Universitatea “Al.

Ioan Cuza”
Facultatea de Teologie
“Dumitru Stăniloae”

Iertarea
în viziunea Evangheliei după Matei

Îndrumător,
Lect. Dr. Pr. Ilie Melniciuc

Susţinător,
Paşcău C-tin Valentin

Iaşi,
2009
 Cuprins

Introducere..........................................................................................................3

Ce este iertarea?..................................................................................................5

Iertarea înainte de creștinism................................................................................7

Iertarea în viziunea Ev. după Matei........................................................................9

Iertarea - o tehnică a desăvârșirii - în viziunea Sfinților Părinți...............................15

Concluzii............................................................................................................17

Bibliografie.........................................................................................................19

2
 I. Introducere

Într-o vreme când relaţia între stăpân şi slugă stabilea distanţe ameninţătoare, când
între om şi om se cunoştea şi aprecia pre puţin sentimentul de milă, de dragoste şi de bunătate,
sau chiar deloc; când mentalitatea generală era de a acapara, de a strivi şi înfrânge orice
tendinţă de egalitate şi drept la viaţă; când, peste tot făptura umană era cuprinsă de febra
măririi deşarte; când până şi ucenicii Domnului au pus întrebarea: “Cine e mai mare în
împărăţia cerurilor?”(Mt. XVII, 1), Iisus, Domnul nostru, prin învăţătura deosebită pe care o
aduce între oameni, prin pilde grăitoare şi, nu mai puţin, prin propriul exemplu de viaţă, dă o
nouă orientare ucenicilor Săi şi oamenilor care-L ascultau şi-L urmau.1
Modul în care Dumnezeu îşi face cunoscută porunca Sa oamenilor, poartă pecetea
îngăduinţei şi dărniciei Lui. Promisiunile pe care ni le face şi certitudinea nostră că –
îndeplinind poruncile Lui – vom avea parte şi de părinteasca primire în casa Lui, prezintă
creştinismul ca pe religia în care omul este valorificat la maximum, acordându-i-se de către
Creator cinstea de a fi partaş la mântuirea sa proprie.
Dacă la creaţia noastră Dumnezeu ne-a lăsat posibilitatea de a discerne, hotarî şi
acţiona în bine sau rău, la a doua creaţie a noastră, la restaurarea firii noastre, Dumnezeu arată
aceeaşi consideraţie nemului căzut al lui Adam şi-i lasă din nou libera alegere între a-şi însuşi
sau nu mântuirea pe care i-a atribuit-o prin Fiul, prin Noul Adam. În mod obiectiv şi real,
păcatul adamic este iertat de Dumnezeu, căci preţ pentru greşeala noastră s-a dat Cel fără de
preţ. Dar dacă – odată cu jertfa Sa – Mântuitorul nu numai a răscumpărat neamul omenesc de
sub robia păcatului, nu numai l-a împăcat cu Cerul, ci l-a şi reîmprospatat în fiinţa lui cea mai
adâncă, redându-i noi puteri de luptă împotriva păcatului ajutate de harul dumnezeiesc.
Ca să ne uşureze perspectiva luptei, Dumnezeu ne oferă analogii promiţând a ne
răspunde cu acelaşi fel în care noi înşine ne vom fi comportat în viaţa noastră faţă de semeni.
Pretutindeni în cărţile Legământului cel Nou, se aude cuvântul - sau ecoul lui – prin care
Dumnezeu-Fiul ne promite la Judecata cea Mare îngăduinţă pentru cei care au îngăduit şi
neîndurare pentru cei neîndurători.
Dintre toate modurile de exprimare a promisiunilor Lui către noi, unul este mai deplin
revelator, al gradului de mărinimie a dragostei lui Dumnezeu şi de aceea, poate, mai greu de
1
Pr. Nichifor Todor, Iertarea (predică), în Mitropolia Ardealului, anul X, nr. 7 - 8, 1965, pag. 602;

3
sesizat şi mai greu de realizat în toată profunzimea lui. E vorba de porunca iertării care este
enunţată alături de altele : “Iertaţi şi se va ierta vouă” (Lc. VI, 37). Aceasta este porunca cea
mai substanţială şi mai operantă în mântuirea noastră. Ca dovadă este faptul că prin iertarea
păcatului adamic, ne-a făcut părtaşi Hristos , la viaţa veşnică; prin iertarea care a venit spre
noi, necondiţionată de nimic din partea noastră, să ne învaţăm noi înşine a ierta aproapelui
nostru.2

II. Ce este iertarea?

2
Magistrand Anca Manolache, Despre iertarea aproapelui, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXII, nr.
6 - 7, 1956, pag. 338 - 340;

4
 În Biblie, păcătosul este un datornic pe care Dumnezeu, prin iertarea lui, il absolvă de
datorie (ebr. salah: Num XIV, 19 ), în mod atât de eficient, încât Dumnezeu nu mai vede
păcatul, care este ca şi aruncat la spate, ridicat (ebr. nasa’: Ex. XXXII, 32) , nimicit(ebr.
kipper: Is.VI, 7). Propovăduirea de la începuturi are ca obiect, o dată cu darul Duhului,
iertarea păcatelor, care este cel dintâi efect al acestuia.3
Între virtuţile morale ale vieţii creştine, locul iertării este stabilit; ea este plasată doar -
ca o consecinţă a dragostei – între roadele acestei virtuţi teologice. În viziunea unor Sf. Părinţi
noţiunea de a ierta înseamnă: a nu ţine minte răul. Deseori auzim în jurul nostru expresii ca :
“m-a jicnit prea tare; nu pot sa îl iert”, sau alteori unii sunt mult prea nepăsători sau distraţi
ca să fie atenţi la ce cuvinte li se adresează. Însă ţinerea de minte a răului este contrară
poruncii iertării, iar în al doilea caz, uitarea nu este o virtute. O însuşire de felul acesta, poate
aduce un folos oarecare, dar ea nu e fondamentul unei virtuţi după cum un sentiment de
opoziţie, oricât de intens ar fi el, nu poate fi o greşeală morală, fără particiarea voinţei.
Prin urmare, simpla uitare a unui rău care nu a afectat deloc centrul personal al celui
indicat, nu e o virtute şi nu e nici iertare, întrucât dacă nu ai înregistrat jignirea ca atare, ea
nici nu poară acest caracter. Ca iertarea să fie o virtute, trebuie ca mai întâi simplele dispoziţii
ale sufletului,într-o direcţie sau alta să fie ori modificate ori întărite prin creearea unei
habitudini în sensul iertării, adică să fie manifestată o lucrare a voinţei asupra efectelor
eventualei ofense, să creeze obişnuinţa de a nu reacţiona răul pentru rău şi, în urmă toate
celelalte necesare unei iertări desăvârşite. Iertarea în constituţia sa intimă, este un act,
îndeplinind condiţiile unui act, adică o manifestare a conştiinţei, însoţită de un sentiment de
activitate a eului.4
Iertarea este prima floare ce trebuie să odraslească din rădăcina iubirii. Nu poate fi
concepută o iubire adevărată şi practică fără iertare. O convieţuire bună şi paşnică cu prietenii
sau cu oamenii buni, desigur că este o realizare nu prea grea, dar o convieţuire paşnică dusă
cu oameni stăpâniţi de obiceiul de a jigni pe cei din jur, necesită un efort moral deosebit de
greu, o adevărată artă, care aduce după sine merite incontestabile în faţa oamenilor şi în faţa
lui Dumnezeu: “căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac şi
vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult” ?(Mt. V,
46 - 47). Iertarea este cel mai mare efort al credinţei în Dumnezeu şi al iubirii de oameni şi

3
Colectiv, Vocabular de Teologie Biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Leon-Dufour, Editura
Arhiepiscopiei Romano – Catolice, Bucureşti, 2001, pag: 260 - 261;
4
Magistrand Anca Manolache, Op. cit., pag. 342 - 343;

5
care necesită o stăpânire de sine şi o biruinţă morală fără de asemănare. După Sf. Scriptură,
iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci şi a vrajmaşilor, desigur, în anumite
împrejurări şi condiţii.5
Iertarea este iubirea în acţiune. Elanul său, cu neputinţă de analizat, este un nelimitat
avânt de dărnicie. Iertarea este dar, este generozitate impetuoasă, infinită. Ea este o dreptate
de dincolo de lege, care nu desfiinţează legea, ci o încoronează cu un spor de dărnicie cu
neputinţă de dobândit prin lege, în limitele naturale ale legii. Căci iertarea reflectă
supranaturalul în relaţiile dintre oameni. Cel care iartă şi celui căruia i se iartă, sunt, în iertare,
în raporturi noi. Judecata este aceeaşi, insă a intervenit ceva ca o radicală intervisiune, care
transformă ura în iubire, ostilitatea în pace, înstrăinarea în prietenie. Cel care iartă şterge cu
buretele trecutul și întoarce spatele exigențelor justiției.
Iertând, Dumnezeu a creat un om nou. Omul când iartă, îl imită pe Dumnezeu. Păcatul
nu durează. E totdeuna gol și sec. Iertarea însă e miraculoasa reparație a stricăciunilor produse
de păcat. Iertarea mobilizează toate forțele supranaturale, tot ce e veșnic în om și-i deschide
calea luminoasă spre eternitate.6

III. Iertarea înainte de creștinism

5
Pr. Mircea Şfichi, Iertarea în lumina învăţăturii creştine, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul LVI, nr. 6 -
8, 1980, pag. 459 - 460;
6
Pr. Prof. Sebastian Chilea, Despre imperativul iertării, în Ortodoxia, anul XXX, nr. 3, 1978, pag. 516;

6
 Iertarea aproapelui nu poate fi pomenită ca vitute în timpurile vechi. O foarte lungă
perioadă de timp, lumea veche este condusă de legea imuabilă a unei echități mecanice; legea
talionului atât de des întâlnită – ca formulare ori ca simplă practică – la păgâni sau Iudei, este
tocmai expresia acestei concepții de strictă reversibilitate a faptelor oamenilor: binele trebuie
răsplătit cu binele, răul - cu rău. Atât epopeile homerice, cât și filozofii Eladei, consideră că
cea mai înaltă virtute între oameni este dreptatea. Chiar dacă unii adânci filozofi – Socrates,
Platon – invită să nu răspunzi cu răul la rău, atitudinea aceasta nu are nimic de a face cu ceea
ce numesc creștinii iertare; ea este, în cel mai bun caz, o punere la adăpost de primejdia
răzbunării în fapt sau în intenție, o punere în stare de echilibru, a unei păci interioare
zdruncinate. În această situație, nu din considerație pentru semen trebuie să se oprească omul,
de la răzbunare, ci pentru obținerea sau pentru păstrarea liniștei sufletești personale.
Aristotel privește și el dreptatea ca singură expresie a virtuții -în dreptate este
cuprinsă toată virtutea - spune el, dar aceasta pentru că omul este după natura sa ființă
socială, blândețea și prietenia fiind o necesitate socială. Iar Theognis, renumitul reprezentant
al elegiei grecești, recunoaște o singură virtute: dreptatea care răsplătește totul, în aceeași
masură. De aceea răzbunarea e o opera de dreptate, căci plătești cu aceeași monedă o
nedreptate oarecare.
Asfel oamenii aceștia interesați de respectarea strictă a dreptății, ajung la curioasa
situație ca, în numele dreptății să răspundă cu nedreptate la nedreptate. Iar dacă mai târziu
școala stoică propovăduiește iertarea cu specificarea de înaltă semnificație morală a răsplătirii
răului cu bine, aceasta nu aduce cu sine vreo schimbare în cel care iartă, căci ținta filozofiei
stoice nu este depășirea elementului om – ca în creștinism, prin complexul teandric, - ci, prin
iertarea ei realizează doar o victorie avându-și scopul în însăși satisfacția biruinței asupra
oricărui efect.7
Nici în Mozaismul Vechiului Testament, nu se poate desprinde aspectul de innoire, pe
care îl produce iertarea în ființa omenească. Omenește și juridic, iertarea nu se justifică.8
Iertarea creștină trebuie să depășească până și limitele celei mai exacte justiții,
prevazute de vechea lege a talionului, necesară la vremea ei, dar aspră și imperfectă față de
generozitatea divină a iubirii: “Ați auzit că s-a zis: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu
însă vă spun vouă: să nu stați împotriva celui rău... A-ți auzit că s-a zis: să iubești pe
aproapele tău și să urăști pe dușmanul tău. Iar eu zic vouă: Iubiiți pe vrăjmașii voștri,
7
Magistrand Anca Manolache, Op. cit., pag. 340 - 341;
8
Colectiv, Vocabular de Teologie Biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Leon-Dufour, Editura
Arhiepiscopiei Romano – Catolice, Bucureşti, 2001, pag: 261;

7
binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați – vă pentru cei ce
văvatămă și vă prigonesc”(Mt. XVII, 21- 35).9
Vechiul Testament cunoaște porunca iertării dușmanului. Totuși caracterul iertării
iudaice din Vechiul Testament este departe de noblețea iertării creștine. Chiar iertând, vechiul
iudeu lăsa deoparte, nu ținea necazul asupra greșitului său, din siguranța pe care o avea că
răzbunarea e totuși în mâna lui Dumnezeu, Care însă o va aplica mai drept decât el. Având
convingerea că Dumnezeu îl va răzbuna, Evreul renunță la răzbunarea sa, lăsându-o pe seama
Domnului Savaot.

IV.Iertarea
în viziunea Ev. după Matei

9
Pr. Prof. Sebastian Chilea, Op. cit., pag. 516;

8
 Legăturile noastre sufletești cu Dumnezeu au suferit mult în urma căderii omului.
Întunecându-i-se mintea și înrăutățiindu-se voia, omul căzut a întârziat mereu, ca să îi aducă
lui Dumnezeu lauda și mulțumirea cuvenită, pentru marile binefaceri pe care Dumnezeu
încontinuu le revarsă asupra lui. Și cu cât omul pe parcursul vieții sale se face părtaș de mai
mari binefaceri din partea lui Dumnezeu, cu atât mai mare îi crește și îndatorirea sa față de
Dumnezeu de a-L lăuda și de a-I mulțumi. Dar întârziind o face și în cele din urmă ne mai
fiind în stare, ca să îi mulțumească lui Dumnezeu după cuviință, pentru toate aceste binefaceri
mari, pe care le-a primit și le primește mereu de la El, omul trebuie să îl roage pe Dumnezeu,
ca să îi ierte datoriile sale, la fel precum și un datornic, care a împrumutat bani și nu mai este
în stare ca să-i restituie creditorului său, se duce și-l roagă pe acesta ca să îi ierte lui datoria,
căci de nu o face, știe, că va fi pârât și condamnat la închisoare până ce va plăti și ultimul ban.
(cf. V, 26). Pentru a putea scăpa deci de condamnare și a putea întreține mereu raporturi bune
cu Dumnezeu este de nepărată trebuință, ca și ni să ne rugăm zilnic, din tot sufletul nostru
zicând: “și ne iartă nouă greșelile noastre”(Mt. VI, 12). Întrucât datoriile noastre la
Dumnezeu sunt omisiuni făcute din vina noastră, datoriile acestea primesc nota caracteristică
de păcate pe care le comitem împotriva lui Dumnezeu. 10
Însă trebuie să ne întrebăm dacă putem să îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele
în orice condiții, la orice ceas: “Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm
greșiților noștri”(Mt. VI, 12)? Bineînteles că nu putem. Pentru că la îndurarea lui Dumnezeu
vom putea recurge numai atunci când şi noi vom ierta îndatoraţilor noştri. 11 Noi înşine
atragem asupra noastră mântuirea sau blestemul lui Dumnezeu, condiționând ștergerea
păcatelor noastre de sub ochii lui Dumnezeu, sau dimpotrivă, ștergerea noastră înșine din fața
Lui, în funcție de iertarea noastră dăruită aproapelui, sau de nerespectarea acestei porunci.12
Cererea a cincea din Rugăciunea Domnească amintește de legămantul și de obligația
pe care creștinul singur și-o impune, rugându-se lui Dumnezeu, ca să condiționeze mântuirea
sa și iertarea păcatelor sale, în măsura în care va ierta și el, la rândul său, pe acei ce au greșit
față de el: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”(Mt. VI,
12).13

10
Dr. Vasile Gheorghiu, Evanghelia după Matei cu, comentar, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1925,
pag. 258 – 259;
11
Pr. Ion Boțocan, Iertânt ni se va ierta, în Mitropolia Ardealului, anul XXXI, nr. 2, 1986;
12
Magistrand Anca Manolache, Op. cit., pag. 340;
13
Pr. Mircea Şfichi, Op. cit., pag. 460;

9
 Însăși analiza acestui verset ne arată acest lucru: “iartă-ne”:gr. aphenes (ἄφες).Verbul
aphienai, “a lăsa, a trece cu vederea, a ierta”, are aici sensul de “a ierta”. E vorba de o iertare
definitivă, caracter exprimat de caracterul aorist al verbului; “datoriie”: gr. apheilemata
(όφειληματα). E vorba de acele “datorii” pe care omul, în calitate de creatură supusă
păcatului, le-a contractat față de Dumnezeu, datorii de care trebuie ori să se achite, ori să fie
iertat, alminteri nu va mai putea intra în Împărație. Didahia are singular, “datorie”; Origen
citează varianta “greșelile”, “căderile” noastre (paraptomata);”am iertat”: editorii au optat ,
legitim, pentru forma de perfect, deși unele traduceri au și prezentul (la fel Didahia). Probabil
în aramaică era un perfect cu valoare de prezent. Rugătorul se află în poziția celui care și-a
iertat deja datornicii; de unde speranța că Dumnezeu va proceda la fel cu datoriile pe care, la
rândul lui, le-a făcut față de El; “precum și noiam iertat (datoriile) datornicilor noștri”,
“precum”: hos (ώς), poate avea și valoare cauzală (fiind că), dar sensul principal nu se
schimbă, ci se întărește.14 Fiind că și noi greșim , ne rugăm să “ne ierte nouă”, însă așa va
ierta (Domnul), precum și noi iertăm. Iar dacă suntem pomenitori de rău, nu ne va “ierta
nouă” , căci Dumnezeu avându-ne pildă, cee ce facem noi altora, așa va face și el cu noi.15
Dacă creștinul ar cunoaște, cu adevărat, sensul profund și grav al acestor cuvinte,
desigur ca, uneori, ar ezita sa le pronunțe, dându-și seama că singur își cere osândă de la
Dumnezeu, în cazul în care el nu se apleacă nicidecum spre îndurare și iertare. Când
credinciosul se roagă spunând: “Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm
greșiților noștri”, nutrind mereu ura și dușmănie împotriva aproapelui său, atunc rugăciunea
se îndreaptă împotriva sa.
Importanța și puterea imperativă a iertării creștine, decurge deci, chiar din rugăciunea
pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o
poruncă ce nu se poate înlătura făra a pune în primejdie însăși mântuirea sufletului credincios.
De aceea Mântuitorul întărește porunca prin cuvintele: “Iar de nu veți ierta oamenilor
greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre ”(Mt. VI, 15). Cerul face cu
omul credincios o “convenție” clară, încheie cu el un fel de “tratat” care se concretizează
astfel: “Dacă iertați pe alții, veți fi iertați și voi, dacă mu iertați pe alții, nici voi nu veți fi
iertați”, căci “cu judecata cu care judecați, veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați vi
se va măsura”(Mt. VII, 2). „Căci de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl

14
Cristian Bădiliță, Noul testament – Evanghelia după Matei;introduceri, traducere, comentariu și note
patristice, Editura Curtea Veche, București, 2009, pag. 189 - 190;
15
Sf. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Editura Sophia, București,
2007, pag. 196;

10
vostru cel ceresc”(Mt. VI, 14). În virtutea acestui pact, omul, dacă împlinește porunca iertării
poate să ceară de la Dumnezeu, la rândul său, iertarea pacatelor lui.16
Dacă noi ne-am învrednici odată, ca să obținem de la Dumnezeu iertarea datoriilor
noastre și am ajuns la felul acesta ca să stăm în raporturi sufetești normale cu Dumnezeu, ar
mai rămane ca noi să ne rugăm ca aceste raporturi normale, pe viitor, să nu se mai tulbure, ci
să ramănă nealterate.17 Prin transcenderea continuă a propriilor noastre limite să ne vadim
împreună lucrători cu Hristos la măntuirea noastră, punând în noi ascultarea poruncilor, iar El,
mila bogată a dragostei.18
Ca o continuare și întarire a poruncii, (îndemnului) lui Dumnezeu , de a ne ierta
aproapele, îl găsim pe Sf. Apostop Petru întrebându-l pe Mântuitorul, de câte ori ar putea, să-l
ierte pe fratele, care i-a greșit(Mt. XVII, 21). Bazați pe cele ce spunea, la timpul său, profetul
Amos(I, 6. IX. XI. XIII; II, 4. VI) și cele ce sunt scrise în cartea Iov(XXXIII, 29), cărturarii de
pe atunci învățau, că numai până de trei ori putem ierta fratelui care ne-a greșit. Petru, însă,
cunoștea inima plină de durere a Domnului și crede ca s-ar potrivi mai mult cu intențiile Lui,
dacă ar mări numărul de 3, păna la numărul de 7 ori, dat fiind, că numarul de 7 era considerat
de Iudei număr sfânt. Pentru a obține și aprobarea Domnului, el Îl întreabă pe Domnul zicând:
“Până de 7 ori?” Cu această întrebare Petru vroia totodată să Îi pună Domnului în gură chiar
răspunsul, pe care dorea să îl primească.
Domnul însă îi răspunde: “Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori
câte şapte”(Mt. XVIII, 32). Domnul nu îi dă lui Petru, deci, răspunsul pe care acesta îl
aștepta, ci înmulțește numărul de 7 nu cu alt 7, ci cu un număr înzecit mai mare, cu 70 de ori.
Înzecirea numărului 7, vrea să arate, că numărul 7 trebuie socotit în potența lui cea mai mare.
Așa fiind, părerea Domnului nu este aceea că noi ar trebui sa iertăm aproapelui nostru de 70 x
7, adică de 490 ori, iar a 491 oara nu 19, ci ori de cate ori va greși să îl ierte, numărul 490
reprezentând mulțimea fără număr.20
Îndatorirea de a-l ierta pe aproapele nostru ori de câte ori ar greși, Domnul o ilustrează
prin Parabola regelui, care cere socoteală de la servitorii săi (Mt.XXIII, 35).
Un “om-rege” dorește să ceară socoteală, de la acei oameni care îi erau datori. Domnul
vorbește de un om rege, pentru a-l deosebi pe acesta de “Dumnezeu-Regele tuturor”. După
concepțiile orientalilor, toți miniștrii, guvernatorii, prefecții, ai respectivului stat, peste care

16
Pr. Mircea Şfichi, Op. cit., pag. 460;
17
Dr. Vasile Gheorghiu, Op. cit., pag. 259;
18
Magistrand Anca Manolache, Op. cit., pag. 359;
19
Dr. Vasile Gheorghiu, Evanghelia după Matei cu, comentar, vol. III, Institutul de Arte grafice și Editură
Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1933, pag. 553;
20
Sf. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Op.cit., pag. 309;

11
domnea un „om-rege”, erau socotiți servitorii lui. Unul dintre acești servitori, s-a găsit că îi
era dator regelui cu suma extraordinar de mare de 10.000 de talanți.
Un talant avea greutatea și valoarea unei greutăți de 60 kg. de argint. Talantul se
împarțea în 60 de mine de argint. Fiecare mină avea valoarea și greutatea aproape a 1 kg. de
argint. O mină avea 50 de sicli de argint sau 100 drahme atice, sau dinari romani de argint. Un
talant avea așadar, 3000 de sicli, sau 6000 de drahme grecești sau dinari romani. Siclul era
egal cu o drahmă. Suma de 10.000 de talanți reprezintă, greutatea și valoarea a 10.000 x 60 =
600.000 kg de argint sau 6.000.0000 drahme grecești sau dinari romani. Datoria de 10.000 de
talanți, după cum vedem este extrem de mare. Dacă servitorul nu ar fi putut să platească
datoria, atunci împăratul avea dreptul să îl vândă atât pe el , cât și întreaga lui familie, în
sclăvie pe viață. Totuși când servitorul îl roagă pe rege, ca să îl mai îngăduie cu plata, regele
cuprins de îndurare față de dânsul, nu numai că îl mai amână, ci chiar îi iartă toată datoria cea
mare a lui.21 “Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și
datoria”(Mt.XVIII, 27). Precizarea din acest verset este foarte importantă pentru întelegerea
parabolei. Ni se arată astfel, că izvorul iertării „împărătești” este mila. Acest izvor nemărginit
de milă, trebuie să se reverse și în inima noastră și din el se cuvine să dăruim cu aceeași
nestinsă generozitate iertare fraților noștri. Însă mila și iertarea dumnezeiască rămân deseori
neîmpărtășite.22 După ce a scăpat de datorie, acesta întâlnește la rândul său un coleg ce îi
datora o sumă mică de bani - 100 de dinari =1 mină - îl strănge de gât și îi pretinde să îi
plătească de îndată întreaga sumă. Datornicul îl roagă și pe el să îl mai îngăduie. Dar în zadar.
El nu voiește nici macar să îl mai aștepte, ci îl aruncă în temniță, până ce îi va plăti toată
datoria. Câtă vreme era cineva întemnițat din cauza unei datorii, el personal, nu își mai putea
agonisi nici un ban, pentru a-și putea plăti datoria. Dar cum era supus celor mai grele chinuri
și torturi, acestea aveau sa îl determine să scoată banii, pe care i-a furat sau i-a ascuns, sau cel
puțin sa îi determine pe rudele și cunoscuții săi, sa îi depună ei banii pe care îi datora, pentru a
scăpa astfel din temniță.
Acest obicei, pe care îl întâmpinăm și la alte popoare orientale, în timpurile despre
care vorbim, își făcuse intrarea și în imperiul roman.
Epilogul: servitorii regelui, auzind că acesta, care primise iertare de la rege, nu a putut
și el la rândul său să împărtășească iertare unui coleg care îi datora infima sumă de 100 de
dinari, i-au spus regelui despre purtarea sa. Regele numai decat l-a chemat la sine și i-a

21
Dr. Vasile Gheorghiu, Op. cit., pag. 554 - 555;
22
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Editura Teofania, 2001, pag. 111;

12
reproșat răutatea inimii lui, arătându-i cum ar fi trebuit sa procedeze, apoi îi distrage toată
grația acordată și îl aruncă în temniță pană ce va plati toată datoria.23
Din această parabolă decurge în modul cel mai elocvent, necesitatea și rolul iertării
creștine. Judecarea cu asprime a greșelilor aproapelui, atrag după sine aceeași asprime din
partea lui Dumnezeu față de greșelile noastre, iar o purtare însuflețită de simțăminte de
bunătate, omenie și îngăduință, dezarmează asprimea judecății divine și Dumnezeu se
socotește singur obligat, la randul Său, să fie îngăduitor și iertător față de cel care greșește. 24
Pentru iubirea Sa de oameni, Stăpânul se judecă laolaltă cu sluga, ca să arate că nu El, ci
cruzimea slugii și nemulțumirea l-au făcut să piardă darul. Apoi îl dă muncitorilor să îl
muncească veșnic, pentru a-și plăti datoria pe care niodată nu a va putea achita,prin urmare
pururea va fi muncit.25
Această parabolă îl face pe Petru să înțeleagă că la fel se vor întâmpla lucrurile și în
împărăția pe care a venit Domnul să o înființeze. Fiecare om pacatuiește grozav de mult față
de Dumnezeu. Dacă se roagă de iertare el obține iertarea păcatelor sale. Dar în schimb are și
el îndatorirea să se poarte de asemenea plin de îndurare față de semenii săi, care i-au greșit lui
cu ceva. Dacă însă nu vrea să îl ierte pe fratele său care i-a păcătuit infim, atunci nici
Dumnezeu oricât de îndurător este nu îl va ierta, ci Își va rerage mila Sa de la el și îl va
pedepsi in funcție de gravitatea păcatelor. Sensul de iertare al parabolei, este dublat de unul
esthatologic: Regele- Iisus îi va da pe mâna “torționarilor” pe toți ticăloșii care nu practică
milostenia și dragostea frățească.26
Parabola prezentă ilustrează deosebit de bine și cererea din Rugăciunea domnească: Și
ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”(Mt. VI, 12). Greutatea
păcatelor noastre față de Dumnezeu este reprezentată prin suma de 10.000 de talanți, iar
greutatea păcatelor noastre față de frații noștri, cu suma minimă de numai 100 de dinari ceea
ce face în proporție de 60.000.000 : 100 sau 600.000 : 1. Această mare distanțiere se face
pentru motivul că Dumnezeu este nemarginit de bun față de noi, oamenii, în comparație cu
noi față de semenii noștri.
Cine împlinește această poruncă – să-și ierte dușmanii – merită să-i fie iertate și lui
păcatele. Greșelile cele ce noi le iertăm altora, sunt ca cei o sută de dinari, însă greșelile pe
care ni le iartă Dumnezeu, sunt mii și mii de talanți, pe lânga asta noi îi greșim lui Dumnezeu,
care este Creatorul nostru și nu unui semen și cu atât mai mult pedeapsa este mai mare. 27
23
Dr. Vasile Gheorghiu, Op. cit., pag. 555- 556;
24
Pr. Mircea Şfichi, Op. cit., pag. 461;
25
Sf. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Op.cit., pag. 312;
26
Cristian Bădiliță, Op. cit., pag 301;
27
Protos. Nicodim Măndiță, Oglinda duhovnicească, vol. 6, Editura Agapis, 1999, pag. 401;

13
Hristos a poruncit să iubim pe dușmanii noștri, să facem bine celor ce ne urasc și să ne rugăm
pentru cei ce ne nedreptățesc și ne prigonesc.
Ca și creștini se cuvine să avem conștiința iertării noastre în Hristos. Încheierea pildei
de mai sus ne arată însă că intreaga viață a omului iertat, rămâne supusă judecății finale, adică
definitive, atunci când Dumnezeu “va răsplăti fiecăruia după faptele sale”(Mt. XVI, 27). Dar
să nu ne amăgim. Pilda ne spune de fapt, ca fiecare este judecat încă de pe acum, după felul în
care primește și împărtășește fraților iertarea primită de la Tatăl ceresc. În măsura în care
fiecare iartă fratelui său din inimă, așa cum iartă Dumnezeu, în aceeași masură iertarea, la
care Tatăl ceresc are întotdeauna inițiativa și întâietatea, se împlinește în comunitate și în
fiecare dintre ce care o împărtășesc fraților lor. Numai trăind această părtășie a iertării,
descoperim profunzimea cererii din Tatăl nostru: Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum
și noi iertăm greșiților noștri”(Mt. VI, 12).28

V.Iertarea
- o tehnică a desăvârșirii -
în viziunea Sfinților Părinți

28
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Op. cit., pag. 112;

14
 Terapeutica pe care ne-o oferă Sfinții Părinți ai Bisericii, în această privință(a iertării),
este constant exprimată în termenii desăvârșirii. Ea se prezintă fie sub formă de argumentare
rațională , de motivare pentru necesitatea iertării, prin care îndepărtăm răul din minte, fie ca
sfaturi pentru rugăciunea prin care ne vom vedea liberi de patima ținerii minte a răului.29
Motivele obiective pentru care e necesară aplicarea iertării, sunt cele cuprinse în
amintirea iertării acordate de Dumnezeu în Hristos. Întemeidu-se pe Epistola catre Coloseni,
II, 12, Fericitul Augustin ne adresează un îndemn, arătându-ne, că deși răniți de răutatea
aproapelui nostru, să ne amintim că și Dumnezeu ne-a iertat, dându-și Fiul, care să sufere
nedreptățile noastre. Fiind El, Domnul și Stăpânul nostru, ocărât, batjocorit, răstignit, s-a
rugat totuși în momentul de culmel chinurilor Sale: “Iartă-le Doamne că nu știu ce fac”.
Pentru aceea chiar dacă vrajmasul nostru nu merită iertarea, o merită Hristos pentru gragostea
Lui. Întorcându-ne gândul de la tulburarea noastră și ținându-l în Hristos cel răstignit, iertarea
se va putea produce mult mai ușor. În afară de aceasta, o mare motivare este aceea că prin
ofensa pe care o suportăm, ne încearcă Dumnezeu trimițându-ne-o, pentru a pregăti cununa
dreptății, celor ce știu să îndure: “Când va veni vreo încercare pe neașteptate, nu învinovăți
pe cel prin care a venit, ci întreabă pentru ce a venit? Și vei afla îndretare. Deoarece, fie prin
acela, fie prin altul, trebuie să bei amăraciunea judecății lui Dumnezeu”(Sf. Maxim
Mărturisitorul). Dacă deci ne vom gândi că cel ce ne supără o face pentru că Dumnezeu i-o
îngăduie ca să ne putem lăuda în dragostea noastră pentru El, nu-l vom dușmăni pe vrăjmașul
nostru, ci vom căuta vina noastră pentru care ne ceartă Dumnezeu prin el.30
Sf. Ioan Hrisostom ne sfătuiește în această direcție, să socotim că vrăjmașii noștri ne
sunt mai utili ca prietenii, care, dacă nu au dreptate în cuvintele lor – calomnia se va
transforma în cunună pentru răbdarea și iertarea noastră, iar dacă au dreptate, neplacerea
creată ne ajută la îndreptarea noastră. Vom învinge spune Sf. Maxim, “iscodindu-i chiar tu
apărarea, și socotindu-te pe tine cauză a ispitei, și fiind cu îndelungă răbdare pană va trece
norul.” Mai mult decât atât trebuie să căutăm a ne înfrânge mândria, lăudândul pe cel care ne-
a jignit, încât încetul cu încetul , zice același Sf. Maxim “te vei întoare la dragostea
mântuitoare”.

29
Magistrand Anca Manolache, Op. cit., pag. 355;
30
Ibidem, pag. 356;

15
 Sf. Vasile cel Mare recomandă și el la fel: rugăciune, pentru uitarea răului, căci “se
izbăvește de pomenirea răului cel ce nu cruță darurile” și “uită răul acela care se roagă
pentru cel ce l-a întristat.”31
Un cuvânt de folos duhovnicesc cu privire la iertarea aproapelui, în evanghelia
mateiana il aduce Sf. Ioan Gură e Aur, cand vorbește despre a cincea cerere din Rugăciunea
Domnească : “Domnul în această rugaciune amintește de păcate, pentru că ne poruncește să
ne cerem iertare, pentru că ne învață că putem să dobândim iertare și că prin acestea ne-a
făcut lescnicioasă cale, este lămurit că știe și că ne arată că putem, și după botez, să ne
curățim păcatele; și tocmai de aceea a pus în rugăciunea aceasta și cererea pentru iertarea
păcatelor. Astfel, pentru că ne pomenește de păcate, ne învașă să fim smeriți; pentru că ne
porucește să iertăm altora greșelile, îndepărtează din sufletul nostru dușmania; pentru că ne
făgăduiește și nouă iertarea greșelilor dacă iertăm pe cei ce ne greșesc, ne dă bune nădejdi și
ne învață să filozofăm despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu”.32
Prin aceste îndemnuri, Sf. Părinți ne lămuresc sensul cuvintelor Mântuitorului, care
cuprind în miezul lor, toată evanghelia dreptății între oameni “iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc”(Mt. V, 44). Plinătatea acestor porunci, se vădește în faptul, că
împlinirea lor aduce îl lume pace, înțelegere, curmând lanțul urii și al răzbunărilor, iar ele
însoțesc pe omul care le practică.33

VI.Concluzii

31
Pr. Nicolae D. Tănăsescu, Sf. Vasile cel Mare despre iubirea aproapelui, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 1 -
2, 1961, pag. 61;
32
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în colecția PSB., vol. XXIII, Traducere, introducere, indici și note
de Pr. Dumitru Fecioru, Ediția I.B.M.B.O.R., București, 1994, pag. 253 - 254;
33
Magistrand Anca Manolache, Op. cit., pag. 357;

16
 În concluzie voi prezenta un cuvânt de învățătură al Părintelui Cleopa, un mare trăitor
și practicant al iertării aproapelui, pentru a sublinia parcticarea iertării în viața de zi cu zi:
“Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea
ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: “Dumnezeu este iubire”. Iar iertarea,
împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sînt fiicele
cele mai mari ale iubirii creştine.Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sînt poruncile
cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mântuirii noastre.
De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem
pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mîntuirea
fiecăruia dintre noi.Dar ce să facă acei creştini, care îşi cer iertare de la cei cu care sînt certaţi,
dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învaţă Sfinţii Părinţi. Întîi să se roage lui Dumnezeu
pentru îmblînzirea vrăjmaşilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor şi să le respecte cuvîntul.
Apoi să-şi ceară personal iertare de la cei cu care sînt certaţi, prin cuvintele: "Iartă-mă, frate,
pentru toate cîte ţi-am greşit şi Dumnezeu să te ierte!" Iertarea să se facă cel mai bine în
biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche şi mare,
împăcarea să se facă în prezenţa preotului, şi să se încheie cu o rugăciune de mulţumire şi
chiar cu o masă creştinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne
ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori şi aşa, dacă nu ne mustră
conştiinţa, ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine. Iar dacă încă sîntem tulburaţi şi ne chinuie
gîndurile de răzbunare, să amînăm Sfînta Împărtăşanie, ca să nu ne fie spre osîndă. Smerenia
şi rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu
este departe de mîntuire!
Citim în Pateric că un călugăr tînăr s-a dus la un sihastru bătrîn şi i-a spus că are vrajbă
asupra cuiva şi nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrînul la iertare, că
ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: "Să spunem împreună Tatăl
nostru, fiule!" Pe cînd ucenicul zicea: "Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri", bătrînul îi spuse: "Nu aşa, fiule! Ci să zicem; Şi nu ne ierta nouă greşelile
noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri!" Auzind aceasta ucenicul, a căzut în

17
genunchi şi a zis: "Iartă-mă, părinte, că am greşit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele
meu!"
Aşa să facem şi noi, fraţi creştini. Să cerem iertare întîi şi să iertăm cu dragoste pe toţi,
ca să fim şi noi iertaţi de Dumnezeu pe pămînt şi în cer. Căci fără iertare nu avem mîntuire,
nici nu putem zice Tatăl nostru.Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi pe Fiul lui Dumnezeu,
Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toţi în numele Său, ştiind
că dragostea nu moare niciodată!”34

Bibliografie

34
http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin11rusalii.html.

18
 Izvoare

 Bilia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de Misiune al

B.O.R, București, 1997;

Cărți

 Bădiliță, Cristian, Noul testament – Evanghelia după Matei;introduceri,

traducere, comentariu și note patristice, Editura Curtea Veche, București, 2009;
 Gheorghiu, Dr. Vasile, Evanghelia după Matei cu, comentar,
Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1925;
 Idem, Evanghelia după Matei cu, comentar, vol. III, Institutul de Arte
grafice și Editură Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1933;
 Măndiță, Protos. Nicodim, Oglinda duhovnicească, vol. 6, Editura
Agapis, 1999;
 Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Predici exegetice la Duminicile de peste
an, Editura Teofania, 2001;
 Sf. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de
la Matei, Editura Sophia, București, 2007;
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în colecția PSB., vol. XXIII,
Traducere, introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ediția I.B.M.B.O.R., București,
1994;
 Vocabular de Teologie Biblică, publicat sub conducerea lui Xavier
Leon-Dufour, Editura Arhiepiscopiei Romano – Catolice, Bucureşti, 2001;

Periodice

 Boțocan, Pr. Ion, Iertânt ni se va ierta, în Mitropolia Ardealului, anul

XXXI, nr. 2, 1986;
 Chilea, Pr. Prof. Sebastian, Despre imperativul iertării, în Ortodoxia,
anul XXX, nr. 3, 1978;

19
  Manolache, Magistrand Anca, Despre iertarea aproapelui, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXII, nr. 6 - 7, 1956;
 Şfichi, Pr. Mircea, Iertarea în lumina învăţăturii creştine, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, anul LVI, nr. 6 - 8, 1980;
 Tănăsescu, Pr. Nicolae D., Sf. Vasile cel Mare despre iubirea
aproapelui, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 1 - 2, 1961;
 Todor, Pr. Nichifor, Iertarea (predică), în Mitropolia Ardealului, anul
X, nr. 7 - 8, 1965;

Site-uri

 http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin11rus
alii.html.

20