PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

_____________________________

2019
Unitatea 1

PERSONALITATEA UMANĂ – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 PERSONALITATEA UMANĂ - DEFINIȚIE

Personalitatea reprezintă felul de a fi al unei persoane, un ansamblu de

comportamente, atitudini, trăsături relativ stabile ce caracterizează și diferențiază
o persoană. Fiecare om are o personalitate care reprezintă, de altfel, una din cele
mai importante „resurse” de care dispune ea (Schultz& Schultz, 2013) și care a
influențat toate realizările și eșecurile din viața sa, inclusiv planurile sale de viitor.
Desigur suntem influențați și de personalitățile celor din jur, în special în etapa de
creștere și dezvoltare.

În acest context nu este de mirare că, de-a lungul timpului, psihologii au fost
interesați de studiul și explicarea acestei structuri psihice complexe. Există o
multitudine de teorii, influențate de marile curente psihologice, care încearcă să
explice structura și modalitatea de dezvoltare a personalității umane. Cu alte
cuvinte, în fiecare mare etapă din istoria psihologiei găsim cel puțin o teorie care
încearcă să explice personalitatea în concordanță cu principalele postulate ale
curentului respectiv. Astfel avem teorii psihanalitice, behavioriste, umaniste,
social-cognitive, etc. ale personalității. Dezvoltarea personalității a fost explicată,
de asemenea, de fiecare dintre aceste curente, explicațiile punând accent fie pe
factorii de mediu fie pe cei ereditari care influențează diversele stadii ale evoluției
individuale.

Cu toate că există atât de diverse perspective în explicarea modului de dezvoltare

și a structurii personalității, fiecare om poate relativ simplu să descrie propria
personalitate și pe cea a celor pe care îi cunoaște. De cele mai multe ori facem
apel la o serie de adjective (ex.: afectuos, prietenos, sarcastic, nerăbdător,
dominant, generos, optimist, sociabil, etc.) pentru a realiza o astfel de descriere.
De altfel, unul dintre cele mai cunoscute teste de personalitate, Adjective Checklist
(ACL) constă din 300 de adjective utilizate pentru a identifica trăsături psihologice
comune.
 Temă de reflecție

Luați o coală de hârtie și scrieți cât mai multe

adjective care vă descriu (așa cum sunteți cu
adevărat, nu cum ați dori să fiți sau cum ați dori
să creadă că sunteți prietenii sau membrii
familiei). Câte adjective ați folosit? Verificați
apoi primele 30 de adjective din ACL și bifați-le
pe cele care considerați că vi se potrivesc.

Psihologia personalității a devenit un domeniu de studiu de sine stătător în cadrul

psihologiei de abia în anii `30 o dată cu apariția cărții lui Gordon Allport (profesor
la Universitatea Harvard): Personality: A Psychological Interpretation
(Personalitatea: o interpretare psihologică). Luând ca model domeniului chimiei în
care „înțelegerea marii varietăți a compușilor chimici a depins de identificarea unui
număr limitat de elemente, înțelegerea marii varietăți a personalităților ar putea
depinde de identificarea unui număr limitat de ingrediente vitale” (Barondes, 2016,
p. 15). Aceste ingrediente au fost pentru Allport: trăsăturile (acele dispoziții
durabile, relativ stabile de gândire și acțiune specifice unui individ). De atunci au
apărut, așa cum am precizat, o diversitate de teorii aplicabile studiului personalității
și o dată cu ele și teste psihologice care să evalueze personalitatea din perspectiva
acestor teorii.

Pe lângă trăsăturile stabile ce pot fi identificate la orice individ mai există și

constatarea empirică că, de fapt, oamenii se comportă diferit în situații diferite. Într-
un fel ne comportăm cu apropiații în contexte familiare, în alt fel ne prezentăm în
contexte formale sau chiar în fața unor persoane dacă urmărim anumite obiective,
interese. Astfel, o persoană foarte sociabilă în contextul întâlnirilor din familie poate
fi o persoană foarte retrasă sau chiar timidă la școală/serviciu, în interacțiunile cu
colegii. O persoană vulcanică, nerăbdătoare, agresivă la locul de muncă poate să
se manifeste foarte copilăros, afectuos, cu multă răbdare față de proprii nepoți. În
acest context apare întrebarea: până la urmă ce se poate spune despre
personalitatea cuiva? La ce se referă personalitatea? Ce luăm în calcul atunci
când o definim și mai ales atunci când vrem să o descriem?

După ani de controverse și cercetări s-a ajuns la concluzia că abordarea

interacționistă în explicarea personalității care ia în calcul atât trăsăturile stabile
ale personalității cât și aspectele schimbătoare ale situației precum și interacțiunea
dintre acestea, trebuie luate în calcul pentru a oferi o explicație completă asupra
naturii umane (Schultz& Schultz, 2013). Personalitatea este determinată atât de
factori genetici cât și de factori de mediu.

Domeniul personalității adresează trei subiecte principale (Cervone & Pervin,

2013):
1. Aspecte umane universale (ființa umană)
2. Diferențele individuale
3. Unicitatea individului

Definiții ale personalității:

Aspectele interne și externe unice, relativ

durabile ale caracterului unei persoane care
influențează comportamentul în situații diferite
(Schultz & Schultz, 2013).

Calități psihologice care contribuie la pattern-

urile de durată și distinctive de simțire, gândire și
comportament ale unui individ (Cervone &
Pervin, 2013).

Personalitatea se referă la caracteristici de lungă

durată și importante ale unui individ,
care continuă să exercite o influență puternică
asupra comportamentului. Aspectele
personalității pot fi observabile sau
neobservabile și conștiente sau inconștiente.
(Ewen, 2012)

Personalitatea este un cluster de caracteristici ce pot duce la răspunsuri diferite în

situații diferite. Personalitatea se referă atât la felul în care ne percepem noi cât și
la masca/măștile sociale pe care le purtăm în societate. În era contemporană,
captivă tehnologiei de comunicare, se ridică cu atât mai mult problema cunoașterii
autentice sau mai puțin autentice a celuilalt prin intermediul mijloacelor de
comunicare on-line.
Multe persoane (în special tineri și copii) își afișează o anumită față prin intermediul
rețelelor sociale on-line (de tipul Facebook) – fenomen ce a început să fie studiat
și de către psihologi. Astfel s-a constatat că majoritatea își afișează o „față” onestă
pe rețelele de socializare, apropiată de felul în care apropiată de felul în care s-ar
descrie și în interacțiunile față-în-față (Gosling, Gaddis, & Vazire, 2007; Back et
al., 2010). Un alt studiu a arătat că cititorii unui blog pot descrie personalitatea celui
care postează cu o acuratețe destul de ridicată chiar fără a-l fi întâlnit vreodată
față-în-față (Li & Chignell, 2010).

Desigur nici în întâlnirile față-în-față nu suntem întotdeauna autentici cu ceilalți în

special dacă vrem să-i impresionăm (sunt persoane noi) sau urmărim un anumit
scop (sunt potențiali angajatori).

Temă de reflecție

Fereastra lui
Johari....................................................................
.........................

Rețelele sociale (precum Facebook) pot atât să reflecte personalitatea cât și să o

formeze (Schultz& Schultz, 2013) – uneori într-un mod negativ. Studiile realizate
pe adolescenți și adulți au demonstrat că petrecerea unui timp îndelungat pe
Internet poate duce la creșterea anxietății și depresiei (Lam & Peng, 2010) dar și
la reducerea stării de bine (engl.: well-being) și a calității relațiilor cu cei din jur
(Blais, Craig, Pepler, & Connolly, 2008; Huang, 2010). Un alt studiu realizat pe
studenți americani a arătat că aceia care păstrau legătura cu părinții lor la telefon
aveau o relație personală mai satisfăcătoare cu aceștia decât cei care comunicau
on-line cu ei (Gentzler, Oberhauser, Westerman, & Nadorff, 2011).

În ceea ce privește reflectarea personalității, un studiu pe studenți din Singapore

a descoperit că cei care erau mai extravertiți și narcisiști era mai probabil să
utilizeze Facebook și să-și actualizeze statusul în mod frecvent decât cei care nu
aveau scoruri ridicate la aceste caracteristici de personalitate (Ong et al., 2011).

După cum menționează Schultz și Schultz (2013), alte studii sugerează că cei care
raportează utilizarea frecventă a rețelelor de socializare on-line tind să fie mai
extravertiți, mai deschiși la noi experiențe, cu o stima de sine mai scăzută, mai
puțin conștiincioși și să aibă un scor mai mic pe teste de stabilitate emoțională
decât cei care raportează niveluri mai scăzute de utilizare a unor astfel de rețele
(Correa, Hinsley, & de Zuniga, 2010; Mehdizadeh, 2010; Ross et al., 2009; Wilson,
Fornasier, & alb, 2010).

Indiferent că vorbim de exprimarea personalității în interacțiuni directe, de tip față-

în-față sau interacțiuni mediate de tehnologii de comunicare, pentru a cunoaște
structura sa este necesar să apelăm la diverse unități de analiză a personalității.
Diferite teorii ale personalității oferă diverse concepții legate de structura acesteia.
Cu toate acestea, o unitate populară de analiză a structurii personalității este
trăsătura (Cervone & Pervin, 2013). „Cuvântul trăsătură, în general, se referă la
un stil consistent de emoție sau de comportament pe care o persoană le afișează
într-o varietate de situații” (Cervone & Pervin, 2013., p. 10). Un sinonim frecvent
utilizat pentru trăsătură de personalitate este cel de dispoziție. O trăsătură descrie
ceea ce un individ tinde să facă, este predispus să facă.

O altă unitate de analiză a personalității este cea de tip. Conceptul de tip de

personalitate se referă la înglobarea mai multor trăsături.

Alți autori fac apel la termenul de sistem și gândesc personalitatea ca un sistem,

o colecție de părți foarte interconectate a cărui comportament general depinde nu
doar de elementele componente ci și de interconexiunea dintre ele.

În afară de aceste elemente care reflectă structura personalității, teoreticienii

discută de personalitate și în termeni de proces. Procesul personalității se referă
la reacțiile psihologice care se schimbă dinamic, adică se schimbă pe o perioadă
relativ scurtă de timp. „Chiar dacă sunteți aceeași persoană dintr-un moment în
altul, gândurile, emoțiile și dorințele se schimbă adesea rapid și dramatic. Într-un
moment studiați. În următorul, sunteți distras de gândul la un prieten. Apoi, vă e
foame și luați o gustare. Apoi vă simțiți vinovat că nu învățați. Apoi, vă simțiți
vinovat că ați mâncat prea mult. Acest flux rapid, dinamic de motivație, emoție, și
de acțiune este ceea ce psihologii personalității încearcă să explice atunci când
studiază procesele personalității” (Cervone & Pervin, 2013., p. 12).

O altă preocupare a psihologilor, în afară de structura și procesele personalității

(motivația) este legată de studierea felului în care individul ajunge să dețină o
anumită structură de personalitate și să funcționeze într-un anumit fel. Cu alte
cuvinte interesează și dezvoltarea personalității.

Pe această linie de studii au existat preocupări de a descoperi atât pattern-urile

generale de dezvoltare care determină ca toți indivizii să treacă prin anumite stadii
de dezvoltare comune cât și factorii care determină diferențele individuale. Astfel
a apărut clasica dezbatere referitoare la influența geneticului vs. educației (nature
vs. nurture). Recent a apărut și o a treia linie de studii care studiază interacțiunea
dintre cele două și modalitatea prin care experiențe de mediu activează coduri
genetice, felul în care anumite experiențe pot altera biologia organismului
(Gottlieb, 1998; Rutter, 2012; Lewontin, 2000; Meaney, 2010).

O cale prin care geneticul influențează personalitatea este temperamentul. Acesta

se referă la tendințe emoționale și comportamentale fundamentate biologic care
sunt evidente încă din copilărie (Strelau, 1998). Caracteristicile de temperament
ce au fost studiate în profunzime sunt reacțiile la frică și inhibițiile comportamentale
(Fox, Henderson, Marshall, Nichols, & Ghera, 2005).

Pe lângă influențele genetice asupra personalității sunt studiate și influențele

mediului: cultura, clasa socială, familia, grupul de egali.

Text de studiu/ studiat:

Avram (2009) – subcapitolul 5.1

1.2. DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

Cât de stabilă este personalitatea în timp? Când vorbim de dezvoltarea

personalității apare întrebarea: cât de stabile sunt trăsăturile de personalitate din
copilărie și în ce măsură le regăsim în viața de adult? Un copil agresiv și impulsiv
se va transforma într-un adult agresiv și instabil emoțional? O serie de studii
longitudinale, efectuate de-a lungul timpului încearcă să ofere unele răspunsuri.

Astfel, un studiu efectuat pe copii care au fost examinați la vârsta de 3 ani și apoi
când au ajuns adulți la 21 ani a arătat că a existat o probabilitate ridicată ca acei
copii care au fost evaluați de către specialiști ca fiind iritabili și impulsivi să devină
dependenți de alcool și condamnați pentru infracțiuni violente la vârsta de 21 ani
(Caspi, Moffitt, Newman și Silva, 1996).

Un alt studiu clasic este cel legat de amânarea gratificării (Mischel, Shoda și
Peake, 1988) care au descoperit că măsura în care preșcolarii au reușit să amâne
gratificarea într-o sarcină de laborator (să nu mănânce imediat prăjiturile-bezea
care le erau puse în față) a fost corelată cu competența academică și socială zece
ani mai târziu când copii erau deja adolescenți.

Studiile legate de dezvoltarea personalității au fost concentrate în special pe

măsurarea și monitorizarea modului în care trăsăturile de personalitate adulte
evoluează în timp – ceea ce permite legarea
Resurse suplimentare, linkuri:

Societatea pentru personalitate și psihologie

socială
Site-ul web al societății pentru personalitate și
psihologie socială. Conține informații pentru
studenți și link-uri către alte site-uri relevante.
http://www.spsp.org/

Teorii ale personalității

Un e-text cu principalele teorii ale personalității
cu capitole ce pot fi descărcate. Include linkuri
către alte site-uri cu conținuturi pe tematica
„personalitate”.
https://allpsych.com/personalitysynopsis/

Proiectul de personalitate
Un site informativ comprehensiv al
Departamentului de psihologie de la
Universitatea Northwestern. Conține discuții
despre principalele abordări ale teoriei
personalității, recomandări, legături academice
și non-academice, consiliere pentru studenți,
și informații despre testele de personalitate.
https://www.personality-project.org/
________________________________________________
Unitatea 2

Teoriile psihanalitice ale personalității

2.1 TEORIA LUI FREUD ASUPRA PERSONALITĂȚII

Cu toate că au existat preocupări legate de personalitate în rândurile cercetătorilor

din domeniul „tinerei” (la momentul respectiv) științe a psihologiei, Sigmund Freud
(1856–1939) a fost primul care a formulat o teorie coerenta a personalității. De
altfel, Freud nu a fost psiholog (nici nu s-a auto-intitulat astfel niciodată), el era un
medic vienez preocupat să-și trateze pacienții cu diverse tulburări nevrotice.

Teoria personalității formulată de Freud este de principiu o teorie a minții – a

arhitecturii structurii și proceselor mentale (Cervone & Pervin, 2013). „El consideră
mintea ca parte a corpului, se întreabă cum este corpul și derivă principiile de
funcționare mentală de la principiile generale ale funcționării fiziologice... Mintea
își ia energiile mintale de la energiile fizice generale ale corpului” (Cervone &
Pervin, 2013, p. 73).

Pe parcursul a peste 40 de ani de studii clinice și terapie („psiho-analiză” cum a

denumit-o el) a formulat o teorie a structurii și dinamicii personalității, o teorie a
dezvoltării personalității precum și o teorie a tulburărilor de personalitate (Michel
et al., 2008). Freud a comparat personalitatea cu un iceberg: doar vârful se
prezintă și poate fi văzut (nivelul conștient), restul este sub acest nivel (respectiv
nivelul inconștient, condus de impulsuri sexuale și agresive).

Asumpțiile care stau la baza teoriilor lui Freud sunt (Michel et al., 2008):
• Comportamentul nu este niciodată accidental. El este determinat psihologic
de cauze motivaționale mentale. Acesta este principiul determinismului
motivațional/ psihic.
• Aceste cauze sunt în afara conștiinței totale a persoanei. Cu alte cuvinte
persoana nu este conștientă (decât parțial sau uneori chiar deloc) de aceste
cauze care îi determină comportamentul. „Gânduri aparent haotice,
incapacitatea de a-și aminti un cuvânt sau o idee familiară, rostirea sau
scrierea unor cuvinte nepotrivite, rănile autoprovocate și visele, toate au la
bază motive care sunt, de obicei, inconștiente” (Ewen, 2012, p.38).
Ființa umană este motivată, în concepția lui Freud, de puternice forțe înnăscute –
instinctele. Acestea sunt activate când corpul necesită întreținere (hrană, somn,
etc.). Aceste nevoi produc o stare de tensiune crescută – pulsiune – care este
trăită ca ceva neplăcut (foame, sete). Cum scopul oricărui comportament, potrivit
lui Freud, este acela de a produce plăcerea (el a denumit acest aspect ca fiind
principiul plăcerii) omul acționează pentru a reduce tensiunea pulsională și a
readuce organismul în stare de echilibru (homeostazie) (Ewen, 2012).

De-a lungul timpului, Freud și-a schimbat teoria referitoare la pulsiuni și – în ultima
variantă – a rămas la teoria conform căreia omul este motivat de două pulsiuni:
pulsiunea sexuală (Eros) și cea distructivă (agresivă).

Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – subcapitolul “Pulsiunile și energia

psihică” (p. 36-38)

Mintea este un sistem energetic în viziunea lui Freud. În momentul în care energia
nu poate fi eliberată ea nu dispare ci este exprimată printr-o varietate de activități
culturale: o serie de lucrări artistice (și în general produse culturale) sunt expresia
energiei sexuale și agresive care nu a fost exprimată într-un mod mai direct
(Cervone & Pervin, 2013).

O altă importanta asumpție legată de persoană – prezentă în teoriile lui Freud și

care se opunea perspectivei civilizației vestice de la vremea respectivă este cea
referitoare la felul în care privea individul. Spre deosebire de concepția vestica
care vedea omul in esență bun însă corupt de societate, Freud vine cu o teorie
surprinzătoare pentru contemporanii săi: impulsurile sexuale si agresive sunt
înnăscute si oamenii acționând după principul plăcerii desigur caută sa-si gratifice
aceste impulsuri însă societatea are rol de a le înfrâna. Societatea ii învață astfel
pe copii ca impulsurile biologice naturale sunt inacceptabile din punct de vedere
social. Normele sociale si tabuurile sunt menținute tocmai deoarece oamenii nu se
nasc “buni” ci cu aceste impulsuri distructive (Cervone & Pervin, 2013).

De menționat este faptul că în teoriile pe care le-a formulat, Freud a pornit exclusiv
de la cazurile sale din terapie (a lucrat așadar doar cu pacienți cu diverse tulburări
chiar dacă a generalizat apoi teoriile sale la întreaga populație) și s-a bazat pe
cazuri relativ puține.
În ceea ce privește structura personalității, teoria psihanalitică a propus două
modele diferite. Inițial, Freud a structurat personalitatea pe trei niveluri (acesta fiind
cunoscut sub denumirea de model topic):
• inconștient – sediul pulsiunilor și instinctelor care, de fapt, sunt cele care
direcționează comportamentul
• preconștient – partea de „tranziție” a tensiunilor și aspectelor din inconștient
respectiv conștient spre partea opusă de care nu suntem conștienți imediat
însă conținutul său poate fi adus ușor în conștiință
• conștient – conține aspectele (senzațiile și experiențele) de care suntem
conștienți. Freud considera că sunt destul de puține aceste aspecte de care
individul este conștient – majoritatea celor care afectează comportamentul
fiind inconștiente. „Aceste gânduri inconștiente intră în câmpul conștiinței
doar sub formă deghizată sau simbolică și doar cu dificultate, spre
deosebire de gândurile preconștiente” (Crețu, 2012b, p. 30)
Și-a dat seama însă ca modelul acesta este destul de tranșant și lasă de dorit așa
că, în anul 1923, a elaborat un alt model si anume cel structural (Ewen, 2012) care
conține trei instanțe inter-relaționate (însă care nu sunt compartimente distincte în
cadrul minții):
• Id/ Se-ul – singura componentă a personalității prezentă la naștere,
include toate pulsiunile și este sursa energiei psihice. Este inconștient,
așadar funcționează după „principiul plăcerii” (evitarea durerii și
maximizarea plăcerii), urmărește reducerea imediată a tensiunii.
Corespunde noțiunii anterioare de „inconștient” cu toate că și Eul și
Supraeul au părți de inconștient (Schultz & Schultz, 2013). Singura
modalitate prin care Se-ul încearcă să-și satisfacă nevoile este prin
acțiuni reflexe (strănutat, tușit, etc.) și prin procesele primare care sunt
niște procese de gândire copilăroase, fantezii ale gratificării prin care
individul își fabrică anumite imagini mentale ce substituie dorința și se
reduce astfel tensiunea.
• Ego/ Eul – apare în jurul vârstei de 6-8 luni și funcționează după
„principiul realității” (gratificarea instinctelor este amânată până în
momentul în care elemente din mediu permit obținerea de plăcere
maximă cu durere sau consecințe negative minime). Funcția sa este de
a exprima și satisface dorințele Id-ului în conformitate cu oportunitățile
și constrângerile existente în lumea reală și cerințele Supraeului. Poate
face distincția dintre realitate și fantezie, poate tolera tensiunea și poate
crea compromisuri prin gândire rațională (Cervone & Pervin, 2013). Este
sediul proceselor secundare de gândire – acele procese de gândire
matură necesare pentru a face față într-un mod rațional lumii externe.
• Superego/ Supraeul – apare în jurul vârstei de 5-6 ani. Este și el parțial
conștient și parțial inconștient (ca Eul). Este reprezentantul intern al
valorilor societății. Baza părții morale a personalității este învățată inițial
prin regulile de comportament stabilite de părinți. Prin laudă, pedeapsă
și exemplu copilul învață care sunt comportamentele pe care părinții săi
le consideră bune respectiv rele (Schultz & Schultz, 2013). Ulterior, prin
procesul de interiorizare a acestor reguli, copii ajung să-și administreze
 singuri pedepsele și recompensele pentru comportamentele lor.
Ajungem astfel să ne conformăm, ca adulți, într-un mod preponderent
inconștient acestor directive morale. Ca urmare a interiorizării individul
simte vină sau rușine de fiecare dată când face (sau doar se gândește
să facă) o acțiune contrară codului său moral. Supraeul urmărește
perfecțiunea morală și – la fel ca Se-ul – nu acceptă compromisuri cu
cerințele sale. Astfel Eul este prins la mijloc între aceste forțe care se
opun.
Rezultatul inevitabil – atunci când aceste forțe opuse acționează intens asupra
eului este angoasa/anxietatea (Ewen, 2012). Freud clasifică angoasele în funcție
de cauză:
• Angoasă în fața unui pericol real
• Angoasă nevrotică (răul ce va rezulta din cedarea în fața unei pulsiuni a Se-
ului)
• Angoasă morală (provocată de acțiuni sau dorințe ce contravin valorilor
morale ale individului)

În fața acestor angoase Eul recurge la diverse mecanisme de apărare (prezentăm

mai jos câteva dintre ele) (Schultz & Schultz, 2013):
• Refularea – implică blocarea recunoașterii existenței a ceva ce provoacă
anxietate, eliminarea involuntară din conștiință a unei amintiri care
provoacă disconfort
• Negarea – implică negarea existenței unui eveniment traumatic
• Proiecția – implică atribuirea unei pulsiuni deranjante altcuiva
• Regresia – implică revenirea la un stadiu anterior, mai puțin frustrant al vieții
și comportarea într-un mod infantil
• Raționalizarea – implică reinterpretarea unui comportament pentru a-l face
mai puțin amenințător și mai acceptabil
• Sublimarea – implică modificarea impulsurilor Se-ului prin reorientarea
energiei pulsionale în comportamente acceptabile social

Temă de reflecție

Dați câte un exemplu pentru fiecare mecanism.

Pe lângă teoria legată de structura personalității, după cum menționam, Freud a

formulat și o teorie a dezvoltării personalității. Freud consideră că personalitatea
este determinată în principal în primii 5 ani de viață. Pentru a explica dezvoltarea
personalității, Freud propune stadiile psiho-sexuale. „Fiecare stadiu este
caracterizat de o anumită zonă erogenă, care servește ca sursă primară de
plăcere” (Ewen, 2012, p. 51). Aceste stadii sunt:
 • Stadiul oral (naștere – 1 an): gura este cea mai importantă zonă de
reducere a tensiunii sau de plăcere (hrănire, supt)
• Stadiul anal (1-3 ani): expectațiile sociale cu privire la auto-controlul în ceea
ce privește urinarea și defecarea („învățatul la oliță”) interferează cu
gratificarea obținută din procesul de defecație
• Stadiul falic (4-5 ani): apar fantezii incestuoase, complexul lui Oedip,
anxietate
• Perioada de latență (5 ani - adolescență): perioadă de sublimare a
instinctului sexual
• Stadiul genital (adolescență – maturitate): dezvoltarea identității de rol și
relații sociale adulte

O altă teorie formulată de Sigmund Freud este cea legată de tulburările de

personalitate și psihopatologie. Pentru el nu există o delimitare clară între
personalitatea normală și anormală. Nevrozele și psihozele implică o diferență de
grad nu de natură (Ewen, 2012). În psihoterapie Freud propune ca proceduri
terapeutice: asocierea liberă, rezistența, transferul, etc.

Teoriile formulate de Freud au fost contestate în primul rând de mare parte din
discipolii săi care, de altfel au și reformulat majoritatea acestor teorii și au dat
explicații proprii referitoare la formarea și dezvoltarea personalității, explicații care
au minimizat semnificativ rolul inconștientul în comportamentul uman.

Psihanaliștii care i-au urmat lui Freud și-au formulat fiecare propria teorie
psihanalitică ducând la dezvoltarea mai multor orientări în psihanaliză care există
până în ziua de azi – în special pe partea de terapie.

2.2 TEORIA LUI JUNG ASUPRA PERSONALITĂȚII

Carl Gustav Jung (1875-1961) a fost un prieten și coleg apropiat a lui Freud. La
un moment dat Freud l-a considerat cel mai important discipol al său și chiar
„moștenitor”. Asta până în momentul în care Jung a început să-și contureze propria
teorie (pe care el a numit-o „psihologie analitică”), moment în care Freud l-a
renegat și a întrerupt orice legătură cu el (Schultz & Schultz, 2013). În ciuda
similitudinii numelor celor două teorii, psihologia analitică diferă foarte mult de
psihanaliza freudiană. Jung respinge accentul pus de Freud pe sexualitate, cu
toate că acceptă faptul că oamenii sunt motivați de imbolduri fiziologice înnăscute.

În descrierea structurii personalității Jung face apel la trei elemente: Eul,

Inconștientul personal (asimilabil inconștientului din psihanaliza freudiană) și
Inconștientul colectiv.

Eul (care începe să se dezvolte la 4 ani) se află în centrul conștiinței, ca un

complex de idei conștiente ce cuprinde sentimente de continuitate și identitate. Eul
este preocupat de procesele de percepție, de gândire, afective și mnezice. Eul
este selectiv și permite accesul în conștiință doar a unei părți din stimulii la care
suntem expuși.

Inconștientul personal din sistemul lui Jung este, așa cum menționam, similar
inconștientului din sistemul lui Freud. Este rezervorul a ceea ce era conștient la un
moment dat dar a fost uitat sau reprimat. Este necesar un efort mintal minim pentru
a scoate ceva din inconștientul personal sau pentru a-l trimite înapoi existând o
legătură reciprocă între Eu și Inconștientul personal.

Inconștientul colectiv este cel mai inovativ și în același timp controversat element
din teoria jungiană. El conține „gânduri, imagini, memorii și patternuri
comportamentale ancestrale cu care se naște fiecare individ, fiind o moștenire
comună a speciei” (Crețu, 2012b, p. 40). Orice experiență universală – adică
repetată relativ neschimbată de fiecare generație – devine parte a personalității
noastre. Așadar fiecare personalitate este legată nu doar de trecutul propriu ci și
de trecutul speciei. Suntem predispuși să ne comportăm și să simțim în anumite
feluri în care oamenii s-au comportat și au simțit dintotdeauna însă dacă această
predispoziție se materializează sau nu depinde de experiențele specifice pe care
fiecare le întâlnește în viață (Schultz & Schultz, 2013).

Astfel, de exemplu fiecare om a avut o figură maternă sau a trecut prin naștere și
moarte. Astfel au apărut arhetipurile – imagini ale experiențelor universale
conținute în inconștientul colectiv. Printre arhetipurile descrise de Jung
menționăm: Eroul, Mama, Copilul, Dumnezeu, Moartea, Puterea, Bătrânul
înțelept. Cele mai importante arhetipuri însă sunt: Persona, Anima și Animus,
Umbra și Self-ul.

Persona se referă la masca, fața publică la care suntem obligați să apelăm de

fiecare dată când suntem în societate. Jung considera că oamenii sunt nevoiți să
joace diverse roluri pentru a avea succes la locul de muncă de exemplu sau pentru
a se înțelege cu alții. Cu toate că Persona este utilă ea poate deveni negativă dacă
se confundă cu adevărata natură a individului. Când Eul se confundă cu Persona,
individul respectiv recurge la minciună (fie se minte pe sine fie pe ceilalți).

Anima și Animus se referă la faptul că Jung consideră că individul are un caracter

bisexual. La nivel biologic fiecare secretă și hormoni specifici sexului opus la fel ca
cei specifici propriului sex. La nivel psihologic de asemenea, fiecare sex prezintă
caracteristici și atitudini ale sexului opus. Personalitatea femeii conține aspecte
masculine (arhetipul Animus) iar personalitatea bărbatului cuprinde aspecte
feminine (arhetipul Anima).

Cel mai puternic arhetip propus de Jung este Umbra care conține instinctele
primitive, animalice, care are cele mai adânci rădăcini raportat la toate celelalte
arhetipuri. Trebuie să ne abținem și să ne apărăm de aceste impulsuri primitive
altfel societatea ne va pedepsi. Problema este că Umbra, pe lângă faptul că este
sursa răului este și sursa vitalității, spontaneității, creativității. Dacă este suprimată
total, personalitatea devine nu doar „plată” dar există și riscul ca Umbra să se
revolte (să existe o criză a Eului sau o slăbiciune) (Schultz & Schultz, 2013).

Self-ul reprezintă arhetipul unității, armoniei întregii personalități. Pentru Jung

aspirația către unitate este scopul vieții. Acesta se referă la obținerea echilibrului
întregii personalități și este orientat spre viitor, spre ceea ce trebuie să devenim.

Referitor la dezvoltarea personalității, Jung nu pune același accent ca Freud pe

primii ani ai vieții. El s-a concentrat mai degrabă pe etapele vieții, în dezvoltarea
personalității:
• Copilărie – începe dezvoltarea eului în momentul în care copilul face
distincția dintre eu și ceilalți
• Pubertate până la tinerețe – adolescenții trebuie să se adapteze la cerințele
celorlalți. Concentrarea este pe exterior (educație, carieră și familie).
Conștientul este dominant.
• Vârsta mijlocie – o perioadă de tranziție când focusul personalității se
schimbă de la exterior spre interior în încercarea de a echilibra inconștientul
cu conștientul.

Așadar personalitatea se dezvăluie treptat, pe tot parcursul vieții – proces numit

individuație (Ewen, 2012). Acesta este un proces de auto-descoperire dificilă,
presărat cu multe capcane.

Un alt aspect important al teoriei lui Jung este legat de accentul pus pe felul în
care oamenii se luptă cu forțe opuse din interiorul lor, de fapt dezvoltarea
personalității se face prin opoziții. De exemplu este o luptă între masca pe care o
prezentăm celorlalți prin Persona și Eul privat, personal (Cervone & Pervin, 2013).
Dacă oamenii pun un accent prea mare pe mască (Persona) s-ar putea să-și
piardă destul de mult identitatea și cine sunt cu adevărat.

Jung a vorbit de opt tipuri psihologice (tipuri de personalitate) derivate din

interacțiunea dintre patru funcții și două atitudini.

Cele patru funcții (modalitățile principale prin care oamenii cunosc lumea) sunt:
rațiune/gândire, sentiment/afect, senzație și intuiție. Cele două atitudini se referă
la extraversie și introversie. Tipurile rezultate sunt (Schultz & Schultz, 2013):
• Introvertit – gândire (mai interesat în idei decât în oameni)
• Introvertit – sentiment (rezervat, ne-demonstrativ, totuși capabil de emoții
puternice)
• Introvertit – senzație (detașat de exterior, se exprimă în preocupări estetice)
• Introvertit – intuiție (preocupat de inconștient mai mult decât de realitatea
de zi cu zi)
• Extravertit – gândire (logic, obiectiv, dogmatic)
• Extravertit – sentiment (emoțional, sensibil, sociabil)
• Extravertit – senzație (expansiv, în căutarea plăcerilor, adaptabil)
• Extravertit – intuiție (creativ, capabil să-i motiveze pe ceilalți și să profite de
oportunități)
 Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați descrierile celor opt tipuri

de personalitate propuse Jung (p. 108)

2.3 TEORIA LUI ADLER ASUPRA PERSONALITĂȚII

Alfred Adler (1870-1937) cu toate că a fost și el psihanalist, a avut o perspectivă

diferită asupra naturii umane. Aceasta, în viziunea lui Adler, nu era stăpânită de
forțe biologice instinctuale, conflicte determinate de instincte și experiențe
nerezolvate din copilărie. El și-a intitulat abordarea: psihologie individuală
deoarece s-a concentrat pe unicitatea fiecărei persoane și a negat universalitatea
motivelor biologice.

În opinia lui Adler, fiecare persoană este în primul rând o ființă socială iar
personalitatea este modelată în primul rând de mediile și interacțiunile sociale
unice fiecărei persoane și nu de nevoile sale biologice. Adler, la fel ca Jung,
minimizează rolul sexului în dezvoltarea personalității însă spre deosebire de
ambii, pentru Adler conștientul este mult mai important decât inconștientul. El
considera că oamenii sunt implicați activi în crearea și dezvoltarea propriului viitor.
Astfel propune conceptul de interes social – care este potențialul înnăscut de a
coopera cu alte persoane în vederea atingerii unor obiective personale și ale
societății.

În concepția lui Adler, sentimentele de inferioritate sunt forța motivatoare care duce
la dezvoltarea personalității. Dezvoltarea individuală se realizează prin
mecanismul compensării, prin încercările individului de a-și depăși sentimentele
de inferioritate reale sau imaginare. Procesul începe din copilărie (copii sunt mici
și neajutorați și total dependenți de adulți). Dacă individul eșuează în încercarea
de a compensa inferioritatea resimțită se dezvoltă un complex de inferioritate.
Acest complex face ca persoana să nu aibă încredere în sine, să aibă o opinie
proastă despre sine și să simtă că este incapabilă să facă față cerințelor vieții.

Pe lângă complexul de inferioritate, Adler vorbește și de complexul de superioritate

care este condiția în care o persoană supracompensează sentimentele de
inferioritate care ar fi normal să le aibă.

Referitor la dezvoltarea personalității, Adler este de acord că primii cinci ani de

viață sunt foarte importanți. El pune accent și pe influența familiei și a componenței
familiei în dezvoltarea unui stil de personalitate. Astfel, el introduce conceptul de
ordine la naștere: poziție deținută de copil în familie (primul născut, al doilea
născut, etc.) care influențează personalitatea ulterioară a adultului. Această
clasificare și observațiile sale cu toate că au stârnit interesul cercetătorilor nu au
fost neapărat susținute ulterior de studii.

Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați factorii patogeni în

dezvoltarea personalității propuși de Adler
(răsfățul, neglijarea, etc.) (p. 139-141)

Adler a elaborat mai multe tipologii ale personalității (pentru detalii a se vedea
Avram, 2009, p. 55). Perspectiva sa asupra acestui domeniu a fost importantă
deoarece a subliniat rolul familiei în formarea personalității.

2.4 ALTE TEORII PSIHANALITICE ASUPRA PERSONALITĂȚII: HORNEY,

FROM, ERIKSON

Alți psihanaliști care au avut contribuții relevante în domeniul personalității și au

formulat teorii referitoare la dezvoltarea personalității au fost și Karen Horney,
Erich Fromm sau Erick K. Erikson.

Karen Horney (1885-1952) a fost o altă „dezertoare” de le direcția tradițională

freudiană. Cu toate că nu a fost niciodată discipol sau colegă cu Freud, Horney a
fost formată în doctrina psihanalitică oficială dar nu a rămas pentru multă vreme
convinsă de ea. O feministă, Horney a precizat că teoria freudiană se axează mai
degrabă pe dezvoltarea bărbaților decât pe cea a femeilor. Ea și-a formulat teoria
în Statele Unite care erau o lume foarte diferită de Viena lui Freud: prin anii `30-
`40 au avut loc acolo schimbări majore în percepția societății americane referitoare
la drepturile și rolul femeilor. Desigur aceste schimbări aveau loc și în Europa însă
erau mult mai pronunțate în Statele Unite. Horney a descoperit că pacienții ei
americani erau atât de diferiți de cei germani încât a ajuns la concluzia că forțele
sociale la care erau expuși pot explica aceste variații – așadar a pus un accent
mare în teoria sa (la fel ca Adler) pe aceste relații și interacțiuni sociale (Schultz &
Schultz, 2013).

A fost de acord cu Freud în privința importanței primilor ani ai vieții în formarea

personalității însă a avut o perspectivă diferită referitoare la felul în care această
personalitate se formează. Astfel, ea considera că forțele sociale care acționează
în copilărie (nu cele biologice) influențează dezvoltarea personalității. Nu a
considerat că există anumite stadii universale sau conflicte inevitabile prin care
trebuie să treacă orice copil dar a afirmat că relațiile dintre copil și părinții săi sunt
factorul cheie (Schultz & Schultz, 2013).

Astfel, în teoria sa, Horney a considerat copilăria ca fiind dominată de nevoia de

securitate – care însemna un nivel ridicat al nevoii de securitate și eliberarea de
frică. Dacă copilul are un sentiment de securitate și lipsește frica este determinat
pentru normalitatea dezvoltării personalității sale. Această securitate depinde
exclusiv de cât de apropiați și afectuoși sunt părinții cu copilul.

„Anxietatea fundamentală” este un concept de bază în teoria sa și se referă la

singurătatea și neputința omniprezente, sentimente ce stau la baza nevrozelor.
Sau cum îl definește chiar ea „sentimentul unui copil de a fi izolat și lipsit de ajutor
într-o lume potențial ostilă” (Horney, 1945, p. 41). Acesta este rezultatul
comportamentului părinților cum ar fi dominația, lipsa de afecțiune și protecție,
combinarea atmosferei de dragoste cu tirania, solicitarea copilului de a se alia cu
unul dintre părinți împotriva celuilalt, etc.

Text de studiu/ studiat:

Avram (2009) – studiați subcapitolul „Teoria lui

K. Horney” (p. 57-61)

Horney considera că pentru a alina sentimentele de anxietate, copilul își pune

toate resursele în dobândirea siguranței (abandonând astfel impulsul sănătos spre
auto-realizare). Astfel apar diverse nevoi și tendințe nevrotice. Nevoile nevrotice
se referă la niște soluții iraționale la probleme și Horney a identificat zece astfel de
nevoi:
• Afecțiune și aprobare
• Un partener dominant
• Putere
• Exploatare
• Prestigiu
• Admirație
• Realizare sau ambiție
• Autosuficienta
• Perfecțiune
• Limite restrictive pentru viață
Toți manifestă aceste nevoi într-o anumita măsură. Satisfacerea acestora nu va
duce neapărat la sentimente de siguranță însă va ajuta la reducerea stării de
disconfort provocata de anxietate (Schultz & Schultz, 2013).

Ulterior ea a revizuit lista de nevoi nevrotice și le-a reformulat în trei categorii de

tendințe nevrotice:
• Mișcarea către alte persoane (personalitatea compliantă/docilă)
• Mișcarea împotriva altor persoane (personalitatea agresivă) și
• Distanțarea fata de alte persoane (personalitatea detașată/izolată)

Personalitatea compliantă (docilă) prezinta atitudini și comportamente de

apropiere față de ceilalți, o nevoie intensă și continuă de afecțiune și aprobare, o
nevoie extraordinară de a fi aprobat. Cei care au o astfel de personalitate docilă
prezintă astfel de nevoi față de toata lumea, cu toate ca s-ar putea să existe o
persoană dominantă (prieten, soț) față de care să se manifeste în mod expres
această nevoie de ascultare, care să preia controlul asupra vieții lor și să ofere
protecție și îndrumare (Schultz & Schultz, 2013).

Persoanele docile îi manipulează pe ceilalți pentru a le obține afecțiunea. De obicei

sunt văzute de ceilalți ca fiind atractive sau drăguțe. Sunt tot timpul preocupate să
se ridice la nivelul așteptărilor celorlalți, să le facă pe plac, să facă orice consideră
ele că este necesar în situația respectivă pentru a obține afecțiune, aprobare. În
consideră pe ceilalți ca fiind superiori iar pe sine se consideră neajutorate și slabe
chiar și în situații în care sunt categoric competente. Devin excesiv de dependente
de cei din jur, având nevoie constantă de aprobare și întăriri din partea celorlalți.
Orice semn de respingere reală și imaginară este înspăimântător pentru ele și ar
face orice pentru ca să recâștige afecțiunea (Schultz & Schultz, 2013).

Sursa acestor comportamente este ostilitatea reprimată a persoanelor docile

(Schultz & Schultz, 2013). Horney a descoperit că astfel de persoane docile și-au
reprimat niște sentimente de sfidare și răzbunare adânci și că au o dorință de
control, exploatare și manipulare a altora – exact opusul comportamentelor și
atitudinilor exprimate. Dar cum impulsurile ostile trebuie reprimate ajung să încerce
să-i mulțumească tot timpul pe ceilalți, nefăcând niciodată nimic pentru ei înșiși.

Personalitatea agresivă cuprinde comportamente și atitudini orientate împotriva

celorlalți. În lumea acestui tip de oameni toate lumea este o junglă în care doar cei
agresivi și vicleni reușesc să supraviețuiască. Cu toate că motivația lor este
identică cu a tipului docil, personalitatea agresivă nu prezintă frică de respingere.
Pentru a obține controlul și superioritatea pe care le consideră atât de necesare în
viața lor ei trebuie, în mod constant să performeze la un nivel superior. Tot timpul
trebuie să fie primii, să îi depășească pe ceilalți și să obțină controlul. Pentru asta
vor face orice: se vor certa, vor critica, vor avea pretenții exagerate. Vor munci
mult și într-adevăr s-ar putea să aibă succes în cariera lor însă munca în sine nu
le aduce, de fapt satisfacție. Cu toate că s-ar putea să pară că au încredere în ei,
că sunt stăpâni pe sine, personalitățile agresive, la fel ca cele docile sunt de fapt
conduse de insecuritate, anxietate și ostilitate (Schultz & Schultz, 2013).

Personalitatea detașată (izolată) este motivată să se îndepărteze de ceilalți și să

fie detașată emoțional. Nu trebuie nici să iubească, nici să urască, nici să se
implice emoțional în nici un fel. Au o dorință aproape disperată de intimitate. Se
bazează pe propriile forțe. Orice încercare de influență, constrângere a lor îi face
să devină foarte reactivi. Unor astfel de persoane nu le plac programele, orarele,
angajamentele pe termen lung. Trebuie și ei să se simtă superiori dar nu la fel cu
personalitățile agresive deoarece superioritate presupune competiție deci
implicarea cu ceilalți, or ei nu doresc deloc să fie implicați în interacțiuni cu ceilalți.
Așa că pentru ei, superioritatea vine dintr-un sentiment de unicitate, se simt diferiți
față de ceilalți.

Personalitățile detașate își suprimă sau neagă orice sentimente față de ceilalți (în
special cele de dragoste sau ură). Deoarece intimitatea poate duce la conflicte,
trebuie evitată. Din cauza evitării emoțiilor astfel de personalități pun accent pe
rațiune, logică, inteligență (Schultz & Schultz, 2013).

În viziunea lui Horney, fiecare personalitate nevrotică are de fapt toate aceste trei
tendințe – una dintre ele fiind dominantă și celelalte resimțindu-se într-o măsură
mai mică. Deoarece sunt incompatibile ele pot duce la conflicte. Niciuna din
nevoile și tendințele nevrotice nu reprezintă o modalitate realistă de a trata
anxietatea.
______________________________________________
Unitatea 3

Perspectiva behavioristă asupra personalității

3.1 BEHAVIORISMUL ȘI PERSONALITATEA

Behaviorismul este unul din cele mai importante curente din istoria psihologiei care
a influențat puternic felul în care a evoluat acest domeniu științific. Apărut cam în
aceeași perioadă istorică ca psihanaliza, principiile pe care s-a bazat acest curent
au fost complet diferite. Întemeiat de John B. Watson (1878-1958) behaviorismul
s-a bazat pe principiul mecanicist: ei considerau că trebuie să explici
comportamentul în termeni de influențe cauzale ale mediului asupra persoanei. Cu
alte cuvinte, behavioriștii nu discutau de „factori interni” care influențează
personalitatea, aceasta fiind exclusiv produsul interacțiunii dintre individ și mediul
înconjurător. Behavioriștii considerau că știința trebuie să caute să explice cum
factorii de mediu influențează comportamentul. Potrivit behavioriștilor stilul de
personalitate se formează treptat ca rezultat al interacțiunilor cu mediul
înconjurător.

Potrivit behavioriștilor, ființele umane sunt niște obiecte fizice într-un univers fizic.
Ca urmare ele sunt supuse legilor fizicii și pot fi studiate într-un mod științific.
Forțele din mediul înconjurător intră în contact cu viețile oamenilor și le
influențează traiectoria (Cervone & Pervin, 2013). Ei au pus accent pe
comportamentul exterior, observabil, nu pe viața psihică interioară.

Teoria behavioristă s-a bazat pe cercetările lui I. P. Pavlov (1849-1936) legate de

condiționarea clasică. Aceasta se referă la un proces în care un stimul neutru
poate produce un răspuns datorită asocierii sale cu un stimul care automat
produce același răspuns sau un răspuns similar.

Text de studiu/ studiat:

Crețu (2012b) – studiați subcapitolul

„Condiționarea clasică” (p. 102-108)
3.2 TEORIA LUI SKINNER

B. F. Skinner (1904-1990) a fost unul din cei mai importanți psihologi din lume în
timpul vieții sale. El a negat existența unei entități numită personalitate și nu a
căutat cauzele comportamentului în interiorul organismului. Procesele mintale și
fiziologice nu pot fi observate în mod nemijlocit așadar el considera că nu au
relevanță pentru știință. Comportamentul este o consecință a influențelor
exterioare, a întăririlor și pedepselor la care este supus. El poate fi controlat prin
întărirea consecințelor sale. Întărirea comportamentului este un concept de bază
în teoria sa. Întărirea se referă la creșterea probabilității de apariție a unui
comportament. Există întărire pozitivă (de exemplu: lauda unui comportament al
copilului îl face să repete acel comportament) și întărire negativă (de exemplu: un
copil care își face temele pentru a scăpa de criticile părinților). Pedeapsa este
diferită de întărirea negativă: aplicarea pedepsei duce la împiedicarea ca un
comportament să mai apară în viitor.

Temă de reflecție

Dați câte două exemple de întăriri pozitive,

negative respectiv pedepse .

De menționat este faptul că Skinner a lucrat în principal cu animale (în special cu

șoareci și porumbei). Așadar teoria sa referitoare la comportament a fost testată
în principal pe animale. Când folosea subiecți umani metoda sa consta în
investigarea exhaustivă a unui singur subiect așadar nu făcea apel la grupuri mari
de subiecți pentru extragerea concluziilor și formularea teoriilor sale.

Skinner nu a pretins că stările interioare nu există – doar că acestea (emoții,

gânduri, etc.) nu trebuie studiate de știință. Așadar psihologia ar trebui să se axeze
doar pe ce poate observa și măsura (Ewen, 2012). El susține că majoritatea
comportamentelor sunt învățate prin condiționare operantă. Aceasta este o situație
de învățare ce implică un comportament produs de un stimul antecedent care nu
este observabil, astfel comportamentul pare că este spontan.

„Potrivit lui Skinner, comportamentele care operează asupra mediului pentru a

produce efecte care le fortifică (le întăresc) au mai multe șanse de a se produce
în viitor. El numește astfel de comportamente „operante”, iar procesul prin care
sunt învățate, condiționare operantă. Orice stimul care crește probabilitatea unui
răspuns atunci când este prezentat (stimul de întărire pozitiv) sau atunci când este
îndepărtat (stimul de întărire negativ) este, prin definiție, un stimul de întărire”
(Ewen, 2012, p. 417).

Ajustarea răspunsului se referă la facilitarea învățării prin întărirea aproximărilor

din ce în ce mai corecte ale răspunsului așteptat. Așadar aproximarea succesivă
este cea care explică dobândirea comportamentului complex. Astfel, un
comportament cum este învățarea vorbirii va fi întărit pe măsură ce se apropie de
comportamentul final dorit.

Menținerea unui comportament se poate face prin programele de întărire care se

referă la condiții ce implică diferite frecvențe și perioade de întărire. Astfel sunt
posibile patru scheme de întărire formate prin combinarea acestor dimensiuni:
frecvență fixă sau variabilă respectiv interval fix și variabil.

Temă de reflecție

Dați câte un exemplu pentru fiecare schemă de

întărire.

Extincția se referă la dispariția unui comportament ca urmare a încetării

programului de întărire.

3.3 APLICAȚII ALE BEHAVIORISMULUI

Behviorismul nu este așadar o teorie care să fi elaborat o teorie coerentă asupra

personalității deoarece punctul lor principal de interes era comportamentul uman
explicat prin impactul forțelor externe lui nu prin energia, motivația sau orice alt
proces intern, biologic ori psihic.

Cu toate acestea, cercetările și contribuțiile acestora la modelarea și dezvoltarea

comportamentului (care este forma „vizibilă” de exprimare a personalității) sunt
incontestabile și din această cauză descoperirile lor sunt utilizate și în prezent într-
o serie vastă de domenii.

Modificarea comportamentului prin întăriri este o aplicație destul de frecvent

utilizată pentru controlarea sau modificarea comportamentului indivizilor și al
grupurilor. Astfel întărirea pozitivă este frecvent utilizată în spitalele psihiatrice,
companii, școli pentru schimbarea comportamentului.

Skinner însă nu susține aplicarea pedepselor pentru modelarea

comportamentului. În opinia sa doar întărirea pozitivă este suficientă.
După cum am menționat, Skinner consideră că comportamentul este controlat de
variabile care sunt exterioare organismului așadar nu este nimic în interiorul nostru
(procese, motivații, etc.) care să determine comportamentul. Cu toate acestea el
considera că avem abilitatea de auto-control pe care o descria ca fiind acțiunea de
a modifica impactul evenimentelor externe. Nu este vorba de un „sine” misterios ci
doar de capacitatea de control a variabilelor externe care influențează
comportamentul.

Astfel el prezintă câteva astfel de acțiuni posibile (Schultz & Schultz, 2013):
• Evitarea stimulului (de exemplu: evitarea unei persoane sau a unei situații
care te enervează)
• Saturare auto-administrată (ex.: controlăm situațiile pentru a ne „vindeca”
de obiceiuri rele repetând de foarte multe ori acel comportament sau
obicei)
• Stimulare adversivă (ex.: implică consecințe neplăcute, cum ar fi
desconsiderarea din partea prietenilor dacă ne luăm un angajament față
de ei și nu ne mai ținem de acel angajament)
• Auto-întărire (ex.: ne recompensăm pentru împlinirea unor comportamente
dezirabile)

Aplicații ale teoriilor sale legate de modificarea comportamentului au fost folosite

în spitale psihiatrice:
__________________________________________
Unitatea 4

Teorii umaniste ale personalității

4.1 TEORIA LUI ROGERS ASUPRA PERSONALITĂȚII

Teoriile umaniste pun accent pe potențialul înnăscut al persoanei de creștere și

dezvoltare. Ele promovau „psihologia holistă” care studiază individul ca un întreg,
concentrându-se pe experiența subiectivă și pe sine mai degrabă decât pe
anumite sub-procese psihice (Michel, Shoda, & Ayduk, 2008).

Carl Rogers (1902-1987) a propus o teorie fenomenologică asupra personalității

(teoria auto-actualizării sinelui). Fenomenologia pleacă de la asumpția de bază că
ceea ce contează este modul subiectiv în care este percepută realitatea
fenomenelor și nu contează atât de mult realitatea în sine. Cu toate că în viața
noastră de zi cu zi putem crede că trăim într-o lume reală și că atunci când vedem
că se întâmplă ceva acel lucru într-adevăr s-a întâmplat. Când povestim altora
despre evenimente petrecute în viața noastră trăim cu impresia că ele într-adevăr
s-au întâmplat. Rogers atrage atenția asupra faptului că oamenii nu reacționează
la o realitate absolută ci la percepția lor asupra realității (Cervone & Pervin, 2013).

Cu alte cuvinte, din perspectivă fenomenologică contează interpretarea subiectivă

a realității și implicit aceasta duce la asumpția că două persoane diferite care văd
aceeași realitate o vor interpreta diferit.

Există două asumpții de bază care fundamentează teoria lui Rogers asupra
personalității: comportamentul este ghidat de tendința spre auto-actualizare
(împlinirea potențialului propriu) și pe ideea că orice persoană are nevoie de
apreciere pozitivă (respect, căldură, acceptare din partea celorlalți) (Ewen, 2012).

Rogers consideră că felul în care ajungem să ne privim pe noi înșine este puternic
influențat de ceea ce gândesc cei din jurul nostru. Cu toate că acceptă ideea că
evenimentele copilăriei sunt foarte importante în formarea personalității adulte, el
preferă să pună accentul pe nevoile actuale și eforturile active ale persoanei de a
se auto-actualiza (Ewen, 2012).

Experiența interioară a fiecăruia este un concept în jurul căruia este construită

teoria lui Rogers, el considerând-o în continuă schimbare și incluzând: gânduri,
emoții, percepții, etc. Fiecare își evaluează și testează experiențele prin formularea
și testarea de ipoteze. „Dacă percepi o pudră albă aflată într-un vas mic drept sare,
o guști și descoperi că este dulce, experiența se va modifica rapid, indicându-ți
zahărul” (Ewen, 2012, p. 272).

În procesul de auto-actualizare, fiecare individ, pe baza unei abilități înnăscute

poate identifica acele elemente care îl ajută în procesul de actualizare și de
asemenea, poate identifica și tot ceea ce nu constituie ajutor în acest proces, care
se numește proces de evaluare organismică. Astfel, la nivel profund al
personalității, individul știe ceea ce este și ceea ce nu este bun pentru el (Ewen,
2012).

Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați subcapitolul „Câțiva

termeni rogersieni” (p. 274-275)c

Un alt concept important în teoria lui Rogers este conceptul de sine. Acesta se
formează treptat, pe măsură ce copilul crește și învață să se perceapă ca o entitate
separată față de lume. Cu toate că actualizarea organismică este ghidată prin
aceste mecanisme înnăscute pe care le-am menționat, actualizarea sinelui se
realizează printr-un alt mecanism: aprecierea pozitivă a celor apropiați (părinți).
Astfel copii acordă atenție cerințelor parentale. În general părinții ar trebui să
manifestă o acceptare necondiționată față de sentimentele copilului și față de
conceptul său de sine și să își limiteze criticile doar pentru anumite comportamente
indezirabile.

Cu toate acestea, părinții răspund mai degrabă cu o acceptare condiționată – ceea

ce duce la forțarea copilului să facă o alegere dificilă între propria experiență
interioară și teama de a pierde iubirea părinților, ducând la varianta cenzurării
adevăratelor sentimente și modificarea experienței pentru a fi pe placul celorlalți.
Dorind să obțină apreciere pozitivă copii ajung să își nege, într-o anumită măsură,
adevăratele sentimente și să își însușească normele parentale putând astfel să
ajungă în postura în care tendințele de actualizare și de actualizare a sinelui să se
separeu ducând la o stare de confuzie și angoasă mai târziu în viață. Astfel poate
să apară diverse tulburări la vârsta adultă – ce vor putea fi rezolvate tot prin
procesul de cunoaștere de sine autentică (Ewen, 2012).

Referitor la dezvoltarea personalității, Rogers nu menționează stadii în dezvoltare

ci doar necesitatea acceptării necondiționate față de copil care se realizează într-
o familie centrată pe persoană. Această familie pune accentul pe împărtășirea
sentimentelor, pe respectarea drepturilor copilului dar și al părinților și pe un mediu
cald și apropiat în care copilul nu este judecat (Ewen, 2012).

De asemenea el prezintă și câteva caracteristici care definesc persoana optim

adaptată, „deplin funcțională”. Aceasta este liberă de orice judecăți valorizante,
simte libertatea de a se exprima așa cum simte, fără a se auto-judeca (se bucură
așadar de o autoacceptare necondiționată, în primul rând). Apoi ea este deschisă
la experiență, își formează relații interpersonale reușite, îi apreciază pe ceilalți
necondiționat (Ewen, 2012).

Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați subcapitolul „Educația”

(p. 283)

4.2 TEORIA LUI MASLOW

Abraham Maslow (1908-1970) a propus și el o teorie legată de dezvoltarea

personalității: ierarhia celor cinci nevoi înnăscute care direcționează
comportamentul (Schultz & Schultz, 2013). Acestea sunt (Ewen, 2012):
1. trebuințele fiziologice (foamea, setea, somnul, etc.)
2. de securitate (căutarea unui mediu stabil, predictibil, etc.)
3. de apartenență și de dragoste (relații de afecțiune cu prietenii, partenerul
de viață, urmașii, etc.)
4. de respect (ne luptăm pentru a obține recunoaștere, apreciere din partea
celorlalți)
5. de actualizare a sinelui (descoperirea și împlinirea propriilor potențialități
înnăscute)

Aceste trebuințe sunt aranjate în ordine de la cele mai puternice la cele mai slabe.
Trebuințele de la baza ierarhiei trebuie să fie cel puțin parțial satisfăcute înainte ca
trebuințele de nivel superior să devină influente (așadar există o ierarhie a acestor
trebuințe). De exemplu oamenii înfometați nu simt impulsul de a-și satisface o
trebuință superioară, cum ar fi cea de stimă de sine (Schultz & Schultz, 2013).
De asemenea, trebuințele superioare apar mai târziu în viață. Trebuințele
fiziologice și cele de securitate apar în copilăria mică. Cele de respect și stimă de
sine apar în adolescență. Cele de auto-actualizare nu apar până la mijlocul vieții.
Nu toți indivizii ajung la stadiul de autoactualizare a personalității, de împlinire
personală, atingere a potențialului maxim.
Și Maslow pornește de la premisa că ființa umană este în esență pozitivă și că
trebuințele superioare sunt definitorii pentru ființa umană. Obiectivul fiecăruia este
actualizarea sinelui. Acest proces se referă la „realizarea propriilor potențialități
înnăscute; cea mai înaltă și cea mai plăcută trebuință, dar, de asemenea, cel mai
dificil de recunoscut și de satisfăcut” (Ewen, 2012).

În afara acestor trebuințe organizate ierarhic, Maslow mai propune o categorie de

trebuințe înnăscute: trebuințele cognitive (de cunoaștere și înțelegere). Nevoia de
cunoaștere e mai puternică decât cea de înțelegere (Schultz & Schultz, 2013).
Aceste nevoi apar în copilăria timpurie și sunt exprimate prin curiozitatea „nativă”
a copiilor.

O altă categorie de motivatori prezenți în teoria lui Maslow sunt metamotivațiile

care sunt de fapt factorii motivatori ai persoanelor autoactualizate și care se referă
la maximizarea potențialului personal, mai degrabă decât încercarea de a atinge
un obiectiv punctual.

Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați subcapitolul „Dezvoltarea

personalității” (p. 303)
___________________________________________
Unitatea 5

Teorii social-cognitive ale personalității

5.1 TEORIA LUI KELLY

George Kelly (1905-1967) a propus teoria constructelor personale, o teorie diferită

față de alte teorii ale personalității prin faptul că nu include referiri la concepte
precum: emoție, motivație, întărire, pulsiune, etc. Această teorie se adresează
mediului clinic iar scopul său principal este acela de a „ajuta oamenii să
depășească problemele apărute în relațiile interpersonale” (Ewen, 2012, p. 455).

Kelly consideră că fiecare individ se comportă ca un cercetător științific încercând

să prezică și să controleze mediul. Fiecare persoană interpretează într-o manieră
personală lumea, ceea ce conferă evenimentelor o anumită semnificație și – în
consecință – îi determină comportamentul. Evenimentele pot fi interpretate diferit,
din mai multe perspective (chiar și cele mai clare) – aceasta „alternanță a
constructului” permițând adaptarea chiar și la evenimente nefericite din trecut.

Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați subcapitolul

„Caracteristicile constructelor personale” (p.
456-468).

5.2 TEORIA LUI BANDURA

Cu toate că Albert Bandura (1925 - ) este un behaviorist, el nu consideră că

comportamentul nostru este determinat doar de forțele exterioare – așa cum
consideră majoritatea behavioriștilor. Teoria sa, teoria social-cognitivă (teoria
învățării sociale) scoate în evidență relațiile dintre comportament, factorii interni și
factorii externi (sociali). În opinia sa, cu toate că o mare parte a comportamentului
pe care îl manifestă o persoană este învățat prin condiționare, există aspecte
legate de complexitatea interacțiunilor sociale, care nu pot fi explicate doar prin
condiționare. Așadar, o mare parte a comportamentelor sunt învățate prin întărire
vicariantă adică prin observarea comportamentelor altor persoane și a
consecințelor pe care le au acele comportamente. Așadar este vorba de învățare
prin observație sau exemplu.

Spre deosebire de Skinner, Bandura consideră că procesele cognitive pot influența

învățarea. Comportamentele manifestate de ceilalți nu sunt imitate automat. Mai
degrabă are loc o deliberare conștientă, o anticipare a consecințelor acelui
comportament observat înainte de a se lua decizia dacă va fi imitat sau nu (Schultz
& Schultz, 2013).

Albert Bandura introduce conceptul de modelare: o tehnică de modificare a

comportamentului care implică observarea comportamentului altora (modelul) și
participarea alături de el în efectuarea comportamentului.

Un alt concept introdus de Bandura se referă la autoeficacitatea percepută: tindem

să ne asumăm sarcini pe care percepem că suntem în stare să le realizăm și
evităm activități pe care le considerăm peste capacitățile noastre (Ewen, 2012).
___________________________________________
Unitatea 6

Teoriile trăsăturilor de personalitate

6.1 TEORIA LUI ALLPORT

Gordon Allport (1897–1967) a fost cel care a făcut din subiectul personalității un
subiect de interes și respectat în mediul academic psihologic (Schultz & Schultz,
2013). Cartea sa publictă în 1937: Personality: A Psychological Interpretation
(Personalitatea: O interpretare psihologică) a fdevenit un succes imediat. În
această carte a formulat o teorie a dezvoltării personalității în care trăsăturile joacă
un rol determinant.

El a pus accent pe unicitatea personalității, fiecare individ având un set propriu de

trăsături. Spre deosebire de Freud, el a considerat că personalitatea este
influențată mai degrabă de conștient în cazul persoanelor normale, sănătoase (de
altfel acestea sunt persoanele care ar trebui să fie subiecți de studiu ai
personalității, nu persoanele cu tulburări de personalitate). Așadar el a formulat un
model al personalității pornind de la persoana sănătoasă. De asemenea, el a
pledat pe concentrarea pe prezent și viitor în studiul personalității, nu pe
experiențele trecute (Schultz & Schultz, 2013).

În definirea personalității a pornit de la studiul a peste 50 de definiții ale

personalității existente până la momentul respectiv, ajungând la concluzia că
personalitatea are o organizare dinamică, care se schimbă pe parcursul vieții și
influențează comportamentul și gândirea (Ewen, 2012).

Personalitatea reflectă atât factorii ereditari cât și cei din mediul înconjurător care
își pun amprenta asupra persoanei. El considera că personalitatea copiilor este
distinctă de cea a adulților și că experiențele din copilărie nu influențează
personalitatea adultului (Schultz & Schultz, 2013).

Allport consideră trăsăturile de personalitate a fi predispoziții de a răspunde în

același fel sau într-un mod similar la aceeași stimuli. Cu alte cuvinte trăsăturile
sunt considerate a fi feluri persistente de a reacționa la stimulii din mediul
înconjurător (Schultz & Schultz, 2013). Ele sunt diferite de stările psihologice sau
activitățile comportamentale care sunt temporare și induse de circumstanțe
situaționale (Cervone & Pervin, 2013).
Allport (1937) prezintă caracteristicile trăsăturilor:
1. trăsăturile de personalitate sunt reale și există în fiecare – ele nu sunt doar
niște constructe teoretice
2. trăsăturile determină comportamentul, nu apar ca răspuns la anumiți stimuli
ci mai degrabă ne determină să căutăm anumiți stimuli care să producă un
anumit tip de comportament
3. trăsăturile pot fi demonstrate empiric prin demonstrarea comportamentului
în timp
4. trăsăturile sunt legate între ele, chiar se pot suprapune într-o oarecare
măsură
5. trăsăturile variază în funcție de situație

Text de studiu/ studiat:

Crețu (2012) – studiați subcapitolul

„Particularități ale trăsăturilor” (p. 52 -56).

Ulterior, Allport și-a rafinat teoria și a introdus anumite diferențieri conceptuale,

nuanțând tipurile de trăsături. Astfel, trăsăturile comune au rămas cu denumirea
trăsături, cele individuale au devenit predispoziții individuale. Ele pot fi trăsături
cardinale, centrale sau secundare (Schultz & Schultz, 2013).

O trăsătură cardinală este foarte accentuată și influențează întreaga viață a

individului însă nu toată lumea prezintă astfel de trăsături și nici nu e obligatoriu ca
cei care au o astfel de trăsătură să o manifeste în orice ocazie (de ex.: sadismul).

Trăsăturile centrale (fiecare persoană are între 5-10) descriu comportamentul unei
persoane.

Trăsăturile secundare apar mai puțin consistent și sunt mai slabe (doar un prieten
apropiat ar putea să le observe).

În orice teorie a personalității este importantă, în opinia lui Allport, problema

motivației. Din această perspectivă, el consideră că este mult mai importantă
situația prezentă a persoanei, în ceea ce privește motivația și nu ceea ce a făcut
sau pățit ea în trecut.

El numește sinele (ego-ul) cu termenul de proprium și identifică 7 stadii în

dezvoltarea sa (Schultz & Schultz, 2013):

1. sinele corporal
 2. identitatea de sine
3. stima de sine
4. extensia sinelui
5. imaginea de sine
6. sinele rațional (6-12 ani)
7. efortul central (adolescență)

Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați subcapitolul „Proprium-

ul” (p. 356-358).

În domeniul psihologiei personalității Allport este foarte respectat. Însă cu toate că

a avut o incontestabilă contribuție la dezvoltarea teoretică a domeniului,
contribuțiile sale empirice au fost foarte limitate (Cervone & Pervin, 2013).
Teoreticienii care au urmat lui Allport în această teorie a trăsăturilor, spre
deosebire de el, au început să studieze populații de indivizi și au încercat să
identifice cele mai importante diferențe în populație, pe larg.

6.2 TEORIA LUI CATTELL

Raymond B. Cattell (1905-1998) a pornit de la modelul lui Allport și a încercat să

îl „simplifice” deoarece, deși era de acord cu ideea de a studia trăsăturile pentru
a putea descrie personalitatea, considera că există prea multe trăsături și că se
pot face tot atâtea descrieri diferite ale unei persoane câți psihologi fac această
descriere.

Abordarea sa este una științifică, el propunând analiza factorială ca procedură

statistică prin care pot fi extrase trăsăturile-factor și eliminate cele redundante.
Astfel ei ajunge la un model al personalității format din 16 factori primari (16 PF)
(Schultz & Schultz, 2013). Cattell considera că doar atunci când cunoaștem
trăsăturile cuiva putem ști cum se va comporta într-o anumită situație (aspect
care considera el că ar trebui prezis prin cunoașterea personalității).
Trăsăturile de personalitate pot fi de mai multe tipuri (Schultz & Schultz, 2013):
• trăsături comune
• trăsături unice
• trăsături – abilități
• trăsături temperamentale
• trăsături dinamice
 • trăsături de suprafață
• trăsături – sursă
• trăsături constituționale
• trăsături modelate de mediu

Text de studiu/ studiat:

Avram (2009) – studiați subcapitolul „Dezvoltări

ale teoriei trăsăturilor (Eysenck, Cattell)” (p. 94-
101).

Cattell a fost interesat de influența eredității și a mediului în modelarea

personalității. Astfel, el a studiat perechi de gemeni crescuți în aceeași familie cu
perechi de gemeni crescuți în familii separate, precum și frați (non-gemeni)
crescuți în aceeași familie, respectivi frați crescuți în familii diferite. În urma
cercetărilor sale pe această tematică a ajuns la concluzia că o treime din
personalitatea noastră poate fi explicată de factorii genetici și restul de două
treimi de factorii de mediu și influențele sociale (Schultz & Schultz, 2013).

Ca stadii în dezvoltarea personalității el face referire la șase etape (Schultz &

Schultz, 2013):
• pruncie (de la naștere la 6 ani)
• copilărie (6-14 ani)
• adolescență (14-23 ani)
• maturitate (23-50 ani)
• maturitate târzie (50-65 ani)
• bătrânețe (peste 65 ani)

Cattell a dezvoltat mai multe teste pentru evaluarea personalității, dintre care cel
mai cunoscut este 16 PF care se bazează pe 16 trăsături sursă majore.
___________________________________________
Unitatea 7

Dezvoltarea personalității

7.1 PERSPECTIVE LEGATE DE DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

Cât de stabilă este personalitatea în timp? Când vorbim de dezvoltarea

personalității apare întrebarea: cât de stabile sunt trăsăturile de personalitate din
copilărie și în ce măsură le regăsim în viața de adult? Un copil agresiv și impulsiv
se va transforma într-un adult agresiv și instabil emoțional? O serie de studii
longitudinale, efectuate de-a lungul timpului încearcă să ofere unele răspunsuri.

Astfel, un studiu efectuat pe copii care au fost examinați la vârsta de 3 ani și apoi
când au ajuns adulți la 21 ani a arătat că a existat o probabilitate ridicată ca acei
copii care au fost evaluați de către specialiști ca fiind iritabili și impulsivi să devină
dependenți de alcool și condamnați pentru infracțiuni violente la vârsta de 21 ani
(Caspi, Moffitt, Newman and Silva, 1996).

Un alt studiu clasic este cel legat de amânarea gratificării (Mischel, Shoda and
Peake, 1988) care au descoperit că măsura în care preșcolarii au reușit să amâne
gratificarea într-o sarcină de laborator (să nu mănânce imediat prăjiturile-bezea
care le erau puse în față) a fost corelată cu competența academică și socială zece
ani mai târziu când copii erau deja adolescenți.

Studiile legate de dezvoltarea personalității au fost concentrate în special pe

măsurarea și monitorizarea modului în care trăsăturile de personalitate adulte
evoluează în timp. Poziția frecvent întâlnită este aceea că „unele lucruri se
schimbă, altele rămân la fel” (Larsen & Buss, 2010) în ceea ce privește evoluția
personalității pe parcursul vieții individului.

Aspecte referitoare la subiectul dezvoltării personalității au fost tratate de către

diverși autori, de-a lungul timpului, existând chiar un număr special dedicat
acestui subiect de către Journal of Personality (Graziano, 2003).

Dezvoltarea personalității se referă la acele „continuități, consistențe și stabilități

în oameni de-a lungul timpului și la modalitățile în care oamenii se schimbă de-a
lungul timpului” (Larsen & Buss, 2010, p. 128).
 Temă de reflecție

Efectuați exercițiul propus de Larsen & Buss,

2010 (p. 128): Gândiți-vă cum erați în gimnaziu
respectiv cum erați imediat după absolvirea
facultății. Identificați-vă trei caracteristici care s-
au schimbat în mod evident în acea perioadă
(interese, atitudini, valori, ce vă plăcea să faceți
în timpul liber) (listați-le separat: „cum eram în
gimnaziu” și „cum eram după liceu”). Apoi
identificați-vă trei caracteristici care nu s-au
schimbat.

Când vorbim de dezvoltarea personalității în timp nu ne referim la acele

schimbări datorate unor factori de mediu temporari (de exemplu: consumul de
alcool sau droguri) ci la acele modificări ale personalității care sunt interne
persoanei și durabile în timp. De asemenea se vorbește și de o coerență a
personalității (de exemplu, un băiat care este dominant își va manifesta această
trăsătură într-un fel la 4 ani și în alt fel la 20 de ani însă trăsătura va fi vizibilă în
comportamentul său, dacă îl caracterizează).

Personalitatea poate fi analizată la trei niveluri: la nivel de populație, la nivel de

diferențe între grupuri din cadrul populației și la nivel de diferențe individuale în
cadrul grupurilor atât în ceea ce privește dezvoltarea personalității (cu alte
cuvinte schimbările în personalitate) cât și în ceea ce privește stabilitatea
personalității. De exemplu, la nivel de populație există o tendință de scădere a
impulsivității pe măsură ce oamenii îmbătrânesc. Această schimbare în
impulsivitate este o parte a schimbării personalității la nivel de populație (Larsen
& Buss, 2010).

Alte schimbări care apar în timp afectează grupuri de persoane în mod diferit.
Exemplu de astfel de grupuri îl reprezintă diferențele dintre sexe. Astfel femeile
se diferențiază în dezvoltarea personalității de bărbați în asumarea riscurilor, de
exemplu. La vârsta adolescenței, băieții tind să-și asume riscuri mai mult decât
fetele. De asemenea, bărbații și femeile se dezvoltă diferit în ceea ce privește
empatia față de alții (femeile fiind mai empatice) (Larsen & Buss, 2010).
La nivel individual sunt studiate, de către psihologi, cele mai multe diferențe în
dezvoltarea personalității (care persoane se vor schimba și care vor rămâne la
fel, care sunt persoanele cu risc în dezvoltarea de patologii ale personalității – pe
baza măsurătorilor timpurii legate de personalitate sunt doar câteva din
întrebările la care pot răspunde psihologii) (Larsen & Buss, 2010).

Referitor la aspectul stabilității personalității în timp sunt studiate, în literatura de

specialitate, diverse aspecte în funcție de vârstă. Astfel, la vârsta mică (3-12
luni), de departe cel mai studiat aspect al personalității este cel legat de
temperament. Studii în acest domeniu au fost făcute de Mary Rothbart (1986)
care a propus chiar un instrument de măsurare a temperamentului copiilor care
să poată fi folosit de îngrijitorii acestuia (a se vedea tabelul din Larsen & Buss,
2010, p. 134).

În ceea ce privește stabilitatea pe parcursul copilăriei studiile longitudinale au

oferit o serie de date referitoare la acest aspect (pentru detalii, a se vedea
Larsen & Buss, 2010, p. 134-136).

Referitor la vârsta adultă, un interes crescut a existat pentru studierea stabilității

personalității iar concluziile în studierea celor cinci fațete ale personalității:
• Nevrotism (Neuroticism),
• Extraversie (Extraversion),
• Deschidere la Experienţă (Openness to Experience),
• Agreabilitate (Agreeableness) şi
• Conştiinciozitate (Conscientiousness)
a fost aceea că există niveluri moderate spre ridicate de stabilitate pe aceste
trăsături (Larsen & Buss, 2010).

Text de studiu/ studiat:

Larsen & Buss (2010) – studiați subcapitolul

„Schimbarea personalității” (p. 143-148).

Coerența personalității se referă schimbările predictibile în manifestările și

rezultatele factorilor de personalitate de-a lungul timpului. Astfel au fost făcute
diverse studii longitudinale pentru a se identifica impactul personalității asupra
unor aspecte sociale relevante precum stabilitatea maritală și divorțul,
alcoolismul și tulburările emoționale sau succesul în carieră (pentru detalii a se
vedea Larsen & Buss, 2010).
Text de studiu/ studiat:

Ewen (2012) – studiați subcapitolul „Dezvoltarea

personalității” (p. 538-539).
___________________________________________
Unitatea 8

8. Personalitate și comportament. Tulburări ale personalității

8.1 Elementele componente ale tulburărilor de personalitate

Tulburările de personalitate reprezintă variații dezadaptative ale elementelor

componente ale personalității (adică trăsături, emoții, cogniții, motivație,
comportamente interpersonale și conceptele legate de sine) (Larsen & Buss,
2010).

„Tulburarea se referă la un pattern de comportament care este stresant sau

dureros pentru persoană, care duce la dizabilitate sau piedici în domenii
importante ale vieții (de ex.: probleme cu munca, în căsătorie sau relații dificile),
care este asociat cu un risc crescut de suferință în continuare, pierdere a unor
funcții, moarte sau pedeapsă (American Psychiatric Association, 1994)” (Larsen
& Buss, 2010. p. 588).

În domeniul psihologiei și în cel al psihiatriei se vorbește de anormalitate din

diverse puncte de vedere: tulburări de gândire, tulburări emoționale, tulburări de
personalitate. S-a dezvoltat astfel domeniul psihopatologiei. Un sistem pentru
diagnoza și descrierea acestor tipuri de tulburări, acceptat la nivel mondial este
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM) publicat de
Asociația Psihiatrică Americană.

O tulburare de personalitate este un tipar stabil de experiență și comportament

care diferă foarte mult de așteptările culturii în care trăiește persoana (Larsen &
Buss, 2010). Acest tipar se poate manifesta în domenii precum: cogniție,
afectivitate, funcționare interpersonală, controlul impulsului.

O altă caracteristică a tulburării de personalitate este aceea că acest tipar

persistent în timp este inflexibil și se regăsește în diverse arii de situații și
contexte. De asemenea aceste tulburări duc la stres ridicat și împiedică diverse
arii de funcționare (socială, profesională, etc.).

De asemenea, e important de menționat că acest tipar disfuncțional nu apare ca

efect fiziologic al ingerării vreunei substanțe (de ex.: abuzul de droguri,
medicamente) sau a unei condiții medicale (de ex.: lovitură la cap). În astfel de
situații nu vorbim de tulburări de personalitate, așadar ci de alte tipuri de
diagnostic.
 Text de studiu/ studiat:

Avram (2009) – studiați subcapitolul „Tulburări

ale personalității” (p. 337-350).

8.2 Clasificarea tulburărilor de personalitate

Există diverse tipuri de clasificări ale tulburărilor de personalitate. Cel mai frecvent
sunt utilizate clasificările în clustere (grupe) de tulburări.

Un cluster cuprinde tulburările legate de controlul emoțional și incapacitatea de a

se înțelege cu ceilalți (dramatici, emoționali, imprevizibili). În această categorie
intră tipurile de personalitate: antisocială, borderline, histrionică și narcisistă.

Un alt grup de tulburări de personalitate le cuprinde pe acelea care se referă la

modalitatea deficitară în care persoanele interacționează cu ceilalți (ciudați,
excentrici): tulburările de personalitate schizoidă, schizotipală și paranoidă.

Un al treilea grup de tulburări este cel care le cuprinde pe cele grupate în jurul
evitării anxietății (anxioși, temători): tulburările de personalitate evitantă, cea
dependentă și cea obsesiv-compulsivă.

Text de studiu/ studiat:

Avram (2009) – Pentru detalii referitoare la

aceste tulburări de personalitate studiați
subcapitolul „Tulburări ale personalității” (p.
337-350).
Studiile demonstrează că prevalența tulburărilor de personalitate este relativ
egală la bărbați cu cea întâlnită la femei, cu tulburarea de personalitate
antisocială fiind mai prezentă în rândul bărbaților (1 din 20) decât la femei (1 din
100) (Larsen & Buss, 2010). În restul celorlalte tulburări cu toate că există
anumite tendințe, nu sunt date suficiente ca să confirme prevalența lor mai mare
la un gen sau altul.
___________________________________________
Unitatea 9

Evaluarea personalității

9.1 Surse de informații referitoare la personalitate

Există mai multe modalități de a cunoaște personalitatea cuiva. Colectarea de

date referitoare la personalitate se poate face din mai multe surse. Una din cele
mai evidente surse de informații despre personalitate sunt însăși datele auto-
raportate (informațiile pe care le furnizează persoana despre sine însuși).
Desigur aceste date s-ar putea sa nu fie întotdeauna corecte, deoarece indivizii
ar putea să nu ofere întotdeauna date corecte despre ei înșiși din dorința de a se
prezenta într-o lumină pozitivă. Cu toate acestea, aceasta este o sursă de
informații despre personalitatea cuiva.

Aceste date pot fi colectate prin diverse metode: interviuri, ținerea de jurnale de
către persoane și înregistrarea evenimentelor pe măsură ce acestea au loc și
chestionare. Metoda chestionarului în care indivizii răspund la diverse întrebări
despre propria persoană este de departe cea mai utilizată metodă de colectare a
datelor.

Chestionarele de personalitate pot fi de diverse feluri: nestructurate (de ex. cu

itemi de tipul: „Descrieți petrecerile care vă plac cel mai mult”) sau structurate (de
ex.: „Îmi plac petrecerile gălăgioase” cu variantele de răspuns „adevărat” și „fals”)
(Larsen & Buss, 2010).

O altă sursă de informații referitoare la personalitate este observația realizată

de evaluator (extern). Acești evaluatori externi pot fi prieteni, familie, profesori,
cunoștințe întâmplătoare. Toți pot fi surse de informații referitoare la
personalitatea cuiva. Și această metodă are avantaje și dezavantaje.

Aceste tipuri de colectare de date se pot realiza în două feluri: observația

naturalistă – când observatorii sunt martori ai evenimentelor așa cum se
întâmplă ele în mod normal și observația artificială (în medii artificiale – de ex.:
participarea la discuții de grup când persoana este observată cum se comportă
în acel context) (Larsen & Buss, 2010).

În afara datelor obținute din self-report și a celor obținute din observația celorlalți,
o altă modalitate de colectare de date referitoare la personalitate este cea a
testelor psihologice standardizate. Astfel se poate identifica cum diferă
persoanele în situații identice. Cu toate că pare o metodă mai obiectivă de
evaluare a personalității decât precedentele, chiar și această metodă s-ar putea
să fie supusă unor limitări. În primul rând s-ar putea ca cel care este subiectul
unei astfel de metode să încerce să se comporte într-un anume fel în timpul
testării pentru a lăsa o anumită impresie. O altă provocare ar putea veni de la
faptul că, în anumite contexte, percepția evaluatorului referitoare la proba
psihologică să fie diferită de cea a evaluatului. O altă limitare ar putea veni din
faptul că în aceste situații de evaluare, cercetătorul ar putea involuntar să
influențeze felul în care se comportă evaluatul.

În cadrul acestor modalități standardizate de studiu al personalității intră

măsurătorile fiziologice care pot oferi informații despre nivelul de activare al unei
persoane, reactivitatea fiziologică, viteza cu care o persoană procesează
anumite informații, etc.

O altă categorie de teste standardizate sunt tehnicile proiective: subiectul

primește un stimul standard și este întrebat ce vede. Acești stimuli sunt
intenționat construiți într-un mod ambiguu pentru a-l provoca pe respondent să
structureze realitatea (Larsen & Buss, 2010).

În afară de testele psihologice standardizate mai găsim o altă metodă de

evaluare a personalității și anume: informații publice din viața individului care
se referă la acele informații ce pot fi strânse din evenimente, activități, rezultate a
vieții unei persoane ce sunt publice. De exemplu căsătoriile sau divorțurile sunt
înregistrate la primăriile locale. De asemenea, apartenența la anumite asociații,
amenzile pentru depășirea vitezei, numărul de arestări ale unei persoane – sunt
astfel de informații publice din viața indivizilor care pot oferi date despre
personalitatea cuiva.

Schultz& Schultz, (2013) clasifică modalitățile de evaluare a personalității în:

• Inventare de tip self-report sau obiective
• Tehnici proiective
• Interviuri clinice
• Proceduri de evaluare comportamentală
• Proceduri bazate pe mostre de gândire și comportament.

9.2 Evaluarea personalității

Desigur în evaluarea personalității întotdeauna se pune problema modului în

care sunt combinate aceste surse de informații despre individ pentru a se obține
descrieri acurate și relevante ale personalității cuiva.

Una dintre modalitățile cele mai utilizate de către psihologi în evaluarea

personalității o reprezintă testele de personalitate. Există o diversitate de teste de
personalitate. O clasificare a acestora este făcută de Iliescu și Sulea (2015):

• Inventare clasice de personalitate:

 o Inventarul Psihologic California (CPI);
o Testul de Personalitate în 16 Factori (16PF);
o Formularul de Studiu al Personalităţii (PRF);
o Chestionarele Eysenck pentru Adulţi: Chestionarul de Personalitate
Eysenck (EPQ‑R) şi Chestionarul de Impulsivitate Eysenck (IVE);
o Inventarul de Personalitate Freiburg (FPI)
• Inventare Big Five:
o Inventarul de Personalitate NEO (NEO PI‑R);
o Inventarul NEO în Cinci Factori (NEO FFI);
o Chestionarul Big Five (BFQ);
o Adjectivele Big Five (BFA)
• Inventare non-verbale, tipologice și autohtone:
o Chestionarul Nonverbal de Personalitate (NPQ) şi Chestionarul
Nonverbal de Personalitate în Cinci Factori (FF‑NPQ);
o Inventarul de Manifestare Tipologică Singer‑Loomis (SL‑TDI)
o Chestionare autohtone de personalitate (ABCD‑M, Big Five Plus,
DECAS)

Text de studiu/ studiat:

Iliescu & Sulea. (2015) – Pentru detalii

referitoare la cele mai utilizate teste de
personalitate existente în literatura de
specialitate consultați această carte.

În evaluarea personalității există două concepte foarte importante care trebuie

luate în considerare: acela de fidelitate și validitate al măsurătorilor de
personalitate (indiferent ce instrument de măsurare se utilizează).

Fidelitatea măsurării se referă la consistența răspunsurilor față de o modalitate

de evaluare. Validitatea se referă la măsura în care o modalitate de măsurare a
personalității (test, etc.) chiar măsoară ceea ce dorește să măsoare (Schultz&
Schultz, 2013).

Un aspect important în domeniul personalității (ca de altfel în orice domeniu) este

acela al cercetării în vederea elaborării teoriilor legate de personalitate. Metodele
de cercetare utilizate în studiul personalității umane sunt: metoda experimentală,
metoda clinică (studiul de caz) și metoda corelației.

Astfel, teoriile legate de personalitate evoluează de-a lungul timpului (după cum,
de altfel am arătat pe parcursul acestui suport de curs), cercetătorii încercând să
găsească cele mai pertinente modalități de explicare a acestui concept atât de
complex și atât de important referitor la fiecare persoană în parte.
BIBLIOGRAFIE

Allport, G. W. (1937). Personality: A psychological interpretation. New York: Holt.

Aniței, M., Chraif, M., Burtăverde, V., Mihăilă, T. (2016). Tratat de psihologia personalității.
București: Editura Trei
Avram, E. (2009). Psihologia personalității. Arhitectură și design. București: Editura
Universitară
Barondes, S. (2016). Decodificarea personalității: Cum să înțelegem oamenii. București:
Meteor Publishing
Birch A., Hayward, Sh. (1999). Diferenţe interindividuale. Bucureşti: Editura
Tehnică
Boeree, C.G. (2006). Personality Theories. Disponibil la
http://www.ship.edu/%7Ecgboeree
/perscontents.html
Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip, S., Dindelegan, C. (2006). Introducere în Psihologia
personalităţii. Oradea: Editura Universităţii din Oradea
Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip, S., Dindelegan, C. (2009). Introducere în Psihologia
personalităţii (ediţia a II-a). Oradea: Editura Universităţii din Oradea
Cervone, D., & Pervin, L. (2013). Personality: Theory and Research. New York:
Wiley and Sons
Crețu, R. Z. (2005). Evaluarea personalității. Modele alternative. Iași: Editura
Polirom
Crețu, R. Z. (2012). Perspective clasice în psihologia personalității. București: Editura
Universitară
Crețu, R. Z. (2012a). Cercetări actuale în psihologia personalității. București:
Editura Universitară
Crețu, R. Z. (2012b). Perspective clasice în psihologia personalității. București:
Editura Universitară
Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode calitative de abordare: observaţia şi
interviul. Iaşi: Editura Polirom
Ewen, R.B. (2012). Introducere în teoriile personalităţii (ed. a XII-a). Bucureşti:
Editura Trei.
Hergenhahn, B.R., Olson, M.H. (1999). An introduction to theories of personality.
New Jersey: PrenticeHall, Inc.
Iliescu, D. & Sulea, C. (2015). Tratat de psihodiagnostic al personalității. Iași: Editura
Polirom
Larsen, Randy J. and Buss, David M. (2010). Personality psychology: Domains of
knowledge about human nature. Fourth Edition. New York: McGraw-Hill.
Matthews, G., Deary, I.J. & Whiteman, M.C. (2012). Psihologia personalităţii. Iași: Editura
Polirom
Matthews, G., Deary, I.J., Whiteman, M.C. (2005). Psihologia personalităţii.
Trăsături, cauze, consecinţe. Iaşi: Editura Polirom.
Michel, W., Shoda, Y., & Ayduk, O. (2008). Introduction to Personality Toward an
Integrative Science of the Person. Hoboken: John Wiley & Sons, Inc
Opre, A., Boroş, S. (2006). Personalitatea în abordările psihologiei contemporane.
Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Roco, M. (2002). Creativitate şi inteligenţă emoţională. Iaşi: Editura Polirom. Zlate,
M. (1999). Eul şi personalitatea. Bucureşti: Editura Trei.
Schultz, D. P. & Schultz, S. E. (2013). Theories of Personality (Tenth Edition).
Wadsworth: Cengage Learning