturi, dirhemi și dinari”21.
Asistând la o înmormântare în Moldova,
el povestește că după ce au fost cântate rugăciunile
pentru morți, patriarhul a spus molitva de
dezlegare și rugăciunea pentru iertarea păcatelor
iar în final a stropit trupul cu agheazmă. După
serviciul religios, familia celui mort a organizat
un parastas: ”s-a pus o masă mare cu tot felul de
bucate, apoi colivă și vin și am împărțit lumânări
18 Ibidem, p. 128-129.
19 Ibidem, p. 130.
20 Ibidem, p. 96.
21 Ca urmare a acestei campanii, timp de o bună
perioadă de timp, în Anglia castravetele a fost scos din
alimentația oamenilor și folosit doar pentru hrana vacilor.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 87
mari la toți cei de față”. S-au cântat apoi troparele
morților iar cei prezenți au fost tămâiați. La
sfârșitul slujbei a fost împărțită colivă iar ”după
praznic, fiul răposatului a împărțit o pomană
celor de față pentru că acesta e obiceiul în țara
Moldovei și în Țara Românească și aceasta este
datina parastasului”22. Un alt obicei sesizat de
diaconul sirian era acela ca îngroparea mortului
să se facă după două sau trei zile iar acesta să
aibă fața descoperită și o icoană pusă pe piept;
se descrie și obiceiul aprinderii lumânărilor
zi și noapte în jurul mortului precum și faptul
că preoții vin la căpătâiul acestuia pentru a citi
din Evanghelie. Convoiul de înmormântare era
precedat de preoți purtând lumânări. În biserică
”este obiceiul ca soția, copiii și rudele mortului
să stea în genunchi sub evanghelie în timpul
citirii pericopei” iar ”două rude sau prieteni
ai mortului stăteau în picioare de amândouă
părțile împărțind adunării întregi câte o pomană
ca pentru săraci, învelită în foi de hârtie sau în
basmale cusute”24. La cele descrise mai sus, Paul
de Alep adăuga în descrierea unei înmormântări
din Țara Românească faptul că ”bărbații, rude
ale răposatului, au obiceiul să rămână cu capul
descoperit timp de cincisprezece zile”22. O
altă ocazie de a descrie în detaliu obiceiurile
de înmormântare ale românilor s-a ivit o dată
cu moartea domnului Țării Românești, Matei
Basarab, la 9 aprilie 1654. Trupul acestuia ”era
acoperit în întregime până la picioare cu un giulgiu
de saten alb cu o cruce în foi de aur” și de jur
împrejur erau aprinse lumânări. Deși anterior, Paul
de Alep spunea că fetele și femeile se comportă cu
mare reținere și demnitate la înmormântare, fără
să bocească zgomotos23, de data aceasta, durerea
pierderii domnitorului se exprimă prin plânsete și
bocete ale soțiilor de boieri24. Și de data aceasta
s-au împărțit ”pomeni bogate, în basmale”25,
cel mai probabil bani prinși în acestea. Cu altă
ocazie, la moartea Bălașei, soția lui Constantin
Șerban, domn al Țării Românești și succesor al
22 Ibidem, p. 108-109.
23 Ibidem, p. 115.
24 Ibidem.
25 Ibidem, p. 291.
88 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
lui Matei Basarab s-a făcut praznic bogat și au
fost împărțite săracilor pâine, blide cu mâncare și
vin. Obiceiul a fost repetat la pomenirea de nouă
zile26. În alt loc se descrie parastasul ținut de o
familie boierească, pentru care au fost tăiați 4 boi
și 50 de oi și s-au copt multe pâini; pe mesele
acoperite cu pânză de in ”au așezat pâinea în
jimble mari întregi și pe fiecare jimblă au pus o
bucată de carne”. Și mai adaugă sirianul Paul de
Alep: ”Căci este obiceiul în toate țările acestea
ca, atunci când se răspândește zvonul despre o
veselie sau o întristare, adică despre o nuntă
sau o înmormântare, lumea din satele vecine
să vină la praznic”27. Diaconul s-a interesat și
de modul în care se organizau înmormântările
pentru locuitorii săraci, prilej de comparație cu
evenimentul descris mai sus. Astfel, precizează
el că ”nu numai cei bogați fac pomeni în chipul
arătat, ci și săracii; când le moare cineva din
familia oricăruia dintre ei, îl însoțesc la mormânt
cu colivă și pâine. Și după ce îl îngroapă, le împart
celor de față ca să se roage pentru iertarea lui”28.
Cele prezentate în rândurile de mai sus
reprezintă doar o mică parte din multitudinea de
aspecte ale vieții nu numai bisericești dar și laice
din Țările Române pe care le relatează sirianul
Paul de Alep. Textul său reprezintă o sursă bogată
de informație pentru evenimentele petrecute în
Țara Românească și Moldova către jumătatea
secolului al XVII-lea. Unele dintre informații
sunt confirmate și de alte surse de epocă, fie
cronicari, fie diverși călători care au trecut prin
spațiul românesc în aceeași perioadă. Dincolo de
unele inexactități sau de exagerări determinate
fie de atașamentul pentru unul sau altul dintre
domnii pe care îi vizitează, fie de imaginația sa de
oriental, relatarea de călătorie scrisă de Paul de
Alep constituie un valoros punct de reper pentru
multe dintre reconstituirile de epocă.
Conf.Univ. Dr. Florentina Nițu, București
26 Ibidem, p. 210-211.
27 Ibidem, p. 237.
28 Ibidem, p. 71-72.
 14. IN MEMORIAM

Profesorul costin Murgescu

Costin Murgescu s-a născut la 27 octombrie
1919 la Râmnicu Sărat. Viitorul economist a fost
fiul lui Ion C. Murgescu, ofițer superior al Armatei
Române. Tânărul Costin Murgescu, ca mulţi
alţii din generaţia lui, a fost interesat inițial de
filozofia dreptului cu toate ramurile ei: analitică,
sociologică şi teoretică, motiv pentru care a
făcut studii la facultatea de drept a Universității
din București. În activitatea publicistică a
demarat în calitate de critic literar, cu un eseu
despre viața literară și artistică de la Balcic. În
aceeaşi perioadă, tânărul Costin Murgescu a
scris o interesantă lucrare cu subiect istoric,
despre procesul semnatarilor Memorandumului
Transilvaniei, petiție prezentată în 28 mai 1892 de
liderii românilor din Transilvania (dintre care au
făcut parte: Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. Aceste articole au fost ulterior adunate intr-o
D. O. Barcianu,  Gherasim Domide, Dr. Teodor broșură, intitulată „Note despre statul totalitar”.
Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin În articolele sale publicate în Universul, Costin
Patița, Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Murgescu a adus laude conducătorului statului,
Pop de Băsești, Dr.  Ioan Rațiu, Dr.  Vasile mareşalul Ion Antonescu, precum și fondatorului
Lucaciu,  Dimitrie Comșa,  Septimiu Albini), Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu. De
împăratului  Austro-Ungariei  Franz Josef  prin asemenea, a proferat o serie de avertismente
care erau solicitate pentru populația română împotriva dușmanilor Legiunii. În aceeaşi
drepturi etnice egale cu ale populației maghiare, perioadă, în calitate de critic literar, a elaborat o
precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor scurtă introducere în poezia japoneză.
de  maghiarizare. Deşi foarte tânar, a realizat După ce Garda de Fier a fost îndepărtată
pentru ziarul literar Noua Gazeta de Vest din de la putere în anul 1941, Costin Murgescu
Oradea, un chestionar pentru un sondaj cu privire şi-a continuat activitatea de publicist în presa
la starea vieții culturale din provinciile României vremii. Avându-l pe mareşalul Ion Antonescu
Mari. la conducerea statului, România s-a implicat în
În primii ani ai celui de al doilea război războiul antisovietic ca aliat al Germaniei naziste.
mondial, Costin Murgescu a fost un susținător Tânărul Costin Murgescu a fost încorporat
al organizaţiei fasciste Garda de Fier și, după în Forțele Terestre ale Armatei Române în
cum s-a caracterizat singur, a fost un teoretician calitate de combatant. Era încă student şi a avut
al politicii „totalitare”. Ideile şi le-a materializat înţelegerea comandanţilor săi, fiind lăsat să-şi
în scris, colaborând la ziarul Universul. Înainte susţină examenele la universitate. În acelaşi timp
de proclamarea regimului național-legionar în a continuat să scrie la un roman rămas ulterior
anul 1940, Costin Murgescu a publicat o serie nepublicat și a redactat un jurnal de război.
de consideraţii politice în ziarul Universul.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 89

 Ca jurnalist, a inceput să colaboreze la
ziarul Vremea, unde a publicat o serie de eseuri
analitice despre efortul de război al ţării. Intr-un
articol din anul 1942, chiar înainte de zdrobirea
forțelor armate române la Stalingrad, Costin
Murgescu s-a înşelat prezicând că Armata Roșie
era prea epuizată, pentru a putea declanşa o
ofensivă puternică. Fapt neconfirmat ulterior şi
cu mari implicaţii în evoluţia situaţiei de pe front,
unde armata română a avut pierderi umane deosebit
de mari. Din anul 1943, subiectele articolelor sale
din ziarul Vremea care era Revista Fundațiilor
Regale, au început să se refere la aspecte legate
de economie și istorie economică. Ca model de
pregătire și inspirație în domeniul economic după
cum a afirmat singur, l-a avut pe profesorul Victor
Slăvescu,  economist şi un om politic român,
ministru de finanțe al României între anii 1934-
1935 şi membru titular al Academiei Române.
Tatăl lui Costin Murgescu, locotenent-
colonel Ion Murgescu, a avut „simpatii pro-
naziste puternice” și a fost un participant direct
la crimele de război atribuite mareşalului Ion
Antonescu. Până în septembrie 1942, acesta a
fost comandantul lagărului de concentrare de la
Vapniarca, un lagăr pentru evrei deportați, unde
prin activitatea sa a contribuit la moartea mai
multor persoane.
Confruntat cu această situaţie și găsindu-
se într-un conflict deschis cu tatăl său din
cauza opţiunilor politice diferite şi a activităţii
represive desfăşurate de acesta, Costin Murgescu
a renunțat la iluziile sale totalitare şi de la
începutul anului 1944 a contactat şi ulterior a
activat în cercurile antifasciste din ţară, alături
de mulţi intelectuali cunoscuţi. Costin Murgescu
a început să colaboreze la un ziar cu apariţie
semilegală denumit cu subtilitate Ecoul. În acest
ziar a publicat o serie de eseuri în care se situa
ferm împotriva politicilor economice elaborate
de regimul mareşalului Ion Antonescu.
Imediat după evenimentele de la 23
august 1944, lovitura care a răsturnat guvernul
mareşalului Ion Antonescu, Constantin Murgescu
s-a implicat în activitatea cercurilor politice de
stânga, apropiindu-se de activitatea desfăşurată
90 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
de Partidului Comunist Român (PCR). După
schimbarea orientării țării, în anul 1945, tatăl
lui Costin Murgescu a fost arestat. Inițial a fost
condamnat la moarte, ulterior sentința a fost
comutată la închisoare pe viață şi muncă grea.
Intr-o situaţie dificilă si pentru a-şi arăta loialitatea
față de noul regim instaurat, Costin Murgescu
pleacă voluntar în război împotriva Germaniei
naziste. A participat la luptele din Transilvania de
Nord, lupte în care a fost grav rănit.
Între anii 1944-1952, în primele faze
ale instaurării regimului comunist în România,
Costin Murgescu a activat ca redactor la ziarul
România Liberă, controlat de PCR. În această
calitate, el a contribuit la organizarea biroului de
corespondenți naționali și internaționali, precum
și la înfiinţarea secțiunii de propagandă. A scris
o serie de articole referitoare la problemele
naționale și relațiile internaționale ale României.
A punctat cu vizita din anul 1945 la Moscova,
a ministrului comunist al transporturilor,
Gheorghe Gheorghiu-Dej calificând-o ca „un
start important” în relațiile sovieto-române. De
asemenea, a adus o importantă contribuție la
activitatea revistei Contemporanul, o revistă
literară de orientare comunistă în acele timpuri.
Costin Murgescu s-a căsătorit în jurul
anilor 1950 cu Ecaterina Oproiu, o colegă
jurnalistă şi ea la ziarul România Liberă. Om
de cultură, ulterior, Ecaterina Oproiu a condus
activitatea la revista Cinema activând şi în calitate
de critic de film la Televiziunea Română.
În urma unei anchete care au adus în
prim plan originile sale sociale şi legăturile de
familie, Costin Murgescu a fost îndepărtat din
redacţia ziarului România Liberă. Marginalizat,
Costin Murgescu şi-a schimbat complet direcţia
preocupărilor sale, concentrându-şi activitatea
pe domeniul economic. Între anii 1953-1956,
Costin Murgescu a fost cercetător științific în
cadrul departamentului de economie politică
al Universității din București. Mai târziu s-a
alăturat echipei de economiști și statisticieni de
la Institutul de Cercetare Economică Bucuresti
(ICE), care era condus de Gogu Rădulescu, un
activist PCR. Rădulescu l-a numit șef al Secției
Naționale de Economie și director adjunct la
ICE. Aici Costin Murgescu a elaborat un studiu
referitor la efectele economice ale reformei
agrare din anul 1945, studiu care a fost publicat
în anul 1956 la Editura Academiei Române.
Profitând de o ușoară relaxare a cenzurii
comuniste, la sfârșitul anului 1950 Costin
Murgescu a încercat să promoveze o reevaluare
a sociologiei românești interbelice, organizând la
ICE grupuri lucru, ale căror studii au avut la bază
cercetările sociologice ale lui Dimitrie Gusti.
Rezultatele cercetărilor efectuate de grupurile
de lucru în mediul rural, au fost prezentate de
Costin Murgescu într-o serie de articole publicate
în revista Contemporanul în anul 1957. Aceste
cercetări au permis concluzii referitoare la
procesul de colectivizare, care este prezentat că a
avut un succes relevant în regiunile din ţară luate
ca model pentru studiu, Constanța și Hunedoara.
Încurajat de succes, Costin Murgescu a publicat
în revista Contemporanul, un eseu prin care
a încercat să reabiliteze studiile sociologice
efectuate anterior de Dimitrie Gusti. Efortul său
a fost însă blocat în anul 1959 de conducerea
Partidului Comunist Român.
În anul 1960, Costin Murgescu și N.N.
Constantinescu au fost editorii unei lucrări
importante de istorie economică intitulată
„Contribuții la istoria capitalului străin în
România”. Această lucrare, publicată şi ea de
Editura Academiei, a fost reevaluată mai târziu
de către istoricul Vasile Bogza, care a remarcat că
în ciuda unor interpretări eronate, studiul a rămas
unul dintre cele mai apreciate în acest domeniu.
Ulterior, Costin Murgescu a activat în
calitate de profesor universitar la Universitatea
din București. Pentru contribuţiile sale în
cercetarea din domeniul economic, în anul 1964,
Costin Murgescu a devenit membru corespondent
al Academiei Române, după ce în anul 1963 a
susţinut un doctorat în economie la Academia de
Studii Economice din București. Tot în această
perioadă, a activat la Institutul de Studii Sud-Est
Europene coordonând revista Revue des Études
de Sud-Est Européenes.
După anul 1963, profesorul Costin
Murgescu a fost specialistul chemat de către
conducerea regimului comunist pentru a informa
lumea despre ideologia economică din România,
ideologie care era din ce în ce mai diferită de
politica economică sovietică. În acel an, el a
denunțat “pseudo-teoria” Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc  (CAER) care a fost creat
la inițiativa URSS în anul 1949 ca organizație
economică a statelor comuniste europene, privind
industrializarea, care părea să ofere României o
poziție economică servilă în cadrul acestei piețe.
În anul 1964, conducerea PCR i-a trasat sarcina
să redacteze un răspuns oficial împotriva politicii
sovietice și a CAER-ului. Prin promovarea
„Planului Valev”, sovieticii au sugerat că România
ar trebui să devină o regiune internă agricolă
pentru țările socialiste mai industrializate. Prin
aceste critici Costin Murgescu a anunțat o nouă
etapă politică, etapa de comunism național în
România. Prin articolele sale a cerut o reformă
a CAER și a sugerat demararea schimburilor
economice cu China, ţară care avea relaţii dificile
cu puterea sovietică.
Odată cu alegerea lui Nicolae Ceaușescu
ca secretar general al partidului comunist şi
ulterior cu alegerea acestuia ca președinte al
României, profesorul Costin Murgescu a avut la
dispoziţie mai multe oportunităţi pentru a-şi
anunţa şi extinde teoriile sale economice.
Funcţionândca director al ICE între anii 1965-
1968, Costin Murgescu a continuat să editeze
Revista Economică până în anul 1968, apoi
a colaborat intens între anii 1968-1970 la
Revista Română de Relații Internaționale. Din
1970 profesorul Costin Murgescu s-a mutat cu
activitatea la Institutul de Economie Mondială
(IEM), unde a lucrat din anul 1970 până la
moartea sa. O perioadă a fost şidirectorul acestui
institut. În anul 1976, a fost ales vicepreședinte al
Federației Internaționale de Marketing.
Poziția română cu privire la CAER a fost
publicată în anul 1969 de Costin Murgescu în
colaborare cu Mircea Malița și Gheorghe Surpat,
într-o broşură cu titlul „România socialistă și
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 91
Cooperarea Internațională”, apărută la Editura
Politică. În 1974, profesorul Costin Murgescu
a publicat, la Editura Meridiane volumul
intitulat „Economia socialistă din România”, cu
o introducere în limba franceză pentru a mări
impactul informaţional asupra specialistilor din
lumea capitalului. În această lucrare autorul a
căutat să explice politica economică a regimului
din România, referitoare la cooperarea cu
occidentul, referindu-se la dezvoltarea colaborării
în domeniul industrial și în domeniul de cercetare
științifică.
Profesorul Murgescu a fost interesat în
mod deosebit de istoria economică românească
în raport cu economia europeană şi globală,
fiind un pionier al interdisciplinarității. În
anul 1967, a revenit la preocupările anterioare
legate de cercetarea sociologică, contribuind
la efectuarea unui studiu colectiv consacrat
efectelor industrializării asupra mobilităţii
sociale. În anul 1980 Costin Murgescu împreună
cu Damian Hurezeanu, a participat la cel de-al
15-lea Congres Internațional de Științe Istorice,
care a avut loc la București, unde au prezentat
o lucrare de sinteză referitoare la politicile de
reformă agrară în România interbelică. Ulterior,
pe baza cercetărilor efectuate la ICE, a elaborat
mai multe studii, cum ar fi „Dezvoltarea ideilor
economice la români”, 1987 (vol. I) şi 1990 (vol.
II).
Profesorul Costin Murgescu a funcţionat
la începutul anilor 1980, ca ambasador al
României la Organizaţia Națiunile Unite, fiind
pentru o perioadă şi președintele Consiliului
Economic și Social (ECOSOC) al Organizației
Națiunilor Unite (ONU). Notele sale cu privire
la Noua Ordine Economică Internaţională şi cu
privire la parteneriatele din relațiile economice
Est-Vest, au fost publicate într-o colecție de
studii, editată de Zoltán Fallenbüchl și C. H.
McMillan pentru editura Pergamon Press.
Editorii au scos în evidenţă sprijinul acordat
de România pentru instaurarea unei noi ordini
economice internaţionale. Erau remarcate şi
criticile aduse politicii economice a Uniunii
92 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Sovietice. Profesorul Murgescu a susținut, că şi
în economia sovietică impozitele trebuie să fie
aplicate la fel ca într-o țară capitalistă dezvoltată,
atunci când această ţară contribuie la Programul
Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.
Profesorul Costin Murgescu şi-a
petrecut ultima etapă a vieții sale ca disident, în
conflict latent cu Nicolae Ceaușescu. La IEM,
el a organizat o serie de dezbateri cu privire la
politica economică, unde i-a pus în contact pe
tinerii specialişti români cu noțiunile de bază
ale economiei bazate pe raportul dintre cerere şi
ofertă.
Ministrul de externe Ștefan Andrei a fost
unul dintre demnitarii regimului comunist, care
l-a protejat pe profesorul Murgescu de mânia lui
Nicolae Ceaușescu. Această atitudine i-a permis
profesorului să mențină legătura cu occidentul
prin contactele directe cu agenţia Reuters.
Cu puţin timp înainte de trecerea sa în
nefiinţă, profesorul Murgescu afirma în februarie
1989: “Am sentimentul, că în sfârşit omenirea
începe să-şi dea seama că, dacă vrea să mai existe,
trebuie să schimbe un curs care a determinat
timp de patru decenii irosirea unor uriaşe resurse
umane, materiale, ştiinţifice, financiare.” Costin
Murgescu a murit pe 30 august 1989, la vârsta
de 70 de ani, cu câteva luni înainte de Revoluția
anticomunistă din România.
IEM sub coordonarea profesorului Costin
Murgescu a fost o Alma Mater pentru domeniul
economic, şcoală unde s-au format o serie de
specialişti, care sunt activi şi astăzi în domeniul
economic şi în activitatea politică din România
cum ar fi: Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu,
Napoleon Pop și Victor Babiuc. În anul 1990,
IEM a fost redenumit „ Institutul de Economie
Mondială Costin Murgescu „ şi a devenit parte a
rețelei institutelor din cadrul Academiei Române.
Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR îşi
aminteşte următoarele despre profesorul său din
perioada când lucra la IEM: „ Am avut cinstea
de a lucra la acest institut, sub directa îndrumare
a profesorului. M-a fascinat capacitatea sa
uimitoare de a conversa, de a da conţinut şi
 ,

atitudine discuţiei, dialogului. Politeţea, tactul, - “Japonia în economia mondială”,

simţul umorului şi o mare înţelepciune în Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
înţelegerea naturii umane îl ajutau cu siguranţă. 1982, Ediţia I şi 1985, ediţia a doua adăugită;
Ca şi vocea, cu un timbru inconfundabil. Îşi
exprima cu claritate ideile. Dorea să fie şi să - “Criza economică mondială” (coordonator),
rămână pe cât posibil un interlocutor, chiar în Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
exercitarea funcţiilor de conducere, deoarece 1986;
îşi respecta colaboratorii, partenerii de dialog.
Postura sa incontestabilã de Profesor nu o - ”Teoria şi diplomaţia dezvoltării
impunea, ci se impunea de la sine. Conducea cu contemporane, în volumul Independenţă,
atenţie conversaţia spre zonele ei fertile, depăşind nealiniere, pace. Momente şi semnificaţii ale
pe nesimţite asperităţile. Logica imperturbabilă unei mişcări a secolului XX”, Bucureşti, Editura
şi limpezimea cu care sublinia punctele esenţiale Politică, 1989;
ale discuţiei erau proverbiale”.
- “Mersul ideilor economice la români.
Prof. Univ. Dr. Epoca modernă”, vol. I, Editura ştiinţifică şi
Mircea Nicolae PALAMARU, Iași enciclopedică, Bucureşti, 1987; vol. II,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1990, Ediţia II,
Editura enciclopedică, Bucureşti, 1994;
Opere şi publicaţii mai importante
- “Drumurile unităţii româneşti: drumul
- “Fragment ardelean: Procesul
oilor, drumurile negustoreşti”, Editura
Memorandumului”, Editura Vremea, colecţia
enciclopedică, Bucureşti, 1996 (ediţie postumă).
România Eroică,1940;
Bibliografie
- “Reforma agrară din 1945”, Editura
1. Mugur Isărescu, “Contribuţia
Academiei R.P.R., 1956;
Murgescu la gândirea economică românească“ ,
- “Concepţii potrivnice principiilor de bază Academica,V, 2(50), decembrie 1994, 30.
ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste”, 2. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei
Viaţa Economică, nr. 23/5 iunie 1964; Române, Dicţionar, Editura Enciclopedică/
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003,
- “Ştiinţa contemporană şi cooperarea 564.
internaţională”, în volumul Revoluţia ştiinţifică, 3. Mugur Isărescu, Profesorul Costin
1967; Murgescu, Magazin Istoric, serie nouă, octombrie
1995, 44, 48.
- “Influenţele procesului de industrializare 4. Costin Murgescu , http://www.fgdb.
asupra mobilităţii sociale pe exemplul ro/-87/-91.html.
României” în volumul“Sociologia dezvoltării. 5. Mugur Isărescu, „Reflecţii economice,
Contribuţii româneşti la al VI-lea Congres pieţe, bani, bănci, Un navigator printre tabuuri”,
Internaţional de Sociologie de la Evian”, 1966, http://www.ince.ro/ReflectiiIsarescu1.
Bucureşti, Editura Politică, 1967; pdf.
- “ Die Internationale Integration in 6. Costin Murgescu, http://ro.wikipedia.
Europaischer Rund Schau, nr. 74/4 Wien: org/wiki/Costin Murgescu
Europa Verlag, 1974; 7. Virgil Lazar, Planul Valev, http://www.
- “ Milestones in Economics”  in Romanian romanialibera.ro/aldine/history/planul-valev--
Review, 6-7/1981 facut-praf-de-romania-libera-215633
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
93
 15. GALERIA PERS
Profesorul Univ. Dr.
Tudor Ghideanu
Motto: „Sunt momente istorice când unitatea este
mai importantă decât însăși contradicția, pentru
că în vreme ce contradicția poate să ducă la
dizolvarea sistemului însuși, minându-l, unitatea
poate să unifice și poate duce la salvagardare”.
„Nulla dies sine laetitia” spunea
Constantin Noica. Cine nu a lăcrimat asupra
versului mişcat în întreaga fiinţă, cine nu a pierdut
nopţile căutând sensul liber al frazei, cine nu şi-a
dedicat trăirile interioare cărţilor citite, nu poate
răspunde niciodată la puţinele întrebări retorice,
existenţiale.
Ca mulţi filosofi români, Tudor Ghideanu
despică firul în patru, creează propriile idei
filosofice, având ca fundament filosofii antici
pe care îi aşterne în rânduri frumos împletite,
ţinându-se de mână cu filosofii moderni în
îmbinarea ideologică dintre profanul cotidian
şi sacrul criptei strămoşeşti. Un gânditor al
pământului curat, cutreierând pe sub obloanele
culturii, săpând parcă în izvorul înţelepciunii,
un pasionat al cercului închis, filosoful Tudor
Ghideanu duce spre mâine tradiţia gânditorilor
idealişti adunaţi sub semnul întrebării.
***
Tudor Ghideanu, s-a născut la 30 martie
1938, comuna Cordun-Neamţ. Şcoala primară a
făcut-o în satul natal. A urmat Şcoala Elementară
Petru Rareş, Roman, Şcoala medie Tehnică de
Mecanică şi Siderurgie, Roman. În 1958 a urmat
Facultatea de Istorie şi Filosofie Al. I. Cuza Iaşi.
Dintre premii, unul din cele mai importante
i-a fost acordat în 1990 – Premiul Academiei
94 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
ONALITĂŢILOR
Române Vasile Conta la secţia Filosofie pentru
cartea Temeiuri critice ale creaţiei, 1988.
Cărţi publicate:
 Percepţie şi morală în fenomenologia
franceză, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979.
 Conştiinţa filosofică de la Husserl la
Teilhard de Chardin, Ed. Junimea, 1981.
 Anamnesis (Treptele aducerii aminte), Ed.
Junimea, 1987.
 Odisseea Conştiinţei filosofice, în 3
volume, Ed. Vasiliana, 98, 1999.
 Filosofia lui Eminescu, Editura Cronica,
2004.
 Splendoarea bucuriei în ontologia
trinităţii, Ed. Lumen, 2007.
 Chivotul sincategorematelor, Editura
Mușatinia- Roman 2011.
***
Domnule profesor Tudor Ghideanu,
povestiţi-mi despre anii pe care i-aţi parcurs
în formarea intelectuală, plecând de la anii
percepţiei culturale, ajungând până la anii şcolii
doctorale. Aţi cunoscut personalităţi marcante,
aţi avut onoarea să aveţi un mentor şi, la rândul
dumneavoastră, pe cine aţi ghidat în acest drum
către cultură, nu neapărat din prisma filosofiei,
ci vorbind în general, din punct de  vedere
scriitoricesc?
Este o întrebare foarte dificilă, mai ales
că acoperă o întindere de timp atât de largă. Dacă
vorbim de copilărie, o anumită pecete şi-au pus-o
părinţii, pentru că părinţii mei au fost înclinaţi de
la începuturi către folclor, către cântecul popular,
către credinţa ortodoxă, către biserică. Nu
întâmplător, când eram la şcoala medie, căci aşa
se chema liceul pe vremea mea, duminica, mama
mă trezea de dimineaţă şi-mi spunea că preotul
este în slujbă, deci trebuia să merg la biserică,
până într-o zi când am zis: Mamaie, de acum
am o vârstă şi râd colegii ăştia de mine. Asta
se întâmpla într-un fond al războiului proaspăt
încheiat, în care se formulase deja o cultură
influenţată de sovietism, ca să nu spun stalinism
şi era destul de incomod, dacă nu chiar rizibil,
pentru o categorie de oameni inclusiv colegii care
puteau să te considere altceva, să te aprecieze
altfel dacă tu, încă la 18 ani, te mai duceai la
biserică. Cu toate acestea, eu am mers înainte, şi
întâmplător, am făcut un liceu industrial, Şcoala
Medie Tehnică şi Siderurgie de la Roman, unde
singura bucurie, ca să spun aşa, era că spre
deosebire de cei care mergeau la Liceul Roman-
Vodă care făceau trei ani, noi făceam patru ani şi
ni se părea că acest an în plus ne dădea o anumită
siguranţă a pregătirii noastre. Dar lucrul cel mai
important, care l-am remarcat de la început, a fost
şansa de a avea nişte profesori, profesori foarte
buni. Asta datorită faptului că liceul pe atunci nu
era specializat, nu era numai de tehnică, organe de
maşini sau mai ştiu eu, rezistenţa materialelor sau
mecanica propriu-zisă, ci avea şi partea teoretică,
umanistă şi celelalte discipline. Pe vremea aceea
nu se făcea nici psihologia, nici filosofía. Nici
una nu era în programa de învăţământ. Aş putea
numi şi câţiva profesori care m-au marcat încă
de la început: profesorul de matematică Cojocaru
care preda la Roman-Vodă, şi pe domnul Panaite,
un tânăr profesor sau profesorul de mecanică
Zilber. Profesorii aceştia ne deschideau universul
matematico-fizic, în paralel cu ceea ce făceam cu
doamna Dănilă, la limba română. Şi toate aceste
elemente au concurat la îndemnul de a mă forma
cumva singur, adică mi-am impus necesitatea
unei lecturi, ori lucrul acesta l-am făcut fără un
anumit comandament sau un anumit dirijor, un
anumit director de conştiinţă care să mă ghideze.
Interesant ar fi să amintesc că la un moment dat,
m-am întrebat ce înseamnă filosofia.
Dezvăluiţi-ne când s-a întâmplat să aveţi
această enigmă filosofică?
Eram în perioada şcolii medii şi aveam un
coleg pe care l-aş aminti, Herşcu Solomon, evreu
din Roman, care era mai mare cu câţiva ani decât
mine şi el mi-a recomandat primele lucrări de
filosofie. Şi acest coleg din şcoala elementară, –
şcoala noastră trebuie să o spun, se numea Petru
Rareş, m-a dus la Biblioteca Centrală din Roman
şi acolo mi-a scos în faţa ochilor, vreo trei cărţi.
Ţin minte, şi asta este simpto­matic cumva, că
printre acele cărţi pe care le-am ales cu el de faţă,
era una de Baruch Spinoza. Erau nişte traduceri
de texte din diverşi filosofi clasici ai filosofiei
universale, făcute de profesorul C. I. Gulian.
Spinoza are tratate despre Dumnezeu, despre om,
are tratatul teologico-corintic şi bineînţeles, etica.
Am luat cartea asta care era din fragmente, acasă,
şi după vreo două săptămâni, când colegul meu
mă forţa cumva, că trebuie să returnez lucrarea
bibliotecii, i-am spus sincer: Dragă, nu am înţeles
absolut nimic. Cu toate acestea, el m-a încurajat
spunându-mi că era un fenomen uzual în a nu-1
înţelege pe Spinoza de prima dată. De la el am
auzit că Spinoza stă la baza gândirii filosofice
modeme, după aceea Kant, Hegel. Dragostea
mea pentru filosofie s-a materializat în special
prin lectura unor mari scriitori, în primul rând
mă gândesc la Balzac, pe care l-am gustat prin
lucrările mici la început: Iluzii pierdute, romanul
acela de perspective pierdute a unui creator tânăr,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 95
Liturghia ateului, sau o lucrare despre răzbunare,
proză scurtă. Îmi aduc aminte că de atunci am
început să scriu şi eu ceva cu referire la creaţia
unui om de valoare. Balzac avea o lucrare care
se chema Casa la motanul cu mingea, în care era
vorba despre o întâlnire nefericită dintre un tânăr
creator, un geniu şi o fată simplă din popor şi îmi
aduc aminte că finalul era unul profetic, dar în sens
negativ. Florile modeste şi umile, mor desigur,
dacă sunt transplantate pe munţi, prea aproape de
cer, acolo unde bat vânturile şi furtunile. Deci,
proza aceasta se termina cu un eşec pentru cei
doi tineri. Dintre gânditorii români, tot timpul
l-am citit pe Eminescu. Eminescu era lectura mea
favorită pentru că era o obsesie sau un orizont
al casei noastre, căci totdeauna se cânta în casă,
după un cuvânt al bunicii mele, Maria Pandele
Ghideanu: Mai am un singur dor. Un lucru
aş vrea să ţi-l spun, în vremea asta, curios sau
caracteristic, tatăl meu citea la gura sobei, din
Biblie. Şi curios, nu citea din Noul Testament,
Evan­gheliile. Citea din profetul Iezechel, din
Ieremia, din Daniel şi se apleca spre noi să ne
spună că nu înţelegea din ce citea. Noi nici atât,
că eram copii. Aspectele apocaliptice care sunt la
profetul Iezechel, şi care sunt după aceea la Ioan
în Apocalipsa, trebuiau cumva, vorbind de tatăl
meu, să concorde cu ceea ce se întâmpla în zilele
noastre. Astfel, ajungea la concluzia că numărul
666 din Apocalipsă era înscris în proorociile
lui Iezechel, Isaia şi că era tentativa asta de a-l
identifica pe 666 cu Stalin şi cu Rusia Sovietică.
Mai mult decât atât, foarte multă lume s-a
întrebat dacă nu cumva comunismul, ca perioadă
de pătimire cruntă, nu a fost acest număr 666.
Dacă mă întrebi astăzi, nu aş putea răspunde cu
certitudine că această formulă corespunde unei
realităţi transcendente, adică dincolo de puterile
noastre de înţelegere.
Aţi aderat la sistemul care venea din
Răsărit?
Nu aveam cum, pentru că, încă din
familie, exista acel resentiment pentru o astfel
96 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
de organizaţie politică şi, ca exemplu, doi unchi
de-ai mei au fost închişi în temniţele comuniste.
Exista un fetişism, în sensul că, pentru început,
te încarcera pentru delapidare. Ei amândoi
fuseseră economişti. Pe unul l-au ridicat chiar din
judeţul Neamţ sub acuzaţia că ar fi colaborator cu
anumiţi călugări din acea zonă, împotriva ordinii
şi fericirii socialiste. Ştiam de la părinţi că suferă
pe la Gherla, pe la Aiud, de unde i se respingeau
pachetele. Când a fost eliberat după 10 ani, eu
eram student, era cu sănătatea şubredă. Făcuse şi
o ciroză şi avea sub 50 de kilograme. Ne povestea
mama mea, cum nu l-a recunoscut când a strigat-o
la poartă; vedea pe cineva care îşi sprijinea barba
în zaluzelele de la poartă şi nu îl putea identifica
pe respectivul străin. Când am venit eu în vacanţă,
eram student deja, acest  unchi care locuia la noi,
mi-a povestit ce a avut de îndurat în puşcărie
timp de zece ani. Cu toate acestea, era un fericit.
Studiase acolo ca într-o universitate, limba
engleză, îl cunoscuse pe filosoful Ion Petrovici şi
mulţi alţii şi învăţase de la oameni de acest nivel,
pentru că ei ţineau acolo lecţii. Chiar mi-a spus
cum învăţau engleza: rădeau varul de pe perete
iar pe talpa papucului, cu chibritul, scriau cuvinte
în limba engleză. Chiar m-a întrebat de nişte
autori de care auzise în puşcărie şi, bineînţeles că
nu îi cunoşteam atunci. A murit după câţiva ani,
prin 1975.
Mergând spre perioada universitară,
cârd aţi intrat în facultate şi în ce condiţii, tinând
cont de perioada politică de atunci?
Am terminat şcoala medie în 1955 şi,
pentru prima dată, am încercat să dau, în 1957,
la facultate, dar n-am intrat pentru că nu aveam
trei ani de producţie. Era o exigenţă, adică o
cerinţă care impunea decisiv să ai trei ani de
muncă practică în vreo instituţie, uzină, fabrică,
iar eu aveam pe acte doar doi ani. Speram că o
să pot intra pentru că ştiam că se intrase şi fără
acest criteriu, dar cineva s-a uitat şi la aceste
detalii. Intrasem chiar în sala pentru examen.
Ca paranteză, Facultatea de Filosofie de la Iaşi
fusese desfiinţată, ca şi cea de la Cluj, încă din
1951, asta până în 1957, când a fost reînfiinţată,
pentru că după 1948, s-a considerat că filosofia nu
trebuie să fie decât la Bucureşti, sub o direcţiune
strict ideologică pe care atunci o dicta o aşa
numită Academie „A. Jdanov”. Era cu siguranţă
o academie ideologică, de gândire marxist-
leninistă. Am avut colegi care făcând facultatea
la Iaşi s-au transferat, chiar marele profesor
Radu Negru s-a transferat în capitală. Odată cu
reînfiinţarea secţiei de Filosofie la Iaşi şi cea de la
Cluj, în 1957, s-a introdus ca primă parte, pentru
primii doi ani de zile, pregătirea ştiinţifică, adică
bazele filosofice ale matematicii, bazele filosofice
ale fizicii, bazele filosofice ale biologiei, bazele
filosofice ale chimiei. Cu aceste patru discipline
ştiinţifice se împletea şi Istoria Filosofiei, care
ne era predată de marele profesor Ernest Stere.
De asemenea, făceam Istoria Filologiei. Limba
greacă şi limba latină ne erau predate de către
marele Theofil Simenschy. Am avut această şansă
imensă de a face cu aceşti profesori valoroşi. În
anul doi am făcut cu Isac Davidson, cel mai mare
latinist al perioadei respective care, curios  şi
paradoxal, preda un curs de Istoria Filosofiei
marxiste. Iar ca disciplină peremptorie, exista la
Facultatea de Filosofie, încă din anul I, Istoria
Literaturii Universale, disciplină coordonată de
o evreică extraordinară, Herta Peretz. Îmi aduc
aminte că în acea perioadă am avut chiar şi acea
adversitate faţă de cei care intraseră înaintea
noastră, şi mă refer aici la studenţii din grupa lui
Mihai Ursachi, care era cel mai strălucit din seria
respectivă. Îmi amintesc o întâmplare legată de
el: vroia să facă doctoratul în străinătate şi n-a
găsit altă cale decât să treacă înot Marea Neagră,
împreună cu un coleg. Ei îşi planificaseră să
iasă în largul mării ca, după aceea, să fie culeşi
de vreun vapor grecesc sau turcesc şi astfel să
scape. Au fost prinşi de o şalupă românească
de frontieră, însă au fost iertaţi pentru că, din
mărturiile lor, curenţii marini i-ar fi împins în
larg. A doua oară s-a întâmplat la Drobeta Turnu-
Severin, când era deja în anul patru de filosofie,
iar pe la Porţile de Fier ar fi vrut să scape dincolo
în Iugoslavia, ca ulterior să ajungă în Occident.
A fost încarcerat vreo patru ani, şi astfel a
terminat-o cu filosofía. Interesanţi sunt anii de
detenţie, căci acolo Mihai Ursachi va începe să
scrie poezie. După eliberare, va relua facultatea,
de data asta intrând la Facultatea de Medicină, dar
şi aici a făcut o boacănă, care trebuie menţionată.
Având printre alte discipline şi chimia de dat, a
recurs la un conciliabul, împreună cu fratele său,
absolvent de Chimie, care trebuia să dea în locul
său examenul. Şi cum? A declarat că a avut un
accident la cap, s-a înfăşurat la cap şi astfel, fratele
său s-a dus la respectiva probă. A fost descoperit,
şi nici Facultatea de Medicină nu a reuşit să o
termine. Ulterior, va reuşi să intre la Facultatea
de Filologie, secţia germană-română, unde a fost
admis ultimul şi când a terminat-o, a reuşit să fie
primul, şef de promoţie. Mihai Ursachi chiar a
ajuns să-l traducă pe Schelling, marele filosof
german care scrisese nişte romane cu titulatura
misticului Bonaventura, contemporanul lui Toma
d’Aquino. Cu toate că pătimirile lui nu se vor
opri, comuniştii îi vor lua şi casa pentru care se va
lupta mulţi ani să o redobândească, a fost invitat
în Statele Unite de către Florin Tudoran, un poet
din generaţia mai tânără, ziarist, şi care a fugit
în America. Iar acolo, Mihai Ursachi, nu ştiu la
ce Institut sau Universitate, a predat un curs de
literatură, asta datorită faptului că avea o solidă
temelie a lecturii. Când s-a întors în  ţară i s-a
oferit să predea un curs de germanistică. Şi tot în
legătură cu aceşti creatori care au fost colegii mei,
care în chip fericit au fost şi marii mei prieteni,
unii creatori de geniu, l-aş mai aminti aici pe
Stelian Baboi, care a avut o soartă asemănătoare
cu a mea. Terminase o şcoală tehnică, în urma
căreia a ajuns strungar pe la Braşov. A scris un
volum exemplar, În bătaia soarelui. Chiar am
scris despre Stelian Baboi; ţi-am şi amintit, o
parte a operei mele este şi de critică literară şi
nu-mi pare rău. Eu am copiat zeci de volume de
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 97
poezie, îmi doream să fiu poet, ca Verhaeren sau
Withman, până într-o zi când Dumnezeu mi-a dat
lumină şi am rămas aşa cum a trebuit.
Am intrat la doctorat la Cluj, pentru că la noi în
Iaşi, nu aveau profesorii încă dreptul. Şi aici am
de amintit numele lui Petre Botezatu, cel mai
mare logician căruia îi datorez totul. Lucrările
mele fără Petre Botezatu sunt zero, şi aşa am
ajuns la nişte descoperiri care sunt în cartea
proaspăt publicată Chivotul sincategorematelor
(Editura Mușatinia- Roman).
Rămânând în acest mediu, cum poate
îmbina tribulaţiile interioare, filosoful Tudor
Ghideanu cu ceea ce înseamnă religiozitatea
omului Tudor Ghideanu? Mai simplu de atât,
cum se poate împăca filosofia cu religia?
Aşa cum zicea Jean-Paul Sartre, care relua
o idee a lui Freud, că totul se petrece în copilărie,
completând această afirmaţie prin opţiunea la care
aderi, o faci chiar din timpul tinereţei fragede. Aşa
cum ţi-am spus la început, eu mergeam la biserică
chiar dacă colegii râdeau de mine. Părinţii mei
erau oameni simpli şi tata chiar dacă ne citea din
Biblie, el nu mergea la biserică, dar era cel care
întreţinea o atmosferă care nu era neapărat bigotă.
Era o atmosferă de maximă bună-credinţă în
sensul paideic al educaţiei. Mergând mai departe,
după ce am terminat facultatea, împreună cu alţi
colegi, cinci studenţi de la Filologie, eu de la
Filosofie, un altul de la Istorie, trebuia să plecăm
la studii la doctorat. Aspirantură, se chema în
URSS, şi iarăşi s-a întâmplat ceva fericit cu
siguranţă, din grija lui Dumnezeu. M-am dus
acasă spunându-le alor mei de posibilitatea care
mi se oferise de a studia peste hotare. Tata a fost
mai rezervat, lăsând la latitudinea mea acest
drum pentru că eram deja responsabil, pe când
mama îngrozită îmi spunea că sovieticii mă vor
trimite în Siberia ca pe toţi românii noştri. Şi
s-a întâmplat aceeaşi  schemă cu revizionismul,
fenomen refractar ce se întâmplase în Iugoslavia
lui Tito, care reapărând, a dus la suspendarea
plecării noastre. După acest episod, au început
98 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
să iasă profesorii noştri mai în vârstă la pensie
şi se punea problema înlocuirii. Pentru Istoria
filosofiei eram eu, pentru Logică era altcineva,
dar pentru început trebuia să ne facem cursul
şi am început să studiez. Noi, cum aminteam,
la Facultatea de Filosofie de la Iaşi nu aveam
conducători de doctorat pe atunci. Profesorii
noştri fuseseră mulţi în recluziune. Profesorul
Botezatu a stat 4-5 ani la Canalul Dunăre-Marea
Neagră. Astfel, în 1967, m-am dus la Bucureşti la
profesorul C.I. Gulian, care era în domeniul meu,
Istoria Filosofiei, şi mi-a promis că mă ia sub
coordonarea lui la doctorat. I-am spus că vreau să
fac ceva în domeniul filosofiei absurdului al lui
Camus, Sartre, deci filosofia existenţialistă, mai
ales că era în vogă. Când m-am dus prin martie-
aprilie 1967, când se făceau admiteri, nu a luat pe
nimeni, şi asta datorită faptului că toate locurile
se completaseră. Nu vreau să fiu antisemit, nu
am să fiu niciodată, dar îl luase pe Tertulian, C.
Borgeanu, probabil că avea nişte oameni care erau
evrei de-ai lui şi avuseseră câte o carte publicată.
Tertulian avea scris ceva despre Maiorescu chiar.
Şi atunci el mi-a spus: Tovarăşul Ghideanu, dacă
ai o carte, chiar şi în manuscris, mi-o aduci şi te
iau la doctorat. Nu aveam nici o carte publicată,
aveam doar două articole într-o revistă. Un merit
al lui Ceauşescu a fost că a inventat edituri şi mai
ales reviste, nu era judeţ fără o revistă sau două.
Iar profesorul m-a asigurat că în anul următor voi
fi admis la doctorat, timp în care să-mi definitivez
şi o carte, în primăvara lui 1968 nu m-am mai dus
la Bucureşti la profesorul Gulian, ci am plecat
la D. D. Roşea la Facultatea de Filosofie de la
Cluj; încă mai era bătrânul. Era împreună cu un
ungur Eugen Rozsa, care era şeful catedrei, evreu
şi acela. Le-am spus ce vreau să fac, proiectele
pe care le aveam şi s-au arătat încântaţi, iar tema
care mi-au dat-o a fost Curentul fenomenologic în
filosofia franceză contemporană. M-am bucurat
de mare sprijin aici la Cluj. Atât domnul Rozsa
cât şi D. D. Roşca m-au preţuit în anii aceia ai
doctoratului. D. D. Roşca mi-a dăruit lucrarea lui
de doctorat de la Sorbona: L ’existance tragique
pe care mi-a trimis-o cu dedicaţie. Pentru lucrarea
de doctorat am putut împrumuta cărţi din Franţa
care mi-erau împrumutate chiar şi pentru o lună
de zile. Profesorul Botez mi-aducea cărţile, iar eu
aveam obiceiul prost de a le sublinia cu creionul,
ca după aceea să le consult prin intermediul
fotografiilor. Erau nişte clişee fotografiate. De
exemplu, o carte de peste 700 de pagini, cum ar fi
Fiinţa şi neantul, era toată prinsă în respectivele
clişee. Apoi, un aparat numit documator, în care
puneai respectivele matriţe, mărea clişeul şi
puteai să stai pe fiecare pagină şi să-ţi poţi lua
notiţe. Eu unul eram şi începător. Limbajul lui
Sartre este foarte complicat, jumătate este literar,
jumătate filosofic, iar anumite fraze, le luam ca
atare.
Câte cărţi aveţi publicate în domeniul
filosofiei? Câte lucrări însumează opera
dumneavoastră?
Cu volume colective sau coordonate de
mine sunt peste patruzeci, iar cărţi de autor, vreo
cincisprezece. În literatură, până în 1966, când
am renunţat, am publicat câteva proze, chiar am
fost încurajat de unii. Am publicat pe la Cronica
literară, Iaşul literar. În poezie nu am avut
mari calităţi, dar bineînţeles că nu i-am negat
niciodată lui Eminescu, geniul. Chiar Mihai
Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor spunea:
pe Eminescu, noi poeţii tineri, nicicând nu-l vom
putea depăşi.
Ce premii aţi luat de-a lungul timpului
pentru întreaga dumneavoastră operă şi
activitate?
Cel mai important premiu este cel oferit
de Academie, Vasile Conta, în 1990 pentru cartea
Temeiuri critice ale creaţiei în filosofía lui Jean-
Paul Sartre. Am fost laureat al Universităţii
Friedrich Schiller din cadrul Congresului de
Filosofie de la Jena, în 1983, unde am susţinut
câteva conferinţe despre Ontologia universalului,
apoi despre filosofía heideggeriană şi, bineînţeles,
despre cea a lui Hegel, şi au mai fost multe alte
premii sau distincţii locale.
Ce probleme aţi întâmpinat în
perioada comunistă în legătură cu scrierile
dumneavoastră? V-au fost interzise lucrările?
Am fost cenzurat de către Direcţia Presei.
Chiar primul curs de filosofie existenţialistă
apărut în 1973, mai mult de atât, al doilea
curs apărut în anul 1980, care trata despre
filosofía contemporană, în care discutam despre
fundamentele marxismului. Ambele au intrat
destul de greu. Știu că prin 1971, la un congres,
apăruse obligativitatea ca în orice  domeniu, în
orice carte publicată, să apară Ceauşescu cu vreo
butadă, însă toate aceste texte ale tovarăşului
erau scrise nu de către el, ci de către o grupare de
evrei din jurul său. Aş putea să amintesc pe Radu
Florian, C. I. Gulian, C. Borceanu, Nicolae Bellu,
Iosif Cernea şi alţii. Şi la ei, am găsit afirmaţia
că: filosofii de astăzi, din Occident, nu fac altceva
decât să reediteze teze şi idei care au fost formulate
anterior şi au fost condamnate de istorie, care era
pusă sub condeiul lui Nicolae Ceauşescu. Apoi,
am mai fost chemat să mai fac nişte articole pe
la Cronica, pe la Era Socialistă, care întâi se
chemase Lupta de clasă, condusă tot de un evreu,
Voicu, unde, pentru un articol, am fost criticat
foarte dur, de o anume Georgeta Tudoran care
lucra la Comitetul Central, la secţia ideologică a
partidului. Articolul respectiv era despre valoarea
unităţii şi a contradicţiei în devenirea socială, în
care arătam că unitatea socială se realizează într-
un moment ca etapă a dezvoltării socialismului,
pe când contradicţia era, să spunem, ceea ce duce
la prăbuşire, la deraieri. Există o lege a unităţii şi
a luptei contrariilor care vine de la Hegel, pe când
în marxism, această lege care este prima normă
a dialecticii, a unităţii şi luptei dintre contrarii,
profera cumva că unitatea trebuie să fie socotită
pe plan secund, adică unitatea este relativă:
între două clase, elemente, între asimilaţie şi
dezasimilaţie în metabolism, între ştiinţă şi
religie, deci unitatea este relativă, în vreme ce
lupta dintre ele este absolută, permanentă. Iar eu
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 99
am scris că sunt momente istorice când unitatea
este mai importantă decât însăşi contradicţia,
pentru că, în vreme ce contradicţia poate să ducă la
dizolvarea sistemului însuşi, minându-l, unitatea
poate să unifice şi poate duce la salvgardare.
Bineînţeles că eu mă refeream la unitatea statală.
Astfel am fost criticat, pentru că în concepţia
doamnei Tudoran, încercasem şi îndrăznisem să
critic o teză a documentelor de partid, iar critica
pe atunci, era foarte periculoasă. Chiar eram să
fiu dat afară, pentru că tot ce eu dezvoltasem, era
în contradicţie cu linia partidului. Fiecare român
a trecut prin grele încercări. Un alt exemplu: am
fost chemat de către comunişti şi am fost întrebat
ce părere am despre Octavian Paler. Era vorba
despre romanul lui, Viaţa pe un peron, pe care am
spus că nu-l cunosc, cu toate că citisem Mitologii
subiective sau Calomnii mitologice, dar în acel
moment nu ştiam ce să răspund. Ştiam că Octavian
Paler avea o funcţie importantă la televiziune,
ocupându-se de problemele de cenzură din cadrul
televiziunii, însă el a avut o anumită constanţă
de atitudine după părerea mea. Nu i-a convenit
subcultura sau antiintelectualismul  manifest
al unora, după aceea servilismul practicat de
mai toată lumea de atunci, mai ales in spaţiul
literaturii, însă sunt şi cazuri total contradictorii.
Iată, de pildă, Miron Radu Paraschivescu, unul
dintre marii noştri creatori sau Eugen Jebeleanu,
care a scris cu mult talent Surâsul Hiroshimei,
din cauză că l-a lăudat pe Ceauşescu în primele
lui creaţii, a fost un privilegiat şi i-a fost bine,
însă după aceea, când nu a mai fost Ceauşescu, a
fost scos pe linie moartă.
Aş vrea să ajungem la divergenţa dintre
dumneavoastră şi Gabriel Liiceanu. Ştiu că în
celebrul său jurnal păltinişan v-a acuzat, folosind
numele dumneavoastră abreviat T.Gh., revenind
ulterior cu numele întreg într-o republicare a
Jurnalului de la Păltiniş, că aţi fi plagiator. L-aţi
cunoscut pe Gabriel Liiceanu? Pe Constantin
Noica?
Nu l-am cunoscut personal pe Noica, dar
100 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
am scrisori de la Constantin Noica în care mă
preţuia. Printr-o domnişoară Sauer de la Iaşi,
prietenă cu Noica, acesta a învăţat limba germană,
destul de târziu, de altfel. Noica avea mania asta,
frumoasă şi prolifică în acelaşi timp, care era
şi sfatul lui, pe care mi l-a dat şi mie în câteva
rânduri: “…dacă nu aţi făcut-o până acum, învăţaţi
greceşte şi germană”. Nepoata lui Noica, Simina,
a activat ca lector la Facultatea de Filologie la
limba greacă, iar multe traduceri din limba greacă
sunt practic făcute de ea. Noica ştia greceşte dar
nu la nivelul cel mai ridicat, pentru că trebuie să
ţinem cont că, alături de sanscrită, greaca este
o limbă complexă, cu multe sensuri. Chiar el a
recunoscut în multe rânduri. Cu toate acestea el
este şi rămâne un filosof normativ. Ajunând la
Liiceanu, el avea şi anumite conflicte cu Noica.
Acum mai bine de treizeci de ani îl critica şi pe
Pleşu pentru un articol despre patriotism, asta
chiar înainte de a mă critica pe mine. Ca replică,
eu am scris articolul Gabriel Liiceanu sau despre
plagiatul filosofic ca ritual adresat lui Liiceanu.
Liiceanu îi reproşa lui Noica faptul că dacă el le
cerea acelor tineri care îi erau oarecum discipoli,
intransigenţă, de ce în acelaşi timp era şi tolerant.
Pleşu scrisese un articol despre patriotism, cum
am mai spus, pentru că fusese dat afară din partid.
A făcut chiar o scrisoare către Ceauşescu să fie
reintegrat, să fie reprimit în partid, scrisoare care
se află la CNSAS. Iar în al doilea caz, privindu-
mă pe mine, el zicea: cum se potriveşte asta când
eu vroiam să divulg plagiatul imund, care nu are
nici o morală, pe care îl făcea un şef de catedră
T.Gh. la una din facultăţile din ţară?, dar care nu
preciza facultatea, însă spiritele bune, cei care au
citit, au sesizat imediat. La urma urmei, eu însumi
am fost impresionat de felul frumos în care scria
Liiceanu.
Care a fost mai concret diatriba pe
care Gabriel Liiceanu o făcea scrierilor
dumneavoastră?
Liiceanu m-a acuzat că am plagiat din
Martin Heidegger şi din alţi filosofi occidentali
şi mai ales din comunistul francez Jean- Pierre
din România ca să predaţi sau să vă aprofundaţi
Cotain, care scrisese la rândul său, o cărţulie
studiile ?
despre Martin Heidegger. Despre Heidegger s-au
Sigur, în primul rând trebuia să plec la un
scris o mulţime de astfel de cărţi. Eu am preluat
moment dat în Canada, însă din cauza copiilor,
şi din acesta. Mai era unul de la Braşov, Walter
nu am făcut-o. Mi s-au făcut acte pentru Canada,
Biemel, pe care, de asemenea, l-am citat, dar ca
în 1975, şi aveam chiar naiva speranţă că o voi
să plagiez, nici vorbă. Ar fi trebuit ca eu să fiu
putea vedea pe Nadia Comăneci la Montreal.
numai robul acelei cărţi scrise de Cotain, or eu
Respectiva invitaţie era pentru un doctorat la o
citam din lucrările lui Heidegger, vorbind despre
universitate din Otawa, făcută de un profesor,
metafizică, despre esenţa adevărului, Sein und
Theodor Geraetz, care avea cam aceleaşi teme
Zeit, Fiinţă şi Timp. Apoi existau comentatori de
tratate şi interese cu ale mele. În acea perioadă
mare valoare pe care îi pomeneam, Vieta şi Walter
eram propus pentru a deveni conferenţiar, iar
Biemel pe care îi citam. Iar faptul că dacă eu nu aş
rectorul Universităţii m-a atenţionat că nu
fi pomenit numele lor, dacă nu aş fi dat citate din
voi putea accede la stadiul de conferenţiar în
respectivii autori, atunci indubitabil era plagiat,
contumacie. Bursa de acolo care mi se acorda
aşa cum era la el. El făcea asta după ce scrisese
era una rezonabilă, însă toţi copiii mei atunci
Noica tratatul său despre ontologie, operă care
erau mici, cea mai mare avea 11 ani, iar cel mic
are două părţi, partea istorică şi cea propriu-zisă,
2 ani, iar soţia chiar se îmbolnăvise atunci, poate
ontologia lui, teoria despre fiinţă. Noica vorbeşte
şi la gândul că puteam să plec. Iar a doua şansă
la un moment dat despre nostos, ideea cercului
a fost o altă bursă pentru Germania. Era o bursă
de la greci, urmând ca apoi Liiceanu în Tragicul,
pentru Freiburg sau Bonn. Alături de mine fusese
să folosească aceeaşi problemă despre nostos. De
nominalizat şi un student de la Drept.
asemenea, peras-ul arată delimitarea, limitarea,
Ce este filosofía din prisma
finitudinea exact ca la Noica, iar punctul grav
dumneavoastră?
este că el nici măcar nu pomeneşte de Noica. Şi
Filosofía este un câmp al spiritualităţii,
dacă nu este indicat la nota de subsol, măcar să
unde spiritualitatea nu înseamnă numaidecât
fie amintit în text. Peste toate, când tu te apuci
explicaţie, teoreticul nu înseamnă numai
să tratezi prepoziţia întru şi spui ce importanţă
explicaţie, demonstraţie ori argumentaţie.
are acest termen pentru ontologie, care nu există
O ultimă întrebare, domule profesor.
în toată literatura mondială decât la Noica, nu
Credeţi că tânăra generatie, noi cei de astăzi,
este atunci el plagiat? Şi asta am demonstrat-o în
criticată poate şi în mod gratuit, mai putem atinge
articolul meu de care aminteam mai sus. După
performanţele generaţiei dumneavoastră?
şase luni de la publicarea articolului meu, un
Dragă prietene, am marea certitudine că
tânăr student, care absolvise filosofía, a scris un
România, de ieri, de azi şi de mâine are un drum
articol în România Mare în care se întreba de
al ei pe care nu îl va rata. Toată această disparitate
ce Liiceanu, încă nu a dat o replică, după atâta
nu este decât o formă de moment, de expectativă,
timp. O altă chestiune, la Păltiniş, Liiceanu şi cu
care în mod categoric va duce la un luminiş
Pleşu, şi ceilalţi, îl culcau pe bătrân şi mergeau
scăldat în frumos şi în bine, iar tot acest drum se
la balurile UTC-ului, unde se organizau lucruri
urcă prin proteguirea lui Dumnezeu.
frumoase pentru tineretul comunist, şi, de
asemenea, lucrurile acestea se întâmplau şi la
(Interviu realizat de Preot Tiberiu ROșU)
Tescani unde cumva fusese exilat Pleşu.
Vi s-a acordat vreodată şansa de a pleca

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 101

 16. ARTA VIZUALĂ
Aurel David-pictorul
unui Demiurgos
Gheorghe Vrabie este o personalitate marcantă
a artei româneşti din Republica Moldova.
Grafician de o mare forţă expresivă, exprimându-
se dezinvolt şi original atât în ilustraţia de carte
cât şi în grafica de şevalet, arta monumentală sau
heraldică, Gheorghe Vrabie trăieşte mistuitor
frumosul în toate manifestările lui. Născut în
1939 într-un sat, Căineşti, Bălţi, acest creator a
simţit încă din copilăria lui aspră, ca aproape a
oricărui vlăstar de la ţară, o chemare irezistibilă
spre slova cărţii. A mers, în ciuda tuturor
potrivniciilor, de loc puţine, pe poteca aceasta
bătută cu pietricelele cele făcătoare de minunăţii
ale artei. A răzbit în cele din urmă, având norocul
a se şcoli la Sankt Petersburg, la una dintre cele
mai strălucite academii de artă, păstrându-şi însă
nealterată legătura cu spiritualitatea izvoarelor. A
rămas astfel mereu el însuşi, un artist cu unelte
universale şi cu exprimări româneşti. Prins
între dansul liniei şi scăpărarea de diamant a
cuvântului, Gheorghe Vrabie nu s-a îndepărtat de
loc de ispita lor dulce . S-a consacrat cu pasiune
graficii, dar n-a părăsit cărţile, aşternând în
paginile acestora plăsmuirile lui plastice, gândite
ca nişte contrapunctări tălmăcitoare de sensuri ale
cuvintelor din bucoavne. A simţit nevoia nu doar
să deseneze, împodobind cu ilustraţii paginile
tipărite, ci s-a aşezat la masa de scris şi şi-a alcătuit
propriile cărţi. Unele de o factură specială, fruct al
preocupărilor de teoretician şi istoric al artei. În
bibliografia sa, pe lângă o lungă listă de articole şi
eseuri, figurează şi trei monografii:”Simbolismul
heraldic în Moldova”,”Arta graficii de carte
şi şevalet din R. Moldova”, şi “Aurel David-
timpul,artistul şi opera”. Această din urmă carte,
semnată de Gheorghe Vrabie,a fost tipărită în
2004 la Editura”Cartea Moldovei”. Lucrarea se
102 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
constituie într-o abordare complexă şi integrală
a vieţii şi operei unui creator emblematic pentru
spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru, un artist
proteic, cu o existenţă frântă înainte de vreme, la
doar 50 de ani. Autor al unei creaţii ce a făcut
vâlvă şi epocă, ”Arborele Eminescu”, realizată
în anii ’60, Aurel David, cel venit pe lume în
1934 şi trecut la cele veşnice în 1984, este un
exemplu pilduitor al sfâşierilor şi torsiunilor
tragice la care au fost supuşi de regimul sovietic
creatorii din Basarabia. Instinctul, chemarea
sângelui le porunceau să vorbească şi să se
poarte cum le era vorba şi portul şi să se înscrie
în linia de expresie şi simţire a înaintaşilor. Era în
acelaşi timp de datoria lor să reziste presiunilor
uneori strivitoare, ce urmăreau să-i smulgă din
rădăcinile neamului şi să-i transplanteze pe un
sol străin şi neprielnic. Peste aceste încercări
se suprapuneau cele de natură ideologică, nu
mai puţin nocive şi stricătoare de rosturi fireşti
în creaţie. În pofida unor asemenea ameninţări
slujitorii artelor din Basarabia, cei nemancurtizaţi,
evident, şi aceştia nu au fost de loc puţini, au
găsit forţa să reziste şi să se manifeste artistic
potrivit backgroundu-lui propriu. Deşi a traversat
perioada uniformizantă şi străină artei adevărate
a realismului socialist, pictorul Aurel David
a apelat la repertoriul postimpresionismului,
dizolvând prin rafinamentul luminii şi culorii
din tablourile sale canoanele cele ucigătoare de
artă ale perioadei. Gheorghe Vrabie, analizând cu
minuţie meşteşugul pictural al lui Aurel David,
efectele,viziunea, stilul ca formă supremă a
originalităţii expresiei artistice, ia ca exemplu
ceea ce el numeşte capodopera pictorului,lucrarea
“Amiază” . Este vorba de un ulei pe pânză de
mari dimensiuni (115/143), ce ne aminteşte de
“Odihnă la câmp” de Corneliu Baba, pe care
exegetul o şi invocă în argumentaţia sa. Datat
1964, tabloul înfăţişează o scenă obişnuită din
viaţa satului. Aflaţi din zorii zilei la ţarină, ţăranii
se trag la umbră când soarele a urcat în crucea
cerului şi aşteaptă, hodinindu-se, un răstimp după
masa de prânz, să treacă vipia şi să-şi reia treburile
de pe ogor. Sub un nuc bătrân, cuprins în odăjdii
violete, dorm toropite şapte femei într-un fel de
puzzle policrom. Pânza e inundată literalmente
de o orgie cromatică Aparent doar, pentru ca
registrele de culoare sunt în realitate orchestrate
subtil, contrastant. Surparea de lumină se stinge,
doinind pe feţele dormitânde ale ţărancelor şi
scoate din banalitatea priveliştilor artistice ale
vremii scena aceasta şi o investeşte cu atributele
eternităţii, cele ce conferă perenitate operei de
artă.
Cealaltă lucrare a lui Aurel David, considerată
de Gheorghe Vrabie drept capodoperă,este
“Arborele Eminescu” . Linogravura, de 48/46 ,
întruneşte în ediţia sa princeps aceleaşi elemente
ale măiestritei întruchipări şi poartă o puternică şi
nerostită până atunci încărcătură simbolică. Din
această linogravură Mihai Eminescu se călătoreşte
spre noi cu trupul său arborescent, ieşit din
adâncurile pământului şi cosmosului, ca un fulger
noptatec, luminând toată întinderea lumii văzute
şi nevăzute. E o viziune de forţă,răscolitoare,
şi cu adevărat iluminatoare, ce l-a cutreierat pe
pictorul Aurel David în momentul plămădirii
acestei creaţii, aşa cum reiese din mărturisirile
din cele două interviuri antologate parţial în carte,
semnate de doi marcanţi scriitori basarabeni,
Andrei Burac şi Leo Butnaru. Spovedindu-se,
pictorul Aurel David îşi aduce aminte că se afla
într-o zi în atelier cu un prieten şi parcă fără
ştiinţa sa mâna a început să umble pe hârtie şi
să deseneze un copac, ce lua miraculos chipul
lui Mihai Eminescu. Se gândise de multe ori să-l
facă, dar încercările lui eşuaseră de fiecare dată ca
sub puterea unui blestem. Şi deodată-iluminarea.
Plăsmuirea de vis. Nerostitul. Se întrupa chipul
Eminescului aşa cum se rostuise de atâtea şi
atâtea ori în închipuirea sa, fără să fi izbutit
să-l dea însă la iveală. Privitor la acest moment
sublim, Aurel David se destăinui revelator într-
un interviu acordat lui Andrei Burac şi publicat
în “Tineretul Moldovei” din 2 mai 1975: „…
vroiam să văd chipul acelui om pe hârtie”. Era
personajul din “Rugăciunea unui dac”,care i se
părea lui că se asemăna până la identificare cu
Mihai Eminescu. Fiinţa din acele versuri cu
sonorităţi profetice: ”gonit de toată lumea prin
anii mei să trec/ Pân’ce-oi simţi că ochiu-mi de
lacrime e sec…”
Cartea lui Gheorghe Vrabie conturează
un portret substanţial şi nuanţat al pictorului
Aurel David, situându-l în galeria artelor
frumoase din Basarabia şi, totodată, în
peisajul plasticii româneşti drept un creator cu
timbru propriu, unul care a reuşit să învingă
vicisitudinile timpului, suind în înălţimile
pure ale artei. Monografia o demonstrează
cu fapte,cu argumente, cu incursiuni în arta
universală, printr-un comparativism de substanţă
şi o hermeneutică plină de adânci sensuri. Este
un demers recuperator, de bună ţinută ştiinţifică,
nu lipsit de o pasionalitate binevenită mai ales
când e vorba de artă. O apariţie din acelea de
care fiecare cultură are nevoie pentru a-şi pune în
valoare patrimoniul ei de valori.
Gheorghe Vrabie se consacră prin acest op
de o distinsă ţinută grafică nu doar ca un iscusit
ilustrator de tipărituri, ci şi un autor de carte de
certă vocaţie.
Grigore Ilisei
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 103
 17. REPERE JURIDICE

cuvântarea de pe Munte.
Fericirile (o lecţie hristică
de drept privat după
model roman)
Există, în Noul Testament, un capitol care
(cuprinzând, oarecum, ca o digresiune, exortaţia
marii rugi - “Tatăl nostru”) se remarcă, în cadrul
Evangheliei după Matei, ca mărturie a uneia dintre
cele mai cutezante lecţii de drept consemnate în
istoria doctrinelor juridice. Acesta este intitulat
“Cuvântarea de pe Munte. Fericirile”. Este
capitolul central al Noului Testament şi începe
astfel:
“ 1. Și văzând mulţimile, Iisus S-a suit pe munte
(în fapt, o creastă de deal, n.n.); şi după ce a stat
jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Marc. 3.13.
2. Și deschizându-Şi gura, El îi învăţa, zicând: se demonstrează cum o noţiune, mai întâi pur
3. «Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este religioasă, intră în mod gradual în domeniul
împărăţia cerurilor!» P.s 51.17. Prov. 16.19; juridic, fără a pierde caracterul său mistic.”2
29.23. Isa. 57.15; 66.2; Luc. 6.201 “Ferice de cei săraci în duh” transfigurează,
Este oare, aici, vorba de o aculturaţie în opinia noastră, principiul juridic al prezumării
juridică de dimensiuni impresionante prin bunei-credinţe şi se constituie într-un fundament
transmutarea principiilor juridice romane din ideatic al întregului drept european (incluzând,
primul secol al Epocii Clasice (sec.I î.Cr.) aici, sistemul romano-germanic sau continental-
în spaţiul iudaic de cultură, spiritualitate şi european şi common law-ul britanic).
civilizaţie? Prezumtiva necunoaştere nu a fost încă
Credem că răspunsul este afirmativ. Aşa “discreditată” de jure, chiar dacă, din nefericire,
cum adevărat este şi sensul revers, ancorarea 2 Henri Decugis, Président de
în drept a preceptelor religioase. “În Zoar la Société de législation comparée, Les étapes du droit des
(Cartea Splendorii), operă esenţială a doctrinei origines à nos jours, 2-ème édition refondue et augmentée,
cabbalistice a rabinilor evrei, scrisă în secolul Tome I, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1946, p. 150 (“…
II d.Cr…. pentru comentarea Pentateuhului Dans chaque mot se cache un sens plus élevé, chaque récit
(mai cu seamă a legilor lui Moise, n.n.) …ni nous apprend autre chose que les événements qu’il paraît
contenir. Et cette loi supérieure est plus sainte, c’est la loi
1 Biblia sau véritable… Malheur à l’homme qui ne voit dans la loi que
Sfânta Scriptură (Vechiul şi Noul Testament), Evanghelia de simples récits et paroles ordinaires!… Mais il n’en est
după Matei, 5, Ediţia revizuită, după trad. lui D.Cornilescu, pas ainsi: chaque mot de la loi renferme un sens élevé et un
AVC, 1990, p. 940. mystère sublime!”).

104 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

anchilozantul nostru spirit panjuridist prezintă şi
simptomele eroziunii sale.
Iisus Hristos luminează cu înaltu-I spirit
o epocă de tulburătoare schimbări în magma
fundamentelor dreptului care, pe de-o parte,
încă susţinea lumea “veche” şi, pe de altă parte,
primea razele Aurorei ce anunţa aşternerea altei
ere, era noastră. În Roma Epocii Clasice, acest
fenomen se consumase deja cu un secol înainte
de naşterea lui Hristos şi în avangarda lui s-au
aflat “înţelepţii cetăţii”3, nu alţii decât juriştii,
jurisconsulţii dedicaţi cercetării sapientogene a
cazuisticii şi rafinării brocardice a marilor valori
religioase transmutate prin creuzetul alchimic al
puterii dreptului - jus, jubere- în idealuri societare
noi:
- voluntas, libertas;
- bona fides;
- aequitas;
- officium pietatis erga proximos.
Spaţiul acestei intervenţii nu este suficient
de generos cu o teză pe seama căreia am putea
glosa foarte mult. De aceea, cu o umbră de regret,
mă voi referi doar la o interpretare particulară,
juridică, inedită în câmpul cercetărilor juridice
mondiale, a “sărăciei în duh” (bona fides).
Ei bine, surprinzător (probabil) pentru
unii teologi, în contextul acestei înalte lecţiuni
de drept cristice (sub forma cuvântării pe creasta
unui loc muntos, precum Juppiter pe citadela
Capitolium, spaţiu simbolic de civilizaţie etruscă4,
împrumutat de romani, loc rezervat templelor şi
marilor cuvântări ori heraldicelor mesaje divine,
spaţiu aculturat, asemeni dreptului, în civilizaţiile
de contingenţă romană)5, “sărac în duh” poartă
3 In acest sens, a se vedea Aldo Schiavone, Juristul, în
Andrea Giardina, op.cit., p. 86.
4 A se vedea, în acest sens, Larisa Bonfante (coordonator),
Civilizaţia etruscilor, Traducere de Sorin Paliga, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 29.
5 A se vedea, în acest sens, Jean-Claude Fredouille,
profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, Larousse,
Dicţionar de civilizaţie romană, Traducere de Serban
Velescu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 200, p. 39.
semnificaţia omului de bună-credinţă.
Omul de bună-credinţă, omul sărac cu
duhul poate fi şi ignarul şi savantul şi inventivul
şi retardatul. De ce? Datorită faptului că buna-
credinţă nu este interpretabilă aici în sens moral
(ca o nouă invectivă la adresa cărturarilor şi
fariseilor), ci într-unul pur euristic, unul al purei
informaţii de ordin factual. Buna-credinţă nu
poate fi interpretată în sens strict, normativ-
dogmatic, unul al informaţiei independente de
miracolul gândirii, alfel spus, în raport doar cu
orice fapt ori act precis determinate în relaţiile
private dintre semeni.
Miracolul gândirii...; fac, aici, o paranteză;
dialecticienii călugări din abaţiile şi universităţile
secolelor XII-XIII (un Abélard, un Sf. Bernard,
un Sf. Toma d’Aquino etc.), pe calea de aur a
înţelepciunii instrumentate de ştiinţă (aşa cum a
fost ea deschisă de legendarul Hermes Mercurius
Trismegistus cu al său Corpus hermeticum
sintetizat în Tabula smaragdina6, şi consacrată,
la greci, în Secolul lui Pericle, sub efigia acestui
semizeu înţelept) ne-ar privi cu condescendenţă
(una, dezonorantă pentru noi, “postmodernii”)
pentru insolenţa de-a vorbi despre ştiinţă în afara
Spiritului divin, dar acesta este un subiect ce
derivă doar din cel tratat de noi.
“Sărăcia în duh” este echivalentul
bunei-credinţe deoarece cunoaşte­rea însăşi este
subsidiară sensului dumnezeiesc al construirii
relaţiilor umane. Contrariul “sărăciei în duh” este
reaua-credinţă (male fidem), adică o cunoaştere
(sub accepţie de informaţie) precară despre
iregularitate, cu­noaştere ce resuscită suspiciunea
6 Hermes Mercurius Trismegistus, Corpus hermeticum,
Traducerea: Dan Dumbrăveanu, cu o Introducere şi Note
de Anna Kingsford şI Edward Maitland, Ed. Herald,
Bucureşti, 2002, p. 15 (“Multor gânditori de azi le lipseşte
conştiinţa spirituală, adică le lipseşte adevărata umanitate
spirituală - umanitate ce ţine de cel mai înalt plan… Gnoza
îl ridică pe om din această condiţie a beznei spirituale
şi, dându-i supremul desideratum… îi demonstrează cu
rigoare ştiinţifică supremaţia legii morale…”, E.M.).
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 105
 perpetuă datorită nerespectării “cuvântului dat”7.
Cum ar putea fi suspicioşii fericiţi, adică înţelepţi
(alt termen ce desemnează de fapt fericirea)?
Doar cei de bună-credinţă pot fi astfel. Viaţa lor
nu este ruinată de povara temerii şi a îndoielilor
deșerte. Nu este dificil să ne imaginăm, cel puţin
prin prisma operelor lui Kafka, Orwell şi Eugen
Ionescu, cum ar putea să “funcţioneze” lumea
noastră într-un spaţiu al suspiciunii metodice, în
care neîncrederea în Celălalt, în străin, în alteritate
ar patrona orice relaţie, orice impuls, orice gând.
Şi astăzi, precum în urmă cu 2000 de
ani, cele mai importante relaţii umane sunt
cele juridice cu Celălalt, mereu cu un terţ faţă
de familie, de cercul de prieteni, de cunoscuţi.
Acestea ar fi minate, submerse de un infern de
spaime în tenebrele căruia despre orice am putea
vorbi, numai despre Legea iubirii cristice8 a
aproapelui nu.
Iubirea faţă de Celălalt, ca lege supletivă
la scara umanităţii, aşa cum a fost anunţată de
Fiul Omului, apare a fi o extrapolare a obligaţiei
de iubire între cei apropiaţi, officium pietatis erga
proximos, normă ce se afirmase, evident inedit, în
raporturile juridice dintre proximi, în Roma Epocii
Clasice, încă din sec. I î.Cr.9; în virtutea acesteia,
chiar testamentul lui pater familias ce-l exhereda
pe filius putea fi atacat ca fiind inofficiosum sau,
mai precis, ca fiind contra officium pietatis erga
proximos10).
Este impresionantă semnificaţia benefică a
acestei “sărăcii în duh” clamată în sens de bună-
credinţă, în sens de nesuspicionare a Celuilalt. Şi
iată de ce. Societăţile vechi (de care s-a detaşat
7 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură
şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 237.
8 Valerius M. Ciucă, op.cit., vol.I, p. 204.
9 În acest sens, a se vedea Mihai Vasile Jacotă, Gheorghe
Piticari, Drept privat roman, Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi, 1987,
p. 234.
10 Mihai Vasile Jacotă, Drept roman, vol.II, Ed. Chemarea,
Iaşi, 1993, p. 261.
106 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
cea clasică romană, fără, însă, a abandona cultul
celor veteres) erau sabotate de un formalism
juridic decrepit şi grosier, atât de împovărător
pentru toţi, încât indivizii preferau perilegalitatea
(non-dreptul11 sau periferia dreptului), cu toate
riscurile aso­ciate ei (lipsa oricărei garanţii
juridice, volatilitatea conduitelor cocon­trac­
tanţilor, capriciile “soartei”, adică mânia lui
Juppiter Fulgurator, Tonans sau Fulminator în
contra căreia tot aleatoriul rezultatelor invoca­ţiilor
către Juppiter Elicius era de aşteptat etc.) decât să
urmeze orbeşte prescripţiile unui conservatorism
juridic aberant. Astăzi l-am eticheta drept
birocratism steril, rigorism, formalism excesiv,
anchilozare administrativă etc., epifeno­mene care,
în literatura de specialitate, au fost circumscrise
altora mai grave, denominate generic “crizele
Republicii între 107 şi 79 î.Cr.”12
Or, “duhul sărac” înseamnă tocmai
încredere prezumată (până la proba contrarie) în
realitate (factualitate), aşa cum este ea prezentată
de către Celălalt. Aceasta este natura veritabilă a
omului. Şi Marcus Tullius Cicero, vorbind despre
legi, ne adresează exortaţia de-a pune în lumină
“natura dreptului, iar ea trebuie căutată în natura
omului”, în natura noastră.13
În modul descris mai sus, ceea ce
înainte era informal a devenit valabil sub noua şi
miraculoasa Lege a încrederii prezumate, subtil
enunţată de Iisus Hristos printre celelalte fericiri
lumeşti de-a dreptul utopice în epocă (e.g.,
tot pe colină, Mântuitorul proclamă sfârşitul
unui ancestral sistem al răzbunării private în
11 Jean Carbonnier, L’hypothèse du non-droit, în Archives
de Philosophie du droit, Paris, nr. 8/1963, cit. în Valerius
M.Ciucă, Lecţii de sociologia dreptului, Ed. Polirom, Iaşi,
1998, pp. 226 sqq.
12 Odile Wattel, Mic atlas istoric al Antichităţii romane,
Ed. Armand Colin, Paris, 1998, Traducere din limba
franceză de Gina Vasiliu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 48.
13 Marcus Tullius Cicero, De leg., I, 5, apud Gh.Vlăduţescu,
Filosofia în Roma antică. Forme de gândire şi evoluţii,
Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p. 52.
favoarea corecţiei prin educaţie a delincventului,
principiu încă neîntrupat în fapte în civilizaţiile
postromane...).
Anticiparea dreptului non-segregaţionist,
la fundamentele căruia se află bona fides însoţeşte,
cu patru secole şi jumătate înainte de naşterea
lui Hristos, destinul faimoasei Lex Canuleia prin
cuvintele de aur rostite de tribunul Canuleius
însuşi: “Patricienii se feresc să nu li se strice
sângele lor albastru prin înrudiri şi încuscriri
(…). Atunci de ce nu sancţionaţi tot prin lege pe
orice plebeu, numai pentru că e vecin de casă cu
un patrician? De ce nu opriţi printr-o lege ca să
meargă şi unii şi alţii laolaltă, pe acelaşi drum?
De ce nu faceţi o lege prin care să interziceţi să
ia parte împreună la acelaşi ospăţ? Ca să meargă
împreună la aceeaşi piaţă? (…) Ce? Oare vouă
nu vi s-a pătat nobleţea voastră cu neamul, cu
sângele albanilor sau sabinilor, de unde cei mai
mulţi vă trageţi obârşia? (…) Atunci, de ce nu
vă împotriviţi căsătoriilor încheiate între fete de
plebei bogaţi cu patricieni săraci”.14
Pentru a percepe mai bine covârşitoarea
semnificaţie benefică a “spiritului sărac”, ar fi,
cred, suficient să ne imaginăm că, în absenţa lui,
suplinită de prezenţa continuă a neliniştitoarei
interogaţii metodice pe seama Celuilalt, a
străinului, ar trebui ca, pentru vinderea unui asinus
(res mancipi), astăzi, să continuăm a chema la
încheierea contractului câţiva reprezentanţi ai
cetăţii ca martori, să rostim formule solemne
şi să folosim ritualuri şi simboluri străvechi
cerute de mancipationes; la fel, pentru fiecare
bun achiziţionat, chiar de la cei mai reputaţi şi
onorabili negustori, am fi constrânşi să facem,
ante factum, îndelungi investigaţii pentru a ajunge
la originile proprietăţii formale (într-un fel,
probatio diabolica, după expresia medievalilor),
tocmai pentru a alunga, post factum, neliniştea că
14Titus Livius, Ab urbe condita, Liber quartus, Titulus
quartus, apud Sergiu Pavel Dan, Spiritul Romei. O privire
comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui popor.
Titus Livius, Cornelius Tacitus, Plinius cel Tânăr, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 88.
vom fi cheltuit o avere pe un bun eventual furat şi
exclus de la beneficiul garanţiei contra evicţiunii
din partea terţului proprietar; or, dacă nu ştim
(fiind “săraci în duh”) că bunul furat ne-a fost
nouă vândut, ei bine, suntem liniştiţi (“fericiţi”).
Eroarea asupra acestui fapt nu ne-ar dăuna15,
concepţie împărtă­şită şi de Julius Paulus după
două secole de la naşterea lui Cristos (Regula est
juris quidem ignorantiam cuique nocere, facti
vero ignorantiam non nocere).16
Pare inacceptabil, absurd, aşa cum îi
apărea lui Iisus Hristos a fi absurd formalismul
vieţii iudaice sub ideologia fariseilor, sau cum
le apărea romanilor, retrospectiv privind, în
timpul lui Velleius Paterculus (II,3,3)17, perioadă
a supraabundenţei senatus-consultelor din
dreptul privat în favoarea familiei şi a femeii18,
în favoarea libertăţii şi a încrederii, viaţa privată
dinainte de tribunatul lui Tiberius Gracchus din
133 î.Cr.
Noua lege în expresie hristică şi, apoi, noua
filosofie creştină ce încoronează cultura juridică
profană19 dau valoare pozitivă neştiinţei noastre,
15 A se vedea, în acest sens şi Vladimir Hanga, Drept
privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977, p. 355.
16 Julius Paulus, Digestorum seu Pandectarum, Liber
XXII, Titulus sextus, §9, Proemium
17 Michael Crawford, Roma republicană, Traducere
şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1997, p. 96.
18 Michel Humbert, Professeur à l’Université Panthéon-
Assas (Paris II), Institutions politiques et sociales de
l’Antiquité, 7-ème édition, Précis Dalloz, Paris, 1999, p.
400.
19 A se vedea, în acest sens, Michel Villey, Réflexions sur
la philosophie et le droit. Les Carnets, textes préparés et
indexés par Marie-Anne Frison-Roche et Christophe Jamin,
Préface de Blandine Kriegel et François Terré, Presses
Universitaires de France, p. 311 («Et il y a une «philosophie
chrétienne», parce qu’un mode de vie, une sagesse, cette
fin à laquelle aspirait la philosophie. Cependant que la
philosophie reste en son essence profane - le christianisme
n’en apportant que le couronnement»).
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 107
lăudând buna noastră credinţă în Celălalt şi
pentru această metodică îndepărtare a “şarpelui”,
ca imago mundi20 sau paradigmă a suspiciunii,
meri­tăm un loc în Impărăţia cerurilor; iar dacă
el, Celălalt a fost un “cunoscător” al faptului
că înstrăinează un bun furat, a fost unul de rea-
credinţă (male fidem), probabil, în absenţa altor
merite redemptorii, va parcurge sensul revers al
aceluiaşi drum ... Cine poate şti?
Cheia explicaţiunilor noastre s-ar găsi
în moravuri; acolo au găsit-o romanii Epocii
Postclasice în explicarea întorsăturii lucrurilor
în imperiul decadent21, acolo o găsesc şi creştinii
de astăzi sau, în perspectiva “fiinţei istorice” a
lui Lucian Blaga22, continuatorii ideii umaniste
a credinţei în contra celei sociocentriste a
suspiciunii (a neîncrederii metodice, a nesfârşitei
interogaţii asupra onestităţii Celuilalt, a veninului
suspiciunii paralizante).
Precum Norbert Elias, spunem, în final, şi
noi: “Civilizarea nu s-a încheiat încă. Este abia în
devenire”23. Poate, societatea noetică, a cunoaşterii,
a creativităţii, aşa cum se prefigurează astăzi,
va pune mai bine în operă buna-credinţă sau
sărăcia în duh clamată de Iisus Hristos, decelând
informaţia pură de încrederea datorată spuselor
Celuilalt. Cine poate şti?
CĂ
Iași
20 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri
culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 180.
21 Pierre Grimal, Profesor emerit la Universitatea Paris-
Sorbona,Viaţa în Roma antică, Traducere şi note: Delia
Moisil, Prefaţă: Eugen Cizek, Ed. Corint, Bucureşti, 2000,
p. 11.
22 In acest sens, a se vedea Lucian Blaga, L’être historique,
Traduit du roumain par Mariana Danesco, Librairie du
Savoir, Paris, 1991, Philosophia perennis, Collection
dirigée par Georges Piscoci-Danesco, pp. 13 sqq.
23Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări
sociogenetice şi psihogenetice, Vol. II, Transformări ale
societăţii. Schiţa unei teorii a civilizării, Traducere de
Monica-Maria Aldea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 302.
108 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Rugăciune a Sfântului
Simeon Noul Teolog
Miluiește-mă, Fiule al lui Dumnezeu,
și deschide ochii sufletului meu, ca să
văd lumina lumii, pe Tine Dumnezeul
meu și să mă fac și eu un fiu al zilei
dumnezeiești, și nu mă lăsa pe mine,
Bunule, nepărtaș, ca un nevrednic de
Dumnezeirea Ta. Arată-mi-Te, Doamne,
pe Tine Însuți, ca să cunosc că m-ai
iubit ca pe unul care a păzit poruncile
Tale, Stăpâne. Trimite, Milostive, și
peste mine pe Mângâietorul, ca să mă
învețe cele privitoare la Tine și cele ale
Tale să-mi vestească mie, Dumnezeule
a toate! Luminează peste mine lumina
cea adevărată, Milostive, ca să văd
slava Ta, pe care ai avut-o la Tatăl Tău
mai înainte de a se face lumea. Rămâi,
precum ai spus, și în mine, ca și eu să mă
fac vrednic să rămân în Tine și să intru în
chip știut (conștient) atunci în Tine și să
Te am în chip știut în mine. Binevoiește,
Nevăzutule, să iei chip întru mine, ca
văzând frumusețea Ta extraordinară, să
port, Cerescule, chipul Tău și să uit toate
cele văzute. Dă-mi mie slava pe care
Ți-a dat-o Ție, Milostive, Tatăl, ca să mă
fac asemenea Ție ca toți slujitorii Tăi,
Dumnezeu după har și să fiu împreună
cu Tine neîncetat, acum și pururea și în
vecii vecilor nesfârșiți. Amin.
 P

18. Interferenţe
Părintele
Arsenie Boca
– arhitect al punţii de
legătură dintre ştiinţă şi
religie
“Este o singură cale senină: trăirea
învăţăturii creştine, în toată adâncimea ei şi în
toată sinceritatea noastră. Asta rămâne singura
cale sigură, pe care trebuie s-o învăţăm mereu,
în iecare rând de oameni” (Cărarea Împărăţiei).

Am fost şi eu la Mormântul Părintelui

Arsenie Boca. Am plecat din Iaşi în toiul nopţii,
la ora 145 şi am ajuns la Prislop la lăsarea serii.
Ca orice pelerini ne-am îmbrăcat cu răbdare şi
cu sfânta speranţă că vom ajunge cu bine la
Sfântul Ardealului. Spre dimineaţă am auzit la
radio că un autocar cu pelerini a avut probleme
în apropierea Braşovului; mergeau tot la Sfânta
Mănăstire Prislop. Am cântat slavă lui
Dumnezeu şi l-am rugat şi pe Sfântul Părinte să ne
ajute şi am continuat să mergem gândindu-ne
mai mult la Dumnezeu. Sfântul Ardealului a
devenit Sfântul României, deoarece mii, zeci de
mii de pelerini pornesc spre Sfântul lui
Mormânt cu speranţa că vor primi “permis” de
liberă circulaţie pe “Cărarea Împărăţiei” şi că
vor putea trece peste marea învolburată şi
mocirloasă a tranziţiei, stăpânită de toată
mizeria umană care de peste un sfert de secol s-
a ridicat la suprafaţă făcând din frumoasa şi
bogata ţară un iad al existenţei noastre. În
drumul lung al pelerinajului nostru ne doream
porniţi per-pedes pe Calea Împărăţiei, la
capătul căruia Părintele Arsenie Boca ne
întâmpină pentru a ne conduce la Împărăţia lui
Trecând pe la Sfânta Mănăstire Sâmbăta
Hristos.
de Sus, ctitorie a Sfântului Martir Constantin
Brâncoveanu am fost luminaţi şi întăriţi de
un fascicul de lumină duhovnicească pornit
de Marele Voievod, fiii săi martiri şi sfetnicul
Ianache, de la Părintele Teofil Pârâianu şi chiar
de la Părintele Arsenie, care a ridicat Slavă lui
Dumnezeu, mult timp în acest sfânt lăcaş.
Părintele Teofil Pârâianu este și el un
adevărat sfânt, care nu a văzut lumina zilei în
viaţa sa, dar care a acumulat atâta lumină
interioară încât a reuşit să îndrepte paşii spre
credinţă multora dintre cei rătăciţi în imperiul
satanic al necredinţei.
Pornind din Haţeg spre Prislop şi trecând
prin Vaţa de Sus am întâlnit în cale mulţi
pelerini care se întorceau de la Mormântul
Părintelui Arsenie. Multe autoturisme şi
autocare parcate pe traseu ne ridicau semne de
întrebare asupra aglomeraţiei de la mormânt.
Nu au fost însă probleme, se lăsa deja seara.
Am ajuns cu bine şi am parcat autocarul nu
departe de biserică. Am avut noroc; am văzut
adesea la televizor cozi lungi de maşini şi
pelerini, înşirate pe câţiva kilometri.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 109
 De altfel, pe când Părintele Arsenie era
duhovnic la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi la
Prislop pelerinii veneau cu miile dornici să fie
binecuvântaţi şi spovediţi de Sfântul Ardealului.
Este edificatoare în acest sens scrisoarea pe care
marele profesor Nichifor Crainic i-a scris-o
Părintelui Arsenie: “A fost o vreme când te-am
ştiut pictor de suflete după modelul Domnului
nostru Iisus Hristos. Ce vreme încântătoare când
toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj,
cântând în zăpada până la piept, spre Sâmbăta
de Sus, ctitoria voievodului martir ! O fi fost
aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană
spirituală uriaşă să se dezumfle la comandă ca
şi cum n-ar fi fost ?”1
Nichifor Crainic fusese impresionat de
pelerinajul care se făcea la Mănăstirea ctitorită
de Martirul Constantin Brâncoveanu, când
ardelenii erau dornici de a-l întâlni pe marele
duhovnic Arsenie Boca. Prigoana “urgiei roşii”
a stopat orice fel de pelerinaj. Acesta a reînceput
însă după adormirea Sfântului Părinte, pentru
a răspunde chemării sale: “Eu mă duc, dar de
acolo de unde voi fi am să vă ajut mai mult ca
până acum”2.
Am ajuns la Mormântul Părintelui Arsenie
Boca la 15 noiembrie 2014. Vremea era
deosebit de plăcută; cerul senin, iar bolta cerească
era de-a dreptul divină şi parcă te chema. Doar în
copilărie, la ţară, în Vrancea, eram impresionat
de măreţia bolţii cereşti. Luminile discret
ascunse printre sutele de ghivece cu flori, sau la
baza arborilor dădeau o imagine de vis. Luminile
creau o atmosferă divină; molizii păreau la bază
lilieci albi înfloriţi, iar un mesteacăn înalt, care
se vedea în faţă parcă unea pământul cu cerul
şi lumea cu Dumnezeu. Râul de pelerini (peste
500) care se strecura încet prin faţa Sfântului
Mormânt al Părintelui Arsenie Boca, în deplină
linişte, crea o atmosferă divină. Nu am mai
1 Arsenie Boca, 2006, Cărarea Împărăţiei, Edit.
Sfânta Episcopie Ortodoxă Română a Ardealului,
Deva, p. 331.
2 Paraclisul Părintelui Arsenie Boca, p. 32.
110 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
simţit niciodată atâta pace şi linişte şi unirea atât
de armonioasă a Cerului cu Pământul.
Gândurile mi-au fugit, pentru un moment
la Mihai Eminescu, la ciclul său de poezii
“Mai am un singur dor”, la mediul acela tainic
şi înmiresmat de flori în care poetul îşi dorea
somnul veşnic. Asemănarea cu Eminescu nu
este chiar întâmplătoare; chiar şi acum, când
scriu aceste rânduri şi mă uit la o fotografie a
Sfântului Părinte Arsenie mă minunez cât de
mult seamănă cu Eminescu. Ridicat din ţărâna
străbună a neamului nostru, Sfântul Părinte
Arsenie a adus cu el lumina neînserată a Sfintei
Treimi, a fost purtător de Duh Sfânt şi ne-a
împăcat, pe noi, românii, cu Dumnezeu. Dacă
Eminescu a şleguit graiul şi simţirea neamului
nostru, Sfântul Părinte ne-a deschis Cărarea
Împărăţiei. Şi-a închinat viaţa poporului său
asemenea unui martir, iar acum a ajuns în
Împărăţia Cerurilor, a Sfintei Treimi; ne aşteaptă
acolo şi şi-a propus să ne ajute, astfel încât să
nu rătăcim Cărarea Împărăţiei. Atât Părintele
Arsenie, cât şi Eminescu n-au murit de moarte
naturală, au fost ajutaţi să moară.
Asemenea lui Eminescu Părintele Arsenie
Boca a fost un intelectual cu mare înălţimi
spirituale; a fost un fenomen al neamului
său. A ştiut să îmbine la modul ideal, tainele
ştiinţei şi ale credinţei. Şi-a propus să înţeleagă
viaţa şi lumea atât la nivel macroscopic cât şi
microscopic. Fără teamă de a greşi îmi permit
să afirm că Părintele Arsenie a reuşit, ca
nimeni altul, să pună ştiinţa în slujba religiei şi
religia în slujba ştiinţei.
Cartea Cărarea Împărăţiei este o
capodoperă care te poartă din aproape în aproape
în teologie, mistică, filosofie, psihologie şi
psihanaliză şi îţi deschide ochii minţii ajutându-
te să dezlegi unele dintre cele mai subtile taine
ale teologiei şi ale ştiinţei.
În capitolul al V-lea, Ereditate şi spirit
autorul ne prezintă unele dintre cele mai mari
descoperiri ale timpului său (deceniul al IV-
lea al secolului al XX-lea). Nu numai că îl
descoperă pe Gregor Mendel (“un călugăr cu
gândul la mazăre”) şi pe Thomas Malthus, cel structura sa intelectuală, a reuşit să deducă, prin
care primeşte Premiul Nobel pentru Biologie experimentele sale efectuate asupra plantelor
pornind de la studiul genetic al unei muşte, dar şi unele legi ale eredităţii.
îi studiază. În subcapitolul Un călugăr cu
Ca biolog am rămas impresionat de gândul la mazăre prezintă celor interesaţi
capacitatea Sfântului Părinte de a fi receptiv să cunoască, experimentele pe baza cărora
la noutăţile ştiinţei folosindu-le în înţelegerea călugărul matematician a reuşit să descopere
tainelor genezei Universului şi a vieţii. Acestea legile eredităţii, punând astfel bazele geneticii
nu sunt vorbe aruncate în vânt, ci realităţi care moderne. Astfel, afirmă autorul: “Se vede că de
dezvăluie esenţa geniului. A acceptat cu bucurie la o vreme nu se mai mulţumea să rămână un
şi cu deosebit interes aceste teorii privind simplu săpaş de rând, ci şi-a pus în minte de a
ereditatea, deşi unii biologi de prestigiu le intra în tainele vieţii buruienilor”3.
priveau cu reticenţă. După bibliografia folosită: Întradevăr, călugărul Gregor Mendel
Cursul de Biologie generală a lui René Jeannel, avea ca ascultare munca de grădinar; nu s-a
tipărit în 1930, la Edit. Universităţii din Cluj şi mulţumit doar cu atât, şi a încercat să vadă cum
Psihologia persoanei, a lui Nicolae Mărgineanu, răspund plantele la încercările minţii sale. A
publicată la aceeaşi editură în 1944 şi altele, ne lucrat pe diferite specii de plante, însă mazărea
dăm seama de sursele de informaţie pe care le şi trandafirii i-au cucerit mai mult inima.
folosea. Organismele, fie ele plante, animale sau
În perioada când Părintele Arsenie Boca microorganisme au un complex de caractere
a scris Cărarea Împărăţiei problemele geneticii pe care le transmit pe cale ereditară. Nu le poţi
moderne erau destul de confuze; acceptarea lor urmări pe toate o dată. Mendel a simplificat
cerea atât înţelegere cât şi curaj. Părintele a avut lucrurile: la început a urmărit un singur caracter
încredere deplină în cercetătorul şi profesorul (culoarea florilor sau forma lor). Astfel a ales
René Jeannel şi nu s-a îndoit de valabilitatea ca părinţi trandafiri albi şi roşii; a realizat o
informaţiilor oferite de acesta. Trebuie să polenizare încrucişată şi a obţinut, în prima
menţionăm că, ilustrul biolog evoluţionist Emil generaţie (F1) numai trandafiri de culoare roz
Racoviţă, unul dintre cei mai mari evoluţionişti (o culoare intermediară). Hibridând între ei
ai timpului său, nu a dat crezare cercetărilor trandafirii roz a obţinut în următoarea generaţie
întreprinse de Mendel şi nici a celor efectuate (F2) trandafiri de trei culori diferite: roşii, albi şi
de Thomas Morgan cu şcoala sa de genetică, roz. Fiind matematician a analizat raportul dintre
pe baza cărora a formulat teoria cromozomică a aceştia şi a găsit: ¼ roşii, ¼ albi şi ½ roz.
eredităţii. Mendel a încercat să explice aceste
Acest capitol a fost cu siguranţă conturat rezultate: el bănuia că în celule ar fi nişte factori
în timpul studiilor sale de medicină. Ar fi putut ereditari responsabili de anumite caractere.
să reactualizeze descoperirile geneticii moderne În cazul de faţă înbinarea caracterelor roşu şi
apelând la literatura ştiinţifică de ultimă oră, însă alb şi formarea caracterului roz a fost numită
nu a considerat că este necesar, deoarece prin conjuncţie.
maniera de a prezenta lucrurile şi-a atins scopul Acest tip de transmitere a caracterelor
– acela de a face joncţiunea firească dintre ştiinţă ereditare este caracteristic atât pentru plante cât
şi religie şi de a pătrunde astfel în tainele genezei şi pentru animale. Pe baza unor experimente de
vieţii şi a Universului. acest fel Mendel a formulat prima lege a eredităţii
Sfântul Părinte Arsenie reuşeşte să – disjuncţia caracterelor părinteşti în hibrizi.
prezinte pe larg, la nivelul înţelegerii tuturor
credincioşilor, modul în care călugărul din 3 Arsenie Boca, 2006, Cărarea Împărăţiei, p.
Cehia, Gregor Mendel, matematician prin 214.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 111

 În unele cazuri, când se încrucişează doi
părinţi care se deosebesc printr-un singur caracter,
dau în prima generaţie indivizi de acelaşi fel, însă
seamănă doar cu unul dintre părinţi. Este ceea
ce Mendel numeşte dominanţă şi recesivitate;
caracterul unui individ domină, iar al celuilalt
rămâne ascuns.
Sfântul Părinte prezintă în carte unele
figuri edificatoare luate din Cursul de biologie
generală al lui René Jeannel. Trebuie să precizăm
că R. Jeannel a fost prietenul şi colaboratorul
lui Emil Racoviţă şi că a fost adus de acesta în
România ca cercetător la Institutul de Speologie
din Cluj; a predat însă şi disciplina de Biologie
generală la Facultatea de Biologie din Cluj.
Cursul de Biologie generală a lui René Jeannel
este, de fapt, primul curs de evoluţionism apărut
în România, în care se prezintă la nivel academic,
toate cuceririle geneticii moderne, din timpul
său.
Dornic de cunoaştere Părintele Arsenie dirijarea cercetărilor ştiinţifice şi să le orienteze
a descoperit această carte şi a extras adevărul după propriile capricii şi interese.
ştiinţific. Ceea ce Emil Racoviţă nu voia să În 1961 eram student în anul al V-lea şi
accepte a prezentat limpede René Jeannel. am făcut parte din primul schimb de studenţi
Aflându-se în perioada acumulărilor dintre Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi şi
ştiinţifice intelectualul de înaltă ţinută academică, Universitatea “Fr. Schiller” din Yena, Republica
Arsenie Boca acumula pentru nevoinţele Democrată Germană.
duhovniceşti cele mai importante descoperiri ale Ajuns la Yena, în “Cetatea
ştiinţelor pentru a le înţelege şi pentru a le folosi Evoluţionismului”, al lui Ernst Haeckel, unul
la timpul potrivit. dintre cei mai mari partizani ai darwinismului,
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit am vizitat şi Muzeul Filetic, ctitorie al lui Ernst
este faptul că Sfântul Părinte a ştiut să curăţească Haeckel. Intrând în muzeu am ajuns în faţa
grâul de neghină. A ştiut să selecteze cele mai unor postere mari şi inteligent realizate, în care
valoroase dintre informaţiile oferite de ştiinţe. se prezenta, la adevărata valoare, contribuţia
Situaţia pare simplă, dar nu-i chiar aşa. Eu ştiinţifică a lui Gregor Mendel, August Weistmann
sunt biolog şi am făcut, în perioada 1960-1961, o şi Thomas Morgan. Surpriza a fost cu atât mai
genetică de tip miciurinist, care nu accepta nimic mare, cu cât R. D. Germania făcea parte cu noi
din cuceririle geneticii moderne, ctitorii acesteia, din “Lagărul Socialist” şi accepta încă genetica
Gregor Mendel, August Weismann şi Thomas miciurinistă. Mai mult decât atât, înainte de a
Morgan cu şcoala sa de genetică erau consideraţi pleca la Yena mi-am ales ca lecţie finală pentru
“lachei ai imperialismului anglo-american”, iar practica pedagogică lecţia: Curente reacţionare
teoriile lor reacţionare. în Biologie – mendelismul, weismannismul şi
Desigur că Miciurin a avut merite morganismul. În manualul de liceu pentru clasa
importante în ameliorarea soiurilor de plante a XII-a, Bazele darwinismului era prezentată o
şi în formarea de soiuri noi. Vinovaţi au fost astfel de lecţie.
politicienii, care şi-au permis să intervină în Cât am stat la Yena, mai bine de o lună,

112 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

 am fost, în repetate rânduri, la Muzeul Filetic, că cele două caractere ale fiecărui părinte sunt
cel mai mare muzeu de acest fel din lume, în independente şi că disjuncţia se face în mod
acele timpuri şi am tradus şi învăţat informaţiile independent în celulele sexuale ale dihibridului
oferite despre aceşti corifei ai geneticii moderne. (se zice “dihibrid” fiindcă părinţii se deosebesc
De ce am prezentat aceste aspecte? prin două caractere). Celulele sexuale ale
Pentru a arăta că în România postbelică cu greu dihibridului vor fi deci de patru feluri, căci
îţi puteai tăia o cale în educaţie pentru a ajunge ele se vor înfăţişa în cele patru combinaţii de
la înălţimile intelectuale dorite. factori, care determină caracterele: galben şi
Noi abia după eliberarea spirituală din neted, galben şi zbârcit, verde şi neted, verde şi
1964 cu greu am reuşit să intrăm în rând cu zbârcit. Aceste patru feluri de caractere se vor
lumea ştiinţifică, în ceea ce priveşte progresele forma în cantităţi egale, în patru feluri de celule
geneticii. sexuale femele şi patru feluri de celule sexuale
Sfântul Părinte Arsenie şi-a format o mascule, în număr egal, 16 combinaţii deosebite.
structură intelectuală de tip enciclopedic, În virtutea dominanţei caracterelor însă, 9
reuşind să-şi apropie universul ştiinţelor şi să-l combinaţii vor reuni caracterele dominante
valorifice apoi în activitatea sa duhovnicească, galben şi neted, 3 combinaţii asociaţia galben şi
în care ştiinţa şi religia îşi dădeau adesea mâna. zbârcit, 3 combinaţii vor reuni caracterele verde
Revenind la experimentele lui Gregor şi neted şi doar una verde şi zbârcit. În cifre
Mendel, Sfântul Părinte prezintă în Cărarea 4x4=16; 9+3+3+1=16”5.
Împărăţiei ce a obţinut inventivul grădinar Gregor Mendel deduce din acest
atunci când a început să încrucişeze unele plante experiment cea de a doua lege a transmiterii
ce se deosebeau între ele printr-o pereche, două, caracterelor ereditare – Legea disjuncţiei
sau mai multe perechi de caractere. independente a caracterelor în hibrizi.
Lucrând pe mazăre Mendel a ales două Fără a prezenta şi experimentul privitor
soiuri de mazăre, ale căror boabe se deosebeau la hibridarea unor părinţi care diferă prin trei
clar prin două perechi de caractere: boabe cu perechi diferite de caractere ne face cunoscută
tegumentul neted şi de culoare galbenă şi boabe proporţia în care poate să apară în disjuncţia lor
cu tegumentul zbârcit şi de culoare verde. şi anume: 27:9:9:9:3:3:3:16.
Şi, frumos prezintă Sfântul Părinte: “Se Prezentarea legilor lui Mendel nu a fost
vede că că s-a întâmplat ceva ca în visul lui făcută doar pentru a scoate de sub colbul uitării
Faraon, mazărea galbenă a înghiţit mazărea descoperirile călugărului grădinar, ci pentru a
verde”4. arăta cum “gândul se înalţă de la ascultarea cu
Prin hibridarea părinţilor cu boabe netede sapa la tainele ascunse de Dumnezeu, chiar şi
şi galbene cu cei cu boabe zbârcite şi verzi a într-o grădină de zarzavat”7.
obţinut, în prima generaţie, numai plante cu boabe Părintele Arsenie a dorit să ne demonstreze
netede şi galbene. Făcând apoi încrucişarea între că: “Viaţa prin urmare are şi o matematică,
aceste plante a obţinut, în generaţia următoare, deci o explicaţie şi astfel se poate interveni în
patru tipuri de mazăre: cu boabe galbene şi variabilele ei”8.
netede, cu boabe verzi şi zbârcite, cu boabe Dacă Sfântul Părinte a reuşit să ajungă la o
verzi şi netede şi cu boabe galbene şi zbârcite. astfel de înţelegere, ne întrebăm de ce unii
Numărând boabele de la toate soiurile şi făcând o teologi se ridică încă cu vehemenţă împotriva
statistică a constatat că raporturile dintre soiurile ştiinţei şi o lovesc cu vorbe grele
obţinute este de 9:3:3:1.
Explicaţia este simplă: “dacă se admite 5 Idem, p. 217.
6 Ibidem.
4Idem, p. 216. 7 Idem, p. 218.
8 Ibidem.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 113

pentru a o aduce la tăcere? oriunde. Totuşi ei rămân datori cu explicarea
Dacă Gregor Mendel bănuia existenţa multor taine şi nevoi arzătoare, pe care numai
unor factori ereditari, Thomas Hunt Morgan, care partizanii teoriei cromozomice sunt în măsură să
a lucrat pe Drosophila melanogaster (musculiţa le poată da, măcar şi numai până la un loc”10.
de oţet, beţiva) a descoperit existenţa reală a Acceptarea teoriei cromozomiale a
factorilor ereditari, care nu sunt altceva decât eredităţii ţine de structura intelectuală de tip
genele, care se află amplasate în cromozomi. enciclopedic a Părintelui Arsenie Boca şi de
Experimentele sale şi ale şcolii sale de geneticieni acumulările importante din domeniul medicinii.
au condus la elaborarea Teoriei cromosomiale, Părintele avea încredere deplină în ştiinţă fiind
care a revoluţionat genetica modernă. capabil să aprecieze valoarea unor teorii şi
Deci, caracterele sunt controlate de acumulări noi ale cercetărilor ştiinţifice.
gene, care se găsesc în nucleul tuturor tipurilor Datele oferite spre cunoaştere
de celule. Stând la baza caracterelor ereditare credincioşilor sunt esenţiale pentru înţelegerea
genele au fost numite de Părintele Arsenie unor probleme mult mai subtile, cum ar fi –
geneze. Rebotezându-le ne sugerează o legătura ereditatea, mediul şi destinul.
cu geneza biblică. Pentru a înţelege ce este ereditatea dă
În subcapitolul Cu sfiala cuviinţei o definiţie simplă, pe înţelesul tuturor, dar
Părintele Arsenie Boca ne prezintă unele aspecte cuprinzătoare: “Ereditatea ar fi repetiţia
de genetică şi de embriologie umană, chiar dacă părintelui în fii. După cum se vede aievea şi
în acea perioadă unele dintre ele erau mai puţin după cele de până aici, fiii repetă pe părinte
elucidate. În acest sens prezintă forma şi structura numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de
intimă a spermatozoidului, formula genetică a vreme ce copilul e o sinteză a celor 2 părinţi, o
celulelor sexuale şi realizarea fecundaţiei. sinteză a acelor 4 bunici, a celor 8 străbunici, a
Se vorbeşte despre 23 de perechi de celor 16 stră-străbunici ş.a.m.d”11.
cromozomi, la care adaugă şi cromozomii Putem considera că în fiecare individ
sexuali “X şi Y”, fiind în total 48 de cromozomi. trăiesc mai multe generaţii şi un număr mai mare
Aşa se credea atunci, însă cercetările ulerioare de inşi. Cum altfel poţi explica faptul că o anumită
au demonstrat că formula genetică umană este persoană are unele trăsături somatice sau ale
formată din 44 de cromozomi somatici şi 2 caracterului asemănătoare cu ale unui bunic sau
cromozomi sexuali: 44XX la femei şi 44XY străbunic? Trebuie să înţelegem că ascendenţii
la bărbaţi. 48 de cromozomi au unele maimuţe au o contribuţie cu atât mai mică la formarea
antropoide. Nu contează aceste inexactităţi, descendenţilor cu cât sunt mai îndepărtaţi.
esenţa procesului de fecundaţie fiind perfect Părintele Arsenie Boca studiind cu atenţie
prezentată. mărită şi cu interes cartea profesorului universitar
“Ajunşi până aici, e bine să urmărim cu N. Mărgineanu Psihologia persoanei, a înţeles
de-amănuntul această simfonie a infinitului mic pe deplin rolul genelor adică a genezelor:
biologic”9. “Geneza e un centru condensat de materie
Am rămas plăcut impresionat de vie,având să conducă: multiplicarea celulelor,
înţelegerea şi de receptarea de către Părintele obţinerea formei anatomice a organelor şi
Arsenie a acestor acumulări noi şi mai ales de a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea
prezentarea lor pe înţelesul tuturor credincioşilor: şi sincronizarea funcţională cu organismele
“Mai cârtesc unii zicând că observaţiile valabile vecine din competenţa altor geneze, precum
pentru o muscă nu pot fi aplicate cu aceeaşi
valabilitate şi rigoare omului. Bună e frâna 10 Idem, p. 224.

9 Idem, p. 222. 11 Idem, p. 224.

114 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

 şi durata acestora. Geneza trebuie să ştie dominante (având o inteligenţă genetică pură)
şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul prin împerechere vor da naştere la indivizi
rezistenţelor, chimie, fiziologie, operare activă, inteligenţi (inteligenţi prin dominare, având o
apărare preventivă, armonie muzicală, cutie geneză dominantă şi una recesivă). Acum, dacă
de rezonanţă, armonizare istorică, previziune, doi indivizi de acest fel (cu această structură
servicii de siguranţă – multe de toate”12. genetică) se împerechează pot da naştere la
Lăsând la o parte faptul că atribuie genelor, urmaşi de trei feluri: inteligenţi puri, inteligenţi
adică genezelor prea multe funcţii, existenţa prin dominanţă şi idioţi puri.
şi funcţionalitatea lor este esenţială pentru Dacă părinţii au câte o geneză dublu
edificarea şi supavieţuirea unor organisme. recesivă, dar care controlează caractere diferite,
Folosind expresia geneze, Sfântul Părinte vor da prin împerechere, copii normali, dar
a intuit prin acestea că Dumnezeu a dotat purtătorii celor două geneze recesive. Prin
organismele cu structurile necesare care să le împerechere între ei ar putea da copii care au
asigure independenţa şi funcţionalitatea. De fapt, ambele tipuri de defecte.
prin fecundaţie oul şi viitorul organism primesc Prezentăm aici un exemplu foarte
informaţii genetice atât de la mamă cât şi de la convingător ales de autor: “Se zice că o artistă
tată. Cu alte cuvinte noi ne începem viaţa ca din Holywood, cetatea filmului cu multă atenţie
fiinţe duble. Acest aspect influenţează mult viaţa: faţă de ideile genetice, privitoare la regenerarea
“Duplicarea se aplică fiecărei particule din miile rasei omeneşti, a scris lui Bernard Shaw, care
de geneze, cu care începem viaţa. Fiecare fel de în ochii ei trecea cel mai deştept om din lume,
substanţă este prezentă în fiecare celulă în două propunându-i sacrificiul de a-l lua în căsătorie,
doze: perechea de geneze. O geneză din fiecare în credinţa că urmaşii lor vor avea inteligenţa lui
pereche vine de la tată, cealaltă de la mamă”13. şi frumuseţea ei, fiind astfel cei mai frumoşi şi mai
Desigur că cele două geneze controlează deştepţi copii din lume. Se spune de asemenea că
acelaşi caracter: culoarea ochilor, forma nasului Shaw ar fi respins oferta, temându-se ca lucrurile
etc. În situaţia în care o geneză dintr-o anumită să nu se petreacă pe de-a-ndoaselea şi copiii să
pereche este defectuoasă, ea poate fi acoperită, moştenească ... inteligenţa artistei şi frumuseţea
prin dominanţă de geneza pereche. Existenţa lui Shaw. Judecând după cazul de adineauri, se
genezelor în perechi reprezintă o resursă de pare totuşi că artista a avut dreptate”15.
asigurare a individului: “Socotind dublarea Sfântul părinte nu a dat dreptate artistei
genezelor în această lumină e lămurit că doar pentru a se comporta ca un gentleman,
asigurarea pe care o aduce constituie raţiunea genetica modernă a demonstrat că inteligenţa
biologică pentru care avem doi părinţi în loc de este dominantă în raport cu prostia. Şi nu ne
unul”14. îndoim că Bernard Shaw a fost un om inteligent
Cu aceeaşi uşurinţă Sfântul Părinte pur-sânge.
elucidează mecanismul eredităţii. Pentru Ceea ce este important să înţelegem este
o înţelegere deplină apelează la exemple că genezele recesive se manifestă doar atunci
concrete. Dacă tatăl are ambele geneze pentru când sunt perechi, iar posibilităţile de grupare
inteligenţă recesive (fiind un idiot genetic pur), a genezelor sunt infinite: La formula genetică
iar mama are ambele geneze pentru inteligenţă umană (44XY bărbaţi şi 44XX femei) numărul
combinărilor poate ajunge, după calculele lui T.
12 Idem, p. 225 -226.
Morgan la 282.429.536.481 de posibilităţi16.
13 Idem, p. 227. 15 Idem, p. 230.

14 Idem, p. 228. 16 Idem, p. 232.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 115

 Se întreabă, în mod firesc, autorul, cine
determină apariţia şi manifestarea genezelor
recesive cu toate necazurile provenite de ele?:
“Hazardul, întâmplarea ?” E ăsta un răspuns?
Părintele nu acceptă un astfel de răspuns
şi consideră că doar Dumnezeu: “cel care a
creat viaţa din nimic. Autorul Vieţii şi al legilor
ei e Dumenzeu, ştiutorul şi susţinătorul lor în
desfăşurarea timpului.
Realitatea, oricare, nu se explică
suficient, fără referinţă şi la creatorul ei, care e
Dumnezeu, nu ştiinţa omului.
De aceea se şi întâmplă atâta gâlceavă,
fiindcă realitatea vie şi îndeosebi omul e
socotit mai mult din partea lui materială, supus
simţurilor, analizelor şi microscoapelor. Omul,
în întregul lui, e din ce în ce mai necunoscut. De
aceea, cei ce se mărginesc numai la cunoştiinţe
unilaterale, inevitabil ajung la înfundătura
aroganţei care nu ştie nimic – ceea ce păţesc
numai peticarii ştiinţei.
A nu şti şi a recunoaşte aceasta, nu e
totdeauna o vinovăţie – uneori e chiar virtute;
însă a şti puţin şi a face gâlceavă că ştii totul,
este o descalificare şi ruşine, şi totdeauna o
vinovăţie”17.
De ce este Sfântul Părinte atât de tăios în
această analiză? Deoarece în această tagmă de
oameni intră mai ales unii atei care consideră
că ei ştiu totul şi că au descoperit toate tainele
Universului.
Mai departe consemnează autorul: “Cel
ce ştie mult, cu adevărat, încât împingând
întrebările a ajuns să dea de limitele cunoaşterii
ştiinţifice, pe acela consecvenţa şi adeverirea
teoretică îl duc până în sanctuarul religiei”18.
Sfântul Părinte a rămas impresionat de
faptul că: “în persoana noastră trăiesc mai multe
generaţii şi un număr mare de inşi”19.
Aceasta însemnând că în genezele noastre
persistă unele de la părinţii, moşii şi strămoşii
noştri. Adică: pe măsură ce creşte numărul
ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia
17 Idem, p. 232.
18 Idem, p. 233.
19 Idem, p. 225.
116 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
lor în descendenţă scade în progresie geometrică.
Urmărind mecanismul transmiterii caracterelor
ereditare în generaţii ne dăm seama că genezele
recesive producătoare de tare genetice sau de
manifestarea lor în fenotip este cu atât mai mare
cu cât împerecherea şi formarea de copii se face
între rude mai apropiate: fraţi, veri de gradul I, II,
III, IV etc. Aceasta deoarece genezele recesive
se transmit într-o anumită proporţie la generaţiile
următoare şi se pot dubla cu atât mai repede cu
cât reproducătorii sunt rude mai apropiate genetic
de părinţii lor, posibilitatea întâlnirii fiind mult
mai mare.
Pornind de aici, atât Biserica, cât şi legile
sociale nu permit căsătoria între rude apropiate,
acţionând în mod asemănător.
Pe bună dreptate Părintele Arsenie Boca
ţine să menţioneze că: “Se poate vedea – pentru
cine vrea să vadă – că un atare chip de a
rezolva gâlceava între ştiinţă şi religie nu
presupune nicidecum o renunţare la atitudinea
ştiinţifică. În marele cadru de mister al lumii,
atât în infinitul mare, cât şi în infinitul mic,
atitudinea ştiinţifică poate continua să-şi
dezvolte valorile ce-i sunt proprii. Ceea ce însă
trebuie combătut, în lumina analizelor de până
acum, este aroganţa ştiinţifică, dogmatismul ei
îngust şi miop, vicii pe care, de altfel,
adevăraţii savanţi nu le practică niciodată”20.
Sfântul Părinte este tranşant în ceea
ce priveşte raportul dintre ştiinţă şi religie:
“Pricepem prin urmare, fără să trebuiască a
înghesui Genetica la colţul neputinţei cu urgia
întrebărilor, că problema eredităţii mai are un
capăt, dincolo de biologie şi probabilitate. Chiar
numai factorul eredităţii, ca să fie cunoscut
îndeajuns, depăşeşte limitele ştiinţei pozitive”21.
În subcapitolul Dispoziţii de drept
bisericesc confirmate de genetică, Sfântul
Părinte ne atrage atenţia cu luare aminte: “În
spiritul teoriei cromozomice, putem înţelege
şi unele norme de drept bisericesc, ca de pildă
oprirea căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia
20 Idem, p. 234.
21 Ibidem.
de cosângenitate, în linie directă căsătoria e
oprită la infinit; iar în linie colaterală se
îngăduie abia la depărtarea de gradul opt ..........
......... De la un strămoş primar, se transmit
în copii, nepoţi strănepoţi – cum zice Scriptura
– până la al treilea şi al patrulea neam câteva
grupuri de geneze recesive – urmare a cine ştie ce
păcate – însă în stare latentă. Dacă se urmează
şirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în
privinţa aceea, genele lor dominante acopăr
infirmitatea corespunzătoare şi, astfel, urmaşii
au toată aparenţa sănătăţii.”22
Această “toată aparenţă a sănătăţii”23
înseamnă că poţi fi purtătorul unor gene recesive,
însă acestea nu se manifestă atunci când sunt
acoperite de geneze dominante.
Trebuie să atragem atenţia că toate aceste
acumulări ştiinţifice erau folosite de Sfântul
Părinte şi în viaţa duhovnicească de zi cu zi. De
altfel, se specifică în Acatistul Preacuviosului
Părinte Arsenie Boca: “Pe cei ce nu se potriveau
la căsătorie îi opreai ...
- Bucură-te că de la căsătorie nepotrivită îi
opreai.” (Icosul 5)
Cum ne putem explica ştiinţific apariţia
genelor recesive ? Multe mecanisme genetice
au fost desluşite, însă multe rămân încă ascunse
şi intră în sfera a ceea ce ştiinţa numea într-o
anumită perioadă a dezvoltării sale “hazard şi
necesitate”. Această expresie acoperă perfect
hăul necunoaşterii noastre.
Merită să urmărim cu atenţie unele
explicaţii date de Sfântul Părinte : “După teoria
cromozomică văzurăm cum apar genele
recesive în urmaşi: după legile eredităţii care
nu sunt altceva decât legile probabilităţii. După
textul Scripturii e clar că toată recesivitatea
apare în părinţi pe urma vre-unui păcat. Ştiinţa,
neavând termenul, nu poate da răspunsul
la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi
genezele defective, prin ce accident, sau după
care legi ? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare
independentă şi anterioară procesului eredităţii
22 Idem, p. 238.
23 Ibidem.
apar în cromozomi, de unde nu erau aceste
granule infinitenzimale degenerative şi cu urmări
dezastruoase, pentru o eventuală progenitură ?
Ca să răspund pe scurt, genezele recesive apar
în ascendenţi în chip independent, nu după legile
probabilităţii, ci după legile care atârnă peste
fărădelegi.
Toate faptele omului, toate mişcările lui,
se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte şi se
înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage
urmaşii sub povara isprăvilor sale. Legile vieţii
sunt legile Creatorului, păcătuieşti împotriva
lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci
nu ne tocmim că Dumnezeu n-ar avea cuvânt
în biologie şi că venirea lui Iisus la nuntă ar fi
numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie
neînchipuit mai largă pentru aducerea şi
conducerea personală a fiecărui om ce vine în
lume.”24
În ultimul timp am primit informaţii,
mai ales de pe internet, în care nu am suficientă
încredere, că anumite trăiri psihologice puternice,
anumite crize ale conştiinţei pot induce anumite
modificări în structura genelor, determinând
apariţia unor gene recesive.
Totdeauna am gândit că astfel de
modificări ar putea fi provocate numai de
impactul cu anumite substanţe chimice. Nu mi-
am pus niciodată problema că astfel de substanţe
ar putea fi secretate de unele glande interne sau
de neuroni, de unele şocuri psihice, evenimente
neaşteptate care surprind organismul nepregătit.
O crimă, o nedreptate strigătoare la cer, o
groază insuportabilă produsă de cunoscuţi sau
necunoscuţi rămân fără urme în trăirile noastre?
Nu ar putea avea efect asupra unor gene care,
din dominante să devină recesive ? Acum parcă
îmi vine greu să anulez astfel de gânduri.
Sfântul Părinte a dat un nume acestor
manifestări, acestor trăiri la limita
suportabilităţii – le-a numit păcate. Păcate
făcute cu voie sau fără voie, cu ştiinţa sau cu
neştiinţa, cu cuvântul sau cu fapta, păcate
adânci, care sapă şi în structura intimă a genelor
noastre.
24
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 117
 Nu putem să nu scoatem la lumină
un alt mărgăritar al minţii Sfântului Părinte
ascuns în paginile monumentalei cărţi Cărarea
Împărăţiei:
“Înainte de a exista ca persoane pământeşti,
existăm ca gând, ca intenţie a lui Dumnezeu. Cine
ştie dacă nu El are de adus în viaţa pământească,
în fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti încât
numărul lor să împlinească toate posibilităţile
de configuraţi câte le oferă structura noastră
genetică ?
De faptul că suntem oarecum anteriori
faţă de forma noastră pământească, Dumnezeu
ne spune, învăţându-l pe Ieremia, când acesta
încearcă să se apere de misiunea cu care-l
rostuise pe pământ:
Ieremia 1:5
„Înainte de a te urzi în pântece ... te-am
sfinţit şi te-am rânduit prooroc printre popoare.
Suntem prin urmare de obârşie spirituală,
făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o
închisoare de carne şi oase, şi împlinind un
destin, între ceilalţi fii ai lui Dumnezeu ca fraţi
ai noştri.”25
Dacă ai ochi de citit citeşte; dacă citeşti
trimite informaţiile în memorie; dacă le-ai
trimis în memorie pune mintea să le pitrocească,
să le tălmăcească, să scoată din ele lumina
dumnezeiască cu care Dumnezeu l-a învrednicit
pe Părintele Arsenie Boca pentru a putea
deschide ochii minţii noastre, pentru a-l simţi pe
Dumnezeu în scurta noastră trecere prin viaţă.
Sfântul Părinte a fost Omul
lui Dumnezeu. De altfel, aşa cum se spune în
Acatistul Părintelui Arsenie Boca:
“Bucură-te, că maica ta Cristina soare şi lună
a visat că are în pântece, după ce te-a zămislit;
Bucură-te, căci cu adevărat soare pentru noi
ai fost;
Bucură-te, căci ca soarele şi luna, în viaţă,
ai luminat
Bucură-te soare din Munţii apuseni apărut;
Idem, p. 236.
25 Idem, p. 236 – 237.
118 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Bucură-te lună din Viaţa de Sus ....” (Icosul1).
Cărarea Împărăţiei reprezintă o comoară
duhovnicească, o carte de învăţătură care ne
învaţă să nu trecem prin viaţă alergând doar
după hrana materială, după hrana digerabilă, ci
mai ales după hrana spirituală. Să nu trecem prin
viaţă ca fiinţele necuvântătoare, ci să descoperim
măreţia creaţiei pentru a-l slăvi pe Dumnezeu.
Am căutat mult timp cartea Cărarea
Împărăţiei dar n-am găsit-o în librării, nici în
Librăria Mitropoliei de la Iaşi. Făcând acest
pelerinaj am găsit-o la Prislop. Am considerat
că de fapt, mi-a fost dăruită de Sfântul Părinte
Arsenie Boca, atât de mult m-am bucurat.
Pelerinajul făcut la Sfântul Mormânt al
Părintelui Arsenie Boca ne-a oferit nu numai
posibilitatea de a ne întâlni cu Sfântul Părinte,
ci şi de a merge pe urmele sale.
În Paraclisul Părintelui Arsenie Boca se
spune:
“Doctor şi tămăduitor de orice suferinţe, te
rugăm, vindecă-ne pe noi, fiii tăi, şi pe cei ce îi
aducem în lacrimi şi rugăciuni la crucea sfântă
a mormântului tău izvorâtor de pace, de har
şi de binecuvântarea ta de bun părinte şi sfânt
Părinte.”
Se cuvine atât eu cât şi ceilalţi pelerini să
mulţumim doamnei Lucreția Hârlăuanu, care a
organizat în condiţii foarte bune acest pelerinaj şi
ne-a dus la întâlnirea cu Sfântul Părinte Arsenie.
Prin maniera în care a realizat puntea de
legătură între religie şi ştiinţă, pentru modul în
care a introdus şi valorificat ştiinţa într-o carte
de teologie Părintele Arsenie Boca ne aduce în
faţa lui Dumenzeu capabili să-i apreciem şi să-i
slăvim Creaţia.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAţă , Iași
 19. Biserica, azi
„Despre societatea de astăzi
care ne împinge spre o utopie
impusă”
(Un dialog duhovnicesc, viu şi deosebit de
sincer cu Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan
– Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al
Banatului )
În cele ce urmează vă invităm să luaţi
aminte, cu multă seriozitate şi responsabilitate,
la întâlnirea de suflet cu Părintele Arhiepiscop
şi Mitropolit Ioan Selejan – fostul “Ioan al
munţilor” sau “Ioan din Carpaţi” iar în prezent
- Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al
Banatului, căci veţi asista, cu mult folos, la un
viu, folositor şi binecuvântat dialog duhovnicesc,
realizat şi purtat cu Arhiereul demn şi destoinic
ori pilduitor Ioan Selejan – care s-a născut la
16 noiembrie anul 1951, în localitatea Pietrani,
judeţul Bihor, fiind primul Episcop al Episcopiei
Covasnei și Harghitei, înființată în anul 1994...
Studiile sale sunt următoarele: Liceul „Constantin
Brâncuşi” din Oradea, promoția 1971; Facultatea
de Instalații și Automatizări din București,
promoția anului 1976; Seminarul Teologic din
Craiova, promoția 1986; Facultatea de Teologie
Ortodoxã din Sibiu, promoția anului 1990;
Institutul Biblic din Ierusalim, perioada anilor
1991-1994; Cursurile de doctorat le-a urmat la
Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice,
Egiptologie și Orientalistică. Iar din activitatea sa
bogată şi deosebită spicuim următoarele: În anul
1980 și-a început viața monahală la Mănăstirea
Lainici, județul Gorj; a fost hirotonit diacon la
aceeaşi mănăstire în 6 august anul 1990; a fost
hirotonit preot la Mănăstirea Tismana în 15
august anul 1990; între anii 1990-1994 a fost
Starețul Mănăstirii Lainici; în anul 1994 a
fost Arhimandrit și Superior al Așezămintelor
Româneşti de la Ierusalim; în 9 iulie, anul 1994
a fost ales Episcop al Covasnei și Harghitei; a
fost hirotonit Episcop la Mănăstirea “Sf. Prooroc
Ilie Tesviteanul” din oraşul Toplița, județul
Harghita în 20 iulie anul 1994; în 25 septembrie
1994 a fost instalat Episcop al Covasnei și
Harghitei, la Miercurea Ciuc.
În ziua de 12 septembrie. anul 2007 a
fost unul din cei trei candidați la scaunul
patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române. Pe 23
februarie, anul 2008 sinodul mitropolitan
ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat
pentru funcția de Mitropolit al Moldovei și
Bucovinei. În urma şedinţei Sfântului Sinod al
Bisericcii Ortodoxe Române din luna iunie, anul
2009, Preasfinţitului Părinte Episcop Ioan al
Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de
Arhiepiscop Onorific, ca un gest de răsplată,
preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga
sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în
cei şaisprezece ani de Arhipăstor duhovnicesc al
ţinutului românesc din centrul ţării, al Covasnei
şi Harghitei. Aceasta s-a petrecut după mari şi
multe lupte. După decembrie 1989, pe fondul
frământărilor existente în viaţa credincioşilor din
judeţele Covasna şi Harghita,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 119
a fost reluată propunerea de înfiinţare a unei
Episcopii pentru credincioşii români ortodocşi
din judeţele Harghita şi Covasna. Asociaţiile
locale, Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna“
din municipiul Sfântu Gheorghe şi Fundaţia
cultural-creştină „Miron Cristea“ din municipiul
Miercurea Ciuc, întreprind numeroase demersuri
pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici,
printre care amintim: audienţa la vrednicii de
pomenire şi de vie memorie sau amintire
Patriarhul Teoctist Arăpaşu şi la Mitropolitul
Antonie Plămădeală al Ardealului (1991, 1992).
În cadrul Zilelor „Nicolae Colan“ de la
Sfântu Gheorghe, din 4-5 decembrie anul 1993, în
prezenţa Mitropolitului Dr. Antonie Plămădeală,
se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu
sediul la Sfântu Gheorghe (Arcus) sau Covasna.
În şedinta Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei
Sibiului din 9 ianuarie anul 1994 a fost propusă
pe ordinea de zi, de către Mitropolitul Antonie
Plămădeală, după discuţia preliminară cu
Patriarhul Teoctist şi membrii Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea unei
episcopii pentru zona Harghita-Covasna. La data
de 11 ianuarie anul 1994, Adunarea Naţională
Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi
eparhii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a aprobat, în şedinţa din zilele de 22-
23 martie anul 1994, la propunerea Adunărilor
Eparhiale ale Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcopiei
Albei Iulia, organizarea şi delimitarea teritorială
a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa
în municipiul Miercurea Ciuc.
În prezenţa vrednicului şi distinsului
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului,
în 31 mai anul 1994, la Catedrala Ortodoxă
din municipiul Miercurea Ciuc s-a constituit
Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe
a Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie anul
1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat
la alegerea întâistătătorului nou-înfiinţatei
Episcopii a Covasnei şi Harghitei, cu sediul
la Miercurea Ciuc, sufragană a Mitropoliei
Ardealului, în persoana Arhimandritului Ioan
120 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Selejan - Superiorul Aşezămintelor româneşti
de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului
Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie anul
1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie“ din oraşul
Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia
Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan
ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat
la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea Ciuc.
Şi unde în cei 20 ani de păstorire, Preasfinţitul
Părinte Episcop Ioan Selejan a înmulţit, dezvoltat
şi crescut numărul parohiilor de la 99 la 135 de
unităţi, a hirotonit 90 de preoţi, s-au construit
34 de biserici, 7 mănăstiri şi schituri, 5 capele
militare, 25 de case parohiale, au fost reparate
96 de biserici şi 67 de case parohiale, au fost
restaurate şi repictate 49 de biserici. Iar Duminică,
23 august anul 2009, s-a mai scris o dată de aur
în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi
vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani
de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei,
întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan
Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească,
onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul
Părinte Daniel Ciobotea – Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române…
În urma mutării la veşnicele şi cereştile
lăcaşuri a vrednicului Mitropolit al Banatului
– IPS Părinte Dr. Nicolae Corneanu, în toamna
anului trecut, la 16 decembrie 2014, membrii
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
l-au ales, în scaunul mitropolitan vacant, pe ÎPS
Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan al Covasnei şi
Harghitei, iar a patra zi de Crăciun - duminica,
adică în data de 28 decembrie 2014, a avut loc,
în Catedrala Mitropolitană a Banatului din
Timişoara, ceremonia de întronizare a noului
şi vrednicului ierarh – Părintele Ioan Selejan
– Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul
Banatului.
Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan –
Noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al
Banatului, ne-a acordat un interviu în care ne
vorbeşte despre lucruri ce ţin de organizarea şi
abordarea anumitor aspecte din eparhia în care a
fost recent întronizat, dar şi despre probleme ale
societăţii de astăzi, ale omului aflat tot mai mult
în faţa pericolului însingurării şi secularizării.  cultele din acest oraş şi să aşeze în locul toleranţei
- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop
şi Mitropolit Ioan, prin voia lui Dumnezeu, aţi
ajuns Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit
al Banatului. Cum v-au primit credincioşii
bănăţeni?
- Bine ziceţi că prin voia lui Dumnezeu,
că altfel nu s-ar fi împlinit acest lucru. Am fost
primit cu multă bucurie aici. Pe dealul Coşeviţei,
la intrarea în judeţul Timiş, zeci de credincioşi,
preoţi, monahi şi monahii au venit cu tricolorul în
mâini şi cu ochii în lacrimi şi mi-au urat cuvinte
de  bun venit în Mitropolia Banatului. A fost un
moment emoţionant şi pentru ei, dar şi pentru
mine. Ba chiar am considerat că se retrăieşte
momentul Unirii celei Mari, cu cei care veneau
din toate părţile la Alba Iulia, aşa după cum şi
eu nu am venit singur spre Timişoara, ci însoţit
de mai mulţi credincioşi, preoţi şi monahi din
Eparhia Covasnei şi Harghitei se întâlneau în
acelaşi duh de bucurie şi unitate românească
cu cei de aici, din părţile Banatului. Am simţit
lucrarea lui Dumnezeu şi orice aş mai spune
despre acest moment, cred că ar fi de prisos.
- Ce aţi făcut mai întâi după ce aţi fost
întronizat ca Mitropolit al Banatului?
- Am simţit datoria morală să aduc
mulţumire Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului
şi tuturor sfinţilor, apoi în  mod special Sfântului
Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul Banatului,
motiv pentru care am şi mers în prima zi după
întronizare la Mănăstirea Partoş pentru a oficia
Acatistul sfântului. De asemenea, se cuvine
să aduc mulţumire Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod
pentru încrederea acordată şi pentru misiunea
încredinţată la cârma acestei istorice eparhii.
Aş mai aminti că nu am putut să fac primii
paşi în acest drum al crucii Banatului până când
nu am coborât cu recunoştinţă scările ce duc la
vrednicii Mitropoliţi Vasile Lăzărescu şi Nicolae
Corneanu, care au reuşit să netezească cu multă
înţelepciune cărarea celor care vin după ei. Mai
mult, au reuşit să aducă un climat de pace cu toate
iubirea frăţească.
- Dacă aţi amintit de relaţiile cu celelalte
culte şi confesiuni  religioase, cum vedeţi această
provocare, dat fiind cadrul confesional mult
mai larg decât cel din Covasna şi Harghita, veţi
continua cele întreprinse de înaintaşi sau veţi
căuta o altă cale de dialog interconfesional?
- Cu siguranţă voi continua să întăresc
buna convieţuire dintre culte şi în acest sens la
recepţia din ziua de Anul Nou am invitat toate
cultele, inclusiv pe cel mozaic, pentru a risipi
orice îndoială din sufletele lor, ba chiar am spus
că voi da fiecăruia o cheie prin care pot deschide
oricând uşa Mitropoliei, această cheie fiind cheia
iubirii ce ne apropie unii de alţii, dar mai ales de
Dumnezeu.
Apoi a urmat Săptămâna de Rugăciune
pentru Unitatea Creştinilor, unde ne-am întâlnit
din nou şi am fost plăcut surprinşi că au fost
prezenţi şi reprezentanţii cultului musulman. Cu
acest prilej, am întărit încă o dată că avem fiecare
o candelă şi o cărare prin această lume ce duce
către Împărăţia lui Dumnezeu. Mai trebuie să
ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel pentru
că atâta timp cât în pieptul nostru bate o inimă,
înseamnă că suntem toţi creaţia lui Dumnezeu.
- Cum vedeţi anul ce abia a început, cum
ar trebui să ne raportăm la drumul nostru prin
lume, mai ales că nesiguranţa zilei de mâine
devine tot mai evidentă?
- Anul acesta, declarat Anul omagial
al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, ar trebui
să-l începem cu rugăciune şi să-l încheiem cu
rugăciune. Se întâmplă însă că de multe ori punem
accentul pe aspectele mai puţin importante ale
vieţii cotidiene şi dialogul cu Dumnezeu rămâne
mai pe urmă, însă ar trebui să începem de aici, de
la relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi
atunci toate celelalte se vor adăuga nouă. Spun
acest lucru prin faptul că aceasta este misiunea
noastră, a Bisericii, să ne rugăm lui Dumnezeu
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 121
pentru ţara noastră, pentru poporul român de
pretutindeni, pentru oastea ţării şi să-i pomenim pe
cei care au murit în închisori, lagăre şi deportări,
adică pentru toţi eroii şi martirii care s-au jertfit
pentru demnitatea, libertatea şi unitatea noastră,
a românilor.
Rugăciunea, altfel spus, este mâna lui
Dumnezeu întinsă către semeni, iar dacă nu
ridicăm şi noi mâna spre El, ne va fi foarte greu
să reuşim să răzbatem prin lume. Chiar şi în
Adunarea Eparhială de la Timişoara am subliniat
câteva din direcţiile ce doresc să le urmărim în
acest an, printre care lucrarea filantropică să
fie prioritară, Biserica să fie mereu în sprijinul
celor aflaţi în suferinţă, să avem în atenţie satele
depopulate care se pot destrăma, preoţii care sunt
în aceste parohii misionare, bisericile de lemn
monument istoric, adevărate tezaure ale culturii
şi credinţei neamului românesc şi  repet, înainte care trăieşte într-o regiune din sud-estul Europei.
de toate, să nu uităm să ne rugăm. Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de
- Întrucât aţi amintit de importanţa luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni,
culturală a locaşurilor de cult în definirea iar cine va câştiga această mare bătălie culturală
identităţii naţionale, considerându-le tezaure va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! 
culturale, credeţi că în viitor factorul cultural Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem.
poate deveni determinant la evidenţierea În spaţiul mental al unui neam se plămădeşte
României în spaţiul european? viitorul lui. În cultură se ascund marile taine ale
- Identitatea naţională se păstrează prin unui neam, iar taina neamului nostru este sfântă
cultură, cultura fiind ogorul unde cresc florile unui deoarece creştinismul a sfinţit mintea şi cultura
neam. Nu putem vorbi despre cultura naţională neamului nostru.
fără să amintim contribuţia Bisericii la definirea Şi în ceea ce priveşte participarea
identităţii noastre ca neam, mai ales că toate factorului cultural la evidenţierea României în
evenimentele majore ale neamului s-au realizat spaţiul european, putem fi convinşi de acest
cu sprijinul ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor lucru atâta timp cât o parte din taina lumii este
dornici de mai binele acestei naţiuni. tezaurizată şi în cultura noastră românească. De
Astăzi, cultura română este supusă aceea, avem datoria morală de a păstra acest
efectului globalizării şi, în loc să fie în progres, tezaur pentru că face parte din tezaurul universal
mai mult asimilează curente şi idei din exterior. al omenirii. Cultura română este şi ea o stea din
Am putea afirma că avem de-a face cu o constelaţia culturii universale.
agresiune culturală externă care nu întotdeauna - Aşadar, putem vorbi fără să greşim
este de calitate şi nu promovează idei de o înaltă despre importanţa culturii române în context
ţinută morală. Se pune însă întrebarea: până unde universal, dar şi despre integrarea ei într-o
o cultură poate primi şi elemente din exteriorul dimensiune cosmică? 
său? Dacă nu vom reactiva izvoarele culturii - Cu siguranţă nu vom greşi, dat fiind
româneşti, riscăm să devenim doar o populaţie

122 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

că amplitudinea cosmică a culturii noastre a
dovedit-o însuşi ţăranul român. El şi-a construit
casă cu pridvor, de unde niciodată nu s-a exclus
din universul astral, nu s-a exclus din comuniunea
Luceafărului sau a Carului Mare. Ţăranul român
şi-a construit pe bolta cerului un car din stele,
fiind permanent în dialog cu Lumina din univers.
El întreba stelele când să pună plugul în brazdă şi
când să arunce viaţa sub brazdă.
Prin braţul ţăranului român, Dumnezeu
Şi-a continuat actul de creaţie şi a revărsat pe
mai departe darul vieţii. Din pridvorul casei sale,
românul n-a dialogat doar cu astrele, ci şi cu Cel
Care le-a semănat pe albastrul ogor al cerului.
Dumnezeu seamănă stele în cer, iar pe pământ
l-a lăsat pe om în locul Lui să semene bobul de
grâu. Cultura română nu este un adaos la cultura
universală, ci este parte integrantă, păstrând în
ea marile adevăruri: de unde am venit şi spre ce
spaţii siderale ne îndreptăm.
- Cum vedeţi omul de astăzi - mai aproape
de Dumnezeu sau mai indiferent de tot ceea ce
înseamnă spiritualitate, credinţă, iubire, atenţie
pentru celălalt, dat fiind că avem la îndemână
atâtea mijloace de comunicare într-o lume a
informaţiilor de tot felul?
- Cred că, deşi putem comunica foarte
repede oriunde şi oricând, omului de azi îi este
frică de iubire, trăieşte tot mai însingurat, precum
un val fără ţărm, un val care nu mai îndrăzneşte
să sărute ţărmul. Societatea de azi ne împinge
spre o utopie impusă. Cu toate că avem atâtea
mijloace de comunicare şi reţele de socializare,
aşa cum se tot vorbeşte, riscul singurătăţii sau
al falselor prietenii este tot mai mare, pentru că
nu mai avem în suflete iubirea faţă de semeni,
ci dorinţa folosirii semenului pentru utopiile
noastre păcătoase, adică folosirea semenului în
afara iubirii lui Dumnezeu şi aşa uşor ajungem
în prăpastia singurătăţii şi a deznădejdii. Nu aşa
ar sta lucrurile dacă am porni de la principiul că
omul nu este un adaos prin lume, ci este coroana
creaţiei lui Dumnezeu, l-am vedea altfel, am şti
să-l cinstim şi am lucra unii cu alţii în comuniune
de iubire şi frăţietate, spre bucuria îngerilor şi
preamărirea Creatorului nostru.
- Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, dacă
i-aţi întâlni într-o bună zi pe oamenii care vor citi
acest interviu, cu ce le-aţi spune să înceapă spre
a nu greşi cărarea ce duce la porţile raiului?
- Să nu uite rugăciunea, pentru că toţi cei
care se roagă se pot muta o clipă în cer, acolo
rugăciunea lor se poate uni cu cea a îngerilor,
pentru că împreună suntem chemaţi să ne
împărtăşim din potirul iubirii lui Dumnezeu. Să
înmulţească dreptatea, bunătatea şi milostenia,
să adauge peste toate iertarea şi cu siguranţă
vor primi bucuria cerească ce-i va călăuzi toată
viaţa şi astfel având candela iubirii nestinsă vor
putea deschide porţile raiului. (Cf. Pr. Zaharia
Pereş – Interviu cu ÎPS Părinte Arhiepiscop şi
Mitropolit Ioan - http://www.ziarullumina.ro/
interviu/societatea-de-azi-ne-impinge-spre-o-
utopie-impusa).
În încheiere vom afirma şi susţine cu toată
convingerea că prin publicarea acestor convorbiri
duhovniceşti cu un cunoscut, recunoscut şi
renumit ierarh şi slujitor al Bisericii noastre,
strămoşeşti şi dreptmăritoare – Înaltpreasfinţitul
Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Selejan –
căruia îi dorim să aibă parte, în continuare, de mult
spor şi de alese împliniri duhovniceşti, ne conferă
privilegiul unui frumos cadou, destinat sufletului
şi cugetului nostru, al cititorilor şi credincioşilor,
motiv pentru care îi mulţumim în mod deosebit,
dorindu-i să aibă parte, în continuare, de multă
sănătate şi binecuvântată putere de muncă,
acum, în noua ascultare şi vrednica misiune de
Arhipăstor al tuturor dreptămăritorilor credincioşi
din latura de Vest a ţării noastre adică din ţinutul
bogat şi îmbelşugat al Banatului!
Consilier Dr. Stelian Gomboş,
Bucureşti
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 123
 20. Probleme contemporane
Eutanasia
“Sensul moral al omului, se vede cu claritate
în proba morţii care desăvârşeşte viaţa pe care
acesta a trăit-o” (Nicolai Berdiaev).
Definirea conceptului de eutanasie şi
felurile acesteia
Eutanasia, ca fenomen social şi ca şi concept
juridico-penal a generat dispute şi polemici între
jurişti, medici şi bioeticeni. Literatura juridică şi
cea medicală, din diferite state, în încercarea de
a defini eutanasia a stabilit elementele comune
pentru a putea caracteriza şi evidenţia trăsăturile
specifice, nu doar pentru definirea acestui
fenomen al eutanasiei cât şi pentru infracţiunea
de eutanasie. Ca urmare a unui număr mare de
elemente obligatorii pe care le implică eutanasia,
elaborarea unei definiţii unanim recunoscute
constituie un procedeu complex. Majoritatea
autorilor preferă să enumere doar unele aspecte
ale acestei noţiuni, plecând de la etimologia
cuvântului eutanasie.
Dicţionarul explicativ al limbii române
defineşte eutanasia ca metodă de provocare a
unei morți nedureroase unui bolnav incurabil,
pentru a-i curma o suferință îndelungată și
grea. Dicţionarul de termini juridici defineşte
eutanasia-provocarea de către o persoană a morţii
unui bolnav care suferă de o boală incurabilă, la
cererea acestuia.
Etimologic, termenl de eutanasie provine din
grecescul euthanasia ( eu-bine,bun şi thanatos1-
moarte - care înseamnă moarte uşoară, în sensul
unei morţi liniştite, acceptate şi dorite de persoana
în cauză.
1 Thanatos  (gr.  θάνατος, moarte), a fost zeul morții
în  mitologia greacă, echivalent cu divinitatea feminină
romană  Mors.Thanatos este fiul zeiței  Nyx  (Noaptea) și
a lui  Erebos  (Întuneric), fratele geamăn cu  Hypnos, zeul
somnului.- http://ro.wikipedia.org/wiki/Thanatos
124 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Din definiţiile amintite mai sus se desprind
caracteristicile eutanasiei: activitatea de pregătire
a morţii altei persoane justificată de extirparea
suferinţei acesteia, metoda de provocare a morţii,
uciderea, actul medical prin care persoana
bolnavă incurabil este lipsită de viaţă.
Având în vedere metodele folosite cât şi
intenţia persoanelor care acţionează distingem
mai multe forme de eutanasie:
Din punctul de vedere al celui care o practică,
se face distincţie între:
a) Eutanasia activă (pozitivă sau directă): 
este actiunea intenţionată a unei persoane, de a
suprima viaţa unui bolnav incurabil, cu scopul de
a-i curma suferinţele fizice, prin mijloace care
vor produce, în mod direct, moartea bolnavului;
b) Eutanasia pasivă (negativă sau indirectă):
este uciderea unei persoane prin neaplicarea,
intenţionată, a unui tratament care ar putea să-i
salveze viaţa, precum şi întreruperea intenţionată
a tratamentului sau mijloacelor de menţinere în
viaţă a unui bolnav incurabil în scopul lipsirii
de viaţă a acestuia pentru curmarea suferinţelor
fizice.
Din aceste două categorii de eutanasie se
vede limpede că un act de eutanasie poate
proveni atât dintr-un comportament activ cât şi
dintr-o conduită pasivă, respectiv abţinerea de la
îndeplinirea unei datorii specifice personalului
medical, cât şi morale.
 absolut este Dumnezeu însuşi. Fiind un dar divin,
Din punctul de vedere a celui care o primeşte
se distinge între: irepetabil, aceasta este intrinsec bună, şi ar trebui
a) Eutanasia voluntară: când cererea morţii
protejată, apărată şi îngrijită în orice moment s-ar
este exprimată în mod clar şi repetat de pacient,
afla purtătorul acesteia. Omul, înzestrat cu liberul
în timpul sau înainte de apariţia suferinţei;
arbitru, nu-i dă dreptul acestuia de a dispune
b) Eutanasia nonvoluntară: când cerereade viaţa sa doar pentru că se află în pragul unei
morţii nu există pentru că bolnavul este incapabil
suferinţe ce nu îi mai asigură calitatea vieţii.
să o facă, şi persoanele care au în grijă un pacient
Omul a fost preocupat de viaţă şi de moarte
presupun că, dacă el ar putea să se exprime, ar
încă de la apariţia acestuia pe Pământ, atitudinea
cere-o; sa faţă de viaţă fiind oscilantă de-a lungul
c) Eutanasia involuntară: atunci când cererea
timpului, ca de altfel şi atitudinea societăţii faţă
nu există şi decizia este luată de alţii considerând
de membrii săi fiind de asemenea variabilă.
Se spune că eutanasia a fost practicată încă din
un bine superior cu caracter utilitarist şi colectiv;
este practicată împotriva voinţei exprese aperioada popoarelor nomade, prin abandonarea
pacientului. bătrânilor şi bolnavilor, ce deveneau o povară în
permanentele lor deplasări.
În plus se vorbeşte despre eutanasia „eugenică”,
eutanasia „colectivistă”, „criminologică”,
Cu toate că etimologia cuvântului eutanasie
este de origine greacă, grecii antici nu par să
„experimentală”, „solidaristică”. De asemenea
fi folosit acest cuvânt pentru a indica încetarea
despre eutanaisa perinatală, agonică, psihică,
intenţionată a vieţii unei persoane, fie de către
socială, după cum se aplică: nounăscuţilor diformi
ea însuşi, fie de către altul, ci s-a vorbit indirect
sau cu deficienţe, bolnavilor terminali, pacienţilor
cu leziuni cerebrale ireversibile, bătrânilor sau
despre eutanasie3. Este cert că anticii au vorbit
despre moarte, suicid, având în vedere că în
altor persoane considerate neproductive pentru
societate sau o povară pentru comunitate. Sparta antică, spre exemplu, copiii (băieţii),
Eutanasia se opune distanasiei sau slab dezvoltaţi, cu handicap erau lăsaţi să moară,
înverşunării terapeutice, care indică în schimb
pentru că aceştia nu s-ar fi dezvoltat
corespunzător şi nu ar fi avut forţa necesară să
recurgerea la intervenţii medicale de prelungire
a vieţii fără respect faţă de demnitatea lupte într-un eventual război, lucru aprobat chiar
pacientului. de filosoful Platon (Republica III, 906). Epicur,
care s-a aliniat la curentul general de gândire al
Apropiat de eutanasie, deşi distinct de ea,
grecilor a conchis astfel: “Noi suntem stăpânii
este suicidul medical asistat – physician assisted
durerilor, stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt
suicide  sau eufemistic spus:  p.a.s.  –  în care
suportabile,iar în caz contrar, stăpâni în a părăsi
moartea este consecinţa directă a unui act suicid
viaţa cu sufletul liniştit, aşa cum părăsim teatrul
al pacientului, dar consiliat şi/sau ajutat de un
dacă nu ne place”.
medic. În suicidul eutanasic , persoana este aceea
care alege mijloacele şi se privează pe sine deAristotel, în lucrarea sa Etica Nicomahică4,
viaţă, fără intervenţia medicului2. abordează diferit faţă de alţi gânditori subiectul
suferinţelor fizice ale morţii şi, asociază curajul
Evoluţia fenomenului din antichitate şi cu durerea, primind pe drept elogii, deoarece în
pâna în prezent concepţia sa “ mai dificil e să suporţi ceva dureros
Viaţa omului este un dar a lui Dumnezeu, decât să te abţii de la ceva plăcut”.
pentru că vine de la Acesta şi stăpânul ei 3 Munteanu Gabriela, Eutanasia-alegere liberă sau
manipulare, Iaşi, 2014, p. 13.
2 catolic https://isichi.wordpress.com/2013/04/17/ 4 Traducere de Stella Petecel, Ed. Şţiinţifică şi
eutanasia-si-problemele-ei-moral Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 78.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 125

 De altfel, filosofia greacă a fost favorabilă
sinuciderii şi suprimării celor care deveneau
povară pentru alţii, dar trebuie remarcat că, prin
acţiunea de suprimare a vieţii altei personae se
săvârşea înfracţiunea de omor dacă victimele nu
erau cele care solicitau eutanasiere.
Ca urmare a cuceririi Greciei de către
romani aceştia în mod inevitabil au împrumutat
şi practicile grecilor referitoare la modul de
părăsire acestei lumi. În Imperiul Roman, până
la jumătatea secolului al IV-lea, nounăscuţii cu
malformaţii erau lăsaţi să moară. Mai mult, se
ştie că în perioada Romei antice, sinuciderea era
considerată de ceilalţi membrii ca fiind o moarte
onorabilă.
În ciuda acestui trend în gândire, încă din acea
vreme, au existat concepţii opuse eutanasiei,
astfel că, Marc Aureliu considera că moartea este
o expresie a voinţei divine şi în orice circumstanţe
trebuie acceptată cu seninătate.
Ulterior, Creştinismul a adus modificări
radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa
omenească. De acest dar divin nimeni nu trebuie
să dispună după bunul să plac, chiar şi atunci
când omul este greu încercat de suferinţe, pentru
că, şi în acel moment valoarea ei este inestimabilă.
Din acest considerent Dumnezeu , în Decalog, la
porunca a VI a poruncit “Să nu ucizi!”.
Creştinismul dintotdeauna a respins orice
acţiune sau inacţiune prin care se încearcă
suprimarea vieţii unei persoane, indiferent de
metodele şi mijloacele folosite.
În Evul Mediu eutanasia şi sinuciderea erau
considerate păcate grave, şi erau aspru pedepsite.
În secolul al XVI –lea, Thomas Morus ( 1478
- 1535) a vorbit de practica uciderii bolnavilor
în imaginara sa insula (Utopia), practică pe care
el o socotea ( în cartea cu acelaşi nume) drept
“act de înţelepciune, religios şi sfânt”. Mai
tarziu, Francis Bacon ( 1561-1626) a creat
termenul de euthanasie, înţelegând prin acest
termen modul de a muri mai uşor, moartea bună.
Dacă, iniţial, prin “moarte bună” se înţelegea
moartea primită cu seninătate, datorită unei vieţi
morale
126 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
superioare sau datorită eforturilor medicului
de a alina durerile şi a ridica tonusul psihic al
bolnavului, ulterior, termenul şi-a modificat
sensul, desemnând uciderea cuiva din mila sau
curmarea făra durere a vieţii cuiva, devenit
primejdios sau inutil pentru anumite tipuri de
societate sau curmarea unei vieţi înţeleasă ea
însăşi fără sens din cauza suferinţelor cumplite.
Jeremy Benthamm (jurist şi filosof englez)
şi Im. Kant, deşi au fundamentat morala prin
raţiune, au considerat că “nu stă în putinţa omului
de a dispune de propria viaţă”.
Alt filosof, scriitor şi teolog danez, Soren
..
Aabye Kierkegaard, preocupat de aşezarea
corectă a omului cu eternitatea, cu Dumnezeu,
pentru a se înţelege pe sine însuşi, mizează pe
idea unei recompense primite pentru suferinţă,
însă o recompensă spirituală, ce constă în propria
devenire, alături de Dumnezeu. Spunea acesta,
că la sfârşitul vieţii, suferinţaeste transformată
într-un imn al bucuriei întrucât omul îşi poate
aminti ce a îndurat pentru o cauză dreaptă şi are
pentru ce mulţumi. În opinia sa, suferinţa trebuie
înţeleasă drept o parte esenţială a vieţii, ce nu este
lipsită de sens, ci, dimpotrivă, este cea care dă un
sens parcursului omului pe această lume. Acesta
a criticat atitudinea celui care nu îşi preţuieşte
propria viaţă şi găseşte consolare în anularea
acesteia aduse de moarte. Tot Kierkegaard
spunea că moartea nu este o intervenţie nefastă
asupra cursului vieţii, ci tocmai conduita ce
determină omul să nu se lase pradă imediatului,
neesenţialului, insignifiantului, valorificându-
şi timpul, şansa de a evolua spiritual şi de a se
apropia de Dumnezeu pe care i-o oferă viaţa5.
După ce eutanasia a fost legiferată în statul
Ohio, în anul 1906, aceasta a fost practicată şi în
Germania, unde Hitler a ordonat să fie uciși copii
nounăscuţi cu malformaţii, bolnavii incurabili
şi invalizii. Conform cercetărilor făcute pe baza
..
procesului de la Nuremberg, între anii 1939-
1941, au fost suprimate peste 70 de mii de vieţi,
considerate existenţe fără valoare vitală.
5 Munteanu Gabriela, Eutanasia-alegere liberă sau
manipulare, Iaşi, 2014, p. 43.
 În 1977, Columbia a fost primul stat de pe
continentul American de Sud care a legalizat
euthanasia, iar trei ani mai târziu, Olanda
devine prima ţară europeană în care eutanasia şi
sinuciderea medical-asistată sunt reglementate
prin lege. În prezent, în Europa sunt ţări care au
legalizat această procedură, respectiv Ţările de
Jos, Belgia şi Luxemburg.
Alte ţări au adoptat însă soluţii de sprijin
al sinuciderii: Elveţia, de exemplu, permite
furnizarea unei soluţii letale pacientului, însă
interzice categoric administrarea acesteia de
către o altă persoană. Această practică a condus
la apariţia unei noi oferte turistice: sejurul în
Elveţia pentru a putea muri cu demnitate.
În Marea Britanie, pacientul poate refuza un
tratament, chiar dacă lipsa acestuia va duce la
moartea sa. Suedia, Germania şi Austria permit
eutanasierea pasivă, respectiv oprirea aparatelor
care menţin pacientul în viaţă6. Spaţiul limitat nu
ne permite analiza unui aspect deloc de neglijat
în tratarea subiectului eutanasiei şi anume cel
al analizei momentului când omul îşi dă sufletul,
când spiritual părăseşte coprul omenesc. Astfel
se ridică întrebarea omul moare când nu mai
poate respira şi inima încetează să mai bată sau
când acesta din punct de vedere cerebral este
lipsit de viată însă, respiră cu ajutorul aparatelor
medicale la care este conectat. Pentru că dacă
bolnavul este ţinut în viaţă artificial, din punct
de vedere biologic, cel care îl deconectează de la
aparat săvârşeşte înfracţiunea de omor şi nu cea
de eutanasie, pentru că lipseşte cererea victimei.
Dacă se consideră că moare când nu mai are
activitate cerebrală, însă respiră cu ajutorul
aparatelor, atunci acţiunea de deconectarea
aparatului nu mai poate fi calificată ca o acţiune
ce intră în elemental material al infracţiunii de
omor.
De-a lungul timpului, problema eutanasiei
a fost analizată de multe personalităţi, care în
principal au fost împotriva dreptului la o moarte
bună, aducând argumente, militând pentru
6 http://medlive.hotnews.ro/argumente-pro-si-
contra-eutanasiei-si-sinuciderii-asistate.html
dreptul la viaţă, indiferent de calitatea vieţii.
Se poate observa că adepţii eutanasiei sunt în
general cetăţeni ai statelor industrializate, astfel
că, societăţile care permit o astfel de practică
sunt cele care consideră inutilă aplicarea
tratamentelor până la sfârşitul vieţii în cazul unui
bolnav incurabil, şi unde vocea Bisericii nu se
mai face auzită.
Se impune a sublinia faptul că nu în toate
situaţiile amintite mai sus este vorba despre
eutanasie. Dacă avem în vedere noţiunea de
eutanasie şi textul din Noul Cod penal (art. 190
Uciderea la cererea victimei) nu putem considera
că aceasta există în situaţia în care bătrânii
bolnavi erau abandonaţi de către popoarele
nomade, sau copii cu malformaţii erau ucişi. Este
limpede că în aceste situaţii ne aflăm în prezenţa
unei veritabile infracţiunii de omor, cu reţinerea
diferitelor forme agravante, deoarece lipseşte o
trăsătură esenţială, şi anume cererea persoanelor
în cauză. Nu putem reţine că în aceste situaţii
a existat consimţământul victimelor pentru
practicarea eutanasiei.
Eutanasia în România
Nu putem afirma că la poporul român eutanasia
s-a bucurat de o tradiţie în ceea ce priveşte
reglementarea sa. În primele reglementari
scrise şi aplicate pe teritoriul ţării noastre,
respectiv Cartea românească de învăţătură de
la pravilele româneşti (1646), Îndreptarea legii
(1652) era reglementată infracţiunea de omor7
şi se prevedeau sancţiuni foarte severe, precum
moartea prin spânzurare sau decapitare, iar în
primul Cod penal (1865), uciderea unei persoane
nu mai era pedepsită cu pedeapsa capitală, spre
deosebire de primele reglementări în materie.
Putem spune că prima reglementare legală
a eutanasiei în România a avut loc în perioada
interbelică, relevant fiind Codul penal „Regele
Carol al II-lea”, adoptat în 1936.
Acesta prevedea la art. 468 alin. 1, că „Acela
7 Dan Perju-Dumbravă, Silviu Morar, Iuliu Fulga,
Adrian Avram, Doina Todea, Costel Siserman-Eutanasia
în dreptul penal românesc, Revista Română de Bioetică,
vol. 6, nr. 2, aprilie-iulie 2008, p. 6.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 127
 care ucide un om în urma rugăminţii stăruitoare de eutanasie o întâlnim în Noul Cod penal,
şi repetate a acestuia, comite crima de omor la intrat în vigoare în 2014. Observăm că în noua
rugăminte şi se pedepseşte cu temniţă grea de reglementare, la art. 190 se prevede că Uciderea
la 3 la 8 ani; iar aliniatul 3 al aceluiaşi articol săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă
prevede o atenuantă a faptei de la primul aliniat: şi repetată a victimei care suferă de o boală
„Pedeapsa este închisoarea corecţională de la incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată
1 la 5 ani, atunci când faptul a fost săvârşit în medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi
condiţiile aliniatelor precedente, sub impulsul greu de suportat, se pedepseşte cu închisoare
unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile de la 1 la 5 ani. Infracţiunea prevăzută la art.
fizice ale unei persoane, care suferea de o boală 190, ce poartă denumirea marginală, Uciderea
incurabilă a cărei moarte era inevitabilă din la cererea victimei este amplasată a treia, în
această cauză”. Capitolul intitulat Infracţiuni contra vieţii, după
Aceste prevederi le aveau ca precedent infracţiunile de omor, remarcându-se astfel,
pe cele existente în Codul penal transilvănean8, importanţa pe care i-a acordat-o legiuitorul.
care în art. 282 prevedea „Acela care, prin S-a dorit prin reglementarea acestei infracţiuni,
dorinţa hotărâtă şi serioasă a unei persoane, ca suferinţa celui bolnav, privit cu milă, cu teama
a fost determinat să o ucidă, se va pedepsi cu prelungirii agoniei acestuia să nu fie aduse ca
recluziunea până la 3 ani”9. scuze pentru subiectul activ al infracţiunii de a
Codul penal din 1968 nu a mai prevăzut nu respecta, preţui efectiv şi raţional viaţa, de
incriminarea eutanasiei, ca formă atenuată a nu respinge ferm cererea explicită, serioasă,
a omorului, ci era incriminată în Capitolul conştientă şi repetată a victimei. Acţiunea celui
„Infracţiuni contra vieţii”, integrităţii corporale care ucide victima la cererea acesteia din urmă
şi sănătăţii. nu trebuie calificată ca o datorie, ca o activitate
În sistemul de drept românesc, de după săvârşită din milă, compasiune, ci trebuie
1990, Constituţia României 1991, la art. 22, remarcat că subiectul activ săvârşeşte un act de
reglementează şi garantează trei drepturi cruzime feroce iar, prin acţiunea sa dovedeşte că
fundamentale cetăţeneşti, care, deşi într-o reprezintă un pericol public otrăvitor.
indisolubilă legătură, nu sunt confundate din Distincţiile dintre infracţiunea prevăzută la
punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt art. 468 şi cea de la art. 190 sunt evidente, şi se
dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi poate observa o îmbunătăţire a textului de lege.
dreptul la integritate psihică. Dreptul la viaţă este Prin textul de lege din Codul penal din 2009
cel mai natural drept al omului, motiv pentru care se limitează sfera subiecţilor pasivi, respectiv
în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului s- persoane care suferă de o boală incurabilă sau
a stabilit, la art. 3 că „orice om are drept la o infirmitate gravă, atestată medical, pentru a
viaţă, libertate şi inviolabilitate a persoanei”, se certifica caracterul ireversibil al acesteia,
iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice a neexistând speranţă de însănătoşire. Prin această
stipulat că “Dreptul la viaţă este inerent persoanei reglementare mai completă a infracţiunii de
umane. Acest drept este ocrotit prin lege. ucidere la cererea victimei s-a urmărit evitarea
Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar ”. abuzurilor ce ar putea avea loc dacă s-ar legifera
O abordare clară a legiuitorului vis-a-vis eutanasia.
În expunerea de motive a actului normativ se
8 Intrat în vigoare în anul 1878.
9 Dan Perju-Dumbravă, Silviu Morar, Iuliu Fulga,
arată că a fost expres reglementată infracţiunea
Adrian Avram, Doina Todea, Costel Siserman-Eutanasia de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată
în dreptul penal românesc, Revista Română de Bioetică, a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu
vol. 6, nr. 2, aprilie-iulie 2008, p. 7.

128 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

doar pe linia tradiţiei existente în dreptul nostru
(art. 468 C. pen. din 1936), ci şi în tradiţia
majorităţii codurilor europene (art. 216 C. pen.
german, art. 77 C. pen. austriac, art. 143 alin.(4)
C. pen. spaniol, art. 134 C. pen. portughez, art.
114 C. pen. elveţian, art. 235 C. pen. norvegian).
Oricum, dacă avem în vedere pedeapsa
prevăzută de lege în cazul săvârşirii înfracţiunii
prevăzută la art. 190, considerăm că este prea
blândă, deoarece prin infracţiunea săvârşită se
aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la
dreptul la viaţă, obiect juridic similar cu cel de
la omucideri. Dacă avem în vedere situaţia când
medicul este cel care săvârşeşte înfracţiunea
de ucidere la cererea victimei considerăm că
acesta dovedeşte o periculozitate sporită faţă de
subiectul activ al infracţiunii de omor, şi astfel,
pedeapsa ar trebui să fie una proporţională în
raport cu calitatea sa.
Legiferarea eutanasiei în Olanda şi Belgia
De-a lungul timpului mentalitatea şi cultura
societăţilor s-a reflectat prin legile acestora.
Încă din anii 70 au avut loc numeroase discuţii
şi dezbateri publice, numeroase cercetări asupra
incidenţei factorilor de decizie implicaţi în
efectuarea eutanasiei şi suicidul asistat, ce s-au
materializat cu adoptarea de către Parlamentul
din Olanda a Legea eutanasiei, devenind astfel,
prima ţară din Europa unde au fost reglementate
cele două practici, urmată apoi de Belgia.
Curtea Supremă de Justiţie din Olanda, în
anul 1994, a stabilit un set de condiţii în cazul
efectuării eutanasiei, şi anume: pronostic fatal,
suferinţa să fie de nesuportat, cererea voluntară
şi serioasă a pacientului, medicul să-şi justifice
acţiunea şi să existe şi o a doua opinie medicală
din partea unui medic, independent de caz.
Principalul factor care a făcut posibilă
legalizarea eutanasiei a constituit excluderea
creştin-democraţilor de la putere. În anul 2002,
când Belgia a adoptat Legea eutanasiei a avut ca
argument principiul autonomiei absolute a
omului, care se referă la faptul ca o persoană ar
trebui să aibă întotdeuna posibilitatea de a alege
liber dacă să moară sau nu.
În Olanda, unde se practică în peste 50 de
confesiuni toleranţa societăţii extremă, revoluţia
sexuală, legalizarea avorturilor, acceptarea
consumului de droguri uşoare au condus la
adoptarea mai rapidă a eutanasiei faţă de alte
state. Opinia socială monitorizată de-a lungul
timpului, în Olanda, a arătat că numărul adepţilor
a crescut de la 39,9% în anul 1966 până la 78%
în anul 199310.
Statele în care s-a legalizat eutanasia
demonstrează că societatea şi-a schimbat
perspectiva în ceea ce priveşte moartea,
privind-o doar ca fenomen biologic, inevitabil,
nu şi din perspectivă spirituală. Vocea creştinilor
nemaifăcându-se auzită în spaţiul public a
constituit un factor ce a favorizat şi a accelerat
adoptarea Legii eutanasiei.
Eutanasia şi Biserica ortodoxă
Poziţia Bisericii creştine este fermă şi
apreciază eutanasia ca fiind o violare a legilor
lui Dumnezeu, o ucidere deliberată ce nu poate fi
acceptată din punct de vedere moral.
Şi gânditorii de orientare creştină, precum
Fericitul Augustin11 erau împotriva eutanasiei.
Acesta afirma că Nu este îngăduită niciodată
uciderea altcuiva, nici măcar dacă respectivul
ar dori-o sau chiar cere-o, atârnând între viaţă
şi moarte, cerând să fie ajutat să-şi dezrobească
sufletul care luptă împotriva legăturilor trupului
şi doreşte să se desprindă din ele; acest lucru nu
este îngăduit nici măcar când bolnavul nu ar mai
fi în stare să trăiască.
În concepţia ortodoxă viaţa este darul lui
Dumnezeu, acesta fiind singurul care decide
când începe şi când se sfârşeşte, iar omul nu are
drept de stăpânire asupra vieţii şi a morţii. Omul
primordial, creat de Dumnezeu după chipul şi
asemănerea Sa, nu cunoştea boala, suferinţa sau
moartea, pentru că se afla în echilibru cu
10 Lorand Hecser, Eutanasia- reflecţii medicale şi
socio-juridice, Revista Dreptul, nr. 11/2001, p. 93-94.
11 Simona Ştefana Zetea, Pe muchie de cuţit.Dreptul
la viaţă/dreptul la moarte. Principii pentru utilizarea unor
mijloace terapeutice proporţionate, Studia UBB Bioethica,
LVII, 2, 2012, p. 32.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 129
 Dumnezeu, dar, din dorinţa de a deveni autonom,
odată cu ispita şi părăsirea raiului acest echilibru
a fost pierdut. Boala, suferinţa, moartea biologică
sunt consecinţe ale păcatului strămoşesc.
Spre deosebire de adepţii eutanasiei, în
conceţia creştin-ortodoxă, care este fermă
împotriva eutanasiei, moartea bună este văzută
ca momentul ieşirii sufletului din corp, când
omul este conştient şi prezent în desfăşurarea
acestui proces, fiind un moment ce aparţine doar
persoanei în cauză12.
Pentru creştinul ortodox sfârşitul vieţii
pământeşti este o taină esenţială care trebuie trăită,
indiferent de starea de sănătate, de calitatea vieţii,
până la capăt. A slăvi pe Dumnezeu înseamnă a
ne păstra încrederea şi a accepta “să ne ducem
crucea până la capăt”. Moartea nu trebuie evitată
cu orice preţ pentru că aceasta reprezintă doar o
etapă pentru a trece în eternitate. Astfel, moartea
este definitivă pentru trup, pentru materie, dar nu
şi pentru suflet, care trece într-o altă dimensiune,
aşa cum se spune şi în troparul pascal: Hristos a
înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
Biserica ortodoxă prin rugăciunile sale cere lui
Dumnezeu sfârşit creştinesc vieţii noaste, fără
durere, neînfricat, în pace, astfel că, creştinul nu-
şi doreste o moarte năprasnică, bruscă.
Bolnavul care se află într-o strare avansată a
bolii şi, care solicită eutanasierea, trebuie sprijinit
cu medicamente care îi reduc suferinţa fizică şi,
nu în ultimul rând ar trebui consiliat spiritual de
cei din jurul său, şi nu înduioşat pentru a-i dărui
moartea. Nu prin această atitudine faţă de cel în
suferinţă ne manifestăm adevărata dragoste, ci
prin sprijinul spiritual, emoţional, afectiv pe care
îl acordăm bolnavului incurabil pentru a trece
cu mai mare uşurinţă peste acestă etapă chiar
dacă, ne temem că nu v-a reuşi, neştiind dacă nu
cumva va beneficia de ajutorul divin sau chiar de
progresul medicinei.
La ora actuală sunt suficiente analgezice care
reprimă durerea fizică resimţită de cei bolnavi
12 Mircea Gelu Buta, Liliana Buta, Eutanasia ca
intenţie-Studia UBB Bioethică LVIII, 2, 2012, p. 58.
130 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
incurabili şi acesta nu poate constitui un motiv
temeinic pentru a cere eutanasierea. Cred că cel
în cauză care face o astfel de cerere se găseşte
într-un moment de rătăcire spirituală sau doreşte
să atragă atenţia celor apropiaţi, iar soluţia într-o
astfel de situaţie este consilierea şi acordarea
sprijinului din partea celor din jur. Ar trebui
temeinic cercetată adevărata intenţie a celui care
face o astfel de cerere, astfel am descoperi dacă
bolnavul prin cererea sa urmăreşte reprimarea
durerilor fizice sau a celor spirituale, pentru ca
ulterior să-şi poată trăi viaţa. Oare câţi dintre
cei care cer eutanasierea doresc cu adevărat
abandonarea luptei? Ce simte victima într-un
astfel de moment?
Biserica prin slujitorii săi acordă tot sprijinul
de care au nevoie aceşti bolnavi şi nu se opune
utilizării oricărei metode care are ca scop
salvarea, conservarea vieţii însă, nu poate fi de
acord cu ridicarea acesteia din compasiune.
Eutanasia privită din punct de vedere
medical
 
Medicul şi nimeni altcineva nu are dreptul să
ridice viaţa vreunei persoane. Medicul valorificând
vocaţia şi menirea sa este dator să depună toate
diligenţele, toate cunoştiinţele pentru a alina, pe
cât posibil, suferinţele bolnavului, dar nu are
dreptul să grăbească intenţionat sfârşitul vieţii
prin eutanasiere.
  Dacă medicii ar practica eutanasierea,
aceasta ar conduce la un climat de suspiciune,
13 http://medlive.hotnews.ro/argumente-pro-si-
contra-eutanasiei-si-sinuciderii-asistate.html
de neîncredere între medici şi pancienţi, ştiut
fiind faptul că halatul alb, reprezintă salvarea
pacienţilor de bolile de care suferă. Imaginea
socială a medicilor va avea de suferit dacă aceştia
acceptă practicarea eutanasiei.
Eutanasia nu poate avea justificare nici
medicală, nici economică. Medicul care o practică
îşi va încălca menirea şi comite un păcat grav,
condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică.
Mai mult nu trebuie pierdută din vedere şi
situaţia când unui pacient i-a fost stabilit un
diagnostic greşit,(medicul fiind şi el om, astfel
că poate greşi) iar medicul comunicându-i
pacientului acest diagnostic, iar pacientul
convins că suferă de o boală incurabilă va cere
să fie eutanasiat. Dacă medicul îi dă curs cererii
bolnavului decizia este una ireversibilă. Astfel
dintr-o eroare medicală omul ajunge într-o
situaţie în care ia o decizie radicală cu consecinţe
ce nu mai pot fi schimbate.
Trebuie avut în vedere că dacă s-ar permite
etanasierea de către medici ar conduce la apariţia
unui fenomen periculos, aceştia ar putea fi
folosiţi de către state pentru a reduce costurile
tratamentelor pacienţilor cu boli incurabile,
ajungându-se astfel la eutanasierea economică,
iar pacienţii incurabili ar putea fi eutanasiaţi
chiar şi împotriva voinţei acestora. Cine ar mai
putea dovedi ulterior că acel bolnav nu şi-a dat
consimţământul dacă statul, care ar trebui să-i
pretejeze viaţa, prin programele sale urmăreşte
eutanasierea din raţiuni economice.
Majoritatea medicilor sunt împotriva acestei
practici având în vedere că la acest moment mai
există o ultimă alternativă, respectiv îngrijirea
paleativă, care este o ofertă viabilă.
Argumente pro şi conta eutanasiei sau
concluzii
Argumentele aduse de susţinătorii
eutanasiei sunt:
 Modalitatea de a pune capăt suferinţei
extreme pe care o resimt bolnavi ce se află într-un
stadiu terminal şi de a le oferi o moarte uşoară,
fără durere;
 Oamenii ar trebui să aibă dreptul să
decidă momentul morţii atunci când suferă de
boli incurabile;
 Oamenilor ar trebui să li se permită să
moară cu demnitate, atunci când aceştia nu mai
fac faţă activităţilor cotidiene şi pentru a nu-
şi supune rudele şi cei apropiaţi la chinurile pe
care le resimt când îşi văd apropiaţii aşteptând o
moarte lentă şi dureroasă;
 S-ar reduce costurile pe care le implică
îngrijirea pacienţilor incurabili.
Argumentele aduse de opozanţii eutanasiei
se bazează pe principiile etice şi religioase cu
privire la sacralitatea vieţii.
 Sacralitatea vieţii, privită din perspectivă
religioasă dar şi din punct de vedere juridic.
Potrivit acestui principiu nimeni nu are dreptul
de a lua viaţa altcuiva;
 Diagnosticul greşit sau progresul
medicinei. Dacă s-ar permite eutanasiere ar fi
bolnavi care ar fi privaţi de viitoarele tratamente
medicale şi de o viaţă mai bună;
 Legalizarea eutanasiei ar putea duce la
genocid;
 Cererea pacientului incurabil de a fi
eutanasiat poate fi pe fondul unui diagnostic greşit
sau pe fondul unei stări depresive. Avem exemple
în care persoane care au cerut autorităţilor să le
permită eutanasierea s-au răzgândit şi şi-au trăit
viaţă cu demnitate până la capăt;
 Ar submina activităţile de certare în
această zonă;
 Ar conduce la neîncrederea dintre pacienţi
şi medici;
 Persoanele care suferă de boli incurabile
ar putea fi presate de persoanele apropiate pentru
a nu mai fi o povoară pentru acestea.
În prim planul acestui fenomen este viaţa
umană, una dintre valorile incontestabile ale
umanităţii, indiferent de etapa de dezvoltare
istorică a societăţii sau de situaţia economică şi
politica oricărui stat.
Observăn că fenomenul eutanasiei, a luat
amploare în special în ţările dezvoltate, în care
societatea este permisivă şi apreciază că omul
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 131
poate dispune după bunul plac de viaţa sa, unde
se întâlnesc mai multe culte religioase, unde
moartea este privită doar ca un fenomen biologic.
Credem că despiritualizarea omului îl
îndreaptă pe acesta către direcţia generală a
societăţii occidentale, de acceptare a eutanasiei,
fără a reflecta asupra consecinţelor în plan social.
Bibliografie:
Petrache Zidaru, Noduri încurcate în studiul
dreptului penal, Editura Indaco Publishing
House, Bucureşti, 2012.
Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Holca, Mirela
Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, Ilie Pascu,
Ioan Chis, Costică Păun, Norel Neagu, Mircea
Constantin Sinescu, Noul Cod penal comentat,
vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012.
Munteanu Gabriela, Eutanasia-alegere liberă
sau manipulare, Iaşi, 2014.
Dan Perju-Dumbravă, Silviu Morar, Iuliu
Fulga, Adrian Avram, Doina Todea, Costel
Siserman-Eutanasia în dreptul penal românesc,
Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr. 2, aprilie-
iulie 2008.
Mircea Gelu Buta, Liliana Buta, Eutanasia ca
intenţie, Revista Studia UBB Bioethică LVIII, 2,
2012.
Simona Ştefana Zetea, Pe muchie de cuţit.
Dreptul la viaţă/dreptul la moarte. Principii
pentru utilizarea unor mijloace terapeutice
proporţionate ,Revista Studia UBB Bioethica,
LVII, 2, 2012.
Lorand Hecser, Eutanasia - reflecţii medicale
şi socio-juridice, Revista Dreptul, nr. 11/2001.
Site-uri
http://ro.wikipedia.org/wiki/Thanatos
catolic  https://isichi.wordpress.
com/2013/04/17/eutanasia-si-problemele-ei-
moral
http://medlive.hotnews.ro/argumente-pro-si-
contra-eutanasiei-si-sinuciderii-asistate.html
Avocat Cornelia-Maria Balan, Iași
132 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Din Acatistul Sfântului Ilie
Tesviteanul, Icos 2
Mintea întunecându-și cu pornirile
cele rele, Ahab, împăratul cel ce făcea
fărădelege, lepădându-se de adevăratul
Dumnezeu, Atotțiitorul, și închinându-
se josnicului Baal, a înmulțit închinarea
la idoli și nelegiuirea în împărăția sa. Iar
tu, proorocule, ca un mare râvnitor pentru
Dumnezeu, cu îndrăzneală ai înfruntat
pe împărat, amenințându-l, prevestind
pedeapsa pentru el și pentru împărăția sa,
ca trei ani și șase luni nu va cădea ploaie,
nici rouă și foamete mare va fi peste tot
pământul. Drept aceea, minunându-ne
de râvna ta și de îndrăzneala ta cea mare
pentru Dumnezeu, cu iubire grăim ție :
Bucură-te, propovăduitorul neînfricat
al adevărului și mare luptător pentru
cucernicie;
Bucură-te, cel ce cu râvna ta dojenești
toată nelegiuirea;
Bucură-te, cel ce ai înduplecat
pe Domnul îndelung-răbdătorul să
nu pedepsească cu desăvârșire pe cei
păcătoși;
Bucură-te, cel ce cu cuvântul ai
încuiat cerul, iar pământul cel roditor l-ai
făcut sterp;
Bucură-te, cel ce pentru nelegiuirea
oamenilor, foamete de trei ani de la
Dumnezeu ai cerut;
Bucură-te, că Domnul cel Preaînalt
te-a trimis la Ahab, precum oarecând pe
Moise la Faraon;
Bucură-te, Ilie, mărite prooroc și
înaintemergător al celei de a doua veniri
a lui Hristos!
 21. Doctorul trupului - Doctorul sufletului
Alimentaţia şi cancerul
Conform definiţiei din Dicţionarul explicativ
al limbii române, cancerul (neoplasm, popular rac)
reprezintă “termen general care înglobează toate
formele de tumori maligne ce se caracterizează
printr-o creștere rapidă și atipică, cu tendința de
invadare a țesuturilor vecine”.
Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale
cancerului a fost formulată de oncologul britanic,
Willis (1951) care a definit neoplasmul ca „o
masă anormală de ţesut a cărei creştere se
produce în exces faţă de normal, este necontrolată
şi neconcordantă cu cea a ţesuturilor normale şi
continuă în acelaşi mod progresiv după încetarea
stimulului care a determinat-o”.
Din punct de vederere clinic, cancerul
reprezintă un mare grup de boli care variază
prin modalitatea de debut, stadiul de diferenţiere
celulară, posibilităţi de diagnostic, potenţial de
invazivitate, locaţie de metastazare, răspuns la
tratament, prognostic şi a căror caracteristică
este alterarea proceselor de creştere şi proliferare
celulară.
Pentru medicul clinician, cuvântul cancer
sugerează apariţia şi evoluţia unei tumori
care invadează local şi diseminează la distanţă
(metastazare) în organele sănătoase ale
pacientului. Pentru pacient, cuvântul cancer
declanşează reacţii emoţionale negative; multe
persoane evită să utilizeze acest cuvânt, pe care
îl înlocuiesc cu neoplasm, masă tumorală sau
proces malign.
Iniţierea procesului canceros - carcinogeneza
- desemnează procesul de transformare a unei
celule normale din organism într-una canceroasă.
Boala canceroasă apare şi se dezvoltă ca
rezultat al acţiunii complexe al unor factori
endogeni (vârstă, sex, factori genetici, boli
preexistente etc) şi factori de mediu; se afirmă
că factorii de mediu sunt responsabili de
carcinogeneză în proporţie de 60-90 %. Dintre
toţi factorii de mediu, alimentaţia omului are
un rol hotărâtor în apariţia şi evoluţia tumorilor
maligne. Se apreciază că peste jumătate din
îmbolnăvirile de cancer la femei şi a treia parte din
cele dezvoltate la bărbaţi sunt datorate factorilor
nutriţionali; aceasta s-ar datora aportului prin
alimentaţie a unei proporţii semnificative de
substanţe cancerigene (carcinogeni) comparativ
cu celelalte căi de pătrundere a acestora în
organism (calea cutanată şi calea respiratorie).
Prin intermediul alimentelor consumate,
organismul este expus permanent şi o perioadă
îndelungată la acţiunea agenţilor cancerigeni
de origine alimentară; în plus, chiar dacă
substanţele cancerigene sunt prezente în alimente
în concentraţii foarte mici, au capacitatea de a se
acumula în organism, iar efectul cancerigen se
poate manifesta după o perioadă îndelungată de
timp.
Descifrarea legăturilor dintre alimentaţie şi
cancer este dificilă şi complexă deoarece mii de
componente ale dietei ajung zilnic în organism şi
pot interveni într-o multitudine de procese atât în
celulele normale, cât şi în cele canceroase.
Confirmarea rolului alimentaţiei în apariţia
maladiei canceroase s-a realizat prin stabilirea
unor corelaţii între tipuri specifice de alimentaţie
ale unor colectivităţi şi dezvoltarea unui anumit
tip de cancer; astfel, la populaţia din Japonia,
care consumă frecvent peşte prăjit, este mai mare
incidenţa cancerului gastric şi a celui esofagian;
în Statele Unite, ca urmare a consumului excesiv
de carne şi de grăsimi şi a reducerii semnificative
a aportului de vegetale în alimentaţie, predomină
cancerul de colon. Grupurile de populaţie care au
adoptat o alimentaţie bogată în produse vegetale
(cu reducerea drastică a consumului de alimente
de origine animală) prezintă o incidenţă mult mai
scăzută a cancerului gastric şi de colon. Consumul
de legume, de fructe, de derivate de cereale şi
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 133
de pâine neagră contribuie, în mare măsură, la
reducerea factorilor de risc pentru îmbolnăvirea
de cancer.
Observaţia făcută de nutriţionişti, conform
căreia în ţările sărace, în care alimentaţia se
bazează pe consum de legume şi de cereale, cu
aport foarte scăzut de carne şi grăsimi, incidenţa
cancerului este de aproximativ 10 ori mai scăzută
decât în ţările puternic dezvoltate, demonstrează
cu prisosinţă, importanţa alimentaţiei în apariţia
şi dezvoltarea cancerului, mai ales la nivel
digestiv. Aceste date sunt confirmate şi de
concluziile studiului “Investigaţia prospectivă
europeană privind cancerul şi alimentaţia”(EPIC,
European Prospective Investigation into Cancer
and Nutrition), care a evaluat legătura dintre
cancer şi alimentaţie. Acest studiu, întins pe o
durata de 35 de ani (1970-2005) şi efectuat pe
500.000 de subiecţi, a dovedit fără drept de apel
că alimentaţia vegetariană reduce drastic riscul
de apariţie al cancerului. Studiul a comparat
alimentaţia şi modul de viaţă a 500.000 de
persoane din diferite zone ale Europei (nord şi
sud), cu obiceiuri alimentare care includ carnea
şi grăsimile animale (în nord), comparativ cu
consumul de legume, fructe şi ulei de masline (în
sud). Concluzia clară a acestui studiu: schimbarea
regimului alimentar poate reduce frecvenţa
apariției cancerului.
Stabilirea legăturii directe între tipul de
alimentaţie şi incidenţa apariţiei cancerului s-a
realizat şi prin studiile efectuate pe emigranţi.
În ţara de origine, bărbaţii japonezi suferă foarte
rar de cancer la prostată; la femeile japoneze
incidenţa cancerului mamar este redusă. Iniţial,
constatarea a fost pusă pe seama particularităţilor
genetice. Dar, studiind emigranţii japonezi din
SUA, s-a constatat că numărul celor bolnavi de
cancer la prostată (persoane din cea de-a doua
generaţie) este sensibil egal cu cel al americanilor
suferind de această maladie. Explicaţia: în
America, japonezii eliminaseră din alimentaţia lor
peştele crud, brânza de soia şi orezul, înlocuindu-
le cu carnea de vită şi cu cartofii prajiţi. Studii
134 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
mai recente arată că numărul vegetarienilor cu
cancer digestiv este cu 50% mai scăzut decât
cel al consumatorilor de carne. Din cercetările
realizate până în prezent nu rezultă că boala ar fi
produsă de consumul de carne, în sine. Valabilă
este concluzia: carnea este nocivă dacă este grasă
şi este consumată în cantitate mare.
Supragreutatea organismului (obezitatea)
sporeşte riscul îmbolnăvirii. Datele
epidemiologice arată o asociere semnificativă
între excesul ponderal şi prezenţa mai multor
tipuri de cancer: esofagian, colorectal, hepatic,
vezical, pancreatic, renal, gastric etc.
Alimentele - factori de risc pentru bolile
neoplazice
Componentele alimentelor, nutrienţi sau
substanţe bioactive, pot acţiona în organism
atât ca şi carcinogeni, cât şi ca antineoplazice;
factorii nutriţionali pot interveni în toate etapele
carcinogenezei, având rol de: iniţiatori (nitriţi,
nitraţi, nitrozamine, unii aditivi alimentari,
poluanţi), promotori (carnea roşie, alcoolul) sau
inhibitori (fibrele vegetale, unele microelemente).
Alimentele sunt factori de risc pentru
apariţia cancerului, atât direct, prin acţiunea
unor substanţe chimice cancerigene prezente
în alimente - carcinogeneza directă, cât şi
indirect, prin capacitatea de a favoriza formarea
unor substanţe cancerigene în organism -
carcinogeneza indirectă.
Carcinogeneza directă
În produsele alimentare sunt prezente unele
categorii de substanţe care ingerate, pot participa
direct la procesele de carcinogeneză. Substanţele
chimice cu acţiune cancerigenă, prezente în
produsele alimentare se pot clasifica în funcţie
de originea lor:
• substanţe care impurifică accidental
produsele alimentare (pesticide, ioni metalici,
micotoxine, monomeri vinilici, substanţe
hormonale utilizate ca biostimulatori în zootehnie,
regulatorii de creştere utilizaţi în legumicultură);
• substanţe adăugate în aliment (aditivi
alimentari) în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor
organoleptice (coloranţi, aromatizanţi,
îndulcitori), a creşterii stabilităţii (conservanţi)
etc;
• substanţe rezultate în urma tratamentului
termic prelungit şi agresiv, în timpul procesului
culinar (peroxizi lipidici, hidrocarburi policiclice
aromatice, compuşi de condensare între grupările
carbonil din glucide şi grupările aminice din
proteine, acrilamidă, amine heterociclice,
compuşi furanici etc).
• substanţe formate în timpul conservării
alimentelor (nitrozamine, hidrocarburi policiclice
aromatice);
• substanţe formate în diferite etape de
alterare a alimentului (peroxizi lipidici, amine
toxice etc).
• substanţe toxice cu acţiune cancerigenă,
prezente în mod natural în produsele alimentare
de origine vegetală (hidrazine, cicazină, safrol,
polifenoli, substanţe fotosensibilizante).
Mecanismul carcinogenezei directe
Deşi, din punct de vedere chimic, substanţele
cu acţiune cancerigenă directă aparţin unor
structuri foarte variate, acestea au o trăsătură
comună: au un caracter puternic electrofil
(sarcină pozitivă), imprimat de atomii cu deficit
de electroni, proprietate necesară acţiunii
cancerigene. În contact cu molecule ţintă
intracelulare (proteine şi acizi nucleici), bogate în
electroni, se formează legături covalente stabile
care provoacă modificarea secvenţei bazelor
acizilor nucleici şi determină apariţia de celule
cu conţinut informaţional modificat, care implică
perturbarea mecanismelor care controlează
replicarea celulară normală.
Marea majoritate a substanţelor chimice
cu acţiune cancerigenă funcţionează ca
precancerigeni, neavând capacitatea de a iniţia
îmbolnăvirea în forma lor iniţială; sunt deci,
carcinogeni care necesită o activare metabolică,
în urma căreia apare caracterul electrofil al
substanţei toxice. Activarea metabolică a
substanţelor precancerigene poate avea loc la
nivel hepatic dar şi în alte organe, fiind mediată de
sistemul oxidativ microzomal cu funcţie mixtă.
Necesitatea activării metabolice explică
specificitatea de ţesut a unor substanţe cu acţiune
cancerigenă, dependentă probabil, de localizarea
sistemelor enzimatice de activare a substanţelor
precancerigene.
Momentul principal al carcinogenezei
chimice este interacţiunea carcinogenului
activat cu acizii nucleici şi proteinele implicate
în replicarea celulară, pe care o perturbă.
Capacitatea substanţelor cancerigene cu caracter
electrofil de a induce neoplazia este condiţionată
de sediul formării metaboliţilor, stabilitatea lor
şi de posibilitatea de a contacta şi de a reacţiona
cu ţintele celulare.Ţinta principală a mutagenilor
chimici este ADN-ul, la nivelul căruia are loc
modificarea secvenţei bazelor care conduce
la apariţia celulei cu conţinut informaţional
modificat.
Intervenţia sistemelor enzimatice de reparare
a ADN-lui poate împiedica apariţia mutaţiei;
substanţele chimice cancerigene acţionează în
această etapă, prin blocarea acţiunii sistemelor
enzimatice de protecţie şi astfel, procesul
neoplazic este iniţiat şi se poate dezvolta. În
aceste condiţii, procesul mai poate fi frânat
numai prin intervenţia unor mecanisme
imunologice de inactivare. Dacă intervenţiile
mecanismelor de protecţie se dovedesc
ineficiente, celulele încep să se multiplice
necontrolat şi se dezvoltă maladia neoplazică.
Spaţiul alocat acestui material nu permite
prezentarea tuturor categoriilor de substanţe
cu acţiune potenţial carcinogenă, şi de aceea,
ne vom referi numai la cele a căror prezenţă în
alimente şi implicit, nocivitate pot fi evitate -
aditivii alimentari (E-urile).
Aditivii alimentari sunt substanţe care
se adaugă în mod voit în alimente, pentru
ameliorarea proprietăţilor organoleptice (culoare,
gust, miros, textură etc), pentru îmbunătăţirea
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 135
proprietăţilor tehnologice (agenţi de spumare,
agenţi de coagulare, agenţi de îngroşare,
agenți de înmuiere, emulgatori, antispumanţi
etc) sau pentru creşterea stabilităţii chimice
şi microbiologice a alimentelor (conservanţi,
antioxidanţi). Pentru uşurinţa clasificării şi a
numerotării, la nivel european, fiecărui aditiv i
s-a acordat un cod (număr E) format din litera
E urmată de un număr alcătuit din 3 cifre; spre
exemplu: caramel – E 150, nitrit de sodiu – E
250, zaharină – E 954, glutamat monosodic –
E 621 etc. În prezent, în lume se utilizează ca
aditivi alimentari aproximativ 3000 de substanţe;
unele dintre acestea sunt suspectate de acţiune
cancerigenă. Prima semnalare asupra efectului
cancerigen al unui aditiv a apărut în anul 1932,
când s-a pus în evidenţă acţiunea malignizantă
a “galbenului de unt” (dimetil-amino-azo-
benzensulfonat de sodiu) utilizat pentru colorarea
margarinei; în timp, s-a confirmat acţiunea
cancerigenă şi pentru alţi coloranţi azoici, care au
fost interzişi în alimentaţia umană. Şi amarantul
(E 123), cel mai utilizat colorant roşu a fost
suspectat de acţiune cancerigenă; între timp s-a
constatat că efectul s-ar datora unor impurităţi
provenite din procesul de sinteză al aditivului şi
nu substanţei pure; cu toate acestea, multe ţări au
interzis în prezent utilizarea amarantului ca aditiv
alimentar.
Conservanţii alimentari (acizi organici,
nitriţi, polifosfaţi, dioxid de sulf etc) reprezintă
o categorie de aditivi mult studiată din punctul
de vedere al acţiunii toxice, în general şi a celei
cancerigene, în special. Pentru unele substanţe
din această categorie, acţiunea cancerigenă a fost
dovedită. Astfel, dietil-pirocarbonatul (E 242)
folosit pentru conservarea sucurilor de fructe,
a vinului şi a berii manifestă efecte mutagene;
acţiunea toxică este explicată prin reacţia cu
grupări aminice, în urma căreia se formează
uretani, puternic mutageni (produc modificări
în structura genetică a organismelor la nivel de
genă, cromozom, genom).
Este bine cunoscută situaţia zaharinei,
136 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
îndulcitor sintetic, pentru care numeroşi
cercetători au demonstrat acţiunea teratogenă
(producerea de malformaţii la făt); în final, s-a
constatat că acestă acţiune trebuia atribuită unei
impurităţi prezente în produsul final, impuritate
rezultată din procesul de sinteză a zaharinei.
Dintre îndulcitorii de sinteză, aspartamul (E
951) şi ciclamatul (E 952) sunt, de asemenea,
suspectaţi de acţiune cancerigenă.
Trebuie semnalat şi cazul nitriţilor de sodiu
(E 250) sau de potasiu (E 249) utilizaţi pentru
fixarea culorii preparatelor din carne; nitriţii
manifestă atât toxicitate directă (formarea
methemoglobinei), dar mai ales, toxicitate
indirectă atribuită nitrozaminelor puternic
cancerigene care se pot forma în aliment sau
în organismul uman; nitrozaminele, alături
de hidrocarburile policiclice aromatice (HPA,
prezente în alimentele afumate) sunt clasificate
de Agenţia Internaţională pentru Cercetarea
Cancerului (The International Agency for
Research on Cancer, IARC), în categoria
substanţelor cancerigene pentru om (grupa
1-HPA) şi posibil cancerigene pentru om (grupa
2A- nitrozaminele).
Carcinogeneza indirectă
Alimentele consumate de om pot contribui
la apariţia neoplaziilor de origine alimentară,
chiar în absenţa din compoziţia alimentelor
a componentelor cu acţiune precancerigenă
sau cancerigenă directă. Un meniu zilnic
dezechilibrat, cu consum excesiv de grăsimi şi de
proteine, cu aport scăzut de fibre alimentare şi de
micronutrienţi (vitaminele C, A, E, B2, B6, acid
pantotenic, fier, iod, seleniu etc) poate favoriza
apariţia bolii neoplazice.
Consumul excesiv de grăsimi
Aportul excesiv de grăsimi în alimentaţia
zilnică poate favoriza apariţia îmbolnăvirii
neoplazice prin mecanisme diverse:
1. Stimularea producerii de precursori
carcinogeni; intensificarea producerii acizilor
biliari, care pot fi convertiţi pe cale biochimică în
agenţi cancerigeni şi a steroizilor neutri (implicaţi
în metabolismul colesterolului) sunt consecințele
consumului crescut de grăsimi. Potenţialul
cancerigen al acizilor biliari şi al steroizilor
neutri este explicat prin asemănarea structurală
cu hidrocarburile policiclice aromatice, compuşi
puternic cancerigeni. S-a demonstrat că, în
condiţiile unei diete convenţionale, mai puţin de
5 % din steroizii neutri sunt eliminaţi sub formă
de colesterol şi riscul cancerului colorectal este
foarte crescut. La vegetarieni, 30% din sterolii
neutri sunt eliminaţi sub formă de colesterol;
în această situaţie riscul apariţiei cancerului
colorectal este mult mai scăzut. Aportul total
de grăsimi şi în special consumul de grăsimi
saturate este asociat pozitiv cu riscul de cancer de
prostată, prin stimularea proceselor inflamatorii,
alterarea sistemului imunitar (scăderea
activităţii limfocitelor T), creşterea nivelului
de imunoglobuline F (IgF-1) şi formarea
radicalilor lipidici.Trebuie totuşi să amintim că,
unii cercetători au corelat  şi excesul de grăsimi
nesaturate în alimentaţie (ulei) cu inhibarea
răspunsului limfocitar faţă de antigenii celulelor
mutante, cărora le favorizează proliferarea
haotică.
2. Modificarea florei intestinale, cu
implicaţii în modificări metabolice; aportul
crescut de grăsimi în alimentaţie stimulează
selectiv dezvoltarea florei microbiene anaerobe.
Este favorizată devoltarea unor clostridii
(Clostridium paraputrificum), capabile să
elaboreze o enzimă (nuclear-dehidrogenaza),
care realizează aromatizarea completă a acizilor
biliari; rezultă compuşi cu acţiune cancerigenă
certă. De asemenea, alimentaţia bogată în grăsimi
stimulează activitatea nitrat-reductazică a florei
microbiene; are loc reducerea nitraţilor la nitriţi,
precursori ai nitrozaminelor, compuşi cu acţiune
cancerigenă.
3. Modificarea profilului hormonal al
organismului; aportul crescut de grăsimi produce
o intensificare a activităţilor de sinteză la nivelul
ţesutului adipos, cu creşterea concentraţiei
sanguine a estronei, factor de risc pentru apariţia
cancerului mamar sau de endometru; cantitatea de
estronă elaborată este proporţională cu cantitatea
de ţesut adipos existent.
4. Aport crescut de peroxizi mutageni prezenţi
în alimentele bogate în grăsimi; peroxizii lipidici
se formează în timpul tratamentelor termice
sau prin râncezirea grăsimilor. Corelaţia între
incidenţa cancerului de colon şi aportul alimentar
de grăsimi (care conţin compuşi peroxidici) este
demonstrată de datele epidemiologice. Astfel,
în Japonia, unde consumul de grăsimi este de
numai 12 % din aportul caloric zilnic, incidenţa
cancerului de colon este foarte scăzută; prin
contrast, în Statele Unite, în care grăsimile aduc
40 – 44 % din necesarul caloric zilnic, numărul
bolnavilor de aceeşi formă de cancer este mult
mai crescut.
Consumul excesiv de proteine
Protidele alimentare, deşi sunt indispensabile
în alimentaţia umană, consumate în exces pot
favoriza iniţierea carcinogenezei prin mecanisme
diferite:
1. Creşterea disponibilităţii de amine
în organism, ca substrat pentru formarea
nitrozaminelor (în prezenţa nitriţilor); aportul
de proteine animale furnizează organismului
triptofan care, prin metaboliţii săi, favorizează
acţiunea altor substanţe cancerigene (triptofanul
se oxidează la 5-oxi-triptofan care, prin
decarboxilare formează serotonina, recunoscută
pentru capacitatea sa de a potenţa acţiunea unor
substanţe cancerigene). Alimentaţia bogată în
proteine de origine animală determină o creştere
semnificativă a IGF-1 seric (insulin like growth
factor-1), un hormon polipeptidic implicat în
fiziopatologia cancerului de colon, jucând un rol
esenţial în diferenţierea şi proliferarea celulară şi
având şi proprietăţi antiapoptoză. Un aport crescut
de carne şi de lactate se asociază semnificativ cu
creşterea concentraţiei serice ale IGF-1.
2. Intervenţia florei microbiene intestinale
prin creşterea disponibilităţii de aminoacizi, care
prin metabolizare dau compuşi fenolici (fenol,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 137
para-crezol, 2-etil fenol) cu acţiune cancerigenă
la nivelul colonului.
3. Excesul de proteine favorizează creşterea
pH-ului la nivelul colonului la valori de 5,0 - 5,5
care aduc clostridiile nuclear-dehidrogenazice
în condiţii optime de activitate (realizează
aromatizarea completă a acizilor biliari şi
transformarea lor în compuşi cancerigeni).
4. Aportul crescut de compuşi de piroliză
ai proteinelor (amine heterociclice mutagene),
formaţi prin prelucrarea termică a alimentelor
bogate în proteine, recunoscuţi pentru acţiunea
cancerigenă.
5. Consumul crescut de proteine implică
simultan creşterea aportului de lipide (aşa-
numitele lipide ascunse), cu efectele prezentate
anterior.
Consum redus de fibre alimentare
Fibrele alimentare, cunoscute şi sub numele
de glucide nedigerabile, reprezintă o categorie
de componente ale alimentelor cu rol important
în prevenirea şi chiar dietoterapia unor maladii
digestive, mai ales a cancerului de colon.
Mecanismele prin care consumul redus de fibre
alimentare favorizează dezvoltarea acestei
maladii sunt multiple:
Deficitul de fibre în meniul zilnic duce la
micşorarea vitezei de tranzit intestinal, datorită
volumului redus al bolului alimentar; în aceste
condiţii contactul dintre substanţele cancerigene
şi mucoasa intestinală este mai prelungit şi creşte
riscul malignizării.
1. Creşterea ponderei florei microbiene
anaerobe (Bacteroides şi bifidobacterii), în
defavoarea celei aerobe (lactobacili şi streptococi),
care favorizează fenomenele de carcinogeneză;
în acelaşi mod, absenţa glucidelor nedigerabile
contribuie la dezvoltarea clostridiilor implicate
în metabolizarea acizilor biliari, cu formare de
compuşi cancerigeni.
2. Consumul redus de fibre alimentare
creşte disponibilitatea acizilor biliari (acizii
biliari nu mai sunt reţinuţi de reziduurile
fibroase, pentru a fi eliminaţi din organism) la
138 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
nivelul mucoasei intestinale; acizii biliari pot
fi transformați de flora microbiană anaerobă în
compuşi cancerigeni sau co-cancerigeni;
3. Absenţa fibrelor reduce eliminarea
fecală de grăsimi şi de substanţe azotate, fapt care
favorizează direct procesul de carcinogeneză.
Consumul excesiv de alcool
Intervenţia alcoolului în apariţia maladiei
neoplazice este explicată prin dezechilibrele
nutriţionale profunde pe care le antrenează,
mai ales carenţe de vitamine şi de elemente
minerale, cu rol important în protecţia împotriva
cancerului. Mecanismele prin care alcoolul creşte
riscul cancerului colorectal sunt multiple: lezarea
directă a celulelor epiteliale, modularea metilării
ADN-ului, precum şi alterarea mecanismelor de
reparare a ADN-ului.
Prin proprietăţile sale (capacitatea ridicată de
dizolvare şi acţiunea iritantă asupra ţesuturilor),
alcoolul favorizează dizolvarea şi transportul unor
substanţe cancerigene prin membranele celulare.
De asemenea, alcoolul poate aduce în organism,
ca impurităţi, substanţe potenţial cancerigene
provenite din materia primă (distilatele alcoolice
obţinute din cereale şi din fructe pot conţine şi
substanţe potenţial cancerigene).
Consumul excesiv de sare
Sarea intensifică efectul cancerigen al
carcinogenilor chimici; reducerea aportului de
clorură de sodiu în alimentaţie micşorează riscul
apariţiei cancerului, mai ales la nivel gastric.
Aportul excesiv de fier
Numeroase studii au demonstrat implicarea
fierului din alimente în creşterea riscului de
cancer. O explicaţie posibilă ar fi afectarea
mucoasei colonului prin intensificarea formării
radicalilor liberi, deprimarea sistemului imunitar,
exacerbarea multiplicării celulare. În plus,
gruparea hem din carnea roşie, afectează direct
mucoasa colonului şi stimulează proliferarea
epitelială.
Aportul deficitar al unor micronutrienţi
Aportul deficitar al unor microelemente sau
vitamine pentru organism poate fi considerat
factor de risc pentru apariţia cancerului. Astfel,
carenţa iodului în alimentaţie favorizează
instalarea cancerului tiroidian; carenţa vitaminei
B2 este incriminată în apariţia cancerului la
nivelul cavităţii bucale, laringelui, faringelui etc;
deficitul de piridoxină (vitamina B6) favorizează
apariţia cancerului hepatic; deficitul de vitamină
A este implicat în dezvoltarea cancerului gastric
şi nu numai.
Conduita alimentară în bolile neoplazice
Aderând la zicala „Este mai usor să previi
îmbolnăvirea decât să tratezi boala” este clar
că stilul de viaţă corect, incluzând alimentaţia
sănătoasă reprezintă modalităţi aflate la îndemâna
oricui de a preveni anumite îmbolnăviri.
Regimul alimentar al persoanelor cu risc
carcinogen de origine alimentară trebuie să
se bazeze, în primul rând pe rolul profilactic
al dietei, urmărind îndepărtarea sau reducerea
componentelor alimentului care prezintă
potenţial cancerigen (hidrocarburi policiclice
aromatice, nitrozamine, hormoni, pesticide,
metale toxice, micotoxine, aditivi alimentari
etc.) şi creşterea aportului de nutrienţi implicaţi
în protecţia anticancerigenă (fibre alimentare,
microelemente, vitamine etc).
În situaţia în care boala neoplazică
s-a instalat, conduita alimentară urmăreşte
ameliorarea stării pacientului, creşterea capacităţii
de efort şi prelungirea duratei de viaţă. Printr-o
alimentaţie adecvată se urmăreşte, în primul
rând, menţinerea greutăţii corporale în limite
relativ normale. Acest lucru este impus de faptul
că boala neoplazică predispune la malnutriţie şi
scădere în greutate. Calitatea alimentaţiei trebuie
să compenseze, pe cât posibil, influenţa factorilor
catabolici specifici bolii canceroase.
Conduita alimentară bazată pe cunoaşterea
factorilor de risc în carcinogeneza de origine
alimentară oferă posibilitatea abordării unei
conduite adecvate.
Principiile de bază ale dietoterapiei pentru
diminuarea riscului carcinogenezei de origine
alimentară sunt:
Reducerea consumului de grăsimi
Concomitent cu scăderea aportului global de
grăsimi se impune modificarea categoriilor de
lipide care constituie raţia alimentară, deoarece
s-a demonstrat că anumiţi acizi graşi sunt
implicaţi în dezvoltarea şi respectiv, inhibarea
tumorilor maligne. Astfel, acizii graşi saturaţi
prezintă risc cancerigen mai ridicat; acizii
polienici (polinesaturaţi) omega 3 (ω3) inhibă
producerea endogenă de acid arahidonic şi scad
disponibilitatea eicosanoizilor (derivaţi din acidul
arahidonic) şi implicit, apariţia carcinogenezei
în care aceştia sunt implicaţi. Printre acizii graşi
ω3 amintim: acidul linolenic – ALA (seminţe
de in, de chia, de cânepă, kiwi, verdețuri,
fructe), acidul eicosapentaenoic – EPA (pește
gras, ulei de pește, alge). Ca acizi graşi omega 6
(ω6) evidenţiem acidul linolic (linoleic) – la
(ulei de porumb, de floarea soarelui, de șofrănel,
de susan, de măsline). Aportul echilibrat de acizi
nesaturaţi prin dietă este esenţial; raportul 1/1
este considerat ideal și este raportul omega 3/
omega 6 prezent în alimentaţia umană din cele
mai vechi timpuri. Nutriţioniştii consideră
acceptabil și un raport 1/4 al acizilor omega 3/
omega 6, explicat prin capacitatea organismului
de a converti acizii omega 6 de 4 ori mai repede
decât poate converti acizii omega 3.
În dieta actuală, din cauza abundenței de
uleiuri vegetale și a consumului, uneori redus
de fructe și legume proaspete, raportul omega 3/
omega 6 ajunge la valori de 1/20. Recomandarea
specialiştilor este nu suplimentarea aportului de
omega 3, ci reducerea celui de omega 6.
Reducerea aportului de proteine
Ţinând cont de multiplele căi prin care
creşterea aportului proteic măreşte riscul
apariţiei carcinogenezei este recomandată
evitarea consumului excesiv de proteine, mai
ales a celor de origine animală. Astfel, proteinele
sunt precursori pentru formarea nitrozaminelor,
sunt sursă de triptofan (care favorizează, prin
metaboliţii săi, acţiunea substanţelor cancerigene),
cresc disponibilitatea de aminoacizi capabili
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 139
să furnizeze compuşi fenolici, cresc aportul de
produşi de piroliză cu acţiune cancerigenă etc.
Referitor la consumul de carne s-a confirmat
faptul că riscul de cancer colorectal este mult
mai ridicat la consumatorii de carne roşie şi de
preparate din carne (mezeluri). Consumul de carne
de pasăre (provenită de la animale crescute în
spaţii deschise, hrănite corect) implică riscuri mai
reduse de dezvoltare a cancerului. Recomandarea
este de a înlocui carnea roşie cu peşte, deşi efectul
protector al acestuia în boala neoplazică n-a fost
complet elucidat. Se presupune ca anumiţi acizi
graşi nesaturaţi, prezenţi în cantităţi mai mari în
uleiul de peşte, ar inhiba dezvoltarea tumorilor
canceroase.
Conduita alimentară pentru prevenirea
fenomenelor carcinogenetice vizează şi
reducerea consumului de sare, mai ales sub
forma alimentelor conţinând clorură de sodiu
în concentraţii mai mari (icre, preparate de
carne, brânzeturi fermentate, condimente
hiperclorurate), reducerea surplusului ponderal,
reducerea consumului de alcool.
Un rol important în alimentaţia persoanelor
cu risc crescut de dezvoltare a bolii neoplazice
îl îndeplineşte aportul de fibre alimentare şi
de micronutrienţi cu rol specific în apărarea
organismului faţă de această maladie (vitaminele
A, C, D, E, seleniul, calciul, zincul, izotiocianaţii,
unele flavone, compuşi fenolici, unii aminoacizi,
inhibitorii de enzime proteolitice).
Stabilirea corelaţiei directe între componenţa
alimentaţiei şi iniţierea şi dezvoltarea bolii
neoplazice a permis formularea recomandării de
a consuma cât mai multe produse vegetale: fructe,
legume, leguminoase şi cereale integrale. Pentru
persoanele care consuma în jur de 35 de grame
de fibre vegetale pe zi, riscul îmbolnăvirii de
cancer este redus cu 40%. Beneficiile consumului
de produse vegetale sunt şi mai mari dacă stilul
de viaţă include mişcarea. În general, alimentele
de origine vegetală reprezintă bariera împotriva
cancerului de colon.
O menţiune specială se referă la consumul
140 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
unor leguminoase (mai ales soia), care au un
conţinut bogat în fitoestrogeni, constituenţi
capabili să prevină cancerul cu anumite localizări
(cancerul de sân) prin blocarea efectului
estrogenilor asupra celulelor glandelor mamare.
Componentele bioactive din soia au manifestat
şi capacitatea de a preveni cancerul de prostată
(la bărbaţii care au consumat zilnic produse din
soia s-a evidenţiat o scădere cu 70% a riscului de
cancer de prostată).
Obezitatea, pe lângă alimentaţia inadecvată
este un factor de risc important pentru dezvoltarea
cancerului, mai ales a celui de sân.
Substanţe bioactive din alimente – factori de
protecţie faţă de bolile neoplazice
Activitatea antitumorală a unor produse
alimentare, mai ales de origine vegetală se
datorează atât complexităţii compoziţiei chimice
a plantei, cât şi interacţiunilor specifice dintre
diferite categorii de componente prezente în
produs, sau dintre acestea şi substanţe proprii
organismului. Aceste componente bioactive au
capacitatea de a modifica răspunsul biologic al
organismului la nivel molecular prin inhibarea
creşterii celulelor neoplazice, datorită stimulării
sistemului imunitar al organismului, modulării
activităţii hormonale, enzimatice şi a altor
factori biologici. În plus, prin substanţe bioactive
specifice, unele produse vegetale protejează
organismul faţă de dezvoltarea cancerului şi chiar
față de efectele nocive consecutive chimioterapiei
şi radioterapiei.
Ca structură chimică, substanţele
bioactive cu activitate antineoplazică prezente
în alimentele de origine vegetală pot fi:
flavonoide şi taninuri (implicate în inhibarea
enzimelor responsabile de activarea metabolică
a carcinogenilor), compuşii cu sulf (stimulează
mecanismul de dezactivare metabolică şi de
„reparare” a ADN-ului), compuşi cu structură
indolică (responsabili de intensificarea sintezei
de enzime cu rol protector) etc.
 Progresele ştiinţifice din ultimul deceniu au
permis descifrarea mecanismelor prin care unele
componente bioactive din alimente pot interveni
eficient în prevenirea maladiilor neoplazice.
Printre acestea, pe primul loc se află compuşii cu
proprietăţi antioxidante.
Oxigenul, deşi joacă un rol primordial în
desfăşurarea tuturor proceselor metabo­lice din
organism, manifestă şi efecte negative datorită
rolului în apariţia şi acumularea de specii reactive
de oxigen (SRO), ca intermediari ai proceselor
metabolice normale. Acestea pot determina
modificări oxidative în moleculele glucidelor,
proteinelor, lipide­lor şi chiar în ale ADN-ului, cu
afectarea structurii şi funcţiei tuturor ţesuturilor
din organism. În absenţa unor mecanisme
eficiente de apărare antioxidante, radicalii liberi
se acumulează; apare şi se dezvoltă „stresul
oxidativ”.
Stresul oxidativ favorizează procesul de
îmbătrânire şi apariţia bolilor cronice degenerative
(ateroscleroză, boli cardiovasculare, neoplazii,
diabet, cataractă, demenţă etc).
Organismul uman poate activa mecanisme
antioxidante endogene care contracarează
efectele speciilor reactive de oxigen. Acestea
nu sunt întotdeauna eficiente şi, de aceea este
necesar un aport exogen regulat de antioxidanţi
prin alimentele consumate (vitaminele A, C,
E, acid folic, vitamina B12, acid nicotinic,
seleniu, zinc, cupru, magneziu, man­gan, acizii
graşi polinesaturaţi şi numeroase componente
bioactive din vegetale.
În timpul desfăşurării metabolismului, în
organism iau naştere şi anumiţi produşi secundari,
denumiţi radicali liberi. Aceştia au o contribuţie
majoră în procesul de carcinogeneză. Cercetătorii
susţin că neutralizarea radicalilor liberi endogeni
se poate realiza cu ajutorul antioxidanţilor.
Antioxidantii sunt compuşi naturali (prezenţi
în alimente) sau de sinteză, care au capacitatea
de a reduce efectele nocive ale radicalilor
liberi prin neutralizarea acestora; acţionează ca
„necrofagi ai radicalilor liberi”, previn şi chiar
înlătură consecinţele acţiunii acestora asupra
organismului. De asemenea, antioxidanţii
intensifică apărarea imunitară a organismului.
Organismul sănătos produce endogen
antioxidanţi în cantităţi suficiente pentru
neutralizarea radicalilor liberi. Capacitatea
celulelor de a produce antioxidanţi este în strânsă
legatură cu starea de sănătate a organismului, cu
starea de nutriţie şi cu vârsta. Diferite patologii,
alimentaţia dezechilibrată, vârsta înaintată nu
permit producerea de antioxidanţi în cantităţi
suficiente pentru neutralizarea efectelor
distructive ale radicalilor liberi.
Rata producerii de antioxidanţi endogeni
este influenţată şi o serie de factori externi
cum ar fi: poluarea mediului (fumul de ţigară,
gazele de eşapament etc), consumul de
alimente contaminate chimic, stresul, radiaţiile
monitoarelor TV şi calculatoarelor etc). De
aceea, este necesar consumul de alimente bogate
în antioxidanţi sau administrarea de antioxidanţi
pe cale orală.
Dintre componentele bioactive din alimente,
importante proprietăţi antioxidante au: vitamina
C, vitaminele E şi D, beta-carotenul, licopenul,
seleniul, coenzima Q10, zincul, acidul g-linolenic,
L-cisteina, L-glutationul, superoxid-dismutaza
etc. Trebuie remarcat faptul că vitaminele C, E,
b-carotenul şi seleniul manifestă efect maxim
dacă sunt prezente simultan în alimentele
consumate.
Licopenul - cel mai important reprezentant al
pigmenţilor carotenoidici se găseşte în cantităţi
mari în tomate (300-400 mg/kg); este singurul
antioxidant a cărui concentraţie creşte de 4-6 ori
prin tratament termic (fierbere).
În cantităţi mai mici, licopenul este prezent
în căpşuni, grepfruit roşu, ardei iute şi ardei
Kapia, gogoşari, guava, papaya, ulei de cătină,
struguri etc. Uleiul de măsline îmbunătăţeşte
substanţial absorbţia licopenului şi de aceea se
recomandă să se adauge ulei de măsline la
alimentele consumate ca sursă de licopen.
Capacitatea antioxidantă a licopenului
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 141
este de cel puţin 10 ori mai puternică comparativ
cu vitamina E şi de 20-30 de ori mai slabă decât
a resveratrolului. Licopenul manifestă efecte
antitumorale, mai ales în cancerul de prostată,
de sân, de vezică urinară, de pancreas, cervical,
ovarian, uterin, intestinal, pulmonar, cutanat.
Resveratrolul
Resveratrolul este o fitoalexină – substanţă
protectoare a plantelor, produsă de acestea
în urma unor agresiuni (radiaţii ultraviolete,
factori mecanici, infecţii fungice şi bacteriene
etc. Fructele speciei Vitis vinifera şi vinul roşu
obţinut din acestea reprezintă sursele majore de
resveratrol. În struguri, resveratrolul se găseşte
doar în pieliţă; în diferitele sortimente de vinuri
se găseşte în concen­traţii variabile, în funcţie de
durata procesului de fermentare. Alte surse de
resveratrol: dude, afine, măceşe, alune etc.
În organism, efectele resveratrolului sunt
depen dente de doză: în cantităţi reduse are rol
cardio - şi neuroprotector, iar în doze mai mari
facilitează apoptoza celulelor canceroase, având
rol chemopreventiv. Datorită acţiunii antioxidante
intense, resveratrolul inactivează radicalii liberi
(reduce stresul oxidativ) şi manifestă acţiune
antiinflamatoare intensă; în plus, compusul
este antiaterogen, antiagregant plachetar,
hipocolesterolemiant, antihipertensiv, antidiabetic
şi protector faţă de maladiile neurodegenerative.
Prin toate aceste efecte, resveratrolul participă
la reducerea riscului cardiovascular. Pe lângă
efectele cardioprotectoare, resveratrolul are şi
potenţial anticarcinogen având capacitatea de a
interveni în toate cele trei etape ale carcinogenezei
(iniţierea, promovarea şi progresia).
Vitamina A reduce riscul apariţiei cancerului
prin implicarea în procesele de diferenţiere
celulară, ceea ce justifică utilizarea în profilaxia
bolilor maligne. Zincul este elementul care
reglează circuitul vitaminei A în celule. Consumul
simultan de usturoi sau de produse din soia scade
absorbţia intestinală de vitamina A.
Beta - carotenul, precursorul vitaminei
A, manifestă, de asemenea, proprietăţi
142 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
anticarcinogene, acţionând în acelaşi mod; în plus,
are capacitatea de a bloca unii radicali liberi prin
mecanisme complexe: inhibarea proceselor de
activare metabolică a carcinogenilor, eliberarea
de hidrolaze care favorizează distrugerea celulelor
canceroase, activarea sistemului imunitar, care
poate favoriza distrugerea celulelor care iniţiază
procesul de carcinogeneză.
Efectul profilactic al b-carotenului în
bolile maligne se bazează pe transformarea
metaboliţilor carcinogeni endogeni sau a
substanţelor cancerigene ajunse în organism din
mediul exterior, în substanţe mai puţin nocive şi
mai solubile, deci mai uşor de eliminat.
Numeroase studii clinice realizate au
demonstrat că bolile cardiace şi cancerul de
prostată au o incidenţă de două ori mai mică
în cazul bărbaţilor care au consumat sistematic
alimente bogate în beta-caroten, în comparaţie cu
subiecţii din loturile martor care nu au consumat
această substanţă.
Beta-carotenul se găseşte în toate plantele
verzi; sursele cele mai valoroase sunt: morcovii,
spanacul, varza, pepenii galbeni şi caisele. În cazul
carotenilor nu există pericolul de supradozare
deoarece rata de transformare a acestuia în
vitamina A este în funcţie de necesităţile
organismului. Trebuie amintit totuşi, faptul că
morcovii sunt plante acumulatoare de nitraţi,
substanţe methemoglobinizante şi precursori ai
nitrozaminelor cancerigene.
Vitamina B6 şi folaţii
Vitamina B6 este implicată în suprimarea
genezei tumorale prin reducerea stresului
oxidativ şi a angiogenezei; folaţii şi vitamina
B6 sunt cunoscuţi ca factori implicaţi în sinteza,
metilarea şi repararea ADN-lui. Vegetalele
verzi, cerealele integrale şi leguminoasele sunt
surse valoroase de vitamină B6 şi de folaţi. În
plus, leguminoasele, datorită conţinutului lor în
inhibitori de proteaze, inhibă absorbţia şi cresc
eliminarea proteinelor ingerate; prin intermediul
saponinelor pe care le conţin, leagă acizii biliari
secundari cărora le favorizează eliminarea.
 Vitamina E (tocoferolul) este un antioxidant
foarte eficace; realizează o protecţie eficientă
împotriva radicalilor liberi. O singură moleculă
de vitamina E asigură protecţia a 200 de molecule
de acizi graşi nesaturaţi împotriva efectelor
nocive ale radicalilor liberi. În plus, vitamina E
protejează de oxidare vitaminele A, C şi seleniul
care, în consecinţă, îşi vor exercita actiunea timp
mai îndelungat. Surse importante de vitamina E:
germeni de grâu, soia, ulei vegetal, nuci, varză de
Bruxelles, verdeţuri (spanac), cereale integrale,
ou.
Vitamina D şi calciul acţionează ca factori
de protecţie în diferite forme de cancer. Datele din
literatură privind rolul calciului şi a vitaminei D
în prevenirea, respectiv dezvoltarea proceselor
de carcinogeneză sunt în prezent insuficiente şi
chiar controversate. Numeroase date din
literatură susţin implicarea calciului şi a vitamiei
D în prevenţia cancerului de colon. Mecanismele
prin care acţionează calciul în prevenirea
cancerului sunt numeroase: inactivarea
carcinogenilor intestinali prin formarea de
compuşi insolubili, legarea acizilor biliari
secundari, suprimarea proliferării celulare induse
de alimentele bogate în grăsimi şi stimularea
apoptozei; aceste mecanisme sunt puternic
corelate cu nivelul vitaminei D. S-a constatat o
asociere inversă între expunerile la razele solare
(factor esenţial in formarea vitaminei D) şi
mortalitatea prin cancer colorectal. În ceea ce
priveşte cancerul de prostată, diferenţele mari
ale incidenţei acestuia în diferite ţări şi regiuni
ale lumii, confirmă faptul că stilul de viaţă şi în
special alimentaţia, joacă un rol esenţial în
procesul de carcinogeneză prostatică. Cele mai
numeroase cazuri de cancer de prostată se
întâlnesc în ţările cu consumul cel mai mare de
produse lactate (Elveţia, SUA şi Ţările
Scandinave). Aportul crescut de calciu şi de
vitamină D este asociat cu consumul frecvent de
lapte şi produse lactate. Alături de calciu,
produsele lactate conţin şi o cantitate relativ
mare de fosfor, care poate reduce nivelul
vitaminei D. Acţiunea procancerigenă a unor
componente din lapte este explicată prin efectul
hormonal al produselor lactate: laptele conţine
substanţe cu activităţi hormonale accentuate
(estronă), implicate în creşterea nivelului seric
al imunoglobulinelor F. La femei, nivelul
crescut de Ca din sânge suprimă producţia şi
acţiunea vitaminei D care, pe lângă importantul
rol de menţinere a sănătăţii oaselor are şi efecte
antineoplazice, jucând rol important, mai ales în
profilaxia cancerului mamar. Vitamina D reduce
substanţial riscul de cancer mamar la femeile în
postmenopauză prin suprimarea hiperproliferării
epiteliale în glanda mamară, favorizarea
apoptozei şi inhibarea angiogenezei.
Vitamina C
Vitamina C (acidul ascorbic) este una dintre
cele mai importante vitamine pentru organism;
aportul său prin alimente este indispensabil,
organismul nefiind capabil să o sintetizeze. În
organism, vitamina C îndeplineşte roluri multiple:
acţiune antioxidantă prin realizarea unui important
sistem de oxido-reducere la nivelul celulelor, prin
care contribuie la transportul hidrogenului pe cale
non-enzimatică, menţine glutationul în formă
redusă, protejează vitaminele A, E, B de oxidare,
transformă Fe3+ în Fe2+, activează acidul folic,
fortifică sistemul imunitar, intensifică producția
de interferon, protejează celulele impotriva
stresului oxidativ etc. În ceea ce priveşte acţiunea
antineoplazică a acidului ascorbic, datele ştiinţifice
sunt controversate; există puţine studii în care
suplimentarea aportului a dovedit reducerea
riscului de cancer.
Vitamina C se găseşte atât în legume cât şi în
fructe; surse naturale bogate în vitamină C sunt
măceşele, frunzele de pătrunjel, fructele citrice,
fructele de cătină, goji etc.
Seleniul a fost intens studiat în ultimii ani
pentru descifrarea mecanismelor prin care, datorită
proprietăţilor antioxidante în organism este activ
în protecţia faţă de cancer. Ca şi vitamina E cu care
acţionează sinergic, seleniul este un important
antioxidant biologic, acţiune la care participă
în diferite moduri: este constituent al glutation-
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 143
SH-peroxidazei, seleno-enzimă care catalizează provoca mutaţii, diminuarea oxidării ARN-ului şi
reducerea peroxizilor lipidici şi a peroxidului de chiar reducerea dezvoltării tumorilor neoplazice.
hidrogen, şi în acest mod previne efectele nocive Fitoestrogenii din legume şi din soia pot exercita
ale peroxidării lipidelor cu un conţinut ridicat un efect antiandrogenic prin încetinirea creşterii
în acizi graşi nesaturaţi şi protejează eritrocitele prostatei indusă de testosteron.
de hemoliză; protejează celulele şi membranele Alimentele cu un conţinut relativ crescut de
celulare de procesele oxidative, facilitând reacţia fitoestrogeni sunt alunele, semințele oleaginoase
dintre oxigen şi hidrogen şi transferul ionilor (in, susan), produsele din soia (tofu, tempeh,
la nivel membranar. Alături de vitamina E şi băuturi din soia), cerealele (grâu, orz, ovăz,
aminoacizii cu sulf din alimente, seleniul reprezintă orez), legumele (linte, fasole boabe, cartofi
factorul hepatoprotector, numit curent “factorul dulci, morcovi), fructe (mere, rodii), plante
3-hepatoprotector”. aromatice medicinale (fenicul, anason, ginseng,
1. Alimentele cele mai bogate în seleniu hamei). În bere este prezent un fitoestrogen
sunt cerealele integrale şi nucile braziliene (2 (8-prenilnaringenina) studiat, cu rezultate
nuci braziliene sunt suficiente pentru a acoperi încurajatoare în prevenirea cancerului de sân.
necesarul zilnic de seleniu). Alimentaţia Acest fitoestrogen, alături de xantohumol şi
echilibrată asigură necesarul zilnic de seleniu. izoxantohumol (prenilflavonoide) din bere
Alte alimente bogate în seleniu sunt: carnea, (proveniţi din hamei) poate inhiba dezvoltarea
viscerele (ficat, rinichi), peştele (mai ales cel celulelor canceroase.
de apă sărată), laptele şi derivatele, oul, unele  Lignanele sunt prezente în alimentele bogate
legume şi fructe; concentraţia de seleniu în în fibre (cereale integrale, seminţe de fructe de
alimente este dependentă de concentraţia acestuia pădure şi de plante oleaginoase) şi reprezintă
în sol. Trebuie reţinut faptul că unii specialişti o sursă importantă de fitoestrogeni în dietă.
au susţinut argumente care sugerează acţiunea Seminţele de in şi de secară sunt cele mai bogate
carcinogenă a excesului de seleniu în alimentaţie. surse de lignane, iar secara este cea mai bogată
Fitoestrogenii în fitoestrogeni dintre toate cerealele integrale.
Fitoestrogenii - compuşi naturali prezenţi Glucosinolaţii
în unele produse vegetale sunt cunoscuţi ca Glucosinolaţii reprezintă un grup de compuşi
factori de protecţie faţă de unele forme de cancer cu sulf, cu proprietăţi antioxidante care se găsesc
(de prostată, de sân, de colon). În categoria din abundenţă în legumele din genul Brassica:
fitoestrogenilor sunt incluse substanţe aparţinând varză, conopidă, brocoli, gulii, seminţe de
unor structuri diferite: izoflavone, cumestani, muştar, ridichi, hrean. Consumate în doze mari,
stilbeni, lignane etc. Activitatea fitoestrogenilor aceste legume pot influenţa funcţia tiroidiană
asupra creşterii celulare este bifazică: stimulează prin acţiunea goitrogenă.
multiplicarea celulară la concentraţii mici, dar la Glucosinolaţii şi produşii lor de hidroliză
concentraţii crescute au efect invers, inducând (tiocianaţii şi izotiocianaţii) au acţiune
apoptoza. Studiile au sugerat că efectul preventiv antitumorală pe care o exercită prin modularea
al fitoestrogenilor împotriva bolii neoplazice activităţii enzimelor implicate în metabolismul
la nivel genital este eficient, dacă aceştia se carci­nogenilor, protejarea structurii ADN-
consumã în cantitate mai mare în perioada de ului, prin efect antiprolifera­tiv şi prin inducţia
prepubertate. Soia, alimentul cel mai bogat în apoptozei. Izotiocianaţii acţionează atât prin
izoflavone (genisteină, daidzeină) poate reduce inhibarea enzimelor responsabile de bioactivarea
semnificativ riscul de cancer prin mecanisme carcinogenilor, cât şi prin activarea enzimelor cu
diferite: blocarea radicalilor liberi care pot rol în detoxifierea carcinogenului activat.

144 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

 Trebuie menţionat faptul că, studii pe animale ca antioxidanți puternici; polifenolii din ceaiul
au confirmat că, în doze mari, izotiocianaţii din verde pot fi consideraţi responsabili de inhibarea
crucifere, pot determina modificări în activitatea proliferării celulelor canceroase.
enzima­tică şi efecte genotoxice. Studiile epidemiologice și clinice realizate
mai recent au condus la rezultate profund
În final sunt necesare câteva menţiuni privind contradictorii. În plus, unele dintre aceste studii
rolul ceaiului şi a cafelei în prevenirea, respectiv au evidenţiat o relaţie inversă între consumul de
dezvoltarea patologiei neoplazice. ceai verde şi riscul de cancer, mai ales pentru cel
Cafeaua de colon, de vezică, gastric, esofagian,
Cafeaua, una dintre cele mai populare pancreatic. Conform rezultatelor studiilor
băuturi din lume este consumată mai ales realizate de Boehm ”în ciuda numărului mare
pentru proprietăţile senzoriale mult apreciate de de studii bazate pe efectele ceaiului verde, nu s-a
consumatori, pentru acţiunea psihostimulantă, stabilit încă dacă acest tip de ceai previne într-
dar şi pentru conţinutul de substanţe bioactive cu adevăr dezvoltarea diferitelor tipuri de cancer.
efect antiproliferativ, antioxidant și antimicrobian: Un lucru e sigur însă, consumul de ceai verde,
cafeina, acidul clorogenic, diterpenele, trigonelina fără alte măsuri, nu poate preveni cancerul„ .
etc. Studiul efectelor consumului de cafea În cazul în care, consumul de ceai nu
asupra bolii neoplazice a evidenţiat o acţiune de depășește cantitatea zilnică recomandată (1200
protecţie faţă de cancerul hepatic şi endometrial mL) persoanele care se bucură de plăcerea de a
şi colorectal. Acţiunea hipocolesterolemiantă, savura o ceașcă de ceai verde ar trebui să continue
scăderea disponibilităţii de acizi biliari şi a consumul său; până în prezent, consumul de
secreţiei de steroli la nivelul co­lonului, creşterea ceai verde pare a prezenta riscuri scăzute pentru
motilităţii acestuia şi reducerea toxici­tăţii dezvoltarea patologiei neoplazice, la o utilizare
diverşilor carcinogeni sugerează protecţia faţă de moderată, regulată și obișnuită.
cancerul colorectal. Studii clinice recente n-au
confirmat o asociere directă între consumul de Prof. Univ. Dr. Rodica Cuciureanu,
cafea şi dezvoltarea cancerului pancreatic, renal, UMF Iaşi
tiroidian, ovarian, de prostată sau gastric. Datele
ştiinţifice sunt contradictorii în privinţa corelaţiei Bibliografie
directe între consumul de cafea şi cancerul de sân;
în schimb, această corelaţie pare să existe pentru 1. Bartsch H, Nair J, Owen R. Dietary
cancerul de vezică, la bărbaţi. Totuşi, remarcăm Poliunsaturated Fatty Acids and Cancers of the
că, marea majoritate a studiilor experimentale pe Breast and Colorectum: Emerging Evidence for
animale nu au pus în evidenţă efectul carcinogen Their Role and Risk Modifiers. Carcinogenesis
al cafelei, acţiune sugerată de unii specialişti. 1999; 20:2209- 2218;
Ceaiul 2. Boehm K, Borrelli F, Ernst E, Habacher G,
Ceaiul este a doua cea mai consumată Hung SK, Milazzo S et al., Green tea (Camellia
băutură în lume, după apă şi înaintea cafelei şi sinensis) for the prevention of cancer. Cochrane
a băuturilor alcoolice. Capacitatea antioxidantă a Database Syst Rev. 2009; 8(3): CD005004.; doi:
unei căni de ceai verde sau negru este de două ori 10.1002/14651858.CD005004.pub2;
mai mare decât a unui suc de fructe. Consumul 3. See comment in PubMed Commons
de ceai verde ca un potenţial protector împotriva belowBosetti C, Pulucchi C, Lavecchia C, Diet
cancerului aduce în organism polifenoli de tipul and Cancer in Mediterranean Countries, Public
catehinelor, substanțe chimice care acţionează Health Nutr, 2009;12(9A):1595-1600. doi:
10.1017/S1368980009990425;

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 145

 4. Büchner FL, Bueno-de-Mesquita HB,
Linseisen J, Boshuizen HC, Kiemeney LM, Ros
MM et al., Fruits and vegetables consumption
and the risk of histological subtypes of lung
cancer in the European Prospective Investigation
into Cancer and Nutrition (EPIC) Cancer Causes
Control, 2010; 21(3): 357–371;
5. Donaldson MS. Nutrition and cancer: a
review of the evidence for an anti-cancer diet,
Nutr J, 2004; 20(3)19-26;
6. Eichholzer M, Nutrition and cancer, Ther
Umsch. 2000; 57(3):146-151;
7. Eichholzer M, The significance of
nutrition in primary prevention of cancer, Ther
Umsch, 1997; 54(8):457-462;
8. Fiedor J, Burda K, Potential role of
carotenoids as antioxidants in human health and
disease, Nutrients, 2014; 6(2):466-488;
9. See comment in PubMed Commons
below Gonzalez CA, The European Prospective
Investigation into Cancer and Nutrition (EPIC),
Public Health Nutr, 2006; 9(1A):124-126;
10. Gonzalez CA. Nutrition and Cancer – the
Current Epidemiological Evidence. Br J Nutr,
2006, 96 (1): 42-45;
11. Hartley L, Flowers N, Holmes J, Clarke
A, Stranges S, Hooper L et al., Green and black
tea for the primary prevention of cardiovascular
disease, Cochrane Database Syst Rev. 2013;
18 (6):CD009934, doi: 10.1002/14651858.
CD009934.pub2;
12. Hâncu N, Rusu A, Carcinogeneza şi
nutriţia in Hâncu N, Roman G, Vereşiu IA
(editori), Diabetul zaharat, nutriţia şi bolile
metabolice, Vol. 2, Cluj-Napoca: Echinox, 2010:
658-671;
13. See comment in PubMed Commons
belowKey TJ, Schatzkin A, Willett WC, Allen
NE, Spencer EA, Travis RC, Diet, nutrition and
the prevention of cancer. Public Health Nutr,
2004; 7(1A):187-200;
14. Pala V, Krogh V, Berrino F, Sieri S,
Grioni S, Tjønneland A et al., Meat, eggs, dairy
products, and risk of breast cancer in the European
Prospective Investigation into Cancer and
146 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Nutrition (EPIC) cohort, Am J Clin Nutr, 2009;
90(3):602-12. doi: 10.3945/ajcn.2008.27173.
Epub 2009 Jun 2;
15. Rădulescu E., Cancerul mamar şi stilul
de viaţă. Bucureşti: Editura Viaţă şi Sănătate,
Bucureşti, 2008;
16. Riboli E, Hunt KJ, Slimani N, Ferrari P,
Norat T, Fahey M et al., European Prospective
Investigation into Cancer and Nutrition (EPIC):
study populations and data collection. Public
Health Nutr, 2002; 5(6B):1113-1124;
17. Steinmetz KA, Potter JD, Vegetables,
fruit, and cancer prevention: a review. J Am Diet
Assoc, 1996; 96(10):1027-1039;
18. Stewart BW, Wild CP,World Cancer
Report 2014, International Agency for Research
on Cancer, 2014, available at www.iarc.fr/en/
publications/books/wcr/index.php;
19. See comment in PubMed Commons
belowSzentagotai L, Factori nutriţionali în
diferite forme de cancer in Hâncu N Roman G,
Vereşiu IA (editori), Diabetul zaharat, nutriţia şi
bolile metabolice, Vol. 2, Cluj-Napoca: Echinox,
2010: 672 – 692;
20. See comment in PubMed Commons
below Willett WC, Stampfer MJ, Colditz GA,
Rosner BA, Speizer FE, Relation of meat, fat,
and fiber intake to the risk of colon cancer in a
prospective study among women. N Engl J Med,
1990; 323(24):1664-1672;
21. World Cancer Research Fund/American
Institute for Cancer Research. Food, Nutrition,
Physical Activity, and the Prevention of Cancer:
a Global Perspective. Washington DC: AICR;
2007; available at: www.wcrf.org and www.aicr.
org.;
22. Xue YQ, Di JM, Luo Y, Cheng KJ, Wei X,
Shi Z, Resveratrol oligomers for the prevention
and treatment of cancers, Oxid Med Cell Longev,
2014; http://dx.doi.org/10.1155/2014/765832.
 22. Psihologia - o necunoscută?
Dimensiunea psihologică a
raportului
om-natură
Teza de bază a comunicării este aceea
că, dinamica în plan istoric a raportului om-
natură a fost şi este condiţionată de organizarea
psihocomportamentală a omului. Sunt delimitate
şi analizate două mari stadii ale acestei dinamici:
a) Stadiul pasiv reactiv, în care
omul se percepe ca parte componentă a ei,
nedeterminându-se de ea;
b) Stadiul activ-transformator în care
omul, devenit conştient de sine şi capabil de a
produce unelte, începe s-o transforme.
Raportul om-natură a evoluat după o
traiectorie extrem de sinuoasă, contradictorie,
cu alternarea momentelor benefice cu momente
critice, dramatice. Dinamica acestui raport a fost şi
este condiţionată de gradul de concordanţă dintre
nevoile de supravieţuire şi adaptare ale omului,
pe de o parte, şi condiţiile oferite de natură, pe
de altă parte. Cum, la nivelul omului, adaptarea
se realizează pe baza comportamentelor medicale
şi reglate psihic, dinamica aportului om-natură
implică în mod necesar dimensiunea psihologică,
respectiv ansamblul funcţiilor şi proceselor
cognitive, motivaţionale, afective şi volative.
Nivelul de diferenţiere şi dezvoltare al
acestora determină gradul de complexitate şi tipul
comportamentelor adaptive. După obiectivul
căruia i se subordonează, acestea se împart în
două categorii:
a) comportamente explorativ
instrumentale;
b) comportamente de satisfacere
(consum).
Pentru dinamica raportului general om-
natură, cele din urmă sunt cele mai importante,
ele constând în investigarea ambienţei, în
descoperirea, identificarea şi dobândirea
bunurilor adecvate pentru satisfacerea stărilor
de necesitate. Este evident că, aşa cum, în
organizarea şi dezvoltarea psihică a omului nu
s-au situat de la început la cotele valorice cele
mai înalte ci, dimpotrivă, abia îşi începeau lungul
parcurs către acestea, nici comportamentele de
tip explorativ-instrumental nu se efectuau în
forme atât de variate, specializate şi complexe ca
cele de astăzi.
În lumina modelului evoluţionist al
Universului, pe care se bazează cunoaşterea
ştiinţifică în ansamblul ei, omul este rezultatul
transformărilor evolutive succesive, de-a lungul
a miliarde de ani, ale naturii terestre şi reprezintă
din punct de vedere calitativ, treapta cea mai
înaltă a acestor transformări.
Aşadar, primordial şi generic, el este o
fiinţă naturală, o componentă structurală a naturii.
Dar, păstrându-şi caracterul de sistem dinamic
evolutiv, el şi-a continuat devenirea, trecând
succesiv la nivele din ce în ce mai înalte de
organizare şi amplificare a capacităţii de adaptare.
Iar acest proces de dezvoltare s-a desfăşurat
în interacţiune cu mediul natural de viaţă care,
prin specificul său variabil şi de cele mai multe
ori imprevizibil, a acţionat permanent ca factor
provocator şi stimulator al funcţiilor cognitiv-
rezolutive ale creierului, acestea devenind tot
mai complexe şi dobândind, mai ales după
apariţia gradului articulat, proprietăţi calitative
superioare, precum categorizarea, simbolizarea,
abstractizarea.
Se apreciază că, din momentul apariţiei
speciei homo sapiens-sapiens, structura şi
organizarea biologică generală, inclusiv cea a
creierului, nu au mai înregistrat transformări
semnificative, dezvoltarea omului producându-se
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 147
eminamente, în plan psihocomportamental.
Ca urmare, interacţiunea şi raportarea
omului la natură vor fi condiţionate de dezvoltarea
lui psihică, de nivelul de structurare şi funcţionare
a conştiinţei, forma cea mai înaltă de manifestare
a psihicului.
Astfel, pe baza acestui criteriu, istoriceşte,
raportul om-natură pune în evidenţă două stadii
principale:
a) stadiul pasiv-reactiv;
b) stadiul activ-transformator.
Primul stadiu se cuprinde între momentul
apariţiei omului de tip sapiens-sapines şi
momentul trecerii la confecţionarea sistematică
şi deliberată (interacţionată) a uneltelor; cel de al
doilea începe odată cu trecerea la confecţionarea
sistematică a uneltelor şi continuă în zilele
noastre.
Primului stadiu îi corespundea o conştiinţă
încă difuză, slab diferenţiată sub aspectul
funcţiilor, conţinuturilor şi mecanismelor
operatorii, saturată şi dominată de experienţele
directe, cotidiene şi subordonată satisfacerii
nevoilor biologice primare. Ea exprima o unitate
indisolubilă a omului şi naturii, omul percepându-
se şi trăindu-se pe sine ca parte componentă
integrantă a naturii şi, în această calitate, se
subordona necondiţionat mersului şi legilor ei,
deşi nu le cunoştea şi nu le înţelegea. Acestei
forme a conştiinţei primare îi corespundeau
comportamente explorativ-instrumentale de
tip reactiv-pasiv: răspunsuri imediate la stimuli
naturali şi satisfacerea trebuinţelor de hrană
şi adăpost cu ceea ce îi oferea natura: omul
culegător şi omul vânător. În dobândirea acestor
bunuri, se apela la folosirea unor unelte naturale –
beţele sau pietrele. Singura modalitate ce-i stătea
la îndemână în faţa lor era retragerea, fuga şi
dezvoltarea practicilor de implorare-îmblânzire,
prin ritualuri de câştigare a bunăvoinţei spirituale
şi zeităţilor care se presupunea că se află în spatele
lor. Aşa se naşte gândirea animistă, premisa
psihologică a conştiinţei religioase.
148 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Aceasta era singura realitate prin care
omul primitiv încerca să influenţeze natura.
Psihologic, în acest prim stadiu al
evoluţiei sale, omul se simţea total dominat de
natură, raportul având un caracter accentuat
asimetric.
Cel de-al doilea stadiu, în planul evoluţiei
psiho comportamentale, se caracterizează prin
diferenţierea conţinuturilor, graţie dezvoltării
limbajului verbal şi capacităţii combinatorico-
rezolutive a creierului, ceea ce se va concretiza
în deprinderea conştiinţei de sine sau personale
de conştiinţă colectivă iniţială şi afirmarea în
dezvoltarea ontogenetică a principiului
individuării. Omul individual se percepe şi se
manifestă ca subiect ca Eu, diferit de ceilalţi, de
Eu-l colectiv.
Şi, deşi va recunoaşte şi se va subordona
cutumelor şi normelor ginţii sau tribului, va tinde
să se realizeze şi pe sine.
A doua mutaţie esenţială care se produce
în structura internă a conştiinţei, a fost delimitarea
şi individualizarea verigilor, componente ale
comportamentului adaptiv, respectiv: motivul,
mijlocul şi scopul; fiecare dintre acestea devine
element de analiză şi evaluare.
Ca urmare, relaţia cu natura se transformă
colectiv trecând de la forma reactiv-pasivă la
cea activ-transformatoare. Pe de altă parte,
omul a devenit capabil să stabilească şi să
formuleze anticipat scopuri, iar pe de altă parte,
să planifice modul de realizare a lor prin alegerea
adecvată a mijloacelor. Trecerea de la folosirea
uneltelor oferite de natură, la confecţionarea lor
sistematică, i-a stimulat capacitatea de creaţie şi,
legat de ea, i-a întărit încrederea în forţele proprii
de transformare a unor factori şi condiţii date ale
naturii, în concordanţă cu trebuinţele sale.
Procesul de creare şi producere a uneltelor,
ca modalitate de amplificare a capacităţii de
acţiune asupra naturii, a constituit principalul
factor care a influenţat evoluţia ulterioară a
raportului om-natură.
 În prima etapă istorică a lui, până la apariţia sistemelor coloniale fiind un argument edificator
epocii maşinismului, acest proces a fost susţinut în acest sens;
de o conştiinţă a echilibrului, transformările d) insaţietatea dorinţelor şi poftelor
naturii înscriindu-se în limitele rezonabile ale (oricât ar avea omul nu este niciodată mulţumit)
satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale (o a dus treptat la secătuirea şi mutilarea naturii, fără
anumită simetrie între cerinţe şi oferte). a i se compensa în vreun fel pierderile;
Începând însă, cu cea de a doua etapă a lui e) egoismul şi invidia care au limitat şi au
– etapa maşinismului şi industrializării pe scară trecut pe plan secundar altruismul şi solidaritatea
tot mai largă, procesul, pe lângă latura pozitivă a şi au accentuat atitudinea autodistructivă faţă de
facilitării şi diversificării, a satisfacerii stărilor de natură, prin întrecerea de a obţine de la ea, mai
necesitate, s-a asociat şi cu una negativă, constând mult decât celălalt sau ceilalţi;
în producerea în timp a unor efecte perturbatoare, f) atitudinea de devalorizare a naturii şi de
distructive asupra naturii. supraestimare a produselor civilizaţiei şi culturii
În această etapă, omul nu se mai menţine proprii – antropecentrismul;
pe poziţia de partener al naturii, ci trece pe poziţia g) absenţa sau slaba dezvoltare a
de stăpân al ei, devenirea lui ulterioară devenind funcţiei reglatoare şi a componentei ecologice a
o luptă cu natura pentru supunerea ei, conştiinţa conştiinţei.
sa fiind centrată pe obţinerea a cât mai multor Toate aceste caracteristici sau variabile
bunuri şi avantaje, lăsând în afară sau neglijând psihologice de la nivel individual s-au coagulat şi
operaţia de prevedere şi evaluare a efectelor integrat la nivel social supraordonat, punându-şi
negative ce ar putea apărea şi acumula. Tot ca amprenta pe politicile de dezvoltare ale statelor şi
factori psihologici care au influenţat în sens pe relaţiile dintre comunităţi şi naţiuni.
perturbator, dinamica raport om-natură, trebuie Conştientizarea în prezent a problemelor
adăugaţi: critice majore generate de nesocotirea integrităţii
a) aşezarea existenţei umane pe principiul naturii şi de exploatarea sălbatică a resurselor ei,
„a avea”, fapt ce a stimulat şi exacerbat conştientizare concretizată în forma dezbaterilor
preocuparea pentru acumularea de bunuri, de reuniunilor şi mişcărilor ecologice afirmate
bogăţii, de bani şi pentru dobândirea lor prin la nivel internaţional global, va reuşi oare să
orice mijloace; găsească soluţiile corective necesare şi să reaşeze
b) legarea prestigiului şi statutului psihologia omului pe alte coordonate valorice
personal şi social de grup (comunitar), de valorile decât cele pe care a evoluat ea până acum?
materiale rezultate din exploatarea naturii şi de Răspunsul este sceptic.
bani (banul devenind îndeosebi în secolul al Pentru a restabili un raport echilibrat
XX-lea, simbolul puterii, al siguranţei de sine, al şi armonios cu natura, omul trebuie să se
influenţei sociale); transforme el însuşi şi nu în plan fizic, ci în plan
c) înlăturarea oricăror limite în amplificarea psihocomportamental, în esenţa organizării şi
dorinţei şi cererii de a acumula şi a poseda cât mai funcţionării conştiinţei.
mult, ceea ce a dus la crearea unor decalaje tot
mai mari între indivizi şi comunităţi şi implicit, la Prof. Univ. Dr. Mihai GOLU
dezvoltarea stărilor conflictuale interindividuale Membru titular al AoSR
şi intergrupale, interstatale; statele puternice şi
bogate au atentat în permanenţă la teritoriile şi
bogăţiile naturale ale statelor mai slabe, crearea

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 149

 23. Priorităţi - Educaţia
Interviu realizat de Redactor
cristinel Popa cu Profesor
Univ. Dr. constantin cucoș
“Nu prin decret desfiinţăm incultura sau
impostura, kitsch-ul şi subproducţia culturală, ci
prin descurajarea consumului acestora…Pentru
un popor, educaţia este pârghia fundamentală
care îl propulsează, îl înalţă, îl cizelează”, a
spus profesor universitar doctor Constantin
Cucoş într-un interviu acordat în exclusivitate.
Domnia sa este profesor la Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul
Univ. “Al.I. Cuza” din Iaşi, fiind conducător
de doctorat în domeniul Ştiinţele Educaţiei.  normală”, girată de o societate ea însăşi în
Domnule profesor Constantin Cucoş,
sunteţi o personalitate, aş îndrăzni să spun
de nivel internaţional, în domeniul ştiinţelor
educaţiei. Ţara noastră are o bună tradiţie
în această privinţă. Cât de importantă
este pedagogia în procesul educaţiei şi
implicit în progresul societăţii noastre?
- Nu sunt o personalitate, ci o persoană
interesată de educaţie, un simplu profesor de
pedagogie, alături de alţi colegi, care reflectează
asupra educaţiei şi încearcă să facă şi educaţie, pe
cât posibil, cu studenţii, cu profesorii. Da, avem
o tradiţie, ca orice comunitate, în ce priveşte
formarea - din păcate uneori uitată, neglijată,
camuflată de noi modele şi “mode”, şi, desigur,
avem şi reflecţii pedagogice pe măsură. Remarc
sincronicitatea pedagogiei româneşti cu cea
europeană, încă de la începutul secolului XX - a
se vedea viziunea şi acţiunea concretă a lui Spiru
Haret, dar şi mai târziu, inclusiv în perioada
150 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
regimului trecut. La nivel de ştiinţă - nu zic şi
practică, am fost în pas cu vremurile şi cu marile
idei. Pentru un popor, educaţia reprezintă pârghia
fundamentală care îl propulsează, îl înalţă, îl
cizelează. Pentru noi, ca români, educaţia este
principala cale de a potenţa o resursă pe care o avem
din plin: inteligenţa şi creativitatea individuală.
Cu cât investim mai mult în această direcţie, cu
atât vom avea de câştigat ca naţiune, ca popor. Aş
zice că accentul trebuie să cadă pe acţiunea de
formare ca atare, dar şi pe cadrul ideatic care o
susţine - mă refer la pedagogie. Ca să se ajungă la
o bună acţiune, e nevoie de o inteligentă viziune…
Se află educaţia românească într-o criză?
- Da, este într-o dublă criză: în una “a-
carenţă de repere valorice şi principii, aflată într-
o tranziţie fără sfârşit, cu incoerenţe şi rupturi
adânci ce reverberează la nivelul tuturor
palierelor ei; o astfel de criză o întâlnim doar în
unele societăţi; a doua criză este una “normală”,
firească, bună, ce ţine de dinamica unui proces
ce face ca ce a fost valabil ieri să nu mai fie
operant azi. Din acest punct de vedere, e bine să
fim mereu în criză, în căutare de noi soluţii, de
noi practici cu caracter reactiv sau anticipativ.
Din păcate, în ţara noastră, prima dimensiune a
crizei precumpăneşte, escamotând-o până la
Au pe
anihilare existat şi sunt specialişti de marcă
a doua…
în acest domeniu. Ce s-a schimbat în bine în
ultimii ani şi ce ar mai trebuie să se facă?
- Da, avem specialişti competenţi, disipaţi
în marile centre universitare (Bucureşti, Cluj,
Iaşi, Timişoara), dar şi în comunităţi universitare
mai mici, dar nu lipsite de contribuţii relevante
în domeniul psihopedagogiei (Alba Iulia,
Ploieşti,
Constanţa, Bacău, Craiova, Suceava etc.) şi,
desigur, la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. De
bun augur este faptul că s-au defrişat noi probleme,
s-au deschis noi orizonturi de cercetare fără
nicio îngrădire ideologică, spaţială, materială.
Posibilitatea de a te informa şi a emite un punct de
vedere este remarcabilă. Rău este faptul că nu am
ajuns să formăm o comunitate profesională unită,
puternică, la o solidarizare tehnică, pedagogică,
în stare să cenzureze, să amendeze acţiunile în
materie de politică educaţională. Asistăm la un
divorţ între cele două “tabere”, tehnicienii care îşi
văd de treaba lor, într-un soi de “turn de fildeş”,
şi decidenţii care fac ce le trece prin cap. Când
cele două părţi vor comunica şi se vor completa
reciproc, educaţia românească ar putea arăta altfel.
Cât de mult rău face societăţii, şi implicit
şcolarilor, copiilor, o degradare a calităţii
programelor în mass-media? Evident, presa
este oglinda societăţii, însă sesizaţi faptul că
parcă a luat-o cu râvnă înaintea ei în ce priveşte
promovarea non-valorilor, a încurajării falselor
“modele”, a unui îndemn la nemuncă, dat fiind
faptul că apar la televizor ca vedete femei şi
bărbaţi îmbogăţiţi de pe urma certurilor, a
nemuncii. Ce credeţi că trebuie făcut în acest
sens? Credeţi că e o tendinţă, e un scenariu
întreţinut din umbră privitor la “prostirea”
poporului român prin încurajarea certei, a
urii, a valorilor de tinichea etc. Ce-ar trebui
să aleagă elevii, şcolarii, dar şi maturii din tot
acest amalgam al urii, mizeriei şi al mitocăniei?
E vreo soluţie miraculoasă? Ce rol are ziarul,
credeţi, în importanţa presei scrise de calitate?
- Nu cred într-un scenariu pus la cale de mai
ştiu eu cine. Prostie în cetate a fost de când e
lumea. Mass-media, cel puţin o parte din ea, se
dedă la aşa ceva din raţiuni financiare,
manipulatorii, de menţinere sau ridicare a
ratingului, nu contează
prin ce mijloace. Important este ca actorii vizaţi
să rămână treji, imuni, neafectaţi de astfel de
incitări. E bine ca şcoala să îi formeze pe tineri
în a se raporta critic la astfel de mesaje. Nu prin
decret desfiinţăm incultura sau impostura, kitsch-
ul şi subproducţia culturală, ci prin descurajarea
“consumului” de astfel de anomalii. Dacă unele
ipostaze mediatice exploatează aşa ceva, mizând
pe ignoranţa maselor, e mare păcat, pe limba lor
vor pieri. Ideal ar fi să existe o coerenţă acţională
între aceşti factori cu influenţă formativă, în sensul
că ce clădeşte şcoala să nu distrugă mass-media.
Dar nu putem pretinde sau controla universul
mediatic din perspectiva vocaţiei educaţionale.
Putem acţiona, în schimb, asupra beneficiarilor
ei. Şi, vă rog să mă credeţi, nu e puţin lucru...
N-ar trebuie ca pe lângă codul etic,
de conduită al profesorului, să apără
şi unul al elevului, chiar al familiei?
- Ba da. Codul deontologic ar trebui să
fie unul multidirecţional, să cuprindă reguli
dezirabile pentru toţi actorii antrenaţi în demersul
educaţional. Este adevărat, accentul trebuie să
cadă pe profesor, dar şi el trebuie “apărat” de fel
de fel presiuni sau injoncţiuni. Din perspectiva
reglementărilor etice, sistemul nostru de
învăţământ este de un primitivism fără margini. În
ce ţară civilizată se mai poate întâmpla ca un dascăl
să fie filmat pe ascuns de un elev sau de un
părinte şi făcut public la ziar sau pe Youtube? Nu
pot să uit cum, în calitate de părinte, am asistat
stupefiat la şedinţe cu părinţii în care unii dintre
ei dădeau “lecţii” învăţătoarei ce şi cum să
predea la aritmetică. Să ne înţelegem: în
materie de educaţie nu merge datul cu părerea.
Să nu confundăm educaţia cu fotbalul sau
politica. Şcoala nu este un teritoriu în care se
“leapădă” copiii de către părinţi pentru ca, după
şase ceasuri, să-i ia acasă deştepţi şi cuminţi
Educaţia este un continuum
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 151
şi presupune coerenţă acţională, o treabă de co-
responsabilitate în care şi părinţii, şi profesorii, şi
elevii, şi comunitatea îşi au obligaţii şi drepturi.
Acestea aşteaptă să fie explicitate şi respectate.
- Pornind de la elev la profesor, ştiu elevii să
înveţe? ştiu profesorii să înveţe, dar mai ales să
înveţe să-i înveţe pe elevi. Nu ar trebuie pedagogia
introdusă din anul I al disciplinelor predate de
profesori: fizică, biologie, matematică?
- Profesorii, ca şi elevii, trebuie să înveţe.
Profesorii, în plus, trebuie să-i înveţe pe alţii
cum să înveţe. Dacă ştiu profesorii aşa ceva?
Unii da, alţii ba. “Bucătăria” pedagogică e
foarte complicată: trebuie şi ceva chemare, har,
dar şi multă metodă, perseverenţă, experienţă.
Pedagogi redutabili pot fi, desigur, profesorii.
Dar, la fel de mari - mama, bunica, fratele, sora,
prietenul. Depinde cum intervin, în ce moment,
cu ce autoritate. Profesorii actuali sunt de mai
multe categorii. Unii sunt buni meseriaşi, echipaţi
cu ştiinţă şi conştiinţă, alţii “făcuţi” în grabă din
raţiuni mai degrabă sociale, administrative. Să fie
cineva acolo, eventual calificat, să aibă asigurată
o bucată de pâine. E plin sistemul de “cadre
didactice” care s-au oploşit aici din varii motive,
care nu ţin de educaţie. Dar, să revin la
întrebarea dumneavoastră. Când ar trebui
introdusă Pedagogia ca disciplină de studiu? De
la bun început, adică din anul întâi, ceea ce se
întâmplă chiar acum. Ea se studiază, o primă
parte, în anul I, semestrul al doilea (după ce s-a
studiat, firesc, Psihologia educaţiei în semestrul
întâi), urmând ca a doua parte să fie aprofundată
în anul II de licenţă.
De ce un bun cunoscător al specialităţii
de predare nu ar fi şi un bun profesor. Înainte,
ucenicii se formau la locul de muncă. Până la
urmă, oricâtă practică s-ar face la facultate,
nu tot la catedră se formează un profesor?
152 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Ştiţi prea bine, sunt foarte mulţi profesionişti
care nu sunt capabili să transmită experienţa
acumulată altora. Competenţa creativă nu este
dublată neapărat de una de natură didactică. Dacă
eventual produc emuli, asta nu se datorează lor,
ci învăţăceilor, celor care au ştiut să “fure” ceva
meserie, cu sau fără voia maeştrilor. M-a frapat
un fapt: în materie de învăţare a artei, de pildă,
profesori remarcabili nu sunt şi mari artişti, care
excelează în arta pe care o predau (aş zice că
sunt deseori mediocri la acest capitol); pedagogi
devin cei care ştiu să transmită registrul tehnic,
să activeze predispoziţii ascunse, să identifice şi
să motiveze realele talente care îi depăşesc, sunt
deasupra lor. Normal, profesoratul presupune şi
un stagiu de ucenicie, de punere în situaţie. În
facultate, acest timp este prea restrâns pentru a
asigura o performare imediată, de înalt nivel.
De aceea, ar fi nevoie de un interval de învăţare,
după facultate, instituit în multe ţări sub formă
de mentorat. La noi, legea educaţiei stipulează
aşa ceva, dar, după cum ştiţi, nici această lege, ca
multe altele, nu se aplică.
Ce trebuie să ştii în afară de pedagogie,
cunoştinţe de specialitate şi metodică ca să fii
un bun profesor. Cât la sută inspiraţie şi cât
transpiraţie?
- Trebuie să mai ştii ceva care nu poate fi
învăţat: să te pui la dispoziţia celuilalt, să
empatizezi cu el, să ai răbdare, să fii om. O
astfel de deschidere nu se predă în şcoală, o ai
sau nu o ai. De aceea, poate, o selecţie iniţială a
viitorilor profesori s-ar impune pornind de la
aceste aptitudini bazale. Paradoxul acestei
profesii constă în aceea că ceea ce are mai de
preţ nu se învaţă la şcoală. Ca şi în cazul
artistului, “opera” pedagogică ţine de acest
“rest”, de har, de inspiraţie, care se adaugă peste
muncă, transpiraţie, răbdare. Ca procentaj, în
această alchimie o fi 1%, dar, fără această mică
parte, cealaltă parte nu valorează nimic.
este, pe scurt, diferenţa dintre învăţare şi educaţie.
“Nu dăm elevilor ceea ce trebuie”.
Se ştie că profesorii în ultimii ani fac eforturi
E loc de progres în ce priveşte învăţământul
să-i facă pe şcolari atenţi. Se mai poate ajunge la
românesc?
calitate în educaţie dacă cadrul didactic trebuie
- Ohoo!, slavă Domnului, e loc de schimbare,
să facă mai întâi pe jandarmul? Cu ce s-ar putea
înnoire, progres. Sunt multe de făcut, de perfectat.
veni în ajutorul dascălului în acest sens?
în afară de re-aşezarea structurală şi funcţională
- O astfel de realitate, pe care o descrieţi,
la nivel macro, şi care ţine mai mult de factorii de
este un efect ascuns al declinului şi al crizei de
decizie politică, avem multe de făcut în “ograda”
autoritate a instituţiei şcolare. În mod normal, nu
noastră – mă refer, desigur, la chestiuni tehnice,
ar trebui să se ajungă la o atare situaţie. Carenţele
pedagogice, la îndemâna noastră. De pildă, de
acumulate în primele cicluri (supra-aglomerarea
regândit şi adecvat conţinuturile învăţării pe
claselor, slaba pregătire a unor profesori, diluarea
diferitele trepte de învăţământ, de selectat şi
statutului material şi simbolic al profesiei în
“împachetat” valori care se dovedesc a fi necesare
cauză etc.) conduc la comportamente de acest tip
copiilor de zi - viitorii adulţi de mâine. E un
din partea elevilor care nu mai pot fi gestionate de
teren în care mai avem de luptat cu teoretizări
către profesori - vezi violenţele verbale sau de alt
abstracte, cu cunoştinţe depăşite, cu viziuni
tip la adresa profesorilor. într-o şcoală normală,
anacronice, cu forme fără fond. Faptul că stăm
profesorul îşi face treaba şi nu se substituie
prost la evaluările internaţionale se datorează
gardianului. Trebuie să recunoaştem, totuşi, că
faptului că nu dăm elevilor ceea ce trebuie,
aceste cazuri sunt excepţii şi nu au un caracter
adică o cunoaştere contextualizată, competenţe
dominant.
pragmatice, proceduri de gândire sau de acţiune,
De la an la an şcolarii adaugă carenţe în
predispoziţii valorice, viziuni, opţiuni, atitudini.
cunoştinţe, totul pe un lanţ până la profesor.
E o deficienţă d e fi lozofie edu caţională, de
Probabil ştiţi, deoarece vin studenţi din ce în
concepere a unui model formativ şi nu o carenţă
ce mai prost pregătiţi. Unde şi cum se poate
de dotare intelectuală a copiilor noştri, cu
interveni pentru stoparea acestui fenomen?
substrat psihologic.
- Aveţi dreptate, “materia primă” cu care lucrăm
Nu orice învăţare înseamnă educaţie?
nu mai este cea de altă dată. Elevi slabi pregătiţi
- Educaţia înseamnă actualizare şi
au fost dintotdeauna. însă ei nu puteau accede
performare a ceea ce are mai bun un individ şi
în învăţământul superior. Cred că s-ar impune
umanitatea ca atare. Ea presupune pozitivitate şi
o selecţie mai atentă la intrarea în universitate.
afirmare a valorilor şi nu a non-valorilor. Putem
Revenirea la concursul de odinioară ar putea fi
învăţa şi lucruri rele, dar asta nu mai este educaţie.
o soluţie pentru menţinerea unor standarde de
Se poate învăţa furatul, minciuna, dispreţul sau ura
calitate în învăţământul superior.
la adresa celorlalţi. Dar asta nu înseamnă că eşti
Ce progrese s-au făcut în domeniul pedagogiei
un om educat. Educaţia apare când ne dezvăţăm
în ultimii ani?
de cele rele, le ţinem la distanţă şi revelăm binele,
- Ca în orice domeniu de cunoaştere, şi în
frumosul, adevărul din noi. Ea funcţionează,
câmpul pedagogiei asistăm la revigorări
obligatoriu, ca un vector axiologic. Cam asta
epistemologice, înnoiri tematice, elaborări de
răspunsuri la
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 153
evoluţii contemporane. Lista e lungă, nu mă la alţii. Nu referenţialul ar fi problema, ci
încumet să o deschid. Numai că demersurile incoerenţa şi relativismul decizional, practicate
noastre sunt oarecum paralele cu faptele în ultimul timp. Amatorismul şi voluntarismul.
decidenţilor care nu ţin cont de unele demersuri şi În materie de educaţie, e necesară o strategie
rezultate ale cercetării în domeniu. Noi ne vedem naţională, continuă, imperturbabilă în raport
de ale noastre, ei de ale lor. Cunosc rezultate cu fluctuaţiile politice. E nevoie de un pact
remarcabile la nivelul unor teze de doctorat, de trans-partinic, cu caracter tehnic. Educaţia ar
pildă, dar nimeni din sfera deciziei politice nu le trebui diriguită, să zicem, ca şi justiţia: fără
ia în seamă. Oare nu s-ar putea realiza o bază de injoncţiuni sau parti-pris-uri politice. Formarea
date în care să fie tezaurizate astfel de răspunsuri de calitate o găsim mai jos de “ţesătura” politică,
la care decidenţii să se raporteze, înainte de aşa cum este articulată la nivel de minister sau
a trece la fapte? Nu mai vorbesc de cercetări inspectorat. Se datorează masei de învăţători şi
serioase şi laborioase realizate în universităţi sau profesori responsabili, nelegaţi de partide sau
institute de profil, care aşteaptă să fie valorificate . de puterea politică. Graţie acestora, şi nu celor
Cum trebuie educat părintele ca să vină în din vârf, învăţământul nostru încă funcţionează.
sprijinul elevului? Dată fiind explozia informaţională din
- “Meseria” de părinte e grea. Şi aceasta trebuie ultimii ani, nu ar fi necesar de introdus un curs
învăţată, dar la timpul ei. Ar fi prematur ca formarea de citire rapidă?
să se facă încă de pe băncile şcolii. Poate doar o - Nu cred. Poate un curs de aprofundare şi
anumită predispoziţie sau sensibilizare în raport înţelegere rapidă. Nu e nevoie să parcurgi un întreg
cu acest statut. şcolii noastre îi lipseşte o “şcoală text, un ziar, de pildă. La un moment dat, înţelegi
a părinţilor”, care să funcţioneze paralel şi corelat doar vizualizând imagini sau citind titluri. În rest,
cu şcoala pentru proprii copii. Sunt şcoli, chiar citeşti printre rânduri, înţelegi fără să citeşti.
la noi, care au instituit aşa ceva, în care părinţii Desigur, la o astfel de competenţă hermeneutică
sunt antrenaţi în calitate de co-echipieri ai actului se ajunge în timp, după multă lectură şi exerciţiu
educativ. Nu ar fi rău ca astfel de prefigurări de interpretare. În era digitală ne putem raporta
să fie generalizate, extinse, formalizate. După la frânturi, la esenţe, la seturi informaţionale
şcoală, cred ca părinţii ocupă un loc important specializate. Important este să ştim să identificăm,
în formare. Oricât de zdruncinată sau expusă să desluşim şi să semnificăm informaţia.
ar fi unor presiuni conjuncturale, familia Nu de a citi totul. Mergem spre intensiuni, şi nu
rămâne o temelie a formării omului. Este un dat extensiuni textuale, problematice.
antropologic pe care trebuie să îl luăm în seamă. Care sunt lucrurile pe care le-aţi realizat şi de
De ce nu se împrumută din modelul danez, care sunteţi mândru. Ce satisfacţii aţi avut de-a
norvegian sau al Coreei de Sud, ţări care prin lungul timpului vizavi de relaţia cu studenţii, de
intermediul unui învăţământ performant au adus activitatea de cercetător. Știu că aţi scos câteva cărţi
progres societăţii ? şi aţi participat la sute de manifestări ştiinţifice.
- Nu e cazul de împrumut, putem decanta Sunt mulţumit că îmi place ceea ce fac, iar
modelul nostru, care ni se nimereşte. Normal, ceea ce fac pare a fi şi pe placul altora. Mai mult
putem trage cu ochiul, învăţăm multe şi de nu am a spune.

154 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

 Aţi fost profesor invitat la Paris şi
Chişinău, membru a numeroase societăţi
internaţionale de profil, care e titlul/
titulatura care vă onorează mai mult? Aţi
participat la numeroase stagii în străinătate.
Care e personalitatea cea mai importantă
la nivel internaţional cu care colaboraţi?
- Aş răspunde doar la una din întrebări. Titulatura
care mă onorează e cea de profesor. Atât.
Ce-i trebuie învăţământului românesc astăzi?
- Diriguitori iscusiţi şi responsabili. O
regăsire a adevăratei meniri, o bună aşezare
şi continuitate. Rezerve şi soluţii de
adecvate practici sunt, dar trebuie coagulate.
Iubiţi mult natura, în special florile, munţii şi
sunteţi un priceput fotograf, presupun că iubiţi şi
animalele.
- Dragostea de natură e o meteahnă care se
trage din anii copilăriei petrecută la ţară. Am avut
norocul să o re-inventez, în anii din urmă, prin
gospodăria din satul Bârnova, de lângă Iaşi. Ce am
avut - sau n-am avut - în anii copilăriei, s-a
împlinit acum: am pomi de toate felurile, căpşuni,
iarbă, flori, păsări frumos cântătoare, veveriţe
zburdalnice, bondari, şopârle, iar dacă trec gardul,
ajungem şi la iepuri, căprioare, vulpi sau chiar
porci mistreţi. Cu ceva timp în urmă, nu exagerez,
în drum spre Iaşi, prin Vişani, am întâlnit un porc
mistreţ cu puiuţii ei care s-a retras în grabă din faţa
maşinii. Ce altceva îţi mai trebuie, pentru a rezista
câteva ceasuri în universitate?
De ce pe bunicul dvs îl chema Cucoş,
dacă aţi aflat? E un nume frumos din
punctul meu de vedere,cred că şi din al dvs!
- Da, e un nume curat moldovenesc, răspândit
în judeţul Iaşi şi Neamţ. Habar nu am care este
sorgintea, cum a fost moştenit, dar mi-aţi dat
o idee, mă voi interesa şi vă voi răspunde data
viitoare. Chiar credeţi că sunt în stare să dau
răspunsuri la toate întrebările?
Cuvinte pentru o
buna vieţuire
Folosindu-ne cu dreapta judecată de
înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare,
iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără
judecată, cădem în necumpătare, ură şi
neştiinţă.
"Gătit-ai înaintea Mea masă"... şi cele
următoare. "Masa" aici însemnează virtutea
lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de
Hristos "împotriva celor ce ne necăjesc".
Iar "unt-de-lemnul care unge mintea" este
contemplaţia făpturilor. "Paharul" e
cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar "mila Lui",
Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci acesta, prin
întruparea Lui, ne "urmăreşte în toate zilele",
până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom
mântui, ca pe Pavel. Iar "casa" însemnează
împărăţia în care sunt reaşezaţi toţi sfinţii. În
sfârşit, "îndelungarea de zile" este viaţa
veşnică. Păcatele ne vin prin reaua
întrebuinţare a puterilor (facultăţilor)
sufletului / a celei poftitoare, irascibile şi
raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din
reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi
necumpătarea, din reaua întrebuinţare a
puterii irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar
din buna întrebuinţare a acestora ne vine
cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi
cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create
şi făcute de Dumnezeu, nu este rău.
Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui;
nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci
iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă.
Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt,
decât reaua întrebuinţare, care vine din
negrija minţii de-a cultiva cele fireşti.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 155
 24. Mărturii
Anul internaţional al
luminii
Anul 2015 este un an special pentru
umanitate: este Anul Internaţional al Luminii dar
şi al tehnicilor bazate pe lumină, numit şi IYL1.
Nu credeam că mai era nevoie ca să dovedim
lumii şi mai ales celor care vor veni după noi
că nu putem trăi fără lumină, fie ea materială
sau spirituală. Dar iată că evoluţia umanităţii
nu a însemnat numai un progres tehnologic de
nesperat, nu numai o comunicare interumană fără
precedent, dar şi o pierdere a simţului valorii.
A fost nevoie de o Oră a Pământului pentru ca
să realizăm cât de preţioasă este lumina pentru
natură, să realizăm că eforturile enorme care se
fac pentru a face din noapte zi au început deja
să ne coste, că natura nu-şi mai urmează cursul
ei firesc, ori din natură facem parte noi, oamenii.
Şi toate astea dacă ne gândim numai la lumina
materială. Dacă ne gândim şi la cea spirituală,
situaţia pare a fi şi mai gravă. Oamenii comunică
între ei instantaneu, dar realizează din ce în ce
mai puţin că îşi pierd legăturile de suflet, cele
care îi înalţă spre Lumina pe care ne-a dăruit-o
Domnul Dumnezeu.
A venit aşadar vremea când trebuie să
celebrăm Lumina, să învăţăm să o ocrotim. Or,
Anul Internațional al Luminii este conceput
tocmai pentru a afla care sunt reacţiile luminii la
provocările lumii contemporane materiale, cum
ar fi energia, educația, agricultura sau sănătatea
dar şi la provocările spirituale: agresiunea din
partea mass media sau a ocultismului, efectele
nocive ale comunicaţiei electronice, îndepărtarea
de la viaţa spirituală profundă.
1 IYL = acronimul de la International Year of the
Light
156 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
În primul rând, toţi oamenii planetei trebuie
să înţeleagă ce este lumina, cum putem să o
creăm astăzi, să o transportăm, să o folosim şi
mai ales rolul tot mai important pe care îl joacă ea
în a răspunde la probleme majore sociale (mediu,
sănătate, comunicații, economie).
În mod deosebit sunt vizaţi tinerii; ei trebuie
să înveţe care este rolul luminii în progresul
tehnologiei, în beneficiul industriei şi al creşterii
numărului de locuri de muncă calificate.
Este vizată, de asemenea, lumea artei, pentru
care lumina joacă un rol major: pictori, fotografi,
regizori, arhitecți, sculptori, organizatori de
expoziții, responsabili cu elaborarea și restaurarea
patrimoniului etc sunt chemaţi pentru a expune
locul luminii în domeniile lor.
Ne putem gândi şi la industria direct legată
de lumină, cum ar fi sursele de lumină, sistemele
de control, de măsurare și echipamentele de
transport care utilizează lumina ca instrument.
Acest eveniment internaţional se adresează şi
oamenilor de știință, inginerilor și tehnicienilor
care se ocupă cu diverse aplicaţii ale luminii sau
la cercetătorii preocupaţi de extinderea limitelor
actuale ale înțelegerii luminii.
Medicii, interesaţi în aplicarea luminii la
diverse lungimi de undă în rezolvarea unor
probleme de sănătate, în protecţia psihicului
uman, al mediului înconjurător al oamenilor
(acasă, la birou, în şcoli etc.) constituie o altă
categorie care are în vedere lumina cu tot ce
aduce ea bun civilizaţiei azi. Intelectuali filosofi,
istorici, arheologi, astronomi, biologi, psihologi
– sunt şi ei preocupaţi de sensul simbolic al
luminii, de rolul său în progresul omenirii, în
originea vieții și a universului și a patrimoniului
cultural.
Trebuie să ne gândim şi la cele peste 1,6
miliarde de oameni (!) care nu au încă acces la
energie sau electricitate. Pentru această imensă
categorie de săraci, răspândiţi pe mai toate
meridianele globului, trebuie luptat pentru ca şi ei
să profite de binefacerile progresului tehnologic.
Astronomia este poate ştiinţa care lucrează
cel mai mult cu lumina, pe toate lungimile ei de
undă. Am reuşit de peste patru secole, graţie lui
Galileo Galilei2, să depăşim cunoaşterea lumii
ce ne înconjoară doar cu ochiul liber. Lunetele,
telescoapele, apoi radiotelescoapele, ca să nu mai
vorbim de tehnologia spaţială a ultimelor decenii,
ne-au dezvăluit o lume care părea inaccesibilă şi
care, pe măsură ce ne răspunde la multe probleme,
ridică altele la care poate nici nu ne-am gândit
până mai ieri.
Eu însămi, ca astronom, am fost surprinsă
prima dată când porţile unui Observator au fost
deschise nevăzătorilor. Explicaţia era simplă:
trebuie ca şi ei să înţeleagă cât de mult cunoaşte
astăzi omul fără să-şi folosească ochii, doar cu
instrumente din ce în ce mai sofisticate, care-l
duce pe lungimi de undă tot mai îndepărtate
de cele ale vizibilului, dezvăluind un Univers 3 Euclid din Alexandria (cca 325 - 265 î.Hr.), originar
din Damasc. Matematician grec, care a trăit și a predat în
fascinant din care facem şi noi parte. Alexandria, Egipt pe vrema domniei lui Ptolemeu I (323 –
2 Galileo Galilei (1564-1642), fizician,
matematician, astronom şi filosof. Este considerat
„părintele astronomiei observaţionale moderne” (anul
2009 a fost ales ca An Internaţional al Astronomiei în
memoria primelor observaţii astronomice făcute de el
cu o lunetă în 1609), „părintele fizicii moderne”, „părintele
ştiinţei moderne”.
Scurt istoric al Luminii
Lumina preocupă umanitatea încă din cele mai
vechi timpuri. Cea mai veche lucrare cunoscută
despre lumină datează din secolul III î.Hr. Este
«Optica» lui Euclid3, în care se vorbeşte pentru
prima oară despre propagarea luminii, deşi natura
luminii sau chiar modul în care se formează
imaginile în ochi erau încă necunoscute. Pentru
el lumina exista doar în câmpul vizual al
observatorului, concepţie care rămâne valabilă
până spre epoca Renaşterii.
În secolul I d.Hr. se face un progres
considerabil în cunoaşterea luminii: Heron4 din
Alexandria scrie «Catoptricele», în care afirmă
propagarea în linie dreaptă a luminii prin analogie
cu principiile mecanicii, inclusiv cu principiul
inerţiei. El este primul care vorbeşte de drumul
minim parcurs de lumină, dar crede totuşi că
viteza luminii este infinită.
Un secol mai târziu Claudiu Ptolemeu5
studiază în mod experimental reflexia luminii
şi descoperă că unghiul de refracţie depinde de
densitatea mediului traversat.
Numeroasele secole care s-au scurs până ce
lumina a început să fie înţeleasă ştiinţific corect
dovedesc că ştiinţa nu este evidentă, că numai un
studiu teoretic şi experimental îndelungat poate
duce la concluzii corecte.
Au existat şi multe descoperiri întâmplătoare,
de pildă lentilele descoperite de italieni spre
sfârşitul secolului al XIII-lea, pe care abia
Galileo Galilei le va utiliza în scopuri ştiinţifice,
folosindu-le în anul 1609 pentru prima lunetă din
lume care va fi îndreptată spre bolta cerească.
Lui îi revine meritul de a descoperi o lume
283 î.Hr.).
4 Heron din Alexandria (c. 10 - 70 d.Hr.),
matematician, enciclopedist și inginer grec; a trăit în
Alexandra, Egipt.
5 Ptolemeu (cca 87 d.Hr.- 165 d.Hr.), astronom,
matematician, geograf grec, ale cărui teorii au dominat
știința până în secolul al XVI-lea.[
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 157
necunoscută până la el.
Observaţiile lui Galilei l-au determinat pe
Johannes Kepler6 să rezume cunoştinţele despre
optică în lucrarea sa «Dioptrice». Aici întâlnim
primele teorii privind sistemele multiple de
lentile şi o nouă lege a refracţiei.
Nici Orientul nu s-a dovedit mai prejos în
studiul luminii. În jurul anului 1000, persianul
Ibn Al Haytham (965 – 1039), cunoscut şi sub
numele de Alhazen, a scris la Bagdad un «Tratat
de optică», în care spune că lumina provine de
la surse luminoase şi că razele luminoase vin
să lumineze ochiul, pentru a cărui funcţionare
dă explicaţii destul de corecte. El vorbeşte şi
de principiul camerei obscure, cu aproape cinci
secole înaintea lui Leonardo da Vinci7. Mai mult,
el îşi dă seama că viteza luminii trebuie să fie
finită. Pe drept cuvânt, Alhazen poate fi considerat
părintele opticii moderne, al fizicii experimentale
şi al metodei ştiinţifice.
Dar totuşi Europa va fi cea care va progresa
substanţial în înţelegerea luminii. Astfel, pe
lângă Pierre de Fermat8 şi Isaac Newton9, unul
din fondatorii opticii geometrice este considerat
René Descartes10. Pentru el orice fenomen poate
fi interpretat în funcţie de razele de lumină. El
expune, printre altele, legea refracţiei luminoase
în tratatul său despre «Dioptrică». Pentru el
lumina este un ansamblu de particule care respectă
6 Johannes Kepler (1571-1630), matematician,
astronom şi naturalist german, cel care a formulat şi
confirmat legile mişcării panetelor (Legile lui Kepler).
7 Leonardo da Vinci (1452-1519), cel mai de
seamă reprezentant al Renaşterii; pictor, sculptor,
arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog,
cartograf, botanist şi scriitor, considerat adesea cel mai
de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii
8 Pierre de Fermat (1601-1665), avocat, funcţionar
public şi matematician francez.
9 Isaac Newton (1643-1727), filosof, matematician,
fizician, alchimist, astronom şi teolog englez, recunoscut
mai ales ca fondator al mecanicii clasice, pentru teoria
gravitaţiei universale şi studii de optică., inclusiv pentru
construcţia telescopului care-i poartă numele.
10 René Descartes (1596-1650), filosof şi
matemaician francez.
158 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
legile mecanicii. Legea refracţiei este stabilită în
paralel şi de Willebrord Snell11, dar publicată mai
târziu, motiv pentru care legea refracţiei are când
numele unuia dintre ei, când al celuilalt, când pe
al amândoura.
Pierre de Fermat este un alt savant care-şi va
lăsa numele legat de teoria luminii. El afirmă că
natura urmează întotdeauna drumul cel mai scurt,
cu alte cuvinte ea respectă simplitatea. Fiind atât
de uşor de urmat, se gândeşte că există totuşi şi
ceva dificil, care împiedică traversarea razei de
lumină, «rezistenţa optică».
..
Ole Romer 12 va fi printre primii care va
afirma finitudinea vitezei luminii, plecând de
la observarea sateliţilor lui Jupiter. Perioada
acestora este cu atât mai mare cu cât este mai
mare distanţa dintre Pământ şi Jupiter, ceea ce nu
se poate întâmpla decât dacă viteza luminii este
finită.
Unul dintre cei mai mari teoreticieni ai
mecanicii, Isaac Newton, contemporan cu
Descartes, interpretează fenomenele luminoase
în termeni de forţe. Bazându-se pe mecanica
punctului, el ajunge la rezultate corecte, deşi
inexacte în principiu, privind lumina. «Optica»
sa, publicată în 1704, va fi unul din cele mai
corecte tratate din vremea sa privind lumina, deşi
a fost şi lucrarea care a amânat cu mai bine de un
secol conceptul de undă pentru lumină, atâta timp
cât, pentru el, fasciculele luminoase se propagă
în eter ca o succesiune de particule de lumină a
căror dimensiune depinde de culoare.
Dar teoria naturii ondulatorii a luminii nu
întârzie să se impună. Ea este propusă în 1678
de Christian Huygens13 şi publicată în 1690 în
«Tratatul Luminii». În 1801 Thomas Young14
11 Willebrord Snell van Royen sau Snellius (1580-
1626), umanist, matematician şi fizician olandez.
12 Ole (Christensen) Rømer (1644-1710), astronom
danez.
13 Christiaan Huygens (1629-1695), matematician,
astronom şi fizician olandez. A descoperit în 1655 satelitul
Titan, Primul satelit cunoscut al planetei Saturn.
14 Thomas Young (1773-1829), om de ştiinţă
englez, cu contribuţii în mecanică, fiziologie, muzică.
experimentează difracţia şi interferenţele. 20 de
ani mai târziu, Augustin Fresnel15 spune că toate
fenomenele legate de polarizarea luminii pot fi
explicate doar concepând o lumină ondulatorie.
James Clerk Maxwell16 va fi cel care va
explica cel mai corect natura ondulatorie a
luminii în tratatul său din 1873, în care vorbeşte
despre undele electromagnetice, în care lumina
este o undă care se propagă sub formă de radiaţie,
spectrul radiaţiei fiind doar o parte a ansamblului
radiaţiei electromagnetice.
Newton a elaborat teoria pur corpusculară
a luminii, respinsă prin punerea în evidenţă a
fenomenelor de interferenţă, explicabile uneori
doar pe baza teoriei corpusculare.
Dar iată că fizica secolului XX arată că energia tot printr-un fenomen luminos: este durata a
transportată de lumină este cuantificabilă. Cuanta
de energie (cea mai mică cantitate de energie,
indivizibilă) capătă numele de foton, care este de
asemenea o particulă. Existenţa ei nu numai că nu
contrazice teoria ondulatorie, ci chiar o susţine:
dualitatea undă-corpuscul din mecanica cuantică
spune că fiecărei particule îi este asociată o undă. cele cereşti. Soarele este steaua de la care primim
În cele din urmă, dacă se consideră deplasarea
unui foton, punctele de sosire posibile sunt date
de unda asociată.
Dualitatea luminii – undă şi corpuscul –
vine ca un exemplu material, păstrând desigur
proporția realităţii, pentru cei care nu pot crede
că Iisus a fost şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp.
..
În ceea ce priveşte viteza, tot Romer a fost
cel care a măsurat-o indirect, în 1670, observând
abaterile orbitei satelitului Io al lui Jupiter
în raport cu previziunile calculate. În 1849,
Hippolyte Fizeau17 măsoară direct viteza luminii
cu ajutorul unui fascicul reflectat de o oglindă
îndepărtată care traversa o roată dinţată. Viteza
luminii este constantă, fapt enunţat cu claritate
15 Augustin Jean Fresnel, (1788-1827), fizician După cel de-Al Doilea Război Mondial
francez.
16 James Clerk Maxwell (1831-1879), fizician
scoţian, autor al unor ecuaţii care stau la baza
electrotehnicii.
17 Armand Hippolyte Louis Fizeau (1819-1896),
fizician, astronom francez.
abia de Albert Einstein18 în 1905. El a afirmat,
conform teoriei relativităţii, că viteza luminii este
viteza maximă pe care o poate lua orice deplasare,
fie ea de informaţie sau de energie.
Şi celelalte unităţi sunt definite în raport cu
viteza c a luminii, astfel că orice definiţie devine
extrem de exactă. Aşa se face că toate unităţile
Sistemului Internaţional sunt definite în funcţie
de lumină. Distanţa, fiind produsul dintre viteză
şi timp, unitatea de lungime poate fi definită în
funcţie de c. Metrul este unitatea de lungimi din
Sistemul Internaţional. El este definit ca distanţa
parcursă de lumină în vid, în 1/299  792  458
dintr-o secundă.
La fel, unitatea de timp, secunda, este definită
9 192 631 770 perioade ale radiaţiei corespunzând
tranziţiei între două niveluri hiperfine ale stării
fundamentale ale atomului de cesiu 133.
Viteza luminii în vid este exact de
299 792 458 m/s.
Probabil că cele mai «vizibile» lumini rămân
lumină. Luna şi alte mici corpuri cereşti produc
mai puţină radiaţie decât primesc, ele fiind
luminoase prin reflexia luminii pe care o primesc
de la Soare, ca şi noi. Stelele căzătoare sfârşesc
prin a arde în atmosfera pământească şi a emite
lumină. Stelele sunt ele însele surse de lumină
până ce se va consuma tot combustibilul lor şi
vor muri.
Luminile cereşti au fost venerate de când
există omul pe pământ, de unde ciclul lumină-
întuneric dar şi adoraţia soarelui şi a stelelor.
Astronomia modernă este departe de cea de
pe vremea lui Galilei, când lunetele descopereau
lumile nevăzute cu ochiul. Secolul XX a adus
observaţiile bazate pe teoriile electromagnetice.
18 Albert Einstein (1879-1955), fizician teoretician
născut în Germania, autor al teoriei relativităţii.
Pentru celebrarea teoriei relativităţii restrânse pe care
a elaborat-o în 1905, anul 2005 a fost declarat An
Internaţional al Fizicii.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 159
au fost folosite telescoapele care captează
undele electromagnetice în spectrul radio,
radiotelescoapele, ca şi telescoapele observând
în infraroşu sau ultraviolet. Telescoapele spaţiale
au ieşit dincolo de atmosfera terestră, evitând
astfel poluarea şi lărgind considerabil numărul
obiectelor cereşti cunoscute.
Fascinaţia luminii a dat naştere dintotdeauna
unei interpretări simbolice, de la zeificarea
focului, element vital pentru omul preistoric,
trecând apoi prin filosofia greacă cu cele  patru
elemente ale sale până la creştinism, pentru care
Dumnezeu este « lumina luminilor ».
Dacă parcurgem Biblia, vom găsi Lumina
de sute de ori, de la primul până la ultimul verset.
Chiar din primele sale rânduri, Cartea Facerii
începe astfel :
Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost
lumină (Fac.1,3).
Dumnezeu a văzut că lumina era bună;
şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric
(Fac.1,4).
Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul
l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost
o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi (Fac.1,5).
N-aş vrea să comentez cât de aproape este
adevărul biblic de cel ştiinţific, pentru că însuşi
descoperitorul ipotezei naşterii Universului prin
explozia primară s-a ferit să-l bucure pe Papă,
care găsea că aceasta este dovada incontestabilă
a Creaţiei. Georges Lemaître (1894-1966),
canonicul catolic belgian, astronom şi fizician,
profesor la Universitatea Catolică din Louvain,
emite teoria atomului primitiv, numită ironic în
1949 de Fred Hoyle, Big Bang. În 1965 Arno
Penzias şi Robert Wilson vor descoperi radiaţia
de fond a Universului, acest «ecou dispărut
al formării lumilor», cum fusese numit poetic
de către Lemaître. În felul acesta scenariul
cosmologic al lui Lemaître a fost confirmat,
deşi acesta a avut întotdeauna rezerve asupra
descoperirilor sale pe care nu le considera veşnice.
Oricând va putea apărea alta care să ducă mai
departe cunoaşterea, aşadar nici asemănarea între
160 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Lumina Dumnezeiască şi cea pe care a intuit-o el
nu putea fi strictă.
Acesta este doar unul din motivele pentru
care citirea Bibliei prin ochii ştiinţei nu poate fi
benefică. Ştiinţa şi Religia rămân complementare,
nici una n-o poate substitui pe cealaltă.
Desigur, în Biblie şi în Cărţile sfinte lumina
înseamnă şi lumina zilei, lumina ochilor dar şi
lumina interioară:
• Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce
suferă şi viaţă celor amărâţi la suflet, (Iov.3:20)
• Pentru ce, zic, dă El lumină omului care
nu ştie încotro să meargă, pe care îl îngrădește
Dumnezeu din toate părţile? (Iov.3:23)
• Cine ar putea să-I numere oştile? Şi peste
cine nu răsare lumina Lui? (Iov.25:3)
• când candela Lui strălucea deasupra
capului meu şi lumina Lui mă călăuzea în
întuneric! (Iov.29:3)
• (Un psalm al lui David.) Domnul este
lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem?
Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-
mi fie frică? (Ps.27:1)
• Căci sfatul este o candelă, învăţătura este
o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea
vieţii. (Prov.6,23).
Acestea sunt deci mesajele de care abundă
Biblia, atât spre cunoaştere cât şi spre găsirea
drumului în viaţă călăuziţi de Lumina Lui. Şi ce
poate fi mai înălţător decât versetul simetric parcă
cu cel din Cartea Facerii. Ce a început cu Lumina,
cu Lumină se va sfârşi, cu Lumina pogorâtă de la
Dumnezeu.
• Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai
avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina
soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va
lumina (Apoc.22,5).
Iată de ce Anul Internaţional al Luminii ar
trebui să fie şi pentru cei care-l celebrează pe toate
meridianele globului un îndemn spre cunoaşterea
materiei dar mai ales a sufletului, pentru găsirea
drumul luminat de Cel de Sus.
Prof. Univ. Dr. Magda STAVRINSCHI
 Amintiri din Seminar
S-a întâmplat ca anii de şcoală primară
– pe care i-am făcut în satul natal, Dancu – să
se suprapună cu o perioadă istorică tristă pentru
poporul român: 1940-1944. S-a mai întâmplat să
urmeze seceta din 1946-1947, care a ucis şi ea,
cum o făcuse şi războiul, vieţi omeneşti. Şi tot
aşa, întâmplare după întâmplare, s-a alcătuit o
istorie pe care bunul Dumnezeu m-a învrednicit
să o parcurg, cu toate bucuriile şi necazurile, cu
capul neplecat, dar fără îngâmfare fudulă.
În anul 1946, la insistenţele admirabililor
învăţători – Lucreţia şi Octav Dominte – părinţii
mei s-au învoit să mă dea mai departe la învăţătură.
Cu ceva mai multă codeală, a trebuit să accept şi
eu trecerea de la harapnicul ciobănesc la condeiul
şcolăresc. Îmi amintesc faptul că nu am fost prea
încântat – când mi s-a făcut comunicarea – să
dau examen la Seminar. Seminarul „Veniamin
Costachi” din Iaşi. Îmi făcea cu ochiul mai
mult haina militară, cu toate că păţania recentă
a bieţilor noştri ostaşi îmi era încă vie. Deşi nu
mai pusesem – doi ani de zile – mâna pe o carte
şcolară, m-am prezentat, totuşi, la examenul de
admitere…
La mine în sat, nu am fost niciodată un
îndrăzneţ. Dar nici un tălălău nu cred că am
fost. Mai curând un copil crescut cu credinţă
în Dumnezeu, harnic la muncă şi la învăţătură,
respectuos faţă de cei din jurul meu. Datorez pe
toate acestea părinţilor mei, învăţătorilor mei
şi părintelui Călinescu, în ochii mei un vrednic
slujitor al bisericii, dar şi al credincioşilor. Astfel
stând lucrurile, când m-am trezit în faţa comisiei
de examen, alcătuită, parcă, din doi preoţi şi trei
civili, mi s-au cam înmuiat picioarele, iar limba
a început să-mi tremure. Uitându-mă, însă, la cel
care conducea… ostilităţile, mi-a mai venit inima
la loc. Era un preot. Trecut de vârsta mijlocie,
voinic şi cu o ţinută dreaptă, privirile lui blânde şi
vorba lui molcomă mi-au dat curaj. Era părintele
Petrovanu, directorul şcolii.
La obiectele de cultură generală m-am
descurcat onorabil. La cele… tehnice – satisfăcător.
La specialitate, însă… Prin specialitate înţelegând
proba de muzică. Cântatul, cu alte cuvinte. Pe
mine, vocea nu m-a scos niciodată în lume. Poate
şi din această pricină nu m-a încântat Seminarul.
Până la urmă, cu îngăduinţa de bun pedagog a
părintelui director, am scos-o la capăt. Parcă îl
aud şi acum. După ce i-am declarat că eu nu ştiu
să cânt, m-a întrebat:
– Dar la şcoală nu ai învăţat nici un
cântec?
– Ba da, dar nu le mai ţin minte…
– Dar vreun cântec de pe lângă scoală nu
ştii?
– Ştiu, părinte, dar numai să le lălăiesc.
Râzând cu poftă, părintele Petrovanu
s-a învoit, în cele din urmă, să cânt „Trăiască
regele”. Că pe atunci România mai avea rege, iar
imnul se mai cânta. Şi am tras o recitare ca aceea,
care, cred, l-a impresionat pe părintele director.
Dovadă că am luat examenul cu nota 7,55. Nota
limită de admitere era de 7,50. Momentul acela
a reverberat în fiinţa mea mai mult emoţional.
Stadiul la care ajunsese puterea mea de gândire
nu era în stare să sesizeze dimensiunile lui,
raportate la perspectiva ce mi se deschidea.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 161
Oricum, în existenţa mea se petrecea o schimbare
a cărei importanţă abia peste ani s-a înfăţişat cu
adevărat.
În tainiţele memoriei, mi s-au păstrat multe
amintiri din timpul celor doi ani de învăţătură la
Seminarul „Veniamin Costachi”. Pe unele le-am
şi consemnat într-unul din volumele de romane
istorice, cu genericul „Destinul este rotund”.
Asupra altora revin în aceste succinte însemnări.
Din respect şi cu multă admirativă recunoştinţă,
voi stărui îndeosebi asupra imaginilor unora
dintre profesorii pe care i-am avut în acest timp.
Un timp în care influenţele dinafară (mai cu seamă
răsăritene) încă nu începuseră să deterioreze un
sistem de învăţământ foarte bine articulat, în
toate componentele sale, iar slujitorii cei mari
ai şcolilor româneşti, de toate gradele şi de toate
profilele, nu deveniseră duşmani ai poporului. Un
popor pe care ei se străduiau să-l lumineze şi să-i
cultive demnitatea. Aşa se face că am avut şi eu
norocul să mă înfrupt din darul, poate şi din harul
lor.
În clasa întâi – pe atunci şcolile cu rang
de liceu îşi numărau clasele de la I la VIII –
l-am avut profesor de Religie pe părintele Ilie
Gheorghiţă. Un cărturar. Şi el un om blând, cu
un deosebit har pedagogic, profesorul nostru
venea la ore cu o hartă a lumii vechi. Pe acea
hartă ne arăta lucrurile despre care ne povestea,
în acest fel sporind simţitor puterea noastră de
înţelegere, dar şi de imaginaţie. Ni se părea că
chiar îl vedeam pe Iisus intrând în Ierusalim. Sau
pe rătăcitul în pustiu, care nu mai vede a doua
urmă de paşi şi crede că Domnul l-a părăsit. Ori
Botezul din apa Iordanului. Odată cu Religia,
părintele Ilie Gheorghiţă ne învăţa şi Geografia
lumii vechi, dar şi Istoria antică, completându-i
astfel pe profesorii de la disciplinele respective.
Sunt mândru să am în biblioteca mea cartea „Un
veac de la moartea mitropolitului Iacob Stamati”,
al cărui autor este binecunoscutul preot-profesor.
După desfiinţarea Seminarului – prin reforma
învăţământului din anul 1948 – devenind elev
la Liceul Naţional, şi după aceea, pe vremea
162 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
studenţiei, l-am întâlnit la Biblioteca universitară
„Mihai Eminescu”, unde lucra ca cercetător de
carte veche. Scria şi publica articole şi studii mult
apreciate.
Pentru scurtă vreme, la Limba română
l-am avut ca profesor pe binecunoscutul în vreme
Eugen Neculau. Cel care a fost mentor al celebrei
Şcoli de la Ungureni, din judeţul Botoşani. Cu
pronunţia lui rârâită, dovedea un deosebit talent
de vorbitor, cu care ne cucerea fără să ne dăm
seama. După domnul Eugen Neculau, a urmat, tot
pentru puţin timp, domnul profesor Vrânceanu.
Un bărbat năltuţ şi subţirel, plăcut la chip, dar şi
mai plăcut la spirit. De la acest distins profesor
am deprins, printre altele, rânduiala punctuaţiei şi
a povestirii. Îmi amintesc foarte bine întâmplarea
de la prima teză la Limba română. A venit în clasă
domnul profesor, cu caietele sub braţ, le-a aşezat
pe catedră şi, fără să se aşeze pe scaun, a început
să ne împartă… operele. A luat-o în ordinea
descrescătoare a notelor. Adică de la zece în jos.
A pronunţat el nume şi note – cu numele de botez
dezmierdate: Ionică, Petrică, Vasilică, Petrăchel şi
aşa mai departe – până ce a epuizat catalogul, dar
fără să pomenească şi numele meu. Nu-mi mai
amintesc sentimentul care m-a cuprins atunci, dar
îmi aduc aminte foarte bine de chipul străluminat
de un zâmbet cald, prietenesc al profesorului.
După o mică pauză – bine regizată – a pronunţat
şi numele meu: Filip Vasilică, nota cinci. Am
răsuflat uşurat. Doar cinci era o notă de trecere.
Cam pleoştit, m-am apropiat de domnul profesor
şi am luat caietul cu mâinile tremurânde. M-am
uitat cu ochii împăienjeniţi pe prima pagină şi
am tresărit. Acolo scria: 10 (zece). Văzându-mă
fâstâcit de fericire, dar şi de nedumerire, domnul
profesor s-a adresat clasei:
– Mă iertaţi, copii, dar am uitat să mai
adaug un cinci la cinciul pe care l-am pronunţat
ceva mai devreme.
Nu a durat prea mult timp şi în locul
domnului profesor Vrânceanu a venit un alt domn
profesor. La urechile noastre a ajuns zvonul că
domnul Vrânceanu fusese arestat…
 În clasa întâi, am făcut Franceza cu
domnul profesor Constantin Ciopraga, pe care
l-am avut mentor – la Istoria Literaturii române –
şi în facultate. Era proaspăt întors din prizonierat
şi se simţea ca un nou născut printre şcolari.
În clasa a doua, în locul domnului Ciopraga, a
venit domnul profesor Mureşanu. Ei bine, sub
îndrumarea lui, am început să traduc poezii din
manualul de Limbă franceză. Cu ritm şi cu rimă,
se înţelege. Bucuros de isprava mea, domnul
Mureşanu mă răsplătea, pentru fiecare nouă
traducere, cu câte o notă de zece.
Îmi mai aduc aminte, cu duioşie şi
recunoştinţă, şi de alţi dascăli din perioada celor
doi ani de Seminar: Corlăţeanu (Istorie), Mazilu
(Matematică), Dima (Fizică), Roşu (Geografie),
Zaharia (Ştiinţe naturale), Toma Carp (Muzică
bisericească), Dumitru Chiriac (Muzică), Vasile
Ultimescu (Sport). Cu domnul Ultimescu am
învăţat şi la Liceul Naţional, în perioada 1949-
1953. Voia să mă profilez pe proba de sărituri
peste garduri.
– Dar eu nu vreau să sar peste gardul şcolii,
domn’ profesor – mi-am permis să glumesc.
– Măi Vasilică, tu nu vezi că eşti slab ca o
păstaie de fasole şi uşor ca o pană de gâscă? Cum
să nu faci… garduri?!…
Tot în anul 1946, întreaga şcoală a fost
cuprinsă de un puternic val de emoţii. Vestea
care a produs fenomenul s-a răspândit cu mare
repeziciune: vizita Prea Fericitului Patriarh
Nicodim. În acea vreme, Seminarul nostru avea
un cor excepţional, pregătit şi condus de celebrul
profesor Toma Carp. Ei bine, acel cor a făcut şi el
faima şcolii în ochii Patriarhului, întâmpinându-l
cu un „Mulţi ani trăiască” într-o exprimare pe
care nu o mai auzisem până atunci. Dar nici
după aceea. Înaltul oaspete a ascultat omagiul
cu zâmbet de mulţumire şi cu priviri vibrânde,
după care a strâns mâna dirijorului, felicitându-l.
Evident, felicitările aveau în vedere şi pe acel
excepţional cor de şcolari de toate vârstele.
Imaginea de mai jos reprezintă Seminarul
„Veniamin Costachi” – profesori şi elevi – în
pelerinaj la Mânăstirea Cetăţuia (1947). În centrul
fotografiei, în gri, părintele Scarlat Porcescu,
directorul şcolii.
Tot în clasa a doua s-a schimbat şi
directorul şcolii. În locul părintelui Petrovanu a
venit părintele Scarlat Porcescu. Şi el un bărbat
voinic, mult mai tânăr, dar la fel de chipos. Şi
el un om de carte, nu doar bisericească. Multă
vreme după desfiinţarea Seminarului, a colaborat
cu articole şi studii în reviste de specialitate şi
cultură. Îmi aduc aminte că, prin anii ’75, pe
când urcam – sau coboram – dealul străzii Lascăr
Catargi, îl întâlneam pe fostul meu director. Îşi
plimba, fudul nevoie mare, nepoatele.
Aş putea completa aceste dragi amintiri şi
cu nume de foşti colegi, mai mari sau mai mici. Cu
unii am fost coleg şi la Liceul Naţional: Apetroaie
Ion, Bârzu Vasile, Severin Vlad, Şova Constantin.
Într-una din zile, m-am apucat şi am reconstituit
catalogul clasei mele. Cu o aproximaţie de doi la
sută, poate. Din când în când – şi tot mai rar – îi
mai întâlnesc pe câte unii. Cu Gheorghe Tescu,
care era în clasa a VII-a când eu am intrat în clasa
I, mă aflu în relaţii de bună prietenie. Şi nu doar
din pricina unor preocupări comune, între care se
află şi scrierea cărţilor.
Vestea desfiinţării Seminarului ne-a
prins în vacanţa mare a anului 1948. Şocul a fost
deosebit de puternic. „Dar eu ce am să fac?” mă
tot întrebam. Mă integrasem bine ritmului impus
de valoroasele cadre didactice, climatul de acolo
mă atrăgea, mă socoteam parte a întregului.
Terminasem clasa a II-a pe locul al treilea, după
Bârzu Vasile şi după Crivoi Constantin. De
unde puteam trage concluzia că distanţa dintre
harapnicul de cioban şi condeiul de şcolar se
topise. Dar, Seminarul nostru nu mai era… Au
rămas, însă, precum o „corolă de lumini a lumii”,
amintirile…
În dese rânduri, rememorez acele timpuri
şi de fiecare dată nişte fiori calzi îmi mângâie
fiinţa. De câte ori trec pe lângă clădirea fostului
(pentru mine mereu prezentului) Seminar, tremur
şi mă bucur. Acolo, în acea clădire frumoasă, am
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 163
început a deprinde lumina cea adevărată. După
şcoala primară, a fost o a doua cărămidă pusă la
temelia destinului meu. Într-o vreme, împreună cu
câţiva foşti seminarişti (Gheorghe Tescu, Mircea
Cozma, regretatul Mihai Bistriceanu) plănuiam
o întâlnire. Nu am fost vrednici de împlinire a
nobilului gând. Păstram, în schimb, cu pioşenie,
aducerile-aminte. În memoria şi spiritul nostru,
Seminarul „Veniamin Costachi” exista.
Scriitor Vasile F

ilip
Să căutăm bucuria. Avem
nevoie de ea, ca de pâinea
cea zilnică
Gândul, cea mai puternică forță din
univers
Dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete,
există un câmp de energie și lumină coordonat de
o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, nu suntem
singuri în Univers, Dumnezeu chiar există.
Odată ce am înțeles că noi ne creăm propria
realitate, felul în care privim lumea, se schimbă.
A gândi, înseamnă a transforma nevăzutul în
văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forță
din univers. Iar Dumnezeu ne-a dat puterea ca,
din milioanele de realități posibile, care există în
stare latentă, să aducem pe pământ, cu gândurile
noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai
mult cu gândurile noastre.
Celulele au inteligența lor și reacționează
la gândurile și sentimentele celui în cauză.
Organismul nostru reacționează pozitiv la bine și
negativ la rău.
Legea binelui
Universul întreg are ca fundament o lege
morală, legea binelui. Ca să fim sănătoși și
fericiți, nu e nevoie decât să ne construim viața
după legea aceasta.
Când comit un act contrar acestei legi, îmi
creez singur mecanismele biochimice care duc
la boală. Cinci minute de mânie sau suferință
164 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
imobilizează pentru 5 - 6 ore celulele gardian ale
sistemului imunitar. Timp de 5 - 6 ore, organismul
nostru e lipsit de apărare, iar milioanele de celule
moarte, viruși și bacterii, circulă libere prin
organism, se pot localiza undeva și declanșa
boala.
Stresul, care azi a luat proporții gigantice, ura,
mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalți, invidia,
gelozia, provoacă în corp un pH acid, favorabil
bolii. Depresia are și ea, un efect nociv asupra
organismului, nu doar că împiedică vindecarea,
dar poate favoriza debutul altor boli. Frica, de
asemenea, ne face rău.
Cu emoțiile, nu-i de glumit. Eu am învățat să
le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens,
să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greșește, fac un
efort să-l iert, gândindu-mă că poate, într-o zi va
înțelege și el ceea ce înțeleg eu acum. Să iertăm,
fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului nostru să
vireze spre unul alcalin, favorabil sănătății. Sigur
că sunt și suferințe care nu pot fi evitate. Dar e
important să rămânem conștienți că fiecare minut
de suferință sau stres, ia din viața celulei noastre.
 Relaxare și respirație nu mă așez niciodată la masă, supărat. Masa ar
Munca în exces amenință să ne omoare lent. trebui să fie o sărbătoare, prilej de bucurie alăuri
Dacă nu ne putem lua mici vacanțe regulat, să ne de ceilalți.
luăm măcar pauze de 10 minute la fiecare oră,
în care să ne golim mintea și să respirăm adânc. Prof. Univ. Dr. Dumitru constantin DULCAN,
În loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să Medic Neurolog
bem un ceai, fără să ne gândim la nimic altceva.
Toate tehnicile de relaxare se bazează pe Poetul Grigore
respirație. Oboseala vine și dintr-o lipsă de
oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu
Vieru în comunitatea
ochii închiși, încerc să-mi reprezint oboseala românească din
ca senzație la nivelul creierului apoi, cu fiecare
expirație profundă, îmi imaginez că o elimin. America
Fiecare își poate crea propria lui tehnică. Eu nici
pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, Ca să te simți împlinit e puțin să sădești
mă concentrez pe starea de bine și cald, o trec un pom, să sapi o fântână, să construiești o casă
prin inimă, apoi o trimit acolo unde mă doare. și să crești un copil… Sunt și acestea lucruri
Fac asta de câteva ori și durerea dispare. importante, dar omul nu se limitează la atât.
La testele psihologice, s-a dovedit că cei Însetat de comunicare, el caută să lege relații cu
care se vindecă sunt cei optimiști, cei care cred cei din preajmă, dar și cu semenii săi de peste
în Dumnezeu și cei care sunt calmi. Îndoiala este mări și țări. Printre oamenii avizi de comunicare
un obstacol în calea oricărui succes și, mai ales, cu românii din afara hotarelor Republicii
a vindecării. Moldova eram și noi: Grigore Vieru și umila
mea persoană.
Rugăciunea - o realitate fizică Pornisem încă în anii `90 ai secolului trecut o
Prin rugăciune, realitatea din jur se colaborare frumoasă cu scriitorii din România și
transfigurează, aducem la noi lumina din univers. cu diaspora română din America. Mai mult decât
Credința mobilizează, în mod cert, întregul atât, Mitropolia Ortodoxă Română din Republica
sistem imunitar. Nu spunea Iisus „credința ta te-a Moldova și Institutul „Sf. Apostoli Petru și Pavel”
vindecat„? din New York, condus de preotul-poet Theodor
Eu respect o regulă care se știe încă de la Damian, au semnat un protocol de colaborare
Hipocrat: să mănânci fără să satisfaci complet care prevedea, printre altele, și vizite reciproce.
senzația de foame! Adipocitele așteaptă semnalul În august 2003 părintele Theodor Damian
că te-ai săturat ca să-și extragă din alimente a vizitat Basarabia, iar de Schimbarea la Față a
grăsimea. Dacă nu te saturi, nu te îngrași. Studii Domnului el a slujit, împreună cu un sobor de
de ultimă oră, arată că lungimea telomerilor de preoți ai Mitropoliei Basarabiei, la Catedrala
la extremitățile cromozomilor, de care depinde „Sf. Teodora de la Sihla”. În predică a ținut să
durata vieții, e influențată favorabil de alimentația amintească de prima vizită a poetului Grigore
cu puține calorii. Mănânc legume, icre de pește, Vieru la New York, care a coincis cu Ziua Unirii
iaurt, lapte de soia pe care îl beau dimineața cu Principatelor, marcată pe 24 ianuarie. „Dânsul a
cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte fost trimis de Dumnezeu, fiind pentru noi darul
rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. căzut din cer ca să ne vorbească despre Unire”, a
Și am grijă să țin din când în când câte o zi de spus, printre altele, părintele Theodor. După ce o
post, în care beau doar ceaiuri și las organismul bună parte a scriitorilor din Țară și din diaspora au
să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 165

 vizitat Chișinăul, participând la diverse întâlniri
cu colegii de breaslă din Republica Moldova,
la lansări de carte, slujbe religioase și alte
manifestări, reprezentanții diasporei din America,
la îndemnul părintelui Theodor Damian, ne-au
invitat pe mine și pe Grigore Vieru în ospeție
la ei. Fără a ezita, Grigore Vieru a acceptat
propunerea. Eu, însă, am fost mai rezervat. Am
mulțumit pentru invitație și, din politețe, am spus
că voi face tot posibilul să vin. În următoarele
săptămâni am avut mai multe discuții telefonice
cu părintele Theodor, în timpul cărora ni se
cerea tot mai insistent să numim ziua plecării în
America. De fiecare dată răspundeam evaziv, dar
toate-s până la o vreme. A venit momentul când a
trebuit să dau un răspuns concret, pentru că eram
așteptați la deschiderea manifestărilor organizate
cu prilejul Unirii Principatelor Române. Nu mai
aveam încotro. Cunoscând bunăvoința părintelui
Theodor, mi-a fost greu să refuz invitația, în
schimb, după ce am spus „nu”, mi s-a luat o piatră
de pe suflet. Dar nu pentru multă vreme.
Într-o zi, pe la prânz, ușa s-a deschis
încetișor și în biroul meu a intrat Grigore Vieru.
Era o zi mohorâtă de iarnă, ca și dispoziția mea,
pentru că în ultimul timp mă chinuia o durere
cumplită de rinichi. Deși țineam la poet ca la un
frate, de data aceasta vizita lui nu m-a bucurat
prea mult, intuindu-i scopul. Stăteam ghemuit
de durere într-un fotoliu și el aproape a
îngenuncheat lângă mine, ca să-mi prindă mai
ușor privirea. M-a strâns de braț cu mâna-i
firavă, de parcă se temea să nu fug. Nu m-a
lăsat să-i spun „nu”, deşi am încercat să mă
împotrivesc din toate puterile, în primul rând,
pentru că eram bolnav și, în al doilea, pentru că
aveam o frică teribilă de avion. Nimerisem deja
de două ori în accidente aviatice. Prima dată pe
ruta Chișinău-Moscova, când tata își făcea
studiile la Academia Teologică din Zagorsk.
Atunci, pentru că șasiul avionului nu se
deschidea, am fost nevoiți să planăm mai multă
vreme deasupra Moscovei. Până la urmă, am
aterizat într-un hățiș, dar, slavă Domnului,
166 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
am rămas cu toții în viață. A doua oară mi s-a
întâmplat să nimeresc în accident în timpul
serviciului militar. Făceam niște exerciții de
rutină, când unul din motoarele avionului,
încărcat nu doar cu soldați, ci și cu muniții, a
luat foc. Ni s-a ordonat să sărim, noaptea, cu
parașuta și încă pe un teren necunoscut... O
vorbă din popor spune că ulciorul nu merge
de multe ori la apă, de aceea nu mai vroiam să
aud de avion. Pentru o bună parte din oameni
zborul cu avionul e un lucru de rutină și nici
nu face să te miri, dacă te gândești la calitatea
drumurilor noastre. Chiar și cele mai simple
calcule arată că mai repede ajungi la Istanbul cu
avionul decât la Soroca cu automobilul. Cursele
aeriene au devenit obișnuite nu doar pentru
tineri, ci și pentru oamenii de vârstă onorabilă.
În una din zile la Catedrala „Sf. Teodora de la
Sihla” a venit o bătrână de vreo 80 de ani ca să
cumpere o icoană pentru nepoata sa, stabilită cu
traiul în Toronto. Mătușa, care până mai ieri nu
călătorise nici măcar cu trenul, acum se pregătea
să zboare tocmai în Canada... În ceea ce mă
privește, nimeni şi pentru nimic în lume nu m-ar
fi înduplecat să zbor, mai ales peste ocean, pe
o distanță de mii de kilometri. Și totuși... Nici
până azi nu înțeleg cum i-a reușit poetului să mă
convingă. Parcă m-a hipnotizat!
A doua zi ne-am dus la Ambasada SUA de la
Chișinău. În adâncul sufletului mai speram că nu
voi pleca. Dumnezeu, însă, a ţinut nu cu mine, ci
cu Grigore Vieru. Ni s-a deschis viza în numai
două ore și încă pe un termen de șapte ani! Când
am văzut pașaportul, a căzut cerul peste mine. Nu
m-a auzit Domnul! N-a ținut seamă de faptul că
tot drumul până la ambasadă m-am rugat, poate
chiar mai stăruitor decât altă dată, să nu mi se
deschidă viza!
Până la plecarea în America rămăseseră
zile numărate, de aceea făceam pregătirile din
mers. Grigore Vieru, nemaiavând acasă cărți de-
ale sale, se ducea, sărmanul, pe la librării și le
cumpăra, plătind pe deasupra și comisioanele.
 Am luat cu noi niscaiva cadouri, în rest, valizele
lui Grigore Vieru, ca și ale mele, erau ticsite cu
reviste și cărți.
La 22 ianuarie 2004, pe la ora trei noaptea,
am chemat un taxi și am mers împreună cu
doamna preoteasă acasă la Grigore Vieru. Era
un ger cumplit, cu viscol puternic, iar rafalele
de vânt adunau zăpada în nămeți, făcând
arterele magistrale ale Chișinăului aproape
impracticabile. La despărțire doamna Raisa
Vieru mi-a întins pașaportul soțului și biletul de
călătorie, spunându-mi: „Părinte Ioan, vă rog să
aveți grijă de documente… Grig al meu e cam
distrat și ar putea să le piardă… Mi-i teamă că nu
s-a mai întoarce acasă, că s-a face american…”.
Preoteasa Elvira mi-a luat-o înainte: ,,Doamnă
Raisa, dați-mi mie documentele, că nici părintele
Ioan nu-i mai breaz. S-ar putea întâmpla să rămână
amândoi în America…”. Despre Grigore Vieru
știam că-i nițel distrat, prin Chișinău circulau la
acest subiect diferite istorioare, pe unele, cu mult
umor, le povestea chiar el. În ceea ce mă privește,
aflam pentru întâia oară că sunt la fel.
Când am ieșit din casa poetului, viscolul se
întețise. Pe drum spre aeroport aveam impresia că
mașina nu merge, ci patinează. Prin pânza deasă
de fulgi drumul aproape nu se vedea. Priveam la
ei și mă încercau sentimente contradictorii: ba
teama că am putea nimeri în accident, ba speranța
că poate scap cumva de această călătorie...
Ajunși la aeroport, am făcut coadă pentru
înregistrarea la rută, deși mai nădăjduiam să-l
aud pe dispecer anunțând amânarea zborului. La
ora cinci dimineața în aerogară era foarte multă
lume. Majoritatea călătorilor, recunoscându-ne,
ne-au făcut o „cărare”, noi, însă, am rămas la
coadă. Modestia ne-a fost spulberată de angajații
aeroportului. O doamnă polițistă, bună creștină a
Catedralei „Sf. Teodora de la Sihla”, însoțită de
câțiva bărbați, ne-au luat valizele și ne-au ajutat
să facem formalitățile.
Iată-ne în avion... De fapt, era greu să-l
numești avion, ia, un microbuz cu două aripi și
două
elice, mai simplu, două moriști. Și cu această
„jucărie” trebuia să zburăm până la Viena!
Perspectiva nu mă încânta deloc. În salon erau
doar câteva suflete. Pilotul a pornit motorul și
elicele au început a se roti. Fâlfâind și scrâșnind
„supărate”, ele ridicau vârtejuri de zăpadă, făcând
vijelia de afară și mai cumplită. Urmăream cum
se întețește ninsoarea, cât de puternic zdruncină
vântul avionul, clătinându-l dintr-o parte în alta,
și inima mi se făcea cât un purice. Elicele se
învârteau de mai multă vreme, iar „cărăbușul”
nostru așa și nu decola, ceea ce m-a făcut să
cred la un moment dat că zborul se amână. Era
suficient să se anunțe oficial suspendarea lui pe
o oră-două și, vorba românului, „Uite popa, nu e
popa”.
Într-un târziu, avionul s-a desprins, totuși,
de pământ, dar s-a pomenit ca o frunză în bătaia
vântului... Iată atunci am regretat cu adevărat că
am acceptat această călătorie „peste mări și țări”.
Am privit necăjit la Grigore Vieru și m-am gândit
că-i bine să asculți un poet, dar numai atunci
când își recită versurile... A presărat sare pe rană
și discuția telefonică a unei tinere din spatele
nostru, care, printre alte fraze, a rostit una ce se
potrivea de minune împrejurărilor: „По такой
погоде летают только самоубийцы. Пока,
встретимся в раю!” („Pe un timp ca acesta
zboară doar sinucigașii. Pa, ne vedem în rai!”).
Chiar dacă era vorba de rai, „prorocirea” tinerei
nu m-a încântat deloc...
Nu multă vreme după decolare de noi s-a
apropiat stewardesa. Ne-a recunoscut și s-a
prezentat: „Lilia, fiica scriitorului Titus Știrbu”.
Zâmbindu-ne politicos, frumoasa stewardesă
ne-a propus ziare „proaspete-proaspete”, numai
că nouă nu ne ardea a noutăți în acele clipe. Le-
am luat din politețe, le-am răsfoit și le-am dat la
o parte. Grigore Vieru suporta cu greu zborul, dar
nici eu nu-l suportam mai ușor. Făcea față situației
numai preoteasa Elvira. Ne-am înviorat nițel abia
atunci când am văzut-o pe Lilia venind spre noi
cu platoul. Dintre toate „răcoritoarele” propuse,
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 167
am ales coniacul... Am uitat și de rușine, și de
faptul că nu suntem singuri în avion. După câteva
păhăruțe, închinate pentru piloți și stewardese,
pentru aeronavă și aterizare reușită, parcă am mai
prins la curaj.
În sfârșit, am aterizat pe aeroportul din Viena.
Am răsuflat ușurat, mulțumind Domnului că am
călcat din nou pe pământ, dar tocmai în acel
moment am auzit o frântură din discuția piloților
moldoveni, care m-a făcut să mă îngrozesc. „Vine
mașina cu gaz lampant. Ce facem, mai luăm
combustibil?”, a întrebat unul dintre ei. Celălalt,
roșu la față, de parcă tocmai fusese scos din
cuptor, i-a răspuns: „Nu face. Mai avem ceva în
rezervor, o întindem cumva până la Chișinău...”.
Nu era o noutate că piloții noștri făceau economie
de gaz lampant și de bani, profitând de diferența
dintre prețul combustibilului local și cel al
companiilor europene, dar gândul că la întoarcere
s-ar putea să zburăm de la Viena la Chișinău cu
același „cărăbuș” m-a pus pe jar.
În terminalul aeroportului am aflat că aeronava
cu destinația Viena - New York va decola peste
câteva ore. Plecam în America după atentatele din
11 septembrie 2001, de aceea controlul vameșilor
și al grănicerilor s-a înăsprit considerabil. Ni s-a
cerut să scoatem încălțămintea, îmbrăcămintea de
iarnă, ceasurile, telefoanele mobile, centurile...
Obiectele „sechestrate” au fost puse în niște
cutii și am reintrat în posesia lor abia după ce
am trecut de zona de control. Eu și preoteasa
Elvira am rezistat „cu stoicism” acestei proceduri
neplăcute, pe când Grigore Vieru... Poetul a
prezentat vameșilor pașaportul diplomatic
românesc în speranța că-i va înlesni procedura
de trecere, dar s-a întâmplat tocmai invers.
Într-o clipită, bagajele, făcute cu atâta grijă la
Chișinău de doamna Raisa, s-au transformat
într-un morman de obiecte. Fiecare din ele a
fost verificat minuțios și aruncat în geamantan,
după care vameșii au luat-o de la început. În
sfârșit, procedura s-a încheiat. Grigore Vieru a
încercat să îndesească obiectele în valiză, însă ele
168 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
nicidecum nu încăpeau... Unul dintre vameși îi
striga să meargă înainte, altul îi arăta la valiză,
iar maestrul îi privea derutat și nu știa pe care să-l
asculte. Nemaiputând suporta, doamna preoteasă
m-a rugat să intervin, dar eu i-am explicat că în
situația dată e mai bine să nu mă amestec, ca să
nu complic și mai mult lucrurile.
Când „furtuna” a trecut, cu ajutorul Domnului,
ne-am văzut la bordul „Boeing”-ului ce urma să
ne treacă peste ocean. În pofida măreției sale, a
luxului și confortului, aeronava nu ne-a încântat
deloc. Înainte de decolare, stewardesele ne-au
instruit cum să ne comportăm în cazul în care
avionul, în loc să ne ducă la destinație, Doamne
ferește, va cădea în ocean. Cu o mină serioasă,
ele ne-au învățat cum să îmbrăcăm vesta de
salvare, cum să ne folosim de bărcile gonflabile
când vom „descăleca” direct în apele oceanului
de la înălțimea de nouă kilometri... Și toate
acestea în luna ianuarie, la o distanță de mii de
kilometri de la țărm! Priveam unul la altul și nu ne
venea a crede că ni se vorbește serios. Pasagerii
americani, dimpotrivă, ascultau lecția cu maximă
atenție. Unii dintre ei căutau butonul de la masca
de oxigen sau probau vesta de salvare, alții, mai
sârguincioși, își făceau notițe și puneau întrebări,
fără să se mire de nimic.
Mi-am făcut semnul crucii și am zis:
„Doamne, fie voia Ta”. Ca să uit de frică, am
început să citesc informațiile de pe monitor, în
timp ce Grigore Vieru a băgat capul între cele
două scaune din față și a stat mai multă vreme așa,
nemișcat. Îmi era jale să privesc la el, deși nici eu
nu eram mai curajos. M-am mobilizat, totuși, și
cu o voce prefăcut indiferentă am întrebat-o pe
doamna preoteasă:
- Unde-i sticla ceea de coniac? E momentul
potrivit să luăm câte un păhărel.
Grigore Vieru a scos capul dintre scaune și m-a
privit derutat:
- Părinte, chiar acum? Poate mai târziu, când
avionul va zbura mai sus?!
I-am răspuns categoric:
 - Nu, maestre, mai sus nu pot.
- De ce, părinte?
- Pentru că acolo sunt prea aproape de Șef!
Am izbucnit cu toții în râs, dar relaxarea a fost
de scurtă durată. N-am mai reușit să deschidem
sticla, pentru că aeronava a început să se scuture
atât de tare, încât s-au deschis ușile secțiilor de
bagaje și peste capul nostru au început să cadă
fel de fel de obiecte. Stewardesele strigau să
punem centurile de siguranță, dispozitivele de
semnalizare se întreceau cu ele în țipete, iar
pasagerii încremeniseră de spaimă.
Grigore Vieru m-a întrebat îngrozit:
- Ce se întâmplă, părinte?
Ascunzându-mi cu greu frica, am încercat să-l
liniștesc:
- Nimic deosebit, maestre. Ia, niște
extratereștri se grăbesc la o sindrofie și, pentru că
zboară cu viteză mare, produc vibrații...
Poetul a încercat să zâmbească, dar nu i-a
reușit:
- Nu știu dacă extratereștrii sunt de vină sau
nu, dar cred că acum suntem mai aproape de
Dumnezeu.
A spus acestea și a băgat din nou capul între
scaune. La un moment dat mi-am amintit că, de
teama răului de avion, cumpărasem la Viena niște
caramele. Priveam la monitor și tot număram
caramelele, încercând să le împart în așa fel, încât
să-mi ajungă pentru distanța rămasă, mai ales
pentru aterizare. Dacă cineva mi-ar fi propus în
acele clipe să schimb o bomboană pe o monedă
de aur, n-aș fi acceptat nici în ruptul capului. Nu
era, însă, și cazul lui Grigore Vieru, de aceea
mai scoteam câte o caramelă și i-o dădeam.
Ea dispărea imediat, nici nu observam când o
dezvelea. Totuși, cea mai grea ispită m-a încercat
atunci când mi-a rămas o singură bomboană. Îmi
era atât de rău, încât am început să mă cicălesc:
„Asta ai căutat, părinte? N-ai putut sta cuminte
acasă? Americă ai vrut?..”. Ba scoteam caramela
din buzunar, ba o băgam înapoi, frământându-
mă: „Să mi-o las mie? Să i-o dau lui Grigore
Vieru?”. La doamna preoteasă nu mă gândeam.
Deși lumea zice că femeile sunt mai firave, eu
și de această dată m-am convins că nu-i tocmai
așa. Dânsa suporta ușor zborul, din când în când
chiar glumea pe seama noastră. Să-i mai dau și
ultima caramelă? L-am tras ușor de mânecă pe
Grigore Vieru. Când a scos capul dintre scaune,
părul îi era vâlvoi, fața palidă și chinuită, de ne-
am speriat unul de altul, atât de „frumoși” eram.
I-am dat bomboana și, dintr-odată, m-am simțit
mai bine: nu mă mai gândeam la ea, în plus, eram
mulțumit că am rezistat ispitei...
A mai trecut o vreme și, deodată, am simțit pe
mâna mea palma caldă a poetului:
- Părinte, dacă o fi să mor în drumul ăsta, cel
puțin o să mor alături de preotul Ioan Ciuntu...
L-am contrazis:
- Dimpotrivă, maestre, pentru mine ar fi o
onoare să mor alături de poetul Grigore Vieru.
El a tăcut, dar nu pentru multă vreme:
- Știu, părinte, că într-o zi Dumnezeu mă
va lua la El, de aceea vreau să vă rog un lucru:
când îmi va bate ceasul, să mă înmormântați
dumneavoastră...
Luat prin surprindere, tăceam derutat, în
timp ce el mă scruta cu privirea, așteptându-mi
răspunsul. N-am avut încotro și am dat afirmativ
din cap. O vreme poetul a privit prin hublou la
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 169
norii deși și suri, apoi a adăugat ca pentru sine:
- Eu simt, părinte, că în ultimul ceas o să-mi
fiți alături...
Cuvintele lui mi s-au așezat pe suflet ca o
piatră grea și încă multă vreme după aceea nu
m-am simțit în apele mele.
***
Cuvântul Bisericii spune că omul sfințește
locul și că cel sfințit îl sfințește pe cel nesfințit.
Viața a demonstrat nu o dată că aceste afirmații
sunt adevăruri incontestabile. Oamenii cu suflet
neprihănit, ca Grigore Vieru, cu o trăire profund
creștină răspândesc, oriunde s-ar afla, lumină și
bunătate, cucerindu-i pe cei din jur cu virtuțile
lor. Așa s-a întâmplat și în America, unde eram
așteptați de consângenii noștri, care ne-au arătat
multă dragoste, căldura și bunăvoință.
Fiecare întâlnire, fiecare discuție se transforma
în clipe de profundă trăire emoțională: fie în
casa ambasadorului Vsevolod Grigore, fie în
cea a Mariei Grecu sau a lui Ion Botnaru, ex-
reprezentant al Republicii Moldova la ONU,
fie la Cenaclul literar „Mihai Eminescu” sau la
Biserica „Sf. Petru și Pavel”…
Maria Grecu, deși s-a stabilit în America cu
mai mulți ani în urmă, n-a uitat că e româncă.
Primitoare, gazda ne-a întâmpinat cu o pâine
mare și frumoasă, din celea coapte pe timpuri
de gospodinele noastre. Era o pâine de la care
Grigore Vieru nu-și putea rupe privirea. Maria
a pus-o pe masa plină de bucate, printre care
o farfurie cu icre roșii și un castron cu zeamă
de pui „ca la mama acasă”. Am constatat că și
interiorul casei e amenajat în stil național. Pe un
perete am văzut două covorașe cu chipurile lui
Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu, iar într-un
colț al casei - icoana Mântuitorului, împodobită
cu un prosop cu horboțică.
Neuitate au rămas în memoria noastră și slujbele
religioase, predicile rostite în biserica vrednicului
și preacucernicului părinte Theodor Damian.
La îndemnul gazdelor, pe amvon a urcat
de mai multe ori și Grigore Vieru, de unde
170 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
și-a împărtășit bucuria întâlnirii cu cei de-un
neam, stabiliți cu traiul departe de Țară. Sincer,
precum îi era firea, el vorbea deschis despre ceea
ce-i place și ce nu-i place în America, dar și în
Basarabia.
La Postul de radio BBC (Washington) am
avut fericita ocazie să ajungem, pe calea undelor,
la inimile românilor din diaspora, spunând ceea
ce era cu neputință să spunem la Chișinău, unde
guvernau comuniștii.
După fiecare conferință sau întâlnire cu
reprezentanții mediilor de informare Grigore
Vieru mă bătea ușor pe umăr și-mi spunea: „S-a
mai făcut una, părinte!” sau „Și asta e bună,
părinte!”, bucurându-se ca un copil de fiecare
nouă întâlnire cu publicul.
Despre inima lui mare și dragostea pe
care o purta fiecărui c onsângean v orbește și
următorul episod. În una din zile, obosiți de
atâta umblătură pe străzile New York-ului, am
intrat într-un restaurant. În timp ce ne strecuram
printre mese, am observat doi tineri care ne
urmăreau cu interes. Când am ajuns în dreptul
lor, bucuroși, tinerii au rostit într-un glas: „Bună
ziua, domnule Vieru, bună ziua, părinte Ioan!
V-am recunoscut dintr-odată…”. Surprinși,
i-am întrebat de unde sunt. Erau din Selemet,
Cimișlia, parohie în care slujisem cu ani în urmă.
Din vorbă în vorbă, am aflat c ă p e u nul dintre
ei l-am botezat, iar pe părinții celuilalt băiat i-
am cununat. Am discutat cu ei pe îndelete, iar
la despărțire Grigore Vieru le-a dăruit o carte.
Ieșisem deja când maestrul, fără să spună un
cuvânt, s-a întors în restaurant. Am crezut că a
uitat ceva înăuntru, dar, pentru că zăbovea, ne-
am dus împreună cu doamna preoteasă după el.
Ce credeți că făcea? Își nota numerele de telefon
ale părinților acestor tineri. Pe drum ne-a zis
entuziasmat: „Ce băieți minunați! M-am gândit
că ar fi b ine, c ând v oi a junge a casă, s ă l e sun
părinților și să le mulțumesc că au crescut niște
copii atât de buni…”.
Dar, cum se mai întâmplă într-o călătorie,
surprizele sunt de tot felul. În una din zile am
mers la Muzeul Metropolitan de Artă din New
York.
Captivați de frumusețea și diversitatea
exponatelor, nici n-am observat când ne-am
împărțit în două grupuri. La finele excursiei
ne-am apropiat de custode, o femeie între două
vârste, și am întrebat-o dacă n-a văzut un grup
din trei persoane, una dintre ele fiind un bărbat
uscățiv, brunet, de vreo 70 de ani. Cineva dintre
noi a mai adăugat că e vorba despre un poet vestit,
Grigore Vieru, din Republica Moldova. Femeia
ne-a ascultat vădit plictisită până în momentul în
care a fost rostit numele celui căutat. La auzul
lui, ea a sărit ca arsă de pe scaun și, cu fața
schimonosită, a prins a da din mâini: „Кто, кто?
Виеру? Этот националист? И слышать не хочу
о нем!” („Cine? Vieru? Naționalistul acela? Nici
nu vreau să aud de el!”). Ascultând-o, mi-am zis
triumfător: „E tare poetul nostru, dacă nici peste
ocean vrăjmașii nu-l uită!”.
Pe Grigore Vieru, însă, întâmplarea l-a afectat
atât de mult, încât am regretat că i-am povestit-o.
„Cum așa, părinte, nu se putea ogoi poetul, eu
nu fac nimănui nici un rău! Eu scriu versuri, și
atât…”. L-am liniștit cum am putut: „Maestre, nu
vă faceți inimă rea. După cum se vede, șovinii
ruși au umplut lumea. Pe mine nu cuvintele
doamnei m-au deranjat, ci faptul că nu mi-au fost
adresate mie...”.
Vizita la atelierul unei familii de români,
Ovidiu și Adriana Colia, el din Țară, ea
descendentă din Basarabia, mai exact din Țaul,
ne-a făcut să uităm de acest conflict. Pentru noi a
fost o adevărată surpriză să vedem că în atelierul
lor lucrează și americani băștinași. Stăpânul
firmei și-a pornit afacerea de la zero. La început a
lucrat taximetrist, dar peste câțiva ani a întemeiat
împreună cu soția un atelier de producere a
suvenirelor, preponderent din ghips și sticlă.
La plecare am primit în dar o sumedenie
de suvenire, în special, Statuia Libertății de
diferite dimensiuni. Pe drum, impresionat
de cele văzute, Grigore Vieru nu-și putea
ascunde entuziasmul:
- Ați văzut, părinte? Românul muncitor nu se
pierde nici la capătul pământului!
Am dat din cap afirmativ. A urmat o pauză,
după care maestrul și-a continuat gândul:
- Ce popor talentat avem! Oare ce-ar trebui să
facem, părinte, ca să rămână toată lumea acasă și
să nu mai pribegească?
- Să scăpăm de sărăcie, să ne schimbăm
mentalitatea, să fim mai uniți, să...
- Da, părinte, dar viața unui om e așa de
scurtă...
***
În una din seri, urmând itinerarul propus de
gazde, am ajuns la biserica numită de americani
„a lui Washington”. De cealaltă parte a străzii
se înălțau odinioară turnurile-gemene ale World
Trade Center. Acum, însă, înconjurat de un gard
înalt din plasă, locul acesta semăna mai mult cu
un pustiu. De-a lungul gardului atârnau niște
panouri mari, pe care erau scrise numele celor
aproape trei mii de victime ale atentatului terorist
din 11 septembrie 2001. Priveam ba la clădirile
uriașe din jur, ba la golul din fața noastră și mă
gândeam: „Atât de ziditoare este dragostea,
Doamne, și atât de distrugătoare ura”. De parcă
mi-a citit gândul, Grigore Vieru a șoptit: „Iată,
părinte, până unde îl poate duce ura pe om...”.
A tăcut o clipă, apoi a continuat: „Noi, slavă
Domnului, acte de terorism n-am avut, dar avem,
în schimb, case pustii, copii și bătrâni lăsați de
izbeliște, familii destrămate...”.
Observând în mijlocul terenului o cruce
din metal, am crezut că e un monument instalat
în memoria celor care și-au pierdut viața sub
dărâmăturile clădirilor, dar Maria Grecu ne-a
explicat că e o cruce neobișnuită. În timp ce
clădirile se prăbușeau, din construcția încinsă
s-a desprins o bucată de metal de forma unei
cruci, care s-a înfipt în pământ. Americanii au
considerat că e un semn divin şi au lăsat-o acolo,
doar că au ridicat-o pe un postament. „E bine
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 171
că nouă nu ni se trimit semne din astea, a spus
poetul. Oamenii noștri înalță singuri troițe pe la
răspântii și fântâni, unii le pun chiar în ogradă,
cinstind în felul acesta pe Domnul și păzindu-și
casa de primejdii...”.
A doua zi am vizitat Statuia Libertăţii. Pentru
că măsurile de securitate și control, instituite
după 11 septembrie 2001, mai erau în vigoare,
înainte de ambarcarea pe vapor am fost supuși
unei verificări riguroase, asemănătoare celei din
aeroportul vienez. De frica unui eventual atac
terorist, spațiul aerian din zonă era permanent
survolat de patrule aeriene, fapt ce provoca
neliniște și disconfort atât turiștilor, cât și
băștinașilor. Nu ne simțeam în apele noastre, dar
curiozitatea a învins. Dintre gazde mai curajoasă
s-a dovedit a fi Maria Grecu, singura care ne-a
însoțit pe insulă.
Ne-am fi dorit să urcăm până la torță, să
vedem expozițiile amplasate în interiorul statuii,
dar n-a fost cu putință din aceleași motive de
securitate. Ca și ceilalți turiști, ne-am mulțumit
să contemplăm statuia numai din exterior.
În așteptarea vaporului, am făcut înconjurul
insulei, am admirat panorama orașului, statuetele
din parc, dar ceea ce ne-a încântat în mod deosebit
au fost pescărușii de pe faleză. Alintați de turiști
cu delicii, aceștia se țineau scai de noi, „cerșind”
de mâncare. Am scotocit prin buzunare, dar
n-am găsit nimic. Noroc de Maria Grecu. Știind
năravul pescărușilor americani, a luat de acasă un
pachet de pesmeți, pe care l-a împărțit cu noi. Nu
pot uita nici acum lumina de pe chipul lui Grigore
Vieru. Demult nu-l mai văzusem atât de fericit,
atât de senin, atât de copil...
***
America te copleșește prin civilizația ei
ultramodernă. Pe noi, pe lângă multe altele,
ne-a impresionat șuvoiul imens de oameni care
vin în fiecare dimineață la New York. Zeci de
mii de angajați stau cu orele în ambuteiaje în
drum spre serviciu, pentru ca seara toată această
lume să pornească înapoi spre casă. Privind la
172 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
interminabila coloană de autoturisme și autobuze,
Grigore Vieru a exclamat: „Măi, măi, măi, ce
coloană uriașă, nici nu i se vede coada! D-apoi
aici se arde tot petrolul Kuwaitului!”.
Într-o zi am mers în excursie la Washington.
Ghidul și șoferul nostru Panfil Dorneanu, un român
din care țara lui Columb a reușit să modeleze
un adevărat american atât la înfățișare, cât și în
gândire, conducea mașina atent, respectând cu
strictețe regulile de circulație. În capitală, după
ce am vizitat Casa Albă, ne-am oprit în scuarul
din preajmă să facem niște poze.
(va urma)
Preot Mitrofor Ioan CIUNTU,
Basarabia
Educaţia
religioasă la copil
De la cea mai fragedă vârstă, copilul
manifestă predispoziţie spre religiozitate, el e
capabil de trăiri religioase care nu poartă încă
forma unei manifestări exterioare. Această
predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta prin
educaţie religioasă, care ocupă un loc bine definit
în procesul complex al formării caracterului
uman prin intermediul şcolii, corespunde unei
laturi evidente a fiinţei umane. Cum şcoala
pregăteşte sistematic persoana în perspectiva
intelectuală, morală, civică, estetică, componenta
religioasă se adaugă acestora în mod firesc şi
organic, urmărindu-se complementaritatea şi
continuitatea de ordin instructiv şi formativ.
O pregătire temeinică şi complexă a elevului
nu poate fi lipsită nicidecum de componenta
ei religioasă, cel puţin la nivel informativ şi
cultural. Educaţia religioasă trebuie să plece de
la principiul respectării valorilor fundamentale
ale umanităţii, respectarea drepturilor omului,
cultivarea toleranţei, libertatea de conştiinţă şi
religioasă, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a
adera sau nu la o credinţă religioasă.
Din punct de vedere etimologic, termenul
educaţie poate fi dedus din latinescul educo -
educare (a alimenta, a îngriji, a creşte - plante
sau animale). Cu înţelesuri similare întâlnim,
la francezi, în secolul al XVI-lea, termenul
education, din care va deriva şi cel românesc,
educaţie. Termenul mai poate fi dedus şi din
latinescul educe - educere, care înseamnă a
duce, a conduce, a scoate. Se pare că ambele
traiecte etimologice sunt corecte, iar ramificaţiile
semantice - de altfel, destul de apropiate -
concură la o decantare semiotică destul de
precisă (Cucoș,1996, p.26).
Educaţia constituie acţiunea generaţiilor
adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma
acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale
şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului
special pentru care sunt destinate (Durkheim,
1930, p. 79).
Cuvântul religie vine din limba latină, re-
legio (citire), referindu-se la repetarea scripturilor
sau re-ligio (a lega , a reconecta, a reface legătura
cu Dumnezeu).
Raporturile dintre educaţie şi religie au
fost subiect de analiză în orice tip de societate
sau epocă istorică. În diferite contexte sociale şi
culturale au fost formulate următoarele întrebări:
Are educaţia nevoie de religie? Are religia nevoie
de educaţie?
Răspunsul se află în manifestarea
religiozității și trăirea religioasă în fapte curente
de viață, ce necesită o formare și consolidare prin
educație, posibilitatea ca educația religioasă să se
realizeze în școala românească în mod programat,
insituționalizat; este un privilegiu istoric, este
meritul clerului care a reușit să conștientizeze
necesitatea unui astfel de traseu formativ, este
un semn de înviorare spirituală pe care
societatea îl resimte, încurajând și promovând
componența religioasă în educație. În lumea
noastră, din ce în ce mai mult tehnicizată, religia
are încă un loc în învățământ.
Ca răspuns la întrebările de mai sus, putem
spune că în educaţie este necesară religia pentru
multitudinea contribuţiilor acesteia în ce priveşte
formarea personalităţii umane, iniţierea culturală
şi pregătirea pentru o bună inserţie socială, iar în
religie este necesară educaţia, deoarece credinţa
este orientată către formare.
Mihaela GUZGAn
abs. a Fac. de ştiințe ale educației,
iaşi
Pietrarii Iaşilor
(continuare din nr. anterior)
Culmea pietrarilor: tunelul lui Duca-vodă
În acea epocă de intense confruntări militare,
în 1671 Grigore Cornescu a fost pus de Duca
Vodă la dispoziţia sultanului Mehmet al IV-lea
pentru a executa în ceară macheta cetății poloneze
de la Cameniţa. După ce a spionat-o, Grigore a
realizat macheta, pentru ca generalii turci să o
analizeze și să vadă ce puncte slabe are cetatea.
Cunoştinţele militare ale lui Grigore Cornescu au
fost validate: turcii au cucerit Cameniţa. Am pus
această întâmplare, împreună cu realizările lui
Cornescu pentru fortificarea Cetăţuii, în legătură
cu o întâmplare personală.
În copilărie citeam ahtiat ampla monografie
a oraşului Iaşi, scrisă de N. A. Bogdan şi tipărită
în anii 1912 - 13. Menţionarea tunelului dintre
Cetăţuia şi Palatul Domnesc la paginile 178
şi 456 mi-au marcat adolescenţa. De-a-lungul
vieţii am întâlnit o sumedenie de alte mărturii
asupra existenţei acestei construcţii îndrăzneţe
– din păcate, toate orale şi de la persoane care
nu văzuseră tunelul. Ca urmare, pentru mine,
realizarea tunelului se situa în continuare între
legendă şi adevăr. Abia recent m-am întâlnit cu
o confirmare credibilă a existenţei sale, dintr-o
sursă demnă de toată consideraţia19, care provenea
de la merituosul Mitrofan Băltuţă, fost stareţ
al mânăstirii Cetăţuia între anii 1971 şi 1995 şi
exarh al tuturor mănăstirilor din arhiepiscopia
Iaşilor (1981-1995). Stareţul intrase în acel tunel,
19 Acest segment din viaţa stareţului Băltuţă mi-a fost
povestit de poetul Ion Ţăranu. Domnia sa era rudă cu stareţul
Cetăţuii şi, în tinereţe, a dormit în repetate rânduri în chiliile
mânăstirii.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 173
pe la capătul care pleacă din mânăstire. După
câtăva vreme a trebuit să renunţe, acea parte a
tunelului fiind surpată.
Am visat ani de zile să devin arheolog şi
să descopăr acel tunel. Dar mişcarea societăţii
româneşti din anii ’60 era puternic orientată spre
industrializare. Ca urmare, am devenit inginer,
fără a mă apropia de acel vis al copilăriei. După
revoluţie, Banca ... Agricolă a obţinut (cum
oare ?) jumătate din parcarea de lângă Poliţia
Municipală, unde a început să-şi construiască
sediul local. În 1993, în timpul săpării gropii
rectangulare de fundaţie a apărut o problemă,
care a determinat modificarea proiectului. Colţul
clădirii orientat S-V (spre partea de jos a străzii
Sf. Lazăr) a fost teşit şi, în prezent, planul clădirii
reflectă această decizie.
Trecînd aproape zilnic pe lângă acest
şantier, am „citit” pe lucrările de cofrare cum
proprietarul s-a adaptat noii idei. Provocat de
situaţie, m-am aplecat, ca să aflu ce anume a
determinat modificarea. Aşa am zărit la cele
două capete ale gropii un tunel din piatră,
proaspăt sfărâmat de colţii excavatorului
inconştient, pe o porţiune de circa 30 de metri20.
După câteva zile de reflecţie, mi-am luat copiii
şi lanternele ce am găsit prin casă şi, în
Noiembrie 1993, am intrat în porţiunea sudică a
tunelului.
Impresia a fost copleşitoare: tunelul era într-o
stare perfectă ! Partea de sus a tunelului se afla la
circa doi metri sub nivelul solului. Cu grijă, prin
tunel puteau merge doi oameni, alături. Secţiunea
sa dreptunghiulară se termina la partea de sus cu
o boltă în plin cintru, înclinată odată cu tunelul, în
direcţia pantei coborâtoare, pe direcţia sud-sud-
est. Atât zidurile, cât şi bolta erau executate din
piatră făţuită. Pe alocuri a trebuit să-mi aplec capul,
căci oamenii din ziua de azi sunt ceva mai înalţi
decât trăitorii secolului XVII. Panta tunelului era
al doilea motiv pentru aplecarea capului: podeaua
înclinată era parţial din cărămidă (aderenţă),
20 Dacă decizia (salutară !) de a teşi colţul sud-vestic al
clădirii s-ar fi adoptat ceva mai devreme, construcţia s-ar fi putut
executa fără a demola această zonă însemnată din tunel. Ieşenii,
curioşi-nevoie-mare, şi-ar dori clarificări din partea celui care a
proiectat clădirea şi a decis modificarea ei. Din păcate, dl arh.
Cernucan nu mai trăieşte, sporind misterul ce învăluieşte tunelul.
174 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
intercalată cu zone executate din piatră. De cele
mai multe ori porţiunile din piatră reprezentau
trepte. După circa 200 m de coborâre, am găsit
tunelul plin cu apă şi a trebuit să ne întoarcem21.
Dar tunelul EXISTA !!!
M-a intrigat iniţial direcţia în care mergea
tunelul, pe porţiunea vizitată. După ani de
zile, exponatele din parcul complexului Palas
mi-au amintit de iazurile ce se aflau pe valea
Bahluiului, la Sud de Curtea Domnească. Acesta
a fost motivul pentru care, plecând de la palatul
voievodal, este de presupus că tunelul mergea
iniţial spre Est (!),ocolind vama domnească,
chervăsăria domnească şi chervăsăria
mănăstirească [Cihodaru, p 92]. Abia după
acestea tunelul cotea cu circa 45° spre dreapta,
începînd subtraversarea Bahluiului. Probabil că
în câmpia de dincolo de Bahlui22, după această
ocolire a lacurilor, tunelul o lua în direcţia
Cetăţuii. Iar ocolul pe care tunelul îl făcea pe
terasa superioară mai îndeplinea un scop: să
iasă din hăţişul de pivniţe din preajma Curţii
domneşti23, fără a se intersecta cu acestea. Doar
acei care erau pietrari ai Iaşilor din tată-n fiu mai
puteau ţine minte „geografia” aceasta subterană.
Numeroasele lucrări tainice din Cetăţuia
sunt primul argument pentru a lega acest tunel
de epoca lui Gheorghe Duca voievod. Repetăm:
este vorba despre o epocă cu multe pericole.
Pentru a se apăra de acestea, curtea voievodului
nu avea la dispoziţie trupe numeroase, cum ne
explică istoria. Al doilea argument puternic este
personalitatea creatoare a lui Grigore Cornescu,
de cunoştinţele şi îndrăzneala căruia s-a folosit
Duca-vodă la construirea Cetăţuii şi se va fi
folosit la tunel. Al treilea argument ar putea fi
21 Voi regreta tot restul vieţii că n-am luat hotărîrea de a
vizita şi porţiunea opusă a tunelului. E drept, aici secţiunea prin
tunel se afla la oarecare înălţime faţă de fundul gropii de fundaţie.
După câte îmi aduc aminte, această secţiune prin tunel a rămas
sub trotuar. Este vorba de marginea de pe colţ a trotuarului, la
intersecţia străzilor Sf. Lazăr cu str. Grigore Ghica vodă.
22 Sub deal, cine are răbdarea de a bate cu pasul străzile
de la vale de strada Smârdan va recunoaşte - cu greu – vechiul
traseu al Bahluiului, pe unde curge acum (printre gunoaie) un
pârâiaş fără nume.
23 http://adevarul.ro/locale/iasi/labirintul-misterios-600-ani-
palatul-culturii-fotogalerie-1_50aec52d7c42d5a663a02f35/index.
html
existenţa unui tunel pe sub Prut, la Huşi, dacă
această legendă se va confirma. Dar ultimul şi cel
mai puternic argument îl reprezintă piatra de pe
Repedea şi, mai ales, meşterii din Păun şi Pietrărie,
care acumulaseră deja vaste cunoştinţe despre
boltirea înclinată, despre lucrul şi orientarea pe
sub pământ, despre consistenţa solului din Iaşi şi
din împrejurimi şi despre comportarea pietrei lor
în contact cu apa. Taina care a însoţit existenţa
tunelului era justificată de însuşi scopul său. Cine
ştie însă dacă nu cumva acest scop a fost protejat
şi printr-o crimă asupra pietrarilor care cunoşteau
pe deplin secretul24.
Arhitectul şi organizaţia de proiectare a
actualei clădiri şi-au făcut datoria: au teşit
colţul acesteia, pentru a salva intrarea în tunel.
Vom fi însă veşnic revoltaţi de decizia acelor
bancheri care au astupat cu beton intrările în
tunel, în loc de a-şi face reclamă cu vecinătatea
unei construcţii fără pereche. Banca Agricolă
a funcţionat relativ puţin timp în respectiva
clădire. La falimentul ei, clădirea a trecut prin
mâna băncii austriece Raiffeisen. Curios lucru:
şi banca aceasta s-a descotorosit degrabă de un
sediu central - şi aparent construit special pentru
o bancă -, văzându-l. Cel de al treilea proprietar
a definitivat ascunderea tunelului şi a terminat
împrejmuirea clădirii spre Est şi parţial spre Sud,
printr-un gard25.
Actualul proprietar are motive temeinice
să evite în preajma sediului său curiozitatea
publicului larg. Credem că - cu puţină bunăvoinţă
şi ceva mai multă dragoste de Iaşi - conducătorii
Iaşilor ar putea găsi o cale pentru ca această
lucrare epocală care este tunelul să devină
accesibilă românilor şi turiştilor26. După trei
24 Există numeroase povestiri tragice, legate de
monumente faimoase ale Evului Mediu. Una dintre acestea este
legenda meşterului Manole, atât de răspândită în Balcani, în diferite
versiuni. Conform unora dintre acestera, la terminarea unei biserici
sau mânăstiri frumoase, meşterii erau ucişi de oştenii prinţului
pentru care o construiseră, pentru ca să nu mai existe în lume o
altă asemenea frumuseţe. O dramatică poveste de acest gen este
cuprinsă în filmul Andrei Rubliov al marelui cineast Tarkovski.
25 Gardul este susţinut de stâlpi din beton armat ce au
alura unor pinteni anti-tanc şi are împrejur, la bază, ferestre ce par
ambrazuri pentru foc de infanterie, cu tranşee continue de acces.
Fără nici un gând rău, putem presupune că clădirea a avut dintru
început destinaţia de astăzi.
26 Asta s-ar putea realiza lângă acest sediu sau poate în
veacuri şi jumătate, - mai ales după atâtea
cutremure -, re-punerea în funcţiune a tunelului
ar constitui o mare operă de „refacţie”, o mare
provocare pentru inginerii şi arheologii români şi
europeni. Evacuarea apelor infiltrate nu mai este
o problemă în faţa pompelor moderne. (Măcar şi
temporar, pe durata lucrărilor de recuperare.) Mai
problematică ni se pare asigurarea ventilaţiei,
adică identificarea şi re-funcţionalizarea
vechilor guri de aerisire. În aşteptarea îndelung-
promisului Muzeu al Curţii Domneşti din Iaşi,
ni s-ar părea normal să se lanseze un asemenea
proiect ambiţios, de întoarcere în patrimoniul
istoric al Iaşilor a unui obiectiv de mare mândrie
pentru ţara noastră. Nici afirmaţia că ar fi un
proiect excesiv de costisitor nu stă în picioare,
dată fiind receptivitatea Uniunii Europene faţă de
asemenea eforturi de îmbogăţire a patrimoniului
cultural european. Orice demers de împiedicare a
acestei întoarceri - din partea oricui ar putea veni
-, ar fi cu certitudine o crimă culturală la adresa
oraşului şi chiar a naţiunii noastre. Iar legătura
dintre Curtea Domnească din Iaşi şi tunelul lui
Duca-vodă este indisolubilă, fără nici o altă
discuţie.
Mai îndrăznim şi afirmaţia că, prin scoaterea
tunelului la iveală, faima Iaşilor ar creşte cam
la fel cum a sporit prin naşterea complexului
comercial PALAS. Lucrările de refacere a
tunelului şi de introducere a acestuia în circuitul
turistic vor fi dificile, complexe şi se vor întinde
cu siguranţă pe mai muţi ani. Dar până atunci,
măcar o inscripţie ar putea pomeni existenţa
acestei construcţii unicat, de sub picioarele
locuitorilor oraşului. Simt că le-am rămas datori
acestor pietrari ai Iaşilor.
Apusul unei comunităţi
Treptat, pe parcursul secolului XIX, oraşul
Iaşi se occidentalizează. Incendiile sunt mult mai
bine controlate [N.A. Bogdan, p 36527], atacuri
duşmane nu mai pun în pericol viaţa locuitorilor,
boierii îşi construiesc tot mai rar palate cu pivniţă
altă porţiune a sa.
27 Calimah vodă porunceşte lui Neculai Roseti, Aga de
Iaşi, să nu mai îngăduiască nimănui a face dugheană de lemn, ci
numai de piatră şi de cărămidă, iar pentru cei ce vând praf de puşcă,
holercă şi păcură, să nu ţie decât o mică câtime în dughenele lor,
restul în pivniţe, prin mahalale.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 175
mare şi boltă pentru trăsuri.
Pivniţele pentru gospodăriile populaţiei
din „pătura de mijloc” erau mult mai mici şi se
puteau executa în săpătură, la lumina zilei. (Acest
procedeu s-a aplicat până târziu, în secolul trecut).
Spre sfârşitul secolului XIX tavanele caselor
sunt rezemate pe şine de cale ferată şi nu pe bolţi.
Scările dintre etaje capătă, de cele mai multe
ori, schelet metalic. Dar, mai ales, majoritatea
crâşmelor ies de sub pământ, devenind restaurante
după moda occidentală. Puţine biserici se
mai construiesc în Iaşi, iar după Mica Unire
conducerea ţării n-a construit mare lucru în acest
oraş. La începutul secolului XX betonul îşi face
şi el loc în practica constructorilor locali, ne-mai-
fiind nevoie de atâtea bolţi. Pe ici, pe colo, câte
un gospodar îşi face casă cu beci. Cine să mai
aibă nevoie de piatra de la Repedea ?
La „împroprietărirea lui Cuza” (1864), în
Pietrărie au primit pământ doar 25 de familii (10
clăcaşi şi 11 pălmaşi), căci satul nu era mare28 şi
puţini locuitori trăiau din agricultură. Destul de
mulţi însă au primit „loturi de casă”; ceea ce a fost
o recunoaştere a stăpânirii terenurilor pe care îşi
construiseră casele. Mai apoi „legea însurăţeilor”
(1880), a obligat respectivele perechi tinere «să
vie la pământ» [Cojocaru, p 73] , adică să se mute
prin satele vecine, precum Bârnova sau Todirel.
În primul război mondial29, unii descendenţi ai
pietrarilor din Iaşi au luptat pe front, după care au
fost de asemenea împroprietăriţi. Acest sacrificiu
i-a adus astfel „în rând cu oamenii”, dar au
devenit nişte ţărani ca mulţi alţii. Din nou, foarte
probabil că unii dintre aceşti foşti pietrari s-au
mutat în alte sate, pentru a fi mai aproape de lotul
lor de pământ.
Slăbind comunitatea pietrarilor locali, mici
grupuri de pietrari italieni sunt invitaţi şi se
aşează pe aceste meleaguri. Pentru lucrările lor,
se aduce cu trenul piatră mai bună, din cariere
mai îndepărate, pe care aceştia o prelucrează cu
maşini. Italienii se aşează în oraş, fiind astfel
mai uşor de contactat de viitorii comanditari.
28 La recensământul modern din 1941 în Pietrărie trăiau
numai 387 de suflete.
29 Din satul Pietrărie au căzut la datorie 12 ostaşi [Cojocaru,
p 79].
176 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Între cele două războaie mondiale aceştia fac
şi unele pivniţe ample în masivul viticol din
Bucium30. Prin aceasta nu doar că „mănâncă
din pâinea” pietrarilor locali; se confirmă însă
astfel că meşterii din Pietrărie nu prea mai
contau. Mai apoi, o parte dintre italieni sunt
asimilaţi de populaţia Iaşilor, iar o altă parte
revin în ţara de origine. Răspândirea betonului
îi afectează în egală măsură pe toţi pietrarii, fie
aceştia italieni, fie localnici. Mai devreme sau
mai târziu, majoritatea acestora devin simpli
muncitori constructori. (În perioada actuală, în
satul Pietrărie mai există câţiva oameni în stare
să scoată piatră şi să o aplice la lucrări relativ
simple. Dar echipe constituite, care să preia în
antrepriză lucrări complexe nu mai există).
Putem spune deci, cu durere, că sfârşitul
secolului XIX aproape coincide cu sfârşitul
comunităţii de pietrari de la Repedea. Ei mai
au nişte „zvâcniri profesionale”, înainte de a
dispărea ca pietrari. Aceste ultime afirmări sunt
legate de drumuri.
Căci în acest secol XIX Iaşii trebuiau
să ia multe decizii înspre modernizare. Una
dintre acestea era pavarea drumurilor. Pavarea
transversală cu grinzi de stejar era demult
compromisă. Iar Primăria Iaşi nu-şi putea permite
luxul de a acoperi străzile oraşului cu piatră cubică
(granit sau bazalt)31. Această piatră se aducea de
departe; soluţia era deci scumpă. Dar edilii nu
puteau lăsa uliţele capitalei (mai apoi, ale fostei
capitale) „aşternute” cu noroi sau cu praf de-o
palmă. După cum reiese din textul reprodus în
Anexa 2, privitor la materialul principal pentru
pavaje, în această primă etapă oraşul încă oscila
între lemn şi piatră. Se prefera lemnul, iar puţinii
bolovani de râu erau dedicaţi mahalalelor. (În
valea Siretului asemenea bolovani costau mai
nimic. Dar a-i aduce în care cu boi până la Iaşi,
era totuşi costisitor). În ultimul sfert de veac
însă, cauciucul aplicat la roţile trăsurilor a
tranşat
30 Mărturie contemporană din partea prof. dr. Hortensiu
Aldea, actual proprietar al unei asemenea vii şi pivniţe, în Bucium.
31 Această soluţie s-a aplicat doar în preajma sediului
de pe atunci al primăriei (actuala stradă I.I.C. Brătianu, fostă
Dobrogeanu-Gherea), unde a rezistat până cu ceva mai mult de un
an în urmă.
dilema [Caragiale 32].
Pavaje ca-n Stambul
Din veacurile în care boierii Moldovei mergeau
des la Istanbul ca să-i schimbe pe domnitori,
le-au rămas amintiri despre cum funcţiona
marele oraş, capitală a imperiului otoman33. În
ultimele două secole ale imperiului, multe din
străzile Constantinopolului erau pavate cu piatră
dură, care prisosea în acea zonă geografică. Pe
cele centrale – sub influenţa Occidentului – a
apărut ceva mai târziu piatra cubică. Pentru
cele lăturalnice s-au folosit din vreme bolovani,
uneori bolovanii de râu (Pamuk, p 4834).
Într-un anumit moment istoric (1870), această
ultimă soluţie a fost la îndemâna Primăriei Iaşi.
Paradoxal, ea s-a generalizat în oraş cam în
paralel cu introducerea asfaltului (v. Anexa 3).
Respectivul moment a fost punerea în funcţiune
a liniei ferate Paşcani – Iaşi, prelungire a căii ce
venea prin Suceava, de la Cernăuţi. Căci valea
Moldovei a fost – şi a rămas până în zilele noastre
– o uriaşă carieră de balast. Ea devenise astfel
brusc o sursă ieftină pentru bolovanii de râu,
rotunjiţi de ape şi transportaţi pe calea ferată.
Mahalale întregi - iar treptat chiar şi cartiere
selecte (precum Copoul) -, au fost pavate cu
asemenea bolovani.
Şi ... nu mai era noroi !!
Pe toate străzile, dar mai ales pe cele în
pantă35, la ploaie, apa era absorbită de nisipul cu
care se fixau bolovanii şi nu se creau vijelioasele
pâraie ce sfărâmă şi antrenează astăzi asfaltul. La
ger, nu crăpa nimic. Poleiul era ceva mai puţin
primejdios. Reparaţiile se făceau cu relativă
repeziciune şi fără utilaje costisitoare36. Ceea
ce era binevenit în cazul intervenţiilor la ţevi,
care se îndeseau acum, pe sub pământul urbei.
Căruţele, trecînd şi zdrăngănind, făceau un
zgomot caracteristic, care anunţa: „vin ţăranii”.
32 „Ah! cauciucul! mai ales pe pavajul ăsta nou de lemn și
de asfalt și pe șoseaua bătută cu mașina...”
33 Încă nu s-a scris destul despre această preluare de
experineţă urbanistică.
34 „ ... piatra cubică şi piatra de râu din care se alcătuieşte
pavajul.”
35 Jumătate din străzile Iaşilor sunt în pantă.
36 Perfecţionată, aproape aceeaşi filosofie se aplică astăzi
la alcătuirea trotuarelor cu pavele din ciment, prefabricate.
(În copilărie, acest zgomot îmi devenise familiar,
ba aş zice chiar că-mi este puţin dor de el.)
După cum arată textul din Anexa 3, asfaltul
s-a folosit mai ales la străzile plane, din centru.
În acea campanie de modernizare însă, suprafaţa
acoperită cu bolovani de râu a fost covârşitor
mai mare decât străzile asfaltate sau acoperite cu
piatră cubică. Atunci pietrarii Iaşului (şomeri) au
fost „reprofilaţi”, în masă. Mi-i amintesc încă – la
jumătatea secolului trecut – cum lucrau din şezut,
îmbrăcaţi în pufoaice, uneori cu apărători pentru
genunche, tăcuţi, singurul zgomot înfundat fiind
loviturile seci în piatră, ale ciocanelor lor, curbe
şi ascuţite la un capăt37. Folosind un material
sau altul, aplicînd o tehnologie sau alta, pietrarii
Iaşilor şi-au adus o contribuţie notabilă la
modernizarea infrastructurii urbane a oraşului, în
acest dinamic veac al XX-lea38.
Străzile principale ale oraşului (precum Ştefan
cel Mare şi Lăpuşeanu) fuseseră asfaltate de
timpuriu. Dar străzi „nesfârşite”, precum Sărăria
sau Păcurarii, au rămas până târziu la pavajul
în care le-au îmbăcat oamenii din Pietrărie. Pe
străzile lăturalnice asfaltul trotuarelor n-a rezistat
mult, aşa că bolovanii de râu luau şi forma de ...
trotuar. Ceva mai târziu s-a practicat o altă soluţie
(tranzitorie): în spatele bordurilor din piatră
cioplită, adusă de la munte, trotuarele rămâneau
din bolovani de râu, dar deasupra lor un strat
subţire de asfalt făcea circulaţia pietonilor mai
plăcută.
Apariţia tramvaiului electric în Iaşi, odată cu
secolul XX, impune o soluţie combinată pentru
pavarea străzilor oraşului. Cum era de aşteptat,
fixarea cu asfalt a şinelor de tramvai n-a rezistat
prea mult [Ostap s.a., p 6639]. Atunci s-a impus o
soluţie ce s-a practicat până târziu în secolul nostru
şi care încă mai persistă: între şinele acestei „căi
37 Asemenea echipe de pietrari s-au păstrat până la
sfârşitul secolului trecut în schema întreprinderilor locale de
transport şi, respectiv, de alimentare cu apă.
38 A rămas în memoria satului Pietrărie maistrul Gh. Moisei,
care cu echipa sa a pavat sute de hectare din străzile Iaşilor, mai
ales cu bolovani de râu. În funcţie de necesităţi, aceeaşi echipă s-a
implicat şi în asfaltarea multor străzi ale municipiului, până acum
vreo douăzeci de ani. Informaţia ne-a fost livrată în Iunie 2014 de dl
Mihai Gavrilescu.
39 Asfaltul dintre şine s-a înlocuit cu blocurile din granit în
perioada 1919 – 20.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 177
ferate înguste”, se plantează bolovani rectangulari
mari din granit, cu nisip între ei (aşezaţi precum
cărămizile într-un zid culcat). De-o parte şi de alta
a «şânei» (cum îi zic ieşenii) se mai aştern câteva
rânduri, bine aliniate, din acelaşi fel de bolovani.
La fiecare câţiva ani aceştia trebuie re-aşezaţi,
căci vibraţiile şi eforturile în şină îi deplasează40.
Liniile tramvaiului se centrau spre o margine a
străzii. Restul din lăţimea străzii era pavat iniţial
cu bolovani de râu. În perioada campaniei de
asfaltare a străzilor oraşului această porţiune
adiacentă a fost bătătorită şi apoi acoperită cu
asfalt41 (v. foto de mai sus, realizată de olandezul
Hans Oerlemans, în perioada 1969 -73).
Pe străzile mai circulate o asemenea soluţie
de tranziţie s-a folosit o perioadă destul de lungă,
timp în care pe străzile lăturalnice rămâneau
suverani ... bolovanii de râu. Ea a pregătit epoca
automobilismului, dezlănţuită odată cu producţia
de „Dacii”. Dar pe unele linii secundare, şinele de
tramvai continuau să rămână fixate cu bolovani de
râu. (Este cazul tramvaiului de pe Sărărie - care-
mi era atât de familiar -, linie care a fost printre
ultimele desfiinţate.) Bolovanii rectangulari şi
cu muchiile rotunjite, folosiţi la fixarea liniilor
de tramvai, au marcat o altă realizare deosebită
a celor din Pietrărie, ce a fost cântecul lor de
lebădă.
Drumul regal şi, poate, ... re-învierea
Iată că a venit şi anul 1906. Politicienii din
toată ţara se întrec în a-şi manifesta credinţa faţă
de regalitate, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de
domnie a dinastiei de Hohenzollern în România.
Se amenajează cel de al doilea parc pe Copou, în
care se amplasează clasica expoziţie. Dar Iaşul
pregăteşte suveranului destule alte surprize. Una
dintre cele faimoase a fost ceea ce, în epocă, s-a
numit „drumul regal”42. El pleca îndată după
40 Probabil că întreprinderea locală pentru transport public
mai păstrează şi astăzi (ca angajaţi sau contractual) o echipă
pentru aceste corecţii ale „fundaţiei” la partea ne-modernizată a
unor linii de tramvai.
41 În aceeaşi furie a modernizării cu orice preţ, uneori s-a
aplicat asfaltul peste ... bolovanii de râu.
42 De acest drum este legată o poveste frumoasă şi uitată.
Anume, a venit ziua când regele Carol I urma să inaugureze acest
drum. Pe cai sau în caleşti (şi poate în câteva automobile), suita
regală, capii oştirii şi politicenii locali au călătorit până la marginea
sudică a Iaşilor. Unii se aşteptau poate ca regele „să taie panglica”
178 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
bariera Bucium şi urca pieptiş masivul Repedea,
cam până unde astăzi se află cunoscutul motel
Bucium. Drumul era pavat cu blocuri rectangulare
mari de piatră, aduse de la munte. Pavajul acesta
a rezistat fără refaceri serioase vreo şasezeci de
ani traficului crescător, aflîndu-se la rădăcina
deciziei ulterioare de a muta pe această rută
şoseaua naţională spre Vaslui. Fiind însă prea
îngust pentru vehicolele moderne, a fost înlocuit
mai apoi cu o clasică şosea asfaltată.
Executarea într-un timp relativ scurt a acestui
drum a necesitat o forţă de muncă numeroasă şi
pregătită pentru a lucra cu piatra. Locuitori din
satul învecinat şi bine cunoscut sub numele ...
Pietrărie, au fost folosiţi în număr mare43. Aceasta
pare să fi fost însă singura şi ultima mare lucrare
a pietrarilor noştri, la pavarea de şosele.
Au trecut deceniile. Peste comunităţile
noastre tradiţionale au trecut valurile politice,
militare şi tehnologice ale vieţii ultimului secol.
Unele valori aparent desuete, revin în atenţia
contemporanilor. Cine ştie dacă printre acestea
nu va fi şi «piatra de la Repedea», odată cu alte
generaţii de pietrari.
Din masivul Repedea nu se mai scoate piatră.
Toată zona este rezervaţie naturală, aflată sub
protecţia Academiei Române. Dar tot centrul
Podişului Moldovenesc este situat pe acelaşi
masiv calcaros. Iată că din alte zone apare o piatră
calcaroasă chiar mai densă decât o cunoşteam mai
înainte. Ca urmare, în vremurile noastre, se „re-
descoperă” «piatra de Repedea», scoasă acum
însă din alte amplasamente. Ea a început prin a
fi folosită în construcţia caselor noi (adesea, vile,
ridicate pe lângă Iaşi) doar ca material decorativ,
de placare. Dar noile generaţii de ... pietrari îi
(aşa cum se obişnuieşte astăzi) şi cu asta să se încheie toată
ceremonia. Dar ei uitau că în tinereţe prinţul Carol fusese ofiţer în
armata prusacă (!). În consecinţă, la faţa locului, regele României
a anunţat că vrea să vadă toată lucrarea, pe jos. Politicoasă, toţi
însoţitorii au coborât de pe cai sau din trăsuri şi şi-au urmat regele.
Dar după câţiva kilometri de mers la deal prin căldură, cucoanele,
ruşinate, s-au urcat înapoi în caleşti şi automobile. Treptat, ofiţerii
pântecoşi au dat cinstea pe ruşine şi s-au suit la loc, pe cai. Aşa că,
până la capătul drumului, Carol I a urcat singur, pe jos, fără să dea
semne deosebite de oboseală. Iată dece, a meritat să i se spună
mai apoi lucrării ... „drumul regal”.
43 Mărturie a aceluiaşi sus-pomenit Mihai GAVRILESCU.
Pe baza realizărilor de la acest început de secol, pavarea cu
piatră cubică mare a drumului de la Iaşi spre Vaslui a continuat în
deceniile de după primul război mondial.
re-descoperă şi calităţile uitate: rezistenţa pentru
fundaţii şi uşurinţa de asamblare. De exemplu,
în satul Dobrovăţ al aceluiaşi judeţ Iaşi, la
iniţiativa primăriei locale, ghizdurile din lemn
ale fântânilor aflate la stradă sunt reconstruite din
piatră calcaroasă, extrasă din cariere locale. La fel
se procedează în construirea adăposturilor pentru
staţiile de autobuze şi în alte lucrări publice,
creindu-se astfel un element (nou şi, totodată,
vechi), al specificului local.
(va urma)
Dr. Ing. Mircea SLĂNINĂ
Iubeşte şi fă ce vrei!
Comentariul pe care îl face Fericitul
Augustin la Prima Epistolă a lui Ioan se centrează
pe versetul: Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8;
16), iar pe parcursul expunerii ne este dat sfatul
de care el era convins: Iubeşte şi fă ce vrei!
(VII,8). Iubirea despre care vorbeşte Augustin
este în dublu sens: a lui Dumnezeu către oameni
şi a oamenilor către Dumnezeu, dar şi a oamenilor
între ei. Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
s-a arătat permanent prin milă, deoarece l-a cât
de mult au greşit faţă de Creator drept era să fie
nimiciţi. Însă, Dumnezeu prin iubire milostivă
ne-a făcut din nou să fim cununa creaţiei Sale.
Comentariul epistolei ,,explică faptul că mila ne
introduce în însăşi inima vieţii trinitare, pe care
o exprimă în viaţa de aici şi acum (…) Mila este
astfel accesibilă tuturor, este propusă tuturor, este
un dar al Sfântului Duh care ne iniţiază în misterul
trinitar” 1 . Mila ne face să locuiască Dumnezeu în
inima noastră şi să ajungem la desăvârşire. Ioan,
ucenicul lui Iisus ne recomandă iubirea pentru că
ea are puterea de a şterge păcatele, iar pe duşmani
Marie-Anne Vannier, Introducere, în: „Despre
iubirea absolută: comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan”
– Augustin, Tradusă de Giuliano Sfichi, Ediţie Bilingvă,
Traducerea lucrării de Roxana Matei, Ediţie îngrijită de
Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, 2003, p. 15
ni-i facem fraţi.
La mesajul lui Ioan: ,,Nu iubiţi lumea,
nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte
lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (I Ioan 2,
15). Augustin răspunde: ,,El priveşte la inimile
oamenilor ca la un ogor. Dar cum găseşte acest
ogor? Dacă găseşte o pădure, o curăţă, dacă însă
găseşte un pământ curăţat, sădeşte. El vrea să
sădească acolo un copac, al iubirii. Şi care este
pădurea pe care vrea să o cureţe? Este dragostea
faţă de lume (…) Vrei să ai iubirea Tatălui, ca să
fii împreună moştenitor cu Fiul? Nu iubi lumea!
Respinge iubirea rea a lumii, ca să fii umplut de
iubirea lui Dumnezeu” 2. Lumea despre care
vorbesc Ioan şi Augustin este starea păcătoasă
cu care fiinţa umană se deprinde mai uşor decât
cea a virtuţilor credinţei, care te fac să fii primitor
şi trăitor cu Dumnezeu. Augustin propune să
alungăm din inima noastră dragostrea de cele
trecătoare, să o golim de tot ce este pământesc
şi s-o umplem de dragoste divină. Dintr-o inimă
plină de Dumnezeu nu mai iese decât iubire. „În
sângele lui Augustin a rămas ceva din fierbinţeala
soarelui african. Aproape toţi biografii şi exegeţii
săi compară ardoarea spiritului său cu arşiţa
africană. În sufletul său a rămas însă şi ceva din
neastâmpărul nomadului african. În plan fizico-
geografic Augustin a colindat de la Tagaste la
Cartagina, de la Cartagina la Roma, de la Roma la
Milano, de la Milano la Ostia şi înapoi în Africa.
Spiritul lui înflăcărat şi neliniştit umblă însă fără
încetare: de la Cicero la Mani, de la Mani la
Carneade, de la Carneade la Plotin şi Platon, de
la neoplatonici la Ambrozie, de la Ambrozie la
Sfântul Pavel, spre a se fixa, în sfârşit, în Iisus”3.
Într-una din zile Augustin în faţa
auditoriului spune: ,,un mire ar face un inel
pentru mireasa sa. Cum ar putea dânsa, acceptând
Augustin, Despre iubirea absolută: comentariu la
Prima Epistolă a lui Ioan, p. 89
Nicolae Râmbu, Filosofie şi nemurire, Editura
„Agora”, Iaşi, 1995, p. 188
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 179
inelul, să-l iubească mai mult decât pe mire, care
a făcut inelul? Oare nu cumva chiar în acest
dar din partea mirelui, s-ar descoperi sufletul ei
adulter, măcar că ar iubi ceva ce mirele însuşi
i-a dat? Desigur, chiar de-ar iubi ceea ce mirele
i-a dat, totuşi dacă ar spune: Inelul îmi este de
ajuns, nici nu vreau să mai văd faţa lui, ce fel de
mireasă ar fi? Cine nu ar urî o asemenea nebunie?
Cine n-ar da pe faţă acest suflet adulter? Iubeşti
aurul în locul bărbatului, iubeşti inelul în locul
mirelui”4. Augustin a dat acest exemplu pentru
a înţelege că iubirea este pentru mire şi nu
pentru simbolul care a legat dragostea dintre el şi
mireasă. Înţelesul acestui mesaj către ucenicii lui
Augustin este următorul: Mirele este Dumnezeu,
mireasa este fiecare dintre cei ce-l ascultau, iar
inelul este lumea în care trăim. Dacă iubim lumea
mai mult decât pe Mire, atunci dragostea noastră
este adulteră. „Iubind alte lucruri cu iubirea ce
se cuvine numai lui Dumnezeu sau iubindu-l pe
Dumnezeu cu iubirea ce se cuvine altor lucruri
sau fiinţe, sau pe noi înşine, păcătuim (...) Păcatul
stă în voinţa omului şi nu e decât absenţa iubirii
lui Dumnezeu, iar esenţa răului moral constă
în dragostea omului faţă de lucrurile şi fiinţele
create mai mult decât faţă de Creator. În principiu,
sunt trei lucruri care pot fi iubite bine sau rău:
Dumnezeu care este mai presus de noi, aproapele
nostru, care este lângă noi, şi lumea care-i mai
prejos de noi”5.
Fericitul Augustin recomandă ca omul
să se rupă de tot ce l-ar putea ispiti şi numai
Dumnezeu să rămână la inima lui. S-ar putea
deduce de aici că Iisus este un invidios, un gelos,
care nu lasă pe nimeni să mai fie cu tine. Dar,
noi înţelegem aşa: dacă fiecare persoană l-ar avea
pe Iisus în inima sa, atunci toţi suntem purtători
de Dumnezeu, fraţi care îl avem pe El în inima
noastră în aceeaşi măsură. Fericitul Augustin
spune: ,,El însuşi să vă vorbească înlăuntrul
Augustin, op. cit., p. 93
Nicolae Râmbu, op. cit., p. 192
180 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
vostru, când nici un om nu se află acolo, pentru
că nimeni nu este în inima ta, chiar dacă este
cineva lângă tine. Şi fie ca nimeni să nu fie în
inima ta; doar Hristos să fie în ea” 6. După ce l-am
primit pe Iisus în inima noastră, ura se transform
în iubire şi toţi oamenii se pot numi fraţi între ei
şi frate cu Fiul lui Dumnezeu: ,,Cine făptuieşte
împotriva iubirii, împotriva dragostei frăţeşti, să
nu îndrăznească să se laude şi să spună că este
născut din Dumnezeu. Cel care însă s-a statornicit
în dragoste frăţească, sunt anumite păcate pe care
nu poate să le săvârşească şi, mai ales, nu poate
să-l urască pe fratele său (…) Aceasta este iubirea
desăvârşită, să fii gata să mori pentru fratele tău.
Domnul însuşi a arătat o astfel de iubire, murind
pentru toţi, rugându-se pentru cei de care era
răstignit”7. O astfel de dragoste este numită
desăvârşită. Dragostea desăvârşită se naşte, este
hrănită pentru a putea creşte şi pentru a se putea
întări, iar când a devenit puternică putem spune
că este desăvârşită. El şi tu, tu şi El locuiesc unul
într-altul. ,,Ai început să iubeşti? A început să
locuiască în tine Dumnezeu. Iubeşte-l pe Cel care
a început să locuiască în tine, pentru ca, locuind
în tine într-un chip mai aproape de desăvârşire, să
te facă desăvârşit (…) Tu locuieşti în Dumnezeu,
dar ca să fii cuprins; locuieşte în tine Dumnezeu,
dar ca să te cuprindă, să nu cazi (…) El rămâne
întreg când tu îl părăseşti, rămâne întreg când te
întorci la El. Tu eşti mântuit, dar nu-i dai nimic
Lui cu aceasta, eşti curăţit, eşti făcut ca nou, eşti
îndreptat”8.
Fericitul Augustin este de aceeaşi
concepţie cu Ioan evanghelistul care zicea despre
cei care au dragoste că de altceva nu mai au
trebuinţă: ,,Cei care au dragoste sunt născuţi din
Dumnezeu, cei care n-o au nu sunt născuţi din
Dumnezeu. Este un mare semn de recunoaştere,
o mare deosebire. Poţi să ai orice vrei, dacă
Augustin, op. cit., p. 127
Ibidem, pp. 163-165
Ibidem, pp. 269-271
dragostea îţi lipseşte, nimic altceva nu-ţi este de
folos. Iar dacă nu ai alte calităţi, fă aşa încât să ai
dragoste, căci astfel ai împlinit legea (…) Acum
tu vezi prin credinţă, atunci îl vei vedea faţă în
faţă. Dacă îl iubim acum, când nu-L vedem, cum
îl vom mai îmbrăţişa când îl vom vedea! Dar cu ce
trebuie să ne deprindem? Cu dragostea frăţească
(…) Căci, dacă îţi vei iubi fratele pe care îl vezi,
îl vei vedea şi pe Dumnezeu; pentru că vei vedea
însăşi dragostea, iar în dragoste locuieşte însuşi
Dumnezeu”.9
Dragostea începe, zice Fericitul Augustin
din momentul în care începi să dăruieşti din
tot ce ai muncit celui nevoiaş: ,,De-acum să-
ţi străpungă dragostea inima, ca să nu lucrezi
pentru a avea parte de laudă, ci din plinătatea
adâncă a milei tale, ca să iei seama la fratele tău
aflat în sărăcie”10. Hrănind permanent o astfel de
dragoste poţi ajunge să trăieşti starea dragostei
desăvârşite care este unirea cu Iubitorul de
oameni: ,,Oricine va avea dragoste frăţească,
dar aceasta înaintea lui Dumnezeu, acolo unde
El vede, când îşi va întreba inima în sinceritate,
nu-i va răspunde altceva decât că în ea se află
rădăcina iubirii frăţeşti din care se nasc roadele
cele bune; ei bine, acel om va avea încredere
în Dumnezeu, şi orice-i va cere, va primi de la
El, pentru că păzeşte poruncile lui”11. Ajutorul
pe care trebuie să-l dăm semenilor noştri, ne
spune Fericitul Augustin, trebuie să fie făcut în
numele lui Iisus, nu în numele nostru, pentru că,
fapta bună făcută în numele nostru naşte în noi
sentimente de orgoliu, de mândrie. Binele făcut
în numele lui Iisus sfinţeşte inima prin prezenţa
Duhului: ,,Şi dacă vrei să ştii că ai primit Duhul,
întreabă-ţi inima, ca nu cumva să ai taina, dar să-
ţi lipsească puterea tainei. Întreabă-ţi inima: dacă
în ea este iubirea pentru fratele tău, fii liniştit. Nu
poate să fie în ea iubire, fără să fie acolo Duhul
Ibidem, p. 173
Ibidem, p. 181
Ibidem, p. 193
Sfânt”12.
Iisus vrea să fie pironit pe cruce pentru a
reface circuitul iubirii: de la Dumnezeu la om şi
de la om la Dumnezeu. Fericitul Augustin îl face
vinovat pe Tatăl în aceeaşi măsură ca şi pe Iuda,
dar aduce concluzia: iubirea este mai puternică
decât trădarea. ,,Il vedem pe Tatăl săvârşind
aceeaşi faptă ca şi Iuda; pe Tatăl îl binecuvântăm,
în vreme ce pe Iuda nu-l putem suferi. De ce pe
Tatăl îl binecuvântăm, iar pe Iuda nu-l putem
suferi? Pentru că binecuvântăm iubirea, în
vreme ce nedreptatea nu o putem suferi”13.
Sfatul pe care îl dă Fericitul Augustin şi
insistă zicând că îl dă o singură dată este acesta:
,,iubeşte şi fă ce vrei! Dacă taci, să taci din
dragoste; dacă strigi, să strigi din dragoste; dacă
îndrepţi, să îndrepţi din dragoste; dacă ierţi, să
ierţi din dragoste. Să fie înlăuntrul tău rădăcina
dragostei; din această rădăcină nu poate ieşi
decât binele (…) El este ceva care nu poate fi
văzut. Nu trebuie căutat cu ochiul, ci cu inima” 14.
Evanghelistul Ioan spune: ,,Pe Dumnezeu nimeni
nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe
altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea
Lui în noi este desăvârşită” (I Ioan 4, 12). La
aceste cuvinte Augustin a răspuns că Dumnezeu
ne este mai departe decât în inima noastră, de
aceea nu trebuie căutat cu privirea ci cu simţirea.
Fericitul Augustin după ce face apologia
ajutorării săracilor vine cu ideea că dragostea
frăţească curată şi sinceră este către cel care nu-
ţi cere nimic: ,,Căci, dacă vei fi venit în ajutor
unui om vrednic de milă, poate că vei vrea să te
înalţi mai sus decât el şi vei dori să-ţi fie supus,
pentru că i-ai făcut un bine. El s-a aflat în nevoie,
iar tu i-ai dat dintr-ale tale. Parcă te şi vezi mai
mare, pentru că i-ai venit în ajutor, faţă de cel
care a primit ajutorul din partea ta. Prefer însă să
fii la fel cu el, pentru ca amândoi să vă aflaţi în
Ibidem, p. 207
Ibidem, p. 233
Ibidem, pp. 235-237
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 181
stăpânirea unuia singur, a Celui pe care nimeni
nu îl poate cu nimic ajuta”15.
Fericitul Augustin este de părere că teama
pregăteşte sălaş în inima dragostei. ,,Însă, când
dragostea începe să locuiască în inimă, teama
aceea care i-a pregătit locul este îndepărtată. Cu
cât creşte iubirea, cu atât descreşte teama şi cu cât
iubirea pătrunde mai adânc în inimă cu atât teama
este mai mult alungată afară. Cu cât este mai mare
iubirea, cu atât este mai mică teama, cu cât este
mai mică iubirea, cu atât este mai mare teama.
Iar dacă în suflet nu este decât teamă, dragostea
nu are pe unde să pătrundă în el” 16. Dumnezeu se
identifică cu Frumosul. El ne transformă din urâţi
în frumoşi pentru că ne iubeşte. ,,Cum vom ajunge
frumoşi? Iubindu-l pe Acela care este mereu
frumos. Cu cât mai mult creşte în tine iubirea,
cu atât mai mult creşte frumuseţea, întrucât chiar
iubirea este frumuseţea sufletului”17.
Pentru Fericitul Augustin metaforele
folosite în text ţin loc de concepte, iar viaţa lui
pasională ţine loc de demonstraţie. Puterea cu
care el îl iubeşte pe Dumnezeu îl fac nemuritor.
Este convins că după ce a trecut din lumea
aceasta în lumea spirituală relaţia de iubire pe
care o are cu Dumnezeu este una intensă, care
se amplifică şi este veşnică. În lucrarea Despre
cetatea lui Dumnezeu, Augustin vorbeşte despre
două iubiri: cea despre sine – asemănată cu
egoismul care a zidit cetatea pământească; şi a
lui Dumnezeu care este asemănată cu cetatea din
cer. „Distincţia dintre cele două iubiri este fără
echivoc: o iubire bună şi o iubire rea, o iubire
care duce la cunoaştere şi mântuire, alta care duce
la ignoranţă şi moarte” 18. Îl iubim pe Dumnezeu
pentru că este Absolutul, este etern şi o astfel de
dragoste ne face nemuritori. „Sfântul Augustin
repetă cuvântul iubire cu-n fel de beţie, ştiind că
Ibidem, p. 253
Ibidem, p. 285
Ibidem, p. 297
Nicolae Râmbu, op. cit., p. 191
182 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
cel care iubeşte asemenea lui, nu se va mulţumi
mult timp cu iubirea omenească”19. „În sufletul
lui Augustin omul şi sfântul se află într-o luptă
pe viaţă şi pe moarte”20, o luptă care a câştigat-
o, făcându-i loc lui Dumnezeu în inima sa cât a
trăit în această lume şi după ce a trecut în
veşnicie şi-a găsit loc pregătit în inima lui Iisus.
Monah Dosoftei JITARU,
Mănăstirea Cetăţuia, Iaşi
Întâlnirea așteptată
Constatăm cu bucurie o apropiere tot mai
mare între cele două căi de cunoaștere: știință și
religie. Ne bucurăm mai ales pentru că fiecare
dintre ele se bazează pe un prestigiu deosebit.
Ne bucură pentru faptul că nu sunt opuse, nu se
contrazic, ci dimpotrivă se potențează reciproc. Și
acest lucru este minunat, deoarece Adevărul este
unul singur, privit însă din perspective diferite și
cu metode de cunoaștere proprii. Era firesc să fie
depășită perioada nefastă de contrapunere a lor
cu orice preț. Ambele căi de cunoaștere ne sunt
date de același Creator ”Atotțiitorul, Făcătorul
cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și
nevăzute”.
Am fost aduși la ființare pentru a ne
bucura împreună cu El de tot ceea ce e făcut din
iubire, înzestrându-ne de la început cu gândirea și
simțirea necesare în procesul cunoașterii lumii, al
Lui și a noastră înșine, descoperind rostul nostru,
țelul spre care năzuim și cum să procedăm.
Din multitudinea exprimărilor în acest
Ibidem, p. 200
Ibidem, p. 226
 sens ale oamenilor de știință ca și a slujitorilor
Domnului, prezentăm în continuare doar câteva:
”Cercetătorul este însă pătruns de determinarea
cauzală a tot ce se întâmplă. Viitorul este pentru
el nu mai puțin necesar și determinat decât
trecutul. Moralitatea nu este pentru el o chestiune
dumnezeiască, ci una omenească. Religiozitatea
lui stă în uimirea exstaziată față de armonia
legității naturale, în care se dezvăluie o rațiune
atât de superioară încât orice gândire cu sens
si orânduire omenească reprezintă un reflex cu
totul neînsemnat”. (Albert Einstein-Cum văd eu
lumea; ed. Humanitas, 2010, pag.268)
”Descoperirile fizicii cuantice au arătat
că mintea noastră e cea care face să colapseze
undele de energie și le transformă în particule
adică în materie. A gândi înseamnă a transforma
nevăzutul în văzut. Gândul e creator, e cea mai
puternică forță din univers. Iar Dumnezeu ne-a
dat puterea ca, din milioanele de realități posibile
care există în stare latentă să aducem pe pământ,
cu gândurile noastre, doar una.” (prof.dr.neurolog
Prin operele fundamentale ale literaturii,
muzicii, sculpturii, dar și ale geniului creatorului
popular, sentimentul profund religios și afirmarea
valorilor spirituale nemuritoare le găsim în opere
cunoscute cum ar fi: Iosif și frații săi, Scrisoarea
I, Frații Karamazov, Coloana Infinitului, Capela
Sixtină, Gânditorul de la Hamongia, Ave Maria,
Colindele precum și în altele.
Fiind în Biserica Ortodoxă suntem în
lumina înțelegerii Adevărului: ”Cât aveți Lumina,
credeți în Lumină ca să fiți fii ai Luminii” (In;
12,24).
Prof. Neculai IORGA, Iași
Plantele biblice –
plante întâlnite
în Sfânta Scripturǎ
1.SCORȚIȘOARA
Prin scorțișoarǎ, înțelegem scoarța aromaticǎ
a unor arbori, totdeauna verzi care se dezvoltǎ
în zonele calde, folositǎ drept condiment și în
medicinǎ, datoritǎ compoziției chimice a uleiului
de scorțișoarǎ.
Scorțișoara – menționǎri și semnificații
biblice
Cuvântul scorțișoarǎ se menționeazǎ de mai
multe ori în Sfânta Scripturǎ. Dintre acestea,
amintim urmǎtoarele locuri: 
„Sǎ iei din cele mai bune mirodenii: cinci
sute sicli de smirnǎ aleasǎ; jumǎtate din aceasta,
adicǎ douǎ sute cincizeci de sicli de scorțișoarǎ
mirositoare; douǎ sute cincizeci de sicli trestie
mirositoare; casie cinci sute de sicli socotiți dupǎ
siclul sfânt, precum și un hin de untdelemn de
mǎsline. Din ele veți face mir pentru ungere
sfântǎ, înmiresmat dupǎ meșteșugul fǎcǎtorilor
de aromate; aceasta va fi mirul pentru ungere
sfântǎ”. (Ieșire 30, 23-25)
„Și negustorii pǎmântului vor plânge. Și vor
boci asupra-i, cǎ nimeni nu le mai cumpǎrǎ marfa,
marfǎ de aur și de argint și de pietre prețioase și de
mǎrgǎritare și de vison și de porfirǎ și de mǎtase
și de stofǎ stacojie, tot lemnul binemirositor și tot
lucru de fildeș și tot lucru de lemn de mare preț
și de aramǎ și de fier și de marmurǎ și scorțișoarǎ
și balsam și mirodenii și mir și tǎmâie și vin și
untdelemn și fǎinǎ de grâu curat și vite și oi.”
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 183
(Apocalipsa 18, 11-13)
Cea mai bunǎ și adevǎratǎ scorțișoarǎ
provine din Sri Lanka, dar se cultivǎ și în India,
Madagascar, Jamaica, China.
Scorțișoara – descriere științificǎ
Cinnamomum Zeylanicum Ness este un
frumos arbore, totdeauna verde, din familia
Lauraceae, ramurile opuse, cilindrice, frunze
opuse, ovale, lucitoare, flori mici, albe-gǎlbui.
Se cultivǎ pentru scoarța sa aromaticǎ. Sunt mai
multe specii de Cinnamomum (cassia, aromatica,
fistula etc.). Scoarța și frunzele conțin un ulei
bogat în eugenol și benzoat de benzil.
În medicinǎ, se folosesc pǎrțile componente:
scoarța, frunza, flori uscate, care pulverizate, se
folosesc în combaterea unor afecțiuni.
Uleiul se obține prin distilarea cu vapori de
apǎ a scoarțelor ramurilor tinere, a florilor și a
frunzelor. Uleiul esențial are culoarea galben
cǎtre maroniu deschis, cu miros caracteristic
aromatic. Uleiul esențial obținut numai din frunze
este relativ neiritant; cel din scoarțǎ este iritant
pentru mucoase.
Acțiunea farmacologicǎ: antidiareic,
antimicrobian, astringent, imunostimulator,
afecțiuni respiratorii, genito-urinare, în
tratamentele stomatologice, vermifug, în forme
farmaceutice pentru scabie. Uleiul de scorțișoarǎ
s-a folosit ca ingredient și la prepararea Sfântului
și Marelui Mir din anul 2002.
2. NARDUL
Prin nard se înțelege numele dat mai multor
specii de plante erbacee originare din regiunea
munților Himalaya.
Nardul – menționǎri și semnificații biblice
  „Cât regele a stat la masǎ, nardul meu a
rǎspândit mireasmǎ.” (Cântarea Cântǎrilor 1, 11)
„Atunci Maria, luând o litrǎ cu mir de nard
curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus și
le-a șters cu pǎrul capului ei, iar casa s-a umplut
de mireasma mirului.” (Ioan 12, 1-8)
Amintind aceste episoade din viața
pǎmânteascǎ a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
în care este vorba de ungerea cu mir pe care El
184 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
a primit-o înaintea Patimilor Sale, încercǎm sǎ
atragem atenția asupra elementului material –
„mirul de mare preț”, care prin sfințire devine
Sfântul și Marele Mir, cel prin care se pune temelie
sfințeniei în viața Bisericii și creștinismului.
Desigur, de la ungerea cu mir, și de la
Însuși numele Sǎu, Hristos, adicǎ „cel uns”,
folosirea Sfântului Mir exprimǎ „un sens de
transmitere, un sens de legǎturǎ spiritualǎ” – cum
se exprima I.P.S. Antonie Plǎmǎdealǎ, Mitropolit
al Ardealului – de comuniune între toți creștinii,
în cazul Ortodoxiei, între toți fiii unei Biserici,
de aceea, și la sfințirea lui participǎ toți arhiereii
unei Biserici.
Cu acest Sfânt și Mare Mir, care conține circa
50 de ingrediente, în care intrǎ și uleiul de nard,
se sǎvârșește Taina Mirungerii celor botezați și a
celor care trec de la o altǎ religie la creștinism,
se târnosesc – sfințesc – bisericile și se sfințesc
antimisele, acele obiecte de cult fǎrǎ de care nu se
poate sǎvârși – canonic – Sfânta Liturghie.
Nardul – descriere științificǎ
Nardul este numele dat mai multor specii de
plante erbacee din familia Valerianaceae. Planta
are rǎdǎcina scurtǎ și groasǎ, fibroasǎ și foarte
aromatǎ, cu frunze moi și flori roșii purpurii fructul
nuciform. Este rǎspândit pe dealurile din India,
China, Japonia, Himalaya, Nepal. Din rǎdǎcina
de nard se extrage, prin diferite metode, uleiul
de nard, care intrǎ ca ingredient în compoziția
Sfântului și Marelui Mir, alǎturi de frunzele de
nard și este folosit frecvent în parfumerie.
Nardul – acțiune farmacologicǎ
Uleiul din rǎdǎcinǎ de nard obținut prin
distilare, este un lichid uleios, pal gǎlbui, foarte
plǎcut mirositor, iute la gust, care are acțiune
antiinflamatorie, antipireticǎ, bactericidǎ,
fungicidǎ, laxativǎ și purgativǎ. Se ambaleazǎ în
sticle de culoare închisǎ sau în vase de alabastru
cu gât lung și îngust.
Laboratoarele de parfumerie din Egipt se
pare cǎ extrag cel mai bun ulei esențial de nard.
Astǎzi, unii impostori falsificǎ uleiul natural de
nard. Uleiul sintetic de nard poate sǎ semene
cu uleiul natural de nard, dar nu conferǎ miros
permanent. Uleiul sintetic își gǎsește utilizare în pe ele untdelemn și vin și punându-l pe dobitocul
industria parfumurilor. sǎu, l-a dus la o casǎ de oaspeți și a avut grijǎ de
el.” (Luca 10, 34)
3. MĂSLINUL Unul din cei mai importanți și mai frumoși
Mǎslinul este un arbore fructifer totdeauna pomi fructiferi din Țara Sfântǎ, este mǎslinul sau
verde, cu trunchiul adesea strâmb, cultivat mai olivul. Alǎturi de pâine și vin, uleiul de mǎsline
mult în regiunile mediteraneene pentru lemnul și este cunoscut ca fiind cel de-al treilea articol al
mai ales pentru fructele lui bogate în ulei. Ramura binecuvântǎrii lui Dumnezeu: „Și te va iubi, te
de mǎslin este simbol al pǎcii. va binecuvânta, te va înmulți și va binecuvânta
Mǎslinul – menționǎri și semnificații rodul pântecelui tǎu, rodul pǎmântului tǎu:
biblice pâinea ta, grâul tǎu, vinul tǎu, untdelemnul tǎu.”
Mǎslinul este pomenit în Biblie mai mult (Deuteronom 7, 13).
de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintâi arbori Mǎslinul – descrierea științificǎ
amintiți în Sfânta Scripturǎ. Dintre menționǎrile Mǎslinul este un pom ce aparține florei
biblice ale mǎslinului, le numim pe urmǎtoarele: mediteraneene. Se planteazǎ în locuri înalte,
„Și porumbelul s-a întors la el spre searǎ, și plǎcându-i pǎmântul uscat. Mǎslinul are înǎlțimea
iatǎ cǎ avea în cioc o ramurǎ verde de mǎslin. de 6-12 metri, trunchiul sǎu este adesea strâmb,
Atunci a cunoscut Noe cǎ apele se scurseserǎ de iar din cauza încolǎcirii nodurilor, are o înfǎțișare
pe fața pǎmântului.” (Facerea 8, 11) fantasticǎ.
„Untdelemn pentru candele, miresme pentru Lemnul sǎu este galben cu dungi negre,
mirul de uns și pentru tǎmâia cea binemirositoare.” având diverse utilizǎri. Frunza mǎslinului în
(Ieșirea 25, 6) formǎ de lance este verde și iarna, iar ramurile
„Casie – specie de arbori ornamentali, folosiți sunt foarte numeroase. Florile de mǎslin sunt dese
în medicinǎ – cinci sute de sicli socotiți dupǎ și mǎrunte, ca ale liliacului. Fructele se dezvoltǎ
siclul sfânt, precum și un hin – mǎsurǎ evreiascǎ din flori albe în formǎ de cruce, au forma alunelor
pentru lichide având 6,5 litri – de untdelemn de mai mari, culoarea fiind la început verde și apoi
mǎsline.” (Ieșirea 30, 24) neagrǎ.
„Uns-ai cu untdelemn capul meu iar paharul Mǎslinul poate ajunge la o vârstǎ foarte
Tǎu este adǎpându-mǎ ca un puternic.” (Psalmul înaintatǎ. Unii spun chiar cǎ acest pom nu moare
22, 6) niciodatǎ, deoarece mlǎdițele ce dau din rǎdǎcini
„Dar eu, ca un mǎslin roditor în casa lui se pot dezvolta și rodi. Pentru aceea și Psalmistul
Dumnezeu, am nǎdǎjduit în mila lui Dumnezeu, zice: „Femeia ta ca o vie roditoare în laturile
în veac și în veacul veacului.” (Psalmul 51, 7) casei tale; fiii tǎi ca niște vlǎstare tinere de mǎslin
„Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei împrejurul mesei tale”.
tale; fiii tǎi ca niște vlǎstare tinere de mǎslin Uleiul de mǎslin sau untdelemnul nu se
împrejurul mesei tale.” (Psalmul 127, 3) extrage din sâmburi, ci din pulpa sau carnea
„Vor rǎmâne pe urmǎ câteva roade, ca la fructului (cu cât fructul este mai cǎrnos, cu atât
scuturatul mǎslinului, douǎ-trei mǎsline pe vârf, uleiul este mai puțin și inferior calitativ). Din
patru-cinci pe ramuri, zice Domnul Dumnezeul aceastǎ constatare, vechii preoți egipteni ziceau
lui Israel.” (Isaia 17, 6) despre învǎțǎceii lor întocmai cum se zice și
„Deasupra lui, doi mǎslini: unul de-a dreapta despre mǎslinǎ – cu cât mai multǎ carne pe ea,
candelei lui iar unul de-a stânga.” (Zaharia 4, 3) cu atât mai puțin ulei – adicǎ cu cât corpul este
„Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, ea mai mare cu atât este mai puțin suflet, mai puținǎ
însǎ cu mir Mi-a uns picioarele.” (Luca 7, 46) minte în el.
„Și apropiindu-se, i-a legat rǎnile, turnând Mǎslinul – istorie și legendǎ

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 185

 Homer numea uleiul de mǎsline „lichidul de
aur”. A fost medicament, substanțǎ magicǎ, sursǎ
inepuizabilǎ de fascinație și uimire; asemǎnǎtor
vinului, nu existǎ douǎ tipuri de ulei de mǎsline
la fel. Fiecare tip este influențat de sol, climǎ, soi,
vârstǎ, metode de obținere.
Originea culturilor de mǎslin se pierde în
negura vremii. O ipotezǎ spune cǎ mǎslinul s-ar
fi nǎscut în vremurile preistorice, în sudul Asiei,
de unde s-ar fi extins în Australia și spre Grecia.
Alte teorii indicǎ bazinul mediteranean ca loc de
origine a mǎslinului. O altǎ teorie spune cǎ ar
proveni din Etiopia.
Descoperirile arheologice indicǎ faptul
cǎ mǎslinii sǎlbatici existau în insula Creta –
Grecia, cu mult înainte de nașterea civilizației.
Din Creta s-au rǎspândit în Egipt (2000 î.Hr) și
Palestina (1800 î.Hr). În secolul al VI-lea î.Hr.
apar în bazinul mediteranean, ajung în Tripoli,
Tunis și Sicilia. În Spania, cultivarea mǎslinilor
a fost introdusǎ în timpul dominației maritime a
fenicienilor (1050 î.Hr).
Dupǎ descoperirea Americii, mǎslinul a
traversat oceanul, iar în 1580 era cultivat în
Mexic, Peru, California, Chile și Argentina.
În orice caz, cea mai mare producție de ulei de
mǎsline provine din regiunea Mediteranei.
Legenda spune cǎ apariția mǎslinului a
fost în Grecia, ca rezultat al conflictului dintre
Poseidon, zeul mǎrilor, și Atena, zeița rǎzboiului
și a înțelepciunii. Se spune cǎ Poseidon a lovit
cu tridentul sǎu în piatrǎ și a început sǎ curgǎ
apǎ sǎratǎ; Atena a lovit cu sulița în pǎmânt și a
rǎsǎrit un mǎslin. Cum pomul a fost considerat
mult mai valoros pentru poporul din Atica, noul
oraș a primit numele de Atena. Se spune cǎ toți
mǎslinii din Atena se trag exact din cel dǎruit de
zeița oamenilor.
Dominând maiestuos țǎrmurile stâncoase ale
Greciei, mǎslinii au ajuns în scurt timp „stâlpii”
societǎții elene. Erau atât de prețuiți, încât cel care
avea nesǎbuința de a tǎia un pom era condamnat
la moarte sau exil. La rândul lui, uleiul de mǎsline
devenise cea mai de preț marfǎ. Corǎbiile erau
construite în scopul de a transporta din Grecia
186 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
spre centrele comerciale din zona Mediteranei.
Mǎslinul este simbolul gloriei și pǎcii; el
și-a dat ramurile pentru slǎvirea celor victorioși,
fie în jocuri prietenești, în întrecerile olimpice,
fie în rǎzboaiele scǎldate în sânge. Coroanele
confecționate din ramuri de mǎslin erau oferite
zeitǎților și persoanelor extrem de importante.
Astfel de coroane au fost gǎsite în mormintele lui
Tutankamon.
Mǎslinul – emblema Palestinei
În Țara Sfântǎ – Palestina – mǎslinul este
la mare preț. Regele David avea paznici care
vegheau asupra culturilor și a depozitelor,
astfel ca prețiosul ulei din fructele sale sǎ fie în
siguranțǎ.
Credința cǎ uleiul de mǎsline conferǎ putere
și tinerețe era rǎspânditǎ în întreaga lume anticǎ.
În Egipt, Grecia și Roma se întrebuința foarte
mult atât în scopuri medicinale, cât și cosmetice.
De exemplu, în Mexic, a fost descoperitǎ o listǎ cu
ingrediente (fenicul, susan, țelinǎ, creson, mentǎ,
salvie, trandafir și ienupǎr) adǎugate uleiului de
mǎsline pentru obținerea unor unguente.
În ciuda iernilor destul de geroase, uneori
și a verilor înǎbușitoare din zonele unde el este
cultivat, mǎslinul continua sǎ creascǎ, sǎ se înalțe
spre cer, sǎ ofere fructele din care, prin diferite
metode, se extrage uleiul de mǎsline, care sǎ
vindece și sǎ fie privit cu adorație.
Cel mai bun și mai fin ulei se obține din
mǎsline încǎ necoapte. De aceea pentru a nu se
rupe crengile proaspete, mǎslinele nu se culeg
cu mâna. În legiuirile casnice ale lui Moise se
poruncește anume sǎ nu se scuture mǎslinul de
tot. „Când vei bate mǎslinul tǎu, sǎ nu te întorci sǎ
culegi rǎmǎșițele, ci lasǎ-le strǎinului, orfanului
și vǎduvei.” (Deuteronom 24, 20).
Mǎslinul era cultivat în toate colțurile
Țǎrii Sfinte pe suprafețe întinse așa încât, pe
drept cuvânt, se poate spune cǎ el este emblema
Palestinei. Pǎdurile de mǎslin se întindeau pe
distanțe de ore, spre nord și spre nord-est de
Gaza, spre șesurile Saronului. Prielnic culturii
mǎslinului era și șesul pe coasta fenicianǎ.
Culturile de mǎslin fǎceau bogǎția Betleemului
și acopereau coastele joase ale vǎilor Hebronului.
Singura îngrijire pe care acest pom o cere
este aceea de a-l altoi când este sǎlbatic, ostenealǎ
pe care el o rǎsplǎtește din belșug. Țǎranii din
Palestina – felahii – spun cǎ vița de vie e o „sitt”
– o delicatǎ doamnǎ de la oraș care necesitǎ multǎ
îngrijire și atenție. Smochinul este o „fellaha” –
o țǎrancǎ deja bine întǎritǎ, care nu are nevoie
decât de puținǎ îngrijire. Mǎslinul este însǎ o
„beduin” care și în locuri pustii și neumblate este
încǎ destul de tare și capabilǎ de muncǎ.  Se dǎdea cu el pe cap, ca simbol al curǎțeniei
În Ierusalim era vestit pentru culturile de
mǎslin, așa-numitul Muntele Mǎslinilor cu
gradina Ghetsimani, care în traducere româneascǎ
înseamnǎ „teasc de untdelemn”. Aceasta este
gradina mult iubitǎ și de Mântuitorul, Care foarte
des venea aici sǎ se roage și unde, de altfel a
fost și prins. Încǎ și astǎzi sunt aici un numǎr de
mǎslini foarte bǎtrâni, despre care tradiția spune
cǎ ar fi chiar din acei sub care Domnul se ruga.
În antichitate, Palestina exporta untdelemn
Tirului și Egiptului. Uleiul de mǎsline era
întrebuințat mai întâi pentru mâncare, apoi la
sacrificii, la fabricarea mirului, la arderi, precum
și pentru alinarea și vindecarea rǎnilor.
Dupǎ frunzele totdeauna verzi, mǎslinul
închipuie nemurirea. Ramura de mǎslin este
simbolul pǎcii, iar ramurile multe și stufoase sunt
simbolul familiei numeroase. Existǎ și mǎslin
sǎlbatic, din fructele cǎruia se obține un ulei de
calitate inferioarǎ.
Din lemnul mǎslinului se confecționeazǎ
obiecte de artǎ. Este mult prețuit pentru lemnul
sǎu fin și dens din care au fost ciopliți heruvimii,
ușile, cornișele și stâlpii Templului lui Solomon
(I Regi 6, 23 si 31-33).
Mǎslinul este pomenit în Biblie mai mult
de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintâi arbori
amintiți în Sfânta Scripturǎ. Așa de exemplu,
dupǎ ce Potopul lui Noe înceteazǎ, prima frunzǎ
pe care o aduce porumbelul de pe pǎmânt este
frunza de mǎslin, lucru dupǎ care Noe cunoaște
cǎ apele au scǎzut.
Mǎslinul și minunatele sale roade –
untdelemnul
Untdelemnul de mǎslin este considerat
untura Orientului. Mǎslinele sunt mâncate fie
fierte în ulei, fie conservate – murate. De cele mai
multe ori un mǎslin dǎ pânǎ la 100-150 litri de ulei.
În Palestina, fǎrǎ pâine și ulei sǎteanul nu poate
trǎi, folosindu-l chiar și la iluminat. La serviciul
divin de la Cortul Sfânt, în afarǎ de luminat,
untdelemnul servea și la ars în candelǎ, precum și
la ungerea sacrǎ a regilor, profeților, preoților. Nu
rareori este întrebuințat și la vindecarea rǎnilor.
totale.
Untdelemnul de calitate inferioarǎ se
întrebuințeazǎ astǎzi la obținerea sǎpunului. În
Palestina sunt multe întreprinderi de fabricare
a sǎpunului din untdelemn de mǎsline și astǎzi.
Pentru scoaterea untdelemnului din mǎsline, se
sǎpau în stâncile Palestinei, douǎ rezervoare sau
gropi de aproximativ trei metri cubi. Cel în care se
tescuiau mǎslinele era așezat mai sus decât cel în
care se scurgea uleiul. Mǎslinele erau cǎlcate cu
picioarele, cum se cǎlcau la noi strugurii, desigur
dupǎ ce mai întâi erau desfǎcute de sâmburi cu
o roatǎ mare de piatrǎ. Untdelemnul curgea în
rezervorul de mai jos, de unde era scos și vândut
sau folosit la mâncare.
Untdelemnul este folosit nu numai ca
element indispensabil pentru hrana omului, ci
și ca un balsam pentru vindecarea rǎnilor. În
creștinism, untdelemnul este folosit în cult în
diferite împrejurǎri: la Taina Sfântului Botez,
la Taina Sfântului Maslu (când se face slujba
specialǎ pentru bolnavi și preotul îi unge de șapte
ori cu untdelemnul sfințit pentru tǎmǎduire și
curǎțire de pǎcate); la sfârșitul Sfintei Liturghii,
când se miruiesc credincioșii, la Litie.
Uleiul de mǎsline este un lichid pal, galben,
cu nuanțǎ verzuie, gust ușor iute și miros plǎcut,
reacție acidǎ și se întrebuințeazǎ la prepararea
Sfântului și Marelui Mir. Pentru folosirea lui la
prepararea Sfântului și Marelui Mir, uleiul de
mǎsline trebuie sǎ aibǎ buletin de analizǎ, în care
sǎ fie specificatǎ data de preparare și de expirare,
sǎ fie virgin, adicǎ din primǎ extracție, sǎ se
importe în bidoane de 20-25 litri pentru eficiența
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 187
economicǎ, de preferințǎ de la o singurǎ firmǎ
greceascǎ sau italianǎ și sǎ se procure în anul
când se preparǎ Sfântul Mir.
Termenul de valabilitate al uleiului de
mǎsline este limitat la circa 3 ani. El se pǎstreazǎ
la temperatura de +8 grade Celsius. Când se
preparǎ Sfântul și Marele Mir, toatǎ cantitatea de
ulei va fi ținutǎ la temperatura de +15 - +20 de
grade Celsius, în jur de 48 ore pentru fluidificare.
Mǎslinul – efectele terapeutice ale uleiului
de mǎsline virgin
Uleiul de mǎsline virgin era considerat de
cǎtre vechii greci cheia longevitǎții și a pǎstrǎrii
integritǎții mentale. Acest aliment-medicament
obligatoriu trebuie sǎ facǎ parte din farmacia
casei.
Cei ce vor sǎ-și menținǎ inima sǎnǎtoasǎ și
arterele curate, fǎrǎ ateroame, este suficient sǎ
ia opt sǎptǎmâni, pe lângǎ dieta obișnuitǎ, douǎ
linguri de ulei de mǎsline pe zi. Uleiul de mǎsline
se ia și pentru hipertensiune, trei linguri pe zi, una
dimineața, una seara și una în salate.
Uleiul de mǎsline poate înlǎtura diabetul
zaharat la adulți dacǎ se administreazǎ timp de
opt sǎptǎmâni douǎ linguri de ulei de mǎsline pe
stomacul gol, iar pentru întreținere o lingurǎ pe zi
toatǎ viața.
În bolile de nervi, se consumǎ în fiecare
dimineațǎ o lingurǎ de ulei de mǎsline și ar fi
bine dacǎ gospodinele ar folosi la prepararea
alimentelor numai ulei de mǎsline. El este și un
excelent vermifug de aceea copiilor li se vor da
trei linguri pe zi.
În caz de constipații se iau douǎ linguri de
ulei de mǎsline seara, la culcare, timp îndelungat,
fiind unul din cele mai blânde laxative. Uleiul de
mǎsline este un bun antidot pentru intoxicații cu
ciuperci. Pânǎ la venirea medicului înghite un
amestec de praf de cǎrbune de lemn cu ulei de
mǎsline din belșug, care ajutǎ la neutralizarea
otrǎvii.
Vezica biliarǎ este stimulatǎ cu una-douǎ
lingurițe de ulei de mǎsline, înainte de masǎ.
Acesta declanșeazǎ secreția vezicii înainte ca
mâncarea sǎ ajungǎ în stomac. Datoritǎ vitaminei
188 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
E pe care o conține, uleiul de mǎsline ajutǎ
la vindecarea ulcerului, el funcționând ca un
pansament gastric, dacǎ se iau douǎ lingurițe pe
zi timp îndelungat.
Uleiul de mǎsline este bun și pentru uz
extern contra cǎderii pǎrului, gutei, crǎpǎturilor
pielii și a cǎlcâielor. Uleiul de mǎsline este
indicat în cazul tenurilor uscate și ridate. Cu un
strat subțire de ulei, ungeți-vǎ fața, pe gât și pe
antebrațe, prin mișcǎri circulare și repezi. Acest
tratament menține pielea suficient de întinsǎ,
înmoaie zbârciturile.
Untdelemnul de mǎsline – condiții de
calitate și conservare
Uleiul de mǎsline se pǎstreazǎ la loc rǎcoros.
Temperatura de coagulare este de 6-8 grade
Celsius. Termenul de valabilitate trebuie sǎ fie
indicat foarte clar în certificatul de calitate și pe
fiecare ambalaj. În general, uleiul de mǎsline
virgin are valabilitate 3 ani din momentul
extragerii.
4. CEDRUL
Este un arbore din familia pinaceelor,
cu lemnul tare, cu ramuri orizontale. Lemnul
acestor arbori, de culoare brun-gǎlbuie este
rezistent, uleios, cu miros puternic. Este folosit
în construcții navale, la fabricarea mobilelor, în
sculpturǎ etc.
Cedrul – menționǎri și semnificații biblice
Dintre toți arborii amintiți în Sfânta
Scripturǎ, cel mai lǎudat este cedrul. Este pomenit
cam de 75 de ori, iar adesea este dat ca simbol
al mǎreției. Iatǎ câteva locuri unde este amintit
cedrul: Numerii 24, 6; III Regi 6, 15: „Pereții
templului i-a îmbrǎcat pe dinǎuntru cu scânduri
de cedru; de la pardoseala templului și pânǎ la
tavan și cǎpriori, cu lemn de cedru i-a cǎptușit
peste tot, iar pardoseala a fǎcut-o din scânduri de
chiparos”; IV Regi 14, 9; Cântarea Cântǎrilor 5,
15; Isaia 2, 13; Iezechiel 17, 22.
Solomon, rege al statului Israel (cca 973-933
î.Hr.), fiul și succesorul lui David, a construit (din
cedru) vestitul complex arhitectural din Ierusalim
(templul lui Iahve și palatul regal). La construcția
acestui vestit templu s-a întrebuințat foarte mult
lemn de cedru din Liban, fiindcǎ era un lemn tare
și bun de construcție.
Solomon, ca sǎ obținǎ acest lemn pentru
construirea templului, deoarece în Palestina nu
se gǎsea, a trebuit sǎ facǎ un tratat de alianțǎ cu
Hiram, regele Tirului. Dupǎ cele ce aflǎm din
Sfânta Scripturǎ, tot templul era cǎptușit cu lemn
de cedru.
Chiar și astǎzi, lemnǎria acoperișului
Sfântului Mormânt al Mântuitorului este fǎcutǎ
din lemn de cedru. Atât de obișnuit și vestit
altǎdatǎ, astǎzi, cedrul Libanului este ceva foarte
rar (chiar dacǎ pe drapelul Libanului se aflǎ
cedrul).
Pǎdurea principalǎ se aflǎ în Siria, lângǎ
Tripoli, pe partea superioarǎ a vǎii ce duce spre
Marea Mediteranǎ, cam la 25 de kilometri de
mare și la aproape 2.000 de metri altitudine. Se
mai aflǎ câțiva cedri foarte aproape de Beirut. De
obicei, aici merg cǎlǎtorii europeni ca sǎ-i vadǎ.
Ca sǎ nu disparǎ, aceștia sunt pǎziți, cu multǎ
severitate, de cǎtre autoritǎțile guvernului din
Siria. De curând, o echipǎ de cercetǎtori germani
din Munchen, a experimentat o rețetǎ anticǎ de
tratare a lemnului de cedru și a descoperit cǎ
prin acest procedeu se poate extrage guaiacol –
un lichid incolor, cu miros specific, care este un
conservant chimic foarte puternic. Aceasta este
substanța care conferǎ mumiilor capacitatea de a
rezista timp de mii de ani.
Oamenii de științǎ au extras uleiul esențial
de cedru, bogat în guaiacol, folosind o metodǎ
strǎveche menționatǎ de Plinius cel Bǎtrân care a
scris despre îmbǎlsǎmarea cu o substanțǎ pe care
o numește „cedrium”.
Cedrul – descriere științificǎ
Dupǎ rǎspândire, sunt mai multe specii
de cedru: Cedrus atlantica din Maroc, Cedrus
brevifolia din Cipru, Cedrus libani din Liban,
Cedrus deodora din Asia Centralǎ. Toate speciile
fac parte din familia pinaceelor.
Cedrul este un mare și frumos arbore
totdeauna verde, cu ramurile întinse, orizontale,
rigide; frunzele de un verde închis, aproape
cilindrice, sunt fasciculate, scurte și rigide.
Florile masculine sunt solitare pe ramuri scurte,
cele feminine câte 1-2; conurile ovale, scurt
pediculate, la început purpurii, brune-cenușii la
maturitate, asemǎnǎtoare bradului nostru.
Cedrul crește în Liban, Cipru, Maroc
și Algeria. Uneori, este cultivat și ca plantǎ
decorativǎ, prin aspectul sǎu în formǎ de piramidǎ
și prin înfǎțișarea sa maiestuoasǎ. Este unul
dintre copacii cei mai impozanți. Poate sǎ ajungǎ
pânǎ la înǎlțimea de 30 de metri, iar trunchiul,
cu ramurile sale, face un cerc, de 13-15 metri.
Din tulpina lui dreaptǎ ca lumânarea, pornesc
crengile, care apoi se ramificǎ într-un mare numǎr
de brațe ce se întind orizontal.
Uleiul se obține prin distilarea cu vapori de
apǎ a frunzelor, conurilor și a tǎieturilor proaspete
din trunchiul arborilor. Nu este toxic, nu este
iritant. Culoarea este oranj, gustul dulceag.
Acțiune farmacologicǎ - cedru: antiseptic
al cǎilor respiratorii, antiseboreic, expectorant,
mucolitic, sedativ nervos, stimulent tonic.
5. MIRTUL
Mirtul este un arbust mediteranean, înalt de
circa cinci metri, cu frunze alungite, persistente,
aromatice, și cu flori mici, albe – Myrtus
communis. Arbustul rǎspândește permanent un
miros plǎcut.
Mirtul – menționǎri și semnificații biblice
„Și a zis Ezdra: Duceți-vǎ de cǎutați, în
munte, crengi de mǎslin sǎlbatic, de mirt, de
finici și de tufari, și faceți corturi, așa cum este
scris.” (Neemia 8, 14-15)
„Sǎdi-voi în pustiu: cedri, salcâmi, mirți și
mǎslini.” (Isaia 41, 19-20)
„În locul spinilor va crește chiparosul și în
locul urzicii va crește mirtul. A Domnului va fi
slava.” (Isaia 55, 13)
Mǎnunchiurile de mirt erau considerate de
vechii evrei un semn de plǎcutǎ aducere-aminte a
vremurilor bune, fǎgǎduite de Domnul poporului
sǎu. Crenguțele mlǎdii, coaja lor fragedǎ și roșie
și plinǎ de frunzișoare lucitoare și totdeauna
verzi, sunt parcǎ anume create spre a face cununi
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 189
din ele. pragul de sus și amândoi stâlpii ușii cu sângele
cel din vas, iar voi sǎ nu ieșiți nici unul din casǎ
În zilele de sǎrbǎtoare, israeliții împodobeau
pânǎ dimineațǎ.” (Ieșirea 12, 22)
cu frunze de mirt colibele. În antichitatea pǎgânǎ,
în mod special, mirtul era arbustul închinat zeiței „Va lua lemnul de cedru, ața, isopul și pasǎrea
Afrodita. Tot la pǎgâni, ramura sau cununa de vie și le va muia în sângele pǎsǎrii înjunghiate și
în apa de izvor și va stropi casa de șapte ori. Și
mirt a fost simbolul învingerii în lupte și întreceri.
va curǎți astfel casa cu sângele pǎsǎrii, cu apa de
În creștinism, mirtul este simbolul biruinței
izvor, cu pasǎrea cea vie, cu lemnul cel de cedru,
asupra morții, și se planta pe morminte. Fiind apoi
cu ața roșie rǎsucitǎ și cu isop.” (Leveticul 14,
considerat și ca simbol al frumuseții, tinereții și
51-52)
fecioriei, mirtul este purtat în jerbe și cununi și
de nuntași. „Apoi sǎ ia preotul lemn de cedru, isop și
Mirtul – descriere științificǎ ațǎ de lânǎ roșie și sǎ le arunce pe juninca ce se
Myrtus communis este un frumos arbust, arde.” (Numeri 19, 6)
totdeauna verde, care rǎspândește un miros „Un om curat sǎ ia isop, sa-l moaie în apa
plǎcut, din familia Myrtaceae; frunzele opuse, aceea și sǎ stropeascǎ din ea casa, lucrurile și
mici, numeroase, ovale sau lanceolate, scurt oamenii câți sunt acolo și pe cel ce s-a atins de os
de om.” (Numeri 19, 18)
pețiolate sunt persistente; florile solitare sau câte
douǎ sunt mici și albe, fructele cǎrnoase sunt „Stropi-mǎ-vei cu isop și mǎ voi curǎți,
boabe globuloase de un albastru negricios. spǎla-mǎ-vei și mai vârtos decât zǎpada mǎ voi
Mirtul este originar din regiunea albi.” (Psalmul 50, 7)
mediteraneanǎ (Europa sudicǎ), cultivat adesea „Și era acolo un vas plin cu oțet; iar cei
și pe la noi, ca arbust ornamental. În Palestina care Îl loviserǎ, punând în vârful unei trestii de
și în întregul Orient, mirtul ajunge la înǎlțimi isop un burete înmuiat în oțet, l-au dus la gura
considerabile, de trei, patru metri, deși este Lui.” (Ioan 19, 29). Ramura de isop a constituit
considerat arbust. suportul buretelui și amândouǎ au fost ridicate în
vârful unei trestii.
Lemnul de mirt este tare, fiind folosit pentru
strungǎrie finǎ. În vechime, fructele puse în vin „Într-adevǎr Moise, dupǎ ce a rostit întregului
constituiau un medicament întǎritor al bolilor depopor toate poruncile din Lege, luând sângele cel
stomac. Sunt întrebuințate și drept condiment, de viței și de țapi, cu apǎ și cu lânǎ roșie și cu
isop, a stropit și cartea și pe tot poporul.” (Evrei
datoritǎ uleiului esențial pe care-l conțin, având
un gust asemǎnǎtor cu piperul. 9, 19)
Uleiul esențial se extrage din organele Credința în puterea curǎțitoare a isopului
nu a pierit nici dupǎ Moise. Din contra, ea este
arbustului – flori, frunze și ramuri – prin distilare
cu vapori de apǎ. Este un lichid gǎlbui deschis, exprimatǎ și doritǎ cu deosebitǎ convingere și
cu mirosul apropiat de camfor și eucalipt, gust de David Împǎratul, în pocǎința lui adâncǎ dupǎ
pǎcatul sǎvârșit cu soția lui Urie Heteul. El zice
arzǎtor, nu este toxic, iritant sau sensibilizant.
Mirtul – acțiune farmacologicǎ așa cum am arǎtat în Psalmul 50, 7: „Stropi-mǎ-
vei cu isop și mǎ voi curǎți.”
Uleiul esențial este: anticataral, antiseptic
pulmonar și urinar, astringent, balsamic, Isopul – descrierea științificǎ
bactericid, expectorant, sedativ. Hyssopus officinalis din familia Labiatae,
este un subarbust, originar din regiunile calcaroase
6. ISOPUL și aride ale Europei meridionale; la noi crește
Isopul – menționǎri și semnificații biblice numai în culturǎ. Are aspect tufos, cu tulpini
„Luați un mǎnunchi de isop și, muindu-l în lemnoase la bazǎ, erbacee și patrunghiulare în
sângele strâns de la miel într-un vas, sǎ ungeți partea superioarǎ ce poartǎ frunze opuse, întregi,

190 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

lineare, cu vârful ascuțit. Florile sunt mici,
albastre sau albastru- violaceu, reunite în spice
unilaterale în regiunile terminale ale ramurilor.
Înflorește din iulie pânǎ în septembrie. Produsul
vegetal folosit se recolteazǎ în timpul înfloririi,
numai pǎrțile aeriene nelignificate se usucǎ la
umbrǎ.
Din pǎrțile aeriene, se obține prin diferite
metode de distilare uleiul de isop, lichid incolor,
uleios, cu miros aromat plǎcut.
Isopul – acțiune farmacologicǎ
Isopul este folosit pe post de astringent,
antiseptic, antiviral, carminativ, tonic-amar.
Modul de folosire Herba Hyssopi se folosește
sub formǎ de infuzie 2-3%, se dǎ intern câte 20
ml pe zi ca expectorant și antisudorific, mai ales
în bronșitele cronice și astmul bronșic. Extern se
folosește sub formǎ de cataplasme ca cicatrizant
al rǎnilor. Intrǎ în compoziția ceaiurilor
antiasmatice, pectorale și sudorifice.
7. VIȚA DE VIE
Mǎrturiile arheologice dovedesc faptul cǎ, pe
teritoriul actual al României, vița de vie se cultivǎ
din epoca fierului (secolele V-I î.Hr.). Despre
amploarea pe care o luase aceastǎ culturǎ în
Dacia, în vremea regelui Burebista (82-44 î.Hr.),
existǎ știrea oferitǎ de istoricul grec Strabon,
care spune cǎ regele ar fi ordonat sǎ se treacǎ
la desființarea viilor, pentru cǎ se depǎșiserǎ cu
mult nevoile consumului.
De la începuturile ei, cultura viței de vie a
început sǎ se dezvolte pe teritoriile care ofereau
cele mai bune condiții naturale pentru realizarea
vinurilor de calitate. Vița de vie este arbust târâtor
și agǎțǎtor. Ceea ce este mai important sub aspect
terapeutic sunt frunzele de culoare roșiaticǎ.
Vița de vie – farmacologie
Acțiunea biologicǎ și utilitǎțile chimice ale
preparatelor din frunzele de vițǎ de vie de culoare
roșiaticǎ, descrise în literatura de specialitate
actualǎ s-ar putea rezuma la acțiunea protectoare
a vaselor capilare și acțiunea în insuficiența
venoasǎ a arterelor inferioare și a complicațiilor
care derivǎ din aceasta: varice, tromboflebite,
edeme etc. Forma cea mai simplǎ a acestor
manifestǎri este caracterizatǎ prin edeme ușoare,
evidente în special seara la persoanele care
lucreazǎ cea mai mare parte a zilei în picioare.
Proprietǎțile farmacologice ale acestor
preparate se manifestǎ în primul rând asupra
sistemului circulator, în special asupra vaselor
capilare. Administrarea produselor fitoterapeutice
pe bazǎ de vițǎ de vie reactiveazǎ microcirculația
localǎ, amelioreazǎ fluxul venos și ușureazǎ
îndepǎrtarea lichidelor interstițiale, reducând
astfel edemele.
*Cura de struguri – Fructele viței de vie,
strugurii, sunt adevǎrate laboratoare chimice în
miniaturǎ, în boabele de struguri fiind „de toate,
pentru toți”: apǎ, zahǎr, vitamine, substanțe
protectoare ale sistemului vascular, ale imunitǎții
vizuale, tonice, sǎruri minerale, diuretice, laxative
etc.
Proprietǎțile lor terapeutice depind de
varietatea și de solul pe care crește vița de vie.
Astfel, strugurii produși de soluri argiloase
au aciditate mai mare și substanțǎ uscatǎ în
cantitate mai micǎ, precum și proprietǎți laxative
și purgative; strugurii proveniți din vița de vie
care crește pe soluri calcaroase sau silicoase au
proprietǎți diuretice și depurative; strugurii albi
sunt ușor excitanți ai mucoasei stomacului, iar
cei negri – astringenți și cu acțiune tonicǎ.
*Cura de must – Prin efectul ei diuretic
și depurativ, cura de must dureazǎ 30 de zile.
Se organizeazǎ în felul urmǎtor: prima zi –
consumarea a 0,500 litri de must în trei reprize, cu
30 de minute înaintea meselor; a 14-a zi se ajunge
la o cantitate de doi litri de must (deci cantitatea
crește progresiv de la o zi la alta); zilele a 15-a, a
16-a și a 17-a: se beau zilnic câte doi litri de must,
fǎrǎ a mânca altceva; apoi, cantitatea începe sǎ
scadǎ treptat pânǎ se ajunge la 0,500 litri, adicǎ
se ajunge la cantitatea de must cu care s-a
început cura...
anu
(Text cules de Ana-Maria Schultz, Germania)
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 191
 25. Prezentare carte
Volumul enciclopedic :
Mănăstiri și schituri din
republica Moldova ,
chișinău, 2013
Ideea realizării proiectului Mănăstiri și
schituri din Republica Moldova vine din partea
Institutului de Studii Enciclopedice (director,
dr. Constantin Manolache) al Academiei de
Științe a Moldovei și sprijinit de Academia
de Științe a Moldovei (președinte acad.
Gheorghe Duca) și Mitropolia Chișinăului și
a Întregii Moldove (ÎPS Mitropolit Vladimir),
Departamentul mitropolitan Mănăstiri
şi viaţă monahală (Arhim. Siluan Şalari).
Teritoriul actual al Republicii Moldova în
antichitate era parte componentă a vechii
Dacii, iar pe parcursul evului mediu, până
la începutul epocii moderne, a făcut parte
din Țara Moldovei. După 1792, teritoriul
din stânga Nistrului și după 1812, spațiul
dintre Prut și Nistru până în 1918, au fost
anexate la Imperiul Rusiei.Din 27 martie
1918 până la 28 iunie 1940, Basarabia a fost
parte integrantă din Regatul României,
pe când raioanele din stânga Nistrului
au fost înglobate în Uniunea Sovietică și,
respectiv din 12 octombrie 1924, în RASS
Moldovenească, ca din 2 august 1940 să fie
instituită la Moscova RSS Moldovenească, în
limitele teritoriale actuale. Din vara anului
1941 până în primăvara anului 1944, aceleași
teritorii au făcut parte într-un fel sau altul
din Regatul României, ca în următoarea
perioadă, până la 27 august 1991, să continue
existența RSSM în componența Uniunii
Sovietice. După această din urmă dată, până
astăzi, Republica Moldova se afirmă ca stat
independent european. Acest spațiu, sub un
anumit aspect și anume istorico ecleziastic și
mai ales cel de trăire monahicească se va afla
în vizorul lucrării de față. Răspândirea încă
de la hotarul erei antice și a celei medievale a
creștinismului pe aceste meleaguri au adus, în
cele din urmă, la consolidarea acestuia după
apariția și afirmarea în plan internațional
a Țării Moldovei, în a doua jumătate a sec.
al XIV-lea, când încep să apară și primele
mănăstiri și schituri ortodoxe. Spațiul dintre
Prut și Nistru al Țării Moldovei, fiind o zonă
periferică, era mai vulnerabil din partea unor
năvăliri, invazii și jafuri străine. De aceea,
chiar dacă apar aici unele nuclee monastice,
acestea se consolidează și se afirmă cu
mai mare dificultate decât mănăstirile și
schiturile din dreapta Prutului. Cu toate
acestea, încă din primele decenii ale sec.
al XV-lea, sursele documentare cunoscute
atestă primele mănăstiri și în stânga Prutului.
În sec. XVI-XVIII, numărul acestora crește
treptat, ajungând la hotarul sec. XVIII-XIX ,
la un număr destul de mare. Bineînțeles, din
cauza vitregiilor timpului nu toate dintre
acestea au reușit să reziste și au dispărut
sau au fost desființate. Totuși, destul de
multe dintre aceste mănăstiri și schituri, prin
efortul comunităților proprii, cu susținerea
autorităților de stat și ecleziastice, și-au
croit fiecare un destin propriu, ajungând să
existe cu anumite întreruperi până astăzi.
Dacă până la 1812, mănăstirile și schiturile
din acest spațiu erau subordonate canonic
Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Episcopiei
de Huși în special, apoi după 1812 locașele
sfinte existente în Basarabia au fost trecute
sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, a
Mitropoliei (ulterior a Episcopiei) Chișinăului
și Hotinului, în special, după 27 martie 1918
până la 28 iunie 1940 și din vara anului 1941
până în vara anului 1944, aceleași locașuri
sfinte făcând parte din Mitropolia Basarabiei,
erau subordonate canonic Bisericii Ortodoxe
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 192
Române, ridicată din 1925, la rang de
Patriarhie. În perioada ocupației sovietice
1944-1991, Biserica din RSS Moldovenească,
inclusiv centrele monastice au fost trecute
din nou sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe
Ruse. După obținerea Independenței de stat
a Republicii Moldova, structura ecleziastică
din partea locului a fost reorganizată din
Episcopie în timpurile sovietice în Mitropolie
cu titulatura de „Mitropolia Chișinăului și a
Întregii Moldove”, în condițiile când o parte
dintre enoriași, în frunte cu clerul lor a dorit
să restabilească Mitropolia Basarabiei în
componența Bisericii Ortodoxe Române,
reactivând-o în 1992, apoi prin hotărârea
Guvernului Republicii din 2002 a fost
oficializată și această structură ecleziastică
pe teritoriul Republicii Moldova. Ambele
mitropolii au în subordonarea lor mănăstiri
și schituri. Se ştie că aşezările monastice
din cele mai vechi timpuri au jucat un
rol important în viaţa cultural spirituală,
economică şi politică a ţării.
De-a lungul veacurilor, pe lângă
mănăstiri au fost înfiinţate şcoli, ateliere
de copiere a cărţilor, tipografii, ateliere de
confecţionare a diferitor obiecte de cult
religios şi practic ş.a. Aceleaşi mănăstiri au
lansat mari personalităţi ecleziastice cum
ar fi mitropoliţii Grigorie Roşca, Anastasie
Crimca, Varlaam, Petru Movilă, Dosoftei,
Gavriil Bonulescu-Bodoni, Gurie Grosu,
Dionisie Erhan ş.a. În mediul școlilor
mănăstirești și-au făcut studiile în copilărie
viitorii mari cronicarii și cărturari Eftimie,
Macarie, Azarie, Grigorie Ureche, Nicolae
Milescu Spătaru ş.a.. Prima tipografie, prima
Academie domnească din Ţara Moldovei, au
funcţionat, de asemenea, pe lângă mănăstiri.
În vremuri de restrişte, multe dintre aceleaşi
lăcaşe sfinte au devenit loc de refugiu pentru
populaţie, adevărate cetăţi de apărare în faţa
duşmanilor, spitale şi auspicii pentru bătrâni
şi invalizi. În acelaşi timp, mănăstirile se
distingeau prin cultura deosebită a cultivării
solului, viilor şi livezilor, prisecilor ş.a.,
193 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
devenind adevărate modele de gospodărire
pentru populaţia din jur. În veacul fanariot
sau în cel a stăpânirii ţariste în Basarabia,
mănăstirile rămâneau focare de cultură şi
de păstrare a limbii materne româneşti prin
carte şi tipărituri, prin predicile ţinute în faţa
credincioşilor de către preoţi şi monahi. În a
doua jumătate al sec. al XVIII-lea - începutul
sec. al XIX-lea, în spațiul dintre Prut și Nistru
al Țării Moldovei sunt întemeiate fie pe
domeniile mănăstirilor de peste Prut, fie din
inițiativa unor reprezentanți ale păturilor
mai avute (boieri, răzeși ș.a.) și ai clerului,
un mare număr de schituri.
Dacă în unele cazuri, noile ctitorii
trebuiau să ducă la administrarea mai
eficientă a moșiilor vechilor mănăstiri
moldave dintre Carpați și Prut ori să satisfacă
dorința de afirmare a unor persoane concrete,
apoi în alte cazuri – apariția acestora a avut
loc ca urmare directă a retragerii și stabilirii
în partea de nord și centrală a spațiul
dintre Prut și Nistru a multor monahi care
căutau refugiu pe aceste meleaguri, după
închiderea multor mănăstiri și schituri
ortodoxe din Galiția, Podolia și mai ales din
Bucovina, după anexarea acestor teritorii
la Imperiul habsburgic în ultimele decenii
ale sec. al XVIII-lea, de cele mai multe ori,
înființarea acestor locașe sfinte era sprijinită
de populația băștinașă care oferea loturi
de pământ, păduri, vii, cărți, odoare ș.a.
Bineînțeles, nu toate aceste schituri au reușit
să se consolideze și să se afirme. De aceea, în
scurtă vreme după întemeierea Mitropoliei
Chișinăului și Hotinului, primul ei ierarh,
Gavriil Bănulescu-Bodoni a întreprins
acțiuni de structurare a tuturor mănăstirilor
și schiturilor din eparhia sa, recurgând la
măsuri de consolidare și de ridicare la rang de
mănăstiri a unor schituri și de desființare sau
contopire a altora slabe din punct de vedere
economic și organizare duhovnicească
astfel încât, din cele 48 mănăstiri și schituri
existente între Prut și Nistru până la 1812,
au fost desființate 16 așezăminte monahale.
La aceleași măsuri au recurs și alți ierarhi ai
Basarabiei din sec. al XIX-lea, desființând
alte 7 locașe monahicești, deschizând alte 5
așezăminte.
Dacă în perioada interbelică,
mănăstirile Basarabiei şi-au amplificat
activităţile cultural-spirituale fiind sprijinite
de ierarhi învăţaţi şi de autorităţile
ecleziastice și laice româneşti, apoi în
perioada regimului totalitar sovietic
mănăstirile au trecut prin cele mai grele
încercări fiind treptat închise 24 locașe, între
1944-1962, din cele 25 existente, rămânând
să activeze doar mănăstirea Japca. Mulţi
monahi au fost persecutaţi iar mănăstirile
şi bisericile au fost devastate, prădate şi
incendiate, nimicite odoarele, veșmintele,
bibliotecile, cimitirele lor. În urma mișcării
de eliberare naţională și de revenire la
valorile spirituale ale neamului de la hotarul
anilor 80-90 ai sec. al XX-lea, pe meleagurile
Moldovei încep să renască din ruine şi
primele mănăstiri. Din 1990 până astăzi,
prin efortul autorităţilor ecleziastice şi laice
a populaţiei au fost redeschise, reconstruite,
renovate, reînpodobite şi reînzestrate, câteva
zeci de mănăstiri. Au apărut alte noi ctitorii.
Treptat, renaşte viaţa monahală şi spirituală
precum şi vechile tradiţii de convieţuire şi
trăire spirituală monahicească. În paralel,
în știința istorică academică din Republica
Moldova s-a profilat o nouă direcție de
cercetare, de altfel tabuizată până la acea
dată, cea de istorie ecleziastică. Prin efortul
mai multor istorici au fost elaborate zeci de
studii dedicate mănăstirilor și bisericilor,
au fost depistate și publicate numeroase
documente istorice care, în totalitatea lor, au
scos în evidență multe pagini necunoscute
din istoria așezămintelor monahicești de
pe meleagurile noastre. Acest efort comun
al cercetătorilor a asigurat un înalt grad de
noutate tratatului științific în cauză. Pentru
atingerea scopului propus, volumul a fost
structurat în patru compartimente mari:
Partea I - Studii introductive, care
cuprinde un ciclu de șapte studii de ordin
general cu începere de le cel istoriografic și
continuând cu un studiu dedicat începuturilor
și evoluției monahismului în lumea creștină,
cea ortodoxă și cea românească în special,
precum și altele cinci dedicate repartiției
geografice și cadrului natural, arhitecturii,
picturii, muzicii și averilor mănăstirilor și
schiturilor din spațiul actual al Republicii
Moldova.
Partea II - Mănăstiri și schituri vechi,
include 27 de eseuri dedicate mănăstirilor și
schiturilor care au fost fondate pe parcursul
sec. XV-XIX și au activat neîntrerupt, cu
excepția perioadei regimului totalitar
comunist, până astăzi. În aceste studii,
cititorul găsește informații privind evoluția
istorică a așezămintelor monahale fie de
călugări, fie de călugărițe, despre diriguitori,
comunitatea monahală, activitățile cultural
duhovnicești, complexele monahale,
domeniile, necropolele lor, relațiile cu
centrele monastice de peste hotare ș.a.
Partea III. - Așezăminte monastice
dispărute, revarsă lumină asupra a 41 de
mănăstiri și schituri din spațiul geografic și
administrative al vechii Basarabii care, fiind
fondate la o anumită etapă istorică, peste
vremi, decenii sau secole, au dispărut sau
au fost desființate. De rând cu cea dintâi
categorie de mănăstiri și schituri, acestea din
urmă și-au adus obolul lor la menținerea unei
atmosfere cultural spirituale și de sprijinire a
populației băștinașe în fața tuturor vitregiilor
timpului.
Partea IV - Mănăstiri și schituri noi,
include scurte informații privitoare la 38
locașe monahale înființate pe teritoriul
Republicii Moldova, după obținerea
Independenței de stat subordonate celor
două Mitropolii ortodoxe.
Aceste patru părți, luate împreună,
vor permite cititorului să-și facă o
reprezentare destul de clară despre
evoluția monahismului, viața și activitatea
mănăstirească pe plaiurile noastre pe parcurs
de peste 600 de ani, iar cercetătorilor le va
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 194
servi drept temelie pentru noi investigații în
acest domeniu al istoriei Bisericii, culturii și
spiritualității noastre. Toate aceste aspecte
şi activităţi sunt reflectate în volumul de
față, care întrunește, pe lângă o serie de
studii de ordin general, altele cu privire la
istoria multiaspectuală a peste 110 mănăstiri
și schituri din Basarabia istorică și spaţiul
geografic actual al Republicii Moldova.
Volumul mai este înzestrat cu 2 anexe sub
formă de tabele, care conțin informații
privitoare la mănăstirile și schiturile active și
dispărute din Basarabia și spațiul actual al
Republicii Moldova (sec. XV- începutul sec.
XXI) și date statistice a viețuitorilor așezărilor
monastice din spațiul istoric al Basarabiei și
al Republicii Moldova (1772-2013); o listă de
abrevieri, un indice de nume care înlesnesc
perceperea materiei. Ediția este înzestrată
cu un bogat material ilustrativ provenit din
Arhiva Națională a Republicii Moldova, de
la mănăstiri și schituri, precum și de la autori.
Tratatul de 800 pagini (110 c.a ) elaborat de un
colectiv de cercetători, specialiști în materie
reprezentând mai multe institute academice,
muzee și structuri ecleziastice din Republica
Moldova se doreşte a fi o lucrare academică de
referinţă în acest domeniu, fiind elaborată în
baza unui vast material documentar, statistic
și memorialistic inclusiv inedit. La temelia
tuturor studiilor au fost puse experiența
și numeroasele cercetări în acest domeniu,
efectuate de predecesorii noștri pe parcursul
sec. XIX - începutul sec. XXI. Coordonatorul
și redactorul științific al volumului exprimă
cele mai sincere mulțumiri tuturor autorilor,
precum și celor care au sprijinit și au
acordat ajutor de divers ordin în elaborarea,
redactarea și definitivarea proiectului: dr.
Constantin Manolache, dr. Ion Xenofontov,
Mihai Adauge, Vitalie Pogolșa. La al XXII-lea
Salon Internațional de carte de la Chișinău
(31 august – 3 septembrie 2013) volumul a
fost distins cu „Marele Premiu Coresi”.
Acad. Andrei EȘANU, Basarabia
195 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
Rugăciune grabnic ajutătoare
către Maica Domnului
Ceea ce singură eşti bucuria celor scârbiţi
şi Părtinitoare celor ce se nedreptăţesc.
Mângâierea celor ce plâng şi ajutor celor
neajutoraţi. Cercetarea celor neputincioşi şi
acoperământ şi sprijin celor ce se chinuiesc.
Liman celor înviforaţi, toiag orbilor,
povăţuitoare celor rătăciţi şi scăpare tare
celor din nevoi, Născătoare a lui Dumnezeu
cu totul fără prihană. Ia aminte la rugăciunea
mea cea smerită, pe care o aduc ţie din
adâncul inimii şi mă izbăveşte de viforul cel
rău al gândurilor. Izbaveste-mă din somnul
cel greu, care mi s-a pricinuit mie din
lenevire şi depărtează de la mine nepăsarea
şi lenevirea. Ajută-mă ca să mă izbăvesc de
obiceiul cel rău al păcatelor, ca să scap de
tiranisirea cea amară a diavolilor.
Şi te rog Stăpână, după cum ştii, mântuieşte-
ma pe mine nevrednicul robul tău, cel ce spre
tine, după Dumnezeu mi-am pus nădejdea
mântuirii mele. Învredniceşte-mă Preacurată
ca să fac cu osârdie poruncile Fiului tău şi
Dumnezeului nostru şi să păzesc întotdeauna
aşezămintele cele mântuitoare.
Şi mă învredniceşte ca să cuget întotdeauna
cu minte luminată şi să întâmpin slavosloviile
lui cele bine primite. Că spre tine, ceea ce ne
dăruieşte toate bunătăţile şi ne eşti grabnic
ajutătoare, nădăjduind aduc această cerere.
Deci să nu cad din nădejdea care o am către
tine prea curată, nici să mă întorc smerit şi
ruşinat; Ci să aflu prin tine de Dumnezeu
dăruită Stăpână, degrabă împlinirea cererilor
mele. Ca totdeauna, ca pe o ajutătoare
nebiruită a noastră a păcătoşilor care
împlineşti toate cererile noastre bune, să te
laud şi să te preamăresc pe tine; Acum şi
pururea şi în vecii vecilor, Amin.
 26. Tradiţii

Sânzienele, bucuria verii

şi a iubirii
▲ Sânzienele se sărbătoresc, în tradiţia
populară, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul
▲ Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri
cap de Vară, pentru că acum soarele ajunge
la apogeu şi este începutul verii ▲ Ziua de
Sânziene este considerată sfântă şi trebuie
respectată, nimeni nu are voie să lucreze ▲
În această zi sunt întâlnite diverse obiceiuri,
cele mai importante fiind cele dedicate
dragostei ▲ „Du-te lună, vino soare/ că
tragem la-nsurătoare,/ cununile neursite/ Zac
sub hornuri azvârlite,/ Hai frumoaselor, ce
staţi,/ Zâne să nu rămâneţi!/ că venim după
peţit,/ Până nu v-aţi răsgândit!“, strigă băieţii
satului în seara de Sânziene la porţile fetelor
grăbite,/ Toate vor să se mărite,/ Cu-alde unii
nemăritate
dintre noi,/ Feciori mândri, vai de noi,/ Că la
Sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiţia nuntă ştim hori,/ La praznice ştim prânzi,/ Şi la
populară, un prilej de a sărbători soarele şi vara dragoşti şi mai şi...“
care începe chiar în această zi. În multe zone
Tot în această zi a Sânzienelor se făceau
din ţară, se aprind focuri pe dealuri în noaptea
previziuni meteorologice, astfel că, în funcţie de
luminată. Flăcăii se strâng seara în jurul rugurilor
momentul în care răsăreau stelele din constelaţia
aprinse, învârtesc făcliile şi strigă: „Du-te soare,
Găinuşei (Pleiadele), se hotăra care va fi perioada
vino lună,/ Sânzienele îmbună, Să le crească
cea mai bună pentru semănatul grâului de toamnă.
floarea-floare,/ galbenă, mirositoare, Fetele să
o adune, să le aşeze în cunune, Să le prindă-n Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în
pălărie,/ straturi pentru cununie, Boabele să le popor şi Amuţitul Cucului. Cucul cântă doar trei
răstească,/ până-n toamnă să nuntească“! luni pe an, de la echinocţiul de primăvară, când
este sărbătorită Buna Vestire sau Blagoveştenia,
Tot flăcăii, spre dimineaţă, umblă prin sat şi
până la solstiţiul de vară sau de Sânziene,
aruncă cununiţe de sânziene pe la casele cu fete
sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24
de măritat: „Du-te lună, vino soare,/ Că tragem la-
iunie. Se spune în popor că dacă cucul încetează
nsurătoare,/ Cununile neursite/ Zac sub hornuri
să cânte înainte de Sânziene înseamnă că vara va
azvârlite,/ Hai frumoaselor ce staţi,/ Zâne vreţi
fi secetoasă.
să rămâneţi,/ Că venim după peţit,/ Până nu v-aţi
răzgândit.“ Noaptea de Sânziene este considerată ca fiind
magică, deoarece acum se deschid porţile cerului
O altă strigare a băieţilor care se spune în
şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea
preajma caselor cu fete urâte era: „Toate slutele-s
pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 196
din ţară se fac pomeni pentru morţi, de moşii de
Sânziene. Noaptea de Sânziene este cea în care
pot fi descoperite comorile ascunse, acum răsare
şi floarea albă de ferigă care aduce noroc celui
care o va culege. În unele sate, oamenii umblă
cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele,
grajdurile. Dacă tot este o noapte „albă“ plină de
lumină, oamenii mai şi sărbătoresc, cu acest prilej
se făceau puternice zgomote, chiuituri, strigături,
se suna din tulnic sau tălăngi.
Tot în ziua de Sânziene au loc bâlciuri şi
iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej
pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei.
Târgurile de fete erau des întâlnite în această zi,
iar printre cele mai renumite târguri care aveau loc
la Sânziene se numără cele de la Buzău, Focşani,
Buda, din judeţul Vrancea, Ipăteşti, judeţul Olt,
Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti, judeţul
Olt, Broşteni, judeţul Mehedinţi, Giurgeni,
judeţul Ialomiţa şi, cel mai cunoscut, Târgul de
Fete de pe Muntele Găina.
Florile de sânziene se pun sub perna fetelor
Gospodarii încercau să afle care le va
fi norocul la animale cu ajutorul florilor de
sânziene, astfel că în seara din ajunul sărbătorii
agăţau cununi de sânziene la colţul casei orientat
către răsărit şi dacă, a doua zi, în coroniţe erau
prinse păr de la anumite animale sau puf, pene
de la păsări, considerau că anul va fi bun mai ales
pentru acestea.
Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în
coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse
la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate,
apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor
relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii,
era un bun prilej pentru culegerea plantelor de
leac, toate având o eficacitate sigură.
Florile de sânziene erau puse sub pernă de
tinerele fete cu speranţa că îşi vor visa ursitul.
Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi
înfăşurau cu sânziene mijlocul pentru a nu avea
dureri de mijloc la muncile câmpului.
Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi
197 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
puneau în păr sau în sân floarea pentru a atrage
atenţia asupra frumuseţii lor.
În medicina populară sânziana este folosită
pentru foarte multe boli, dar numai dacă este
culeasă în zorii zilei de Sfântul Ioan. Se spune
că florile întăresc copiii slabi şi sensibili dacă se
pun în apa în care fac baie, acest procedeu fiind
folosit şi pentru tratarea frigurilor. Roua căzută
pe flori în noaptea de Sânziene vindecă bolile de
ochi şi piele.
Sânzienele şi drăgaicele
În mitologia folclorică română, sânzienele
sau drăgaicele sunt personaje mitice nocturne,
care apar în cete - de obicei în număr impar,
cântă şi dansează pe câmpuri mai ales în noaptea
premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul.
Despre aceste creaturi de legendă se spune că ar
fi zâne sau fete foarte frumoase răpite de zmei
şi ţinute ascunse în palate fermecate, aflate în
păduri neumblate de picior omenesc. Acestea fac
parte din aceeaşi „familie“ cu dânsele, drăgaicele,
vâlvele, iezmele, rusaliile, nagodele, vântoasele.
Faţă de iele şi rusalii, sânzienele sau drăgaicele
sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea
plantelor şi copacilor, a vieţuitoarelor în general.
Totuşi, sânzienele se răzbunau amarnic dacă ziua
nu le era respectată.
Drăgaica este de multe ori confundată cu
sânziana, dar nu este peste tot aceeaşi „persoană“.
Numele ei este de origină slavă, „draga“
însemnând frumoasă, dragă.
Despre drăgaică se spune că se naşte la 9
martie, la moartea Babei Dochia, creşte până
la 24 iunie, când înfloreşte planta ce-i poartă
numele, sânziana sau drăgaica. Obiceiul
„Dragaica“, întâlnit în unele locuri, constă în
alegerea celei mai frumoase fete din sat. Fetele,
numite „drăgaice“, se adună pentru a-şi alege o
crăiasa, pe cea mai frumoasă şi mai vrednică, dar
care nu se va mărita trei ani după alegerea ei în
fruntea fetelor.
În „Descrierea Moldovei“, Dimitrie Cantemir
arăta că „în acea vreme a anului când încep să
se coacă semănăturile, toate fetele de ţărani din
satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai
frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de
«Drăgaica». O petrec pe ogoare cu mare alai, o
gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe
năframe colorate şi-i pun în mâini cheile de la
jitniţe. Drăgaica, împodobită în acest chip, se
întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse
şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar
zbura. Şi cutreiera toate satele din care s-a adunat
lume s-o petreacă“.
Jocul Drăgaicei şi al soarelui la amiază
Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante
fetele îşi fac cununi cu care se împodobesc şi
joacă dansul Drăgaicei. Acest dans era menit
pentru a asigura belşugul, precum şi protecţia
gospodăriilor şi ogoarelor. Uneori, drăgaicele
plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales
pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poartă
o cruce înaltă, ce se mai cheamă şi „Steagul
Drăgaicei“. El este confecţionat dintr-o prăjină
înaltă de doi-trei metri, care are la capăt o cruce
împodobită cu flori de sânziene, pelin, spice de
grâu. Pentru a fi feriţi de boală, copiii mici sunt
daţi de mamele lor în braţele drăgaicelor, pentru
a fi jucaţi.
Drăgaicele se îmbracă asemenea unor mirese,
fiind împodobite cu spice de grâu. De fapt, se
spune că acum este singura ocazie în care fetele
se puteau îmbrăca în rochie de mireasă.
Jocul drăgaicelor era asociat uneori şi cu
versuri: „Au venit drăgaicele/ Să reteze spicele/
Spicele sunt măricele,/ Drăgaicele mititele./ Hai,
drăgaică, să sărim./ Să sărim, să răsărim,/ Că ştii
iarna ce păţim/ N-am avea cu ce trăi,/ Cu mălai
din bănicioară,/ Cu peste din uncioară/ Spicele
s-au retezat/ Drăgaicele au plecat“.
Şi pentru că se apropia şi vremea secerişului,
drăgaicele purtau cu ele seceri sau coase cu care
dansau şi făceau semnul crucii, pe la casele sau
ogoarele unde mergeau. După ce dansau, până
în anul următor, cununile erau agăţate la uşa de
intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la
pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, pentru
a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele
nefaste, malefice, de stihiile naturii precum
grindina, inundaţiile, furtuna. În tradiţia populară
se credea că o dată cu drăgaicele juca şi soarele
la amiază astfel că el stă mai mult pe cer decât de
obicei.
Tot Dimitrie Cantemir, relata, în „Descrierea
Moldovei“, că ţăranii „cred că în ziua în care se
prăznuieşte acest sfânt (n.r. - Ioan Botezătorul),
soarele nu-şi străbate drumul său drept, ci într-o
linie tremurată. De aceea, toţi ţăranii moldoveni
se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu
ochi mari răsăritul soarelui. Şi cum ochiul nu
suferă prea mult această lumină şi din pricina ei
începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe
seama soarelui tremurătura pe care o simt în ochi
şi se întorc voioşi acasă, dupa ce au făcut această
încercare“.
▲ Sânzienele: o sărbătoare solară a
bucuriei
La fiecare sfârşit de iunie românii aşteaptă
cu mare bucurie două sărbători: Sânzienele şi
Sânpetru de vară, după cum a precizat etnologul
Marcel Lutic (foto) de la Muzeul Etnografic al
Moldovei. „Ambele sărbători fac parte dintr-
un scurt ciclu de renovare rituală a timpului, nu
întâmplător aflându-se în preajma solstiţiului
de vară, una din cumpenele prin care trece,
personificat desigur, anul născut în noaptea
Sfântului Vasile“.
După cum a menţionat Marcel Lutic, „sub
numele «sânziene» se ascund trei elemente strâns
legate între ele. Primul se referă la zânele, de
obicei bune, zâne extrem de «harnice» în noaptea
de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor;
al doilea este reprezentat de florile galbene ce
înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având
importante atribute divinatorii şi apotropaice,
aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor
cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar
sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită,
mai ales în sudul României, şi Drăgaica“.
Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 198
 Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca
pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte
prin păduri sau pe câmpii. „Ele sunt socotite
zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor
şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma
sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu
întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate
plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc“, a
menţionat muzeograful Marcel Lutic.
În ajunul sărbătorii, spre seară, copiii adună
sânziene şi le pun pe la porţile caselor, câte una
pentru fiecare membru al familiei. „Se credea
că a cui sânziană va fi vestejită a doua zi, acela
va muri înaintea celorlalţi. Alteori, se arunca o
cunună de sânziene pe casă, iar dacă nu rămânea
acolo, cel căruia fusese menită se aştepta la ce era
mai rău“, a mai precizat Marcel Lutic.
În popor se credea că în noaptea Sânzienelor,
zânele umblă pe pământ sau plutesc prin aer
şi împart rod holdelor şi femeilor căsătorite,
înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc
bolile oamenilor, apără semănăturile de grindină,
în general acţiunea acestora fiind cât se poate
de benefică. „Se spune că ar fi de ajuns ca
oamenii să le nesocotească ziua, acţiunile lor
benefice transformându-se radical, aceste zâne
devenind surate bune cu înrăitele iele sau rusalii.
Astfel, pedeapsa favorită a sânzienelor pentru
femeile care nu ţineau sărbătoarea de pe 24
iunie era pocirea gurii, în timp ce alte pedepse
înfricoşătoare îi aşteptau pe bărbaţii care juraseră
strâmb, despre sânziene ştiindu-se că sunt mari
iubitoare de dreptate“, a mai spus Marcel Lutic,
muzeograf în cadrul Muzeului Etnografic al
Moldovei.
În preajma Sânzienelor abundă practicile
premaritale, fetele mari având şi ele obiceiul să
arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei.
Astfel, „cununa rămasă pe acoperiş era un motiv
de mare bucurie pentru fata care o aruncase,
aceasta aşteptându-se la un măritiş grabnic, poate
chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă
de câteva ori, pentru ca fata măcar să ştie câţi ani
are de aşteptat! Uneori, cununa era aruncată pe
199 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
colţul casei, fata venind să o ia a doua zi dis-de-
dimineaţă. Emoţionată, ducea cununa în ocolul
vitelor, aici, cu ochii închişi, dând-o de mâncare
unei vite. Se spune că după cum arăta această
vită, aşa urma să arate şi viitorul soţ!“, a spus
Marcel Lutic.
Altă practică specifică nopţii de Sânziene
întâlnită la fetele de măritat era să îşi pună
sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, după cum
se spunea, visarea ursitului. „Dacă nici aşa nu le
apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar
privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene
în păr sau le puneau în sân!“, a adăugat Marcel
Lutic.
În dimineaţa zilei de 24 iunie, a Sânzienelor,
multe fete obişnuiau să se scalde în rouă. „Însă,
pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul
scontat, trebuiau respectate anumite condiţii“,
atrage atenţia Marcel Lutic, care a adăugat că „în
zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua
sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi
o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă,
babele nu vorbeau deloc şi mai ales nu trebuiau
să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau
împlinite, despre cine se spăla cu rouă se spunea
că va fi sănătos şi drăgăstos peste an“.
Alte fete obişnuiau ca în timpul zilei,
considerată ca fiind o perioadă extrem de benefică,
să se supună descântecului de întors inima unuia
către altul, de unde se poate vedea că aproape
toată ziua era dedicată în special iubirii.
Şi alte practici erau întâlnite în această zi a
Sânzienelor, precum aprinderea unei torţe de către
flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene“, care,
alături de alte caracteristici specifice Sânzienelor,
„ne îndreptăţesc să considerăm această sărbătoare
drept una a Soarelui. Nu întâmplător, se spune că
astrul zilei se află acum la «o mare răscruce», în
dimineaţa Sânzienelor, soarele spălându-şi faţa,
jucându-se pentru câteva clipe şi apoi odihnindu-
se“, a spus Marcel Lutic.
Redactor Oana RUSU,
Cluj Napoca
 28. Din minunile Maicii Domnului

Icoana Maicii Domnului

Portărița “Portaitissa”
- Mănăstirea Iviron,
ATHOS
Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni,
numită “Portărița” - Παναγία Πορταϊτισσα - se
află în paraclisul de la poarta Mănăstirii Iviron,
cum se intră în curte, pe partea dreaptă. Potrivit
tradiției athonite, această icoană a venit pe mare,
din Bizanț. În vremea prigoanei icoanelor -
iconoclasmul - trăia în Niceea Asiei Mici o
văduvă credincioasă, ce avea un singur fiu. Ea
păstra cu mare evlavie această icoană a Maicii
Domnului în casa sa. La un control făcut de
trimișii împăratului, aceștia au găsit icoana și au
spus amenințător văduvei: “Dă-ne bani ca să
scapi împreună cu icoana ta, altfel vom împlini
poruncile!”. Atunci femeia le-a dat bani mulți,
să-i dea un răgaz până a doua zi. Noaptea l-a
luat pe fiul ei și icoana și au mers pe țărm.
Femeia a scos icoana din casă și s-a dus cu
ea la malul mării și i-a spus: “Maica Domnului,
eu nu mai pot să te apăr. Stăpâna lumii, tu, ca
Maică a lui Dumnezeu, ai stăpânire peste toata
zidirea. Tu poți să ne izbăvești și pe noi de
mânia stăpânitorilor și icoana ta de cufundarea în
mare.”, și a pus-o pe apă. Iar icoana a venit, în
chip minunat - dreaptă, pe apă, fără a se scufunda
– până la Sfântul Munte Athos.
Văduva a fost mângâiată de această
priveliște și i-a mulțumit Preacuratei, iar fiului ei
i-a spus: “Copilul meu, dorința noastră cea către
Maica Domnului este deja împlinită. Eu sunt
gata să mor pentru credința mea, prin mâinile
tiranilor, dacă va trebui, dar nu doresc și moartea
ta. Te rog și te implor să pleci în părțile Greciei.”
Fiul a ascultat-o și a plecat la Tesalonic, apoi
în continuare a mers în Sfântul Munte Athos,
în acel loc unde, după puțini ani, a fost ridicată
Mănăstirea Iviron. Acolo a devenit călugăr și,
după ce a trăit în chip bineplăcut lui Dumnezeu,
s-a mutat la cele veșnice.” Se vede că ajungerea
lui acolo s-a făcut după iconomia și purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat și
pustncii Sfântului Munte istoria icoanei pe care,
împreună cu mama sa, o aruncase în mare.
După ani și ani, când aproape de țărm fusese
construită  Sfânta Mănăstire Iviron, călugării au
văzut într-o seară deasupra valurilor un stâlp de
foc ce ajungea până la cer. În fața priveliștii ieșite
din comun, au rămas nemișcați și cântau. Vedenia
a mai continuat câteva nopți, până ce s-au adunat
și călugări de la alte mănăstiri acolo, pe țărm.
Atunci au văzut că acel stâlp de foc izvora dintr-o
icoană a Maicii Domnului, iar când părinții
vroiau să se apropie cu barca, icoana se îndepărta.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 200

S-au întors în biserica mănăstirii și s-au rugat cu
credință și lacrimi Maicii Domnului să dăruiască
acea icoană mănăstirii lor.
Era atunci în Mănăstirea Iviron un ieromonah
cu numele Gavriil, care în lunile de vară trăia
ceva mai sus de mănăstire, în nevoință și post
aspru, asemeni unui înger pământesc. Lui i s-a
arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și i-a
zis: “Spune egumenului și fraților că voiesc să le
dau icoana mea pentru a-i acoperi și ajuta, apoi
intra în mare și pășește pe valuri, și atunci vor
cunoaște toți buna voire a mea către mănăstire.”
Apoi toți monahii au ieșit la țărm unde
Gavriil a pășit pe apele mării ca pe uscat și s-a
învrednicit să ia în mâinile sale această icoana
grea și de mari dimensiuni, pictată pe lemn. Pe
țărm, monahii s-au închinat icoanei cu evlavie și
mare bucurie. Apoi cu cântări au dus-o în sfântul
altar al bisericii mănăstirii.
În ziua următoare, însă, icoana nu a mai fost
găsită în biserică! Căutând-o, au găsit-o pe zidul
mănăstirii, deasupra porții centrale. Au adus-o
în biserică, dar iarăși au găsit-o la poartă. Acest
lucru neobișnuit s-a întâmplat de mai multe
ori, până când nedumerirea monahilor a fost
dezlegată de Preasfântă, care i-a apărut în vis
egumenului, zicându-i: “Spune fraților să nu ma
mai deranjeze de acum înainte, pentru că eu nu
doresc să fiu păzită de voi, ci eu să vă păzesc
pe voi, nu numai în viața de acum, ci și în cea
viitoare. Și să nădăjduiască în milostivirea Fiului
meu și Stăpânului tuturor toți monahii trăitori cu
evlavie și frică de Dumnezeu în muntele acesta
virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El și iată, vă
dau vouă semn: cât timp veți vedea icoana mea în
această mănăstire, harul și mila lui Dumnezeu nu
vor lipsi de la voi.”
Monahii s-au bucurat de toate acestea și apoi au
zidit un paraclis aproape de poarta mănăstirii,
unde au pus această icoană făcătoare de minuni,
care se află în acest loc până astăzi. Datorită
201 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015
acestei întâmplări, icoana a primit numele de
“Portărița”.
Icoana este mare, de 1,30 x 1,90 metri. Icoana este
ferecată, cu excepția fețelor, cu o îmbrăcăminte
de aur și argint, cu pietre prețioase, monezi de aur
și o mulțime de alte podoabe dăruite de împărați,
regi, egumeni, duci, ofițeri și simpli credincioși.
Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor
Preacuratei. Le-au oferit cei care au primit ceea
ce au cerut de la ea. S-a prorocit, de către părinți,
că la  sfârșitul lumii, această icoana va pleca pe
mare, așa cum a venit.
Una dintre bucuriile pe care le-a făcut
această icoană celor rugători este următoarea:
un tânăr pelerin, neprimind pâine de la bucătar,
a primit de la Maica Domnului un galben, spre
a-l da bucătarului. Bucătarul, dându-și seama de
unde era galbenul respectiv, s-a căit. Legat de
pâinea din mănăstire, aici s-a mai petrecut încă și
o altă minune: când mănăstirea nu a dat masă la
hram, de frica foametei, fiindcă nu aveau destule
provizii, atunci milioane de furnici au început
să care grâul din hambare. În amintirea acestei
minuni, pocăindu-se  înaintea lui Dumnezeu,
monahii și-au luat canonul dragostei de a pune
zilnic, la poarta mănăstirii, o ladă de lemn, cu
pâine, la îndemâna tuturor pelerinilor ce îi calcă
pragul.
Uleiul de la candela acestei sfinte icoane
este leac pentru otravă. Pe vremea venirii
arabilor în Sfântul Munte, un soldat arab a lovit
cu cuțitul în chipul acestei icoane, și îndată a
început a curge sânge. Arabul văzând minunea,
s-a înfricoșat și căzând la pământ s-a pocăit, s-a
botezat în legea creștinească și s-a  îmbrăcat în
haina monahicească, rămânând acolo până la
moarte.
(www.manastireaportarita.ro)
 Cuprins
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU 8. Teologie
Prezența lui Dumnezeu în Lumina Părintele Mitropolit Acad. Dr. IRINEU PoPA
taborică ..........................................................................3 Responsabilitatea episcopului faţă de harul
arhieriei sale şi faţă de hirotoniţii săi...........56
TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU

1. Sămânţa Patristică Pavel Florenski, Filosofia cultului ......62

Sfântul Grigore PALAMA
9. Taina icoanei
Sfinţii Părinţi - despre Lumina taborică .......5 Paul Evdokimov

Icoana Înțelepciunii divine............................69

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre
prietenie ..........................................................9 10. File de Pateric
conf. univ. Dr. viorel PaLeu Patericul Lavrei
2. Vocea duhovnicului Peşterilor de la Kiev
Ierom. Rafael Noica (Lavra Pecerska) ..........................................73
Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov ....15
DIALOG ORTODOX

3. Misiologie 11. Ştiinţă şi credinţă

Preot Calistrat CHIFAN, Dr. Ing. Nicolae DOBRE,
Athos – Muntele lui Dumnezeu.................22 Energie, putere, informaţie, luminã, har......75

4. Sfinţenia în participare
Arhim. Clement Haralam 12. Conştiinţa românească
Acad. Alexandru ZUB
Maica Domnului - Rugul ce arde şi nu se
Patriarhul Iustinian: „Amintiri” ..............82
mistuieşte ...................... .................................32
13. Pagini de istorie
5. Din comoara inimii Conf.Univ Dr.Florentina Nițu
Relatările arhidiaconului sirian Paul de
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Alep despre obiceiurile românilor cu ocazia
Despre pacea duhovnicească a inimii...........36 sărbătorilor religioase în secolul
al XVII-lea.......................................................84
6. Din gândirea teologică a părintelui Dumitru
Stăniloae 14. In memoriam
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile MIRON
Profesorul costin Murgescu.......................89
Misterul euharistic în opera Părintelui
15. Galeria personalităţilor
profesor Dumitru Stăniloae ....................41
Preot Tiberiu RoȘU
Profesorul Univ. Dr.Tudor Ghideanu
7. Popasuri duhovniceşti ..........................................................................94
Arhim. dr. Chesarie Gheorghescu

Mănăstirea curtea de argeş.......................49

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 202

16. arta vizuală Prof. Univ. Dr. Dumitru constantin DULcAN
Grigore Ilisei
Să căutăm bucuria. Avem nevoie de ea, ca de
Aurel David-pictorul unui Demiurgos........102
pâinea cea zilnică..........................................164
Preot Mitrofor Ioan CIUNTU
17. Repere juridice
Prof. Univ. Dr. Valerius M. cIUcă
Poetul Grigore Vieru în comunitatea
cuvântarea de pe Munte. Fericirile românească din America .............................165
(o lecţie hristică de drept privat după model Mihaela GUZGAN, Abs. a Fac. de Științe ale Educației

roman) ..........................................................104 Educaţia religioasă la copil ..........................172

Dr. Ing. Mircea SLĂNINĂ
18. Interferenţe
Prof. Univ. Dr. Gheorghe MUSTAŢĂ Pietrarii iaşilor - iv .....................................173
Părintele Arsenie Boca – arhitect al punţii de ftei
legătură dintre ştiinţă şi religie....................109 Iubeşte şi fă ce vrei!........................................179
19. Biserica, azi Prof. Neculai IORGA
consilier Dr. Stelian Gomboş Întâlnirea așteptată.................................182
„Despre societatea de astăzi care ne împinge spre o Farm. Dumitru Gheorghe RĂDUCANU
utopie impusă” (Interviu cu Părintele Mitropolit Ioan Plantele biblice - plante întâlnite în Sfânta
de Timișoara) ......................................................119 Scriptură...................................................183
20. Probleme contemporane
Avocat Cornelia-Maria Balan 26. Prezentare carte
Acad. Andrei EȘANU
eutanasia .....................................................124 Volumul enciclopedic :
21. Doctorul trupului - Doctorul sufletului Mănăstiri și schituri din Republica Moldova
Prof. Univ. Dr. Rodica Cuciureanu
chișinău, 2013 ..............................................192
Alimentaţia şi cancerul.................................133
27. Tradiţii
22. Psihologia - o necunoscută? Redactor oana RUSU
Prof. Univ. Dr. Mihai GOLU
Sânzienele, bucuria verii şi a iubirii..............196
Dimensiunea psihologică a raportului
om-natură .....................................................147 28. Din minunile Maicii Domnului
Icoana Maicii Domnului Portărița
23. Priorităţi - Educaţia “Portaitissa” - Mănăstirea Iviron,
Prof. Univ. Dr. Constantin CUCOŞ
ATHoS...................................................................200
Interviu realizat de Red.cristinel Popa cu Prof.
Univ. Dr. constantin cucoș.........................150
25. Mărturii
Preot Prof. Dr. Magda STAVRINSCHI
Anul internaţional al luminii .......................156
Scriitor Vasile Filip
amintiri din Seminar..................................161

203 Epifania numărul 33, Iunie - August 2015

 Aşteptăm la adresa de e-mail: nicolaenicolescu@yahoo.com
şi numerele de telefon:
0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444
sugestiile dumneavoastră şi materialele pentru publicare.

Abonamentele se pot comanda la aceeași adresă de e-mail

şi la sediu: Iaşi, Trecătoarea Iancu Bacalu 1.

Colegiul de redacţie:
Director:
Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi

Redactori şi secretari de redacţie:

Dr. Laura – Magdalena Nicolescu
Prof. Neculai Iorga

Redactori şi consilieri editoriali:

Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș
Scriitor Grigore Ilisei
Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel Paleu
Ing. Petronela Andrei
Ec. Vladimir şi Mihaela Bârsan
Prof. Constantin Bostan
Elena Plăvănescu
Prof. Alexandra Diaconescu
Dr. Paul Dan Sârbu
Dr. Ing. Vlad Munteanu
Tehnoredactare şi paginare:
Gabriel Cobiliță

Ultimul număr al revistei EPIFANIA se deschide la adresa de internet:

nicolaenicolescu.tripod.com

ISSN 2065-3794
Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista Epifania aparţin strict autorilor.

Epifania numărul 33, Iunie - August 2015 204