3.

Teoria social cognitivă a dezvoltării carierei (Social Cognitive Career Theory, SCCT; Robert
W. Lent, Steven D. Brown, Gail Hackett, 1994)

Una dintre tendinţele cercetării dezvoltării carierei în ultimii zeci de ani a fost focalizarea pe
variabilele şi procesele cognitive care permit gestionarea comportamentului vocaţional. Borgen (1991)
numea această tendinţă „revoluţia cognitivă”. Din perspectivă cognitivă oamenii sunt priviţi ca agenţi
activi sau constructori ai propriilor cariere. Sublinierea acţiunii personale sau a autodirijării are rădăcini
în studiul şi consilierea carierei. Se recunoaşte faptul că oamenii îşi construiesc rezultatele propriilor
cariere, că credinţele lor despre ei înşişi, despre mediul lor, despre posibilele cariere joacă un rol în
acest proces, că noi nu suntem doar beneficiari sau victime ale unor forţe interne, intrapsihice,
temperamentale sau externe, că comportamentul este adesea flexibil şi susceptibil de eforturi de
schimbare. Termenul de „alegere a carierei” exprimă credinţa în acţiunea personală. Accentul pe
autoexplorare şi activităţi conexe ar fi inutil dacă dezvoltarea carierei ar fi determinată complet de
factori incontrolabili de către client. Fără a nega existenţa barierelor interne şi externe în calea alegerii,
schimbării şi creşterii carierei, teoreticienii pun accent pe demersul cognitiv şi volitiv personal. Factori
precum cultura, genul, dotarea genetică, acţionează în tandem cu factorii cognitivi şi volitivi, afectând
natura şi orizontul posibilităţilor carierei.

Fundamentele teoriei

Teoria social cognitivă a dezvoltării carierei (TSCC) încearcă surprinderea conexiunilor

complexe între persoane şi contextele lor legate de carieră, între factorii cognitivi şi interpersonali, între
influenţele autodirijate şi externe asupra comportamentului vocaţional. TSCC aderă la credinţele
constructiviste în capacitatea oamenilor de a-şi înfluenţa propria dezvoltare.
TSCC derivă în principal din teoria social cognitivă a lui Albert Bandura (1986) subliniind
împletirea dintre gândirea despre sine şi procesele sociale în orientarea comportamentului uman. TSCC
îşi găseşte aplicaţii într-un număr mare de domenii psihosociale: achiziţiile educaţionale,
comportamentele sanogene, managementul organizaţional şi reacţiile afective (Bandura, 1986, 1997).
TSCC a adaptat elaborat şi extins acele elemente ale teoriei lui Bandura care păreau cele mai relevante
pentru procesele formării intereselor, selectării şi performanţei carierei. TSCC este legată de două
ramuri ale cercetării carierei inspirate din teoria lui Bandura: teoria învăţării sociale în luarea deciziei
privind cariera a lui Krumboltz (Krumboltz, 1979; Krumboltz, Mitchell, & Jones, 1976; Mitchell &
Krumboltz, 1996) şi aplicarea conceptului de autoeficienţă la dezvoltarea carierei femeilor de către
Hackett and Betz (1981). TSCC îşi propune să extindă contribuţiile lui Krumboltz şi Hackett; acceptă
importannţa acordată de Krumboltz experienţelor de învăţare (directă şi vicariantă) care modelează
interesele, valorile şi alegerile ocupaţionale ale oamenilor, recunoaşte importanţa factorilor genetici şi a
aptitudinilor speciale, a condiţiilor de mediu asupra deciziilor privind cariera. Teoria lui Krumboltz se
inspiră din teoria învăţării sociale – o versiune mai timpurie a poziţiei lui Bandura -, în timp ce TSCC
se inspiră mai curând din teoria social cognitivă, accentuând mai curând procesele cognitive, auto-
reglatorii şi motivaţionale care depăşesc aspectele elementare ale învăţării şi condiţionării. Deşi ambele
teorii recunosc influenţa întăririi asupra comportamentului vocaţional, TSCC se preocupă mai mult de
mediatorii cognitivi specifici prin care experienţele de învăţare dirijează comportamentul vocaţional şi
mijloacele prin care indivizii exercită acţiunea proprie în dezvoltarea carierei lor.

1
Concepte şi presupoziţii teoretice centrale

Dacă teoriile fundamentale ale carierei iau în considerare interacţiunea persoană-mediu dar în
termeni de trăsături (Dawis, 1996; Super, Savickas, & Super, 1996) sau tipologii (Holland, 1997),
TSCC evidenţiază trăsăturile relativ dinamice şi situaţionale ale stimei de sine. Deoarece trăsăturile şi
tipurile implică atribute relativ globale, constante, de durată, teoriile care se bazează exclusiv pe astfel
de atribute pot să nu reflecte în mod adecvat natura fluidă a tranzacţiilor persoană-mediu şi în
consecinţă să subestimeze capacitatea oamenilor de a se schimba, dezvolta şi auto-regla.
O a doua arie de diferenţe se referă la modul în care TSCC conceptualizează influenţele
cauzale. Teoriile bazate pe trăsături şi tipologii tind să-şi asume poziţii aşa-zis bidirecţionale în
cauzalitate, adică consideră că persoanele şi mediile se influenţează reciproc, dar văd comportamentul
ca fiind în principal un rezultat al tranzacţiilor între persoană şi mediu (C=f (P M)). Spre deosebire de
acestea, teoria lui Bandura atribuie comportamentului rolul de codeterminant al schimbului cauzal,
argumentând că în principal prin comportament au loc acţiunile prin care oamenii influenţează situaţiile
care la rândul lor influenţează gândurile, afectele şi comportamentul ulterior (Bandura, 1982, p. 4).
TSCC recunoaşte modelul cauzal triadic reciproc sau bidimensional propus de Bandura în care
următoarele elemente se afectează una pe cealaltă bidirecţional:
 Atributele personale, precum stările cognitive şi afective interne, şi caracteristicile fizice;
 Factorii de mediu externi,
 Comportamentul observabil (distinct faţă de calităţile interne şi fizice ale persoanei)

Concepte teoretice cheie

Pentru a conceptualiza determinanţii personali ai dezvoltării carierei, TSCC incorporează

conceptele cheie ale teoriei social cognitive: autoeficienţă, expectaţiile privitoare la rezultate, scopuri
personale. Dintre acestea, autoeficienţa s-a bucurat de cea mai mare atenţie în literatura despre
dezvoltarea carierei (Hackett & Lent, 1992; Lent et al., 1994; Locke & Latham, 1990; Swanson &
Gore, 2000). Autoeficienţa se referă la „credinţele oamenilor despre capacităţile lor de a se organiza şi
de a executa acţiuni cerute pentru a atinge tipuri de performanţe stabilite” (Bandura, 1986, p. 391). În
TSCC, autoeficienţăa nu este o trăsătură unitară, fixă, decontextualizată, ci un set dinamic de credinţe
despre sine, specifice domeniilor particulare de performanţă, care interacţionează într-un mod complex
cu alţi factori personali, comportamentali şi de mediu.
Credinţele despre autoeficienţă sunt construite şi modificate prin patru surse de informaţie:
performanţele personale realizate, învăţarea vicariantă, persuasiunea socială, stări afective şi fiziologice
(Bandura, 1997). Deşi efectele specifice ale acestor surse asupra autoeficacităţii depind de mai mulţi
factori, realizările personale sunt în general văzute ca cea mai puternică şi mai constrângătoare sursă de
autoeficienţă. Experienţa succesului într-o sarcină dată sau într-un domeniu de performanţă tinde să
crească autoeficienţăa în timp ce eşecurile repetate tind să o scadă. Expectaţiile privind rezultatele sunt
credinţe personale despre consecinţele sau rezultatele unor comportamente de sarcină specifice. În timp
ce autoeficienţăa se referă la capacităţile cuiva (pot să fac aceasta?), expectaţiile privind rezultatele
implică consecinţele imaginate ale unor comportamente de sarcină date (dacă fac aceasta, ce se va
întâmpla?). Expectaţiile privind rezultatele includ mai multe tipuri de credinţe despre rezultate, precum
credinţe despre întărirea extrinsecă (primirea unor recompense tangibile pentru performanţa atinsă),
consecinţele autodirijate (mândria pentru rezolvarea unei sarcini provocatoare) şi rezultate derivate din
procesul îndeplinirii unei sarcini (implicarea în sarcină). O serie de teorii acordă un rol cheie
expectaţiilor privind rezultatele în motivarea comportamentului.
Expectaţiile rezultatelor sunt dobândite prin experienţe de învăţare similare celor care
informează autoeficienţăa – evaluarea rezultatelor oamenilor pentru acţiuni întreprinse în trecut,

2
observarea rezultatelor acţiunilor întreprinse de alţi oameni, atenţia pentru rezultate autogenerate
(precum autoaprobarea) şi reacţii ale altora, sensibilitatea la indiciile fizice (nivelul emotivităţii, starea
de bine) pe parcursul realizării sarcinii. Expectaţiile privind rezultatele sunt influenţate de stima de sine
când rezultatele sunt determinate de calitatea propriei acţiuni.
Scopurile pot fi considerate ca hotărârea de a se angaja într-o activitate particulară sau de a
obţine un anume rezultat în viitor (Bandura, 1986). Prin stabilirea unor scopuri personale, oamenii îşi
organizează, dirijează şi susţin comportamentul, chiar pe intervale de timp lungi, fără întărire externă.
Scopurile constituie un mecanism esenţial prin care oamenii îşi exercită voinţa sau dorinţa de a deveni
mai puternici. Deşi evenimentele din mediu şi evoluţia personală influenţează fără îndoială
comportamentul, acesta nu este în întregime determinat de întăririle din mediu, de gene, sau de alţi
factori care nu pot fi controlaţi de voinţa persoanei. Acesta este motivat şi de scopurile autodirijate ale
oamenilor şi de alţi factori cognitivi cu care scopurile interacţionează.
TSCC afirmă intercondiţionarea complexă dintre scopuri, autoeficienţă, şi expectaţiile privind
rezultatele în autoreglarea comportamentului (Bandura, 1986). Autoeficienţăa şi expectaţiile privind
rezultatele afectează scopurile pe care persoana şi le propune şi efortul pe care-l depune pentru
îndeplinirea lor. Scopurile personale influenţează dezvoltarea autoeficacităţii şi expectaţiile privind
rezultatele. Scopul joacă un rol important, chiar dacă în general implicit, în toate teoriile alegerii
carierei şi luării deciziilor privind cariera.

Modelele intereselor, alegerii şi performanţei vocaţionale în TSCC

TSCC organizează interesele, alegerea şi performanţa în carieră în trei modele interconectate.

a. Modelul dezvoltării interesului. Interesele vocaţionale (patternuri ale oamenilor după care le
plac, displac sau le sunt indiferente diferite ocupaţii şi activităţi legate de carieră) sunt aspecte cheie în
psihologia vocaţională. Interesele sunt considerate determinanţi puternici în alegerea carierei. TSCC
evidenţiază prin modelul formării intereselor atât factori experienţiali, cât şi cognitivi din care derivă
interesele legate de carieră, explicând rolul intereselor în motivarea alegerii carierei şi formarea
deprinderilor ocupaţionale.
În copilărie şi adolescenţă, mediile noastre ne expun la o largă arie de activităţi precum meserii,
muzică, sporturi, matematică, mecanică, ce au relevanţă pentru comportamentul ocupaţional. Pe lângă
expunerea directă şi vicariantă la diverse activităţi, primim întăriri diferite pentru rezolvarea sarcinilor
şi pentru nivelul de performanţă atins. Copiii îşi dezvoltă treptat deprinderile, adoptă standarde
personale de performanţă, îşi formează imaginea capacităţii lor de a rezolva diverse sarcini
(autoeficienţăa), şi expectaţiile privind rezultatele prin practică, modelare şi feedback de la ceilalţi
semnificativi.
Modelul interesului afirmă că autoeficienţăa şi expectaţiile privind rezultatele exercită un efect
important direct asupra formării interesului pentru carieră. TSCC consideră că oamenii îşi formează
interese stabile pentru activitate când se percep pe ei înşişi ca fiind competenţi în aceasta şi când
anticipează că realizarea acesteia va produce rezultate valoroase (Bandura, 1986; Lent, Larkin, &
Brown, 1989). Invers, oamenii vor eşua să-şi formeze interese sau pot dobândi aversiune faţă de
activităţi în care autoeficienţăa este slabă sau când anticipează obţinerea unui rezultat neutru sau
negativ.
Interesele emergente promovează scopuri particulare pentru implicarea în activitate. Pe măsură
ce oamenii îşi dezvoltă o afinitate faţă de o activitate, se simt eficienţi şi se aşteaptă la rezultate
pozitive, îşi construiesc scopuri pentru susţinerea sau creşterea implicării în acea activitate. Acele
scopuri la rândul lor cresc probabilitatea implicării în acea activitate. Realizarea depinde de
performanţa în activitate, constituind un element de feedback important, ajutând la întărirea sau
modelarea autoeficienţei, expectaţiilor privind rezultatele şi în consecinţă a intereselor.
3
 TSCC susţine schimbarea intereselor vocaţionale pe parcursul întregii vieţi. Deşi acestea tind să
se stabilizeze în adolescenţa târzie sau în prima parte a maturităţii, schimbarea şi dezvoltarea
intereselor vocaţionale este posibilă teoretic în orice punct de pe traseul vieţii, în special când oamenii
se întâlnesc cu situaţii de viaţă şi de mediu provocatoare (restructurări ale posturilor, naşterea unor
copii, inovaţii tehnice) prin faptul că expun la noi activităţi şi încurajează cultivarea unor noi
deprinderi. Ocaziile de dezvoltare a intereselor pot fi şi autodirijate, precum voluntariatul pentru noi
sarcini de lucru. Apariţia noilor interese depinde mai puţin de simpla expunere şi experienţele de
întărire trecute decât de modul în care oamenii îşi percep competenţa (autoeficienţăa) în acea activitate
şi de expectaţiile prospective privind obţinerea unor rezultate valorizate şi nu lipsite de valoare.

Aptitudinile şi valorile. Unele teorii ale carierei văd interesele ca un semn al aptitudinilor şi abilităţilor
personale sau al valorilor de muncă. TSCC recunoaşte că abilităţile şi valorile sunt părţi importante ale
procesului de construire a intereselor, dar efectul lor asupra intereselor este mediat de stima de sine şi
expectaţiile asupra rezultatelor. Abilităţile nu influenţează direct interesele, ci informează credinţele
despre auto-eficacitate, care la rândul lor influenţează expectaţiile privind rezultatele şi interesele.
Valorile de muncă sunt incorporate în conceptul de expectaţii ale rezultatelor. Acestea sunt înţelese ca
preferinţe pentru întăriri sau condiţii speciale de muncă (status, bani sau autonomie) şi credinţele
personale despre gradul în care diversele ocupaţii oferă aceste condiţii (întăriri).

Influenţele altor persoane şi contextuale. Influenţele socio-cognitive nu apar într-un vid şi nici nu
influenţează singure interesele sau alte rezultate vocaţionale. TSCC ia în considerare un număr de alte
variabile personale şi contextuale (gen, rasă, etnicitate, sănătate sau dizabilitate fizică, dotare genetică
şi condiţii fizice) care sunt intrinsec legate de variabilele social cognitive şi de procesul dezvoltării
carierei. Variabilele contextuale, personale şi experienţiale influenţează atât variabilele social
cognitive, cât şi rezultatele ulterioare ale dezvoltării carierei. În teoriile anterioare aceşti factori erau
trataţi într-o manieră predominant generală şi descriptivă, tratând mai curând diferenţele de grup după
aceste criterii decât arătând cum influenţează ele dezvoltarea carierei (Hackett & Lent, 1992). TSCC
consideră rasa şi genul dintr-o perspectivă constructivistă, aceste atribute fiind considerate trăsături
interdependente ale lumii construite social a persoanei, nu doar simple proprietăţi moştenite biologic.
Importanţa genului, rasei, etniei, dotării aptitudinale, sănătăţii pentru dezvoltarea carierei este legată
mai curând de reacţiile pe care le determină în mediul socio-cultural şi de relaţia lor cu structura
oportunităţilor în care se manifestă comportamentul vocaţional. Deoarece genul şi rasa sunt concepte
construite cultural, accentul se schimbă pe condiţiile sociale, culturale şi economice care modelează
oportunităţile de învăţare la care sunt expuşi indivizii, reacţiile interpersonale (precum sprijinul sau
indiferenţa) pe care le primesc atunci când realizează anumite activităţi şi rezultatele pe care ajung la le
anticipeze.
Procesul socializării rolului de gen ilustrează modul cum genul, contextul şi cogniţiile
contribuie împreună la modelarea posibilităţilor educaţionale şi vocaţionale ale copilului. Pornind de la
expectaţii culturale comune despre comportamentul de gen adecvat, părinţii şi profesorii tind să trateze
băieţii şi fetiţele diferit în termenii activităţilor pe care îi încurajează să le desfăşoare, cât de bine se
aşteaptă să le facă, şi reacţiilor la performanţele realizate. Credinţele şi comportamentele celorlalţi
semnificativi, au implicaţii importante pentru formarea autoeficacităţii copilului şi a expectaţiilor
rezultatelor, precum şi în dezvoltarea talentelor lor. Din cauza restricţionării accesului de a observa şi
practica comportamente specifice, fetele tind să-şi dezvolte autoeficienţăa pentru activităţi de tip
feminin (artistice, domestice) şi să se simtă mai puţin eficiente în activităţi definite cultural ca
masculine (ştiinţă, atletism). Barierele impuse extern devin interiorizate. La o vârstă fragedă, copilul
învaţă să-şi potrivească comportamentul concepţiilor adecvării la gen (Bandura, 1986; Bussey &
Bandura, 1999; Gottfredson, 1996) . Impedimentele în alegerea viitoarei cariere pot proveni atât din
4
procese modelate extern, precum oportunităţi diferenţiate de dezvoltare a deprinderilor, cât din credinţe
despre sine, din standarde de performanţă şi expectaţii ale rezultatelor pe care oamenii le interiorizează.

În acord cu modelul intereselor, acestea sunt o funcţie comună a credinţelor despre autoeficienţă
şi expectaţiile rezultatelor; oamenii exprimă interes faţă de o anumită carieră şi faţă de anumite studii
dacă cred că pot avea succes în acestea şi în acelaşi timp, dacă cred că îndeplinirea sarcinilor îi va
conduce la rezultate dorite. Aptitudinile şi experienţele trecute sunt legate de interese în principal prin
impactul lor asupra dezvoltării autoeficacităţii şi expectaţiilor privind rezultatele persoanei. Faptul de a
avea experienţe pozitive în activităţile legate de carieră şi aptitudinea de a rezolva bine sarcini creşte
probabilitatea ca persoana să dezvolte expectaţii de eficacitate robuste şi rezultate pozitive în aceste
demersuri vocaţionale. Oamenii nu-şi vor dezvolta interese profesionale şi academice pentru care ei ar
fi potriviţi dacă nu sunt expuşi la oportunităţi de învăţare care să promoveze credinţe de eficacitate
congruente cu abilitatea şi expectaţii pozitive privind rezultatele. Femeile, membrii unor grupuri rasiale
sau etnice minoritare, persoanele sărace pot eşua în dezvoltarea intereselor lor vocaţionale speciale
deoarece pot să nu fie expuşi la oportunităţi şi experienţe care să conducă le sentimentul eficienţei
abilităţilor lor sau să nu fie optimişti cu privire la rezultatele pe care le vor obţine.

b. Modelul alegerii. Există continuitate între evoluţia intereselor vocaţionale fundamentale şi

translatarea lor eventuală în alegeri relevante pentru carieră. Conceptual, procesul alegerii poate fi
împărţit în trei părţi:
 Exprimarea unei alegeri (scop) primare;
 Acţiunile, precum înrolarea într-un program de training specific care este proiectat pentru a
implementa alegerea;
 Performanţa realizată ulterior (succes, eşec) care oferă un feedback, care afectează forma
viitorului comportament vocaţional.

Această împărţire evidenţiază rolul de intermediar al acţiunii personale (prin scopuri) în

procesul construirii deciziei; subliniază că alegerea este un act mai curând dinamic decât static şi
evidenţiază anumite variabile şi puncte ale deciziei în care intervenţia poate fi orientată profitabil. Aşa
cum s-a arătat anterior, autoeficienţăa şi expectaţiile privind rezultatele promovează împreună interese
speciale legate de carieră. Interesele la rândul lor influenţează semnificativ scopurile (intenţiile sau
planurile de a urma o anumită carieră) şi scopurile stimulează acţiuni desemnate să implementeze
scopurile. Acţiunile legate de scopuri conduc la anumite experienţe ale performanţei, rezultate care
ajută la revizuirea sau cristalizarea autoeficienţei şi expectaţiilor privind rezultatele şi prin urmare,
contribuie la consolidarea sau reorientarea comportamentului alegerii.
TSCC preia elemente din teorii anterioare ale alegerii carierei – Holland, 1997 – presupunând
faptul că în condiţii optime, oamenii tind să selecteze opţiuni vocaţionale congruente cu interesele lor.
Persoanele cu interese artistice tind să graviteze în jurul mediilor de muncă cu specific artistic. TSCC
evidenţiază scopurile personale ca formând o legătură intermediară importantă între interese şi acţiuni;
aceasta identifică de asemenea autoeficienţăa şi expectaţiile privind rezultatele ca modelatori ai
intereselor şi codeterminanţi ai alegerii. Pentru multe persoane alegerea carierei nu are loc în condiţii
optime, ci în condiţii de constrângeri economice, limitări educaţionale, lipsă de suport familial, ceea ce
poate inhiba urmarea propriilor interese şi scopuri vocaţionale. Scopurile şi acţiunile alegerii carierei
pot fi influenţate direct de auto-eficacitate şi expectaţiile privind rezultatele. Aceste căi suplimentare
ajută explicarea mai multor instanţe din lumea reală în care oamenii trebuie să-şi compromită propriile
interese în selectarea unei căi vocaţionale. În astfel de instanţe, scopurile şi acţiunile pot fi interesate
mai puţin de interese decât de disponibilitatea muncii împreună cu autoeficienţăa şi expectaţiile
privitoare la rezultate.

5
Influenţe contextuale
Nu există limite în acţiunea liberă a oamenilor de a-şi alege cariera. Teoreticienii carierei
trebuie să ia în calcul atât factorii interni cât şi pe cei externi care afectează comportamentul de alegere.
În conceptualizarea influenţelor contextuale şi de mediu, TSCC porneşte de la contribuţiile lui
Vondracek, Lerner, şi Schulenberg (1986) şi Astin (1984). Primul atrăgea atenţia asupra trăsăturilor
fizice, culturale, materiale şi sociale ale mediului şi sublinia conceptul de „ofertă (affordance)
contextuală” referindu-se la resursele pe care cineva le percepe ca fiind oferite de mediul său. Acest
concept este similar „structurii oportunităţii” la Astin, în ambele cazuri fiind vorba de percepţii
personale asupra mediului. TSCC acordă un loc important proceselor de evaluare cognitivă în dirijarea
comportamentului. Această perspectivă nu minimalizează impactul trăsăturilor obiective ale mediului,
dar subliniază rolul activ al persoanei în evaluarea şi atribuirea unui sens în afara a ceea ce mediul
oferă. Putem vorbi de două tipuri de influenţe contextuale, în funcţie de relativa lor proximitate cu
punctele de alegere a carierei.
 Influenţe contextuale mai distale (din background) – oportunităţi pentru dezvoltarea
deprinderilor, procese de socializare culturale şi de gen, modele de rol academic care ajută
modelarea cogniţiilor şi intereselor sociale.
 Influenţele proximale (suportul emoţional şi financiar pentru selectarea unei anumite opţiuni,
disponibilitatea locurilor de muncă într-un domeniu preferat, bariere sociostructurale) care
ajung să joace un rol în momentul esenţial al alegerii.

Trăsăturile structurii oportunităţilor modelează relaţiile intereselor cu scopurile şi ale scopurilor

cu acţiunile (adică efortul de a implementa scopuri). Structura oportunităţilor afectează abilitatea
oamenilor de a-şi dori să-şi transforme interesele vocaţionale în scopuri şi scopurile în acţiuni. Cei care
trăiesc condiţii benefice de mediu (suport amplu, bariere reduse), îşi negociază aceste procese mai bine
decât cei care nu au parte de suport şi întâmpină multe obstacole relativ la cursul preferat al acţiunii.
Unele condiţii exercită un efect direct asupra alegerii şi implementării ei (discriminări la angajare,
segregare în educaţie, sau practici culturale în care alegerea carierei este deferită părinţilor sau celor
mai în vârstă). Persoanele care trăiesc în medii opresive au nevoie de intervenţii care să-i ajute să se
adapteze proactiv la obstacole şi să le ofere suport.

Interesele sunt legate de alegerile pe care oamenii le fac şi de acţiunile pe care le întreprind
pentru a implementa alegerile. Dacă se află în condiţii egale, oamenii vor alege profesia în funcţie de
interese. Alegerea este influenţată de variabile contextuale şi personale. Oamenii tind să-şi compromită
interesele în alegerea profesiei dacă percep că mediul lor le sprijină alegerea, sau dacă percep existenţa
unor obstacole semnificative în calea obţinerii succesului în profesia care îi interesează cel mai mult.
Când oamenii percep necesitatea compromiterii intereselor lor din cauza unor oportunităţi limitate, a
unor obstacole insurmontabile sau a unui mediu nonsuportiv, alegerile lor vor fi făcute în principal pe
baza disponibilităţii locului de muncă, a percepţiei autoeficacităţii şi a expectaţiile privind rezultatele.
Când oamenii nu pot da curs intereselor lor, vor alege o muncă mai puţin interesantă, dar disponibilă,
care să ofere recompense adecvate, şi în care să simtă că dau performanţe adecvate.

c. Modelul performanţei. Modelul performanţei se referă la nivelul sau performanţa îndeplinirii

sarcinilor, precum şi la persistenţa comportamentului în profesie. Performanţa rezultatelor este
determinată de interacţiunea dintre abilitate, autoeficienţă, expectaţiile privind rezultatele şi scopuri.
Abilitatea, evaluată ca (achiziţie, aptitudine, indicator al performanţei trecute) afectează performanţa
direct şi indirect, prin impactul autoeficacităţii şi expectaţiilor privind rezultatele. Autoeficienţăa şi
expectaţiile rezultatelor afectează nivelul performanţei pe care individul îşi propune să o atingă.
Credinţe mai puternice de autoeficienţă şi expectaţii mai favorabile privind rezultatele promovează
6
scopuri mai ambiţionase care ajută oamenii să se mobilizeze şi susţin comportamentul de atingere a
performanţei. Se realizează un feedback între performanţa realizată şi comportamentul ulterior.
Succesul încurajează dezvoltarea abilităţilor care la rândul lor facilitează autoeficienţăa şi expectaţiile
privind rezultatele. Rafinarea abilităţilor, autoeficacităţii expectaţiilor privind rezultatele şi scopurilor
este puternic influenţată de variabile contextuale (calitatea predării, statutul socioeconomic,
socializarea rolului de gen) care modelează experienţele de învăţare şi condiţiile la care indivizii sunt
expuşi.

Rolul autoeficienţei
Aceasta este un codeterminant al performanţei, nu un substitut al abilităţilor evaluate obiectiv.
Ceea ce oamenii pot realiza depinde în parte de modul în care îşi interpretează şi aplică abilităţile
(Bandura, 1986). Credinţele de autoeficienţă influenţează modul în care oamenii îşi manifestă talentele,
ceea ce ne ajută să explicăm de ce oameni cu aceleaşi capacităţi fundamentale pot produce performanţe
atât de fundamental diferite. În situaţiile provocatoare mai ales, sunt cerute atât capacităţi, cât şi un
puternic sentiment al autoeficacităţii pentru a obţine performanţă. Cercetările arată că autoeficienţăa şi
inteligenţa (ability) sunt constructe distincte care corelează moderat şi ambele contribuie la explicarea
performanţelor realizate (Lent et al., 1994). Oamenii pot întâmpina dificultăţi fie când nu au suficientă
abilitate de a face faţă sarcinilor fie când îşi construiesc greşit sentimentul de autoeficienţă. Când îşi
subestimează eficacitatea tind să renunţe mai uşor, să-şi stabilească ţeluri mai modeste, să sufere de
anxietatea unor performanţe slabe, să evite provocările, chiar când sunt capabili să răspundă acelor
provocări. Când oamenii îşi supraestimează autoeficienţăa, încurajarea lor să se angajeze în sarcini
pentru care nu sunt suficient pregătiţi creşte probabilitatea eşecului şi descurajării. Cele mai benefice
credinţe de autoeficienţă sunt cele care depăşesc cu puţin nivelul actual al abilităţii persoanei (Bandura,
1986). Astfel de percepte de sine optimiste îi ajută pe oameni să răspundă la provocări rezonabile prin
care îşi vor dezvolta viitoare deprinderi.
Scopurile în modelul performanţei sunt scopuri relative alegere şi conţinutul activităţii şi
scopuri relative la performanţă (standarde pe care persoana şi le propune într-u anumit domeniu).
Acestea sunt strâns legate. Primele orientează persoana spre un domeniu de activitate, în timp ce
ultimele influenţează calitatea performanţelor ulterioare, efortul depus pentru atingerea performanţei. O
serie de proprietăţi ale scopurilor determină impactul lor asupra comportamentului. Scopurile care sunt
specifice, strâns legate de comportamentul actual şi împărţite în subscopuri tind să aibă un impact mai
mare decât scopurile vagi, distale sau globale.

Performanţa ocupaţională şi academică şi menţinerea ei este afectată semnificativ de abilitate,

autoeficienţă, expectaţiile rezultatelor şi scopurile privind performanţa. Autoeficienţăa joacă un rol
important în determinarea modului cum îşi exprimă oamenii abilităţile. Oamenii riscă să aibă eşecuri
şcolare sau profesionale când abilităţile lor nu corespund abilităţilor cerute de activitatea desfăşurată,
sau când autoeficienţăa este subestimată sau supraestimată raportat la capacităţile de performanţă reale.
Este necesară promovarea unor credinţe de autoeficienţă corecte şi robuste.

Intervenţii derivate din TSCC

Intervenţiile derivate din TSCC au specific de dezvoltare - de optimizare a dezvoltării

competenţelor şi intereselor academice şi vocaţionale ale elevilor -, preventiv – relativ la dificultăţile
intrării pe piaţa muncii, de remediere –, de consiliere a indivizilor care manifestă probleme de alegere a
profesiei şi de adaptare la viaţa profesională.

7
Lărgirea intereselor şi facilitarea alegerii
Mulţi indivizi se limitează excluzând oportunităţi educaţionale şi vocaţionale potenţiale, din
cauza mediilor care oferă o arie restrânsă de experienţe de construire a autoeficacităţii sau din cauză că
îşi dezvoltă credinţe incorecte despre autoeficienţă sau despre expectaţiile privind rezultatele
ocupaţionale. În anii de şcoală când conceptul de sine încă este maleabil, trebuie utilizate metode de
dezvoltare a robusteţii şi adecvării credinţelor despre autoeficienţă şi expectaţiile privind rezultatele şi
pentru dezvoltarea abilităţilor.
TSCC sugerează că intervenţiile psihoeducaţionale proiectate pentru a promova o dezvoltare
optimă a carierei (prevenirea unor probleme legate de alegere sau adaptare) trebuie să se focalizeze nu
doar pe dezvoltarea intereselor, valorilor şi talentelor, ci şi pe bazele cognitive ale acestor caracteristici.
Dintr-o perspectivă socio-cognitivă, este foarte important să se dezvolte credinţele de autoeficienţă ale
copiilor şi adolescenţilor, care sunt relativ consonante cu dezvoltarea abilităţilor şi că expectaţiile
privind rezultatele sunt bazate pe informaţii corecte. Astfel, zona alternativelor acceptabile ale elevilor
(Gottfredson, 1996) nu este constrânsă de percepţii greşite ale capacităţilor personale sau de condiţiile
de muncă.
În intervenţiile de remediere, pentru clienţii care întâmpină probleme de alegere sau schimbare
a carierei, perspectiva TSCC este de a ajuta clienţii să-şi aleagă dintr-o arie de ocupaţii care corespund
cel mai bine unor aspecte importante ale personalităţilor lor. Pentru persoanele care au profiluri plate
ale intereselor sau se simt striviţi de posibilităţi prea limitate, trebuie să se ofere o arie cât mai largă de
opţiuni ocupaţionale, ajutându-i pe clienţi şi identifice şi să reia în considerare opţiuni pe care le-au
eliminat anterior pe baza unor concepţii greşite despre autoeficienţăa lor şi a unor expectaţii eronate
privind rezultatele.
S-au dezvoltat două strategii:
1. utilizează teste standardizate de interese, aptitudini, valori-nevoi din care rezultă date ce
trimit către ocupaţii pe care clienţii le vor considera satisfăcătoare deoarece corespund preferinţelor
clienţilor pentru locurile de muncă şi pentru recompensele pe care acestea le oferă şi în care clienţii au
şanse mai mari de a se comporta satisfăcător, deoarece corespund abilităţilor lor (Dawis & Lofquist,
1984). Luăm în considerare posibilităţi ocupaţionale sugerate de testele de aptitudini şi valori dar nu şi
de datele despre interese. Interesul pentru domenii în care persoana are aptitudini poate fi diminuat de
concepţii greşite asupra capacităţilor sale. Reevaluarea capacităţilor şi exersarea acestora poate facilita
creşterea interesului.
2. Li se cere clienţilor să sorteze carduri reprezentând fiecare câte o profesie în trei categorii 1.
o pot alege, 2. mă întreb dacă să o aleg, 3. nu o aleg. Apoi li se cere să sorteze cardurile din categoriile
2 şi 3 în subcategorii reflectând 1. credinţele de autoeficienţă (aş putea să aleg dacă cred că am
deprinderile); 2. expectaţiile privind rezultatele (aş putea să aleg dacă cred că îmi oferă lucruri care îmi
sunt necesare), 3. total lipsite de interes (nu aş alege în nici o circumstanţă) şi 4. altele. Rezultatul
acestui proces de sortare în două faze este plasarea mai multor ocupaţii în categoria lipsei de
autoeficienţă. Pentru a ajuta clientul să-şi corecteze autoeficienţăa, trebuie să îi cerem să compare
rezultatele sale anterioare la discipline legate de profesiile incluse în această categorie cu cerinţele
acelor profesii. Prin această dublă sortare se lărgeşte aria posibilităţilor de alegere a carierei,
necontaminată de percepţii greşite ale autoeficacităţii.

Depăşirea barierelor către alegere şi succes

O presupoziţie de bază în modelul alegerii din TSCC este că persoanele sunt incapabile şi nu
doresc să-şi transleze interesele vocaţionale în scopuri şi scopurile în acţiuni dacă percep obstacole
insurmontabile în calea intrării în profesie şi a obţinerii succesului în acea profesie. Este important ca în
consilierea pentru alegerea şi schimbarea carierei să ne preocupăm nu doar de extinderea opţiunilor
ocupaţionale ale clienţilor ci şi să-i ajutăm să-şi considere cu grijă potenţialele obstacole în calea
urmării carierei sau obţinerii succesului şi să analizeze probabilitatea întâlnirii acestor bariere şi să-şi
8
pregătească strategii de prevenire sau gestionare a unor astfel de bariere şi să caute sprijinul social în
familiile lor sau în grupurile lor de prieteni.
În activitatea de consiliere pot fi utile fişele de echilibru decizional dezvoltate de Janis şi Mann
(1977) pentru a ajuta clienţii să-şi identifice potenţialele bariere. Deşi tehnica a fost construită iniţial
pentru explorarea posibilelor consecinţe ale alternativelor decizionale. Cerem clienţilor să genereze atât
consecinţele pozitive, cât şi negative ale fiecărei alternative în carieră. Apoi le cerem să se focalizeze
pe consecinţele negative anticipate care pot apărea pentru a-i preveni să urmeze anumite opţiuni.
Clientul este apoi ajutat să estimeze probabilitatea întâmpinării unor obstacole şi să dezvolte strategii
pentru prevenirea sau gestionarea lor.

Dezvoltarea şi modificarea percepţiilor autoeficacităţii

Persoanele cu deprinderi adecvate dar cu percepţii negative asupra autoeficacităţii într-un
domeniu particular de competenţă pot renunţa prematur să ia în considerare acel domeniu. Cercetările
sugerează că autoeficienţa poate influenţa performanţa reală într-un domeniu academic sau ocupaţional
atât timp cât persoana posedă un nivel minimal de abilitate în acel domeniu. Testarea credinţelor
clienţilor despre autoeficienţa lor poate fi o procedură importantă pentru persoane care întâmpină
dificultăţi în alegerea carierei sau în obţinerea unor performanţe bune în carieră. Aceste proceduri pot fi
aplicate şi în activitatea cu copii şi adolescenţi asigurându-ne că credinţele lor despre autoeficienţă ţin
pasul cu dezvoltarea abilităţilor lor. Demersurile de dezvoltare a autoeficacităţii sunt importante cu
precădere în perioada adolescenţei timpurii când se fixează aspiraţiile de status ocupaţional şi percepţia
asupra abilităţii afectează imaginea opţiunilor profesionale disponibile (Gottfredson, 1996). TSCC nu
susţine dezvoltarea percepţiilor autoeficacităţii izolat mai ales în condiţiile în care persoana are abilităţi
modeste într-un domeniu dat. În acest caz persoana trebuie să se angajeze în activităţi de construire a
abilităţilor sau să fie încurajată să urmeze trasee şcolare sau ocupaţionale alternative, ale căror cerinţe
sunt mai apropiate de capacităţile de care persoana dispune în prezent. Când intervenţia pentru
ameliorarea autoeficacităţii este adecvată (adică persoana posedă bune abilităţi, dar o imagine slabă a
eficacităţii sale într-un context dat) se recomandă proceduri care:
 Facilitează experienţele de control personal în domenii în care autoeficienţăa clientului este
serios sub nivelul abilităţilor sale evaluate (modelare, suport verbal, strategii de control al
anxietăţii)
 Reconsiderarea experienţelor trecute privind performanţa
 Interpretarea de către clienţi a performanţelor trecute şi prezente în aşa fel încât să promoveze
mai curând decât să discrediteze competenţa percepută.

Percepţiile asupra controlului pot fi ameliorate prin tehnici cognitive: păstrarea focalizării
clientului pe progresul dezvoltării deprinderilor mai curând decât pe nivelul necesar de atins, punându-
se accent pe paşii formării deprinderilor, şi dirijarea atribuirii performanţelor – acestea să fie atribuite
predominant unor factori interni (trăsături de personalitate) şi stabili, mai curând decât unor factori
externi (norocul sau simplitatea sarcinii) şi instabili (efortul). Aceasta se poate realiza cerând clienţilor
să atribuie cauze pentru succese în rezolvarea unor sarcini trecute. Atribuirile nonadaptative pot fi
modificate prin generarea unor interpretări alternative pentru succesele obţinute.

Aplicaţii pentru dezvoltare

Procesul tranziţiei de la şcoală la muncă necesită din partea elevilor o pregătire adecvată,
formarea capacităţii de a transla capacităţile academice în capacităţi ocupaţionale, devenind
profesionişti productivi şi responsabili. Programele de educaţie pentru carieră sau de pregătire a
tranziţiei de la şcoală la muncă pot fi ameliorate prin includerea unor intervenţii adaptate la nivelul de
dezvoltare al elevilor – proiectarea unor programe de formare a unor abilităţi asociat cu tehnici de

9
ameliorare a autoeficacităţii, construirea unor expectaţii corecte privind rezultatele, dezvoltarea
deprinderii de stabilire a scopurilor, dezvoltarea unor multiple faţete ale autoeficacităţii prin raportare
la anumite sarcini (comunicare, comportamente adaptative, conştiinciozitate) care pot fi cerute în
trecerea către activitatea profesională. Este important să se evalueze obstacolele întâmpinate de elevi în
trecerea către viaţa profesională, să se negocieze aceste obstacole şi să se cultive structura de
oportunităţi (suportul social etc.).
Rata ridicată de abandon şcolar printre elevii în situaţii dezavantajate, provenind din minorităţi
etnice sau rasiale a condus la construirea unor programe compensatorii cu rol de recuperare a unor
achiziţii academice. TSCC poate oferi pentru elevii etichetaţi ca fiind în situaţie de risc, adesea lipsiţi
de interes, de motivaţie, de un sens şi scop în viaţă. Remedierea situaţiei şcolare poate facilita o
anumită creştere a eficacităţii percepute, dar nivelul bazal al achiziţiilor din programele de recuperare
nu facilitează trăirea unor experienţe ale succesului care să modifice semnificativ autoeficienţăa,
sentimentul controlului şi interesele (Bandura, 1986). În programele compensatorii adesea influenţa
colegilor nu contribuie la ameliorarea motivaţiei de a reuşi a elevilor (Arbona, 2000). Aceste influenţe
cu potenţial negativ cer intervenţie în sensul de a ameliora de la început motivaţia şcolară şi de a creşte
probabilitatea dezvoltării unor aspiraţii şcolare şi vocaţionale de nivel mai înalt.

10
 4. Abordarea procesării cognitive a informaţiei (PCI) în rezolvarea problemelor şi luarea
deciziilor privind cariera

Această abordare încearcă să aplice în orientarea vocațională și în consilierea carierei dictonul

care spune: „dă-i cuiva un peşte şi el va mânca o zi, învaţă-l cum să pescuiască şi va mânca toată
viaţa”. Consilierul carierei trebuie să îl ajute pe client nu doar să ia o hotărâre potrivită în prezent, ci
mai important, îl va ajuta să dobândească cunoştinţe, deprinderi şi atitudini care îl vor ajuta să ia decizii
adecvate în carieră toată viaţa. Scopul acestei abordări teoretice este de a oferi un cadru conceptual care
să-i ajute pe indivizi să devină capabili să rezolve adecvat problemele şi să ia deciziile potrivite pentru
carieră pe parcursul vieţii lor.

Fundamentele teoriei
Una dintre sursele cele mai timpurii ale abordării centrate pe rezolvarea problemelor este
lucrarea lui Frank Parsons Choosing a Vocation (1909). Parsons considera trei factori pentru explicarea
luării deciziilor privind cariera: 1. o clară auto-înţelegere, 2. cunoaşterea ocupaţiilor, 3. abilitatea de a
construi relaţii între ele. El considera că dacă persoanele au aceste atribute nu doar vor face alegeri
potrivite pentru ei înşişi, ci vor funcţiona util pentru societate. În PIC aceste trei atribute sunt numite
domeniul autocunoaşterii, domeniul cunoaşterii ocupaţionale, domeniul deprinderilor deciziei,
constituind fiecare câte o linie de cercetare.

Autocunoaşterea. Această linie de cercetare se leagă de facilitarea dobândirii autocunoaşterii

prin dezvoltarea metodelor de măsurare a trăsăturilor şi factorilor (Patterson & Darley, 1936;
Williamson, 1939). De la dezvoltarea primelor instrumente precum Kuder Preference Record (Kuder,
1946) and the Strong Vocational Interest Blank (SVIB; Strong, 1943), au fost dezvoltate altele mult
mai sofisticate, precum inventarele moderne pentru interese - Self-Directed Search (SDS; Holland,
Powell, & Fritzsche, 1994), Strong Interest Inventory (SII; Consulting Psychologists Press, 1994), teste
de abilităţi precum Inventory of Work-Related Abilities (American College Testing, 1998), şi inventare
pentru valori precum Life Values Inventory (Crace & Brown, 1996) şi Values Scale (Super & Nevill,
1985).
Cunoaşterea ocupaţiilor. Sistemele de clasificare a ocupaţiilor au fost concepute pentru
stocarea şi accesarea informaţiilor despre natura şi caracteristicile ocupaţiilor (Standard Occupational
Classification Manual (U.S. Department of Commerce, 2000), the Dictionary of Holland Occupational
Codes (Gottfredson & Holland, 1996), O*NET (U.S. Department of Labor and the National O*NET
Consortium, 1999).
Luarea deciziilor privind cariera. Procesele de gândire prin care un individ integrează
cunoaşterea de sine şi cunoştinţele despre ocupaţii pentru a construi o alegere privind cariera. Janis and
Mann (1977), Gelatt (1962, 1989), Katz (1963, 1969), şi Miller-Tiedeman (1977), au formulat un
model al alegerii carierei în cinci paşi: 1. definirea problemei, 2. înţelegerea cauzelor, 3. formularea
alternativelor acceptabile, 4. ierarhizarea alternativelor şi ajungerea la o primă alegere, 5.
implementarea soluţiei şi evaluarea rezultatelor. O dată cu dezvoltarea psihologiei cognitive s-a
conturat un alt mod de a gândi alegerea şi dezvoltarea carierei. Paradigma procesării cognitive a
informaţiei (PCI) a fost teoretizată mai întâi de Hunt (1971), Newell & Simon (1972), Lackman &
Butterfield (1979). Această teorie subliniază cum devin clienţii rezolvatori autonomi de probleme

11
Teoria procesării cognitive a informaţiei
TPCI se preocupă de procesele de gândire şi memorie implicate în rezolvarea problemelor şi
luarea deciziilor cu privire la carieră. Teoria încearcă să răspundă la întrebarea „ce putem face în
calitate de consilieri pentru a ajuta persoanele să dobândească cunoaşterea de sine, cunoştinţele despre
carieră şi deprinderile de luare a deciziilor şi rezolvare a problemelor, pentru a deveni mai eficienţi şi
mai responsabili în această privinţă?”.

Definiţii

Problemă legată de carieră. Distanţa dintre starea existentă de indecizie şi o stare mai
dezirabilă. Distanţa creează disonanţă cognitivă (Festinger, 1964) care devine sursa motivaţională
primară ce conduce la procesul de rezolvare a problemei. Consilierul îl va ajuta pe client să progreseze
treptat de la starea de indecizie marcată de confuzie, anxietate, depresie şi loc al controlului extern la o
stare caracterizată de integrare, abilitate de a planifica, speranţă, încredere în sine şi loc al controlului
intern.
Spaţiul problemei. Toate componentele cognitive şi afective conţinute în memoria de lucru când
indivizii abordează sarcina de rezolvare a problemei legată de carieră ( Newell & Simon, 1972; Peterson,
1998; Sinnott, 1989). Spaţiul problemei include pe de o parte problema carierei, iar pe de altă parte, toate
aspectele vieţii reale legate de aceasta: relaţii familiale şi maritale, aspecte financiare, spirituale, de
relaxare, experienţele de viaţă anterioare, precum şi o arie largă de stări emoţionale asociate.
Rezolvarea problemei legată de carieră. Un set complex de procese de gândire, implicând
recunoaşterea stării de indecizie referitoare la carieră, o analiză a cauzelor, formularea şi clarificarea
alternativelor de acţiune pentru a ajunge la o stare mai integrată de decizie. O problemă legată de
carieră este rezolvată când are loc o alegere a carierei din mai multe alternative viabile.
Luarea deciziei în carieră. Proces care include nu doar alegerea carierei, ci şi angajamentul de a
realiza acţiunile necesare pentru a implementa alegerea.
Pregătirea pentru rezolvarea problemelor şi luarea deciziilor privind cariera: Capacitatea
individului de a face alegeri adecvate privind cariera, luând în considerare complexitatea factorilor
familiali, sociali, economici şi organizaţionali care influenţează dezvoltarea carierei individului.
Dezvoltarea carierei. Implementarea unei serii de decizii privind cariera care constituie un
traseu integrat al carierei de-a lungul vieţii.
Stilul de viaţă. Integrarea deciziilor în domeniile relaţiilor de carieră, familiale şi personale,
spiritualităţii, timpului liber, care conduce la un scop, un sens, o direcţie în viaţa persoanei.
Din aceste definiţii rezultă că succesul carierei şi adaptarea stilului de viaţă au la bază abilitatea de a
recunoaşte, defini şi rezolva probleme legate de carieră.

Natura problemelor legate de carieră

Cercetările asupra rolului cogniţiei în rezolvarea problemelor au avut la bază probleme de
matematică, fizică, analogii verbale. Procesele cognitive utilizate în aceste tipuri de probleme sunt
evidenţiate de regulă de testele standardizate. Problemele din cauză sunt bine definite, oferă informaţia
necesară rezolvării şi au doar o soluţie care satisface condiţiile puse iniţial.
Problemele legate de carieră nu sunt însă bine structurate. Indiciile care semnalează o problemă
legată de carieră sunt în genere complexe şi slab definite, iar reacţiile la ele sunt puternic impregnate
emoţional; indiciile pot conţine fie prea multă, fie prea puţină informaţie pentru a rezolva eficient
problema. Opţiunile de rezolvare a problemei trebuie create de rezolvator şi poate să nu existe o
singură opţiune corectă sau cea mai bună. În problemele referitoare la carieră este mai util să găsim
soluţia optimală, decât soluţia corectă, deoarece o singură alternativă nu poate întruni toate condiţiile
într-o anumită circumstanţă. Unele opţiuni pot să difere foarte puţin în privinţa avantajelor şi
dezavantajelor pentru sine şi ceilalţi semnificativi, grupul cultural şi societatea din care persoana face
12
parte. Chiar şi când individul ajunge la soluţia optimală pe baza informaţiei existente, nu există garanţii
că soluţia (studiile alese, locul de muncă, ocupaţia) va asigura succesul sau satisfacţia. Rezolvarea unei
probleme privind cariera ridică adesea un nou set de probleme legate de implementarea, aplicarea
soluţiei.

Credinţele de bază ale TPCI

1. rezolvarea problemelor şi luarea deciziilor privind cariera implică interacţiunea dintre procese
cognitive şi afective. Deşi TPCI subliniază rolul cogniţiei, recunoaşte şi importanţa emoţiilor ca
parte integrală a procesului de luare a deciziilor privind cariera. Conştientizarea existenţei
problemei se poate asocia cu anxietate, confuzie sau depresie; faza de analiză poate genera
curiozitate şi tatonare, dezvoltarea opţiunilor poate fi intrigantă sau chiar înspăimântătoare,
evaluarea opţiunilor finale poate genera ambivalenţă, ajungerea la o primă alegere poate genera
uşurare, iar punerea în aplicare a soluţiei se poate asocia cu entuziasm şi anticipare. TPCI îşi
propune luarea în considerare a emoţiilor care intervin în rezolvarea problemelor privind cariera,
facilitând sau împiedicând procesele cognitive.
2. capacitatea de rezolvare a problemelor privind cariera depinde de disponibilitatea operaţiilor
cognitive şi a cunoştinţelor (Sampson, Peterson, Reardon, & Lenz, 2000a). Componentele esenţiale
ale cogniţiei în rezolvarea de probleme sunt asemenea funcţiilor unui computer. Fişierele de date
reprezintă cunoştinţele despre sine şi ocupaţii stocate în memoria de lungă durată (MLD),
programele sunt algoritmi cognitivi stocaţi de asemenea în MLD care transformă informaţia în
forme mai utile şi semnificative de informaţie. Prin aceste componente analoge în oameni (baze de
date, algoritmi de transformare a informaţiei, operaţii de control executiv) problemele sunt
recunoscute, definite şi analizate. Sunt selectate, structurate şi implementate strategii de soluţionare.
3. dezvoltarea carierei implică o dezvoltare şi o schimbare permanentă în structurile cunoaşterii
(Peterson, 1998). Cunoştinţele despre sine şi despre ocupaţii reprezintă reţele de structuri de
memorie numite schemata (la singular - schema) care evoluează de-a lungul vieţii. Deoarece atât
lumea ocupaţională, cât şi indivizii se schimbă, nevoia de a dezvolta şi integra aceste domenii este
continuă.
4. scopul consilierii carierei este ameliorarea deprinderilor de procesare a informaţiei. Oferirea
condiţiilor de învăţare care ameliorează achiziţia de cunoştinţe despre sine şi profesii, precum şi
formarea de deprinderi de rezolvare a problemelor legate de carieră sunt preocupări ale consilierii
carierei. Acestea sunt necesare gestionării apariţiei inevitabile a problemelor legate de carieră pe
parcursul vieţii.

Operaţii

TPCI ia în considerare două procese cognitive fundamentale:1. dezvoltarea structurilor

cunoştinţelor despre sine şi despre ocupaţii care constituie conţinuturile ce permit rezolvarea
problemelor legate de carieră; 2. dezvoltarea deprinderilor de transformare a informaţiei care permit
persoanei să treacă de la recunoaşterea problemei la implementarea unei decizii pentru a o diminua sau
elimina. Adaptând un model al lui Sternberg (1980, 1985) aceste capacităţi pot fi reprezentate sub
forma unei piramide a domeniilor procesării informaţiei, cu trei nivele ierarhice.
F IGURE 8.1. Pyramid of Information Processing Domains
Source: From Career Development and Services: A Cognitive Approach by G. W. Peterson, J. P. Sampson, and R. C.
Reardon. Copyright © 1991. Reprinted with permission of Brooks/Cole., an imprint of the Wadsworth Group, a division of
Thomson Learning. Fax 800-730-2215.

13
Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea ocupaţiilor se află la baza piramidei domeniilor procesării
informaţiei, deprinderile de decizie se află plasate deasupra, iar domeniul procesării executive în vârf.

Dezvoltarea cunoştinţelor despre sine

Schemele din domeniul cunoaşterii de sine sunt structurate în MLD într-un mod foarte diferit
faţă de schemele domeniului cunoştinţelor ocupaţionale. Unităţile de cunoştinţe despre sine sunt
structurate în funcţie de episoade (Tulving, 1972, 1984), în timp ce cunoştinţele ocupaţionale sunt
structurate în funcţie de ierarhii semantice din concepte concrete până la cele mai abstracte. Primul tip
de memorie (memoria episodică) constă în reţele de evenimente într-un continuum spaţio-temporal care
nu sunt verificabile extern, în timp ce ultimul tip de memorie (memoria semantică) constă în scheme în
forma unor reţele de fapte, concepte şi relaţii între concepte verificabile în realitatea externă. Modul în
care episoadele de viaţă s-au acumulat şi integrat în memoria episodică – constituie o abstracţie de
ordin înalt, conceptul nostru de sine. Unităţile de memorie episodică integrate şi stocate în domeniul
cunoştinţelor despre sine ne fac experienţa şi comportamentul comprehensibile şi predictibile, în timp
ce unităţile de cunoştinţe semantice în domeniul cunoştinţelor ocupaţionale fac lumea ocupaţională
comprehensibilă.
Dobândirea cunoaşterii de sine implică două procese fundamentale: 1. interpretarea
evenimentelor şi 2. reconstruirea evenimentelor. Interpretarea presupune potrivirea senzaţiilor
evenimentelor prezente cu episoade deja stocate în MLD. Aceste episoade conţin subiecte, acţiuni,
obiecte, rezultate, elemente afective. Potrivirile realizate produc întăriri ale schemelor din MLS
asociate cu episodul prezent. Episoadele asemănătoare sunt legate în timp formând aspecte ale
conceptului de sine. Conform teoriei schemei (Rummelhart & Ortony, 1976) un individ care are o
lungă experienţă a episoadelor în care s-a perceput comportându-se într-un mod dominant, începe să se
perceapă ca având dominanţa ca trăsătură de personalitate. Reconstrucţia semnifică reinterpretarea
evenimentelor trecute pentru a se potrivi evenimentelor prezente în contextul social actual al persoanei.
Pentru a înţelege situaţia prezentă, utilizăm scheme existente din domeniul cunoaşterii de sine în
interpretarea evenimentului prezent. În această situaţie putem reconstrui evenimentele trecute în scopul
de a asimila datele noi (Neisser, 1981, 1982). Astfel, în fiecare moment când un eveniment prezent
reactivează o asociaţie cu episoade din trecut noi putem nu doar reconstrui într-un mod subtil trecutul,
ci şi ne putem şi modela conceptul nostru de sine. Astfel putem înţelege de ce indivizii care sunt
educaţi în medii propice, consistente, în care sunt încurajate gândirea şi acţiunile independente tind să
dezvolte concepte de sine puternice şi stabile, în timp ce indivizii care trăiesc în medii marcate de
abuzuri, capricii, neglijare, dependenţă dezvoltă concepte de sine slabe şi instabile.

14
Dezvoltarea cunoştinţelor ocupaţionale.
Gradul de diferenţiere şi complexitate a cunoştinţelor ocupaţionale are un impact direct asupra
capacităţii persoanei de a identifica opţiuni vocaţionale. Structural, o schemă din domeniul
cunoştinţelor ocupaţionale poate fi imaginată ca o ierarhie de cunoştinţe concentrice (Rummelhart &
Ortony, 1976) sau ca o scară ideatică (Anderson, 1984; Anderson, Osborn, & Tierney, 1984) în care
conceptele (dulgher) sunt legate de concepte supraordonate (lucrător în construcţii) sau de concepte
subordonate (utilizează fierăstrăul sau ciocanul). Structura ierarhică a schemelor cunoştinţelor
ocupaţionale permite majorităţii indivizilor să organizeze cunoştinţele despre lumea muncii şi să se
gândească la şi să se orienteze către ocupaţii. Când cineva utilizează cuvântul dulgher într-o propoziţie
(tatăl meu este dulgher) devine accesibilă în memorie o substructură de concepte asociate fără să le fi
spus în realitate. Lărgimea acestor substructuri ale memoriei depinde de familiaritatea persoanei cu
conceptul „dulgher”. Fără mecanismul conectării conceptelor într-un mod sistematic şi ordonat, n-am fi
capabili să gândim, să comunicăm şi să rezolvăm probleme. Abilitatea unui individ de a deriva relaţii
precise şi corecte între cunoştinţele despre ocupaţii şi cele despre sine este asociată cu extinderea,
profunzimea, complexitatea şi organizarea schemelor din domeniul cunoaşterii ocupaţionale.
Dobândirea cunoaşterii ocupaţionale poate fi considerată ca proces constructiv în care indivizii
creează continuu noi unităţi de cunoaştere combinând cunoştinţele existente cu noi informaţii.
Dezvoltarea schemelor de cunoştinţe ocupaţionale are loc prin două procese fundamentale: 1.
specializarea schemei şi 2. generalizarea schemei (Rummelhart & Ortony, 1976). Specializarea
schemei este un proces de tip top-down în care un concept abstract precum profesor îşi anexează printr-
un proces de învăţare – lecturi despre, observaţii asupra comportamentului profesorului,concepte din ce
în ce mai detaliate şi subordonate – aspecte precum: profesorii formulează obiective referitoare la
performanţă, dau sarcini de învăţare elevilor, oferă feedback elevilor, evaluează şi raportează
rezultatele învăţării. Generalizarea schemei este un proces de tip bottom-up în care concepte precum
profesor pentru învăţământul elementar, lucrător social, consilier sunt legate împreună într-un concept
mai abstract precum cel de „profesii educaţionale”. Aceste două procese sunt principalele mijloace prin
care consilierii facilitează dobândirea cunoştinţelor despre ocupaţii.

Dezvoltarea deprinderilor de luare a deciziilor.

Informaţia despre sine şi despre ocupaţii este transformată în domeniul deprinderilor de decizie
de la recunoaşterea problemei la implementarea unei soluţii. Aceste deprinderi, numite deprinderi
generice de procesare a informaţiei pot fi reprezentate în forma unui ciclu. Modelul este numit ciclul
CASVE (comunicare, analiză, sinteză, valorizare, execuţie). Ele sunt numite generice ( Woditsh, 1977)
deoarece este vorba de aceleaşi deprinderi utilizate în rezolvarea unei game foarte largi de probleme
din viaţa de zi cu zi. Fiecare dintre fazele acestui ciclu implică o serie de deprinderi sau subdeprinderi.

F IGURE 8.2. The Five Stages of the CASVE Cycle of Information Processing Skills Used in Career Decision Making

15
Source: From Career Development and Services: A Cognitive Approach by G. W. Peterson, J. P. Sampson, and R. C.
Reardon. Copyright © 1991. Reprinted with permission of Brooks/Cole., an imprint of the Wadsworth Group, a division of
Thomson Learning. Fax 800-730-2215.

Comunicarea – informaţia este primită prin organele de simţ şi interpretată în cortexul

cerebral. Problema este identificată atunci când creierul semnalează o diferenţă între datele existente şi
starea dorită. Semnalul poate proveni din exigenţele externe (nevoia de a alege o facultate sau un
serviciu sigur sau de a răspunde la cererile celorlalţi semnificativi) sau din stări interne precum
anxietate, depresie, confuzie, comportament evitant sau reacţii de stres fiziologic. Persoana începe
atunci să-şi pună întrebări asupra sinelui şi asupra ocupaţiilor pentru a identifica diferenţele dintre
starea existentă de indecizie şi o stare mai dorită de decizie; aceste întrebări servesc la cadrarea
(formularea) problemei. Această fază implică conştientizarea deplină a tuturor faţetelor spaţiului
problemei, inclusiv semnale din interior şi din mediu. Deplina identificare şi descriere a diferenţelor
creează o tensiune (numită disonanţă cognitivă) care constituie o resursă motivaţională pentru găsirea
unei soluţii la problema legată de carieră. Principalele chestiuni legate de comunicare ale clienţilor
sunt: Ce gândesc şi simt despre alegerea carierei mele în acest moment? şi Ce rezultat sper să obţin
prin consilierea carierei?
Analiza. În această fază sunt identificate cauzele problemei şi componentele problemei sunt
organizate într-un cadru conceptual. Rezolvatorii eficienţi de probleme se detaşează şi reflectează
pentru a înţelege dimensiunile problemei şi cauzele sale. Indivizii îşi dezvoltă un model mental sau o
reprezentare a problemei (Cochran, 1994) şi a cauzelor sale aparente. Pentru clienţi, întrebarea acestei
faze este Care sunt motivele diferenţei dintre starea mea prezentă de indecizie şi starea mai dezirabilă
de decizie?
Sinteza. În această fază, principalele căi de acţiune se decid prin două principale procese:
elaborarea şi cristalizarea. Elaborarea semnifică generarea creativă a unei arii largi de soluţii posibile,
chiar a unora improbabile, prin tehnici precum brainstorming, analogii, metafore, relaxare mentală
pentru eliberarea minţii de constrângerile realităţii. Cristalizarea este restrângerea opţiunilor potenţiale
la o serie de opţiuni pe care persoana le poate gestiona prin aplicarea unor constructe personale sau
oferite de alţii (Crites, 1969; Neimeyer, 1992). Întrebarea din faza sintezei este ce aş putea face pentru a
reduce sau elimina diferenţa dintre starea actuală şi starea dezirabilă?
Valorizarea. În această etapă, fiecare curs de acţiune viabil este evaluat şi toate sunt ierarhizate
în concordanţă cu sistemul de valori al persoanei pentru a estima probabilitatea diminuării diferenţei,
costurile şi beneficiile probabile pentru sine, ceilalţi semnificativi, grupul cultural şi societate. În faza
valorizării, utilizarea constructelor personale relevante pentru individ devine vitală pentru determinarea
primei alegeri. Rezultatul acestei faze nu este doar tentativa unei prime alegeri, ci o viziune asupra
viitorului şi un angajament intern de a acţiona conform alegerii (Cochran, 1994). Pentru client, întrebarea
acestei faze este: care alternativă reprezintă cea mai bună cale de acţiune pentru mine, şi în unele
cazuri, pentru ceilalţi semnificativi pentru mine, grupul meu cultural, comunitate sau societate?
Execuţia. În această etapă se formulează un plan sau o strategie pentru implementarea primei
alegeri printr-o analiză a relaţiei dintre scopuri şi mijloace (Kaufman, 1972; Anderson, 1994). Planul include
paşi şi rezultate intermediare, subscopuri pentru a atinge scopul final – finalizarea unor studii, obţinerea
unui loc de muncă, obţinerea unui atestat profesional etc. Uneori testarea realităţii (Super, 1957)
semnifică încercarea sau trăirea directă a primei alegeri. O decizie poate fi luată şi când clientul
acţionează în baza planului. Întrebarea principală pentru client este: cum pot să transform prima
alegere într-un plan de acţiune şi să aplic acest plan?
După executarea planului are loc o întoarcere la faza comunicării pentru a evalua dacă decizia
luată a diminuat sau eliminat diferenţa dintre starea existentă şi starea dorită. Dacă s-a întâmplat
aceasta, indivizii încep să rezolve problemele apărute în faza de implementare a soluţiei. Dacă nu, se
reia ciclul CASVE. Această fază include reflectarea asupra procesului de rezolvare de probleme în sine

16
pentru a ameliora transferul către probleme ulterioare legate de carieră sau chiar generalizarea la alte
probleme de viaţă reală.

Domeniul procesării executive

În monitorizarea, dirijarea şi reglarea funcţiilor inferioare ale piramidei (achiziţia, stocarea şi
recuperarea informaţiilor, executarea strategiilor cognitive de rezolvare a problemelor) sunt necesare
procese reglatoare şi integrative din domeniul procesării executive. Deprinderile din acest domeniu
sunt numite metacogniţii (Flavell, 1979; Meichenbaum, 1977) – dialogul intern, autoconştientizarea, şi
monitorizarea şi controlul.
Dialogul intern. Pentru a deveni eficienţi în rezolvarea problemelor trebuie să ne fim prieteni
nouă înşine ca rezolvatori. Vorbirea pozitivă cu sine: „Ştiu că pot să am încredere că deciziile mele
privind cariera vor fi cele corecte”, sau „Ştiu că pot să învăţ să fiu un bun rezolvitor de probleme
privind cariera” este importantă pentru crearea unor aşteptări pozitive (Bandura, 1977, 1982) şi
întărirea comportamentelor de rezolvare eficientă a problemelor. Vorbirea negativă cu sine – „am
încercat de mai multe ori înainte să găsesc o ocupaţie bună dar nu pot niciodată ajunge la decizii bune”,
„oameni precum profesorii şi consilierii sunt mai potriviţi decât mine să rezolve problemele mele legate
de carieră” afectează negativ rezolvarea problemelor legate de carieră, este asociată cu indecizia
cronică.
Autoconştientizarea. Capacitatea de menţinere a conştiinţei sinelui ca performer în rezolvarea
problemelor îl ajută pe rezolvator să recunoască procese executive precum existenţa unei vorbiri cu
sine negative, nevoia de mai multă informaţie despre sine şi ocupaţii, locul persoanei în procesul de
rezolvare a problemei, stările afective asociate, întârzierea, sau confundarea proceselor. Capacitatea de
autoconştientizare le permite rezolvatorilor de probleme să rămână focalizaţi pe sarcină şi oferă
protecţie împotriva forţelor externe care pot întrerupe sau altera procesul.
Monitorizarea şi controlul. Reglarea, coordonarea şi integrarea proceselor inferioare sunt
funcţii esenţiale ale domeniului procesării executive (Atkinson & Shiffrin, 1968; Shiffrin & Schneider, 1977).
Prin monitorizare se identifică momentul când există suficientă informaţie în fiecare fază pentru a trece
la faza următoare. Controlul permite trecerea la faza următoare când o fază este suficient îndeplinită
sau întoarcerea la faza precedentă când este necesar. Monitorizarea şi controlul servesc drept
mecanisme de control al calităţii pentru a asigura o înaintare completă, ordonată şi la timp în ciclul
CASVE.

Consideraţii culturale în utilizarea TPCI

Achiziţia cunoştinţelor despre sine. Principala preocupare în dezvoltarea şi rafinarea

structurilor de cunoştinţe despre sine se bazează pe utilizarea testelor şi inventarelor standardizate de
evaluare a constructelor şi abilităţilor personalităţii. Scorurile obţinute prin aplicarea unor astfel de
instrumente sunt utilizate pentru examinarea autopercepţiilor asupra principalelor dimensiuni ale
personalităţii implicate în formularea şi identificarea potenţialelor oportunităţi profesionale.
Dezvoltarea cunoştinţelor despre sine şi despre ocupaţii variază de la o cultură la alta. Astfel, pentru
explorarea intereselor şi abilităţilor clienţilor proveniţi din alte culturi decât cele pe care au fost
etalonate instrumentele, consilierii ar trebui să apeleze la testarea realităţii.
Achiziţia cunoştinţelor despre ocupaţii. Diferenţele culturale şi intergeneraţionale în achiziţia
cunoştinţelor despre ocupaţii se leagă de: 1. extinderea experienţei şi oportunităţii de a învăţa despre
complexitatea lumii muncii şi oportunităţile pe care le oferă, 2. sensurile şi atitudinile ataşate
cunoştinţelor dobândite, 3. procesele prin care sunt asimilate şi stocate cunoştinţele ocupaţionale. Dacă
indivizii sunt expuşi de timpuriu la medii de viaţă restrictive este probabil ca primele cunoştinţe despre
lumea muncii să fie restrânse. În termenii TPCI, schemele cunoştinţelor ocupaţionale vor fi lipsite de
diferenţiere şi complexitate (Neimeyer, 1988). Dacă cunoştinţele ocupaţionale vor fi asimilate şi asociate
17
cu atitudini negative sau înjositoare şi gândire stereotipică, lumea muncii nu va fi privită ca un loc unde
se pot exprima posibilităţile creatoare ale individului, ci ca un loc ameninţător, oprimant, care oferă
puţine recompense financiare sau culturale. Membrii unor grupuri culturale pot dobândi mai eficient
cunoştinţe despre ocupaţii printr-un proces de construcţie socială decât printr-un proces de construcţie
individuală. Învăţarea despre ocupaţii în strânsă legătură cu grupul familial şi comunitatea poate fi mai
semnificativă şi relevantă decât învăţarea individuală din materiale scrise sau alte media disponibile în
centrele pentru carieră.
Dobândirea deprinderilor de luare a deciziei privind cariera. Aspectele culturale intervin în
fiecare dintre fazele CASVE. În faza de comunicare, membrii unor grupuri minoritare trebuie să devină
conştienţi de şi să exploreze o arie largă de componente afective în spaţiul problemei care rezultă din
percepţia rasismului şi opresiunii instituţionale şi culturale în educaţie şi la locul de muncă. În faza de
analiză, membrii grupurilor minoritare pot exterioriza problema carierei: „sunt indecis, şi nu ştiu ce să
fac, dar din cauza rasismului societăţii, în realitate chiar nu contează ceea ce fac”. În sinteză, membrii
grupurilor culturale sau etnice pot selecta fie ocupaţii cu care sunt familiari, ori ocupaţii strălucite în
care ei au puţine şanse de a obţine succes. În etapa valorizării contează relativul echilibru dintre
propriile credinţe şi influenţa celorlalţi semnificativi sau grupului cultural în realizarea alegerii
profesionale (Fouad & Arbona, 1994). În faza de execuţie problema centrală este confruntarea cu şi
depăşirea rezistenţelor şi constrângerilor prejudecăţilor culturale şi rasiale la locul de muncă pe măsură
ce persoana testează realitatea unei alegeri ocupaţionale. În fiecare fază a CASVE, aspectele culturale,
în măsura în care sunt prezente, trebuie identificate şi rezolvate.
Domeniul procesării executive. Aspectele culturale în acest domeniu implică natura
metacogniţiilor – tipul vorbirii cu sine, care sunt instrumente pentru reglarea proceselor de nivel
inferior în piramidă. Vorbirea cu sine autoanulantă sau negativă („nu pot pentru că sunt...”, „da, dar
membrii grupului meu...”) limitează sau distorsionează sever formularea şi luarea în considerare a
oportunităţilor şi opţiunilor profesionale. Membrii grupurilor dezavantajate au nevoie de
conştientizarea constrângerilor metacognitive autoimpuse care inhibă progresul în fazele CASVE.
Restructurarea cognitivă, precum şi intervenţiile sistemice, precum promovarea, reţelele de organizaţii
care sprijină activ minorităţile şi asigurarea consilierii legale, pot ajuta persoanele să-şi dezvolte şi să
aplice în rezolvarea problemelor legate de carieră noi afirmaţii despre sine pozitive, noi sentimente de
încredere în sine.

Aplicarea TPCI în practică.

Modelul bidimensional al pregătirii pentru rezolvarea problemelor şi luarea deciziei în carieră

În faza de comunicare a ciclului CASVE, când indivizii devin conştienţi de o problemă în
carieră şi caută asistenţă, ne putem întâlni cu diferite stări de pregătire pentru rezolvarea problemelor.
Pregătirea este definită ca şi capacitatea unui individ de a lua deciziile potrivite în carieră, luând în
considerare complexitatea factorilor familiali, sociali, economici şi organizaţionali care influenţează
dezvoltarea carierei individului (Sampson, Peterson, Reardon, & Lenz, 2000a, p. 156). Capacitatea se referă la
factorii interni, pe când complexitatea se referă la factorii externi care influenţează rezolvarea
problemei şi luarea deciziei. Oamenii cu o stare bună de pregătire au capacitatea cognitivă şi stări
afective pozitive cerute pentru a se angaja eficient în sarcina de rezolvare de probleme, în timp ce
persoanele cu o stare de pregătire inferioară pot fi inhibate de gânduri disfuncţionale şi stări emoţionale
negative. Capacitatea persoanelor de a se angaja cu succes în rezolvarea problemelor şi luarea
deciziilor în carieră este influenţată de:
 Disponibilitatea lor de a-şi explora onest cunoştinţele despre sine (valori, interese, deprinderi)
care conduce la o identitate mai clară (domeniul cunoştinţelor despre sine).
 Motivaţia de a învăţa despre lumea muncii (domeniul cunoştinţelor ocupaţionale)

18
  Disponibilitatea de a învăţa despre şi de a se angaja în rezolvarea problemelor şi luarea
deciziilor în carieră, inclusiv capacitatea de a gândi clar asupra problemei legată de carieră,
încrederea în capacitatea de a lua decizii, angajarea de a urma un plan de acţiune şi acceptarea
responsabilităţii personale faţă de luarea deciziilor (domeniul deprinderilor de luare a deciziilor)
 Conştientizarea modului cum gândurile şi sentimentele negative pot limita abilitatea de a
rezolva probleme şi a lua decizii, disponibilitatea de a căuta ajutor când este nevoie, capacitatea
de a monitoriza şi regla procesele de rezolvare a problemelor şi luare a deciziilor (domeniul
procesării executive).

Complexitatea trimite la extinderea aspectelor tangente cu problema carierei în spaţiul

problemei şi este definită ca „factori contextuali ce ţin de familie, societate, organizaţii angajatoare,
economie care fac mai mult sau mai puţin dificilă procesarea necesară a informaţiei pentru rezolvarea
problemelor şi luarea deciziei privind cariera”. Persoanele cu o stare bună de pregătire au mai puţini
factori familiali, sociali, economici, organizaţionali care se le afecteze alegerea profesiunii. Persoanele
cu o stare mai slabă de pregătire trebuie să facă faţă unei serii de factori contextuali care fac alegerea
carierei mai dificilă. Stările emoţionale determinate de confruntarea cu aceşti factori, precum
anxietatea, depresia, furia, pot îngreuna sau face imposibilă procesarea informaţiei necesară pentru
rezolvarea eficientă a problemelor legate de carieră. Din cauza complexităţii aspectelor din spaţiul
problemei şi a capacităţii de a le gestiona, nu toate persoanele sunt pregătite imediat în procesul de
rezolvare a problemelor legate de carieră. Unele persoane pot avea nevoie de asistenţă personală
intensivă din partea consilierului pentru a gestiona factorii din spaţiul problemei care împiedică
învăţarea înainte ca ei să fie capabili să progreseze eficient în CASVE. Alte persoane considerate ca
având o slabă pregătire, pot, din cauza unor circumstanţe de viaţă extenuante, să înceapă procesul de
rezolvare a problemelor privind cariera în timp ce primesc şi asistenţă permanentă pentru alte aspecte
personale.
Evaluarea pregătirii pentru rezolvarea problemelor privind cariera este un punct cheie în
utilizarea TPCI în consilierea carierei. Evaluarea se poate realiza prin integrarea informaţiei obţinute
prin autoraportare şi interviu. Un instrument util în măsurarea pregătirii este Inventarul Gândurilor
privind cariera (Career Thoughts Inventory (CTI; Sampson et al., 1996a) conţinând 48 itemi de autoraportare
prin care se evaluează nivelul gândirii disfuncţionale a clientului prin trei scale principale: confuzia în
luarea deciziei, anxietatea angajamentului, conflictul extern. Scala confuziei evidenţiază disfuncţii la
nivelul fazelor de comunicare, analiză şi sinteză cu impact asupra evidenţierii alternativelor în carieră.
Scala anxietăţii angajamentului vizează trecerea de la găsirea unei soluţii la angajarea în acţiune în faza
execuţiei. Scala conflictului extern se referă la faza de valorizare în care clienţii cântăresc importanţa
viziunii lor prin raportare la viziunea celorlalţi semnificativi. Aplicarea inventarului CTI permite
includerea clienţilor în unul dintre cele trei nivele de pregătire: înalt, moderat sau scăzut.

Intervenţiile pentru luarea deciziilor în carieră

Din perspectiva TPCI, relaţia cost-eficienţă în serviciile pentru carieră depinde de potrivirea
dintre nivelul de suport al consilierului şi nevoile clientului. Persoanelor cu un nivel înalt de pregătire li
se potriveşte un sistem de servicii de autoajutorare. Persoanele evaluate ca având un nivel moderat de
pregătire pentru luarea deciziilor în carieră pot fi ajutate prin servicii asistate de scurtă durată. Indivizii
cu o slabă pregătire pot fi ajutaţi prin servicii de asistare individuală.

F IGURE 8.3. Two-Dimensional Model of Readiness Source: Reprinted from The Career Development Quarterly,
49, 2000, p. 161. Copyright © National Career Development Association. Reprinted with permission from NCDA.

19
 Serviciile de auto ajutorare. Presupun utilizarea autodirijată a resurselor privind cariera în
centre de resurse precum biblioteci, centre Internet. Utilizarea cu succes a intervenţiilor autodirijate
depinde de oferirea unei reţele sigure eficiente care identifică persoanele care nu utilizează corect
resursele, şi oferirea în consecinţă a unui nivel mai adecvat de servicii precum verificările scurte
periodice, întrebând: „aţi găsit informaţia de care aveţi nevoie?”. În serviciile de autoajutorare,
clienţilor li se oferă o asistenţă minimală din partea profesioniştilor. Dirijarea şi monitorizarea selecţiei,
locaţiei, ordonării şi utilizării resurselor este responsabilitatea individului, oferindu-i-se sprijin doar în
privinţa naturii resurselor de utilizat. Ghidurile de resurse care recomandă evaluări specifice, surse de
informare şi instrucţia în probleme comune legate de carieră pot fi utilizate pentru a ajuta indivizii să
localizeze şi să utilizeze resursele de care au nevoie.
Serviciile de asistenţă de scurtă durată. Implică utilizarea dirijată de practician a resurselor
bibliotecii pentru clienţi cu pregătire moderată pentru alegerea carierei. Persoanelor li se oferă asistenţă
minimală din partea personalului. Practicienii sunt responsabili de dirijarea şi monitorizarea
colaborativă a selectării, localizării, repartizării şi utilizării resurselor cu clientul. Tipurile de servicii de
asistenţă de scurtă durată sunt: 1. luarea autodirijată a deciziei privind cariera, 2. cursurile de carieră cu
o largă interacţiune de grup, 3. consiliere de grup de scurtă durată, 4. ateliere de lucru.
Serviciile de asistenţă individuală. Implică utilizarea dirijată de practician a resurselor pentru
carieră într-un birou individual, sală de clasă, pentru clienţi cu slabă pregătire pentru alegerea carierei.
Aceste servicii implică oferirea unei asistenţe substanţiale din partea practicienilor. La fel ca în
asistenţa de scurtă durată practicienii oferă dirijare şi monitorizare în utilizarea resurselor, dar aceasta
se realizează după un plan individual de învăţare. Aceste servicii de asistenţă individuală constau în
consiliere individuală, cursuri de carieră care presupun interacţiune în grupuri mici, consiliere de grup
de lungă durată.

Serviciul în şapte paşi

F IGURE 8.4. Seven-Step Service Delivery Sequence
Source: From Career Development and Services: A Cognitive Approach by G. W. Peterson, J. P. Sampson, and R. C.
Reardon. Copyright © 1991. Reprinted with permission of Brooks/Cole., an imprint of the Wadsworth Group, a division of
Thomson Learning. Fax 800-730-2215.

20
Pasul 1. Interviul iniţial - în această secvenţă consilierul cu o formare şi o experienţă adecvată obţine
informaţie calitativă despre contextul şi natura problemei carierei şi spaţiul problemei. Începând cu
interviul iniţial şi continuând cu ceilalţi 7 paşi consilierul: 1. obţine componentele emoţionale şi
cognitive ale problemei clientului, 2. dezvoltă o relaţie cu clientul utilizând deprinderi de comunicare şi
consiliere adecvate precum empatia, clarificarea, rezumarea, întrebările deschise.3. utilizează adecvat
autodeschiderea pentru a ameliora relaţia de consiliere, pentru a modela asumarea riscului şi
conştientizarea, 4.utilizează imediatul pentru a ameliora relaţia de consiliere şi a identifica orice
probleme care au nevoie de atenţie. Pe durata interviului iniţial: 1. se clarifică nevoile clientului 2. se
oferă o schemă de rezolvare a problemei şi luare a deciziei, 3. se oferă clienţilor informaţii pe care le
pot citi după sesiune, care întăresc conceptele discutate în sesiune (Sampson, Peterson, Lenz, & Reardon,
1992).

Pasul 2: Evaluarea preliminară – determinarea pregătirii indivizilor pentru rezolvarea problemelor şi

luarea deciziilor privind cariera. CTI este unul dintre instrumentele ce poate fi utilizat pentru măsurarea
pregătirii. Acesta include itemi legaţi de autocunoaştere, cunoştinţe ocupaţionale, CASVE şi procesarea
executivă (Peterson et al., 1991; Peterson, Sampson, Reardon, & Lenz, 1996). Comunicarea rezultatelor
clientului va evita etichetarea neadecvată a acestuia. Pe baza informaţiilor dobândite din interviul iniţial
şi orice instrument de evaluare a pregătirii, se determină nivelul scăzut mediu sau înalt al acesteia.

Pasul 3: Definirea problemei şi analizarea cauzelor. Consilierul şi clientul ajung la o înţelegere

preliminară a problemei definită în termeni de distanţă între o stare existentă de indecizie în carieră şi o
stare dorită de decizie (Cochran, 1994). Consilierul oferă într-o formulare concisă descrierea naturii
diferenţei şi potenţialele cauze ale acesteia, iar clientul manifestă reacţii referitoare la acurateţea
descrierii.

Pasul 4: Formularea scopurilor – în termeni comportamentali pentru diminuarea sau eliminarea

problemei.

Pasul 5. Dezvoltarea planului individual de învăţare (PII). Practicianul colaborează cu clientul la

dezvoltarea PII care include resurse şi activităţi pentru a ajuta clientul să-şi atingă scopurile în luarea

21
deciziilor şi rezolvarea problemelor privind cariera. În primă instanţă să aplică un brainstorming pentru
a contribui la elaborarea creativă a posibilelor resurse şi activităţi, apoi se selectează şi se ordonează
cele mai promiţătoare opţiuni. Elaborarea PII implică: identificarea unei resurse sau activităţi, notarea
scopului utilizării resursei sau îndeplinirii activităţii, notarea timpului estimat pentru activitate, notarea
scopului servit de utilizarea resursei sau îndeplinirea activităţii, ordonarea în funcţie de priorităţi a
resurselor şi activităţilor.
PII poate fi un instrument eficient pentru planificarea îndeplinirii unei serii complexe de
activităţi. Alocarea de timp pentru a le explica clienţilor relaţia dintre resurse, activităţi şi scopuri le
comunică faptul că sunt colaboratori valoroşi, capabili în procesul de intervenţie în carieră.

Pasul 6: executarea planului individual de învăţare. Clientul îşi realizează PII cu ajutorul practicianului
care îi oferă încurajare, informare, clarificare, întărire şi planificare pentru experienţe viitoare. În
această etapă, pentru monitorizarea progresului clienţilor în rezolvarea problemelor şi luarea deciziilor,
se utilizează CASVE şi PII. În cazul în care se identifică manifestări ale gândirii disfuncţionale asupra
carierei se utilizează proceduri de restructurare cognitivă: identificare, provocare, alterare a gândurilor
disfuncţionale privind cariera, iniţierea unor acţiuni concrete pentru luarea deciziilor în carieră.

Pasul 7 : revederea sumativă şi generalizarea. După ce şi-a îndeplinit PII, clientul discută cu consilierul
progresul în îndeplinirea scopurilor consilierii stabilite în pasul 4. în această etapă este utilizat CASVE
pentru : 1. a revedea şi reflecta asupra progresului în rezolvarea problemei pentru care clientul a apelat
la consiliere, 2. revederea acţiunilor din faza de execuţie şi 3. generalizarea cunoştinţelor şi
deprinderilor referitoare la rezolvarea de probleme învăţate în consiliere la alte probleme profesionale
viitoare sau la alte probleme prezente sau viitoare legate de viaţa personală şi de familie.

22