“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 11 N °46 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 23 AUGUST 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA A XI- A DUPĂ R USALII
(P ILDA DATORNICULUI NEMILOSTIV )

MATEI 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda
aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia
Cerurilor omului împărat care a
hotărât să facă socoteala cu slugi-
le sale. Şi, începând să facă soco-
teala, i s-a adus un datornic cu
zece mii de talanţi. Dar, neavând
el cu ce să plătească, stăpânul său
a poruncit să fie vândut el şi fe-
meia lui și copiii şi toate câte are,
ca să se plătească datoria. Deci,
căzându-i în genunchi, sluga ace-
ea i se închina, zicând: Stăpâ-
ne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti
ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia,
milostivindu-se de el, i-a dat dru-
mul şi i-a iertat şi datoria. Dar,
ieșind, sluga aceea a găsit pe unul
dintre cei ce slujeau cu el și care-i
datora o sută de dinari. Și, pu-
nând mâna pe el, îl sugruma, zi-
când: Plăteşte-mi ce eşti da-
tor! Deci, căzând cel ce era slugă
ca și el, îl ruga zicând: Mai
îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar
el nu voia, ci, mergând, l-a arun-
cat în închisoare până ce va plăti
datoria. Iar celelalte slugi, văzând
cele petrecute, s-au întristat foarte
mult şi, venind, au spus stăpânu-
lui toate cele întâmplate. Atunci,
chemându-l stăpânul său îi zise:
Slugă vicleană, toată datoria aceea
ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai ru-
gat. Nu se cădea, oare, ca și tu să
ai milă de cel împreună slugă cu
tine, precum şi eu am avut milă
de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul
lui, l-a dat pe mâna chinuitori-
lor până ce-i va plăti toată datoria.
Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă
va face vouă, dacă fiecare dintre
voi nu va ierta greșelile fratelui
său, din toată inima.

I corinteni 9, 2-12
Fraţilor, voi sunteţi pece-
tea apostoliei mele în Domnul.
Apărarea mea către cei ce mă ju-
decă aceasta este: N-avem, oare,
dreptul să mâncăm şi să bem? N-
avem, oare, dreptul să purtăm cu
noi o femeie soră, ca şi ceilalţi
apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca
şi Chefa? Sau numai eu şi
Barnaba nu avem dreptul de a nu
lucra? Cine slujeşte vreodată, în
oaste, cu solda lui? Cine sădeşte
vie şi nu mănâncă din roada ei?
Sau cine paşte o turmă şi nu mă-
nâncă din laptele turmei? Nu în
felul oamenilor spun eu acestea.
Nu spune, oare, şi Legea acestea?
Căci în Legea lui Moise este scris:
«Să nu legi gura boului care treie-
ră». Oare de boi se îngrijeşte
Dumnezeu? Sau în adevăr pentru
noi zice? Căci pentru noi s-a scris:
«Cel ce ară trebuie să are cu nă-
dejde, şi cel ce treieră, trebuie să
treiere cu nădejdea că va avea
parte de roade». Dacă noi am se-
mănat la voi cele duhovniceşti,
este, oare, mare lucru dacă noi
vom secera cele pământeşti ale
voastre? Dacă alţii se bucură de
acest drept asupra voastră, oare
nu cu atât mai mult noi? Dar nu
ne-am folosit de dreptul acesta, ci
toate le răbdăm, ca să nu punem
piedică Evangheliei lui Hristos.

Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile noastre

nu le trece cu vederea în nevoi, ci din primejdii ne izbăveşte pe noi, una cu-
rată, una binecuvântată

Sfânta Scriptură a Noului
Testament este brăzdată de
nenumărate pilde de iertare. Din
toate reiese nemăsurata dragoste
de iertare a Mântuitorului nostru
Isus Hristos faţă de greşelile
oamenilor. Să ne ducem cu
gândul la femeia cea păcătoasă
care, aflând că Isus poposeşte în
casa lui Simon fariseul, conştientă
de păcatele ei, a venit la Isus cu
un vas de alavastru cu mir – lucru
de mare preţ – şi, stând la spate,
lângă picioarele lui şi
plângând, a început a-i
uda picioarele cu
lacrimi şi a i le şterge
cu părul capului său, şi
-i săruta picioarele şi I
le ungea cu mir.
Pentru căinţa ei
adâncă şi pentru
dragostea pentru
Hristos, El a zis către
dânsa: “Şi se iartă
păcatele” (Luca 7, 37-
48). Cu toate că Petru
apostolul s-a lepădat
de trei ori de Domnul
în cele mai grele momente ale
vieţii Sale pământeşti, pentru că s-
a căit cu amar, Mântuitorul l-a
iertat, repunându-l în demnitatea
apostoliei, ca mai înainte (Mat.
26, 70).
Tâlharul de pe cruce, care
“după dreptate era osândit”,
primind cele cuvenite după
faptele sale, în ultimul moment al
vieţii pământeşti şi-a dobândit
mântuirea, căci, cu multă căinţă, s
-a rugat lui Isus Hristos:
“Pomeneşte-mă, Doamne, când
vei veni, întru Împărăţia
Ta” (Luca 23, 40-42). Însăşi jertfa
Domnului Isus, pe lângă faptul că
este expresia cea mai desăvârşită a
iubirii divine faţă de omenirea
căzută (Ioan 3, 16), ea trebuie
înţeleasă ca un act de
T ÂLCUIRI
răscumpărare şi de iertare, făcut
din partea lui Dumnezeu “prin
sângele Lui şi iertarea
păcatelor” (Efes. 1, 7). Iată că
Domnul nostru Isus Hristos, în
Sfânta Evanghelie de astăzi, prin
pilda datornicului nemilos, ne
arată cum trebuie înţeleasă de noi,
creştinii, virtutea iertării, cum
trebuie s-o punem în practică şi
felul în care noi s-o folosim în
relaţiile cu semenii noştri.
Pericopa evanghelică arată cum
un stăpân a făcut socoteală
slugilor sale. Unul din slujitori îi
datora o sumă foarte mare de
bani, zece mii de talanţi. Chemat
să restituie datoria, stăpânul a
văzut că slujitorul nu poate să
plătească; fiind rugat cu stăruinţă
să-l mai aştepte, stăpânului i s-a
făcut milă de el şi i-a iertat toată
datoria. Dar slujitorul n-a învăţat
nimic din fapta cea bună a
stăpânului său şi îndată ce a ieşit
în stradă a întâlnit pe un tovarăş
care îi datora o sută de dinari, o
sumă foarte mică. “Atunci acea
slugă, ca şi el, căzând în genunchi,
îl ruga şi zicea: Îngăduieşte-mi, şi-
ţi voi plăti. El însă n-a voit, ci,
mergând, l-a aruncat în
închisoare, până ce va plăti
datoria”. Auzind aceasta, stăpânul
PAG. 2
l-a chemat şi i-a zis: slugă rea şi
vicleană, toată datoria aceea ţi-am
iertat-o, pentru că m-ai rugat. Nu
se cuvenea, oare, să ierţi şi tu pe
tovarăşul tău, precum te-am iertat
şi eu pe tine? Şi l-a dat să-l
chinuie până va plăti datoria.
Pericopa evanghelică se încheie
cu următoarea concluzie, de care
se cuvine să ţinem seama în viaţa
noastră: “Aşa va face şi Tatăl Meu
cel ceresc cu voi, dacă fiecare din
voi nu va ierta fratelui său din
inimă greşelile
lui” (Mat. 18, 15).
Dacă ne
gândim bine la
cuprinsul acestei
pericope
evanghelice, la
bunătatea lui
Dumnezeu faţă de
noi, nevrednicii fii ai
săi, precum şi la
comportarea noastră
din viaţa de toate
zilele, descoperim
îndată că stăpânul
milostiv este
Părintele ceresc, care ne iartă
nouă mulţime de greşeli, iar
nesocotitul om care a dat pe
mâna chinuitorilor pe cel care nu
i-a putut restitui mica datorie de o
sută de dinari, suntem chiar noi,
noi cei ce de multe ori nu vrem să
iertăm nici cele mai mici greşeli
ale semenilor noştri. Cine dintre
noi, oamenii, ar cuteza să spună
că judecata Domnului nu a fost
dreaptă? Cine dintre oameni ar
îndrăzni să afirme că datornicul
nemilos nu a fost vrednic de
osânda pe care a primit-o drept
răsplată a faptei sale, atât de
nemiloasă, de urâtă şi josnică?
Toţi greşim, toţi păcătuim în
contra lui Dumnezeu Tatăl şi
Binefăcătorului nostru şi contra
semenilor noştri, cu care trăim

împreună, dar greşelile şi păcatul
nostru nu-l vedem şi de multe ori
nu vrem să iertăm nici cele mai
mici greşeli ale semenilor noştri.
De multe ori osândim în grabă,
nedându-ne seama că şi noi, de
multe ori, suntem vrednci de
osândă, sau dacă am făcut vreun
rău, cerem pentru noi iertare, pe
care de atâtea ori am refuzat să o
dăm altora.
Aşa e judecata noastră, de
cele mai multe ori pătimaşă, dar
judecata sfântă şi dreaptă a lui
Dumnezeu e altfel, aşa cum ne
spune Sfânta Evanghelie de
astăzi. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel
ceresc va face vouă, de nu veţi
ierta fiecare fratelui său, din
inimile voastre, greşelilor
lor” (Mat. 18, 35).
Suntem purtătorii
numelui sfânt de creştini şi să
vedem ce trebuie să ştim noi
despre iertarea creştină. Iertarea e
faptă de milostenie, de bunătate,
de forţă morală care trece cu
vederea răul pe care ni l-a făcut
aproapele nostru. Ea este forţa cu
care înfrângem în noi mândria,
mânia, setea de răzbunare faţă de
cel ce ne-a greşit, şi faţă de care
devenim blânzi, buni, înţelegători
şi iertători. Mântuitorul Isus
Hristos ne arată marea valoare a
iertării prin faptul că o aşază în
miezul rugăciunii Tatăl nostru.
Pentru ca nimeni să nu
uite de această mare datorie, El
adaugă: “De veţi ierta oamenilor
greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl
Ceresc greşelile voastre…” (Mat.
6, 14). Pe cât de dulce şi
mângâietoare este cererea de
iertare pe care o adresăm lui
Dumnezeu, pe atât de amară şi
groaznică este osânda pe care ne-
o dobândim când rostim în
Rugăciunea Domnească “şi ne
iartă nouă greşelile noastre
T ÂLCUIRI
precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri”, pentru că de cele mai
multe ori, nu facem aşa. V
Iertarea poate fi socotită
ca început al mântuirii noastre.
Împăcare definitivă, fără
iertare, nu există, precum nu
există nici iertare fără jertfă.
Iertare înseamnă, înainte de toate,
iubire care, atunci când este dusă
la o potenţă maximă, rodeşte
jertfă. Măsura iertării este jertfa.
Iertarea, cu atât mai mult îmbracă
haina desăvârşirii, cu cât are mai
mult preţ de jertfă. Jertfa de pe
Golgota a fost şi este cel mai
grandios act de iertare, care îşi
profilează luminile dincolo de
veacuri şi e în stare să trezească la
viaţă nouă toate conştiinţele
căzute în rătăcire. Deci, iertarea
din partea lui Dumnezeu a
păcatelor noastre este
condiţionată, între altele, de
iertare din partea noastră a
greşelilor aproapelui nostru.
Iertarea ni se prezintă aici sub
raportul reciprocităţii, “Iertând
altora, vouă înşivă daţi iertare”,
spune Sf. Ioan Gură de Aur.
Iertarea în Vechiul
Testament s-a atrofiat sub
apăsarea legii talianului, iar
aceasta a căzut sub puterea iertării
din Noul Testament. Înşişi
apostolii – cei mai apropiaţi
sufleteşte de Isus -, pare să nu fi
ştiut destul de lămurit că puterea
iertării în creştinism este
nesfârşită, după cum a fost şi
jertfa Domnului Isus Hristos, fapt
care a determinat pe apostolul
Petru să întrebe pe Isus:
“Doamne, de câte ori va greşi mie
fratele meu şi voi ierta lui?” (Mat.
18, 21).
Răspunsul îl ştim: “de şaptezeci
de ori câte şapte”, adică de
nenumărate ori. Măsura iertării în
creştinism este, deci, fără margini.
PAG. 3
Şi pentru a arăta încă o
dată aspectul de reciprocitate al
iertării creştine, Isus se serveşte
de pilda celor doi datornici, pe
care am auzit-o din Evanghelia de
azi.
Vorbind despre creştinii care nu
numai că nu iartă pe fraţii lor care
le greşesc, dar se şi răzbună,
blestemă şi cer de la Dumnezeu
să-i pedepsească, să le ia viaţa, să
le distrugă familia, Sf. Ioan Gură
de Aur zice: “Oare aceştia mai
pot cere iertare de la Dumnezeu
pentru păcatele lor? Ei au inima
plină de otravă.
Oare ei se mai pot
împărtăşi cu Trupul şi Sângele
Domnului, când gura le e pătată
de sângele duşmanilor? Nu!
Pentru că nu se deosebesc de
ucigaşul de rând şi de fiarele
pădurii. Aceştia îşi atrag mânia lui
Dumnezeu”. Cel care cere de la
Dumnezeu răzbunare pentru
duşmani, batjocoreşte pe
Dumnezeu, chemându-L să se
alăture la răutatea lui, cu toate că
Dumnezeu porunceşte să-i iertăm
şi să ne rugăm pentru ei.
Nu numai din punct de
vedere creştin, dar şi pentru orice
om, este mai de folos iertarea,
decât răzbunarea. Câtă tulburare,
câţi nervi măcinaţi în zadar, câtă
întunecime în suflet, câte gânduri
tulburate, câte priviri întunecate
nu ne aduce răzbunarea! Nu e
Gândul zilei
În ce chip miluieşte
tatăl pe fii, aşa a milu-
it Domnul pe cei ce se
tem de El…
Ps. 102, 13

bine să ne răzbunăm singuri, ci să
lăsăm să se răzbune mânia lui
Dumnezeu (Rom. 12, 19).
Judecata noastră
omenească, care este însetată
după răzbunare pentru cea mai
mică greşeală a fratelui nostru, nu
ne foloseşte la nimic, fiindcă nu
noi suntem judecătorul suprem, ci
Tatăl cel Ceresc, cel care ne iartă
greşelile şi păcatele noastre, dacă
şi noi iertăm greşiţilor noştri. Iată
ce spune Grigorie de Nisa despre
virtutea iertării: “Iertarea
greşelilor fratelui sau duşmanului
este culmea virtuţilor”, iar Sf.
Ioan Gură de Aur consacră
iertării aceste frumoase cuvinte:
“Multe sunt virtuţile care stau
bine creştinului, dar nici una ca
iertarea, care ne face imitatori ai
lui Dumnezeu”.
Prin cunoaşterea şi
înţelegerea acestei pilde ni se
dezvăluie un colţişor tăinuit al
Cuvânt filocalic
A patra luptă o avem împotriva
duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă
este să tăiem, cu ajutorul lui
Dumnezeu, veninul cel purtător
de moarte al duhului acestuia, din
adâncul sufletului nostru! Căci
mocnind acesta tăinuit în inima
noastră şi orbind cu turburări în-
tunecate ochii inimii, nu putem
dobândi puterea de-a deosebi cele
ce ne sunt de folos, nici pătrunde-
rea cunoştinţei duhovniceşti. De
asemenea, nu putem păzi desă-
vârşirea sfatului bun şi nu ne pu-
tem face părtaşi vieţii adevărate,
iar mintea noastră nu va ajunge în
stare să privească lumina dumne-
zeiască. „Căci s-a turburat, zice, de
mânie ochiul meu“ (Ps. VI, 8). Dar
nu ne vom face părtaşi nici de
înţelepciunea dumnezeiască, chiar
dacă am fi socotiţi de toţi fraţii
T ÂLCUIRI
Împărăţiei cerurilor. Aici lasă să
se întrevadă că totul este întocmit
după porunca iertării. Fără iertare
nu este posibilă mântuirea
noastră. Împărăţia lui Isus am
putea-o numi şi Împărăţia iertării.
Dar iertarea este şi o condiţie
esenţială a convieţuirii paşnice
dintre oameni. Să ne închipuim ce
s-ar alege de noi, dacă la cea mai
mică greşeală am sta veşnic
încleştaţi şi ne-am arunca unul
împotriva celuilalt. Fără iertare,
am avea un “război veşnic”.
Iertarea este o podoabă
aleasă a sufletului omenesc.
Această floare sfântă a bicisnice, ai smuls cătuşele robiei
creştinătăţii a fost sădită şi
crescută la izvoarele limpezi ale
iubirii lui Hristos. Deci nu şovăi,
ci te ridică din pulberea micinii
tale şi mergi de mângâie fruntea
încruntată a celui care-ţi poartă
gând rău. Şi dacă vei fi ispitit
vreodată să întrebi şi tu, ca şi
înţelepţi. Fiindcă s-a scris: „Mânia
în sânul celor fără de minte sălăşluieş-
te“ (Eccl. VII, 1; Septuaginta).
Dar nu putem dobândi nici
sfaturile mântuitoare ale dreptei
socoteli, chiar dacă ne socotesc
oamenii cuminţi. Căci scris este:
„Mânia şi pe cei cuminţi îi
pierde“ (Prov. XV, 10;
Septuaginta). Nu vom putea ţine
nici cumpăna dreptăţii cu inimă
trează, căci scris este: „Mânia
bărbatului nu lucrează dreptatea lui
Dumnezeu“ (Iacov 1, 20). Nici
podoaba şi chipul cel bun nu le
putem dobândi, cu toate că ne
laudă toţi, căci iarăşi scrie:
„Bărbatul mânios nu este cu bun
chip“ (Prov. XI, 25; Septuaginta).
Drept aceea, cel ce vrea să vie la
desăvârşire şi pofteşte să lupte
lupta cea duhovnicească după
PAG. 4
Petru: “Doamne, de câte ori voi
ierta?”, nu aştepta răspuns, ci
priveşte către crucea răstignirii,
care-şi întinde braţele să cuprindă
în îmbrăţişarea-i caldă toate
păcatele acestei lumi, deci şi ale
tale. Ea îţi va şopti: “De şaptezeci
de ori câte şapte!”.
Iertare! Tu ai îndepărtat atâtea
cute de pe frunţi îngândurate; tu
ai ridicat din pulbere mii de
capete plecate; tu ai despovărat
spinările gârbovite de greutăţile
fărădelegilor; tu ai descleştat atâţia
pumni gata să lovească; tu ai adus
atâta seninătate în cugete
de pe atâtea mâini neputincioase,
ai şters atâtea lacrimi şi ai eliberat
întreaga omenire de sub tirania
păcatului! Şi ție îţi datorăm
libertatea, pacea şi mântuirea
noastră. Fii binecuvântată! Amin.
Pr. Ion Cârciuleanu
lege, străin să fie de toată mânia şi
iuţimea. Iată ce porunceşte vasul
alegerii: „Toată amărăciunea şi
iuţimea, şi mânia, şi strigarea, şi hula
să se ridice de la voi, dimpreună cu
toată răutatea“ (Efes. IV, 31). Iar
când a zis „toată“, nu ne-a lăsat
nici o pricină pentru care mânia
să fie trebuincioasă sau
îndreptăţită. Deci cel ce vrea să
îndrepte pe fratele său când
greşeşte sau să-l certe să se
silească a se păzi pe sine
neturburat, ca nu cumva, vrând
pe altul să tămăduiască, să atragă
boala asupra sa şi să audă
cuvântul Evangheliei: „Doctore,
vindecă-te pe tine însuţi“ (Luca IV,
23) sau: „Ce vezi paiul din ochiul
fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-
o cunoşti“ (Marcu VII, 23).
Din orice fel de pricină ar

Cuvânt filocalic
clocoti mânia în noi, ea ne
orbeşte ochii sufletului şi nu-i lasă
să vadă soarele dreptăţii. Căci,
precum fie că punem pe ochi
foiţe de aur, fie de plumb, la fel
împiedicăm puterea văzătoare şi
scumpetea foiţei de aur nu aduce
nici o deosebire orbirii, tot aşa
din orice pricină s-ar aprinde
mânia, fie ea, zice-se, întemeiată
sau neîntemeiată, la fel întunecă
puterea văzătoare.
Numai atunci
întrebuinţăm mânia potrivit cu
firea, când o pornim împotriva
gândurilor pătimaşe şi iubitoare
de plăceri. Aşa ne învaţă
proorocul, zicând: „Mâniaţi-vă şi
nu păcătuiţi“ (Ps. IV, 5); adică
aprindeţi mânia asupra patimilor
voastre şi asupra gândurilor rele,
şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse
de ele în minte. Acest înţeles îl
arată limpede cuvântul următor:
„…pentru cele ce ziceţi întru inimile
voastre, în aşternuturile voastre vă
pocăiţi“ (ibidem); adică atunci când
vin în inima voastră gândurile cele
rele scoateţi-le afară cu mânie, iar
după ce le veţi fi scos, aflându-vă
ca pe un pat al liniştii sufletului,
pocăiţi-vă. Împreună cu acesta
glăsuieşte şi fericitul Pavel,
folosindu-se de cuvântul lui şi
adăugând: „Soarele să nu apună peste
mânia voastră, nici să daţi loc
diavolului“ (Efes. IV, 26); adică să
nu faceţi pe Hristos, soarele
dreptăţii, să apună pentru inimile
voastre, din pricină că-l mâniaţi
prin învoirea cu gândurile rele, ca
apoi, prin depărtarea Lui, să afle
diavolul loc de şedere în voi.
Despre Soarele acesta şi
Dumnezeu zice prin proorocul:
„Iară celor ce se tem de numele Meu, va
răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va
fi în aripile lui“ (Maleahi III, 20).
Iar de vom lua cele zise
după literă, nici până la apusul
soarelui nu ni se îngăduie să
ţinem mânia. Ce vom zice deci
despre aceia care, în sălbăticia şi
turbarea dispoziţiei lor pătimaşe,
ţin mânia nu numai până la
apusul soarelui, ci, întinzând-o
peste multe zile, tac unii faţă de
alţii şi n-o mai scot afară cu
cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc
veninul ţinerii de minte a răului
spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că
trebuie să fugă nu numai de
mânia cea cu fapta, ci şi de cea
din cuget, ca nu cumva,
înnegrindu-li-se mintea de
întunecimea amintirii răului, să
cadă din lumina cunoştinţei şi din
dreapta socoteală, şi să se
lipsească de sălăşluirea Duhului
Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul
porunceşte în Evanghelii să lăsăm
darul înaintea altarului şi să ne
împăcăm cu fratele nostru (Matei
V, 24). Căci nu e cu putinţă ca să
fie bine primit darul până ce
mânia şi ţinerea de minte a răului
se află încă în noi. Asemenea şi
Apostolul, zicând: „Neîncetat vă
rugaţi“ (1 Tes. V, 17) şi: „Bărbaţii
să se roage în tot locul, ridicând mâini
cuvioase, fără mânie şi fără
gânduri“ (1 Tim. II, 8), ne învaţă
aceleaşi lucruri. Rămâne, aşadar,
ca sau să nu ne rugăm niciodată,
şi prin aceasta să ne facem
PAG. 5
vinovaţi înaintea poruncii
apostoleşti, sau, silindu-ne să
păzim ceea ce ni s-a poruncit, să
facem aceasta fără mânie şi fără a
ţine minte răul. Şi fiindcă de
multe ori când sunt întristaţi sau
turburaţi fraţii noştri zicem că nu
ne pasă, că nu din pricina noastră
sunt turburaţi, Doctorul sufletelor
vrând să smulgă din rădăcină,
adică din inimă, pricinile mâniei
ne porunceşte ca nu numai când
suntem noi mâhniţi asupra
fratelui să lăsăm darul şi să ne
împăcăm, ci şi dacă el s-a mâhnit
asupra noastră, pe drept sau pe
nedrept, să-l tămăduim,
dezvinovăţindu-ne, şi apoi să
aducem darul.
Dar de ce să zăbovim
prea mult la vremurile
evanghelice, când putem învăţa
aceasta şi din legea veche? Deşi s-
ar părea că aceasta e cu
pogorământ, totuşi zice şi ea: „Să
nu urăşti pe fratele tău întru inima
ta“ (Levit. XIX, 17) şi iarăşi:
„Căile celor ce ţin minte răul
spre moarte duc“ (Prov. XII,
28; Sestuaginta). Deci şi acolo se
opreşte nu numai mânia cu fapta,
ci se osândeşte şi cea din cuget.
De aceea, urmând legilor
dumnezeieşti, să ne luptăm cu
toată puterea împotriva duhului
mâniei, a cărui boală o avem
înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea
şi pustia pentru că ne mâniem pe
oameni, ca şi când acolo n-ar fi
cel ce ne porneşte spre mânie sau
fiindcă e mai uşor să dobândim
virtutea îndelungii răbdări în
singurătate. Căci din mândrie şi
din voinţa de a nu ne învinui pe
noi înşine şi de a nu pune pe
seama trândăviei noastre pricinile
turburării, poftim despărţirea de
fraţi. Drept aceea, până ce
aruncăm pricinile neputinţei

Cuvânt filocalic
noastre în socoteala altora, nu
este cu putinţă să ajungem la
desăvârşirea îndelungii răbdări.
Capătul îndreptării şi al păcii
noastre nu se câştigă din
îndelunga răbdare ce o are
aproapele cu noi, ci din suferirea
răului aproapelui de către noi.
Deci de vom fugi de lupta
îndelungii răbdări, căutând pustia
şi singurătatea, patimile
netămăduite ale noastre, pe care
le vom duce acolo, vor rămâne
ascunse, dar nu vor fi smulse.
Căci pustia şi retragerea celor
neizbăviţi de patimi nu numai că
le păzesc patimile nevătămate, ci
ele şi acoperă, încât nu-i lasă să se
simtă pe ei înşişi de ce patimă se
biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în
minte năluciri de virtute şi-i face
să creadă că au câştigat îndelunga
răbdare şi smerenia, până nu este
cine să-i ispitească şi să-i probeze.
Dar când vine vreo pricină care îi
stârneşte şi-i cearcă, patimile cele
ce mocnesc tăinuit sar îndată ca
nişte cai fără frâu, hrăniţi multă
vreme în linişte şi odihnă, din
ocoalele lor şi târăsc cu şi mai
multă vijelie şi sălbătăcie spre
pierzare pe călăreţul lor. Căci şi
mai mult se sălbăticesc patimile în
noi când e încetată legătura cu
oamenii, încât pierdem şi umbra
suferirii, şi a îndelungii răbdări, pe
care în tovărăşia fraţilor ni se
părea că le avem; aceasta pentru
întrelăsarea deprinderii cu
oamenii şi din pricina singurătăţii.
Căci, precum fiarele veninoase ce
stau liniştite în culcuşurile lor din
pustie de îndată ce prind pe
careva apropiindu-se de ele îşi
arată toată turbarea lor, asemenea
şi oamenii pătimaşi, care sunt
liniştiţi din pricina pustiei, iar nu
din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi
dau veninul pe faţă când apucă pe
cineva care s-a apropiat şi-i
întărâtă. De aceea cei ce caută
desăvârşirea blândeţii sunt datori
să pună toată strădania ca să nu
se mânie nu numai asupra
oamenilor, dar nici asupra
dobitoacelor şi nici asupra
lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi
aduc aminte de mine, când
petreceam în pustie, că mă
porneam cu mânie asupra trestiei
şi o azvârleam, pentru că nu-mi
plăcea fie grosimea, fie subţirimea
ei; asemenea şi asupra lemnelor,
când voiam să le tai şi nu puteam
repede, sau asupra cremenei,
când mă sileam să scapăr şi nu
ieşea foc îndată. Aşa mi se
întinsese coarda mâniei, încât o
porneam şi asupra lucrurilor
neînsufleţite.
Drept aceea, de vrem să
dobândim fericirea făgăduită de
Domnul, datori suntem să
înfrânăm, precum s-a zis, nu
numai mânia cea cu lucrul, ci şi
mânia din cuget. Căci nu
foloseşte aşa de mult a-ţi ţine
gura în vremea mâniei ca să nu
dai drumul la vorbe furioase, cât
foloseşte a-ţi curăţi inima de
ţinerea minte a răului şi a nu
învârti în minte gânduri viclene
asupra fratelui. Învăţătura
evanghelică porunceşte să se taie
mai bine rădăcinile patimilor,
decât roadele lor. Fiindcă tăindu-
se din inimă rădăcina mâniei, nu
mai are loc nici fapta de ură sau
de pizmă. Căci celui ce urăşte pe
fratele său ucigaş de om i s-a zis,
fiindcă îl ucide cu dispoziţia de
ură din cugetul lui. Desigur, aci
nu văd oamenii vărsându-se
sângele aceluia prin sabie, dar
vede Dumnezeu cum a fost
omorât cu gândul şi cu dispoziţia
de ură. Dumnezeu va da fiecăruia
sau cunună, sau osândă nu numai
PAG. 6
pentru fapte, ci şi pentru gânduri
şi hotărâri, precum însuşi zice
prin proorocul: „Iată vin să adun
faptele şi gândurile lor“ (Isaia LXVI,
18). La fel zice şi Apostolul:
„Înseşi gândurile lor se vor
învinui sau apăra între ele în ziua
în care va judeca Dumnezeu cele
ascunse ale oamenilor“ (Rom. II,
15). Dar însuşi Stăpânul,
învăţându-ne că trebuie să
lepădăm toată mânia, zice în
Evanghelie: „Cel ce se mânie pe
fratele său vinovat va fi
judecăţii“ (Matei V, 12). Aşa stă în
copiile cele bune (cuvântul în
deşert e un adaos), potrivit cu
gândul Scripturii despre acest
lucru. Căci Domnul voieşte ca
noi să tăiem în toate chipurile
rădăcina şi scânteia însăşi a
mâniei şi nici o pricină a ei să nu
păstrăm în noi, ca nu cumva
pornindu-ne la început dintr-o
pricină aşa-zisă întemeiată, mai pe
urmă să alunecăm în turbarea
mâniei fără temei.
Iar leacul desăvârşit al acestei boli
acesta este: să credem că nu ne
este iertat să ne stârnim mânia
nici pentru pricini drepte, nici
pentru nedrepte. Căci duhul
mâniei întunecându-ne mintea,
nu se va mai afla întru noi nici
lumina care ne ajută să deosebim
lucrurile, nici tăria sfatului drept,
nici cârma dreptăţii. Dar nici
templu al Duhului Sfânt nu ni se
mai poate face sufletul, câtă
vreme ne va stăpâni duhul mâniei
întunecându-ne mintea (...)
(Sfântul Ioan Casian, Despre
cele opt gânduri ale răutății,
IV Despre mânie, Filocalia I)