Clarificări conceptuale. Metode de cercetare în psihologia personalității.

Metode în
evaluarea personalității

Clarificări conceptuale

Psihodiagnoza personalității presupune utilizarea instrumentelor psihodiagnostice în scopul

investigării, evaluării sau predicției în ceea ce privește structuri sau trăsături ale personalității.
A măsura în psihodiagnoza personalității înseamnă a da o valoare numerică unui aspect psihic.Este
important de precizat că testele psihometrice de personalitate se bazează pe autoevaluări sau
heteroevaluări conștiente, aspectele inconștiente rămânând neexplorate.
Psihometrie înseamnă a aprecia anumite caracteristici ale unui individ având ca unitate de măsură
(normă) media populației din care face parte.
Personalitatea umană:
Absenţa unui consens asupra naturii personalităţii precum şi asupra celei mai potrivite
modalităţi de abordare a acesteia e reflectat în egală măsură şi în dezacordul privitor la definirea
termenului ce o etichetează. Într-o carte devenită de acum clasică în domeniu - Structura şi
dezvoltarea personalităţii – Allport invocă si discută peste 50 de definiţii ale personalităţii. Dar mai
degrabă decât să le descriem pe acestea şi toate definiţiile apărute de atunci ar fi, credem noi, mult mai
nimerită încercarea de a relaţiona personalitatea cu utilizarea obişnuită, zilnică pe care o dăm acestui
termen.
Cândva un psiholog sugera că ne putem face o idee despre înţelesul acestui concept, dacă
examinăm cu atenţie ceea ce noi intenţionăm să surprindem de fiecare dată când utilizăm cuvântul Eu
(Adams,1954). Când spunem Eu, încercăm să însumăm totul despre noi înşine – simpatiile şi
antipatiile noastre, temerile şi virtuţile, vigoarea şi slăbiciunile noastre. Cuvântul Eu este ceea ce ne
defineşte pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alţii. Dacă recurgem la o analiză
etimologică regăsim că termenul derivă din latinescul persona care se referă la masca utilizată de un
actor într-o piesă. Ca atare persona designează masca publică, “faţa” pe care noi o etalăm celorlalţi. În
virtutea aceste derivări etimologice am putea lesne conchide că personalitatea se referă doar la
caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care şi ceilalţi le pot vedea. Astfel, personalitatea
unui individ poate fi definită în termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce
persoana pare să fie.
Se rezumă oare personalitatea doar la faţada, la masca sau rolul pe care îl jucăm pentru ceilalţi?
Pentru cei mai mulţi dintre noi, termenul semnifică mult mai mult. În mod obişnuit ne referim la mai
multe atribute ale unui individ, la o sumă sau o colecţie de caracteristici care sunt mult mai profunde
decât aparenţele fizice superficiale. Ne referim la o sumă de dimensiuni care nu pot fi observate direct,
la acelea pe care o persoană încearcă să le ascundă de noi sau pe care noi încercăm să le ascundem
vederii altora.
De asemenea utilizăm cuvântul personalitate atunci când ne referim la caracteristici de durată.
Putem afirma că personalitatea unui individ este relativ stabilă şi predictibilă. Aceasta nu înseamnă că
personalitatea este rigidă şi neschimbătoare, ea poate, aşa cum vom vedea, să-şi releve diferite aspecte
în funcţie de situaţie.
În acest sens în 1960 psihologul Walter Mischel a provocat o adevărată dezbatere în psihologie
legată de importanţa relativă a variabilelor personale (trăsături, nevoi) şi variabilele situaţionale în
determinarea comportamentului (Mischel,1968,1973). Controversa continuă în literatura de
specialitate de mai mult de 20 de ani. Mulţi personologi consideră rezolvată problema acceptând o
abordare interacţionistă, afirmând că trăsăturile personale, aspectele social-situaţionale şi interacţiunea
dintre ele trebuie deopotrivă luate în considerare dacă scopul nostru este acela de a oferi o explicaţie
completă a comportamentului uman (Carson,1989; Kenrick&Funder,1988; Rowe,1987).
Tindem de asemenea să credem că personalitatea este unică. Constatăm similarităţi între
oameni şi cu toate acestea sesizăm că indivizii posedă caracteristici speciale sau combinaţii de
caracteristici care-i disting unii de ceilalţi. Ca atare în virtutea experienţelor cotidiene avem tendinţa să
percepem personalitatea ca un cluster stabil şi unic de caracteristici care poate însă suferi modificări ca
răspuns la diferite solicitări externe.
Cu toate acestea este greu să oferim o definiţie asupra căreia acceptul psihologilor să fie
unanim. Pentru a distinge un anumit grad de precizie în definirea conceptului, trebuie să înţelegem ce
doreşte fiecare teoretician să sugereze prin conceptul pe care îl utilizează. Fiecare teoretician oferă o
versiune unică, o perspectivă personală asupra naturii personalităţii, care devine astfel definiţia sa de
lucru. Prin urmare demersul nostru are ca obiectiv înţelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de
personalitate şi examinarea unor variate modalităţi de definire a Eu-lui.
Psihologii în domeniul personalităţii acordă o importanţă crescută nu doar formulării teoriilor
ci în egală măsură şi modalităţilor de evaluare a acesteia.

Metode de cercetare în studiul personalității

Teoria şi cercetarea sunt strâns relaţionate. Teoria fără cercetare este o simplă speculaţie,
cercetarea fără teorie este un fapt constatat, dar lipsit de semnificaţie. Deşi cercetătorii din domeniul
personalităţii împart scopuri şi valori comune, ei diferă în alegerea strategiilor vizând calea cea mai
bună spre aceste scopuri. În unele cazuri, diferenţele între strategiile de cercetare sunt minore, în alte
cazuri sunt majore şi exprimă o diferenţă fundamentală de abordare. Unii psihologi sunt interesaţi doar

1
de aspectele externe ale comportamentului, de ceea ce noi spunem şi facem ca răspuns la stimulări
specifice. Alţii sunt preocupaţi de evaluarea simţămintelor şi experienţelor noastre conştiente aşa cum
pot fi ele evaluate prin teste şi chestionare. De asemenea un număr suficient de mare de personologi
sunt interesaţi şi încearcă să înţeleagă puterea forţelor inconştiente care ne motivează conduita.
Opţiunea pentru o metodă sau alta este determinată de obiectivul urmărit.
În general cele mai des utilizate strategii de cercetare a personalităţii sunt: a. metoda clinică şi
studiul de caz; b. metoda experimentală; c. tehnica chestionarelor şi a studiului corelaţional. Deşi
diferite prin specificul lor toate aceste trei metode poartă amprenta unei cerinţe fundamentale a
cercetării ştiinţifice şi anume: obiectivitatea observaţiei.

Metoda clinică şi studiul de caz

Cercetarea clinică presupune studiul şi observarea comportamentului şi a relatărilor verbale ale

individului declanşate spontan în situaţii naturale. Una dintre cele mai utilizate metode clinice este
studiul de caz.
Studiile de caz prin observaţiile lor amănunţite făcute de clinicieni asupra pacienţilor au jucat
un rol important în dezvoltarea unor teorii majore asupra personalităţii. Materialele colectate de
Sigmund Freud sunt exemple ilustrative în acest sens. El s-a adâncit în sondarea trecutului pacienţilor
săi insistând prioritar asupra copilăriei, căutând să evidenţieze acele experienţe şi conflicte care ar
putea fi cauza simptomatologiei nevrozelor din prezent. Să luăm spre exemplu cazul Katharina, o fată
în vârstă de 18 ani ce dezvolta des atacuri de panică reliefate îndeosebi printr-o respiraţie sacadată.
Reconstruind toate acele experienţe pe care le-a considerat relevante pentru copilăria ei Freud a
identificat rădăcinile simptomelor sale într-o serie de experienţe sexuale neplăcute incluzând şi o
tentativă de seducţie din partea tatălui său pe când ea avea vârsta de 14 ani. În baza rezultatelor unui
număr mare de investigaţii similare Freud a concluzionat că etiologia nevrozelor trimite tocmai la
aceste traume sexuale timpurii.

Metoda experimentală

2
 Cercetarea experimentală implică controlul asupra variabilelor de interes şi stabilirea unei
relaţii cauzale de tipul “dacă-atunci”. În abordarea experimentală a anxietăţii, spre exemplu,
cercetătorul trebuie să creeze condiţii de anxietate ridicată, moderată şi scăzută şi să observe efectele
modificării gradului de anxietate asupra proceselor cognitive sau/şi a relaţiilor interpersonale. Scopul
urmărit este acela de a putea emite concluzii precise despre relaţia cauzală; şi anume, modificând o
variabilă (independentă) vom putea induce modificări la nivelul unei alte variabile (dependentă).
Laboratorul constituie mediul cel mai adecvat pentru desfăşurarea unor astfel de cercetări deoarece
doar aici este posibil controlul riguros al variabilelor.
Cercetarea clinică şi cea experimentală se diferenţiază sub diferite aspecte. În timp ce clinicienii
fac observaţii asupra unor situaţii cât mai apropiate de viaţa reală, de mediul natural al subiectului, lasă
evenimentele să se desfăşoare de la sine şi studiază un număr restrâns de indivizi, cercetarea
experimentală de laborator presupune controlul strict al variabilelor şi permite studiul sistematic a mai
multor subiecţi simultan.

Chestionarele de personalitate şi studiile de corelaţie

Chestionarele de personalitate şi testele sunt folosite ori de câte ori studiul intensiv al
indivizilor nu este posibil sau dezirabil şi bineinţeles atunci când nu avem posibilitatea de a aplica
demersul experimental. Marele avantaj al testelor şi chestionarelor de personalitate este acela că permit
obţinerea unei mari cantităţi de informaţie de la mai mulţi subiecţi în acelaşi timp. Deşi nici un individ
nu poate fi studiat la fel de analitic precum permite studiul de caz, investigatorul are în schimb
posibilitatea de a studia o serie de caracteristici ale personalităţii în relaţie cu indivizi diferiţi. De
asemenea, cu toate că investigatorul nu poate avea controlul asupra tuturor variabilelor implicate
precum în metoda experimentală, această modalitate creează oportunitatea studierii variabilelor care
sunt greu de reprodus în laborator. Utilizarea testelor şi chestionarelor de personalitate a fost asociată
cu preocuparea privitoare la diferenţele dintre indivizi. De exemplu, există interes în ceea ce privesc
diferenţele individuale în anxietate, dominanţă. De asemenea, există preocupări spre a verifica dacă
indivizii care diferă sub aspectul unei caracteristici de personalitate diferă şi sub aspectul unei alte
caracteristici. De exemplu, indivizii care sunt foarte anxioşi sunt ei şi mai puţin creativi? Sau sunt ei
mai inhibaţi în comportamentul interpersonal decât subiecţii nonanxioşi? Cercetările de acest tip sunt
cunoscute sub denumirea de studii de corelaţie. Prin metoda corelaţiei, cercetătorul caută identificarea
unei covarianţe între două sau mai multe variabile care nu pot fi supuse unei manipulări sau control
experimental. Este mult mai probabilă stabilirea unei asociaţii sau a unei corelaţii între diferite
caracteristici ale personalităţii decât a unei relaţii cauză-efect. Datorită accentului pus pe diferenţele
individuale şi studiul concomitent a mai multor variabile, chestionarele şi studiile de corelaţie au

3
câştigat o largă popularitate.

Metode în evaluarea personalităţii

Una dintre dimensiunile pe care se face simţită obsesia obiectivităţii în psihologie este şi
psihometria. Ideea obiectivării unor fapte psihice, precum şi elaborarea unor tehnici de măsurare a
acestora, persistă în psihologie încă de la începutul secolului când Wundt şi reprezentanţii psihofizicii
au descoperit o serie de legităţi în special în studiul proceselor senzoriale. Există însă şi un aspect
calitativ în cunoaşterea faptelor psihice care s-a impus tot din aceeaşi perioadă. Avem deci o primă
distincţie între un aspect cantitativ al cunoaşterii în psihologie şi unul calitativ. Această distincţie este
clară şi în ceea ce priveşte abordarea personalităţii. Vorbim despre evaluarea cantitativă a
personalităţii atunci când prin metode psihometrice măsurăm anumite dimensiuni sau caracteristici ale
personalităţii (trăsături de personalitate, dinamica motivaţiei, măsura adaptării personale la diferite
situaţii, aptitudinile sociale, caracteristicile atitudinale). Aplicarea de teste este considerată o metodă
cantitativă de evaluare. Nu trebuie să uităm însă că evaluarea psihică în general și cea a personalității
în mod particular este un concept mult mai cuprinzător care pe lângă metodele psihometrice de
măsurare mai cuprinde şi o serie de metode din care se extrag date calitative (cum ar fi studiul şi
analiza de caz, observația, studiile experimentale).
Realizănd o scurtă sinteză și prezentare a metodelor utilizate în evaluarea personalităţii rezultă
următoarele metode calitative și cantitative:

Observaţia este cea mai generală formă de evaluare a personalităţii şi poate fi:
 Observaţia participativă (evaluatorul este integrat în mediul în care se face observaţia);
 Observaţia controlată şi testarea situaţională (comportamentul subiectului este urmărit prin
intermediul unei camere video în timp ce el este integrat într-o situaţie creată experimental,
într-un mediu ecologic în care observatorul nu intervine în mod direct cum se întâmplă în
cazul observaţiei participative);
 Observaţia clinică (insoţeşte interviul clinic şi evaluările comportamentale);

Interviul este una din cele mai vechi tehnici utilizate în evaluarea personalităţii. Informaţiile care sunt
obţinute în mod obişnuit din interviu constau în detalii din viaţa celui intervievat, descrierea unor
situaţii critice, a sentimentelor pe care subiectul le-a trăit în astfel de momente şi expectanţele pe care
şi le-a formulat. După gradul de structurare, putem avea două tipuri de interviu, structurat şi
nestructurat, iar după topică interviu clinic, comportamental, efectuat sub stres etc.

4
Anamneza
Termen de origine filosofică, apoi medicală, care desemnează ansamblul informaţiilor asupra
trecutului pacientului, necesare practicianului pentru a-i stabili evoluţia. Anamneza (gr. anamnesis –
amintire) reprezintă o metodă de a ordona istoria unui caz, pentru depistarea condiţiilor ce au dus la
apariţia unei dezordini psihice, în vederea organizării unui sistem educativ adecvat sau pentru
elaborarea unor corectări şi tratamente psihice.
Iniţial, metoda a fost folosită doar de medici cu scopul obţinerii de date privitoare la evoluţia
unei boli prin interogarea bolnavului. Prin extensia în psihologie, anamneza reprezintă o secvenţă
a biografiei psihologice din care se desprind originile şi condiţiile dezvoltării unor particularităţi
individuale (trăsături de caracter, sentimente, capacităţi de relaţie etc.).
Anamneza orientează diagnosticul şi urmăreşte găsirea atitudinilor terapeutice potrivite.
De asemenea, organizarea cronologică a elementelor furnizate prin această metodă permite
evidenţierea relaţiilor cauzale dintre fapte, situaţii, episoade de viaţă mai deosebite ce au lăsat urme
asupra dezvoltării psihice.
În general, anamneza cuprinde evenimentele dezvoltării psihice, evenimentele educative,
evenimentele privind mediul familial şi social, boli şi fenomene de stres.
Interviul se va desfăşura fără întreruperi, într-o cameră suficient izolată fonic. Psihologul va
explica în ce calitate se află acolo şi care este motivul pentru care doreşte să examineze pacientul.
Există anumite cerinţe de aşezare spaţială a pacientului, în sensul că acesta nu va fi aşezat faţă în
faţă cu psihologul, ci pe una din laturile biroului (în stânga, dacă psihologul este dreptaci); astfel,
atmosfera va fi îndeajuns de degajată, iar psihologul va putea scrie şi urmări pacientul. Pentru a
hotărî modalitatea interviului, psihologul observă dacă pacientul pare sau nu cooperant, relaxat sau
capabil să-şi exprime corect ideile. Anxietatea exagerată a pacientului este cea mai frecventă
dificultate. Psihologul trebuie să distingă dacă această anxietate este parte a tabloului clinic sau
numai expresia temerii de a se adresa unui psiholog.
Se poate realiza o schemă standard de alcătuire a istoricului relatat de subiect sub forma unei
liste ce trebuie parcurse de psiholog împreună cu subiectul. Oricum, nu este nici necesar, şi nici
posibil ca toate aceste întrebări să fie puse fiecărui subiect. Bunul simţ va hotărî, în funcţie de
subiect, cât de departe trebuie explorat fiecare punct. Un psiholog începător poate învăţa din
experienţă cum să-şi adapteze întrebările la problemele care se ivesc în cursul interviului.
 Aparţinătorii
În cazul în care rudele sunt prezente, trebuie întrebate iniţial dacă există elemente importante
pe care ar trebui să le aflaţi înainte de a vedea subiectul şi să le explicaţi apoi că vor avea ocazia de
a discuta cu dumneavoastră după interviu.
În general, este bine să se examineze subiecţii adulţi singuri, neînsoţiţi de rude sau prieteni.

5
 La investigarea aparţinătorilor, se vor pune întrebări asupra numelui, relaţiei cu subiectului,
gradului de intimitate, de când îl cunoaşte pe acesta.
 Motivul trimiterii pentru psihodiagnoză

Anamneza familială
- Tatăl: - vârsta în prezent sau în momentul decesului;
- starea sănătăţii, ocupaţia, personalitatea, calitatea relaţiilor cu pacientul;
- Mama: aceleaşi puncte;
- Fraţii: nume, vârstă, stare civilă, ocupaţie, personalitate, afecţiuni psihice, calitatea relaţiilor
cu pacientul.
- Poziţia socială a familiei – atmosfera în casă;
- Afecţiuni mintale în familie – tulburări psihice, tulburări de personalitate, epilepsie,
alcoolism. Prezenţa afecţiunii psihice la părinţi sau fraţi sugerează că afecţiunea pacientului poate
fi, în parte, ereditară. Personalitatea şi atitudinile părinţilor sunt importante pentru că familia este
mediul în care pacientul a crescut. La fel, separarea de părinţi, oricare ar fi motivul. Întrebaţi despre
relaţiile dintre părinţi, de exemplu dacă au existat certuri frecvente. Întrebaţi despre separări, divorţ
şi recăsătoriri. Rivalitatea dintre fraţi poate fi importantă, ca şi favorizarea unuia dintre fraţi de către
părinţi.
Ocupaţia şi rangul social al părinţilor reflectă circumstanţele materiale ale copilăriei
pacientului. Este posibil ca evenimente recente din familie să fi reprezentat factori de stres pentru
pacienţi.
O boală severă a unuia dintre părinţi, divorţul unuia dintre fraţi pot constitui probleme
importante pentru ceilalţi membrii ai familiei.

Datele personale
Sarcină şi naşteri: evenimentele din timpul vieţii intrauterine sunt uneori importante, mai
ales în cazul pacienţilor cu handicap mintal. O sarcină nedorită poate fi urmată de o relaţie
insuficientă între mamă şi copil. Probleme serioase apărute în timpul naşterii pot fi uneori cauza
deficitului intelectual.
Primele faze ale dezvoltării: dificultăţi în dobândirea primelor deprinderi şi întârzieri în
învăţarea mersului, vorbirii, controlului sfincterian etc. puţini pacienţi ştiu dacă trecerea lor prin
aceste stadii a fost normală. Datele respective sunt mai importante dacă pacientul este copil sau
adolescent, caz în care informaţiile sunt obţinute de obicei de la părinţi. Va fi notată orice perioadă
prelungită în care pacientul a fost despărţit de mama sa. Efectele unei asemenea separări sunt foarte
variate şi este important să se ia legătura cu cineva în măsură să spună dacă în acea perioadă

6
pacientul a fost afectat şi cât a durat starea respectivă.
Starea sănătăţii în copilărie: afecţiuni grave, în special cele cu atingere a sistemului nervos
central, inclusiv convulsiile febrile.
„Probleme nervoase” în copilărie: spaime, accese de furie, timiditate, balbism, înroşirea
feţei, capricii alimentare, somnambulism, enurezis, coşmaruri frecvente.
Şcolarizare: vârsta începerii şi terminării fiecărei şcoli, şcolile urmate, rezultate, sport şi alte
realizări, relaţii cu profesorii şi colegii. Informaţiile din acest domeniu dau indicaţii nu numai
asupra inteligenţei, cunoştinţelor, ci şi asupra nivelului de inserţie socială. Trebuie notate atât tipul
de şcoală, cât şi rezultatele obţinute la examene.
De asemenea, dacă în acest timp, pacientul a avut prieteni şi dacă a fost simpatizat, dacă a
participat la jocuri sportive şi cu ce rezultate, în ce relaţii a fost cu profesorii. Se pun întrebări
similare şi cu privire la studiile superioare.
Istoricul ocupaţional: lista cronologică a slujbelor, motivaţia schimbărilor acestora, situaţia
financiară actuală, satisfacţia în muncă. Informaţiile despre ocupaţia actuală ajută la înţelegerea
condiţiilor în care trăieşte pacientul, inclusiv factorii de stres la locul de muncă. Lista ocupaţiilor
anterioare are importanţă în primul rând pentru evaluarea personalităţii. Dacă pacientul a fost
angajat în mai multe locuri, trebuie aflate motivele fiecărei schimbări. Concedierile repetate pot
reflecta o personalitate dificilă, agresivă sau alte trăsături anormale (deşi există, bineînţeles, multe
alte motive de concedieri repetate). Relaţiile cu colegii, superiorii sau subalternii ajută la evaluarea
personalităţii.
Serviciul militar şi participarea la război: avansări şi distincţii, probleme de disciplină,
serviciul militar în străinătate.
Istoricul menstruaţiei: vârsta menarhei, atitudinea faţă de menstruaţie, dismenoree,
tensiune premenstruală, vârsta menopauzei cu orice simptom însoţitor. De obicei, se pun întrebări
despre vârsta primei menstruaţii şi despre primele noţiuni pe care pacientul le-a primit despre
menstruaţie.
Istoricul cuplului: vârsta în momentul căsătoriei; cât timp şi-a cunoscut partenerul (sau
partenera) înainte de căsătorie şi durata logodnei. Relaţii şi logodne anterioare. Vârsta actuală,
ocupaţia, starea de sănătate şi personalitatea soţului/soţiei. Calitatea vieţii maritale. Aici interesează
aspectele legate de personalitate. Ruperea frecventă a legăturilor înainte de căsătorie poate reflecta o
tulburare de personalitate. Atitudinea pacientului faţă de căsătoria actuală poate fi determinată de o
relaţie anterioară.
Problemele actuale pot fi adesea înţelese mai bine dacă încercăm să aflăm ceea ce fiecare
dintre parteneri a aşteptat iniţial de la căsătorie. Sunt, de asemenea, utile informaţii despre
împărţirea responsabilităţilor şi a deciziilor între soţi.

7
 Istoricul activităţii sexuale: atitudinea faţă de sex, experienţe hetero/homosexuale, practici
sexuale actuale, contracepţie.
În mod obişnuit, se începe cu întrebări despre felul în care pacientul a aflat primele lucruri
legate de sex. În acest paragraf, bunul simţ va hotărî cât de multe întrebări trebuiepuse fiecărui
pacient. De exemplu, informaţiile amănunţite cu privire la tehnicile sexuale şi la masturbaţie pot fi
esenţiale în anamneza persoanelor care suferă de tulburări de dinamică sexuală, dar pentru restul
pacienţilor rămâne important de aflat doar dacă viaţa lor sexuală este satisfăcătoare sau nu. trebuie
judecate bine momentul optim şi gradul de detaliere al întrebărilor despre homosexualitate. În final,
se vor pune întrebări despre metodele de contracepţie şi, dacă este cazul, despre dorinţa pacientului
de a avea copii.
Copiii: nume, sex, vârstă, temperament, dezvoltare afectivă, sănătate fizică şi mintală a
copiilor. Sarcinile, naşterile, avorturile (provocate/spontane) sunt evenimente importante asociate
uneori cu reacţii psihologice adverse ale mamei.
Informaţiile despre copiii pacientului sunt relevante pentru problemele actuale şi pentru tipul
de viaţă familială. Cum mulţi copii pot fi afectaţi indirect de bolile părinţilor, trebuie aflat dacă o
femeie sever deprimată creşte copii sau dacă un bărbat alcoolic şi violent trăieşte împreună cu copiii
săi.
Probleme medicale anterioare: afecţiuni, operaţii, accidente.
Afecţiuni psihice anterioare: natura şi durata afecţiunilor; evoluţie.
Condiţii de viaţă actuale: întrebările despre locuinţă, gospodărie, situaţia financiară ajută la
înţelegerea circumstanţelor în care trăieşte pacientul, a aspectelor din viaţa sa care pot reprezenta
factori de stres şi a modului în care afecţiunea actuală se poate repercuta asupra acestora. Nu se
poate formula o regulă generală despre cantitatea de informaţie care trebuie obţinută, aceasta
rămânând o problemă de bun simţ.
 Relaţii: prietenii puţine sau multe, superficiale/strânse.
 Folosirea timpului liber: pasiuni, curiozităţi.
 Dispoziţia predominantă: anxios, îngrijorat, vesel, deznădăjduit, optimist, pesimist,
dispreţuitor/prea încrezător în sine, stăpânit/demonstrativ, stabil/instabil.
 Caracter: sensibil, rezervat, timid, sperios, suspicios, gelos, certăreţ, iritabil,
impulsiv, egoist, timid, stângaci, dependent.
 Atitudini şi norme: moral şi religios, atitudine faţă de sănătate şi faţă de propriul
corp; Obiceiuri: mâncare, alcool, tutun, medicamente.

Scale ordinale, numerice, grafice, cu ancore comportamentale, liste cu adjective (Adjective Check
List – ACL) şi chestionare de tip Q (Stephenson, 1953) sunt metode de evaluare cantitativă a

8
personalității

Chestionarele / inventarele structurate de personalitate (ex: 16 Personality Factor Questionnaire

(16 PF, Cattel, 1970); Eysenck Personality Questionnaire, Eysenck); Minnesota Multiphasic
Personality inventory (MMPI, Hathaway & McKinley, 1940); California Psychological inventory
(CPI, Gough, 1978); Freiburger Personlichkeitsinventar (FPI– Fahrenberg, Selg, Hampel, 1978) sunt
instrumente de evaluare cantitativă a personalității deoarece scorurile (numerice) obținute la scalele
componente, prin raportare la etalon, descriu persoana evaluată.

O distincție importantă trebuie făcută între chestionalele structurate de evaluare a personalității și

testele proiective, acestea din urmă generând discuții cu privire la încadrarea în metodele cantitative,
ele fiind considerate mai degrabă metode calitative datorită gradului relativ mare de subiectivitate în
interpretare și a lipsei de structurare a răspunsului subiectului, lucru care face dificilă cuantificarea.

9
Tehnicile (testele) proiective cele cunoscute sunt:
 Testul Rorschach
 Testul Luscher
 Testul Szondi
 Testul tematic de apercepţie;
 Tehnici verbale;
 Tehnici figurale.

Tehnicile de evaluare şi cele în particular cele de măsurare a personalităţii sunt construite în

strânsă relaţie cu teoriile elaborate pentru studiul personalităţii. O evoluţie a teoriilor în ceea ce
priveşte rigurozitatea ştiinţifică este relaţionată cu îmbunătăţirea semnificativă a calităţilor
psihometrice ale metodelor de evaluare a personalităţii propuse de fiecare teorie. Principalele teorii
ale personalității și metodele de evaluare asociate sunt prezentate în capitolul urmator.

Teorii ale personalității și instrumente de evaluare asociate

O teorie asupra personalităţii sugerează modalităţile prin care o mare varietate de date
privind persoana pot fi puse alături şi sistematizate pentru a dobândi astfel coerenţă şi
inteligibilitate.
Atunci când ne propunem să studiem sistematic şi intensiv indivizii în fapt noi vrem să ştim
ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel, şi cum au devenit ceea ce sunt. Ca atare orice teorie
asupra persoanei trebuie sa fie în măsură să ofere răspunsuri la aceste trei întrebări. Întrebarea “ce”
se referă la caracteristicile persoanei şi la modul cum ea este organizată în relaţiile cu ceilalţi.
Întrebarea “de ce” se orientează spre motivele ce particularizează comportamentul individului.
Răspunsurile la această întrebare relevă aspectele motivaţionale ale persoanei; ex. de ce a decis să
se deplaseze şi de ce tocmai în acea direcţie? De ce este o mamă supraprotectivă ? - pentru că acest
mod de a fi o face fericită, pentru că ea caută să ofere copiilor săi ceea ce ei i-a lipsit în copilărie,
sau doar pentru a evita manifestarea oricărui resentiment din partea copiilor ?. O persoană a

10
dezvoltat depresia ca urmare a unei umiliri, din cauza unei iubiri pierdute, sau dintr-un sentiment de
vinovăţie ? Întrebarea “cum” se referă la factorii determinanţi ai personalităţii. În ce mod şi în ce
măsură forţele genetice şi cele ambientale au interacţionat pentru a determina structura şi
funcţionarea actuală a personalităţii.
Ca atare o teorie ne poate ajuta să înţelegem în ce măsură, spre exemplu, anxietate este o
caracteristică personală, cum această caracteristică de personalitate s-a dezvoltat, de ce anxietatea se
relevă doar în anumite contexte şi de ce individul adoptă preferenţial un anumit comportament
atunci când este anxios ?

1.Teoria social cognitivă a personalităţii

Din perspectiva învăţării social-cognitive orice încercare de a descrie
comportamentul uman fără a acorda atenţia cuvenită proceselor mentale nu poate oferi un model
adecvat în explicitarea personalităţii. Behaviorismul neluând în considerare variabilele cognitive
riscă să neglijeze tocmai dimensiunea umană a individului. A studia, spre exemplu, doar aspectele
fiziologice ale emoţiei omiţând aspectele cognitive (toate acele gânduri ce preced şi determină
emoţia), nu poate conduce la o deplină înţelegerea a personalităţii umane.
Teoria social-cognitivă pune accent pe originile sociale ale comportamentului şi pe
importanţa proceselor cognitive în toate aspectele funcţionării umane: motivaţie, emoţie şi acţiune.
Paradigma îşi are originile în teoriile învăţării, motiv pentru care iniţial a fost denumită teoria
învăţării sociale. Teoreticienii acestei orientări încearcă să depăşească diviziunea clasică asupra
persoanei în care perspectiva behavioristă este contrapusă celei umaniste. Teoria social cognitivă
are câteva caracteristici care o particularizează în raport cu celelalte abordări.
 Reliefarea individului ca agent de acţiune
 Supralicitarea originilor sociale ale comportamentului
 Relevarea importanţei proceselor cognitive în dezvoltarea şi funcţionarea personalităţii.
 Accentul pus pe cercetarea sistematică
 Dovezile privind posibilitatea învăţării unor pattern-uri comportamentale complexe în
absenţa oricăror întăriri.
În cadrul comunităţii academice perspectiva social-cognitivă este probabil cea mai populară
si se pare că ea câştigă serios teren şi în rândurile clinicienilor.
Teoria este reflectată cel mai evident în opera a doi psihologi: Albert Bandura şi Walter

11
Mischel.

Albert Bandura
Bandura fost preocupat iniţial de aplicaţiile teoriei învăţării la fenomenele clinice.
Preocupare lui era de a conceptualiza fenomenele clinice într-un mod care să permită testarea lor
experimentală. Ulterior a studiat procesele interactive în psihoterapie şi pattern-urile familiale
care determină agresivitatea la copii. Studiile privind determinantele familiale ale agresivităţii
au stat în spatele tezelor sale privind rolul central al modelării (invăţarea prin observarea
altora) în dezvoltarea personalităţii. Aceste studii s-au concretizat în două lucrări: “Agresiunea
în adolescenţă” (1959) şi “invăţarea socială şi dezvoltarea personalităţii” (1963). În lucrarea
intitulată “Bazele sociale ale gândirii şi acţiunii” (1986) Bandura a încercat să clarifice aspecte
ale capacităţilor umane aflate în relaţie cu dezvoltarea personalităţii. Cele mai recente lucrări ale
sale se centrează asupra motivaţiei umane şi a implicaţiilor autoeficacităţii (competenţei
personale) asupra sentimentului de confort fizic şi psihic (well-being).

Walter Mischel
S-a născut la Viena dar familia sa a emigrat în Statele Unite în anul 1939. A lucrat iniţial ca
asistent social cu delincvenţii juvenili, experienţă care prezintă un interes particular din cel puţin
două motive: în primul rând, această activitate este relaţionată cu preocupările de durată al lui
Mischel privind mecanismele psihologice care susţin amânarea gratificării şi autocontrolul, şi în al
doilea rând pentru că există o asemănare cu activitatea lui Bandura, prin aceea că ambii au lucrat la
începuturile activităţii lor clinice cu adolescenţi agresivi. Pe parcursul studiilor postuniversitare la
Ohio State University a fost influenţat de George Kelly şi Julian Rotter, mai ales de contribuţiile lor
în ceea ce priveşte accentul pe individ ca actor şi constructor al realităţii sociale, aflat în
interacţiune permanentă cu vicisitudinile mediului şi încercând să confere vieţii coerenţă în ciuda
tuturor inconsistenţelor.

12
Concepţia asupra persoanei în teoria social-cognitivă

Teoria social-cognitivă curentă pune accent pe o concepţie conform căreia persoana este
activă şi îşi utilizează procesele cognitive pentru a-şi reprezenta evenimente, pentru a anticipa
viitorul, pentru a alege între mai multe alternative de acţiune şi pentru a comunica cu alţii. Sunt
respinse concepţii alternative asupra persoanei, care consideră individul ca fiind o victimă
pasivă a impulsurilor inconştiente şi a trecutului sau un respondent pasiv la evenimentele
mediului. Teoriile personalităţii care accentuează importanţa factorilor interni până la excluderea
rolului mediului sunt respinse datorită faptului că ele trec cu vederea responsivitatea individuală
la diferitele situaţii. În acelaşi timp sunt excluse teoriile care accentuează rolul factorilor externi
până la excluderea factorilor interni, datorită neputinţei lor de a lua în considerare rolul
funcţionării cognitive în comportament.
Respingând atât concepţia că indivizii sunt exclusiv conduşi de forţe interne, cât şi cea
conform căreia ei sunt antrenaţi de stimulii din mediu, teoria social-cognitivă sugerează că un
comportament poate fi explicat în termenii unei interacţiuni între persoană şi mediu, un proces pe
care Bandura l-a denumit determinism reciproc. Indivizii sunt influenţaţi de forţele din mediu, dar
în acelaşi timp ei au libertatea de a alege cum să se comporte. Astfel persoana nu doar răspunde la
diferite situaţii din mediu, dar şi construieşte activ şi influenţează situaţii. Indivizii selectează situaţii
şi sunt totodată modelaţi de ele; ei pot influenţa comportamentul altora dar sunt în acelaşi timp
supuşi modelării de către aceştia.
Iată cum descrie Mischel individul uman: “ o fiinţă activă, conştientă de problemele cu care
se confruntă şi de modalităţile de soluţionare a lor, capabil să profite dintr-un evantai enorm de
experienţe şi capacităţi cognitive, posedând un mare potenţial pentru bine sau rău, construindu-şi
activ propria lume psihică, în măsură să-şi influenţeze mediul dar în acelaşi timp supus influenţelor
acestuia” (Mischel, 1976).

2.Teoria trăsăturilor de personalitate

Unitatea conceptuală de bază este trăsătura - o dispoziţie generală de a te comporta într-un

anumit fel. Cei mai mulţi dintre teoreticienii trăsăturilor utilizează o procedură statistică particulară,
analiza factorială, pentru a determina trăsăturile de bază ale personalităţii umane. Abordarea din

13
perspectiva trăsăturilor este foarte populară în psihologia americană şi se apropie sensibil de
descrierea personalităţii în termenii simţului comun.
Asumpţia de bază a teoriei trăsăturilor este aceea că oamenii dispun de predispoziţii
generale, numite trăsături, de a răspunde într-un anumit fel. Adică, oamenii pot fi descrişi în
termeni de probabilitate de a se comporta într-un anumit mod - de exemplu, probabilitatea de a fi
extravertit şi prietenos sau dominant şi asertiv. Persoanele cu tendinţa evidentă de a răspunde în
acest fel pot fi consideraţi ca având scoruri înalte la trăsăturile extraversiune şi dominanţă, iar cei
cu tendinţa scăzută de a răspunde astfel vor fi descrişi ca având un scor mic la aceste trăsături. Cu
toate că teoreticienii acestei perspective diferă în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a
trăsăturilor, cu toţii sunt însă de acord cu faptul că trăsăturile constituie “cărămizile” fundamentale
ale personalităţii umane.
De asemenea, toţi reprezentanţii acestei orientări sunt de acord asupra faptului că
comportamentul uman şi deci implicit personalitatea au o structură ierarhică. Un exemplu în acest
sens ne este oferit de modelul lui Eysenck.
Eynsenck sugerează că, la nivelul cel mai simplu, comportamentul poate fi gândit în
termeni de răspunsuri specifice. Unele din aceste răspunsuri sunt conectate cu altele regăsindu-se
împreună în obişnuinţe, acestea având un grad mai înalt de generalitate. De asemenea, putem
observa că anumite grupuri de obişnuinţe apar împreună şi formează trăsături. De exemplu
persoanele care preferă compania socială în detrimentul lecturii se simt foarte bine la petreceri,
fapt ce ne permite să grupăm aceste două obiceiuri sub umbrela unei trăsăturii unice sociabilitate.
În sfârşit la un nivel şi mai înalt de organizare, diferitele trăsături tind să se unească şi să formeze
ceea ce Eysenck numeşte tipuri. În ce mod putem identifica aceste trăsături şi cum vom stabili
organizarea ierarhică a personalităţii vom afla din cele mai jos expuse. Ceea ce trebuie de la început
reţinut este tocmai conceptualizarea personalităţii ca o structură organizată multinivelar.

14
 Principalilor reprezentanţi ai teoriei trăsăturilor sunt Gordon W. Allport Hans, J. Eysenck și
Raymond B. Cattell

Perspectiva lui Gordon W. Allport (1897-1967)

De-a lungul întregii sale cariere, Allport a atras mereu atenţia asupra caracterului sănătos şi
organizat al comportamentului uman. Teoria sa este într-o evidentă opoziţie cu alte abordări, şi
îndeosebi cu cea psihanalitică care supralicitează aspectele animalice, neurotice ale
comportamentului ca expresie a unei permanente căutări de reducere a unor tensiunii.
Allport credea că trăsăturile sunt unităţile de bază ale personalităţii. Conform teoriei sale
trăsăturile au existenţă reală şi chiar fundamentare neurobiologică. Ele reprezintă dispoziţii generale
ale persoanei care sunt responsabile de consistenţa comportamentelor sale în diferite situaţii.
Aceste trăsături pot fi definite prin 3 proprietăţi: frecvenţă, intensitate şi gama situaţiilor în care se
relevă. De exemplu, o persoană obedientă îşi va etala submisivitatea într-o mare varietate de
situaţii.
Tipuri de trăsături
Allport realizează o distincţie importantă între trei tipuri de trăsături: trăsăturile cardinale,

15
trăsăturile centrale şi dispoziţiile secundare. O trăsătură cardinală exprimă o dispoziţie atât de
pătrunzătoare şi importantă în viaţa unei persoane încât i se poate vedea amprenta în fiecare act al
acesteia. În general, oamenii au puţine astfel de trăsături (spre exemplu, persoană machiavelică,
sadică, autoritară, etc.).
Trăsăturile centrale (cum ar fi, onestitate, blândeţe, asertivitate) exprimă dispoziţii care
acoperă o gamă mai restrânsă de situaţii decât cele cardinale. Trăsăturile secundare reprezintă
dispoziţiile cele mai puţin proeminente, generalizate şi consistente. Cu alte cuvinte, oamenii dispun
de trăsături cu diferite grade de semnificaţie şi generalitate.
Allport nu a pretins însă că o trăsătură este exprimată în toate situaţiile independent de
caracteristicile situaţiei. Dimpotrivă, el a recunoscut importanţa situaţiei în explicarea diferenţelor
de comportament. Ca atare el este de acord că, chiar şi cel mai agresiv individ îşi poate modifica
comportametul dacă contextul favorizează conduitele nonagresive. O trăsătură exprimă ceea ce face
persoana în general, în multe situaţii şi nu ceea ce va face în orice situaţie. În concepţia lui Allport,
atât trăsătura cât şi situaţia sunt necesare pentru a înţelege comportamentul. Conceptul de trăsătură
este necesar pentru a explica consistenţa comportamentului, în timp ce recunoaşterea importanţei
situaţiei este reclamată atunci când dorim să explicăm variabilitatea comportamentului.
Allport a pus accent şi pe conceptul de autonomie funcţională. Aceasta sugerează faptul
că chiar dacă motivele unui adult pot să-şi aibă rădăcinile în motivele de reducere a tensiunii ale
copilului, adultul, le depăşeşte şi devine independent de aceste motive originare. Ceea ce a debutat
ca efort de reducere a foamei sau anxietăţii poate deveni o sursă de plăcere şi motivaţie
independentă. Chiar dacă efortul intens şi succesul pot fi motivate iniţial de dorinţa de a fi apreciat
de părinţi, acestea pot deveni scopuri în sine, urmărite independent de întăririle celorlalţi.
Aşadar, ceea ce a fost odată extern şi instrumental devine intern şi impulsionant. Activitatea
a servit cândva unui motiv sau unei simple trebuinţe; acum serveşte sieşi sau, în sens mai larg,
serveşte conservării imaginii de sine sau ascensiunii către sinele ideal.
Allport rămâne cunoscut şi pentru accentul pus pe unicitatea individului. El insistă asupra
necesităţii şi utilităţii cercetării idiografice adică a studiului în profunzime al individului într-o
firească armonie cu cel nomotetic, pentru a putea astfel să învăţăm cât mai multe despre oameni. Pe
de-o parte acest tip de cercetare implică utilizarea de materiale unice pentru fiecare individ. Spre
exemplu Allport a publicat 172 de scrisori aparţinând unei femei, material ce a servit ca premisă
pentru descripţia clinică a personalităţii acesteia. Pe de altă parte demersul idiografic presupune

16
utilizarea aceloraşi măsurători pentru toţi indivizii, dar comparaţiile se fac între scorurile la diferite
scale obţinute de acelaşi individ şi nu între indivizi diferiţi. Acest tip de abordare duce la
evidenţierea pattern-ului şi organizării trăsăturilor unei persoane şi nu la compararea acesteia cu alte
persoane în virtutea unei trăsături date.
Accentul pus de Allport asupra unicităţii individului l-a condus la concluzia conform căreia
există trăsături unice pentru fiecare individ care însă scapă demersului ştiinţific. Paradigma
idiografică propusă de Allport a câştigat relativ repede popularitate dar în acelaşi timp a stârnit şi
vii controverse deoarece tezele sale conduceau la ideea imposibilităţii unei abordări ştiinţifice a
personalităţii.
Lucrarea “Personalitatea: o interpretare psihologică” pe care Allport a publicat-o în 1937
a fost pentru mai bine de 25 ani considerată ca text fundamental în domeniu. Cu toate că ulterior ea
a stârnit serioase critici opiniile sale se dovedesc a fi de o reală utilitate chiar şi astăzi. De exemplu,
el a sugerat că comportamentul exprimă acţiunea mai multor trăsături, că pot exista dispoziţii
conflictuale în interiorul persoanei şi că trăsăturile se exprimă şi în selecţia situaţiilor pe care o
face individul şi nu doar prin specificitatea răspunsurilor sale la situaţii. În ciuda faptului că a
insistat pe conceptul de trăsătură şi a încercat să evidenţieze relaţia ei cu situaţiile din păcate a oferit
prea puţine date experimentale pentru a confirma existenţa şi utilitatea trăsăturilor situaţional
specifice. De asemenea, deşi credea că multe trăsături sunt ereditare, nu a realizat nici un studiu
pentru a dovedi acest lucru.

Perspectiva lui Hans J. Eysenck

Perspectiva teoretică şi practică a lui Eysenck a fost influenţată de: evoluţia metodologică a
tehnicilor statistice prin analiza factorială, gândirea tipologiştilor europeni (Jung şi Kretschemer),
studiile privind ereditatea realizate de Sir Cyril Burt, experimentele lui Pavlov privind condiţionarea
clasică şi teoria învăţării propusă de Clark Hull.
Eysenck pune un accent foarte mare pe claritatea conceptuală şi pe măsurare. Din acest
motiv el este considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai teoriei psihanalitice. El atrage atenţia
asupra necesităţii de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor, necesitatea unei teorii
uşor testabilă şi deschisă la critici precum şi importanţa stabilirii fundamentelor biologice ale
fiecărei trăsături. Prin acestea s-ar evita caracterul circular al explicaţiilor, adică invocarea trăsăturii
ca justificare a unui comportament care în fapt a stat la baza conceptualizării ei. Spre exemplu,

17
conform teoriei trăsăturilor noi afirmăm că o persoană oarecare – Vasile - discută mult cu alţi
indivizi deoarece are scoruri înalte la trăsătura sociabilitate dar în acelaşi timp noi ştim că aceste
scoruri le-a obţinut tocmai pentru că am observat că el petrece mult timp discutând cu alţii.
În spatele preocupărilor sale privind măsurarea şi elaborarea unei ierarhii a trăsăturilor stă o
metodă statistică - analiză factorială. Aceasta este o tehnică care debutează prin aplicarea unui
mare număr de probe unei populaţii largi de indivizi. Întrebarea care se ridică este “La care dintre
itemii acestor probe toţi indivizii vor răspunde similar? “ Prin intermediul mai multor proceduri
statistice se derivă clusteri sau factori, itemii pentru un singur factor fiind în strânsă legătură unii cu
alţii şi nerelaţionaţi cu itemii celorlalţi factori. Conform teoriei trăsăturilor, există structuri naturale
în personalitate, iar analiza factorială ne permite să le detectăm. Dacă dimensiunile evaluate
(variabile, răspunsuri la test, produsele activităţii etc.) evoluează împreună, adică dacă apar şi dispar
împreună, se poate conchide că ele se fondează pe trăsături comune adică aparţin aceleiaşi unităţi
funcţionale a personalităţii. Analiza factorială presupune că acele comportamentele care evoluează
împreună sunt relaţionate şi au în spatele lor trăsături comune.
Procesul descris conduce la factori, în acest caz la trăsături, etichetate prin termenii acelei
caracteristici ce pare comună tuturor itemilor sau comportamentelor aflate în relaţie unul cu
celălalt. Prin intermediul unor proceduri statistice suplimentare Eysenck determină dimensiunile ce
stau la baza acestor trăsături. Aceste dimensiuni bazale Eysenck le numeşte tipuri. Spre exemplu
trăsături precum sociabilitate, impulsivitatea, excitabilitatea şi dinamismul pot fi grupate împreună
sub conceptul (tipul) de extraversiune. Termenul de tip desemnează o dimensiune cu două valori
extreme delimitând un continuum de-a lungul căruia persoanele prin particularităţile lor ocupă
diverse poziţii.
În virtutea primelor investigaţii Eysenck identifică 2 dimensiuni fundamentale ale
personalităţii pe care le numeşte introversiune-extraversiune şi neuroticism (stabil-instabil).
Ulterior, el a adăugat acestora o a treia dimensiune, psihoticismul. Indivizii cu scor mare la această
dimensiune tind să fie solitari, insensibili, nepăsători faţă de nevoile celorlalţi şi refractari la
regulile sociale. Într-un studiu din 1986 Eysenck menţiona faptul că deţine suficiente date care să
probeze existenţa reală a acestor trei dimensiuni. Ele au fost confirmate şi de studiile interculturale
şi în plus există mărturii privind caracterul lor parţial înnăscut.
O mai bună înţelegere a sistemului teoretic al lui Eysenck putem obţine dacă recurgem la o
mai atentă analiză a uneia dintre aceste trei dimensiuni: extraversiune- introversiune. Eysenck

18
consideră extravertitul tipic ca fiind sociabil, petrecăreţ, prietenos, căutând senzaţionalul,
reacţionând spontan şi impulsiv. Se poate uşor observa că în această descripţie apar două
caracteristici, sociabilitate şi impulsivitate, care par a fi destul de deosebite dar pentru care se pot
identifica suficiente elemente comune pentru a le reuni sub umbrela aceluiaşi concept, cel de
extraversiune. În opoziţie cu aceste caracteristici, introvertul tinde să fie tăcut, introspectiv, rezervat,
meditativ, neincrezător în decizii impulsive şi preferând o viaţă bine ordonată în detrimentul uneia
plină de riscuri.
Modalităţi de evaluare a celor trei dimensiuni
Eysenck a elaborat două chestionare pentru a măsura dimensiunea introversiune-
extraversiune-inventarul de Personalitate Maudsley şi inventarul de Personalitate Eysenck.(acesta
va fi pe larg descris în finalul acestei lucrări)
Extravertul tipic va răspunde cu DA la întrebări de tipul: Oamenii vă consideră foarte vioi?
Preferaţi senzaţionalul ? Suferiţi dacă nu vă întâlniţi o vreme cu prietenii ? Prin contrast, introvertul
tipic va răspunde DA la întrebările: Preferaţi să citiţi decât să întâlniţi oameni ? Sunteţi mai mult
tăcut în colectivul de muncă?
În afara acestor evaluări subiective au fost elaborate o serie de probe cu o notă evidentă de
obiectivitate. De exemplu, “testul picăturii de lămâie” poate fi utilizat pentru a distinge introverţii de
extroverţi. În acest test, se pune o cantitate standard de suc de lămâie pe limba subiectului.
Introverţii şi extraverţii diferă după cantitatea de salivă secretată.
Eysenck sugerează faptul că variaţiile individuale privind introversiunea-extroversiunea
reflectă diferenţe în funcţionarea neurofiziologică. Introverţii sunt mai uşor activaţi de evenimente
şi asimilează interdicţiile sociale mai uşor decât extroverţii. În consecinţă, ei sunt mai reţinuţi şi mai
inhibaţi. De asemenea, introverţii sunt mai lesne influenţaţi de pedepse, în timp ce extraverţii sunt
mai uşor influenţaţi de recompense. Ipoteza este că diferenţele individuale pe continuumul acestei
dimensiuni sunt determinat atât ereditar cât şi de către mediu. Într-adevăr o serie de investigaţii
asupra gemenilor mono- şi dizigoţi au dovedit faptul că ereditatea joacă un rol hotărâtor în
diferenţierea indivizilor după dimensiunea în discuţie. Dacă adăugăm aici rezultatele unor studii
interculturale care au demonstrat persistenţa în timp a acestor diferenţe putem argumenta fără
echivoc baza biologică a acestora. Mai mult, o serie de măsurători ale funcţionării biologice (ritmul
cardiac, activitatea cerebrală, nivelul hormonal, activitatea glandelor sudoripare etc.) pot fi de
asemenea invocate în sprijinul aceleaşi concluzii. Aşadar, dimensiunea introversiune-extraversiune

19
reprezintă o organizare importantă a diferenţelor individuale privind funcţionarea comportamentului
şi având originea în diferenţele de funcţionare biologică moştenite.
Există desigur particularităţi comportamentale ce pot fi uşor relaţionate cu celelalte două
dimensiuni postulate de Eysenck. Persoanele cu scor mare la neuroticism tind să fie mai labili
emoţionali şi se plâng deseori de temeri şi anxietate, precum şi de dureri corporale (dureri de
stomac, de cap, etc.) şi în acest caz s-a emis ipoteza existenţei unor diferenţe biologice moştenite.
Aceşti indivizi dezvoltă rapid reacţii de stress şi dovedesc o descreştere lentă a răspunsului la stress
după dispariţia agentului generator al stresului. Cu toate că bazele psihoticismului sunt mai puţin
cunoscute, este sugerată şi în acest caz o asociere genetică, legată de o vulnerabilitate sporită la
diverse boli. Toate datele mai sus invocate converg şi demonstrează importanţa majoră a factorilor
genetici în determinarea personalităţii şi a comportamentului social. În conformitate cu Eysenck,
factorii genetici contribuie în proporţie de 66% la varianţa dimensiunilor majore ale personalităţii.

Teoria lui Eysenck asupra personalităţii este puternic relaţionată cu perspectiva sa privind
comportamentul anormal şi posibilităţile de schimbare ale acestuia. Tipurile de simptome sau
dificultăţi psihologice dezvoltate de o persoană se află în relaţie cu caracteristicile de bază ale
personalităţii şi cu principiile de funcţionare a sistemului nervos. Spre exemplu în conformitate cu
Eysenck, o persoana dezvoltă simptome nevrotice datorită unei acţiuni conjugate a sistemului
biologic şi a experienţelor personale care contribuie la dezvoltarea unor răspunsuri emoţionale
puternice la diverse stimulări externe. Astfel majoritatea pacienţilor nevrotici tind să demonstreze
scoruri înalte la neuroticism asociate cu scoruri reduse la extraversiune. Prin contrast criminalii şi /
sau cele mai multe dintre persoanele cu conduite antisociale au scoruri mari la toate cele trei
dimensiuni. Asemenea indivizi refuză improprierea normelor sociale.
În ciuda puternicei determinări genetice în dezvoltarea şi menţinerea unor asemenea
tulburări, Eysenck susţine că nu trebuie să fim pesimişti în ceea ce priveşte potenţialul pentru
tratament: “ceea ce este determinat sunt predispoziţii de a acţiona şi a se comporta într-o anumită
manieră atunci când individul se confrunta cu situaţii specifice.” (1982). Ca atare, este la îndemâna
oricărui individ să evite anumite situaţii emoţional traumatice, să evite achiziţia unor
comportamente inadecvate sau să opteze pentru învăţare unor coduri de conduită socială. Astfel deşi
Eysenck a accentuat importanţa factorilor genetici în determinare personalităţii el este cunoscut în
acelaşi timp ca un înfocat susţinător al terapiei comportamentale sau al tratamentului sistematic

20
bazat pe principiile teoriei învăţării. El a criticat însă teoria şi terapia psihanalitică.
Relativ recent, Eysenck a încercat să pună în relaţie trăsăturile de personalitate cu
probabilitatea apariţiei unor boli precum bolile coronariene şi cancerul şi a descris forme de terapie
comportamentală care sporesc longevitatea în cazul unor astfel de boli (1991).

Perspectiva lui Raymond B. Cattell

În analiza factorială, Cattell preferă să lucreze la nivelul trăsăturilor, în timp ce Eysenck
lucrează la nivelul tipurilor.
Elementul structural cheie este trăsătura, pe care am definit-o deja ca pe o predispoziţie de a
se comporta într-un anumit fel. Dintre numeroasele distincţii între trăsături, Cattell insistă asupra a
două dintre ele. Face mai întâi distincţie între trăsături de abilitate, trăsături temperamentale şi
trăsături dinamice; şi apoi între trăsături de suprafaţă si trăsături-sursă.
Trăsăturile de abilitate se referă la priceperile şi abilităţile care îi permit individului să
funcţioneze, eficient. De exemplu, inteligenţa este o trăsătură de abilitate. Trăsăturile de
temperament se referă la viaţa emoţionala şi la calitatea stilistică a comportamentului (de exemplu,
tendinţa de a lucra repede sau încet, de a fi calm sau emotiv, de a acţiona după o preliminară
deliberare sau de a acţiona impulsiv). Trăsăturile dinamice se referă la aspectele motivaţionale, la
ţelurile şi scopurile cele mai importante pentru individ.
Trăsăturile de suprafaţă exprimă comportamentele aparent relaţionate, dar care în
realitate nu evoluează întotdeauna împreuna şi nu au cu necesitate cauze comune. Prin contrast, o
trăsătura-sursă exprimă asocierea dintre acele comportamente care variază într-adevăr împreuna
şi formează o dimensiune unitară şi independentă a personalităţii. Primele pot fi investigate prin
metode subiective, în timp ce ultimele reclamă proceduri statistice rafinate. Trăsăturile-sursă
reprezintă cărămizile personalităţii.
Catttell a încercat să identifice trăsăturile sursă adică acele trăsături care justifică o varietate
foarte mare de răspunsuri comportamentale. El susţine existenţa a trei tipuri de date care ne pot
conduce la trăsăturile sursă: date culese din experienţele cotidiene de viaţă (life-data/ date-L), date
de chestionar (Ouestionnaire data/ date- Q) si date oferite de rezultatele la teste obiective (Obiectiv
test/ date- OT).
Cattel a aplicat mai întâi analiza factorială asupra datelor L şi a reuşit astfel să identifice 15
factori care păreau să fie suficienţi unei interpretări adecvate a personalităţii. A verificat apoi dacă

21
aceiaşi factori pot fi relevaţi prin aplicarea analizei factoriale asupra datelor Q. Din această muncă a
rezultat celebrul chestionar de personalitate 16 PF (chestionarul celor 16 factori de personalitate).
Factorii relevaţi din datele Q au fost foarte similari cu cei obţinuţi din prelucrarea datele L.
Rezultatele investigaţiilor asupra datelor Q şi L au fost de asemenea de un real folos în dezvoltarea
unor situaţii test miniaturizate. Spre exemplu, tendinţa de a fi asertiv ar putea fi exprimată în
comportamente foarte simple precum, rapiditatea plierii antebraţului pe braţ, timpul de reacţie în
compararea a două litere etc.
Trăsăturile sursă regăsite prin apelul la cele trei tipuri de observaţii nu pot însă acoperii
complet structura personalităţii aşa cum a fost ea gândită de Cattell. Cu toate acestea el a fost
mulţumit de modul în care prin intermediul factorilor evidenţiaţi a putut oferi o descripţie
pertinentă a naturii personalităţii. Pentru a susţine existenţa acestor elemente ale sistemului de
personalitate Cattell aduce o serie de argumente: 1. ele pot fi relevate prin aplicarea analizei
factoriale asupra unei mari varietăţi de date; 2. studiile interculturale au condus la aceleaşi rezultate;
3. rezultate similare şi între diverse grupuri; 4. au validitate ecologică, adică predicţiile
comportamentale făcute în virtutea lor sunt confirmate în mediul natural; 5. există dovezi
privitoare la predeterminarea genetică a acestor trăsături.
Cu toate că preocuparea de căpătâi a lui Cattell a constituit-o structura personalităţii şi
consistenţa comportamentului, nu mai puţină importanţă a acordat aspectelor motivaţionale ale
conduitei. Strategia de lucru a fost aceeaşi a aplicat şi în acest caz analiza factorială în scopul
identificării trăsăturilor dinamice adică a surselor motivaţionale ale comportamentului. în urma
analizelor, Cattell a ajuns la concluzia că motivaţia umana constă din tendinţe înnăscute, numite
ergi şi din motive determinate de mediu, numite sentimente. Exemple de ergi sunt securitatea,
sexul, auto-afirmarea, etc. Sentimentele pot fi: religioase (“vreau să-i slujesc lui Dumnezeu”)
cariera (“vreau să învăţ cât mai multe deprinderi pentru a fi cât mai eficient”), sentimentul stimei de
sine (“vreau să-mi păstrez cât mai curată imaginea”). Cattell afirmă că activităţile noastre care
implică efortul de a ne satisface cât mai multe motive şi efortul de a gratifica sentimentele slujesc
de fapt unor scopuri mult mai apropiate de biologic.
Cattell nu vede persoana ca fiind statică sau ca având acelaşi comportament în toate
situaţiile. Comportamentul situaţional al unei persoane depinde nu doar de trăsăturile acelei
persoane ci şi de variabilele motivaţionale relevante pentru situaţia respectivă. În plus o deplină
înţelegere a variabilităţilor comportamentale impune apelul la încă două concepte: “stare” şi “rol”.

22
Conceptul de stare este relaţionat cu modificările emoţionale şi dispoziţionale care sunt în mare
măsură determinate de puterea provocatoare a situaţilor pe care individul le experienţiază. Ca
exemple de stări putem invoca: anxietatea, depresia, oboseala, curiozitatea, etc. Termenul de rol, pe
de altă aparte, exprimă faptul că aceiaşi stimulii sunt percepuţi în mod diferit de către un individ în
funcţie de rolul său în acea situaţie. Spre exemplu un poliţist va avea o atitudine diferită faţă de un
conflict stradal atunci când se află în timpul serviciului relativ la situaţia în care asistă la eveniment
în programul său liber.
în concluzie, teoria lui Cattell ne sugerează faptul că orice comportament exprimă
trăsăturile individuale care operează în acea situaţie, ergii şi sentimentele asociate cu atitudinile
relevante pentru acea situaţie dar în acelaşi timp implică operarea stărilor şi rolurilor ce pot varia
sensibil de la un moment la altul sau de la o situaţie la alta.
Allport, Eysenck şi Cattell au fost puşi alături şi consideraţi principalii reprezentanţi ai
teoriei trăsăturilor tocmai datorită accentului comun pus pe diferenţele individuale privite ca
dispoziţii largi de răspuns. Aceasta nu înseamnă însă că perspectivele lor sunt întru totul
superpozabile. Diferenţele cele mai evidente dintre cei trei teoreticieni sunt cele referitoare la
utilizarea analizei factoriale în determinarea naturii şi numărului de trăsături la care se adaugă
perspectivele diferite asupra factorilor motivaţionali ca determinanţi ai comportamentului. În ciuda
acestor deosebiri de abordare care au sugerat unora o aparentă vulnerabilitate a perspectivei, teoria
trăsăturilor de personalitate rămâne o puternică forţă în domeniul personalităţii.
Teoriile ştiinţifice moderne asupra personalităţii (teoriile trăsăturilor) recurg la studiul riguros al
trăsăturilor de personalitate (prin analize statistice elaborate), iar metodele de evaluare care decurg
din ele au implicaţii atât în practica clinică (prin demersul explicativ, şi clasificatoriu pe care îl
permit) cât şi în selecţia de personal (prin calităţile predictive ale testelor). Trecerea de la teoriile
simţului comun la teoriile ştiinţifice asupra personalităţii nu s-a realizat printr-un salt brusc ci
printr-o serie de etape intermediare care au aproximat progresiv caracteristicile esenţiale ale unei
teorii ştiinţifice. Teoriile psihanalitice sunt un astfel de pas intermediar, ele satisfăcând cerinţele de
descriere şi parţial pe cele de explicaţie neavând însă calităţi predictive adecvate. Metodele de
evaluare care au rezultat din aceste teorii împărtăşesc aceleaşi deficienţe, testele proiective fiind
adesea puse în discuţie în ceea ce priveşte normele de validitate şi fidelitate pe care un instrument
psihodiagnostic ar trebui să le îndeplinească. Odată cu propunerea unor metode de evaluare a
structurilor de personalitate se face trecerea dinspre teoriile simţului comun spre teoriile ştiinţifice.

23
Dacă testele proiective care emerg din teoriile psihanalitice au calităţi psihometrice discutabile,
testele structurate de personalitate propuse de abordările ştiinţifice în studiul personalităţii întrunesc
aceste calităţi psihometrice. Cu toate acestea nici chiar testele structurate de personalitate nu sunt
scutite de surse de eroare dar ideea testului psihologic ca experiment standardizat se impune însă cu
tot mai multă autoritate în special în psihologia cognitivă.

Psihanaliza şi testele proiective de personalitate

Conform abordărilor psihanalitice în studiul personalităţii, există niveluri profunde ale
personalităţii, care conţin dorinţe refulate, conflicte inconştiente şi nevoi instinctuale, toate acestea
fiind inaccesibile conştiinţei individului, dar influenţându-i comportamentul şi în condiţii extreme
generând comportamente maladive. Cunoaşterea acestor pulsiuni, conflicte şi dorinţe inconştiente
este văzută ca o cale de abordare terapeutică şi rezolvare a problemelor cu care se confruntă
individul. Cum însă ajungem să străpungem bariera inconştientului şi să avem acces la aceste
aspecte ale inconştientului? Una dintre metodele propuse de psihanalişti este aceea a testelor
nestructurate de personalitate. Confruntând subiectul cu un conţinut nestructurat şi cerându-i să-l
structureze, vom utiliza propriile mecanisme defensive pentru a accesa conţinuturile inconştiente
(Gleitman, 1992). Caracteristica comună a testelor proiective de personalitate este utilizarea unor
sarcini relativ nestructurate care permit obţinerea unui număr nelimitat de răspunsuri. Pentru a
permite exprimarea fanteziei subiectului se oferă doar un număr redus de informaţii despre stimulii
testului care sunt de obicei vagi şi ambigui. Ipoteza fundamentală este aceea că modul în care va
interpreta (structura) individul conţinutul prezentat (materialul testului) va reflecta o serie de aspecte
ale funcţionării sale psihologice. Cu alte cuvinte materialul testului este un fel de ecran pe care
subiectul îşi va proiecta dorinţele, anxietăţile, conflictele şi pulsiunile inconştiente.

Tipuri de teste proiective

Testul Rorschach (Hermann Rorschach, 1921, 1942) este o tehnică asociativă, constând
în prezentarea a 10 planşe care reprezintă o serie de pete de cerneală simetrice (5 alb-negru, 5 color)
în două etape. Într-o primă etapă i se prezintă subiectului pe rând planşele se solicită să răspundă la
întrebarea: “Ce vă sugerează acest desen?”, răspunsul fiind notat cât mai precis. În cea de-a doua
etapă (faza de investigaţie) se evaluează răspunsurile oferite de subiecţi urmărind trei dimensiuni

24
(locaţia, determinanţii şi conţinutul structurii invocate de subiect). Există deci şi o cotare cantitativă,
calificativele fiind interpretate conform normelor testului. Spre exemplu, dacă subiectul identifică o
pată de cerneală cu o pată de sânge, conform normelor interpretative, el îşi reprimă agresivitatea sau
îi este frică să răspundă la itemul respectiv, deci îi este teamă să-şi conştientizeze conflictele. Dacă
spre exemplu una dintre figuri este percepută ca înfricoşătoare, se presupune că ea îl reprezintă pe
subiect şi conflictele sale inconştiente. Utilizarea frecventă a spaţiilor albe în structurarea figurilor
semnifică rebeliune şi negativism.
Hampson & Kline (1977) au realizat analiza de conţinut a testului şi au identificat cele mai
frecvente interpretări care sunt date de subiecţi diferitelor figuri, cotând cu 1 punct prezenţa unei
variabile şi cu 0 absenţa ei (spre exemplu un trandafir). Rezultă astfel o matrice alcătuită din 1 şi 0
care poate constitui subiectul unor analize statistice. Tot un sistem de date normative a fost iniţiat de
către constructorii testului, dar nu a fost finalizat. Încercările ulterioare de a elabora norme pentru
testul Rorschach nu au fost incununate de succes. O cercetare realizată de Eysenck (1959) a arătat
că rezultatele obţinute la testele proiective sunt cu atât mai distorsionate cu cât se incearcă utilizarea
la interpretare a datelor normative disponibile. Eysenck a descris testele proiective nici mai mult
nici mai puţin decât vehicule ale imaginaţiei bogate a clinicienilor (apud Gregory, 1996

Testul asociaţiilor libere, descris iniţial de Galton în 1879, constă în prezentarea unor cuvinte
nerelaţionate şi li se cere subiecţilor să prezinte cuvintele care le vin în minte imediat după
prezentarea cuvântului iniţial. Acest test s-a impus ca o tehnică specifică psihanalizei.

Testul răspunsului la frustrare (Rosenzweig, 1964) este derivat din teoria elaborată de Rosezweig
relativ la agresivitate şi frustrare. Materialul testului este reprezentat de o serie de imagini în care o
persoană este frustrată de o alta. Sarcina subiectului este de a răspunde în locul persoanei frustrate.
Răspunsurile sunt clasificate în funcţie de tipul de agresivitate (obiectuală, de confruntare cu
obiectul frustrant, de apărare a eului) şi direcţionarea agresivităţii (spre exterior, spre interior sau
nedirecţionată, ca rezultat al strategiilor de tip evazionist de răspuns la frustrare).

Calităţile psihometrice ale testelor proiective

Testele proiective au fost în mod repetat subiectul unor studii vizând validitatea şi
fidelitatea, care însă în marea lor majoritate au evidenţiat fie o validitate redusă (Holt, 1978,

25
Kleinmuntz, 1982), fie au evidenţiat clar absenţa acestor calităţi la probele proiective (Eysenck,
1959, Vernon, 1964, Albert, Fox, Kahn, 1980). În mod special studiul lui Albert, Fox & Kahn care
au abordat problema simulării în proba Rorschach a demonstrat lipsa validităţii acestei probe.
Autorii au selecţionat patru loturi de subiecţi: pacienţi diagnosticaţi cu schizofrenie paranoidă
(internaţi în clinici de psihiatrie), simulanţi neinformaţi, cărora li s-a dat simplu informaţia de a
simula schizofrenia paranoidă, simulanţi informaţi, cărora li s-au expus detalii despre schizofrenia
paranoidă şi subiecţi de control, care au completat testul fără nici o manipulare. Rezultatele au fost
oferite spre interpretare unui număr de 9 evaluatori, toţi membrii ai Societăţii pentru Evaluarea
Personalităţii, specializaţi în testul Rorschach. Evaluatorii au pus diagnosticul de schizofrenie
paranoidă în următoarele procente. 72% dintre simulanţii informaţi au primit diagnosticul pozitiv,
48% dintre psihotici, 46% dintre simulanţi neinformaţi şi 24% dintre subiecţii de control (Albert,
Fox, Kahn, 1980).
Nici testele referitoare la validitatea TAT nu relevă rezultate sensibil diferite de cele obţinute
pentru Rorschach, însă chiar dacă testul nu are o capacitate bună de discriminare între afecţiunile
psihiatrice, permite identificarea anumitor motive centrale ale vieţii psihice a subiecţilor (incluzând
agresivitatea, arousalul sexual, nevoia de realizare, deprivarea alimentară, etc.) (Gleitman, 1992).
Testele proiective nu sunt deci satisfăcătoare pentru studiul personalităţii, neintrunind
normele de validitate şi fidelitate chiar dacă sunt administrate conform manualelor lor. Datorită
acestui aspect psihologii experimentalişti le-au abandonat, dar clinicienii continuă să le utilizeze
deoarece permit obţinerea unor date referitoare la personalitatea subiecţilor, care nu pot fi oferite de
chestionarele structurate de personalitate (Carstairs, 1957), oferă o experienţă interesantă, existând o
multitudine de răspunsuri oferite de subiecţi, uşor de interpretat în concordanţă cu linia
psihanalitică şi permit stabilirea unor conexiuni între tipurile predominante de răspuns şi
experienţele trăite de subiect (Gregory, 1996).

26
 Strategiile de construire a chestionarelor structurate de personalitate. Sursele de eroare și
dificultăți specifice în utilizarea chestionarelor de personalitate. Domenii aplicative ale
psihodiagnozei personalității

Strategiile de construire a chestionarelor structurate de personalitate

În construirea unui chestionar de personalitate, există două probleme fundamentale cu care

se confruntă psihologul:
 Definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie măsurată;
 Construirea unui set de itemi prin care subiectul este întrebat în legătură cu acele
comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu
situaţiile care sunt relevante pentru acea trăsătură (răspunsul subiecţilor la aceşti itemi va
servi ca indicator al constructului) (Minlescu, 1996).

OPERA- STABILIREA COLECŢIEI

DEFINIREA ANALIZA DE
ŢIONALI- FINALE DE ITEMI
CONSTRUCTULUI ITEMI
ZARE

Fig. 1. Demersul general de construire a chestionarelor structurate de personalitate.

Kaplan & Saccuzzo, enumeră următoarele strategii de construire a chestionarelor

structurate de personalitate: strategiile intuitiv - raţionale (strategia conţinutului logic, în care
conţinutul itemilor este dedus logic pornind de la caracteristica de evaluat, strategia teoretică, în
care itemii sunt aleşi în concordanţă cu asumpţiile teoretice de bază), şi strategii empirice (strategia
grupului criteriu şi cea a analizei factoriale (Kaplan & Saccuzzo, 1996).
În metoda intuitiv – raţională, autorul decide ce itemi trebuie incluşi în materialul testului
şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura în comportament. Paşii demersului intuitiv
sunt:
 Selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi formarea lotului iniţial de itemi;

27
  Administrarea lotului iniţial de itemi la un lot de subiecţi;
 Calcularea scorurilor totale la această grupare preliminară;
 Calcularea coeficienţilor de corelaţie item / test pentru fiecare item din colecţia iniţială;
 Selecţionarea itemilor care corelează puternic cu testul, construindu-se astfel colecţia
finală de itemi.
Dezavantajele acestei metode constau în faptul că omogenitatea şi conţinutul itemilor
depind de abilitatea autorului de a-şi imagina răspunsurile la itemi şi de a anticipa problemele care
pot să apară, precum şi în faptul că subiecţii pot intui uneori răspunsul aşteptat de autor, existând
deci posibilitatea distorsionării voite a rezultatelor la test.

În metoda grupurilor criteriu (din cadrul strategiilor empirice) selecţia itemilor este
ghidată doar de relaţia empirică determinată intre itemul testului respectiv şi o măsură criteriu
specifică. Etapele de construire a unor astfel de chestionare sunt:
 Utilizând datele care rezultă din diverse teorii sau selecţionând itemi din alte chestionare, se
construieşte pe baze raţionale o colecţie aparte de itemi;
 Se administrează această colecţie de itemi la două loturi de subiecţi care diferă doar în ceea
ce priveşte trăsătura evaluată;
 Se determină pentru fiecare lot proporţia răspunsurilor Acord/Dezacord pe care le oferă;
 Determinarea semnificaţiei diferenţei statistice dintre rezultatele obţinute de cele două
grupuri;
 Itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selecţionaţi pentru scala
preliminară;
 Această scală se aplică din nou loturilor criteriu iniţiale;
 Se verifică dacă toţi itemii diferenţiază cele două loturi criteriu;
 Se recurge la replicarea scalei pe alte loturi similare pentru validare.

Metoda analizei factoriale pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe utilizare
unor tehnici statistice care grupează itemii testului în clusteri care evaluează acelaşi aspect al
criteriului. Paşii parcurşi la construirea unui chestionar structurat de personalitate utilizând
metoda analizei factoriale sunt:
 Construirea pe baze a priori a uni lot relativ mic de itemi (celelalte metode au la bază

28
 selectarea formei finale a testului dintr-o colecţie mai mare de itemi) care se consideră că
sunt relaţionaţi cu factorul vizat;
 Itemii se administrează unui număr mare de subiecţi, care sunt testaţi în paralel şi cu alte
teste care evaluează acelaşi factor;
 Se calculează intercorelaţiile itemilor, matricea intercorelaţiilor analizându-se factorial şi
obţinându-se astfel o clusterizare responsabilă de un anumit cuantum al varianţei
comportamentului subiecţilor testaţi (factor);
 Se determină corelaţia item/factor (incărcătura factorială a itemului;
 Se selecţionează pentru forma finală a testului, acei itemi care au o încărcătură factorială
mare.
 Rezultatul obţinut în urma unui astfel de demers este o soluţie structurală simplă în care
fiecare din factorii identificaţi evaluează o anumită trăsătură

Sursele de eroare și dificultăți specifice în utilizarea chestionarelor de personalitate

Cele mai grave probleme cu care se confruntă chestionarele de personalitate sunt acelea
ale denaturării răspunsurilor. Spre deosebire de domeniul clinic şi de cel al consilierii, unde
subiectul este interesat în mod direct să dea răspunsuri într-un mod cât mai adecvat, în alte
domenii, ca de ex. în selecţia profesională apare tendinta de falsificare conștientă a
răspunsurilor.
Falsificarea răspunsurilor, după Bloom şi Naylor (1976), se referă la tendinţa subiecţilor
de a alege acele răspunsuri care îi prezintă într-o lumină cât mai favorabilă. Subiecţii, în mod
conştient, doresc să îşi mărească şansele de success, fie atunci când chestionarul serveşte unor
scopuri de selecţie, fie atunci când vor să beneficieze de un anumit regim preferenţial.
Posibilitatea falsificării, modificării răspunsurilor la chestionarele de personalitate a
făcut obiectul unor experimrnte. Într-unul din experimente s-a cerut subiecţilor primului
eşantion experimental să simuleze răspunsurile unor oameni fericiti, bine adaptaţi (subiecţii fiind
studenţi). Subiectilor din al doilea eşantion experimental li s-a cerut să simuleze dezadaptarea
universitară (nefericirea, stresul), iar celor din eşantionul de control, al 3-lea, li s-a cerut să se
refere la propriul comportament. S-au obţinut diferenţe remarcabile, care dovedesc uşurinţa cu

29
care pot fi generate profilurile dorite. În cele doua loturi experimrntale, subiectii au reusit să dea
astfel răspunsuri încât, prin prelucrarea chestionarelor, s-au obţinut exact caracteristicile propuse
de experimentator.
A doua sursă de eroare o reprezintă seturile sau montajele de răspuns. Este vorba de
efectul de set.Aceşti termeni desemnează faptul că noi percepem şi reacţionăm în faţa
evenimentelor în virtutea unor experienţe anterioare, stocate în adevarate matrici perceptive.
Există deci o motivaţie incoştientă de falsificare a răspunsurilor, care angajează mecanismele de
aparare ale Eului. Setul are rolul de a categoriza datele primare ale experientei, deci de a le
raporta la ceva cunoscut şi, în felul acesta, de a le desprinde semnificaţia. Prin intermediul
setului, subiecţii au tendinţa să interpreteze itemii în conformitate cu propria lor experienţă şi să
dea răspunsuri mai mult sau mai puţin deformate de aceste aşteptări. Una din consecintele setului
o reprezintă tendinţa de a răspunde într-o maniră dezirabilă social. Spre deosebire de tendinţa
de falsificare conştientă, conformarea la modelele de răspuns acceptate social are la bază
mecanisme mai profunde, mecanisme incoştiente, care sunt legate de nevoia de protecţie şi de
apărare împotriva criticilor sau împotiva dezaprobării sociale.
Diminuarea acestor surse de eroare se realizează prin următoarele metode.
1.Construirea unor itemi neutri din punct de vedere social, dat fiind că dezirabilitatea
socială este sursa de eroare .
2. Furnizarea prin instructaje adecvate a explicaţiilor privind importanţa unui
comportament sincer, care este în avantajul subiecţilor.
3.Incorporarea în chestionarele de personalitate a unor scări de control care detectează
tendinţele de falsificare.
4.Intoducerea unor variabile cu rol corectiv, aşa cum este cazul, scării K din M.M.P.I.
5. Utilizarea tehnicii alegerii forţate a răspunsurilor prin care subiectul trebuie să aleagă
între doi sau mai mulţi termeni sau fraze, egal de acceptabile, dar diferite ca semnificatie
(Exemplu: Aş dori să am o casă : a) situată în mijlocul pădurii; b) situată în centrul oraşului; c)
între A şi B).
6. Asigurarea unui număr egal de întrebări la care răspunsurile : Da –adevarat; Nu - fals
sunt semnificative.
7.Intercalarea acestor două tipuri de întrebari astfel încât să nu se formeze setul,
aşteptarea faţă de un anumit tip de răspuns.

30
 Trebuie semnalat, odată cu Anastasi (1978), că experienţa acumulată de cercetători a
produs o optică interesantă în legatură cu aceste erori: dacă la început ele erau considerate şi
tratate ca o sursă de deformare, şi în consecinţă erau introduse măsuri de contracarare a lor, ca
cele menţionate mai sus, ulterior a apărut o a doua tendinţă potrivit căreia aceste modalităţi de
răspuns falsificatoare pot fi tratate ca stiluri de răspuns personale, deci ca indicatori ai unor
caracteristici durabile de personalitate. (Chiar tendinţa de a minţi este o caracteristică de
personalitate foarte importantă, pe care, în majoritatea profesiunulor este foarte important să o
evaluăm).

Referitor la dificultăţile specifice evaluării psihologice cu ajutorul chestionarelor de

personalitate, o serie de autori mai vechi (Anastasi, Crombach) sau mai noi (Hofstee, Costa,
Mc.Crae) au adus următoarele reproşuri chestionarelor de personalitate şi anume:
1. Chestionarele înregistrează limite în operationalizarea dimensiunilor de evaluat. De
exemplu, a operaţionaliza sociabilitatea înseamnă a-i gasi acele faţete care pot fi uşor evaluate
prin întrebări adecvate. A operationaliza un concept psihologic înseamnă a-l traduce în termeni
uşor evaluabili. Aceleaşi limite sunt prezente şi în modul de utilizare a limbajului, în sensul că,
uneori, limbajul ştiintific este impregnat de noţiuni ambigue provenite din limbajul comun,
natural. Cattell este unul dintre autorii de chestionare, care a fost preocupat de utilizarea unui
limbaj standardizat. El chiar a propus pentru factorii de personalitate o simbolistică
internaţională tocmai pentru a elimina ambiguităţile.
De asemenea, chestionarul înregistrează limite în privinţa modului în care sunt transmise
către subiect şi în care sunt receptate de către acesta informaţiile conţinute de itemi. Nu putem fi
siguri că subiecţii vor obţine aceleaşi înţelesuri ca cele intenţionate de către cel care a redactat
itemii.
2. O altă limită este “vizibilitatea” itemilor, faptul că sensul lor favorabil poate fi intuit de
subiect. Uneori este intuită însăşi trăsătura de personalitate care este ţintită.
3. O altă limită a chestionarelor e dată de faptul că există o mare variabilitate a
comportamentelor pe care le măsurăm. Noi nu ajungem la trăsături psihice direct, ci prin
intermediul comportamentelor, în speţă prin comportamentele de răspuns, şi aceasta în funcţie de
dispoziţiile personale ale subiectului, de o serie de alte caracteristici care ţin atât de mediul
extern cât şi de mediul intern. Subiectul poate să răspundă la un item într-un fel acum şi în alt fel

31
peste o anumită perioadă de timp.
Datorită acestor limite, eforturile autorilor de chestionare s-au concentrat pe stabilirea
unor principii şi metode clare care să stea la baza construcţiei acestor instrumente.

Domenii aplicative ale psihodiagnozei personalității

Domeniile aplicative ale psihodiagnozei personalității pot fi clasificate în domeniul clinic

și domeniul non-clinic, acestă distincție regăsindu-de și în cadru probelor de personalitate.
Domeniului clinic îi poate fi asimilat și domeniul judiciar care se apropie foarte mult de
cel dintâi din punct de vedere al demersului psihodiagnostic. Probele de personalitate specifice
acestor domenii aplicative contribuie la diagnosticul psihiatric sau clinic al psihopatologiei și
evidențiază mecanismele implicate în geneza unei tulburări. Rolul probelor de personalitate este
unul de diagnostic inițial, cu scopul de a încadra persoana într-o categorie gnosologică, de
diagnostic al progresului obținut prin intervenții psihoterapeutice specifice, dar și prognostic, de
anticipare a evoluției ulterioare a persoanei.
Domeniul non-clinic al psihodiagnozei personalității se referă la domeniul consilierii
psihologice, domeniul organizațional (selecție și evaluare de personal) și domeniul educațional.
Probele non-clinice pot fi utilizate și în scop de autocunoaștere. Consilierea psihologică este
plasată în domeniul normalității psihice iar probele de personalitate au rolul de a evidenția
mecanismele care intervin în starea temporară în care lipsește abilitatea de a face față situațiilor
curente de viață. Selecția de personal presupune aplicarea unor probe de aptitudini dar și a unor
probe de personalitate iar evaluarea personalului impică măsurarea obiectivă a modalității în care
angajatul face față condițiilor de muncă sau în care structurile dominante de personalitate sunt
convergente cu solicitările postului. Scorurile obținute la probele de personalitate sunt utilizate
pentru proiectarea sau echilibrarea echipelor de lucru pe baza setului de caracteristici
diagnosticat. O situație specială este reprezentată de profesiile care necesită o evaluare inițială și
periodică, rolul psihodiagnosticului fiind acela de a stabili starea de „apt„ sau „inapt„ pentru o
anumită profesie. Domeniul educațional presupune utilizarea psihodiagnozei aptitudinilor pentru
orientarea școlară și vocațională, orientarea profesională și a carierei. Acest demers se realizează
prin corelarea potențialului aptitudinal cu structurile de personalitate și cu tipurile dominante de

32
interese în contextul realității socio – economice. Pe de altă parte, consilierea educațională
utilizează probele de personalitate cu rol diagnostic, ca primă etapă în programele de intervenție
educativă. O atenție deosebită se acordă resticției legate de vârsta subiecților în aplicarea
chestionarelor de personalitate.

Tulburările de personalitate ale adultului. Teoria lui Leonhard privind trăsăturile

accentuate de personalitate

Tulburările de personalitate – definire și caracterizare generală

O tulburare de personalitate este un pattern durabil de experienta interna si de comportament

care deviaza considerabil de la cererile culturii individului, este pervasiv si inflexibil, are debutul
in adolescenta sau precoce în perioada adulta și este stabil în cursul timpului. Sub acest generic
de personalităţi patologice sunt definite stări permanente constituite prin deviaţii cantitative în
raport cu o personalitate afirmativ normală, care se caracterizează prin comportamente, stiluri de
conduită considerate ca patologice. Simptomatologia psihică este fie episodică, fie pe un plan
secundar.
Tulburările de personalitate se apreciază prin raportare la noţiunea de normalitate care, adesea,
se raportează la un procent majoritar al comportamentelor, celelalte putând fi considerate ca
deviante. Dar uneori este greu să se facă o demarcare între normalitate şi patologic. Criteriile
statistice rămân inacceptabile. Nici criteriul “idealul colectiv” ce consideră ca normali indivizii
ce se supun regulilor etice sau instituţiilor nu poate fi relevant, întrucât i-ar putea eticheta pe
“nonconformişti” ca patologici şi deci, ar asimila echilibrul psihologic conformismului social.
Criteriul funcţional este mult mai operant deoarece se referă la o bună funcţionare intrinsecă a
individului, la o funcţionare optimală ce ţine cont de caracteristicile sale psihologice particulare.
O decompensare patologică ar corespunde unei perturbări a echilibrului, fără să se modifice
structura de bază şi astfel, putem înţelege, ceea ce Schneider afirma, că ,,anomaliile cantitative
ale personalităţii devin patologice numai atunci când provoacă o suferinţă, fie a individului
însuşi, fie a societăţii,,.

33
 Kraepelin, înainte de anul 1900, a introdus termenul de personalitate psihopatică, termen
recunoscut şi astăzi de multe şcoli psihiatrice. Printre simptomele cardinale ale acestei categorii
de pacienţi, Kraepelin menţiona impresionabilitatea, impulsivitatea, excentricitatea, tendinţa la
minciună, escrocherii, răzbunare şi comportamentul antisocial. Aceste trăsături, însă, puteau fi
prezente şi în cadrul psihonevrozelor şi a unor psihoze. Schneider (1923) a diferenţiat
personalitatea normală (sumă de sentimente, aprecieri, tendinţe şi acte volitive ale unei fiinţe
umane) de o personalitate anormală şi de o personalitate psihopatică, personalităţile anormale
fiind considerate ca fiind reprezentate de variaţiile şi de divergenţele situate deasupra sau sub
zona mijlocie a tipurilor de personalitate. Koch are meritul de a fi distins aceste două trăsături de
bază ale psihopatiei, suferinţa proprie şi suferinţa societăţii. Evident, este vorba de o suferinţă
predominant subiectivă în care psihopatul este actorul principal. Leonard a încercat să
diferenţieze personalităţile accentuate de psihopatii. Personalităţile accentuate se disting printr-o
trăsătură caracterială şi accentuată care deosebeşte subiectul net de medie. Pornind de la zona
normalului se difernţiază gradat personalităţi accentuate şi personalităţi psihopatice.
Pentru a diagnostica o tulburare a personalitatii trebuie evidentiate unele trasaturi convergente
care să determine o alterare semnificativa in sfera relatiilor sociale si profesionale de care
subiectul in cauza poate fi sau nu constient.

Criterii de diagnostic pentru o tulburare de personalitate

Un pattern durabil de experienta interna si de comportament care deviaza considerabil de la

cerintele culturii individului. Acest pattern se manifesta în doua (sau mai multe) din urmatoarele
domenii:
1. cunoastere (modurile de a se percepe si interpreta pe sine, alte persoane si evenimentele);
2. afectivitate (gama, intensitatea, labilitatea si adecvarea raspunsului emotional);
2. functionare interpersonala;
3. controlul impulsului.
- Patternul durabil este inflexibil si pervasiv in raport cu o gama larga de situatii personale si
sociale.
- Patternul durabil duce la o detresă sau deteriorare semnificativa clinic in domeniul social,
profesional ori in alte domenii importante de functionare.

34
 - Patternul este stabil si de lunga durata, iar debutul sau poate fi trasat retrospectiv cel putin
pana in adolescenta sau la inceputul perioadei adulte.
- Patternul durabil nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecinta a unei alte tulburari
mentale.
- Patternul durabil nu se datoreaza efectelor fiziologice directe ale unei substante (de ex., un
drog de abuz, un medicament) sau ale unei conditii medicale generale (de ex., traumatism
cranian).

Etiopatogeneza tulburărilor de personalitate

Modul de producere şi de constituire a psihopatiei a suscitat un interes particular. Se admite că

psihopatia este produsul unei constelaţii etiopatogenetice diversificate fiind incluşi factori
genetici, familiali, somatici (ex. infecţioşi, traumatici, toxici), educativi, sociali, etc.
Teoria învăţării avansează ipoteza că personalitatea dizarmonică, mai ales cea antisocială,
rezultă dintr-o insuficienţă a învăţării sociale.
În acest sens, Scott (1960) a sugerat că personalitatea antisocială s-ar putea dezvolta prin:
- faptul de-a fi fost crescut într-o familie antisocială
- absenţa modelului educativ familial
- comportamentul antisocial reprezintă o cale de depăşire a unor probleme emoţionale
- însuşi procesul de învăţare poate să fie anormal (mai ales la persoanele care învaţă lent
şi care nu reuşesc să dobândească un comportament social normal).
Teoriile psihanalitice pun accentul pe perturbările dezvoltării libidinale şi ale Eului în
apariţia caracterului patologic. La rândul său, caracterul patologic rezultat prin mecanismele de
apărare preferenţiale, se diferenţiază în caractere nevrotice (isteric, fobic, obsesional), psihotic
(schizoid paranoiac), narcisic (de-presiv, hipocondriac, abandonic, pervers). De asemenea,
psihanaliştii au introdus conceptul de nevroză de caracter pentru a desemna “o nevroză fără
simptome”, o nevroză redusă la caracter.
Un alt model explicativ al tulburărilor de personalitate este modelul lui Young ce are la
bază teoria lui Beck. Conform acestui model, tulburările de personalitate s-ar situa la nivelul
structurilor cognitive profunde, prin apariţia unor scheme precoce inadaptate ce apar şi se
instalează încă din copilărie. Aceste scheme sunt disfuncţionale înturcât reprezintă pentru individ

35
adevăruri esenţiale (schimbarea fiind percepută ca o ameninţare), se perpetuează prin ele însăşi şi
se modifică cu mare dificultate. Modificarea lor ar produce apariţia unor probleme interpersonale
variate şi intense.

Clasificări ale tulburărilor de personalitate

ICD X izolează următoarele tulburări specifice ale personalităţii: personalitate paranoiacă,

personalitate schizoidă, personalitate emoţional labilă, perso-nalitate disociată, personalitate
histrionică, personalitate anancastică, personalitate anxioasă (evitantă), personalitate dependentă,
alte tulburări specifice ale personalităţii (excentric, imatur, narcisic, pasiv-agresiv etc.),
tulburarea personalităţii fără precizare (nevroza de caracter, personalitate patologică).

DSM- 4 împarte tulburarile de personalitate pe baza similitudinilor descriptive în trei grupe.

DSM – 5 păstrează aceleași tulburări și descrieri din edițiile anterioare.

Grupa A: personalitati excentrice si bizare

1. Personalitatea paranoidă: se caracterizeaza prin tendinta generalizata si nejustificata, care se
manifesta in diverse contexte, de a interpreta actiunile altor persoane ca fiind orientate in mod
deliberat pentru a-l umili sau ameninta pe cel in cauza.
2. Personalitatea schizoidă: se remarca prin detasare exagerata de interactiunile sociale si printr-o
limitare a experientelor si a exprimarii afectivitatii.
3. Personaliatea schizotipală: implica o inadecvare in relatiile interpersonale, distorsionari
cognitive si perceptive, precum si un comportament excentric.

Grupa B: personalitati emotionale si dramatice

1. Personalitatea antisocială: se caracterizeaza prin dispretul si incalcarea drepturilor celorlalti,
acte delictuale, sadice, violente, iritabilitate si agresivitate, trasaturi care se manifesta adesea
inainte de varsta de 15 ani.
2. Personalitatea borderline: se manifesta printr-o instabilitate a dispozitiei, a relatiilor
interpersonale, fluctuatii la nivelul imaginii de sine si stari afective cu caracter impulsiv.
3. Personalitatea histrionică: se mai numeste si personalitate teatrala sau isterica si se

36
caracterizeaza prin reactii emotionale exagerate si prin incercari permanente de a atrage atentia
celor din jur.
4. Personalitatea narcisică: subiectul are o nevoie patologica de admiratie de la ceilalti si este
lipsit de calitati empatice.

Grupa C: personalitati anxioase

1. Personalitatea evitantă: implica inhibitie sociala, sentimente de inferioritate, precum si o
sensibilitate exagerata la evaluarile negative ale celorlalti.
2. Personalitatea dependentă: se caracterizeaza prin tendinta exagerata a subiectului de a se agata
de ceilalti, insotita de supunere si de o nevoie excesiva de a fi protejat de ceilalti.
3. Personalitatea obsesiv-compulsivă: se caracterizeaza printr-un stil de conduita perfectionist,
rigiditate, dependenta exagerata de reguli si valori cu caracter strict; relatiile interpersonale sunt
dominate de raceala afectiva.

Personalitate paranoidă
Se remarcă prin supraestimarea propriei persoane, sentimentul superiorităţii faţă de ceilalţi,
orgoliul exagerat, siguranţă de sine, convingeri ferme, dispreţ afişat faţă de cei slabi, agresivităţi
prompte faţă de tot ce le-ar leza autoritatea, incapacitate de a dialoga uzând de opiniile celorlalţi,
de a accepta soluţii sau de a face concesii.
Personalitatea paranoiacă se caracterizează, indiferent de manifestările sale clinice,
printr-o serie de trăsături descrise de Genil-Perrin , supraestimarea eului, absenţa autocriticii şi
falsitatea raţionamentului, neîncredere şi susceptibilitate. Aceste trăsături explică dificultăţile
inserţiei sociale şi mai ales existenţa conflictuală a paranoiacului, personaj turbulent, egocentric,
agresiv şi gelos. Atât pentru familia sa, cât şi pentru subordonaţii săi, paranoiacul este de o
intransigenţă tiranică.
Supraestimarea eului se manifestă prin suficienţă şi orgoliu. Este un judecător extrem de
sever faţă de semeni, dispreţuitor. Infailibil în opiniile ce le avansează, atunci când este contrazis
se consideră neînţeles şi rău judecat. Încearcă întotdeauna să-şi impună anturajului punctul său
de vedere. Când se manifestă sub forma unei modestii exagerate, aceasta maschează autofilia.
Absenţa autocriticii şi falsitatea judecăţii ar putea fi considerate ca o consecinţă a acestei
hipertrofii a eului, precum şi psihorigiditatea actelor şi judecăţilor, autoritarismul şi intoleranţa

37
faţă de ceilalţi. Gândirea funcţionează într-un mod rigid şi sistematizat.
Neîncrederea şi susceptibilitatea domină relaţiile cu anturajul. Îi suspectează pe ceilalţi că
ar fi rău intenţionaţi în ceea ce-i priveşte şi nu are încredere în manifestările lor faţă de ei,
punând la îndoială loialitatea lor. Faptele anodine iau o semnificaţie personală şi intenţională,
căutând dovezi în detaliu în sprijinul bănuielilor lor fără a ţine seama de situaţie în contextul ei.
Deseori au o atitudine combativă, obstacolele şi insuccesele stimulându-i în revendicările
lor. În această categorie pot fi incluşi cverulenţii, geloşii patologici, fanaticii devotaţi unilateral şi
absurd unei cauze politice sociale, religioase.
Spre deosebire de fanaticii combativi, fanaticii pasivi sau contemplativi în care
predomină trăsăturile astenice (o mare parte a fanaticilor religioşi sau a sectanţilor) se mulţumesc
să-şi propovăduiască credinţa cu un sentiment de superioritate faţă de toţi cei care nu le
împărtăşesc convingerile.
În cadrul psihopatiei paranoiace, ideaţia poate lua o intensitate prevalentă şi mai rar,
delirantă. Conţinutul manifestărilor delirante este în general, comprehensibil, de mică
amplitudine şi uneori, reversibil, fapt ce le deosebeşte de dezvoltările prevalente ale
personalităţii, de tablourile paranoide din schizofrenii, psihoze paranoide de involuţie sau
reactive.

Personalitatea schizoidă
Se caracterizează printr-o restrângere a contactelor sociale afective etc., preferinţă pentru
fantezie, activităţile solitare şi de introspecţie având limite în a exprima sentimentele proprii şi a
avea plăceri, a fi impasibili, detaşaţi, greu de înţeles. Par să fie indiferenţi la elogiile şi criticile
celorlalţi. Leagă prietenii cu dificultate , au puţini prieteni apropiaţi şi nu caută compania
celorlalţi. Îndeosebi, preferă activităţile solitare, pentru anturaj apar închişi, ciudaţi, indiferenţi,
dogmatici, lipsiţi de spirit practic. Acest tip de psihopatie trebuie diferenţiat de schizofreniile
simple şi de tulburările de tip Borderline. În literatură sunt reprezentaţi prin naratorul din
Străinul lui Camus, cu a sa viziune detaşată de realitate, cu nepăsarea faţă de reacţiile celorlalţi,
cu atenţia sa la hăţişurile proprii lumi interioare. În filmologie îi regăsim sub forma justiţiarilor
solitari şi inflexibili, scumpi la vorbă şi indiferenţi la admiraţia femeilor şi a mulţimii.

Personalitatea schizotipală

38
 Tulburările se manifestă în sfera ideativă, comportamentală şi interpersonală încă de
timpuriu în viaţa adultă. Aceste tulburări nu sunt suficient de severe pentru a satisface criteriile
schizofreniei. Sunt suspicioşi, cu convingeri bizare şi gândire magică, incompatibilă cu normele
culturale şi care le influenţează comportamentul. Frecvent sunt superstiţioşi şi se consideră
clarvăzători sau cu un simţ telepatic deosebit. Copiii şi adolescenţii pot prezenta fantezii şi
preocupări bizare. Conceptele sunt exprimate neclar, iar cuvintele pot fi utilizate într-un mod
insolit. Limbajul este digresiv, vag sau abstract. Apar ca bizari şi excentrici în comportament şi
înfăţişare. În relaţiile interpersonale manifestă o afectivitate inadecvată sau cuartată, părând a fi
stupizi şi rezervaţi. Stabilesc cu dificultate relaţii interpersonale stabile, neavând prieteni.

Personalitatea antisocială

Acest tip de personalitate corespunde personalităţii psihopatice descrise de Kraepelin şi

este considerată ca prototipul psihopatiei sau al dezechilibrului psihic a cărei biografie va fi
marcată de instabilitate, impulsivitate şi inadaptare. Aşa cum s-a arătat şi în cadrul descrierii
generale a psihopatiilor, manifestările clinice pot debuta încă din prima copilărie. În adolescenţă
se constată conflicte repetate cu autoritatea reprezentată de către părinţi şi profesori, instabilitate
şcolară, frecventarea grupurilor marginale sau de delincvenţi, contractarea experienţelor
toxicomanice, prostituţie, homo şi heterosexuală.
La adult se constată un dispreţ faţă de obligaţiile sociale şi indiferenţă rece faţă de cei din
jur, existând o diferenţă apreciabilă între comportament şi normele sociale statuate.
Comportamentul nu se modifică prin experienţele trăite, inclusiv în urma sancţiunilor. Există o
slabă toleranţă la frustrări şi o limită joasă de descărcare a agresivităţii, inclusiv a violenţei, o
tendinţă de a blama pe alţii sau de a justifica un comportament, ducând persoana să intre în
conflict cu societatea prin raţionări plauzibile.
Nevoia de a satisface imediat dorinţele de moment, influenţabilitatea, preferinţa spre a-şi
satisface rapid şi facil trebuinţele, uşurinţa cu care trec la acţiune, fără a medita asupra
consecinţelor şi lipsa voinţei îi fac incapabili de a rezista tentaţiilor şi exemplelor negative.
Schimbă frecvent locul de muncă, părăsind pe neaşteptate activităţi de care păreau a se fi ataşat.
Vagabondează şi se complac în compania celor certaţi cu respectarea legilor.

39
 Meyer Gross afirmă că aceşti psihopaţi “trăiesc doar în prezent”. Convingerea de bază a
sociopatului pare a fi “dacă vrei ceva întinde mâna imediat şi apucă”. Totuşi, unii dintre ei nu o
fac “imediat”, pentru a-şi lua un plus de precauţie.
În filme, sociopatul, se bucură de o mare apreciere, căci pentru spectatori este o defulare
să-l vadă încălcând regulile pe care le respectăm zi cu zi, mai ales atunci când prezintă un anume
umor, iar gustul pentru risc şi pentru nou îi fac companioni plăcuţi.

Personalitatea Borderline

Aceste personalităţi sunt marcate de comportamente impulsive, provocate de o dispoziţie

fluctuantă care le induce o stare de criză cvasiperpetuă. Personalităţile Borderline sunt asaltate de
emoţii puternice, greu controlabile, mai cu seamă de stări de hetero şi autoagresivitate. De multe
ori starea de agresivitate, de hiperexcitabilitate este urmată de stări depresive acompaniate de un
sentiment de gol şi plictis. Faţă de cei apropiaţi formulează cereri stăruitoare de iubire şi sprijin,
pe care le alternează cu evadări brutale, când li se pare că intimitatea ar fi ameninţată.
Apelează frecvent la alcooluri şi stupefiante, de multe ori într-un mod impulsiv. În rândul
acestor personalităţi se înregistrează cel mai mare procent de sinucideri. Adesea au o imagine
incertă asupra propriei persoane, o viziune lipsită de claritate şi consecvenţă asupra propriilor
trebuinţe, ceea ce le duce la schimbări drastice în materie de prietenii, de profesie sau de
parteneri sexuali (vezi sindromul Borderline).

Personalitatea histrionică

Esenţial, pentru acest tip de psihopatie, este prezenţa nu atât a manifestărilor isterice cu
caracter critic, cât a unui grupaj de trăsături de personalitate ca: înclinaţia către demonstrativitate
şi inautentic, egocentrismul, sugestibilitatea şi labilitatea emoţională. Se consideră că ele reflectă
existenţa unui anumit tip de imaturitate afectiv-comportamentală, la care predomină logica
afectivă. Jaspers afirmă că psihopatul isteric este, în primul rând, marcat de dorinţa exagerată de
a părea mai mult decât ceea ce este în realitate. Vanitatea exagerată se confundă dureros cu

40
sentimentul propriei inferiorităţi. Nemulţumit de sine, el se refuză cu încăpăţânare, căutând prin
toate mijloacele să disimuleze realitatea şi să se prezinte lumii într-o lumină considerată de el
favorabilă. Dorinţa morbidă de a ieşi din comun şi de a atrage atenţia, cu orice mijloc, asupra sa
sau de a şoca, dublată de incapacitatea de a-şi controla doza şi adecva reacţiile şi atitudinile în
raport cu efectul lor real asupra anturajului şi punctul de vedere a celorlalţi (trăsătură
egocentică), dau manierei de a fi a psihopatului isteric o notă de demonstrativitate teatrală şi
inautentică. Manifestările emoţionale sunt exagerat de vii, fără a fi la fel de veridice, profunde şi
durabile. Stilul discursului său este, mai degrabă, emoţional, căci evocă impresii şi este lipsit de
precizie şi detaliu. Are tendinţa de a idealiza sau dimpotrivă de a deprecia excesiv persoanele din
anturajul său.
Unul din personajele reprezentative ale acestui tip de personalitate este Madam Bovary.
Flaubert ne descrie o Madam Bovary care cu a sa emotivitate, cu setea de iubire, cu dispoziţia
schimbătoare, cu a sa înclinaţie spre reverie, dar şi cu tendinţa de a idealiza un bărbat mediocru,
ar putea fi un portret grăitor, elocvent al personalităţii histrionice. Şi Nadejda, din Duelul lui
Cehov, care şi-a părăsit soţul şi a plecat cu un tânăr şi frumos funcţionar, este o frumoasă
histrionică. Când acesta se plictiseşte de ea, Nadejda acuză brusc tot felul de dureri care nu
numai că nu-l înduioşează pe iubit, ci dimpotrivă şi atunci Nadejda se resemnează seducând un
alt bărbat, pe ofiţerul Kirilin. Un alt personaj celebru, Scarlet O’Hara din romanul Pe aripile
vântului, vădeşte tendinţa histrionică de a le stârni bărbaţilor interesul, dar ea se îndrăgosteşte cu
adevărat doar când aceştia devin inaccesibili.

Personalitatea narcisistă
O anumita masura de dragoste de sine nu este doar normala, ci si de dorit. Totusi, delimitarea
clara pe linia continuum-ului consideratiei de sine a momentului in care narcisismul sanatos devine
patologic nu este usor de identificat.
      Formele patologice de narcisism sunt mai usor de identificat dupa calitatea relatiilor individului.
Incapacitatea acestor oameni de a iubi este o tragedie care le afecteaza viata. Relatiile interpersonale
sanatoase pot fi recunoscute dupa calitati, cum ar fi empatia si grija fata de sentimentele altora, un
interes real fata de ideile altora, abilitatea de a tolera ambivalenta in relatii de lunga durata fara a
renunta si capacitatea de a constientiza contributia proprie a cuiva in conflicte interpersonale.
Oamenii cu relatii caracterizate de aceste calitati se pot folosi la un moment dat pe altii pentru a-si

41
satisface propriile dorinte, dar aceasta tendinta apare in contextul mai larg al relationarii
interpersonale sensibile, mai degraba decat in stilul pervaziv de interactiune cu alte persoane.
      Pe de alta parte, persoana cu tulburare de personalitate narcisica abordeaza oamenii ca pe obiecte
care sunt folosite pana la epuizare si apoi abandonate conform nevoilor acesteia, fara nici un fel de
considerare fata de sentimentele lor. Oamenii nu sunt vazuti ca avand o existenta separata sau avand
propriile lor nevoi. Individul cu tulburare de personalitate narcisica incheie in mod frecvent o relatie
la scurt timp, de obicei cand cealalta persoana incepe sa emita pretentii legate de nevoile ei proprii.
Cel mai important, astfel de relatii in mod clar "nu merg" in termenii abilitatii narcisistului de a
mentine propria stima de sine (Gabbard, 2007).

Personalitatea anxioasă (evitantă)

Predomină sentimentele de tensiune şi de teamă, de insecuritate şi de inferioritate, o dorinţă
perpetuă de a fi iubit şi acceptat, o hipersensibilitate la critică. Manifestă reticenţă în a lega relaţii
şi o tendinţă de a evita unele activităţi din cauza unei exagerări a pericolelor sau a riscurilor
potenţiale în situaţii banale. Se pot înregistra şi multiple acuze cenestopate pe care pacientul le
trăieşte extrem de intens. Hipersensibili, criticile şi ironiile îi înspăimântă fiindu-le teamă de
ridicol. Datorită stimei de sine reduse, de cele mai multe ori îşi subestimează capacităţile şi
reuşitele. Din teamă de eşec, optează deseori pentru un rol secundar sau pentru posturi mult sub
capacităţile lor. Sunt predispuşi la crize de anxietate.

Personalitatea dependentă

Trăsătura fundamentală este reprezentată de astenia psihică, întregul comportament

poartă amprenta nivelului energetic scăzut, a slabei capacităţi de efort, a fatigabilităţii crescute, a
lipsei de iniţiativă, entuziasm şi voinţă.
Simt nevoia de a fi ajutaţi şi susţinuţi de către ceilalţi. Sunt reticenţi când este vorba să ia
decizii şi de cele mai multe ori, îi lasă pe ceilalţi să ia decizii importante în numele lor. Decât să
vină cu unele iniţiative preferă să accepte iniţiativele celorlalţi. Suportă greu singurătatea ori să
se implice de unul singur în unele activităţi. Teama de a nu perturba relaţiile cu anturajul îi face
deseori, să spună mereu “Da” şi sunt extrem de afectaţi atunci când sunt criticaţi sau dezaprobaţi.
Pentru a se face plăcuţi celorlalţi, acceptă munci mai puţin gratificante, preferând discreţia. Se

42
percep slabi şi incompetenţi şi au mari dificultăţi în a face faţă vieţii cotidiene. Astenia psihică
este dublată de o constituţie somatică ce se caracterizează prin rezistenţă scăzută la efort, în timp
ce în sfera instinctuală apar deficienţe ca urmare a slăbiciunii libidoului. În general, sunt
predispuşi la trăiri cu caracter depresiv, preocupări hipocondriace, elaborări obsesive şi fobii.

De-a lungul timpului au fost specificate și alte tipuri de tulburări de personalitate precum
personalitatea anancastă (psihastenică) și personalitatea pasiv-agresivă. Pe lângă aceste se
regăsesc și așa numitele tulburări mixte de personalitate.
Psihopatul psihastenic este, în primul rând, nehotărât, chinuit de îndoieli continue şi în acelaşi
timp, un fanatic doritor, nesatisfăcut de ordine, certitudini şi perfecţiune. Pe un fond general de
rigiditate afectivă, dubiile, neîncrederea, nesiguranţa, nehotărârea şi teama că lor sau celor
apropiaţi li se poate întâmpla ceva rău, se întrepătrund cu prudenţa excesivă, scrupulozitatea
exagerată şi nevoia patologică de a controla şi a verifica repetat şi inutil. Sclav a nevoii acute de
ordine, precizie, corectitudine şi conştiinciozitate, se pierd în detalii şi aspecte formale. Unii
autori pun accentul, mai ales, pe latura dubitativă a structurii psihastenice, în timp ce alţii
subliniază încăpăţânarea pentru reguli rigide, ordine şi perfecţionism (personalitatea
compulsivă). Perfecţionismul se reflectă printr-o exagerare extrem de atentă faţă de detalii,
proceduri, reguli şi organizare, adesea în detrimentul rezultatului final. Tulburarea poate fi
însoţită de gânduri sau impulsii repetative şi intrusive, neatingând, însă, severitatea unei tulburări
obsesional compulsive. Acest tip de personalitate trebuie diferenţiată de nevroza anxioasă,
nevroza obsesivă şi nevroza fobică.
Criteriile de cercetare pentru personalitatea pasiv-agresivă ( negativista) conform DSM-IV se
refera la un pattern pervasiv de atitudini negativiste si de rezistenta pasiva la cererile de
performanta adecvata, incepand precoce in perioada adulta si prezent intr-o varietate de contexte,
dupa cum este indicat de patru (sau mai multe) din urmatoarele:
1) se opune pasiv indeplinirii sarcinilor sociale si profesionale de rutina;
2) se plange ca nu este inteles si apreciat de altii;
3) este sumbru si certaret;
4) critica si dispretuieste fara motiv autoritatea;
5) isi exprima invidia si resentimentele fata de cei evident mai prosperi;
6) isi exprima in mod exagerat si persistent acuzele de nesansa personala;

43
7) alterneaza intre sfidare ostila si penitent

Diagnostic şi evoluţie

Prin dinamica psihopatiei se înţelege procesul de modificare, de scurtă sau de lungă

durată, a trăsăturilor personalităţii sub influenţa diferiţilor factori. Indiferent, că aceste tulburări
apar încă din prima copilărie sau din perioada timpurie a adultului, ele vor fi regăsite constant
de-a lungul întregii existenţe, sub diferite intensităţi, influenţând decisiv sistemul relaţional şi
mai ales cel adaptabil al persoanei. Criteriile diagnostice propriu zise specifice sunt descrise în
DSM - 5 pentru fiecare tip de personalitate propus.
Existenţa lucidităţii, a intelectului normal, pe fondul dizarmoniei caracterial adaptativ, îi
diferenţiază de psihotici, la care este prezentă o desincronizare calitativă ideoafectivă.
Absenţa conştiinţei suferineţei proprii şi mai ales a autocriticii îi departajează de
nevrotici, la care manifestările psihopatologice consecinţă a complexului patogen
interconflictual, sunt recunoscute şi hiperconştientizate.
Psihopaţii pot prezenta o serie de decompensări reactive de intensitate nevrotică sau chiar
psihotică ca urmare a constelaţiilor psihotraumatizante. Oricare ar fi intensitatea şi gravitatea
manifestărilor clinice, predominante în tabloul clinic rămân însă, trăsăturile principale
psihopatice preexistente apariţiei reacţiei.
În mod indubitabil, în afara factorilor psihogeni şi somatici, un rol important în evoluţia
psihopatiilor îl joacă condiţiile de mediu, variaţiile inerente ale acestora reflectându-se în tabloul
lor clinic. În ceea ce priveşte evoluţia tablourilor psihopatice la vârsta a treia, părerile sunt
împărţite. Unii autori susţin că are loc accentuarea trăsăturilor dizarmonice cu posibile şi mai
frecvente decompensări reactive, în timp ce alţii afirmă că aceste trăsături se estompează.
Eventualele traumatisme cranio-cerebrale, infecţiile, intoxicaţiile, drogurile şi în general, orice
suferinţă afectează defavorabil evoluţia psihopatiei. Influenţele pozitive ale mediului social
reuşesc să mascheze, să atenueze trăsăturile eretice comportamentale în măsura în care ele
antrenează şi dezvoltă acele laturi psihice care amplifică capacitatea funcţională a mecanismelor
compensatorii.

44
 Teoria lui Karl Leonhard privind trăsăturile accentuate de personalitate. Chestionarul
de tendințe accentuate Schmiescheck

În cadrul continuum-lui dintre normalitate şi anormalitate - având în vedere aspectele de

structură, funcţionare şi adaptare - din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs.
imature (de exemplu, imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului), putem vorbi de
personalităţi accentuate, personalităţi destructurate şi personalităţi patologice.
Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun,
din "media" de manifestare în cadrul populaţiei generale, care manifestă tendinţa de a aluneca în
anormal fără a deveni propriu-zis tulburări de personalitate. Trăsăturile specifice accentuării se
manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante - în termeni normativi -
nu numai în raport de "medie" dar şi de "abaterile de la medie". Limitele dintre normal, în
termeni cantitativi, tendinţa spre "mediu", accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările
specifice se realizează în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al manifestării
care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.
Prin trăsătura accentuată se întelege aceea caracteristică a cărei dezvoltare depăşeşte
pragul normalităţii, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, determinând fie rezultate deosebite,
creative, fie comportamente dezadaptative. Personalitatea accentuata este aceea structură de
personalitate, în care una dintre cele 10 trăsături ale firii, pe care K. Leonhard le consideră
fundamentale, capătă o dezvoltare care o îndepartează de la comportamentul normal
Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate, dar în
măsura în care ea este socializată şi sublimată, putem vorbi la aceste persoane de o "adaptare cu
note speciale". Accentuarea, în sens pozitiv sau negativ, presupune o manifestare ieşită din
comun în mod constant, indiferent de situaţie. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai
mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei
favorizează acest lucru. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre
dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoana se află într-un dezechilibru constant cu
sine şi cu lumea, iar devierea devine fundamentală. Persoana, în măsura în care are conştiinţa
acestei tulburări, a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată, se apără justificând
condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii.
Karl Leonard, 1968, descrie aceste tipuri din datele empirice clinice şi este cel care

45
introduce termenul de "personalitate accentuată".
Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii:
     - tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia)
    - tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate)
  - tipul demonstrativ (teatral, se autolaudă şi autocompătimeşte)
    - tipul nestăpânit (irascibil, indispoziţie cronică, devieri în direcţia alcoolismului, sau sexuale)
Combinaţii ale trăsăturilor de caracter accentuate ce conduc spre:
 tipul hipertimic (locvace, cu o constantă bună dispoziţie)
 tipul distimic (posomorât, seriozitate exagerată)
 tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere, hiper şi distimie)
 tipul emotiv (trăiri afective puternice, determinate atât de evenimente triste cât şi fericite)
 tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie)
 tipul anxios
 
  Firea demonstrativă
Persoana se caracterizează printr-o mare capacitate de refulare. Aceasta o ajută să trăiască
rolurile atât de intens încât în cazurile de accentuare a acestei trăsături, falsifică realitatea fără să-
şi dea seama. Dacă în limitele normalităţii demonstrativitatea se manifestă printr-o mare
capacitate emapatică, prin imaginaţie, adaptabilitate, mobilitate a expresiei, în cazurile morbide
se manifestă ca personalitate isterică cu însuşiri ca: minciună, inconsecvenţă, delicvenţă, etc.
Accentuarea acestei caracteristici poate să se exprime în comportamanete creative, cum
este cazul actorilor talentaţi, dar la alte persoane poate să conducă la comportamente
dezadaptative.
Firea hiperexactă
Se manifestă gradual, de la tendinţe de hiperexactitate la psihopatia anancastă, nevroză
anancastă (nevroza obsesivă). Caracteristica esențială este lipsa capacităţii de refulare (contrarul
firii demonstrative). Apare tendinţa de a chibzui totul, pentru a înlătura orice posibilitate de
greşeală sau pentru că nu pot înlătura din conduită ideea că poate există o soluţie mai bună. Nu
sunt în stare să refuleze teama, se inhibă şi au greutăţi în activitate. Chestiunile de mică
importanţă nu îl determină însă să ia hotărâri. La anancaşti nu se pot lua hotărâri nici când există
toate premisele de a le lua (contrar firii isterice). Hiperexactitatea (când doar este accentuată)

46
prezintă avantaje precum meticulozitate, exactitate, spirit de ordine, grija pentru propria-i
bunăstare care, în limite moderate, este pozitivă manifestându-se prin evitarea primejdiilor
inutile, evitarea exceselor la băutură şi fumat. În schim, când hiperexactitatea are o intensitate
mare apar dezavantaje:
-capacitatea de decizie este prejudiciată;
-munca nu se mai desfăşoară fluent (îndoieli continue, verificări permanente, rămâneri în
urmă);
-îi vine greu să plece de la lucru;
-se întoarce pentru verificări;
-neliniştea persistă şi în timpul liber (nu se odihneşte);
-minuţiozitate exagerată datorită căreia pierde mult timp;
-grija excesivă de a evita accidente;
-o muncă de răspundere îi creează multe motive de teamă;
Pe fondul acestei accentuări se poate dezvolta nevroza obsesivă sau nevroza anancastă care
se caracterizează prin faptul că încearcă să lupte împotriva obsesiei încă din perioada dezvoltării
afectului, dar deoarece capacitatea de refulare este insuficientă, chiar lupta împotriva obsesiei
creează obsesia. Dezvoltarea obsesivă porneşte de la prima ezitare, atunci când ar fi necesară
luarea unei hotărâri. Următoarele ezitări în împrejurări similare fac să crească inhibiţia mult peste
punctul de plecare. Se produc fixaţii, în unele domenii, iar subiectul nu se mai comportă normal
(nu face ce ar trebui sau are o activitate pe care nu ar trebui să o aibă). Prin dezvoltări, obsesia se
fixează unilateral. Cu cât nevroza obsesivă este mai înaintată cu atât e mai clară limitarea la un
domeniu (individul nu mai are timp să stea în cumpănă în celelalte domenii). La copii,
dezvoltarea anancastă presupune persistenţa afectului (ori copiii nu prea au afecte prea
persistente) şi ca urmare ea nu are loc în copilărie. Doar în împrejurări prea persistente, ca
nevroza obsesivă a părinţilor, are loc şi la copii.

Firea hiperperseverentă

Esenţa acestui tip este perseverenţa anormală a afectului. În general, după ce a provocat
reacţii (actul comportamental) sau când gândul se îndreaptă în alte direcţii, afectul descreşte
lent, dispărând după un timp. La hiperperseverent estomparea are loc mai lent. Când se gândeşte
la cele întâmplate afectele reapar, putând să să nu dispară săptămâni, luni în şir, deşi a fost

47
alimentat de noi evenimente. Se manifestă în mod anormal, în special afectele egoiste, datorită
intensităţii proprii. Firea hiperperseverentă se manifestă întotdeauna când sunt atinse interesele
personale. Se formează afecte contra unor prejudicii sau acte de opresiune, chiar dacă obiectiv
sunt neînsemnate. La prejudicii însemnate nu iartă poate niciodată, sunt ranchiunoşi, susceptibili,
au tendinţa de a se simţi jigniţi uşor, avizi de prestigiu, resimt acut sentimentul onoarei (de aceea
se simt uşor jigniţi), suportă greu şi prejudiciul adus intereselor materiale, au sentimente egoiste
mai intense, au sentiment mai pronunţat al propriei valori, sensibilitatea este mai puţin lezată în
cazul sentimentului de dreptate (acest sentiment fiind mai puţin profund decât sentimentele
egoiste). Sub masca luptei pentru dreptate, ei revendică de fapt un drept al lor, pe care îl
generalizează, pentru a-i da mai multă forţă. Evoluează în sens pozitiv sau negative, în general,
nu ajung să se bucure de stimă. Ambiţioşi, ambiţia îi îndeamnă la realizări pozitive, dar şi pentru
realizări prin discreditarea altora, a eventualilor concurenţi, pentru combaterea a tot ce i se
împotriveşte.

Firea paranoidă

Încadrarea în acest tip caracterizează o persoană cu o neîncredere generalizată fără motiv

exterior, izvorâtă din psihicul lor; se simte mereu nedreptăţit, îşi pierd încrederea în oameni. Au
idei fixe, obsesive, vor să aibă totdeauna dreptate. Teama este prezentă ca şi la anancaşti, afectul
stă pe primul plan. Dorinţele sunt luate drept realităţi (ex.: se crede mare inventator), pierde din
vedere alte ţeluri şi se formează ideile prevalente, cu influenţă dominantă. Afectele care ating o
intensitate mare persistă timp îndelungat, subjugă gândirea, ducând la idei prevalente, chiar idei
fixe, obsesive (paranoid înseamnă tendinţa spre idei fixe). Pot apărea dezvoltări paranoice cu
caracter delirant (ca gelozia care derivă din oscilaţia dintre speranţă şi teamă, ce conduce la
intensitatea afectului).

Firea nestăpânită

În manifestările comportamentale sunt hotărâtoare impulsurile, instinctele, sentimentele şi nu

considerentele raţionale. Se descărcarea nervoasă este resimţită mai mult fizic decât psihic. Prin
reacții impulsive. Când nu le convine ceva îşi arată nemulţumirea prin mimică, cuvinte,
formulează pretenţii sau se retrag supăraţi. Se ceartă pentru nimicuri cu şefii şi colaboratorii,
devin agresivi, trântesc, îşi dau demisia, nu se gândesc la urmări. Au altercații cu ceilalți pentru

48
că, dacă mânia lor creşte, cuvintele sunt urmate de fapte. Sunt mai iuţi la fapte decât la vorbe.
Dominarea comportamentului de către impulsuri în defavoarea rațiunii se manifestă prin
faptul că :
-mănâncă şi beau ce le place devenind deseori dependenți de alcool;
-în domeniul sexual, au raporturi sexuale frecvente cu parteneri diferiți;
- munca fizică nu li se pare grea şi în acest domeniu obţin rezultate mult mai bune ca alţii;
-îi supără perturbările din activitatea lor;
-nestatornicia în viaţa profesională se datorează stării de proastă dispoziţie şi iritabilitate;
-comit cu uşurinţă, în împrejurări favorabile, acte necinstite, furturi;
-nu au înţelegere pentru cerinţele sociale, pentru că acestea reclamă o judecată mai
profundă. Nu se gândesc la consecințe;
-manifestă fuga impulsivă, din dorinţa de a se depărta de locul supărării;
-stările depresive apar la unele personalităţi nestăpânite şi pot duce la sinucideri

Influenţarea prin educaţie este dificilă, pentru că educaţia se adresează personalitaţii

conştiente, nu şi sferei impulsurilor. Trăsăturile caracteristice se reliefează deosebit de puternic
din copilărie iar o data cu maturizarea poate să apară o ameliorare în autocontrolul impulsurilor
şi tentaţiilor.

Firea hipertimică

Se manifestă gradual de la hipertimie la hipomanie

Hipertimia este o combinaţie între veselie (viaţa este privită sub latura plăută, trecându-se uşor
peste necazuri), dorinţa de acţiune (poate duce la realizări de valoare, invenţii, inovaţii) și nevoia
de a vorbi (sociabili, de aceea apare înclinaţia de a bea ca urmare a numărului mare de prieteni.
La reuniuni sunt antenanţi, au umor, nu plictisesc, găsesc mereu teme noi de discuţie; digresiuni
în gândire (însoţite de bogăţia de idei, stimulatoare pentru munca productivă, dar care pot duce şi
la fuga de idei). Componentele comportamentului hipertimic care se referă la afectivitate,
gândire şi voinţă nu coexistă întotdeauna în acelaşi grad. În general, trăsăturile sunt legate, ca şi
în cazul hipomaniei.

49
 Hipomania este sinomină oarecum cu o veselie exagerată care constituie în acest caz o
primejdie, căci lucrurile sunt tratate cu uşurinţă, cu superficialitate. Lipseşte simţul datoriei,
lipsesc remuşcările, apar uşor abaterile de la estică. Îşi periclitează reputaţia şi situaţia
materială.Veselia se transformă frecvent în iritabilitate, nevoia de acţiune (în măsură excesivă,
duce la activitate febrilă dar sterilă). Indivizii sunt împrăştiaţi. Apar și digresiuni în gândire (care
conduc la fantezie, cu idei nerealiste).

Firea distimică

Se manifestă ca temperament subdepresiv la un grad înalt. Gravitatea depresiunii psihice nu

merge în paralel cu gravitatea evenimentului, fiind accentuată de firea distimică. Sunt afectaţi în
mai mare măsură de evenimentele triste de viaţă decât de cele vesele. Evenimentele zguduitoare
pot duce la depresii reactive (când starea de depresiune este accentuată și de lunga durată).
Serioşi din fire au o ţinută etică serioasă. Imboldul spre acţiune este diminuat, gândirea este
lentă, la reuniuni participă puţin la conversaţie. În prim plan apar sentimente contrare tendinţelor
egoiste. Firea distimică este mai accentuată la adulţi.

Firea labilă

Se manifestă gradual, de la firea labilă la cea ciclotimică, iar în gradul cel mai înalt sub forma
bolii maniaco-depresive, caracteristica esențială pentru acest tip fiind alternanţa stării hipertimice
cu starea distimică. Evenimentele fericite conduc la hipertimie cu întregul său tablou (veselie,
dorinţa de a acţiona, de a vorbi, digresiuni în gândire) iar evenimentele triste conduc la
depresiune cu încetineală în gândire şi acţiune.

Firea exaltată

Exaltaţii reacţionează intens la evenimente, evenimentele îmbucurătoare provoacă repede

extazul, cele triste conduc la disperare. Firea lor se asociază mai puţin cu egoismul şi mai mult
cu altruismul; manifestă dragoste faţă de oameni, bucurie pentru prosperitatea lor, care pot atinge
o intensitate mare. Au sentimente nobile.
Sunt mai puternice impulsurile din sfera aspiraţii-inclinaţii (dragostea pentru muzică, artă,

50
natură, sport, filozofie, religie). Se emoţionează pentru ele până la extaz. Din rândul firilor
exaltate fac parte, în mai mare măsură, artiştii, poeţii, căci raportul afectiv dintre indivizi şi artă e
mai puternic, fiind prezentă sensibilitatea afectivă. Firile artistice se descurcă greu în viaţă pentru
că nu sunt înarmate pentru a face faţă cerinţelor brutale ale vieţii. Pot fi profund nefericiţi din
cauza unor banalităţi. Frica şi frica pentru propria lor persoană pot deveni excesive. Teama este
deosebit de susceptibilă de accentuare, devenind copleşitoare. Disperarea profundă poate duce la
sinucidere.

Firea anxioasă
La copii, frica se manifestă atât de intens încât domină întreaga personalitate. Copiilor
anxioşi le e frică seara singuri în pat, le e frică de de întuneric, le e frică de câini, le e frică de
furtună, le e frică de alţi copii şi de aceea sunt persecutaţi de aceştia, le e frică de profesori.
La adulţi frica e mai puţin vizibilă dar sunt deseori incapabili a se afirma în cazul
divergenţei de opinii cu alte persoane, devin timizi, manifestă docilitate şi timiditate,
determinate de observarea anxioasă a mediului (teama), manifestă timiditate anancastă, derivată
din nesiguranţă lăuntrică, provenită din faptul că propriul lor comportament şi-l ştiu sub
observaţie. Manifestă supracompensaţie prin atitudine sigură de sine sau aroganţă, dar acestea
sunt voite, artificiale. Din timiditatea anxioasă poate să apară atitudinea de încredere în ceilalţi,
prin care se încearcă obţinerea comportamentului lor favorabil.

Firea emotivă
Se caracterizează prin reacţii de mare sensibilitate (ușor de declanșat) şi profunzime în sfera
sentimentelor. Numai evenimentul ca atare exercită influenţă asupra sentimentelor. Intensitatea
sentimentelor merge mână în mână cu gravitatea evenimentelor exterioare. Sunt impresionaţi de
sentimentele/evenimentele din domeniul spiritual. Reacţiile afective nu sunt exagerate.
Sentimentele altruiste sunt mai puternice decât cele egoiste. Simt mila mai repede, se
înduioşează mai repede, sunt mai accesibile bucuriile produse de artă şi natură. Mimica lor
trădează firea afectivă. Le dau uşor lacrimile la filme, la povestiri triste. O traumă psihică
poate produce depresiune reactivă (ca urmare a sensibilităţii afective), care poate duce la
tentativă de sinucidere desi nu are predispoziţie deosebită pentru depresie. Gravitatea depresiunii
merge paralel cu gravitatea evenimentelor exterioare.

51
 Psihodiagnoza personalitatii prin prisma abordarii psihanalitice - Teoria personalităţii la
Carl Gustav Jung și Chestionarul de personalitate Myers - Brigss

Psihanaliza şi testele proiective de personalitate

Conform abordărilor psihanalitice, în studiul personalităţii există niveluri profunde ale
personalităţii care conţin dorinţe refulate, conflicte inconştiente şi nevoi instinctuale, toate
acestea fiind inaccesibile conştiinţei individului, dar influenţându-i comportamentul şi, în
condiţii extreme, generând comportamente dezadaptative. Cunoaşterea acestor pulsiuni, conflicte
şi dorinţe inconştiente este văzută ca o cale de abordare terapeutică şi rezolvare a problemelor cu
care se confruntă individul. Cum însă ajungem să străpungem bariera inconştientului şi să avem
acces la aceste aspecte ale inconştientului? Una dintre metodele propuse de psihanalişti este
aceea a testelor nestructurate de personalitate. Confruntând subiectul cu un conţinut nestructurat
şi cerându-i să-l structureze, vom utiliza propriile mecanisme defensive pentru a accesa
conţinuturile inconştiente (Gleitman, 1992). Caracteristica comună a testelor proiective de
personalitate este utilizarea unor sarcini relativ nestructurate care permit obţinerea unui număr
nelimitat de răspunsuri. Pentru a permite exprimarea fanteziei subiectului, se oferă doar un
număr redus de informaţii despre stimulii testului care sunt de obicei vagi şi ambigui. Ipoteza
fundamentală este aceea că modul în care va interpreta (sau structura) individul conţinutul
prezentat (materialul testului) va reflecta o serie de aspecte ale funcţionării sale psihologice. Cu
alte cuvinte materialul testului este un fel de ecran pe care subiectul îşi va proiecta dorinţele,
anxietăţile, conflictele şi pulsiunile inconştiente.

Teoria personalităţii la Carl Gustav Jung și Chestionarul de personalitate Myers - Brigss

Personalitatea sau psihicul este alcătuit din mai multe subsisteme, Ego-ul fiind unul dintre ele.
Ego-ul reprezintă partea conştientă a psihicului, responsabilă de procese cum ar fi percepţia,
gândirea, sentimentele, memoria, conştienta de sine și este responsabil pentru procesele

52
desfăşurate în starea de veghe. Are o funcţie selectivă admiţând la nivelul conştientei doar o
anumită parte a stimulilor la care este supus subiectul și asigură subiectului sentimentul
continuităţii şi stabilităţii în modul în care acesta percepe lumea exterioară. Jung utiliza termenul
de libido în două sensuri: ca energie v i t a l ă difuză şi ca energie psihică care alimentează
activitatea psihică (pe baza acestei energii sunt posibile activităţi psihice cum ar fi percepţia,
gândirea, procese afective etc). Jung consideră că energia psihică (libido) poate să fie îndreptată
spre exterior (rezultă tipul extravert) sau spre interior (rezultă tipul introvert).
Fiecare om are în sine ambele atitudini dar una dintre ele devine dominantă, guvernând modul
de comportare al subiectului.Atitudinea opusă (non-dominantă), nu dispare, ci devine o parte a
inconştientului personal, de unde este capabilă să influenţeze comportamentul subiectului.
Jung descrie, pe lângă introversie şi extraversie, şi aşa numitele funcţii psihice care sunt
modalităţi diferite (raționale sau iraționale – a nu se face confuzie cu gândurile/cognițiile din
abordarea cognitivă) prin care subiectul se raportează atât la lumea externă cât şi la cea internă.
Acestea sunt: gândirea şi sentimentul care alcătuiesc funcţia raţională şi senzorialitatea
(cunoașterea și interacțiune cu realitatea prin intermediul proceselor senzoriale și perceptive care
acționează direct asupra analizatorilor) şi intuiţia (cunoașterea în afara acțiunii directe a
stimulilor) care alcătuiesc funcţia iraţională. Prin intermediul funcţiei raţionale este evaluată
realitatea, se organizează şi se categorizează experienţele.
Cele două funcţii: gândirea şi sentimentele sunt opuse și au funcție de evaluare a realităților
interne sau externe cu care individul are contact. Sentimentele (afectivitatea) evaluează
experienţele în termenii plăcut-neplăcut în timp ce gândirea evaluează experienţele în termenii
adevărat sau fals.
Sensibilitatea şi intuiţia alcătuiesc funcţia iraţională. Aceasta nu evaluează experienţele, ci pur
şi simplu stau la baza trăirii lor, sunt modalități prin care subiectul cunoaște și reacționează la
realitate în mod care nu este conștientizabil mereu.
Jung a fost un teoretician al trăsăturilor, pe lângă celelalte contribuții ale sale.
Jung a inventat dihotomia extraversiune / introversiune care a devenit una dintre cele cinci
trăsături mari (Big Five), a cărei importanță în diferențierea personalităților a fost confirmată în
mod repetat.

Cum a explicat Jung extraversiunea și introversiunea?

În schema lui Jung, extraversiunea era orientarea energiei spre lumea exterioară și direcționarea

53
ei spre obiective.

Conceptul lui Jung de extraversiune vs. introversiune s-a dovedit foarte influent și durabil, însă
Jung nu credea că o singură dimensiune ar putea fi de ajuns pentru a surprinde complexitatea
personalității umane. Prin urmare, Jung a propus o serie de diferențieri mai fine pentru a
completa distincția introversiune / extraversiune.

Care sunt trăsăturile distinctive ale tipului rațional? Care sunt cele două subtipuri?

Jung a observat că unii oameni par să-și folosească mintea conștientă tot timpul, făcând
judecăți de valoare cu privire la modul de auto-conducere (și formulând aceste judecăți de
valoare în cuvinte). Jung a numit aceste tipuri de persoane active care iau decizii, raționale sau
judicative.

Jung a spus că tipurile raționale apar în două subtipuri: tipul sentimental și tipul gânditor.
Tipul sentimental ia decizii în funcție de evaluările emoționale (de exemplu, se căsătorește cu
cineva din dragoste). Tipul gânditor ia decizii în baza unor calcule conștiente (de exemplu, se
căsătorește cu cineva care va fi într-o bună zi bogat). Atât tipurile de gânditori, cât și cele de
sentimentali sunt personalități raționale, deoarece ambele categorii conțin oameni
conștienți de procesul de luare a deciziilor. Ei nu sunt impulsive în luarea deciziilor.

În mod similar, Jung a identificat două tipuri iraționale de personalitate. Aceștia sunt oameni
care se bazează pe percepție sau pe intuiție pentru a se ghida în luarea deciziilor.

Tipurile iraționale au tendința de a se baza pe prezent. Este mai probabil ca persoanele din
aceste categorii să ia decizii rapide sau să acționeze impulsiv, și rareori să aibă o explicație la
îndemână, când sunt întrebate de ce au făcut ceva. Este mai probabil ca ele să răspundă, "Nu
știu" sau "Pentru că așa mi-a plăcut", fără explicații suplimentare.

Unele tipuri iraționale evidențiază senzațiile. Ei răspund la stimuli externi și sunt foarte atenți la
percepțiile senzoriale, care le ghidează acțiunile și, într-un fel, ar avea de pierdut dacă le-ar
explica. Ai putea găsi o astfel de persoană rătăcind pe o pajiște într-o dimineață frumoasă,
savurând o băutură și bucurându-se de sunete și imagini. Alte tipuri iraționale utilizează intuiția.
Jung a definit intuiția ca fiind o cunoaștere interioară derivată din inconștient sau o cunoaștere de
origine necunoscută.

Ca și persoana orientată spre senzații, persoana intuitivă reacționează sau ia decizii fără să
știe exact de ce o face. Deciziile "se întâmplă", mai degrabă decât să fie planificate. Acest lucru
este similar cu tipul senzorial, cu excepția faptului că la tipul intuitiv, comportamentul de ghidare
a informațiilor vine din interior mai degrabă decât din exterior.

Jung a spus că toate cele patru modele sunt prezente la toate categoriile de oameni într-un
anumit grad, dar unul sau două domină personalitatea. Nu este posibil ca o persoană

54
intuitivă să se conducă după stimuli senzoriali, de exemplu.

Isabel Myers Briggs, co-autor al Inventarului Myers-Briggs a adăugat o altă dimensiune:

judecata vs. perceperea. Ea a simțit că dimensiunea la care se refereau categoriile lui Jung viza
întrebarea "de unde provin informațiile?" (interior vs. exterior, simțuri vs. intuiții, gândire vs.
sentiment).

Briggs a adăugat o altă dimensiune, exprimată prin întrebarea "au informațiile respective un
caracter organizat?" Un tip judicativ organizează evenimentele vieții și le planifică. Un tip
perceptiv este mai mult improvizator și mai înclinat să exploreze opțiunile alternative. Adăugat
la dihotomiile lui Jung, rezultă 16 tipuri  de personalitate (2x2x2x2).

Jung arată că fiecare individ posedă toate cele patru funcţii, la fiecare pereche una fiind
dominantă, cealaltă - ascunsă în inconştientul personal. De exemplu, un "ISFJ" ar fi o persoană
introvertită la care domină Senzația asupra Intuiției, Sentimentul (Feeling) asupra Gândirii și
Judecata asupra Percepției.

Indicatorul tipologic Myers-Briggs (MBTI) este un chestionar de evaluare a personalităţii creat

de Katherine Briggs şi Isabel Myers, mamă şi fiică, care au plecat în cercetările lor de la teoria
jungiană a tipurilor psihologice. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii
non-clinici, chestionarul adresându-se personalităţii normale nefiind conceput ca un test clinic.
Cea mai mare parte a "Tipurilor psihologice" a lui Jung (1921) este consacrată istoriei şi
descrierii extraversiei şi introversiei. Jung a descris orientarea extravertă versus introvertă (EI),
precum şi funcţiile complementare senzorialitate - intuiţie (SN) şi gândire-afectivitate (TF) în
mod explicit în operele sale.
La nivelul testului MBTI, alături de orientarea spre lumea exterioară, extraversie, şi de orientarea
spre lumea interioară, introversie, este descrisă şi complementaritatea JP. Aceasta reprezintă
orientarea predilectă spre raţionalitate sau orientarea judicativă (J, de la "judgement", raţiune)
respectiv orientarea predilectă spre non-raţional sau percepţie (P, de la "perception").
Preferinţa JP aşa cum este reţinută în formula tipologică are două utilităţi. În primul rând,
descrie atitudini şi comportamente faţă de lumea înconjurătoare, relativ stabile, identificabile la
un mare număr de indivizi. În al doilea rând, este folosită, în conjuncţie cu EI, pentru a stabili

55
care dintre cele două funcţii preferate este cea dominantă şi care este cea auxiliară. Această
recunoaştere a potenţialităţii funcţiei JP şi dezvoltarea subsecventă a teoriei sale este contribuţia
adusă de Briggs şi Myers la teoria tipurilor psihologice.
În concluzie, cele patru scale măsurate de MBTI sunt:
E-I: preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire - Introvertire
S-N: preferinţa pentru adunarea/perceperea/dobândirea informaţiei din mediu: Senzorialitatea -
Intuiţia
T-F: preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea
J-P: preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia

Cei care prefera extraversia tind să-şi fixeze atenţia și energia către lumea exterioară, către
mediul exterior, sunt stimulaţi de ceea ce se întâmplă în lumea din jurul lor. Preferă să comunice
prin viu grai şi nu prin scris. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege şi de aceea
tind spre acţiune. Introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor
interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. Introverţii sunt mai
interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare
parte din timp să stea singuri. Ei preferă să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi, astfel,
înainte de a acţiona, adesea meditează la ce au de făcut.
Scala S-N descrie modul cum este percepută/dobândită informaţia. Pentru senzorial, simţurile
(vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce există "acolo", ori se
întâmplă efectiv. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi, metaforice, ci pline de putere de
evocare, vizuale, colorate, grăitoare. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce
este dat "aici şi acum", fiind astfel realişti şi practici. Excelează în situaţiile care solicită
rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte sau date concrete. Cealaltă cale de a afla este
intuiţia, care îţi dezvăluie înţelesul, realităţile şi posibilităţile ce se află dincolo de informaţia
transmisă de simţuri. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial.
Dacă preferi intuiţia, devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile.
Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia.
Scala T-F indică modul de luare a deciziilor. O dată dobândită informaţia printr-una din căile
perceptive, ea trebuie folosită. Tipul logic/rațional ("T") folosește gândirea ca metodă
conclusivă, prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular.

56
Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv, pe baza cauzei şi efectului, iei decizia analizând
şi cântărind dovezile, inclusiv realităţile neplăcute. Oamenii ce preferă gândirea caută un
standard obiectiv al adevărului. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză, ori care cer
adaptabilitate mărită dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. Tipurile "F"
folosesc afectivitatea ca metodă conclusivă. În acest fel, tipurile "F" iau în consideraţie ceea ce
este important pentru ei şi pentru cei din jur, fără să pretindă că acest lucru este şi logic. Aceşti
oameni preferă să devină empatici, favorabili şi plini de tact în deciziile lor. Este important de
înţeles că termenul "afectivitate" se foloseşte în acest context cu sensul de "decizii luate pe bază
de valori" şi nu se referă la sentimente sau emoţii în sine.
Scala J-P implică răspunsul la modului de abordare raţională sau iraţională a informaţiei din
realitatea interioară sau exterioară. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele
anterioare: în relaţionarea cu mediul fie preferi o atitudine bazată pe evaluare conştientă şi pe
concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afectiv-valorice), fie preferi o
atitudine non-raţională bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). Cei care preferă o atitudine
raţională tind să trăiască în mod ordonat, planificat, să-şi regleze şi controleze viaţa. Ei preferă
să păstreze "frânele" situaţiei, preferă să ia decizii. Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile
să-şi urmeze calea planificată, să fie bine stabilite. Cei care preferă procesul perceptiv (fie prin
senzorialitate, fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. Preferă să-şi
trăiască viata, mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze, rămân deschişi experienţei,
bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului.
Confor tipologiei lui Jung cele opt tipuri psihologice sunt:
1. Extravert gânditor - trăieşte în concordanţă cu un sistem de reguli rigide, tinde să-şi reprime
sentimentele şi emoţiile, are tendinţa de a fi obiectiv şi dogmatic în gânduri şi opinii.
2. Extravert sentimental - îşi reprimă logica şi este implicat emoţional. Se comportă în acord cu
un sistem de valori, tradiţii si norme învăţate. Este deosebit de sensibil la expectaţiile şi la
opiniile celorlalţi.
3. Extravert sensibil - este centrat pe fericire şi plăcere; caută mereu noi experienţe şi senzaţii;
este puternic orientat spre realitate şi foarte adaptabil la persoane şi situaţii noi.
4. Extravert intuitiv - este deosebit de dotat pentru afaceri si politică, pentru că deţine o mare
abilitate de a profita de pe urma situaţiilor. Este atras de idei noi, este creativ şi-i poate inspira pe
alţii, determinându-i să acţioneze.

57
5. Introvert gânditor - nu se înţelege cu c e i l a l ţ i , are dificultăţi de a-şi comunica ideile, este
rece şi lipsit de consideraţie pentru ceilalţi.
6. Introvert sentimental - la acest tip de subiect este reprimata atât gândirea cât şi exprimarea
deschisă a stărilor afective. Pare misterios şi inaccesibil pentru ceilalţi; este liniştit, modest,
copilăros şi acordă puţină atenţie sentimentelor si gândurilor celorlalţi.
7. Introvert sensibil- închis în sine, iraţional, detaşat de viaţa de zi cu zi. Priveşte majoritatea
aspectelor vieţii cu bunăvoinţă şi amuzament. Este sensibil la frumos, se concentrează
asuprasenzaţiilor si îsi reprimă intuiţia.
8. Introvert intuitiv - se concentrează atât de mult asupra aspectelor intuitive, încât are un contact
redus cu realitatea. Este visător şi chiar vizionar. Este greu de înţeles pentru ceilalţi care îl
consideră ciudat şi excentric.
În urma aplicării chestionarului Myers- Briggs pot rezulta următoarele 16 tipologii: ENFJ,
INFJ, ENFP, INFP, ENTJ, INTJ, ENTP, INTP, ESTJ, ISTJ, ESFJ, ISFJ, ESTP, ISTP, ESFP și
ISFP, fiecare avâd o descriere ce poate fi structurată în ,,puncte tari,, și ,,puncte slabe,,. O
descriere sintetică a acestor tipuri este prezentată în continuare:
ENFJ: iubitori de oameni, se simt conectaţi personal la toate lucrurile idealişti, dedicaţi cauzelor
pe care le respectă, energici,
entuziaşti, perseverenţi şi conştiincioşi diplomaţi, pot fi implicaţi excesiv în
problemele altora, nu îşi cunosc limitele, pot fi orbi la fapte obiective, în folosul păstrării unor
relatii, uşor de jignit putând ajunge la reactii irationale.
INFJ: trăiesc într-o lume a ideilor, a principiilor ferme bazate pe păstrarea integrității
personale, caută să impună acceptarea ideilor lor; se încred în deciziile lor excelenti conducători,
cu viziune, obisnuiesc să aibă un grup restrâns de prieteni vechi, pot fi absorbiti de idee, lipsiti de
spirit practic, au dificultăti în rezolvarea conflictelor din cadrul relatiilor deoarece pot fi surzi la
obiectiile altora, exagerează cu reglemetările.
ENFP: plini de entuziam, au multe idei noi, curiosi, preferă să înteleagă decât să judece, lucrează
bine în echipă si se simt stimulati de prezenta altora, Au dificultăti în a se concentra asupra unui
singur lucru, le lipseste capacitatea de management al timpului, dezorganizati, riscă să rămână
mereu la stadiul de“idee sclipitoare“.
INFP: apreciază armonia interioară mai mult decât orice altceva, iar la exterior se arată reci și
rezervati deși în realitate sunt sensibili si empatici, preferând comunicarea scrisă, pot foarte usor

58
migra spre misticism, îsi urmăresc idealul cu rigiditate si rigoare logică în detrimentul
trecerii la actiune.
ENTJ: buni conducători si factori de decizie, capabili și dornici să-i dirijeze pe altii în
actiunea de trasformare a unei viziuni în realitate, logici si analitici, vor încerca să perfectioneze
orice sistem cu care iau contact, lideri înnascuti, vor prelua conducerea oricărei situatii, fiind
buni organizatori, pot fi duri, obtuzi, nerăbdători si insensibili fată de sentimentele oamenilor,
pot critica automat altă idee decât a lor, nu acceptă sfaturile altora.
INTJ: gânditori strategici, pot distinge cu usurintă punctele tari si slabe ale oricărei situatii,
perfectionisti, au încredere în propriile idei originale, logici,critici,ingeniosi, lucrează mai bine
singuri decât în echipă, sunt încăpățânați și autoritari.
ENTP: Iubesc provocările, operează pe baza impulsurilor creative, testează limitele celor din jur,
consideră majoritatea că regulilor sunt create pentru a fi ocolite, pot fi insensibili si lipsiti de tact,
pot părea aroganti.
INTP: tăcuti, rezervati, universul interior e absorbit de analiza problemelor, critici,precisi
si,sceptici
ingeniosi si originali, reticentiîn a exprima aprecieri, pot face fixatie pe o eroare minoră,
putând stopa întregul plan din acest motiv.
ESTJ: excelează în realizarea practică proiectelor, responsabili,constiinciosi, deciziile sunt
adesea bazate pe experienta anterioară, traditionali, dictatoriali, impunând altora propriile norme,
rigizi în gândire.
ISTJ: precisi si metodici,cu mare putere de concentrare, au idei bine elaborate si sunt greu de
distras, sistematici si organizati, precauti si traditionali, au dificultăti în întelegerea nevoilor
altora, nu-si exteriorizează sentimentele.
ESFJ: sunt motivati să ajute pe altii in mod practic, responsabili, prietenosi si întelegători,
doritori să placă, sunt vorbăreti si amabili, au nevoie să fie apreciati fiind foarte sensibili la
critică, preferă să evite conflictele, le vine greu să spună nu, iau lucrurile foarte personal, fiindu-
le greu să facă sau să accepte critici.
ISFJ: loiali, devotati, plini de compasiune si receptivi fată de sentimentele altora, protectori
devotati ai prietenilor, respectă obligatiile ce le revin, trăiesc total clipa prezentă, ignorand de
multe ori consecintele unei actiuni, pot obosi cu usurintă, pentru că fac totul singuri.
ESTP: extrem de realisti, fini observatori ai realității, acceptă lucrurile asa cum sunt fiind lipsiti

59
de prejudecă, buni practicieni ce găsesc repede solutii logice, buni negociatori, populari si
relaxati în majoritatea situatiilor mondene, nu planifică lucrurile, au tendința să lucreze
haotic, acceptă multe solicitări și se pot trezi supraaglomerati.
ISTP: directi, onesti si pragmatici preferând actiunea în detrimentul conversatiei, foarte buni în
perceperea proportiilor, au o bună manualitate, tăcuti si rezervati (pot părea reci), manifestă
dorinta de a beneficia de timp liber, reducând efortul în orice proiect, neglijenti,
nehotărâti se plictisesc usor.
ESFP: observatori realisti care nu se încred în explicatii teoretice, au memoria amanuntelor si
capacitatea de a aborda practic persoane si evenimente, sunt întelegători, ajută cu tact, au
dificultăti cu autodisciplina
nu au un viitor organizat, nu au planuri alternative, iau decizii fără să analizeze consecintele.
ISFP: sunt blânzi, sensibili, se exprimă prin actiuni si nu prin cuvinte, sunt modesti si rezervati,
răbdători si flexibili, lipsiti de spirit dominator, se straduiesc excesiv să indeplinească dorintele
altora, sunt vulnerabili la critici.
Cercetările asupra tipului efectuate de David Keirsey si Marilyn Bates, arată că anumite
combinaţii de litere sunt atât de strâns legate între ele încât păstrarea a două litere pentru un tip
devine de la sine înţeleasă. Keirsey şi Bates au constatat că a doua literă în tipul individual
determină temperamentul sau. Dacă a doua literă pentru o persoana este S, atunci următoarea
literă importantă pentru evaluarea temperamentului este ori J, ori P. Dacă a doua literă este N,
atunci următoarea literă importantă în evaluare este ori T, ori F.
Au fost identificate astfel următoarele tipuri de temperamente :
SJ (senzorial şi raţional) sau temperamentul epimetean (sau "gardian"). Combinaţia generează
un dezvoltat simţ al datoriei. Persoanele cu aceste litere sunt aşezate, ascultătoare şi în primul
rând doresc să fie de folos grupurilor sociale cărora le aparţin. Se simt cel mai bine când au
obligaţii; vor să fie cei care poartă de grijă întregii lumi. Se simt mai bine atunci când dau decât
atunci când primesc. Fiind cei mai responsabili dintre cele patru temperamente, deseori devin
coloana vertebrală a majorităţii instituţiilor: familie, biserică, corporaţii, cluburi, bănci şi naţiune.
Sunt cunoscuţi ca tradiţionalişti sau stabilizatori.
SP (senzorial şi perceptiv) sau temperamentul dionisiac (de asemenea "artizan"). Combinaţia
generează un interes pentru bucuriile vieţii şi distracţie. SP vrea sa fie angajat, implicat, să facă
ceva acum. Frecvent plictisiţi de un status quo, adesea sunt spontani şi impulsivi. Preferă să

60
lucreze mai ales cu situaţii de criză, pe care le conduc bine în practică, pe căi bine stabilite.
NT (intuitiv şi logic) sau temperamentul prometean (de asemenea "raţional"). Combinaţia
generează un interes pentru putere şi intelect. Este cunoscut pentru dorinţa sa de putere - nu
neapărat putere asupra oamenilor, ci putere asupra mediului înconjurător. Ei doresc să fie
capabili să înţeleagă, să controleze, să prezică şi să explice realitatea. Aceasta face din NT
oameni de ştiinţa naturali. Le place teoria abstractă şi construiesc planuri arhitecturale măreţe
pentru viitor. Doresc să fie cunoscuţi pentru competenţa lor şi sunt cunoscuţi drept vizionari.
NF (intuitiv şi afectiv) sau temperamentul apolonian (de asemenea "idealist"). Se află în căutarea
autenticităţii şi auto-actualizării. Sunt căutători naturali, în căutarea Sinelui. Doresc să devină aşa
cum sunt în realitate. NF este cel mai idealist şi romantic dintre tipuri. Au mare capacitate de
ascultare empatică. Adesea NF au o abilitate verbală dezvoltată şi sunt cunoscuţi drept
catalizatori.
Psihodiagnoza personalitatii prin prisma abordarii psihanalitice – Chestionarul Nonverbal
de Personalitate, Testul Szondi, Testul Luscher, Testul Desenul familiei

Teoria personalităţii la Henry Murray și Chestionarul Nonverbal de Personalitate (NPQ)

Teoria personalităţii lui Murray cuprinde aspecte modificate ale teoriei psihanalitice a lui Freud
dar şi concepte şi metode originale de investigare a personalităţii. Murray acordă atenţie atât
instanţelor conştiente cât şi celor de natură inconştientă, trecutului, prezentului şi viitorului
subiectului, forţelor de natură biologică, dar şi celor psihosociale în determinismul personalităţii.
Un loc important în teoria lui Murray îl ocupă aspectele fiziologice care determină şi
direcţionează activitatea psihică. Astfel, activitatea cerebrală, asigură unitate şi coerenţă
comportamentului. La fel ca şi Freud, Murray considera că reducerea tensiunilor este forţa
motrică de bază a comportamentului uman, ca lege primară a funcţionării fiinţei umane atât pe
plan biologic cât şi pe plan psihologic și recunoaşte importanţa forţelor de natură inconştientă
asupra vieţii psihice, a experienţelor din copilărie asupra vieţii adulte şi este de acord cu
conceptele psihanalitice de ld, Ego şi Supergo.
Cu toată influenţa psihanalizei freudiene, se poate spune că Murrray acordă o interpretare
personală acestor fenomene psihologice fiind din acest motiv este considerat un neo-freudian.
Murray consideră că toate elementele pe care se bazează funcţionarea personalităţii îşi găsesc
un corespondent în creier: sensibilitatea, amintirile conştiente sau inconştiente, dar şi credinţele,

61
atitudinile, valorile şi temerile umane și denumeşte procesele cerebrale - procese conducătoare
ale vieţii psihice.
O altă idee sublinită de Murray este faptul că nu există o stare a organismului caracterizată prin
reducerea totală a tensiunii. El consideră că însuşi procesul de detensionare oferă satisfacţii, mai
curând decât starea caracterizată prin absenţa tensiunii. Mai mult, absenţa tensiunii este
considerată ca o stare patologică pentru că fiinţele umane au nevoie de activitate, progres,
mişcare, excitaţie şi toate acestea sporesc tensiunea psihică şi nu tind să o reducă. Murray
consideră că starea psihologică ideală constă în a avea un anumit grad de tensiune psihică pe care
subiectul să o reducă. Originalitatea teoriei lui Murray constă mai ales în elaborarea unei liste a
trebuinţelor umane.
Contribuţia cea mai importantă a lui H.Murray, sub aspect teoretic şi în domeniul cercetării
personalităţii, o reprezintă delimitarea conceptului de nevoie (trebuinţă) pentru a explica
motivarea şi direcţionarea comportamentului. Nevoia (trebuinţa) reprezintă în concepţia lui
Murray un construct ipotetic. Ea are o bază fiziologică care organizează şi direcţionează
procesele intelectuale şi abilităţile perceptive ale subiectului. Trebuinţele pot izvorî din procese
interne ale organismului (foame, sete) sau din evenimentele mediului extern.
Trebuinţele (nevoile) majore sunt:
Dominanţă- nevoia de a controla mediul, de a direcţiona şi influenţa comportamentul celorlalţi
prin sugestie, seducţie, persuasiune sau comandă. Nevoia de a restrânge, interzice sau de a
redirecţiona un comportament.
Deferenţă - nevoia de a admira sau susţine o persoană considerată superioară. Nevoia de a preţui,
onora, elogia. Nevoia de a se conforma unor tradiţii.
Autonomie - nevoia de a rezista constrângerilor şi restricţiilor. Nevoia de a fi independent şi liber
de a acţiona conform propriilor impulsuri. Nevoia, de a se opune convenienţelor. Nevoia de a
evita activităţile propuse de personalităţi dominatoare.
Agresivitate- nevoia de a depăşi opoziţia celorlalţi prin forţă. Nevoia de luptă, de revanşă.
Nevoia de a se opune în forţă, de a pedepsi, de a deprecia, umili, ridiculiza
Supunere - tendinţa de a se lăsa dominat în mod pasiv de forţe externe, de a se accepta injurii,
blamări, critică, pedeapsă. Nevoia de a admite propria inferioritate, căutarea şi satisfacţia
obţinută din durere, pedeapsă, boală, neşansă (ghinion).
Realizare - nevoia de a îndeplini sarcini dificile, de a depăşi obstacole şi de a atinge standarde

62
ridicate în activitate. Tendinţa de a rivaliza cu ceilalţi, de a stăpâni, manipula, organiza obiecte,
persoane, idei.
Nevoia de stimulare - nevoia de a căuta şi de a obţine satisfacţii de pe urma unor impresii
senzoriale.
Nevoia de a ieşi în evidenţă (exhibiţionism - nevoia de a face impresie, de a fi văzut şi auzit, de a
activa, uimi, fascina, intriga, şoca, amuza sau de a întreţine atmosfera.
Nevoia de joc (ludică) - nevoie de a reacţiona din plăcere fără un scop anume. Nevoia de a râde,
de a glumi, de a acorda timp unor activităţi sportive, de a dansa, de a frecventa petreceri (inclusiv
băutură şi joc de cărţi).
Afiliere - nevoia de a fi aproape şi de a coopera cu alte persoane care seamănă cu subiectul sau îl
agrează. Nevoia de acâştiga afecţiunea, de a adera şi de a rămâne loial faţă de prieteni.
Respingere - nevoia de a se separa de persoane apreciate negativ. Nevoia de a abandona,
exclude, rejecta sau de a rămâne indiferent faţă de o persoană considerată inferioară.
Nevoia de suport - tendinţa de a fi gratificat prin intermediul unui ajutor, simpatie, de a avea un
susţinător, de a fi susţinut, ajutat, protejat, iertat, consolat, încurajat de afecţiunea altuia.
Nevoia de nurturanţă - nevoia de a acorda simpatie, de a gratifica nevoile altor persoane
neajutorate (copii, persoane slabe, infirme, lovite de, viaţă, bolnave). Nevoia de a ajuta, îngriji,
susţine, consola, trata etc.
Nevoia de evitare a inferiorităţii - nevoia de a evita umilirea, de a ieşi din situaţiile jenante sau
de evitarea condiţiilor în care subiectul poate ieşi învins. Reţinerea de la unele activităţi datorită
fricii de eşec.
Nevoia de aparate a Ego-ului - nevoie de a se autoapăra de atacuri, critici, blamare. Nevoia de
a justifica o acţiune greşită, un eşec, o umilinţă.
Nevoia de contracarare - nevoia de a repara un eşec printr-o contraacţiune, de a depăşi
slăbiciunea de a reprima teama, de a menţine autorespectul şi mândria la un standard înalt.
Nevoia de evitare a durerii - nevoia de a evita, de a scapă de s i t u a ţ i i l e periculoase. Nevoia de
a-şi lua măsuri de precauţie.
Nevoia de ordine- nevoia de a pune lucrurile la locul lor de curăţenie, organizare, echilibru,
exactitate, precizie.
Nevoia de înţelegere- nevoia de a adresa întrebări şi de a primi răspunsuri. Interesul pentru
problemele teoretice, nevoia de a analiza şi generaliza evenimentele.

63
Nevoia sexuală = nevoia de a iniţia şi menţine o relaţie erotică.
Murray arată că nu este obligatoriu ca toate aceste trebuinţe de bază să se manifeste la o
singură persoană. Există oameni care au resimţit de-a lungul existenţei lor toate aceste nevoi, pe
când alţii nu au trăit niciodată unele din ele. Unele din aceste trebuinţe sunt congruente unele cu
altele, în timp ce altele se află în opoziţie.
Nevoile (trebuinţele) pot să difere între ele sub aspectul urgenţei sau insistenţei cu care
declanşează un comportament (vezi nevoia de aer, apă) acest aspect constituind potenţialul
trebuinţei. Unele trebuinţe, deşi nu sunt identice, pot fi complementare, putând fi satisfăcute de
unul sau mai multe tipuri de comportamente. Murray denumeşte acest fenomen fuziunea
trebuinţelor (ex.: câştigarea gloriei şi bogăţiei prin munca proprie poate satisface nevoia de
realizare, dominantă şi autonomie). Conceptul de trebuinţă în subsidiar se referă la situaţia în
care o trebuinţă este activată prin intermediul satisfacerii altei trebuinţe. Ex.: tendinţa de afiliere
pentru a fi satisfăcută solicită subiectul să se comporte cu deferenţă faţă de ceilalţi (nevoia de
deferenţă). In felul acesta, trebuinţa de deferenţă va fi în subsidiar faţă de cea de afiliere.
Pe baza teoriei sale asupra personalității, a fost elaborat Chestionarul Nonverbal de
Personalitate de către Sampo V. Paunonen, Douglas N. Jackson și Michael C. Ashton.
Chestionarul nonverbal de personalitate (NPQ, Nonverbal Personality Questionnaire), la
fel ca si Chestionarul nonverbal de personalitate în cinci factori (FF-NPQ, Five-Factor
Nonverbal Personality Questionnaire) sunt două chestionare dezvoltate pentru a măsura
constructe ale personalității umane normale. Atât NPQ, cât si FF-NPQ se înscriu în abordarea
personalitatii ca un sistem de trăsaturi, abordare care a generat în psihologia aplicată cele mai
multe instrumente psihometrice de măsurare și evaluare a personalitatii. NPQ este un instrument
de 136 de itemi, care a fost construit pentru a masura un numar de 16 dintre trasaturile de
personalitate descrise de Murray (1936) în teoria sa sistemica dedicata nevoilor umane. Astfel,
NPQ se adreseaza prin itemii sai unor concepte foarte bine delimitate, precum: Reusita,
Agresiune, Autonomie, Dominanta, Cautarea aventurii, Impulsivitate, Altruism, etc.

Testul Szondi
Leopold Szondi a rămas în istoria psihologiei datorită Teoriei Destinului, pe care a elaborat-o

64
în 5 volume însumând studii amănunţite asupra alegerilor pe care oamenii le fac în dragoste,
prietenie, profesie, asupra predispoziţiei pentru anumite boli, concepţia teoretică având în vedere
colţurile ascunse ale inconştientului familial. Szondi a elaborat un sistem pulsional genetic,
fondat pe date furnizate de patologia ereditară a maladiilor pulsionale.Maladiile pulsionale
cuprind 8 trebuinţe pulsionale:
-sadism,
-homosexualitate,
-isterie,
-epilepsie,
-schizofrenie paranoidă,
-schizofrenie catatonică,
-stări depresive,
-stări maniacale.
La rândul lor, cele 8 maladii formează 4 grupe ereditare fiecare fiind constituită într-un cuplu.
Testul se prezintă în 6 serii de fotografii a câte 8 poze. Fotografiile reprezintă indivizi suferinzi
de maladii pulsionale manifeste extrem de pronunţate. Administrarea testului trebuie repetata de
cel putin 6 ori sau 10 ori pentru a a fi posibila o interpretare clinic valabila a personalitati.De
regula trebuie sa existe un interval de minimun o zi intre 2 aplicari, in afara de cazul cand
intervine un veniment specific (o criza de epilepsie, administarea unui drog, hipnoza etc.).
Pozele sunt notate pe spate conform semnificaţiilor şi ordinii pe care o ocupă în serie: cifre
romane=seria,cifre arabe=nr.de ordine al pozelor în serie, literele=factorul pulsional.
h: 6 poze de hermafrodiţi
s: 6 poze de ucigaşi (sadici)
e: 6 poze de epileptici (epilepsie esenţială)
hy: 6 poze de bolnavi de isterie paroxistică
k: 6 poze de bolnavi de schizofrenie catatonică
p: 6 poze de bolnavi de schizofrenie paranoidă
d: 6 poze de depresivi-melancolici
m: 6 poze de maniaci
Subiectului i se arată câte o serie de 8 fotografii din care el trebuie să aleagă 4 poze care
înfăţişează 2 persoane simpatice şi 2 antipatice. Pozele alese vor fi împărţite în două grupe:

65
simpatice şi antipatice, iar cele neutre vor fi puse separat. Pentru elaborarea profilelor pulsionale
se foloseşte o fişă în care se notează cu roşu alegerile simpatice(notate cu ,,+”) şi cu albastru
cele antipatice (notate cu ,,-”).
Este importantă notarea datelor clinice, elementelor biografice şi portretul caracterial al
subiectului. De asemenea este indicat ca testul să fie repetat la intervale de timp relativ scurte.
Direcţia şi intensitatea (exprimate prin numarul de alegeri ale unui anumit tip de tulburare
mintală) cu care subiectul reacţionează la aceste fotografii reprezintă un indice al modului în care
el reacţionează la ceea ce exprimă acele fotografii şi care există ca tendinţă în propria
personalitate. De exemplu, dacă subiectul alege ca simpatice fotografiile de homosexuali, el îşi
acceptă propria tendinţă de tandreţe. În schimb, dacă le va alege ca fiind antipatice, se presupune
că dorinţa de tandreţe este activă, dar subiectul refuză să o recunoască, adoptând o poziţie critică
faţă de ea. Alegând aceste fotografii, subiectul reacţionează la tendinţele active existente în
propria sa personalitate. De fapt, el ia poziţie faţă de propriile sale potenţialităţi genetice
transmise prin intermediul inconştientului său familial şi pe care este nevoit să le pună în act în
decursul existenţei sale.
Szondi presupune, pe linia deschisă de psihanaliză, că între boala mintală şi sănătate nu este o
diferenţă structurală, ci una de grad, de intensitate. El afirmă că fiecare individ « posedă » în
echipamentul său genetic tendinţele exprimate de cele 8 tulburări mintale, dar care se manifestă ,
în mod normal, prin conduite adaptate şi adaptative.
Tipuri de reacţii posibile sunt:
- Reacţie “medie”: 2-3 imagini (alese ca simpatice și antipatice)
- Reacţie “zero”: 0-1 imagini arată care factor pulsional se manifestă actual
- Reacţie “plină”: 4-6 imagini. Reacția plină indică trebuinţa cea mai încărcată și care nu
poate fi satisfăcută actual. Nu există o diferenţă calitativă intre reacţia „0” şi reacţia plină,
fiind vorba numai de două faze consecutive: acumulare maximală a unei trebuinţe și
descărcarea ei.
Imagini simpatice se interpretează ca trebuinţa care există în stare de încărcare, premanifestă
(aproape de exteriorizare). Aceste tendinţele sunt afirmate de Eu iar subiectul nu luptă împotriva
lor.Imagini antipatice se interpretează ca trebuinţe acumulate, dar refuzate (refulate)

Testul Luscher

66
 În ciuda remarcabilei comodităţi şi viteze cu care poate fi administrat, testul Luscher este un
test psihologic “de profunzime”, alcătuit pentru folosul psihologilor, psihiatrilor, medicilor şi
tuturor celor care se confruntă profesional cu caracteristicile conştiente sau inconştiente sau cu
motivaţia altora. Această versiune prescurtată este cunoscută sub numele de “testul rapid” sau
“ testul Luscher scurt ” şi, deşi nu este atât de cuprinzător şi relevant ca testul întreg, are totuşi o
considerabilă valoare pentru punerea în lumină a aspectelor semnificative ale personalităţii şi în
atenţionarea asupra ariilor stresului psihologic şi fiziologic.
Cele 4 culori fundamentale sunt: albastru, verde, roşu și galben, culori reprezentând trebuinţe
psihologice fundamentale: trebuinţa pentru mulţumire, trebuinţa de afirmare, trebuinţa de a
acţiona, trebuinţa de a privi înainte, de a aspira. Aceste culori ar trebui să apară toate în primele
4-5 locuri ale testului, când selecţia este făcută de către un individ sănătos, normal echilibrat,
eliberat de conflicte şi represii.
Culorile auxiliare ale tesului sunt: violet, maro, gri şi negru.
Intensitatea deficienţelor psihologice sau fiziologice existente care dau naştere la anxietate
este considerată a fi relativ serioasă atunci când culoarea fundamentală este în poziţia a 8 şi
relativ uşoară când se află în poziţia a 6.
Albastrul reprezintă calmul, contemplarea acestei culori are un efect liniştitior asupra SNC.
Când albastrul este ales în prima poziţie se denotă o nevoie de linişte emoţională, pace,
mulţumire sau o trebuinţă fiziologică de odihnă, de relaxare şi posibilitatea de recuperare.
Când albastrul este ales în poziţia a şasea, a şaptea sau a opta, dorinţa de încredere reciprocă
rămâne nesatisfăcută în relaţiile sale dând naştere la o anxietate care este cu atât mai mare cu cât
culoarea este plasată mai spre sfârşitul şirului.
Subiectul va fi tentat să evadeze în plan mental într-o activitate compensatorie, va avea un
comportament neliniștit, fără pace și cu o oarecare agitație mentală, se va concentra greu și va
avea dificultăți în învățare.
Verdele este culoarea care psihologic se exprimă ca voinţă de acţiune, perseverenţă şi
tenacitate. Persoana care alege verdele pe prima poziţie vrea ca propria sa valoare să crească în
siguranţă, prin autoafirmare. Persoana care alege verdele în poziţia şase, şapte sau opt, doreşte şi
ea aceste lucruri dar a fost slabită de rezistenţa pe care a întâmpinat-o şi se simte redusă în statut
prin lipsa de recunoaştere.
Roşul reprezintă "forţa voinţei" şi este energic, activ, agresiv, este interesat de mediu, de

67
lucrurile şi oamenii din jur. Persoana care alege roșul pe primul loc va tinde către acţiune şi
eficienţă, satisfacţie care apare din adaptare. Dacă este situat pe pozițiile 6, 7, 8 este vorba de
epuizare, golire, suprasolicitare, tendința la iritabilitate, lipsa de vitalitate, persoana percepe
situația ca insuportabilă, se simte depășită. 
Galbenul este cea mai strălucitoare culoare din test şi efectele ei sunt lumina şi veselia,
reprezentând activism, expansivitate. Dacă galbenul este ales pe primul loc, aceasta arată dorinţa
de relaxare şi speranţa unei mari fericiri. Dacă este plasat în poziţiile şase, şapte sau opt, atunci
aşteptările au dezamăgit, individul se confruntă cu grupul şi se simte izolat sau despărţit de
ceilalţi.
Violetul este un amestec de roşu şi albastru şi deşi este o culoare de sine stătătoare şi distinctă,
reţine ceva din proprietăţile ambelor. Când violetul apare în prima poziţie, persoana doreşte să
fie aprobată pentru farmecul şi fascinaţia ei, e sensibilă şi apreciativă, dar nu vrea ca relaţiile sale
sa-i aducă o excesivă responsabilitate.
Când violetul apare în poziţia a opta duce la o rezervă destul de critică şi la o non-dorinţă de a se
preta la orice fel de relaţie, profesională sau personală şi nu vede responsabilităţile pe care le
implică acea relaţie.
Maroul testului este galben-roşu întunecat, reprezintă senzaţia aşa cum apare simţurilor
corpului. Dacă maroul stă în prima jumătate a şirului şi mai ales în primele două locuri, înseamnă
că există o trebuinţă crescută pentru confort fizic, senzorial, pentru relaxare într-o anumită
situaţie care aduce cu ea un sentiment de disconfort. Când maroul este plasat în poziţia opt,
această trebuinţă de confort relaxant este respinsă. Cel care respinge maroul consideră că este
constituit dintr-un material mai dur, mai rigid şi doreşte să se evidenţieze ca un individualist.
Maroul este semnificativ dacă nu stă în poziţiile 5-7.
Negrul reprezintă negarea culorii, renunţarea, abandonul şi are un efect puternic asupra oricărei
culori care apare în acelaș grup, accentuându-i şi întărindu-i caracteristicile. Cel care alege
negrul pe prima poziţie vrea să renunţe printr-un protest furtunos împotriva stadiului existent, e
revoltat împotriva vieţii sau cel puţin împotriva propriei vieţi şi este în stare să acţioneze
precipitat și neînţelept în revolta sa. Negrul în poziţia opt este cel mai des întâlnit statistic
reprezentând o dorinţă mai mult sau mai puţin normală de a nu avea ce a abandona, de a-şi putea
controla propriile acţiuni şi decizii.
Griul este neutru, nici subiectiv, nici obiectiv, nici interior, nici exterior, nici tensional, nici

68
relaxant. Cine alege griul în prima poziţie, vrea să se separe cu un perete de oricine, să rămână
liber şi neimplicat, izolat de orice influenţă sau implicare exterioară. Nu vrea să participe şi se
izolează de participarea directă, acţionând în munca pe care o are de făcut în mod mecanic şi
artificial. Persoanele care aleg griul în ultima poziţie, doresc să cuprindă totul, refuză non-
amestecul, simt că au un drept real să ia parte la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, cu rezultatul
că alţii îi pot considera intriganţi şi indiscreţi.
Pentru administrarea testului sunt necesare 8 cartonaşe colorate doar pe o singură faţă, iar pe
spate vor fi numerotate astfel:
1 - albastru închis;
2 - verde închis
3 - roşu
4- galben
5 - violet
6 - maro
7 - negru
0 – gri
Culorile vor avea întotdeauna pe spate aceleaşi cifre.
Sub cifre se notează următoarele semne:
Sub poziţiile 1 şi 2 se notează “+” și reprezintă obiectivele dorite
Sub poziţiile 3 si 4 se notează “x” și reprezintă situația existentă
Sub poziţiile 5 şi 6 se notează “=“ și reprezintă caracteristicile reținute
Sub pozițiile 7 și 8 se notează “–” și reprezină caracteristicile încărcate de anxietate
Preferinţa puternică pentru o culoare ,simbol “+”
Preferinţa pentru o culoare ,simbol “x”
Indiferenţa faţă de culoare ,simbol “=“
Antipatie sau respingere a culorii ,simbol” –”
De exemplu:
3 1 5 4 2 6 0 7
+ + x x  = = - -
Se fac perechi două câte două în aşa fel încât semnele asemănătoare apar în aceeaşi pereche,
primele două, cele de pe poziţia 3 şi 4, 5 cu 6 şi 7 cu 8.

69
În exemplul dat: 3+1+, 5x4x, 5=6=, 7-8-
După ce s-au obţinut 4 perechi se mai face o a cincea din prima şi ultima poziţie, în exemplul de
mai sus ar fi: 3+8-. Această funcție rerezintă „problema actuală„. După alcătuirea perechilor, se
citeşte rezultatul din tabel în funcţie de combinaţia ieşită.

Testul Desenul familiei

Primul studiu bazat exclusiv pe desenele copiilor îi este asociat lui G.H.Luquet (1927).
Informaţiile ce pot fi obţinute cu ajutorul desenului acoperă întreaga sferă a personalităţii, de la
comportamentul direct observabil până la conflictele şi traumele infantile, oferind o imagine
complexă a dinamicii întregului sistem psihic.
În anul 1928 Adolphe Ferriere scria: "Părinţii nostri au descoperit Alpii, generaţia noastră a
descoperit desenele copiilor". Această viziune optimistă s-a verificat şi s-a îmbogăţit în următorii
ani, graţie muncii unor eminenti psihiatrii, neurologi, psihologi şi pedagogi care aduc în fiecare
zi elemente noi în serviciul cunoaşterii copilului prin intermediul desenului.
Dintre toate mijloacele de care dispune un psihiatru sau un psiholog pentru a-l cunoaste mai
bine pe copil şi pentru a-i sonda personalitatea, desenul constituie un limbaj privilegiat. Desenul
este o activitate grafică spontană la copil şi care subzistă la unii adulţi.
Luquet indică următoarele stadii în evoluţia desenului infantil:
a) Stadiul realismului fortuit sau faza mazgaliturilor - de la 2 la 3 ani
b) Stadiul realismului neizbutit sau stadiul de incapacitate sintetica - intre 3 si 4 ani.
c) Stadiul realismului intelectual sau stadiul desenului ideo-plastic se manifesta la circa 5-6 ani
d)Stadiul realismului vizual - intre 7-9 ani.

Porot (1965), a elaborat testul familiei, având ca predecesori pe Minkovska (1952) şi

Morgenstern (1937), în ideea de a utiliza desenul pentru înţelegerea comportamentelor nevrotice
ale copilului.
Reprezentarea constelaţiei familiale a copilului prin intermediul familiei este considerată ca
unul din cele mai bune teste proiective. Berger (1994), notează că desenele reflectă ambianţa
familială, natura relaţiilor, rolurile, alianţele şi factorii de stres şi descrie cum se simte copilul
faţă de ceilalti membri ai familiei.
Ca și modalitate de aplicare, se noteaza ordinea executarii personajelor, timpul de lucru si

70
atitudinea generala a desenatorului. I se cere copilului sa numeasca fiecare personaj si sa spuna
ce activitate face acesta (daca este cazul) și este intrebat daca familia desenata este una imaginara
sau este familia sa reala. Daca nu este reprezentata familia sa, i se da o alta coala, cu cerinta de a-
si desena propria familie. Daca nu s-a desenat pe sine, i se cere sa adauge si imaginea sa.
Grila de cotare stabilită de Borelii – Vincent (1965) în vederea examinarii manierei particulare
a familiei aşa cum este prezentată de subiect, include:
 analiza globală a compoziţiei grupului familial (evaluarea structurii
familiale, organizarea generală a personajelor, absenţa/ prezenţa fiecărui
membru al familiei, prezenţa străinilor)
 organizarea generală a producţiei (structurarea desenului)
 analiza specifică a personajelor, cu particularităţile acestora
 relaţiile interpersonale din cadrul familiei

În interpretatea desenelor, câteva aspecte generale vor fi prezentate în continuare.

- Dispunerea → se notează alinierea personajelor şi dacă distanţele dintre personaje sunt
regulate sau neregulate
- Expresia fiecarui personaj: surazatoare, tristă, neliniştită, agresivă, dezaprobatoare, placidă,
stranie .
- Detalii corporale → se studiază părţile corpului fiecărui personaj: părul, capul, sprancenele,
ochii, direcţia privirii, nasul, gura, urechile, barba sau mustaţa, bărbia, gâtul, umerii, trunchiul
sau pieptul, buricul, organele sexuale sau cele interne, precum şi membrele inferioare şi cele
superioare
- Valorizare sau devalorizarea → ne interesează personajele care sunt valorizate sau
devalorizate de anumite caracteristici ale desenului: linia, dimensiunile, abundenţa sau raritatea
detaliilor
- Dimensiunea desenului:
Mare = încredere în sine, absența inhibiției, siguranță, bună dispoziție.
Mică = timiditate, teamă, lipsă de încredere în forțele proprii

- Trasarea liniilor:
Apăsate, groase = impulsivitate, nemulțumire
Linii ușoare, subțiri, superficiale = sensibilitate, ezitare, lipsa încrederii în sine
Linie directă și sigură = siguranță, decizie, receptivitate

71
Linii reluate = perfecționism, ezitare

- Poziția și simetria feței, postura și mișcările pot oferii informații despre anumite tulburări
afective, inhibiții, obsesii, de asemenea pot oferi indicii despre maturitatea intelectuală și
afectivă a copilului

Culoare Semnificații
Albastru blândețe, seninătate, tandrețe, adevăr

Roșu pasiune, vitejie, furie

Galben veselie, cumințenie, superioritate, senzorialitate

Verde speranță, renaștere, odihnă

Violet tristețe, mânie, imaginație
Maro constrângere, inhibiție, dispoziție morocănoasă, seriozitate
Negru anxietate
Alb neutralitate, răceală, puritate

Tendinta copilului de identificare cu parintele de acelasi sex a fost dovedita de numerosi

cercetatori. Initial, el percepe o discrepanta intre puterea, privilegiile si aspectele dezirabile ale
parintilor si perceptia asupra lui insusi. Copilul ca incepe sa se poarte ca si cum ar crede ca, daca
este similar parintilor, va detine aceste trasaturi dezirabile si, de aceea, poate imita si adopta
actiunile parintilor pentru a creste similaritatea dintre el si model.
Testul desenului familiei este utilizat în majoritatea ţărilor din lume. Utilizarea datelor
provenind din desenul familiei trebuie amplasată în cadrul examenului psihologic. Pentru a
elabora un psihodiagnostic, psihologul trebuie să recurgă la diferite instrumente, în afara
anamnezei. Chiar dacă grila de cotare este riguroasă, nu este nicidecum recomandabilă utilizarea
unui singur desen.
Există câteva recomandări specifice atunci când utilizăm desenul familiei ca instrument
psihodiagnostic. și anume:
- să eliminăm problemele vizuale şi apoi să confirmăm ipoteza emisă in urma analizei desenului
familiei prin confruntarea cu rezultatele altor teste-cum ar fi Rorschach, un test de inteligentă -
alese în funcţie de ipoteza formulată.

72
- ordinea aplicării testelor în cadrul unei baterii de evaluare este importantă. Trebuie ţinut cont de
oboseala subiectului (dacă îi cerem să facă trei desene, al treilea va fi de o calitate mai slabă) şi
de influenţa testului precedent desenului familiei.
- în cazul în care motivul consultaţiei este o problema familală (sau când părinţii copilului sunt
despărţiţi), este preferabil să amânăm aplicarea desenului familiei care este in legătură directă cu
problematica, pentru sfârşitul bateriei de evaluare psihologică, atunci când s-a stabilit legătura de
încredere cu examinatorul şi copilul este mai puţin defensiv.

Evaluarea personalitatii prin prisma modelului socio-cognitiv (Bandura și

Rotter)

Elemente definitorii ale teoriei socio-cognitive

Teoria social-cognitivă pune accent pe o concepţie conform căreia persoana este activă şi îşi
utilizează procesele cognitive pentru a-şi reprezenta evenimente, pentru a anticipa viitorul,
pentru a alege între mai multe alternative de acţiune şi pentru a comunica cu alţii. Sunt respinse
concepţii alternative asupra persoanei, concepții care consideră individul ca fiind o victimă
pasivă a impulsurilor inconştiente şi a trecutului sau un respondent pasiv la evenimentele
mediului. Teoriile personalităţii care accentuează importanţa factorilor interni până la excluderea
rolului mediului sunt respinse datorită faptului că ele trec cu vederea responsivitatea individuală
la diferitele situaţii. În acelaşi timp sunt excluse teoriile care accentuează rolul factorilor externi
până la excluderea factorilor interni, datorită neputinţei lor de a lua în considerare rolul
funcţionării cognitive în comportament.
Indivizii sunt influenţaţi de forţele din mediu, dar în acelaşi timp ei au libertatea de a alege cum să
se comporte. Astfel persoana nu doar răspunde la diferite situaţii din mediu, dar şi construieşte activ

73
şi influenţează situaţii. Indivizii selectează situaţii şi sunt totodată modelaţi de ele; ei pot influenţa
comportamentul altora dar sunt în acelaşi timp supuşi modelării de către aceştia. Mischel descrie
individul uman ca fiind: “ o fiinţă activă, conştientă de problemele cu care se confruntă şi de
modalităţile de soluţionare a lor, capabil să profite dintr-un evantai enorm de experienţe şi capacităţi
cognitive, posedând un mare potenţial pentru bine sau rău, construindu-şi activ propria lume
psihică, în măsură să-şi influenţeze mediul dar în acelaşi timp supus influenţelor acestuia”
(Mischel, 1976).
Teoria personalităţii la Albert Bandura
Teoria sa este denumită adesea învăţare observaţională pentru că pune accent pe rolul
observării comportamentului celorlalţi şi a consecinţelor acestuia în învăţare. Accentul pus pe
învăţarea prin observaţie sau exemplu, reprezintă poate aspectul cel mai important al teoriei lui
Bandura. Abordarea lui Bandura este una psihosocială, care investighează comportamentele ca
fiind formate şi modificate de contextul social. Bandura interpune un mecanism de mediere între
stimul şi reacţie şi acest mecanism este reprezentat de procesele cognitive ale subiectului care
realizează controlul intern al comportamentului.
Deşi Bandura recunoaşte faptul că învăţarea se datorează în mare parte întăririi, el subliniază şi
existenţa altor forme de învăţare care au loc în absenţa unei întăriri directe. Elementul din teoria
l u i Skinner, cu care Bandura nu este de acord constă în aceea că învăţarea s-ar produce numai
prin întărire directă. Condiţionarea operantă prin intermediul căreia încercările şi erorile vor
continua până când va fi găsit răspunsul corect, este ineficientă în multe situații.
Bandura arată că majoritatea comportamentelor umane sunt achiziţionate prin intermediul
exemplului, care poate avea un caracter intenţional sau accidental. Noi învăţăm observându-i pe
c e i l a l ţ i şi modelându-ne comportamentul în funcţie de al acestora.
Particularităţile modelului vor influenţa procesul imitaţiei. Astfel, în viaţa reală vom fi mai
tentaţi să ne lăsăm influenţaţi de către cineva care ne seamănă, decât de cineva care este total
diferit. De asemenea, noi suntem mai înclinaţi să imităm comportamentul unei persoane de
acelaşi sex.
De asemenea, vârsta subiectului are un rol important în modelare. Astfel, de pildă, un
preşcolar va imita mai curând comportamentul unui adult decât un adolescent care luptă pentru
independenţă. Bandura subliniază că, în general, subiecţii sunt mai dispuşi să se lase influenţaţi
de surse model care au aceeaşi vârstă.

74
 O altă caracteristică importantă a modelului o reprezintă statutul social şi prestigiul. Într-unul
din experimentele sale, Bandura a demonstrat că pietonii sunt mai înclinaţi să traverseze pe
culoarea roşie a semaforului dacă o persoană foarte bine îmbrăcată face acelaşi lucru şi să nu o
facă, dacă o persoană prost îmbrăcată se comportă în mod respectiv (în ambele cazuri este vorba
de aceeaşi persoană). Aceste observaţii se utilizează cu succes în psihologia reclamei când o
personalitate din lumea artistică sau sportivă este prezentată în calitate de consumator al unui
produs.
Persoanele caracterizate prin insuficientă încredere în sine şi imagine de sine scăzută sunt mai
înclinate să imite comportamentele altora.De asemenea, subiecţii care au primit întăriri în trecut
pentru imitarea comportamentului celorlalţi sunt mai înclinaţi spre imitaţia unei surse model.
In cazul în care comportamentul de imitaţ ie este întărit, forţa de imitare a modelului se
amplifică.
Bandura este de părere că întărirea pozitivă poate acţiona mai puternic decât factorii
menţionaţi mai sus. Astfel, de pildă, o sursă model cu statut social ridicat îl poate face pe subiect
să o imite, dar dacă consecinţele respectivei imitări nu sunt întărite suficient, subiectul va avea
tendinţa de a fi mai puţin dominat în viitor de respectivul model.
Indiferent cât de atent urmăreşte cineva un model, cât de bine reţine comportamentul acestuia
şi ce abilităţi are persoana, acesta nu va fi pus în funcţiune în absenţa unei motivaţii suficiente.
Observarea faptului că comportamentul modelului atrage după sine anumite î n t ă r i r i pozitive
poate reprezenta o sursă motivaţională importantă pentru observarea, reţinerea şi punerea în
acţiune a respectivului comportament.
Bandura este de părere că întărirea facilitează învăţarea modelată, dar nu este vitală pentru ea.
Autoîntărirea este, în concepţia lui Bandura, tot atât de importantă ca şi întărirea externă. O
recompensă autoadministrată poate fi, de pildă, tr ăi re a sentimentului de mândrie sau satisfacţie,
în timp ce o sancţiune autoadministrată poate fi reprezentată de trăirea sentimentului de ruşine,
culpabilitate sau depresie în legătură cu faptul că nu ne-am comportat într-un anumit fel.
Bandura consideră că majoritatea comportamentelor umane sunt reglate prin intermediul
autoîntăririlor. Standardele interne în raport cu care se evaluează comportamentul sunt preluate
prin învăţare de la surse model care sunt părinţii şi alte persoane semnificative din copilăria
subiectului.
Autoeficienţa se referă la cât de bine reuşeşte subiectul să-şi atingă propriile standarde interne.

75
Bandura consideră că autoeficienţa se exprimă prin intermediul sentimentelor de autostimă, de
valoare personală, de adecvare şi e f i c i e n ţ ă în abordarea r e a l i t ă ţ i i . Autoeficienţa este
perceperea propriei c a p a c i t ă ţ i de a produce şi regla evenimentele vi eţ ii . Persoanele care au
standarde interne exagerat de ridicate se autopedepsesc sever atunci când nu reuşesc să le atingă
şi de aici pot rezulta sentimente de depresie, descurajare, autodevalorizare.
Bandura s u b l i n i a z ă că persoanele cu s e n t i m e n t u l autoeficienţei scăzut pot să se
refugieze în alcool, să se resemneze sau să se refugieze într-o lume de fantasme. Aceste persoane
se simt neajutorate, incapabile să influenţeze evenimentele, consideră că toate eforturile lor sunt
inutile. Subiecţii sunt dependenţi şi anxioşi. Când întâlnesc un obstacol renunţă la tentativele de
a-1 depăşi sau nici măcar nu încearcă să-l depăşească.
Dacă modelarea reprezintă modalitatea de bază în învăţarea unor comportamente, tot prin
intermediul modelării se poate modifica un comportament nedorit. Astfel, de pildă, Bandura a
u ti li z at metoda modelării pentru înlăturarea unor frici sau fobii (exemplu: un copil cu fobie de
c âi ni a fost pus să urmărească, de la o distanţă sigură, cum alt copil de aceeaşi vârstă se joacă
cu un câine). Deşi abordarea lui Bandura se referă la comportamentul manifest, odată cu trecerea
t i m p u l u i , autorul a început să fie tot mai mult preocupat de variabilele cognitive, mai precis de
auto-eficienţă. Un subiect care şi-a rezolvat prin intermediul modelării fobia de şerpi, de pildă,
îşi modifică nu numai comportamentul manifest ci şi atitudinile, manifestând mai mult
autoeficienţă în situaţiile care îi produceau înainte anxietate.
Bandura era de părere că un comportament uman este controlat atât de subiectul însuşi, prin
intermediul operaţiilor şi proceselor cognitive cât şi de mediu, prin intermediul stimulărilor de
natură socială. El îşi denumeşte poziţia ,,determinism reciproc” şi arată că „oamenii nu sumt nici
obiecte pasive, controlate de forţe externe, nici subiecţi absolut liberi care pot face şi deveni
ceea ce vor”.
Bazându-se pe teoria lui Bandura, Ralf Schwarzer şi Matthias Jerusalem au elaborat Scala
autoeficacității generale.
Un alt construct cu care perspectiva socio-cognitivă operează frecvent este cel de autonomie.
Autonomia personală este o trăsătură a personalităţii care constă în capacitatea de a controla
propria viaţă împreună cu sentimentul că există posibilitatea de a exercita acest control.
Heteronomia constă în a fi controlat de forţe externe sau de constrângeri.
La baza acestei definiţii au stat următoarele idei:

76
 - autonomia personală este o trăsătură de personalitate (Bandura, 1991, apud Faiciuc,
2005, Şchiopu, 1997)
- capacitatea de autodeterminare este considerată o componentă a autonomiei personale
(Neff ,2001)
- în componenţa autonomiei personale intră şi capacitatea de a iniţia, organiza, superviza
şi revizui acţiunile proprii, pentru a atinge scopurile fixate (Aviram şi Yonah , 2004).

Dimensiunile autonomiei personale sunt:

Autonomia atitudinală se referă la procesul cognitiv de luare în considerare a posibilităţilor şi de
a alege între diverse opţiuni” (Beyers şi colab., 2003) si este strâns legată de conceptele:
„încredere în capacităţile proprii” (Bandura, 1977), „independenţă atitudinală” (Hoffman, 1984),
„stabilirea scopurilor” (Markus, Wurf, 1987)
Autonomia cognitivă constă „în capacitatea de a raţiona independent, de a lua decizii fără a
căuta în mod excesiv validarea socială, într-un simţământ de încredere în propria persoană şi în
credinţa că ai posibilitatea de a alege” (Zimmer-Gembeck, 2001).
Autonomia emoţională este „procesul afectiv de a avea încredere în propriile alegeri şi scopuri”,
„încrederea persoanei în a stabili singură scopuri, independent de dorinţele părinţilor şi ale
egalilor săi” (Noom, Dekovic, Meeus, 2001).
Autonomia comportamentală înseamnă „autoconducere, reglare a propriului comportament şi
acţionare conform propriilor decizii” (Zimmer-Gembeck, 2001)
Autonomia funcţională se referă la procesul de dezvoltare a unei strategii pentru a atinge
scopurile, prin mijloace de autoreglare şi autocontrol (Beyers şi colab., 2003).
Autonomia valorilor constă în a avea „atitudini şi credinţe independente, legate de spiritualitate,
politică şi morală” (Russell şi Bakken, 2002)
Numeroşi autori de lucrări de psihologie şi chiar de dicţionare consideră că autonomia se
suprapune, total sau parţial, cu independenţa. Există şi autori, precum Feltham şi Dryden (1993),
care fac distincţie clară între cele două constructe: „Autonomia implică o abilitate de a gândi şi
a acţiona singur (pentru sine), în timp ce independenţa implică aproape o necesitate (pentru
sine) de a fi separat de alţii.
Chestionarul Autonomiei Personale (Monica Albu, 2006) evaluează patru dimensiuni ale
autonomiei personale, definite astfel:

77
 Autonomia cognitivă constă în capacitatea de a raţiona independent, de a-ţi forma propriile
opinii şi de a lua decizii; capacitatea de a gândi critic; capacitatea de auto-evaluare; un sentiment
de încredere în propria persoană; credinţa că poţi alege ce să faci.
Autonomia comportamentală reprezintă auto-dirijarea comportamentului şi acţionarea
conform deciziilor proprii.
Autonomia emoţională înseamnă independenţa formării şi a exprimării sentimentelor.
Autonomia valorică se exprimă în constituirea unui set propriu de convingeri şi principii,
rezistente la presiunea celorlalţi.
Teoria lui Julian Rotter
Integrează două tendințe importante în cercetarea personalității: teoriile întăririlor și teoriile
cognitive pentru că deși se concentrează asupra evenimentelor subiective, nu minimalizează
rolul evenimentelor externe (întăriri).
Concepte fundamentale în teoria lui Rotter sunt:
- potențialul comportamental = probabilitatea ca un comportament să apară într-o situație dată
(este determinat de procesările individului cu privire la întăririle care urmează comportamentul)
- expectanta = probabilitate subiectivă ca un comportament dat să ducă la un anumit rezultat sau
întărire (pot fi ridicate=crede în aparitia unei întăriri, sau scăzute).Gradul de generalizare al
expectantelor poate deveni problematic
- valoarea întăririi = atractivitatea rezultatului, preferinta pentru o întărire sau alta
- locus of control = credinta legată de sursa controlului întăririlor. Locus of control se prezintă
sub două forme - intern→întăririle primite sunt în funcție de propriile comportamente și atribute
și extern →primirea întăririlor este controlată de forțe externe și se simt fără putere în fața
acestora)
O altă formă de expectanță generalizată este încrederea interpersonală (expectanța individului
că se poate baza pe promisiunea unui individ sau grup) pentru care Rotter a dezvoltat o scală de
măsurare
Chestionarul Rotter a fost elaborat într-o primă variantă în 1964 conţinând un număr de 60 de
itemi. Prin corelarea rezultatelor de la Scala LOC cu cele de la Scala Marlowe-Crowe, au fost
eliminaţi itemii care corelau semnificativ . Varianta finala a chestionarului cuprinde 29 de itemi
din care doar 23 vizează exact locus of control, restul fiind incluşi pentru a deruta subiectul şi a
face ambiguu scopul testului.Aceşti itemi sunt: 1,8,14,19,24 şi 27.

78
 Fiecare item conţine două afirmaţii, una referitoare la internalitate cealaltă referitoare la
externalitate. Subiectului I se cere să verifice care din cele două afirmaţii exprimă cel mai bine
convingerea sa.
Variantele de răspuns pentru externalitate sunt:2a; 3b; 4b; 5b; 6a; 7a; 9a; 10b; 11b; 12b; 13b;
15b; 16a; 17a; 18a; 20a; 21a; 22b; 23a; 25a; 26b; 28b; 29a.
Conţinutul itemilor se referă la domenii variate ale vieţii : succesul academic, succesul
profesional, relaţii interpersonale, politică. Sorul care se obţine pentru cumularea opţiunilor la
LOC extern poate varia între 0 şi 23. Cu cât scorul este mai mare cu atât indică convingerea
subiectului că efectele sunt cauzate de factori externi. Un punctaj egal sau mai mare de 13, relevă
orientarea externă a subiectului. În general, diferenţele de scor între teste sunt nesemnificative iar
scorurile obţinute pentru medii variază intre 7,73 şi 9,22 respectiv pentru abaterea standard între
3,82 şi 3,88. Coeficientul de consistenţă internă a chestionarului este cuprins între 0,65 şi 0,79 în
funcţie de cercetarea care îl raportează. Coeficientul de fidelitate test-retest pentru o lună este de
0,72. Coeficientul de corelaţie cu Scala de dezirabilitate socială Marlowe-Crowe este cuprins
între 0,07 şi 0,34. Validitatea discriminativă a chestionarului indică o relaţie scăzută cu
inteligenţa şi orientarea politică.
Rotter considera că Scala de Locus of Control oferă predicţii semnificativ valide mai ales
atunci când subiecţii se situează deasupra sau sub mediana chestionarului.
Evaluarea personalitatii prin prisma modelului socio-cognitiv (Kelly, Abramson, Seligman
și Teasdale, Ellis și Young)

Atribuirea și teoria personalităţii la George Kelly

Atribuirea este inferență asupra cauzelor unui eveniment, comportament născută din nevoia
oamenilor de a prezice și controla realitatea. Fritz Heider susține un comportament poate fi
atribuit unor forțe interne (abilități, motive/intenții) sau externe (dificultatea sarcinii și norocul)
iar Weiner explică succesul și insuccesul care pot să apară pe oricare din următoarele
dimensiuni:
- Originea cauzelor (internă/externă) cărora individul le atribuie succesul sau esecul
- Stabilitatea vs instabilitatea atribuirilor cauzale (unele se schimbă altele nu)
- Controlabilitatea vs incontrolabilitatea evenimentelor

79
 Teoria lui Kelly cu privire la constructele personale este o teorie recentă şi în acelaşi timp
foarte originală. Această teorie nu are nimic comun cu teoriile anterioare şi autorul nu utilizează
concepte cum ar fi: ego, nevoie, tendinţă, stimul, reacţie, motivaţie sau emoţie.
Kelly spune că toţi oamenii sunt capabili să creeze constructe cognitive cu privire la realitatea
înconjurătoare. Oamenii, ca şi savanţii îşi construiesc propriile lor teorii-constructe personale-
prin intermediul cărora ei pot face previziuni şi exercită un anumit control asupra evenimentelor
externe.Pe baza acestor structuri sau patternuri interne, subiectul realizează predicţii cu privire la
obiecte, persoane şi cu privire la sine-însuşi şi utilizează aceste predicţii pentru a se orienta în
mediu.
Kelly considera că, de fapt, fiecare individ este un „om de ştiinţă", care construieşte teorii şi
ipoteze şi apoi le verifică în practică. Dacă teoria este confirmată de experienţe, ea va rezista,
dacă nu teoria este modificată sau se renunţă la ea.Această teorie pune accent pe raţionalitatea
umană şi nu pe emoţionalitate sau pe caracterul universal al tendinţelor instinctive.
Aceste structuri mentale s-ar putea compara cu nişte ochelari cu lentile diferit colorate prin
care o persoană sau alta priveşte realitatea externă. In funcţie de culoarea lentilelor fiecare
subiect, privind aceeaşi scenă o poate interpreta în moduri diferite.Oamenii elaborează multe
constructe în cursul vieţii pentru a face faţă diverselor situaţii, evenimente sau pentru a
interacţiona adecvat cu alte persoane.
Repertoriul de constructe se îmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se confruntă cu noi situaţii sau
persoane. Nu numai că oamenii îşi formează de-a lungul vieţii un număr mare de constructe, dar
există şi posibilitatea punerii în acţiune a unor constructe alternative. Un construct, odată
elaborat nu rămâne fixat odată pentru totdeauna, pentru că realitatea este schimbătoare.
Constructele neadecvate pot face mai mult rău decât bine (vezi psihopatologia).
Teoria lui Kelly despre personalitate este organizată sub forma a 11 postulate, postulatul
fundamental fiind: „Modul de procesare al unei persoane este ghidat sub aspect psihologic de
nivelul în care aceasta anticipează evenimentele". Caracteristica principală a constructelor o
reprezintă anticiparea, pentru că omul utilizează constructele pentru a prevedea viitorul (trebuie
să avem idee de ce se întâmplă dacă ne comportăm într-un fel sau altul). Prezentăm în continuare
câteva postulate care stau la baza formării constructelor.
1. Corolarul construcţiei se referă la faptul că „o persoană anticipează evenimentele
construind mental replicile acestora”. Deşi evenimentele care se repetă nu sunt identice, ele au

80
unele trăsături comune, pe baza cărora subiectul poate realiza predicţiile sale. Constructele
personale se formează pe baza respectivelor trăsături comune ale experienţelor de viaţă.
2. Corolarul individualităţii
Prin intermediul acestui corolar, Kelly introduce în teoria sa noţiunea de diferenţe individuale.
El subliniază că oamenii diferă unii de alţii în modul în care percep sau interpretează un anumit
eveniment, ceea ce conduce la elaborarea unor constructe diferite. Constructele nu reflectă atât
realitatea obiectivă, cât mai ales interpretarea pe care persoana o dă evenimentelor. Putem întâlni
constructe comune la oamenii care au norme si valori culturale comune.
3. Corolarul organizării
Din cauza sistemului diferit de organizare al constructelor doi indivizi care au aceleaşi
constructe individuale pot să se deosebească unul de celălalt. Organizarea constructelor se
realizează într-o manieră ierarhică. Astfel, de pildă, constructul BUN poate include constructe
subordonate ca: inteligent, moral, eficient. Nici aceste ierarhii nu sunt rigide, deşi au un caracter
stabil.
4. Corolarul dihotomiei
Kelly consideră că toate constructele personale au un caracter bipolar sau dihotomic. Un
individ poate fi apreciat ca cinstit doar în contrast cu oameni apreciaţi ca necinstiţi, în felul
acesta formându-se constructul cinstit-necinstit.
5. Corolarul alegerii se referă la. faptul că „subiectul are posibilitatea să aleagă din cadrul unor
constructe dihotomice acel construct care îl va ajuta mai bine să prevadă evenimentele" și în
acelaşi timp, subiectul are şi posibilitatea de a alege între siguranţă şi aventură. Kelly sublinia că
de-a lungul vieţii noi facem mereu alegeri între variante sigure, ceea ce presupune întărirea
sistemului de constructe personale şi variante care presupun un anumit risc şi care implică
extensiunea sistemului de constructe personale. Alegerile aventuroase conduc la lărgirea
sistemului de constructe personale prin încorporarea unor noi experienţe.
6. Corolarul seriei se referă la faptul că construct este potrivit pentru anticiparea unei serii finite
de evenimente. In înţelegerea unui individ este important să ştim şi ce anume exclude acesta din
seria de evenimente la care se aplică un construct, şi nu numai ce include în acest construct.
7. Corolarul experienţei presupune că sistemul de constructe personale se restructurează în urma
procesului de învăţare. Fiecare construct-ipoteză este testată în realitate în funcţie de cât de bine
poate servi la prevederea viitorului.

81
 Imaginea lui Kelly cu privire la natura umană este una optimistă pentru că acest autor tratează
oamenii ca fiinţe raţionale. Omul este considerat ca fiind autorul propriului destin şi nu ca o
victimă a acestuia. El posedă voinţa liberă de a-şi alege propria cale şi are posibilitatea să o
modifice formându-şi alte structuri de constructe. Persoana nu este condamnată să meargă pe
calea trasată din copilărie sau adolescenţă. Nici un stadiu al vieţii nu este mai important decât
altul. Noi ne revizuim şi ne modificăm constructele de-a lungul întregii existenţe.
Kelly susţine că evenimentele trecute nu determină total pe cele prezente, omul nefiind victima
biografiei sale (nu suntem prizonierii formării brutale a deprinderilor igienice, a experienţelor
sexuale t i m p u r i i sau a rejectării din partea părinţilor).
În acelaşi timp, omul nu este prizonierul unor forţe ins tinctive de natură inconştientă.

Teoria stilului atribuțional a lui Abramson, Seligman și Teasdale, 1978

Teoria inițială a neajutorării (Maier și Seligman, 1976) stipulează că expectanța lipsei
controlului produce deficite motivaționale, cognitive și emoționale numite și deficite ale
neajutorării.
Abramson, Seligman și Teasdale au reformulat această perspectivă susținând că explicațiile pe
care oamenii le dau evenimentelor pozitive sau negative le influențează expectanțele cu privire la
viitor. Ei stabilesc trei dimensiuni ale atribuirilor:
timp: cauzele pot fi stabile sau instabile
situație: cauzele pot fi globale (afectează multe arii din viața individului) sau specifice
poziția controlului
Seligman (2004) consideră optimismul şi opusul acestuia, pesimismul, ca fiind extremităţile
unui construct bipolar pe care l-a denumit „stil explicativ”. Prin stil explicativ al unei persoane,
el înţelege modul obişnuit al acesteia de a explica evenimentele pozitive şi negative.
Optimiştii se deosebesc de pesimişti prin felul în care percep cauzele situaţiilor. Optimiştii cred
că evenimentele plăcute sunt frecvente, de durată mare, au cauze generale şi sunt datorate în
principal unor factori care ţin de calităţi ale propriei persoane, cum sunt inteligenţa sau unele
aptitudini. În schimb, evenimentele neplăcute sunt privite ca fiind rare, de durată redusă, legate
de diverse situaţii particulare şi cauzate de factori externi, precum întâmplarea sau alte persoane.
J. D. MacArthur şi C. M. MacArthur (1998) fac distincţie între două forme de optimism :
• optimismul dispoziţional (optimismul ca dispoziţie), care se manifestă la o persoană prin

82
încrederea sa că, în general, şansele de a se întâmpla evenimente plăcute sunt mai mari decât
şansele de a se produce evenimente neplăcute ;
• optimismul situaţional (optimismul într-o situaţie particulară), care, unei persoane aflată
într-un anumit context, îi generează speranţe că, în situaţia respectivă, se vor produce
evenimente favorabile mai degrabă decât evenimente nefavorabile.
Studiile au arătat câteva implicații ale stilului explicativ, respectiv faptul că:
- Stilul explicativ pesimist la vârsta de 25 de ani este un predictor al unei sănătăţi deficitare
în perioada 30-60 de ani.
- Există dovezi că optimiştii trăiesc mai mult decât pesimiştii.
- Pesimismul induce o stare sufletească neplăcută: tristeţe, anxietate, griji, lipsă de
speranţă.
- Stilul explicativ pesimist constituie un factor de risc pentru apariţia depresiei. Pesimismul
nu este o cauză a depresiei. El doar precede depresia şi o prezice.
- Persoanele care au un mod de gândire pesimist, care dau explicaţii personale, permanente
şi generale evenimentelor negative, au o stimă de sine scăzută.
- La elevi, stilul explicativ corelează cu rezultatele şcolare, pesimismul fiind asociat cu
performanţele slabe.

Chestionarul stilului atribuțional pentru copii (CASQ) pune în evidență existența unui stil
atribuțional dezadaptativ. Conține 48 de itemi (16-internalitate, 16-stabilitate, 16-globalitate)
care fac referire la un eveniment ipotetic și se prezintă două explicații ale aparișiei acestuia. Cu
cât se înregistrează un scor mai mic, cu atât stilul explicativ este mai funcțional.
Chestionarul de optimism elaborat de Monica Albu conţine 48 de itemi, grupaţi în două scale.
Jumătate dintre ei evaluează stilul explicativ pentru evenimente pozitive (scala OPT+), iar
ceilalţi, stilul explicativ pentru evenimente negative (scala OPT-).
Teoria cognitivă a lui Ellis
Ellis a identificat 11 cogniții iraționale care mai apoi determină comportamente dezadaptative.
Câteva dintre aceste cogniții ar fi: trebuie să fiu aprobat de toate persoanele semnificative din
viața mea, dacă nu este groaznic, sunt fără valoare dacă nu am succes tot timpul, când alții se
comportă rău/nedrept, trebuiesc îndepărtați, pedepsiții, este mai ușor să eviți dificultățile vieții
decât să le față, lumea ar trebui să fie justă și dreaptă, etc.

83
Un instrument tributar teoriei cognitive a lui Ellis este Inventarul de cogniții generale pentru
elevi propus de Hooper și Layne (1983).

Teoria schemelor cognitive dezadaptative propusă de Young

Schemele dezadaptative timpurii sunt teme largi cu privire la sine și la propriile relații cu
ceilalți ce se dezvoltă în copilărie (ca rezultat al interacțiunii dintre temperamentul înnăscut și
experiențele negative de zi cu zi) și se elaborează pe parcursul vieții
Au fost identificate 18 scheme grupate în 5 categorii /domenii ale schemelor, fiecare categorie
reprezentând o componentă importantă a nevoilor pe care un copil le are, respectiv:
SEPARARE ȘI RESPINGERE: se referă la convingerea, presupunerea că nu vor fi satisfăcute
nevoile de securitate, sigurață, îngrijire, empatie, acceptare și respect. Acest prim domeniu
este compus din cinci scheme:
- abandon/instabilitate (Abandonment/Instability - AB) -ceilalți nu vor putea oferi
susținere emoțională, vor muri, ne vor părăsi pentru altcineva, sunt instabili, nu sunt
prezenți când avem nevoie de ei sau ne vor părăsi pentru altcineva.
- neîncredere/abuz (Distrust/Abuse - MA) – convingerea că, într-un final, ceilalți ne vor
răni intenționat, că într-un final, ne vor minți, umili, folosi
- deprivare emoțională (Emotional Deprivation - ED) – ceilalți nu ne oferă dragostea,
protecția și înțelegerea de care avem nevoie. Există trei forme majore de deprivare
emoțională:
a) deprivarea de îngrijire (absența atenției, afecțiunii și căldurii sufletești).
b) deprivarea de înțelegere (absența empatiei)
c) deprivarea de protecție (absența direcționării, îndrumării, ghidării)
- deficiență/rușine ( Deficiency/Shame - DS) – sentimentul că suntem fără valoare, că
suntem răi, nedoriți, inferiori sau incapabili în anumite aspecte importante ale
vieții, iar dacă ceilalți vor vedea acest lucru, nu ne vor mai fi iubi. Persoanele
care interiorizează această schemă sunt sensibile la critică, sunt foarte conștiente de ele
însele, se compară cu ceilalți, nu se simt în siguranță în prezența celorlalți, au
sentimentul de rușine legat de propriul “handicap”.
- izolare socială/înstrăinare (Social Isolation - SI) – suntem diferiți de alții și nu putem face
parte din grup

84
SLABA AUTONOMIE ȘI PERFORMANȚĂ: se referă la perceperea propriei incapacități de a
supraviețui și funcționa independent. Acestui domeniu îi aparțin următoarele scheme:
- dependență/incompetență (Dependence/Incompetence - DI) – convingerea că suntem
incapabili să ne îndeplinim bine responsabilitățile zilnice fără un sprijin
considerabil din partea celorlalți. Apare senzația constantă de neputință.
- vulnerabilitate la rău și boală (Vulnerability to harm and illness - VH) – frica exagerată
de catastrofe iminente ce ni se pot întâmpla oricând și pe care nu le putem
preveni. Această frică poate apărea în legătură cu diferite boli (infarct miocardic),
cu diferite probleme emoționale grave (teama de a nu înnebuni) sau alte catastrofe
externe (prăbușirea avionului).
- perfecționism/sine nedezvoltat/ Ego infantil (Enmeshment/Underdeveloped Self - EM)
– o relație emoțională și de apropiere exagerată față de persoane relevante (deseori
părinți), relație care împiedică dezvoltarea propriei identități individuale și sociale.
Persoana are convingerea că nu va putea trăi fără cealaltă, nu va putea fi fericită
dacă nu va avea sprijinul acesteia.
- eșec – blamarea de sine (Failure - FA) – convingerea că nu ești capabil să faci
ceva bine, că inevitabil vei greși, vei eșua în domenii importante ale vieții (școală,
carieră, sport), că ești prost, că ai un statut social scăzut, și mai puțin succes decât
ceilalți de aceeași vârstă.

LIMITE DEFECTUOASE: constă în incapacitatea de a stabili sau stabilirea inexactă a

limitelor interne, a responsabilităților față de ceilalți, a scopurilor pe termen lung. Apar
dificultăți în respectarea drepturilor celorlalți, în stabilirea și atingerea unor scopuri
personale realiste. Din acest domeniu fac parte două scheme:

- revendicare / grandomanie (Entitlement/Grandiosity - ET) – convingerea că suntem

superiori altor oameni, deci revendicăm drepturi și privilegii speciale. Regula reciprocității nu
funcționează în acest caz. Revendicăm dreptul de a face ce vrem, indiferent dacă ceea ce
dorim este ancorat în realitate sau nu, indiferent care sunt consecințele pentru celălalt.
Un sentiment exagerat al superiorității, care se manifestă cu scopul de a obține control și

85
putere.
- autocontrol / auto-disciplină insuficientă (Insufficient Self-Control - IS) – dificultatea de
a se controla, disciplina în obținerea scopurilor, control insuficient al emoșiilor și
impulsurilor, toleranță scăzută la frustrare, dorința excesivă de menținere a confortului, de
evitarea a situațiilor neplăcute.

DEPENDENȚA DE ALȚII: focalizarea excesivă pe satisfacerea dorințelor, nevoilor

altora în detrimentul satisfacerii propriilor dorințe și nevoi, cu scopul obținerii dragostei
și aprobării celor din jur. Schemele componente ale acestui domeniu sunt
- subjugarea (Subjugation - SB): supunerea excesivă la controlul celorlalți pentru a evita
părăsirea sau furia. Are două forme principale: subjugarea nevoilor (propriile
preferințe, decizii și dorințe sunt reprimate, ignorate) și subjugarea emoțiilor
(exprimarea emoțiilor, în special a furiei care este reprimată).
- sacrificiul propriu (Self-Sacrifice -SS) – fixarea excesivă, asupra satisfacerii nevoilor
zilnice ale celorlalți în detrimentul satisfacerii propriile nevoi, pentru a evita sentimentul
de a fi egoist, pentru a menține relația cu persoana pe care crede că trebuie să o
ajute.
- căutatea aprobării/recunoașterii (Approval Seeking/Recognition Seeking - AS): căutarea
exagerată a aprobării, recunoașterii sau atenției celorlalți, fapt ce împiedică
dezvoltarea identității de sine. Stima de sine este dependentă în principal, de reacția
celorlalți.

HIPERPERSEVERENȚĂ ȘI INHIBIȚIE: Sentimentele, impulsurile, alegerile spontane nu

sunt exprimate iar persoana nu crede că are dreptul de a fi fericită, relaxată.

- negativism / pasivitate (Negativity/Passivity - NP) – aspectele negative ale vieții sunt exagerat
conturate, subliniate, maximizate, în timp ce evenimentele sau aspectele pozitive, optimiste,
plăcute sunt minimalizate.
- inhibiție emoțională (Emotional Inhibition - EI) – inhibarea acțiunilor,
sentimentelor, comunicării spontane pentru a evita dezaprobarea celorlalți,
sentimentul de rușine și de pierdere a controlului asupra propriilor impulsuri. Cele mai

86
întâlnite forme de inhibiție sunt:
a) inhibarea furiei și agresivității,
b) inhibarea impulsurilor pozitive,
c) dificultate în exprimarea vulnerabilității sau în comunicarea propriilor sentimente,
d) excesiva invocare a raționalității și eliminarea emoționalului.
- standarde nerealiste / Hipercriticism (Unrealistic Standards/Hypercriticism - US) –
convingerea că trebuie să atingem niște standarde interiorizate de comportament și
performanță foarte ridicate, cu scopul de a evita critica. Aceste standarde nerealiste pot
apărea sub forma perfecționismului, atenției deosebite la detalii, reguli rigide de tipul
“trebuie”, nemulțumirea că nu a realizat cât de mult ar fi vrut/ar fi trebuit să realizeze.
- penalizarea (Punishment - PU) – convingerea că oamenii ar trebui aspru criticați și pedepsiți
pentru greșelile lor. Implică tendința de a se înfuria, de a fi intolerant, punitiv și
nerăbdător cu acei oameni (inclusiv cu propria persoană) ce nu ne satisfac propriile noastre
expectanțe sau standarde. Greșelile sunt uitate cu greutate, și nu se ține seama de natura
failibilă a omului.
Pornind de la teoria schemelor cognitive dezadaptative, Jeffrey Young şi Gary Brown au
elaborat Chestionarul Schemelor Cognitive Young.

Abordarea și evaluarea personalității prin prisma modelului psihobiologic

Elemente esențiale ale modelului psihobiologic privind formarea personalității

Trăsăturile temperamentale sunt trăsături ale personalităţii, dar rădăcinile lor sunt în mare parte
în biologic (Minulescu, 2004). Într-un studiu sintetic din 1991, Angleitner realizează o
diferenţiere între chestionarele de evaluare a trăsăturilor personalităţii şi cele pentru evaluarea
aspectelor temperamentale. Dacă pentru primele primează evaluări în termeni de frecvenţă,
pentru testele care implică aspecte psihofiziologice paradigma este a intensităţii.

87
 Există o multitudine de chestionare care îşi propun să măsoare aspectele temperamentului, fie
explicit, de exemplu chestionarul SSS–Sensation Seeking Scale (scala de căutare a senzaţiei) al
lui Zuckermann, 1979, fie implicit, prin natura teoriei autorilor - chestionarul EPI al lui Eysenck.
Eysenck și-a îndreptat cercetările asupra sistemului nervos simpatic care controlează
răspunsurile noastre la situații de urgență și a lansat ipoteza că unii oameni au un sistem nervos
simpatic mai responsiv decât alții, prima categorie având un scor mare la nevrotism iar cea de-a
doua categorie rămânând calmă în situații de urgență. Teoria lui Eysenck susține de asemenea că
există funcții biologice specifice pentru exicitație și inhibiție, respectiv activitatea sistemului
reticulat ascendent. La o stimulare identică, nivelul activării corticale este mai ridicat în cazul
introvertiților, lucru care determină restrângerea comportamentului și apariția unor trăsături
precum izolarea, și mai scăzut în cazul extravertiților pe care îi determină să caute stimularea.
Perspectiva lui Zuckerman asupra personalității. Chestionarul de Personalitate
Zuckerman – Kuhlman (ZKPQ)
Zuckerman (2006) sugerează că unele trăsături ale personalității se bazează pe sisteme implicate
în răspunsurile emoționale respectiv pe efectele arousal – ului unor emoții specifice asupra
activității creierului. Tellegen (apud Zuckerman, 2006) postulează că extraversiunea se bazează
pe afectivitate pozitivă iar nevrotismul pe afectivitate negativă.
Trăsătura de bază în teoria lui Zuckerman ,„căutarea senzaţiei”, este descrisă ca tendinţă de a
căuta senzaţii şi trăiri noi, variate, complexe şi intense precum şi voinţa de a-şi asuma riscuri de
dragul unor astfel de trăiri. Prima scală de căutarea senzaţiei (Scala sensation seeking (SSS) a
fost dezvoltată în 1960 şi de atunci autorul a studiat din ce în ce mai extins implicaţiile pentru
personalitatea umană, precum şi condiţia de trăsătură de bază. Autorul şi-a bazat acest concept,
căutarea senzaţiei, pe ideea existenţei unor diferenţe consistente între oameni în ceea ce priveşte
nivelele de activare şi stimulare,trăsătură generală care era subsidiară tuturor modalităţilor
senzoriale. Cercetările care au condus la un factor general şi diferiţi subfactori l-au convins că
această trăsătură nu era nici îngustă şi nici nu avea un specific legat de o modalitate sau alta. În
prezent, factorii descrişi şi determinaţi prin analiză factorială descriu diferite căi de căutare a
senzaţiei şi de activare.
Zuckerman, Kuhlman şi Camac (1988) selectează 46 de scale din 8 teste de personalitate
pentru a obţine cel puţin câte 3 markeri pentru cei 9 factori pe care îi aveau în vedere: activism,
sociabilitate, impulsivitate, socializare, căutarea senzaţiei, emotivitate generală, anxietate,

88
ostilitate şi dezirabilitate socială. Studierea rezultatelor prin analiza factorială a scos în
evidenţă soluţii cu 7, 5 şi 3 factori. Cercetări reluate în 1991, utilizând 33 de scale-markeri, au
ajuns la soluţii puternice de 5 factori.
Dimensiunile postulate în acest model sunt (Zuckerman, 2002):
1. căutarea impulsivă de senzații
2. sociabilitatea
3. neuroticismul - anxietatea
4. agresivitatea – ostilitatea
5. activitatea

Spre deosebire de modelul Big Five, modelul Alternativ cu Cinci Factori măsoară concepte
care au o bază biologică – evoluționistă și permit compararea comportamentelor între specii
(precum Agresivitatea în loc de Amabilitate sau Căutarea impulsivă de senzații în loc de
Conștinciozitate).
Scala Căutare impulsivă de senzații cuprinde itemi referitori la două constructe componente:
impulsivitatea (lipsa planificării, tendința de acțiune rapidă fără a reflecta în prealabil) și
căutarea de senzații (nevoia de agitație, noutate). Persoanele cu scoruri „mici„ își planifică
fiecare activitate și nu sunt amatoare de schimbare în timp cepersoanele cu scoruri „mari„ caută
senzații puternice și schimbări de mediu și acționează pe baza impulsului de moment.
Scala Neuroticism – anxietate cuprinde itemi referitori la tensiuni emoționale, lipsa încrederii
în sine. Persoanele cu scoruri „mici„ își fac griji pentru orice, sunt sensibile și nu au încredere în
capacitățile proprii în timp ce persoanele cu scoruri „mari„ sunt stăpâne pe ele însele.
Scala Agresivitate – ostilitate cuprinde itemi care evaluează predispoziția spre exprimarea
agresivității mai ales în formă verbală și itemi referitori la comportament antisocial, impolitețe,
răzbunare.
Scala Sociabilitate face referiri la două constructe: atracția față de petreceri și prieteni și
intoleranță la izolare socială. Persoanele cu scoruri „mici„ se simt lipsite de energie și preferă
muncile de rutină în timp ce persoanele cu scoruri „mari„ simt mereu nevoia de a practica o
activitate ce solicită energie.
Scala Activitate cuprinde două categorii de itemi, o categorie referitoare la nevoia de activitate
și altă categorie referitoare la nevoia de a depune efort înțeleasă capreferință pentru muncă

89
dificilă și provocatoare, cu consum mare de energie.
Zuckerman – Kuhlman Personality Questionnaire (ZKPQ) cuprinde 99 de itemi împărțiți în
cinci scale corespunzătoare celor 5 factori din Modelul Alternativ. Chestionarul a fost adaptat în
România de Adrian Opre (Opre, Kiss, Opre, 2004) pe un eșantion foremt din 825 de persoane și
prezintă o consistență internă ridicată și o bună validitate relaivă la construct (Albu, Porumb,
2004). Chestionarul are și o scală de dezirabilitate socială care indică gradul de sinceritate al
subiectului în încercarea de a crea evaluatorului o imagine favorabilă dacă scorul este mare, caz
în care interpretarea celorlalte scoruri se va face cu prudență.

Inventarul Căutării de Senzații Arnet

Testul lui Arnett, AISS - The Arnett Inventory of Sensation Seeking, măsoară o dimensiune a
temperamentului conceptualizată de M.Zuckermann, Sensation Seeking, SS. Această
dimensiune, aşa cum o reţine testul prezent, este descriptibilă în esenţă ca: nevoia pentru
experienţe şi senzaţii variate, noi, complexe şi dorinţa de a-şi asuma riscuri fizice şi
sociale de dragul unor asemenea experienţe (1979). Cercetările au demonstrat relaţia dintre SS şi:
comportamentele de risc, practici de condus periculoase, o diversitate de experienţe sexuale,
utilizarea alcoolului, utilizarea drogurilor, implicarea în infracţiuni minore. Baza biologică a fost
determinată printr-o serie de cercetări, descoperindu-se corelaţii între tendinţa de SS şi creşterea
răspunsurilor neurologice, precum şi nivelele crescânde de testosteron. S-a cercetat, de
asemenea, rolul socializării în modularea tendinţei biologice naturale de a căuta senzaţii. Cele
două subscale ale chestionarului, intensitate şi noutate, au fost dezvoltate pe baza teoriei de mai
sus şi itemii au fost selectaţi pe baza analizei factoriale. S-au dezvoltat cercetări care au
demonstrat că cei doi factori ai SS par să coreleze cu comportamente sociale precum: atingerea
unor poziţii de lider (intensitatea crescută a experienţei trăite), felul profesiunii alese de individ
(profesiile diferă din perspectiva gradului de noutate şi intensitate pe care îl implică); realizările
înalte din unele domenii (plăcerea pentru intensitate poate fi reflectată în abilitatea de a rămâne
echilibrat în situaţii înalt stresante, iar dorinţa pentru noutate poate fi exprimată ca o gândire
creativă, divergentă).

Inventarul AISS
Vă rugăm, pentru fiecare întrebare, să indicaţi care tip de răspuns vi se aplică cel mai bine:
4: „Mă descrie cel mai bine”
3: „Mă descrie relativ”
2: „Nu mă descrie prea bine”
1: „Nu mă descrie deloc”

90
 1. Îmi imaginez ce interesant ar fi să mă căsătoresc cu cineva dintr-o ţară străină.
2. Când apa e foarte rece, prefer să nu intru în ea, chiar dacă e o zi dogorâtoare.
3. Dacă trebuie să aştept la o coadă lungă, de obicei am răbdare.
4. Când ascult muzică, îmi place să fie dată tare!
5. Când pornesc într-o călătorie, îmi place să-mi fac cât mai puţine planuri dinainte şi să iau
lucrurile aşa cum vin.
6. Nu mă uit la filmele despre care se spune că sunt înfricoşătoare sau cu mult suspans.
7. Cred că este distractiv şi excitant să mă produc sau să vorbesc în faţa unui grup.
8. Dacă m-aş duce într-un parc de distracţii, mi-ar place să merg pe role sau alte vehicule
rapide.
9. Mi-ar place să călătoresc în locuri străine şi îndepărtate.
10. Niciodată nu mi-ar face plăcere să joc jocuri de noroc pe bani, chiar dacă mi-aş putea
permite acest lucru.
11. Mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre exploratorii unui pământ necunoscut.
12. Îmi place un film în care sunt o mulţime de explozii şi urmăriri cu maşini.
13. Nu-mi plac mâncărurile extrem de fierbinţi şi condimentate.
14. În general, lucrez mai bine sub tensiune.
15. Îmi place adesea să am televizorul sau radioul deschis în timp ce fac altceva, cum ar fi
citit sau curăţenie.
16. Ar fi interesant de văzut un accident de maşină.
17. Când eşti la restaurant, cred că este cel mai bine să comanzi un fel de mâncare cunoscut.
18. Îmi place ce simt când stau la marginea unui loc înalt şi privesc în jos.
19. Dacă ar fi posibil să vizitez luna sau o altă planetă pe gratis, aş fi printre primii care s-ar
înscrie.
20. Pot realiza cum trebuie să fie să te afli în plină luptă în timpul unui război.

Grila
Scala de noutate: 1,3,5,7,9,11,13,15,17,19
Scala de intensitate: 2,4,6,8,10.12.14.16.18.20

Pentru itemii 2,3,6,10,13,17 cotarea este inversată

Perspectiva lui Cloninger asupra personalității. Inventarul de Temperament – Caracter

(TCI)
Definind personalitate ca organizare dinamică a sistemelor psihobiologice care modulează
adaptarea la experiență și distingând cele două dimensiuni majore ale personalității –
temperamentul și caracterul, Cloninger (1987) propune un model al personalității în care patru
dimensiuni sunt considerate de temperament și trei de caracter. Modelul celor 7 factori al lui
Cloninger se numeste Seven Factors Model. În ceea ce priveste conceptualizarea trasaturilor de
personalitate acest model are avantajele generale ale dimensionalitatii si pastreaza atat baza
solida teoretica cat si suportul empiric al modelelor psihobiologice anterioare (Eysenck,
McCrae). Acest model include 4 dimensiuni de temperament: evitarea traumei (ET), cautarea
noutatii (CN), dependenta de recompensa (DR), persistenta (P) dar si 3 dimensiuni caracteriale:
autodirectionarea (AD), cooperarea (Co) si autotranscendenta (AT). Fiecare din cele 7
dimensiuni ale temperamentului, cat si ale caracterului este caracterizata prin 2 niveluri de

91
intensitate a manifestarii lor la diferite persoane, astfel ca fiecare grupa detine descriptori cu scor
inalt, respectiv cu scor scazut de manifestare.
Cele 4 dimensiuni de temperament se pretind a fi în mare masura ereditare și au baze
neurofiziologice și anatomice specifice, rămân stabile pe tot parcursul vietii și sunt în
concordanță cu dimensiunile majore de personalitate larg acceptate.
Evitarea traumei (ET) reflecta activitatea sistemului de pedeapsa, deci se refera la tendinta
catre anxietate, pesimism si ingrijorare care sunt legate de activitatea serotoninergica a
hipocampusului.
Cautarea noutatii (CN) reflecta activitatea sistemului de recompensa si include trasaturi ale
comportamentului exploratoriu, dezinhibat si impulsivitatii care sunt modulate prin sistemul
dopaminergic.
Dependenta de recompensa (DR) exprima variatii in atasamentul social si afiliatie.
Persistenta (P) reflecta capacitatea de a mentine un comportament intr-un context peren si este
corelata cu activitatea noradrenergica.
Inventarul de Temperament – Caracter (TCI) analizeaza si cele 3 dimensiuni caracteriale:
autodirectionarea, cooperarea, autotranscendenta, continand scopuri, valori si strategii de varf
sau bazale, achizitionate in mediul socio-cultural, care se desfasoara pe parcursul intregii vieti.
Autodirectionarea se refera la gradul de maturitate, resurse de baza efective si o adaptare
generala buna.
Cooperarea reflecta prezența eticului, a cooperarii sociale și relationare interpersonală bună.
Autotranscendenta este în legatură cu imaginația, creativitatea și concepția magică sau
religioasă.
Niveluri scazute de adaptare personala si sociala dupa cum sunt exprimate în cele 3
dimensiuni de caracter sunt considerate a fi îndeaproape înrudite cu trăsăturile de baza ale
oricarei tulburari de personalitate și servesc drept indicatori ai prezentei unei tulburari de
personalitate. Modelul multidimensional al lui Cloninger fundamenteaza clusterele tulburarilor
de personalitate din DSM-IV (A.P.A., 1994) si DSM-IV-TR (A.P.A., 2000). Toate clusterele
tulburarilor de personalitate sunt caracterizate prin scoruri mici la itemii de autodirectionare si
cooperare din TCI.
Deviatiile temperamentului sunt asociate cu anumiti clusteri din DSM-IV-TR, Axa II, astfel:
clusterul C este asociat cu scorurile înalte ale ET (evitarea traumei), clusterul B este asociat

92
frecvent cu scorurile înalte ale CS (cautarea noutatii), iar clusterul A este asociat cu scoruri
scazute ale DR (dependenta de recompensa). Mai mult, categorii individuale din DSM IV- TR
pot fi distinse pe baza unor profiluri unice de scoruri TCI. De exemplu, tulburarea de
personalitate borderline este caracterizata ca un profil de temperament exploziv, adica prezinta la
evaluare scor inalt la evitarea suferintei, scor inalt la cautarea de senzatii, scor scazut la
dependenta de recompensa, alaturi de scoruri mici ale dimensiunilor caracterului. O asemenea
descompunere multidimensionala permite unui clinician sa faca clasificari disjuncte, fara
problema obișnuita a unor diagnostice multiple suprapuse, pe baza listelor uneori ambigue ale
criteriilor din DSM.
Versiunea de autoevaluare a TCI este un test cu 295 itemi cu variante de raspuns adevarat/fals.
Teoria reglatorie a temperamentului a lui Jan Strelau și Inventarul de temperament Strelau
Unul dintre autorii europeni recunoscuţi deja de decenii pentru studiile sale experimentale şi
interculturale privind trăsăturile temperamentale sau ale configuraţiilor de trăsături, creator de
chestionare, este psihologul polonez Jan Strelau. „Teoria reglatorie a temperamentului”, RTT, a
fost prezentată în mod sistematic în monografia sa din 1983. O serie de studii experimentale
ulterioare au reluat şi adâncit diferitele aspecte teoretice ( Strelau, 1985, 1989, Strelau şi
Plomin 1992). Autorii consideră că trăsăturile temperamentale se referă la caracteristicile
formale ale comportamentului, care se evidenţiază în caracteristicile nivelului energetic şi în
aspecte temporale. Există astfel două dimensiuni fundamentale ale temperamentului responsabile
de diferenţele în caracteristicile energetice ale comportamentului: reactivitate şi activitatea.
Reactivitatea se relevă în intensitatea reacţiilor la stimuli, cu aspecte care circumscriu
sensibilitatea, capacitatea de lucru. Activitatea este o trăsătură temperamentală care se
evidenţiază în cantitatea şi gama de acţiuni preluate de subiect (comportamente direcţionate spre
scop). Aspectul temporal antrenează 6 caracteristici ale temperamentului: mobilitatea,
persistenţa, recurenţa, regularitatea, viteza de reacţie, tempoul reacţiei; dintre acestea, doar
mobilitatea a primit suficiente confirmări empirice.
Chestionarul ce iniţial se numea Strelau Temperament Inventory, STI, prezintă o variantă: STI
R (revăzut). În 1993, Strelau construieşte FCB-Ti, Inventarul de temperament privind
caracteristicile formale ale comportamentului.
Construcţia acestor chestionare se bazează pe o strategie raţional-empirică pentru care teoria
lui Pavlov privind tipurile de activitate nervoasă superioară a constituit punctul de pornire.

93
 Cele trei scale sunt: forţa excitaţiei SE, forţa inhibiţiei SI, mobilitatea proprietăţilor sistemului
central nervos B. Scalele propriu-zise sunt formate din 17 definiţii ale comportamentelor: şapte
pentru SE, cinci pentru SI, cinci pentru MO; iar B este o scală secundară care indică proporţia
dintre SE şi SI.
Construind chestionarul, autorii, Strelau, 1983 şi ulterior în colaborare cu Angleitner, au
considerat proprietăţile S.N.C ca trăsături generale care se pot evidenţia în toate tipurile de
temperamente, în caracteristicile motorii, în activitatea verbală, în reacţiile emoţionale.
Forţa excitaţiei este definită ca o capacitate funcţională a S.N.C. care se manifestă în abilitatea
de a suporta o stimulare intensă sau de lungă durată, fără a trece la inhibiţia de protecţie (trans-
marginală). Sursele de stimulare sunt multiple, precum: situaţii, medii, sarcini şi stimuli
discreţi, caracterizaţi printr-un nivel dat de variaţie, noutate, intensitate, complexitate,
semnificaţie. Şi activitatea proprie a persoanei apare ca sursă de stimulare (Strelau, 1983).
Generarea stimulării ţine de activităţi diferite, care prezintă aspecte variate de ameninţare, risc,
tensiune şi au un impact în creşterea nivelului de activare, conform studiului realizat de
Strelau, Angleitner, Bantelman, Ruch, 1990.
SE, scala de forţă a excitaţiei a fost construită iniţial din 90 itemi, conţinutul implicând 7
componente prin care se defineşte: situaţiile ameninţătoare nu opresc persoanele cu o înaltă forţă
de excitaţie de la o acţiune planificată anterior; tendinţa de a începe o acţiune în condiţii înalt
stimulative; preferinţa pentru activităţi care presupun risc; lipsa tulburărilor emoţionale când
desfăşoară o activitate cu încărcătură socială sau fizică; performanţa nu descreşte semnificativ în
situaţii înalt stimulative; rezistenţa la oboseală când persoana este implicată în activităţi de durată
sau intense; capacitatea de a reacţiona adecvat la tensiuni emoţionale puternice.
SI, scala de forţă a inhibiţiei, definită la Pavlov ca inhibiţie condiţionată, se măsoară prin
abilitatea de a menţine o stare de inhibiţie condiţionată. Ca indicator fundamental apare
persistenţa inhibiţiei ce se manifestă şi evaluează prin cantitatea de timp în care sistemul nervos
central (S.N.C) este capabil să rămână în starea de inhibiţie. În construirea scalei Strelau a luat
în considerare comportamentele (reacţiile) prin care se manifestă aceste tipuri de inhibiţii
condiţionate: capacitatea de a se reţine de la reacţii şi acte comportamentale care nu sunt
dezirabile social; aşteaptă fără dificultate îndeplinirea unei acţiuni când este necesară întârzierea
acesteia; capacitatea de a întrerupe o reacţie sau acţiune dacă este necesar, chiar dacă se află în
plină desfăşurare a comportamentului respectiv; capacitatea de a-şi întârzia reacţia faţă de

94
stimulii prezenţi dacă circumstanţele o cer; capacitatea de a-şi reţine exprimarea emoţiilor la
nevoie.
MO, mobilitatea proceselor nervoase este definită ca abilitatea S.N.C. de a răspunde adecvat şi
cât mai rapid posibil la schimbări continui de mediu. Se distinge de „labilitate”, înţeleasă ca
viteza cu care sunt generate şi oprite procesele S.N.C. Psihometric, această trăsătură
temperamentală se măsoară în laborator prin viteza cu care subiectul elaborează reflexe
condiţionate adecvate la schimbările valorii semnalului stimulilor condiţionali. Scala se referă la
5 componente care definesc trăsătura: reacţia adecvată la schimbări neaşteptate de mediu;
adaptarea rapidă la noi circumstanţe / împrejurări; trecerea facilă de la o activitate la alta;
schimbarea facilă a dispoziţiei de la spectrul pozitiv la cel negativ, în funcţie de semnificaţia
situaţiei; preferinţa pentru situaţii care solicită realizarea simultană a unor activităţi diferite.
Testul STI - R conţine 252 itemi.

Abordarea si evaluarea personalitatii prin prisma modelului trasaturilor.

Teoria lui Eysenck privind structura și măsurarea personalității. Chestionarul Eysenck de
personalitate. Interpretarea factorilor

Abordarea si evaluarea personalitatii prin prisma modelului trasaturilor

Perspectiva lui Gordon Allport asupra evaluării personalității
Allport consideră că trăsăturile sunt unităţile de bază ale personalităţii. Conform teoriei sale
trăsăturile au existenţă reală şi chiar fundamentare neurobiologică. Ele reprezintă dispoziţii generale
ale persoanei care sunt responsabile de consistenţa comportamentelor sale în diferite situaţii.
Aceste trăsături pot fi definite prin 3 proprietăţi: frecvenţă, intensitate şi gama situaţiilor în care se
relevă. De exemplu, o persoană obedientă îşi va etala submisivitatea într-o mare varietate de
situaţii.
Allport realizează o distincţie importantă între trei tipuri de trăsături: trăsăturile cardinale,
trăsăturile centrale şi dispoziţiile secundare. O trăsătură cardinală exprimă o dispoziţie atât de
pătrunzătoare şi importantă în viaţa unei persoane încât i se poate vedea amprenta în fiecare act al
acesteia. În general, oamenii au puţine astfel de trăsături (spre exemplu, persoană machiavelică,
sadică, autoritară, etc.). Trăsăturile centrale (cum ar fi, onestitate, blândeţe, asertivitate) exprimă

95
dispoziţii care acoperă o gamă mai restrânsă de situaţii decât cele cardinale. Trăsăturile secundare
reprezintă dispoziţiile cele mai puţin proeminente, generalizate şi consistente. Cu alte cuvinte,
oamenii dispun de trăsături cu diferite grade de semnificaţie şi generalitate.
Allport nu a pretins că o trăsătură este exprimată în toate situaţiile independent de caracteristicile
situaţiei. Dimpotrivă, el a recunoscut importanţa situaţiei în explicarea diferenţelor de
comportament. Ca atare el este de acord că, chiar şi cel mai agresiv individ îşi poate modifica
comportametul dacă contextul favorizează conduitele nonagresive. O trăsătură exprimă ceea ce face
persoana în general, în multe situaţii şi nu ceea ce va face în orice situaţie. În concepţia lui Allport,
atât trăsătura cât şi situaţia sunt necesare pentru a înţelege comportamentul. Conceptul de trăsătură
este necesar pentru a explica consistenţa comportamentului, în timp ce recunoaşterea importanţei
situaţiei este reclamată atunci când dorim să explicăm variabilitatea comportamentului.
Allport rămâne cunoscut şi pentru accentul pus pe unicitatea individului. El insistă asupra
necesităţii şi utilităţii cercetării idiografice adică a studiului în profunzime al individului într-o
firească armonie cu cel nomotetic, pentru a putea astfel să învăţăm cât mai multe despre oameni. Pe
de-o parte acest tip de cercetare implică utilizarea de materiale unice pentru fiecare individ. Acest
tip de abordare duce la evidenţierea pattern-ului şi organizării trăsăturilor unei persoane şi nu la
compararea acesteia cu alte persoane în virtutea unei trăsături date.
Perspectiva lui Raymond B. Cattell și Chestionarul celor 16 Factori de personalitate (16 P.F.)
Dintre numeroasele distincţii între trăsături, Cattell insistă asupra a două dintre ele. Face mai întâi
distincţie între trăsături de abilitate, trăsături temperamentale şi trăsături dinamice; şi apoi între
trăsături de suprafaţă si trăsături-sursă. Trăsăturile de suprafaţă exprimă comportamentele aparent
relaţionate, dar care în realitate nu evoluează întotdeauna împreuna şi nu au cu necesitate cauze
comune. Prin contrast, o trăsătura-sursă exprimă asocierea dintre acele comportamente care variază
într-adevăr împreuna şi formează o dimensiune unitară şi independentă a personalităţii. Primele pot
fi investigate prin metode subiective, în timp ce ultimele reclamă proceduri statistice rafinate.
Trăsăturile-sursă reprezintă cărămizile personalităţii. Cattell a încercat să identifice trăsăturile sursă
adică acele trăsături care justifică o varietate foarte mare de răspunsuri comportamentale.
Cattel realizează și o altă ierarhizare a trăsăturilor. Astfel distinge trăsăturile de abilitate care se
referă la priceperile şi abilităţile care îi permit individului să funcţioneze, eficient (inteligenţa este o
trăsătură de abilitate), trăsăturile de temperament care se referă la viaţa emoţionala şi la calitatea
stilistică a comportamentului (de exemplu, tendinţa de a lucra repede sau încet, de a fi calm sau

96
emotiv, de a acţiona după o preliminară deliberare sau de a acţiona impulsiv) și trăsăturile dinamice
care se referă la aspectele motivaţionale, la ţelurile şi scopurile cele mai importante pentru individ.
Cu toate că preocuparea de căpătâi a lui Cattell a constituit-o structura personalităţii şi consistenţa
comportamentului, nu mai puţină importanţă a acordat aspectelor motivaţionale ale conduitei.
Strategia de lucru a fost aceeaşi a aplicat şi în acest caz analiza factorială în scopul identificării
trăsăturilor dinamice adică a surselor motivaţionale ale comportamentului. în urma analizelor,
Cattell a ajuns la concluzia că motivaţia umana constă din tendinţe înnăscute, numite ergi şi din
motive determinate de mediu, numite sentimente. Cattell afirmă că activităţile noastre care implică
efortul de a ne satisface cât mai multe motive şi efortul de a gratifica sentimentele slujesc de fapt
unor scopuri mult mai apropiate de biologic.
Teoria lui Cattell ne sugerează faptul că orice comportament exprimă trăsăturile individuale care
operează în acea situaţie, ergii şi sentimentele asociate cu atitudinile relevante pentru acea situaţie
dar în acelaşi timp implică operarea stărilor şi rolurilor ce pot varia sensibil de la un moment la altul
sau de la o situaţie la alta.
Din această muncă a rezultat celebrul Chestionar de Personalitate 16 PF (chestionarul celor 16
factori de personalitate – personality factors).
Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care
definesc acea persoană ca o unicitate, se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o
situaţie dată. Predicţia comportamentului se poate realiza doar prin cunoaşterea completă a
trăsăturilor unei persoane. Personalitatea este pentru Cattell un model (patern) de trăsături
(Minulescu, 2004).
În efortul său de a ajunge la o descriere coerentă şi cuprinzătoare a personalităţii, Cattell începe
asamblând – printr-un studiu de dicţionar şi de literatură psihiatrică şi psihologică, toate denumirile
trăsăturilor de personalitate. Engleza stabilizându-se din timpul lui Shakespeare, cele 4500 de
cuvinte descrise ca trăsături de personalitate de Allport şi Odbert constituie pentru Cattell
stocul cultural de simboluri ale comportamentului uman. Gruparea lor pe sinonime îl face să reducă
lista iniţial la 171 denumiri de trăsături de sine stătătoare, listă utilizată pentru a obţine evaluări de
comportament pe un lot de 100 de adulţi. Fiecare subiect era evaluat de cineva care îl cunoştea bine,
pe o scală de 3 valori: mediu, deasupra şi dedesubtul mediei. Intercorelaţiile obţinute statistic îl
conduc spre o reducere de 53 de clusteri nucleari. Continuând experimentul de evaluare pe baza
noilor grupări-denumiri, pe un lot de 208 subiecţi evaluaţi fiecare de câte doi evaluatori

97
independenţi, obţine, în urma analizei factoriale a datelor, o reducere a acestui număr la 12 trăsături.
Acestea sunt descrise ca surse primare ale personalităţii. Aevalua şi a înţelege o persoană înseamnă
a cunoaşte cu precizie întregul model de trăsături care o definesc.
De asemenea, privind dinamica dezvoltării personalităţii, Cattell oferă o viziune bazată pe o
multitudine de date experimentale obţinute prin studierea longitudinală şi transversală a vârstelor.
Există 6 stadii mari prin care trece personalitatea. Mica copilărie care durează până spre 6 ani şi
este considerată ca o perioadă de formare majoră pentru personalitate, când individul, suportând
puternice influenţe din partea părinţilor, fraţilor, a trăirilor legate de modul în care i se impun şi
formează deprinderile privind toaleta şi evacuarea, îşi structurează atitudinile sociale primare,
stabilitatea şi forţa eului şi supraeului, sentimentul de securitate sau insecuritate, atitudinea
faţă de autoritate şi posibila tendinţă spre nevrotism. Stadiul al doilea, al copilăriei, durează până
spre 14 ani, fiind o perioadă de consolidare, începutul unei tendinţe de emancipare şi independenţă
faţă de părinţi şi o creştere în paralel a tendinţei de a se identifica cu cei asemenea din jur.
Adolescenţa este a treia etapă, care durează până spre 23 de ani şi este cea mai plină de stres şi
probleme subiective. Există transformări ale trăsăturilor de personalitate: unele dispar definitiv,
altele abia acum apar. Sursele majore ale conflictului sunt nevoia de independenţă, de afirmare
personale şi trebuinţele sexuale. În consecinţă, în această perioadă, incidenţa bolilor nervoase şi a
delincvenţei creşte. Maturitatea, între 23 şi 50 de ani, este o perioadă productivă, personalitatea
tinde să devină stabilizată, creşte stabilitatea emoţională. Maturitatea târzie include schimbări şi
adaptări în personalitate ca răspuns la cele fizice, sociale, psihologice prin care trece persoana. Are
loc reexaminarea valorilor şi o căutare a sinelui. Bătrâneţea include problematica adaptării la o serie
de pierderi precum şi obişnuinţa cu singurătatea şi lipsa securităţii personale.
Toate aceste aspecte sunt paradigmele prin care trebuie înţelese şi interpretate evaluările care
rezultă din aplicarea chestionarelor lui Cattell la diferite vârste. În afara chestionarului celor 16
factori ai personalităţii – 16 PFQ dedicat vârstei adulte, Cattell construieşte numeroase alte
chestionare precum: Chestionarul pentru adolescenţi, – HSPQ aplicabil pentru vârste între 12 şi 18
ani, chestionarul pentru copii, – CPQ, aplicabil între 8 şi 12 ani şi ESPQ, chestionarul pentru
preşcolari între 6 şi 8 ani. În lucrarea sa Personalitatea şi dispoziţiile prin chestionare (1973), Cattell
îşi prezintă profesiunea de credinţă comună cu cea a unui alt mare personolog, Eysenck: indivizii
diferă prin poziţia lor relativă de-a lungul continuului trăsăturilor şi dispoziţiilor faţă de stările sau
„condiţiile interne de trecere". Aceste dimensiuni sunt măsurabile prin intermediul factorilor de

98
personalitate.
Pentru a evalua trăsăturile identificate prin analiza factorială, Cattell construieşte şi publică în
1950 chestionarul 16 PF denumit„Chestionarul celor 16 factori ai personalităţii”. Inventarul
porneşte de la cele 12 trăsături sursă definite prin analiza factorială, iar itemii sunt selectaţi pe baza
saturaţiei în factorii respectivi, fără a se specifica felul în care au fost iniţial formulaţi sau aleşi.
Multe dintre denumirile trăsăturilor sunt formulări speciale ale lui Cattell. Factorii evaluaţi prin
analiză factorială sunt constructe bipolare care încearcă să cuprindă mulţimea de manifestări
comportamentale specifice dimensiunii, în mod gradat, de la unul dintre polii acesteia caracterizat
printr-o maximă exprimare în comportament a unei extreme a dimensiunii, spre celălalt, caracterizat
printr-o maximă exprimare a opusului.
In ceea ce priveste organizarea itemilor, in componenta fiecarei scale intra in general intre 10 si 13
itemi. Pentru fiecare item exista trei modalitati de raspuns, subiectul fiin invitat sa aleaga una dintre
acestea.
Fiecare item poate primi un scor de 0, 1 sau 2 puncte (conform grilei de cotare), cu exceptia
itemilor de la facorul B, unde se acorda 0 puncte pentru raspunsul considerat gresit si 1 punct pentru
cel considerat corect. Scorul fiecarui item nu contribuie decat la obtinerea scorurui total la un singur
factor. Cotarea manuala se face cu ajutorul a trei grile pe care sunt trecute toate detaliile de cotare.
Cand cotarea se face cu ajutorul calculatorului, se vor urmari instrctiunile care apar pe ecran. Coatea
manuala presupune adunarea scorurilor brute acordate fiecarui item corespunzator ponderilor de pe
grila. Cota bruta sa inscrie pe fisa de raspuns in spatiul alocat.După ce s-au obtinut cotele brute, se
va trece la operatia de transformate a acestora in cote standard, folosindu-se sistemul de etalonare in
11 clase. Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un
maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului, iar nota din zona „medie",
respectiv la clasele 4, 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. Cu cât nota este mai
extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii, cu atât putem considera influenţa
specifică a factorului respectiv mai puternică. În acest sens, se trec în revistă cei 16 factori şi se
selectează în funcţie de ponderea influenţei începând de la cei mai puternici şi sensul acestei
influenţe (notele 0 şi 10, 1 şi 9, 2 şi 8), la cei care par a influenţa mai slab comportamentul (notele 3
sau 7).
Factorii primari sunt:
Factorul A – Schizotimie vs. Ciclotimie

99
scor mic: rece, rezervat, impersonal, detasat formalist, retras
scor mare: cald, cooperant, dragut, participativ, iubeste oamenii

Factorul B – Abilitate rezolutivă generală

scor mic: gandire concreta, putin inteligent
scor mare: gandire abstracta, foarte inteligent, stralucitor

Factorul C – Instabilitate emoţională vs. stabilitate emoţională

scor mic: afectat de sentimente, instabil emotional, usor suparacios
scor mare: stabil emotional, matur, realist, calm

Factorul E – Supunere vs. dominanţă

scor mic: submisiv, umil, moale, usor de condus, adaptabil
scor mare: dominant, agresiv, incapatanat, competitiv, autoritar

Factorul F – Expansivitate vs. nonexpansivitate

scor mic: sobru, retras, taciturn, prudent, serios
scor mare: entuziast, spontan, expresiv, nechibzuit, voios

Factorul G – Supraeu slab vs. forţa supraeului

scor mic: expeditiv, nu respecta regulile, indulgent cu sine
scor mare: constiincios, conformist, moralist, ingradit de legi

Factorul H – Threctia vs. parmia

Cele două denumiri ascund manifestările opuse ale dimensiunii responsabile de timiditate şi
sensibilitate la ameninţare, pe de o parte,faţă de curaj şi lipsă de sensibilitate, pe de alta
scor mic: fricos, sensibil, ezitant, timid, intimidat
scor mare: curajos, aventuros, neinhibat, suporta stresul

Factorul I – Harria vs. premsia

Termenul harria vine de la hardness and realism, indicând aspectul de duritate şi realism în mediul

100
de formare. Polul harria indică un comportament realist, dar dur; tipul de persoană care nu se
aşteaptă la lucruri extraordinare de la ceilalti, se bazează pe sine, are spirit practic şi relativă
insensibilitate faţă de alţii, matur emoţional, aspru, chiar cinic, fără simţ artistic, reacţionează prea
puţin la aspecte estetice (fără ca în mod necesar să fie şi lipsit de gust) şi nu ia în seamă
incomodităţile fizice. Polul premsia indică un comportament sensibil la estetic, exigent, dar
nerăbdător, relativ imatur emoţional; insul caută ajutorul şi simpatia altora, este prietenos, blând,
indulgent cu sine şi ceilalţi.
scor mic: logica de fier, realist, dur
scor mare: gandire sensibili, subtila, intuitive, rafinata

Factorul L – Alexia vs. protension

scor mic: increzator, accepta conditiile, e usor de lucrat cu el
scor mare: suspicios, greu de prostit, neincrezator, sceptic

Factorul M – Praxernia vs. autia

Dimensiunea defineşte un factor care cuprinde de asemeni trăsături dificil de integrat într-o formulă
din limbajul obişnuit. Astfel, de exemplu, polul cotelor scăzute, praxernia, defineşte un
comportament practic şi conştiincios; este insul care ţine la formă, este capabil sa-şi păstreze sângele
rece şi prezintă o relativă lipsă de imaginaţie. În acelaşi timp, este un spirit logic, expresiv, deschis
ca interese, cu sânge rece în caz de urgenţă sau pericol. Polul autia defineşte ceea ce am putea numi
nonconvenţionalul excentric: imaginativ, boem, mai puţin preocupat de conştiinciozitate, cu un
aspect exterior calm, areocazionale izbucniri emotive de natură isterică.
scor mic: practic, cu picioarele pe pamant
scor mare: imaginativ, absorbit de ganduri, nepractic

Factorul N – Naivitate vs. subtilitate

scor mic: deschis, nepretentios, sincer, correct
scor mare: ascuns, rafinat, diplomat, calculate

Factorul O – încredere vs. tendinţa spre culpabilitate

scor mic: multumit de sine, nu simte nicio vina, fara probleme, sigur de sine

101
scor mare: slab, se autoinvinovateste, este nesigur, ingrijorat

Următorii 4 factori denumiţi Q sunt mai puţin exprimaţi şi clarificaţi, dar au o contribuţie în
comportament atunci când sunt activi. Au fost derivaţi din analiza factorială realizată asupra
celorlalţi factori. Mai ales validitatea prognostică, privind tendinţele specifice de comportament, le-a
asigurat locul în cadrul chestionarului.
Factorul Q1 – Conservatorism vs.lipsa de respect pentru convenţii
scor mic: conservator, respecta ideile traditionale
scor mare: nonconformist, liberal, critic, deschis la schimbare
Factorul Q2 – Dependenţa de grup vs.independenţa personală
scor mic: orientat spre grup, adeziv, asculta de ceilalti
scor mare: autosuficient, plin de resurse, prefera deciziile personale
Factorul Q3 – Sentiment de sine slab vs.sentiment de sine puternic
scor mic: in conflict cu sine, se sustrage regulilor sociale
scor mare: isi urmeaza imaginea de sine, exact, compulsiv
Factorul Q4 – Tensiune ergică slabă vs. tensiune ergică ridicată
scor mic: relaxat, linistit, nefrustrat
scor mare: tensionat, frustrat, autocontrol puternic

În completarea interpretarii celor 16 factori primari, alti factori pot fi obtinuri prin combinari
variate ale scalelor primare. In general, acestea sunt cunoscute ca scoruri compozite si furnizeaza
informatii despre: echilibrul, independentă, control, adaptarea, capacitatea de conducere și
creativitate.
Teoria lui Eysenck privind structura și măsurarea personalității. Chestionarul de
Personalitate Eysenck (E.P.Q.). Interpretarea factorilor
Perspectiva teoretică şi practică a lui Eysenck a fost influenţată de: evoluţia metodologică a
tehnicilor statistice prin analiza factorială, gândirea tipologiştilor europeni (Jung şi Kretschemer),
studiile privind ereditatea realizate de Sir Cyril Burt, experimentele lui Pavlov privind condiţionarea
clasică şi teoria învăţării propusă de Clark Hull. Eysenck pune un accent foarte mare pe claritatea
conceptuală şi pe măsurare. Din acest motiv el este considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai
teoriei psihanalitice. El atrage atenţia asupra necesităţii de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a

102
trăsăturilor, necesitatea unei teorii uşor testabilă şi deschisă la critici precum şi importanţa stabilirii
fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături. Prin acestea s-ar evita caracterul circular al
explicaţiilor, adică invocarea trăsăturii ca justificare a unui comportament care în fapt a stat la baza
conceptualizării ei.
În spatele preocupărilor sale privind măsurarea şi elaborarea unei ierarhii a trăsăturilor stă o
metodă statistică - analiză factorială. Conform teoriei trăsăturilor, există structuri naturale în
personalitate, iar analiza factorială ne permite să le detectăm. Dacă dimensiunile evaluate (variabile,
răspunsuri la test, produsele activităţii etc.) evoluează împreună, adică dacă apar şi dispar împreună,
se poate conchide că ele se fondează pe trăsături comune adică aparţin aceleiaşi unităţi funcţionale
a personalităţii. Analiza factorială presupune că acele comportamentele care evoluează împreună
sunt relaţionate şi au în spatele lor trăsături comune.
Eynsenck sugerează că, la nivelul cel mai simplu, comportamentul poate fi gândit în termeni de
răspunsuri specifice. Unele din aceste răspunsuri sunt conectate cu altele regăsindu-se împreună în
obişnuinţe, acestea având un grad mai înalt de generalitate. De asemenea, putem observa că anumite
grupuri de obişnuinţe apar împreună şi formează trăsături. De exemplu persoanele care preferă
compania socială în detrimentul lecturii se simt foarte bine la petreceri, fapt ce ne permite să
grupăm aceste două obiceiuri sub umbrela unei trăsăturii unice sociabilitate. În sfârşit la un nivel şi
mai înalt de organizare, diferitele trăsături tind să se unească şi să formeze ceea ce Eysenck numeşte
tipuri. În ce mod putem identifica aceste trăsături şi cum vom stabili organizarea ierarhică a
personalităţii vom afla din cele mai jos expuse.
În virtutea primelor investigaţii Eysenck identifică 2 dimensiuni fundamentale ale personalităţii pe
care le numeşte introversiune-extraversiune şi neuroticism (stabil-instabil). Ulterior, el a adăugat
acestora o a treia dimensiune, psihoticismul. Indivizii cu scor mare la această dimensiune tind să fie
solitari, insensibili, nepăsători faţă de nevoile celorlalţi şi refractari la regulile sociale. Într-un
studiu din 1986 Eysenck menţiona faptul că deţine suficiente date care să probeze existenţa reală a
acestor trei dimensiuni. Ele au fost confirmate şi de studiile interculturale şi în plus există mărturii
privind caracterul lor parţial înnăscut.
O mai bună înţelegere a sistemului teoretic al lui Eysenck putem obţine dacă recurgem la o mai
atentă analiză a uneia dintre aceste trei dimensiuni: extraversiune- introversiune. Eysenck consideră
extravertitul tipic ca fiind sociabil, petrecăreţ, prietenos, căutând senzaţionalul, reacţionând spontan
şi impulsiv. Se poate uşor observa că în această descripţie apar două caracteristici, sociabilitate şi

103
impulsivitate, care par a fi destul de deosebite dar pentru care se pot identifica suficiente elemente
comune pentru a le reuni sub umbrela aceluiaşi concept, cel de extraversiune. În opoziţie cu aceste
caracteristici, introvertul tinde să fie tăcut, introspectiv, rezervat, meditativ, neincrezător în decizii
impulsive şi preferând o viaţă bine ordonată în detrimentul uneia plină de riscuri. Ceea ce trebuie
de la început reţinut este tocmai conceptualizarea personalităţii ca o structură organizată
multinivelar.

Termenul de tip desemnează o dimensiune cu două valori extreme delimitând un continuum de-a
lungul căruia persoanele prin particularităţile lor ocupă diverse poziţii. Tipul unei persoane
determină trăsăturile ei de personalitate, aceste trăsături determină modurile obişnuite, habituale
de a răspunde, iar aceste obiceiuri la rândul lor determină răspunsurile ei specifice.
Din perspectiva analizei factoriale, tipul de personalitate corespunde unui factor general,
trăsătura corespunde unui factor de grup, deprinderile sau răspunsurile habituale corespund
factorilor specifici, iar răspunsul specific corespunde unui factor de eroare.
Trăsăturile sau dimensiunile primare ale personalităţii, astfel definite operaţional sunt deci
conceptualizate de Eysenck ca un continuu dimensional, de-a lungul căruia putem afirma că
unele persoane sunt mai aproape de o extremă, altele de cealaltă, altele se află în diferite poziţii
pe acest continuu. În “Biological bases of personality” (1967), Eysenck semnalizează importanta
bazei biologice a personalităţii şi a aportului limitat al influenţelor mediului, deoarece când
situaţiile de criză impun manifestarea forţată, aceste influențe dispar şi personalitatea se
manifestă în toată ''goliciunea'' ei genotipică (acest lucru se întâmplă mai ales când personalitatea

104
se îndreaptă spre patologie).
Eysenck leagă tipurile psihologice de nivelurile de activare ale diverselor părţi ale creierului.
Astfel, rezultă o serie de date cu carater experimental:
- introversia / extraversia ar fi influenţată de sistemul reticulat activator ascendent
- nervrotismul este influenţat de un grad mai mare de activare al sistemului limbic
- psihoticismul este bazat pe sistemul hormonal, androgin, pe glandele endocrine, care
determină caracterul masculin.
Cauzalitatea genetică a personalităţii se manifestă prin caracteristicile fiziologice, hormonale si
neurologice. Ereditatea se manifestă ca predispoziţie a organismului de a răspunde într-un
anumit fel la stimulii mediului. Comportamentul observabil este ceea ce înregistrăm fie cu
chestionare, fie prin observaţie directă, ceea ce reprezintă mai degrabă o sinteză a diferenţelor
constituţionale în interacţiune cu mediul.
În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck, în esenţă, există trei factori
tipologici cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate - anormalitate:
extraversie vs. introversie, stabilitatea emoţională - vs. instabilitate (nevrotism) şi adaptabilitate
vs. psihotism.
1. Extraversia / introversia - semnifică capacitatea de afirmare, sociabilitatea, energia,
dominanţa. Aceste descrieri sunt manifestările fenotipice, deci nu genotipice, ale personalităţii.
Personalităţii de tip extravert îi este proprie tendinţa de a dezvolta simptomele isteriei de conversie,
tendinţe ipohondrice. Ea are un trecut profesional defavorabil (schimbarea frecventa a locului de
muncă, a instituţiei, absenteism etc), manifestă o mai mare probabilitate de accidentare, are dureri,
neplăceri fizice. Din punct de vedere constitutional, dimensiunea orizontală prevalează în raport cu
cea verticală, această persoană este mai degrabă picnică. Nivelul de performanta generală este
scazut, dar aceasă persoană are tendinţa de a se supraevalua, de a-şi supraevalua rezultatele.
Eysenck încearcă să facă o conexiune între tipologia sa şi cea freudiană subliniind că
extravertitul pare să aibă o predominanţă a Id-ului (corespondentul inconstientului).
Introvertitul pare să aibă o dominanţă a Superego-ului, cealaltă extremă a acelaşi continuum.
El tratează aceste 2 concepte ca fiind capatele extreme ale aceleiaşi dimensiuni.
Introvertitul are ca intenţie fenotipică predispoziţia la anxietate, la depresie, preocupări
obsesionale şi este apatic. Are sentimente de inferioritate, tulburări de somn şi în general o
capacitate de afirmare redusă. Constituţional predomină dezvoltarea pe verticală în detrimentul celei

105
pe orizontală, el este mai degrabă un leptosom. Are o inteligenţă bună, este persistent şi limpede în
gândire, cu un nivel de aspiraţie înalt dar, în genera, se subestimează.
2. Nevrotismul = instabilitate emoţională. Se caracterizează prin anxietate, depresie,
autoapreciere deficitară, timiditate, reacţii emoţionale puternice, capacitate de adaptare slabă şi
această capacitate de adaptare slabă este determinată de predispoziţia de a avea reacţii rationale,
adică necumpănite sau rigiditate în comportament.
Combinarea cu dimensiunea introversiune/extraversiune furnizează informaţii utile, atunci
când vom dori să interpretăm mai nuanţat rezistenţa la chestionar:
- instabilul extravertit. În această instabilitate combinată cu extraversiune subiectul se
caracterizează prin nelinişte, sensibilitate, excitabilitate, agresivitate
- instabilul introvertit are reacţii emotionale lente şi slabe, are capacitate de a-şi reveni
rapid după anumite emoţii. Nevroticul este considerat de Eysenck o persoană cu inteligenţa sub
medie din punct de vedere al conţinutului emoţional, al acuităţii senzoriale şi al capacităţii de a se
afirma. Nu este un tip cu inteligentă scazută, ci mai degrabă cu randament scăzut, datorat
dificultăţilor sale de a se concentra, deoarece este instabil emotional, îi este foarte greu să se
concentreze un timp îndelungat asupra unei probleme, este sugestibil, lipsit de persistenţă, lent în
acţiune şi gândire, nesociabil. În general tinde să reprime faptele neplăcute, deci în loc să încerce să
le caute rezolvarea el mai degrabă le şterge din amintire, le refulează.
3. Psihotismul este cea mai complexă dimensiune, definită de interrelaţiile dintre
tendinţele spre agresivitate, egocentrism, comportament antisocial şi lipsa de empatie. Dacă
trăsătura este prezentă în grad înalt, în comportament se remarcă tendinţa dea produce tulburări,
solitudinea, cruzimea, ostilitatea faţă de celălalt, preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite.
La celălalt pol, avem de a face cu persoane socializate, cu tendinţa de a acorda un mare respect
regulii sociale, convenţiilor, drepturilor celorlalţi, cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate.
Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente
circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: "ne ocupăm de variabile ale personalităţii
subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme". Din această
perspectivă, de exemplu, doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de
psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. Schizofrenia este la un capăt
extrem al dimensiunii psihotism, de exemplu, care include de asemenea, pentru nivele înalte
criminalitate, psihopatie, tulburări de tip maniaco-depresiv. Itemii scalei conţin în primul rând

106
caracteristici care semnifică un comportament antisocial, aspecte sadice, impulsive şi doar în al
doilea rând, ideaţie de tip paranoid.

Eysenck a elaborat două chestionare pentru a măsura dimensiunea introversiune-extraversiune-

Inventarul de Personalitate Maudsley şi Inventarul de Personalitate Eysenck. Adăugând ulterior și
cea de-a treia dimensiune – psihoticismul, instrumentul bazat pe teoria sa poartă denumirea de
Eysenck Personality Questionnaire (EPQ).
Chestionarul de Personalitate Eysenck (Eysenck Personality Questionnaire, EPQ), editat acum
în forma revizuita, reprezinta o faza avansata de dezvoltare a unui numar de chestionare de
personalitate mai timpurii. Primul chestionar din aceasta serie a fost MMQ (Maudsley Medical
Questionnaire, Eysenck, 1952), care prin cei 40 de itemi urmarea masurarea factorului N
(nevrotism sau emotionalitate). Acest chestionar a fost urmat de MPI (Maudsley Personality
Inventory) care cuprinde scale pentru masurarea lui N si a lui E (Extraversiune-Introversiune).
MPI-ul (Eysenck, 1959) a fost urmat de EPI (Eysenck Personality Inventory, Eysenck &
Eysenck, 1964), acesta adaugând o noua scala L (lie, minciuna) pentru a masura disimularea.
EPI-ul are doua forme alternative (A si B), ceea ce îl face foarte versatil în cazul retestarii
aceleiasi populatii. În plus, EPI a fost redactat într-o limba foarte simplificata, pentru a face mai
usoara întelegerea itemilor de catre subiectii cu un nivel educational mai scazut. Principalul
avantaj al EPQ (Eysenck & Eysenck, 1975) a fost introducerea unei noi scale, numita P,
(Psihotism). Subliniem faptul ca acest termen împrumutat din psihiatrie nu sugereaza prezenta
unor caracteristici tipice tulburarilor de tip psihotic. Scala este asadar foarte utila în masurarea
dimensiunilor de personalitate ale unor persoane normale, iar termenul de psihotism se refera la
o trasatura de personalitate fundamentala, dispozitionala, care este prezenta în grade diferite la
toate persoanele. Aceasta trasatura poate predispune o persoana la a dezvolta anomalii
psihiatrice. Însa, posedarea unei astfel de predispozitii este departe de a indica prezenta unei
psihoze si doar o mica proportie din populatia cu scoruri ridicate la factorul P dezvolta psihoze
pe parcursul vietii.
Scala de minciună (elaborată în 1964) conţine 9 itemi care afirmă comportamente sociale
dezirabile, dar pe care marea majoritate a populaţiei le încalcă frecvent în comportamentul
informal. Teoretic, cu cât tendinţa spre disimulare este mai mare, cu atât subiectul va alege
răspunsuri care afirmă respectarea întocmai a conduitelor dezirabile formal. Scala a fost studiată

107
prin cercetări detaliate (Eysenck, 1970, Eysenck, Nias, Michaelis, 1971) care au demonstrat
unitatea ei factorială. Pe de altă parte, deşi se intenţiona să evalueze numai gradul de disimulare,
s-a descoperit că măsoară un factor stabil de personalitate care ar putea fi responsabil de un
anume grad de naivitate socială.
Abordarea factorială a personalității. Descrierea factorilor măsurați cu Chestionarul de
Personalitate ABCD – M – Mihaela Minulescu

Abordarea factorială a personalității

Tendinţele moderne în studiul personalităţii înregistrează o trecere de la studiul analitic al

acesteia, în termeni de factori sau trăsături, la studiul sintetic (Zlate, M., 1994). Cel mai cunoscut
model care realizează o descriere sintetică a personalităţii este modelul BIG-FIVE Modelul BIG-
FIVE derivă din abordările de tip lexical având ca bază ipoteza că “acele diferenţe individuale
care sunt cele mai evidente dar şi relevante din punct de vedere social în viaţa indivizilor vor fi
encodate în limbajul lor: cu cât sunt mai importante aceste diferenţe, cu atât e mai probabil să fie
exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt”. Ipoteza lexicală are la bază asumția că la nivelul
limbajului curent au fost encodate tocmai trăsăturile conform cărora oamenii se evaluează unii pe
ceilalţi. Trăsăturile sunt „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor
regularităţi în gândire, simţire şi acţiune" (McCrae şi C. Costa, 1994).

Majoritatea studiilor s-au axat pe adjective → teste sub forma unor seturi de adjective bipolare
dar au fost luate în considerare şi alte clase de cuvinte ca potenţiali descriptori de personalitate
precum: substantivele (Goldberg, 1982; De Raad şi Hoskens, 1990) şi verbele (De Raad, Mulder,
Kloosterman şi Hofstee, 1988), care pun accent pe comportament, spre deosebire de adjective,
care pun accent pe dispoziţie. De Raad, Mulder, Kloosterman şi Hofstee (1988) au identificat 4
tipuri de itemi posibili pentru instrumentele de tip Big Five:

1. adjective singulare (de exemplu, „extravert”, „stabil”, „conştient” etc), care sunt simultan
abstracte şi necondiţionale;

2. verbe singulare (de exemplu „se bâlbâie”, „roşeşte”, „insultă” etc), care sunt specifice sau
concrete din punct de vedere comportamental, dar rămân necondiţionale;

108
3. propoziţii adjectivale (de exemplu, „este deschis când se află în prezenţa altora”), care nu au
specificitate comportamentală, dar au specificitate situaţională;

4. propoziţii cu centrul de greutate pe sensul verbului (de exemplu, „se bâlbâie când este în
prezenţa unei persoane de sex opus”) care au, prin formulare, specificitate comportamentală şi
specificitate situaţională.

Modelul Big Five își are originea în cercetările lui Goldberg (1981) care a identificat ce le 5
dimensiuni de personalitate ca fiind:

1. Extraversiune
2. Agreabilitate
3. Constinciozitate
4. Stabilitate emotionala
5. Interese intelectuale (deschidere)

Deși Goldberg a identificat cele cinci dimensiuni de personalitate, modelul Big Five este cel
mai strân legat de numele lui Costa și McCrae (Sava, 2008). Din 1985, când lansează prima
variantă a inventarului de personalitate NEO, cercetările lor s-au focalizat pe descoperirea şi
validarea faţetelor factoriale ale celor cinci mari factori şi, de asemenea, pe construirea unui
model interpretativ care să justifice faptul că trăsăturile de personalitate sunt factori
determinativi, deci explicativi, pentru comportament Modelul a fost prezentat pentru prima dată
în iulie 1994 la Madrid, la a VII-a Conferinţă Europeană de Psihologie a Personalităţii. În
articulaţiile acestui model al persoanei personalitatea apare ca una dintre dimensiunile
fundamentale, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice. Spre deosebire de celelalte inventare
de personalitate, unde psihologul este interesat în procesul de psihodiagnostic mai puţin de
analiza de fineţe a proceselor de transformare care s-au petrecut în decursul dezvoltării
individului, autorii Big-Five sunt interesaţi mai ales de ceea ce ei numesc adaptările specifice,
adică felul cum au fost modelate tendinţele de bază prin influenţele externe şi influenţele interne.

Trăsăturile bazale – nevrotism, extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate – apar

aici ca dispoziţii psihice fundamentale, care nu trebuie privite ca şi constructe biologice; ele
rămân constructe psihice care sunt, la rândul lor, „servite” de structurile (bazele) biologice

109
 Modelul conceptualizat de autorii americani pune problema explicării, în cadrul dinamic al
dezvoltării personalităţii, a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în
schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori, proiecte personale,
relaţii personale, imaginea de sine

Personalitatea este supusă unor influenţe endogene, denumite de autori tendinţe bazale
(concepte ipotetice, care nu pot fi direct observate de psiholog, dar pot fi inferate) şi influenţe
exogene, sau externe. Trăsăturile de personalitate apar ca subdviziune majoră a tendinţelor de
bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale psihismului. Punctul
de focalizare îl constituie, aşadar, nivelul „adaptărilor caracteristice”. Conţinutul acestora este
format atât de personalitate, cât şi de cultură, adaptările nefiind altceva decât caracteristicile
dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor.

În urma cercetărilor realizate de echipele conduse de Costa şi McCrae s-au validat câte 6 faţete
pentru fiecare dintre cei 5 superfactori. Avantajul semnificativ al acestei abordări multifaţete în
măsurare este nu numai nuanţarea informaţiei despre funcţionarea şi modalităţile de manifestare
în comportamentul persoanei a acestor suprafactori, ci mai ales posibilitatea să obţinem diferenţe
specifice între indivizi din interiorul acestor domenii. Putem diferenţia mai bine oamenii între ei,
dar putem diferenţia mai bine şi înţelege de ce apar unele comportamente, la ce ne putem aştepta
în anumite condiţii pe care le putem astfel clar defini. Examinarea scalelor faţetelor permite o
mult mai nuanţată şi realistă analiză a profilului personalităţii.

Nevrotismul este definit ca stabilitate emoţională/ adaptare faţă de nevrotism/ neadaptare. Este
tendinţa generală de a trăi afecte negative precum teama, tristeţea, jena, mânia, vinovăţia,
dezgustul. În măsura în care acest tip de afectivitate influenţează adaptarea, în conţinutul acestui
factor intră şi tendinţa de a avea idei iraţionale, scăderea capacităţii de control al impulsurilor şi a
capacităţii de a face faţă stresului. Dimensiunea ca atare reprezintă aspecte ale normalităţii
psihice. Scorurile înalte sunt interpretabile în sensul unui risc al dezvoltării unor tulburări
psihice, fără însă a putea diagnostica o anumită tulburare pe baza lor. Scorurile joase reprezintă
stabilitate emoţională, persoana rămnând calmă şi relaxată în faţa stresului. Faţetele
nevrozismului sunt:

N1: Anxietatea

110
 Reprezintă tendinţa de a trăi temeri, îngrijorări, nelinişti, nervozitate, precum şi de a prezenta o
anxietate liberă, nefixată la anumite conţinuturi. Nivelele înalte pot antrena fobii sau temeri
specifice, deşi scala nu măsoară astfel de simptome.Nivelele scăzute reprezintă calmul,
relaxarea.

N2: Ostilitatea

Nivelul înalt reprezintă tendinţa de a trăi stări frecvente de mânie, stări de frustrare,
înverşunarea. Exprimarea propriu-zisă a acestor stări afective depinde în bună măsură de nivelul
agreabilităţii. Există o corelaţie între agresbilitate şi ostilitate înaltă. Polul opus reprezintă
tendinţa de a nu se înfuria uşor, de a prezenta o stare prevalentă de confort psihic.

N3: Depresia

Este cel mai bun predictor pentru starea de bine, de “fericire generală”.Polul depresiv indică
tendinţa de a trăi predominant afecte de tip depresiv, stări de vinovăţie, tristeţe, descurajare, lipsă
de speranţă, singurătate. Polul opus înseamnă inexistenţa acestei tendinţe, dar nu şi predominanţa
stărilor de veselie şi lipsă de griji, aspecte care ţin de extraversie.

N4: Conştiinţa de sine

A fost descris ca un factor de anxietate socială şi timiditate, în sensul accentuării stărilor

afective de ruşine, sensibilitate la ridicol, de a se simţi încurcat în prezenţa altora, de a trăi
sentimente de inferioritate. Polul opus nu atrage şi stări de încredere sau abilităţi sociale, dar
indică faptul că astfel de persoane se tulbură mai puţin în situaţii sociale penibile.

N5: Impulsivitatea

Reprezintă incapacitatea de autocontrol a impulsurilor şi dorinţelor. Dorinţele sunt percepute ca

fiind prea puternice, individul se simte incapabil să le reziste, deşi ulterior poate regreta un
anumit comportament. Polul opus reprezintă capacitatea de a rezista la tentaţii şi frustrări.
Impulsivitatea nu înseamnă în această faţetă nici spontaneitate, nici timp rapid de decizie, nici
asumarea riscului.

N6: Vulnerabilitatea

111
Se referă la vulnerabilitatea faţă de stres. Polul ridicat semnifică incapacitatea de a face faţă
stresului, cu tendinţa de a deveni dependent, panicat, lipsit de speranţă în situaţiile de urgenţă.
Polul scorurilor joase antrenează autoaprecierea de competenţă şi stăpânire în faţa stresului.

Extraversia este o dimensiune care descrie oamenii sociabili, care se simt în largul lor printre
oameni şi grupuri mari, afirmativi, activi, vorbăreţi. Faţetele extraversiei sunt:

E1: Căldură / entuziasm

Indică un comportament dominat de afectivitate şi prietenos, persoane care se apropie uşor de

ceilalţi, se ataşează uşor. La polul opus nu apare cu necesitate lipsa de compasiune pentru alţii
sau ostilitatea, ci un mod mai distant, formal, rezervat de conduită.

E2: Spiritul gregar

Este definit ca preferinţă pentru compania altora. Polul opus indică tendinţa de a evita
compania altora

E3: Afirmarea

Indică un comportament dominant, plin de forţă, cu ascendenţă socială; persoane care vorbesc
cu uşurinţă, fără să ezite, şi care devin lideri ai grupurilor de apartenenţă. La polul opus sunt cei
care preferă să rămână în fundal şi să lase altora grija afirmării sau vorbirii.

E4: Activismul

Se relevă printr-un tempo ridicat în comportament, plin de energie, nevoia de a face mereu
ceva. Polul opus indică preferinţă pentru un tempo mai relaxat, fără ca acestea să fie
interpretabile ca lene sau comoditate.

E5: Căutarea excitării

Indică o preferinţă pentru stimulare, o viaţă excitantă; astfel de persoane preferă culori vii,
medii zgomotoase, pericolul. La polul opus, preferă o anumită monotonie pe care ceilalţi ar
putea-o considera plictisitoare. La extrem, factorul poate fi un indiciu pentru comportamentul de
tip psihopat.

112
E6: Calitatea pozitivă a stărilor emoţionale

Reprezintă tendinţa de a trăi stări emoţionale pozitive precum bucuria, veselia, fericirea,
iubirea, excitarea. Persoanele râd cu uşurinţă, sunt optimişti şi satisfăcuţi de viaţă.La polul opus,
fără a fi nefericiţi, indivizii sunt mai puţin exuberanţi şi lipsiţi de vervă.

Deschiderea se referă la imaginaţie activă, sensibilitate estetică, atenţia pentru viaţa şi

sentimentele inferioare, preferinţa pentru varietate, curiozitate intelectuală, independenţa în
modul de a gândi lucrurile.Faţetele deschiderii sunt:

O1: Deschidere spre fantezie

Visează nu pentru a scăpa din situaţie, ci pentru că astfel îşi crează o viaţă interioară bogată şi
plină. Cei aflaţi la polul opus sunt mai prozaici, preferă ca mintea să le lucreze în limitele a ceea
ce fac aici şi acum.

O2: Deschidere în plan estetic

Persoane care apreciază profund arta şi frumosul, fără ca aceasta să şi implice talent artistic
dezvoltat sau bun gust. Acest tip de deschidere îi conduce spre lărgirea cunoştinţelor din
domeniile respective. La polul opus sunt cei fără interes pentru artă şi frumos.

O3: Deschidere spre modurile proprii de a simţi

Vizează o apreciere faţă de trăirile şi sentimentele interioare. Emoţiile fiind considerate ca o

parte importantă a vieţii, ele sunt şi foarte diferenţiate şi în acelaşi timp mai profunde decât la alţi
oameni. La polul opus afectele sunt mai puţin diferenţiate, mai degrabă directe, lipsite de nuanţe,
persoanele de acest tip nici nu le acordă o atenţie deosebită.

O4: Deschidere în planul acţiunilor

Dorinţa de a încerca fel de fel de activităţi, locuri noi, chiar de a mânca mâncăruri noi,
neobişnuite. La polul opus se manifestă nevoia de ancora în ceea ce este deja încercat, de a nu
schimba nimic.

O5: Deschiderea în plan ideatic

113
Se mai numește curiozitate intelectuală și implică o deschidere a interesului spre noi idei, aspecte
neconvenţionale, preferinţa pentru discuţii şi arguentări filosofice. Deşi nu implică în mod
necesar inteligenţa ca abilitate înalt dezvoltată, poate contribui în timp la dezvoltarea
potenţialului intelectual. Polul opus indică o curiozitate săracă, interese limitate, centrare pe o
problematică restrânsă.

O6: Deschidere în planul valorilor

Persoana este mereu gata să reexamineze valorile, fie pe cele sociale, politice, religioase, etc.
Nu ia nimic ca garantat. La polul opus sunt persoanele care tind să accepte autoritatea şi tradiţiile
onorate în cultura respectivă, fiind conservatori şi dodmatici.

Agreabilitatea este o dimensiune pregnant interpersonală, ca şi extraversia. Aspectele centrale

ale acest factor sunt: altruismul, comportamentul cooperant, simpatetic şi de ajutorare a altora, cu
tendinţa de a considera pe ceilalţi la fel de simpatetici şi gata să le ofere sprijinul. Faţetele
agreabilităţii sunt:

A1: Încredere

Dispoziţie spre un comportament încrezător, care îi consideră pe ceilalţi oneşti şi bine

intenţionaţi. La polul opus sunt persoanele cinice, care îi consideră pe ceilalţi fie periculoşi, fie
lipsiţi de onestitate

A2: Sincer în expresia opiniilor, în conduită

Un mod de manifestare deschis, sincer, franc şi ingenios. La polul opus sunt cei cărora le place
să-i manipuleze pe ceilalţi prin flatări, înşelăciune, minciună şi care consideră aceste tactici ca
deprinderi sociale necesare, iar pe cei opuşi lor, naivi.

A3: Altruism

Persoane care au un interes activ pentru binele altora, generoşi, plini de consideraţie, gata să
ajute. La polul opus sunt cei centraţi pe propria persoană, care ezită să se amestece în problemele
altora.

A4: Bunăvoinţa

114
 Factorul se manifestă mai ales la nivelul conflictului interrelaţional: persoane care au tendinţa
să cedeze, să-şi inhibe agresivitatea, să uite, să ierte; relevantă este blândeţea, amabilitatea. La
polul opus este agresivitatea, tendinţa spre competiţie şi exprimare directă a mâniei, enervării,
furiei.

A5: Modestia

Modeşti, umili, fără ca în mod necesar să le lipsească încrederea în sine sau autoaprecierea.
Polul opus aparţine celor care se consideră superiori altora, iar ceilalţi îi consideră aroganţi sau
încrezuţi. Nivelul patologic al lipsei de modestie face parte din sindromul narcisist.

A6: Blândeţea

Indică atitudini de simpatie şi preocupare faţă de semeni: sunt sensibili la nevoile altora, la
latura socială a politicului. La polul opus sunt persoanele mai dure, cu inima “împietrită”, mai
puţin simţitori şi deloc miloşi. Se consideră realişti, raţionali, conduşi de logica rece.

Conștinciozitatea se referă la autocontrol sub aspectul capacităţii de autoorganizare, împlinire a

îndatoririlor, planificării. Faţetele conştiinciozităţii sunt:

C1: Competenţa

Conţine sentimentul de a fi capabil, prudent, eficient. Sunt oameni în general pregătiţi pentru
viaţă. Polul opus semnifică o încredere redusă în propriile capacităţi.

C2: Ordinea

Indivizi bine organizaţi, clari; îşi păstrează lucrurile la locurile lor. Polul opus indică o
autoapreciere scăzută privind organizarea şi modul puţin metodic de lucru. Împins la extremă,
factorul de ordine poate face parte din sindromul compulsiv.

C3: Simţul datoriei

Condusă de conştiinţă, de responsabilitatea asumării conştiente, persoana aderă strict la

principii etice, îşi urmăreşte scrupulos datoriile morale. La polul opus apare un comportament
mai degrabă supus întâmplării şi, într-o măsură, nu te poţi baza şi nu poţi avea încredere într-o
astfel de persoană.

115
C4: Dorinţa de realizare

Factorul structurează atât nivelul de aspiraţie cât şi perseverenţa în realizarea lui. Reprezintă
acei indivizi harnici, care îşi conduc viaţa după o anume direcţie. Nivelele prea ridicate pot
indica o prea mare investire a vieţii exclusiv în această direcţie, a muncii, a carierei. La extrema
opusă apar apaticii, chiar leneşii, care nu se conduc după dorinţa reuşitei, le lipseşte ambiţia şi
scopul bine precizat, fără a trăi insatisfacţii pentru nivelul scăzut al reuşitei.

C5: Auto-disciplina

Reprezintă capacitatea de a începe o sarcină şi de a o duce la bun sfârşit în ciuda plictiselii sau
a altor posibile distrageri ale atenţiei; sunt oameni care se motivează pentru a duce la bun sfârşit
ceea ce încep. La polul opus este tendinţa de a amâna începerea acţiunii, de a se descuraja cu
uşurinţă, de a părăsi ceea ce au făcut, deci o auto-disciplină scăzută.

C6: Deliberarea

Reprezintă tendinţa de a gândi atent înainte de a acţiona, chibzuinţa şi precauţia fiind aspectele
centrale ale factorului. La cealaltă extremă apar persoanele pripite, care acţionează fără să judece
consecinţele. În varianta cea mai bună sunt mai spontani şi, la nevoie, capabili să decidă.

Replicarea în limba romana a modelului Big Five. Descrierea factorilor măsurați cu

Chestionarul de Personalitate ABCD – M – Mihaela Minulescu

În cadrul ipotezei lingvistice, cercetările conduse de M. Minulescu au început din 1994 și s-au
dezvoltat în trei direcţii: realizarea unei cercetări lingvistice pornind de la lexiconul limbii
române, conform standardelor descrise; realizarea unor cercetări empirice pentru evidenţierea
termenilor descriptivi prin imaginea de sine; realizarea unei cercetări lingvistice pornind de la
dicţionarele de proverbe autohtone, pentru delimitarea acelor structuri metaforice adecvate ca
descriptori de personalitate. In aceasta prima faza a cercetarii s-a urmarit selectia unui set
reprezentativ de adjective si substantive relevante pentru descrierea personalitatii.

O primă metodă s-a bazat pe extragerea din DEX în etapa preliminară a tuturor adjectivele si
substantivele cu exceptia celor referitoare la culori si a termenilor geografici, ajungand la un total
de 12.960 de termeni. Prima reductie a vizat extragerea unor potentiali descriptori de

116
personalitate. Au fost eliminate din lista initiala toate adjectivele sau substantivele tehnice,
medicale, arhaice sau obscure, ramanand in final 5.825 de termeni. În a doua reductie s-a urmarit
selectarea celor mai uzuale si relevante adjective si substantive folosite pentru descrierea
personalitatii pe un eșantion de 80 de studenti la psihologie si psihopedagogie (lista de 5.125 de
adjective a fost impartita in fascicole, fiecare dintre acestea fiind repartizat unui numar de 8
studenti. Independent, fiecare student evalua cat de bine se aplica cele doua criterii fiecarui
termen in parte acordand o nota intre 0 - cu totul nepotrivit și 4 – foarte potrivit.

A doua metodă a fost condusa în paralel cu cea descrisa anterior, pornind de la observatia lui
McCrae privind importanta utilizarii limbajului folosit in situatii reale de viață. Subiectii au
primit un test in care li se cerea sa descrie prin intermediul adjectivelor sau substantivelor, 4
aspecte diferite: imaginea de sine, aspectele respinse ale imaginii de sine, imaginea de sine ideala
si o persoana cu care sunt intr-o legatura afectiva semnificativa.

În etapa de sinteza, cele doua liste astfel obtinute au fost confruntate intocmindu-se lista finala.
Din prima lista au fost eliminate cinci termini care tineau de argou sau erau prea dificili, iar din a
doua lista au fost adaugate 14 adjective si substantive frecvent utilizate ce nu se gaseau in prima
lista. In final au ramas 466 de descriptori.

În construirea chestionarului pilot, cei 466 de descriptori au fost împarțiți în fascicule de

aproximativ 80 de termeni. Fiecare cercetator (6) a elaborat itemi pentru adjectivele cuprinse in
câte un fascicul. Itemii construiti conțin 7 categorii de conținuturi comportamentale: descrieri de
reactii comportamentale, reactiile celorlalti la subiect, dorinte si interese, date biografice, opinii
si atitudini, atribute ale trasaturii și elemente de bizarerie comportamentală. Fiecare item a fost
apoi evaluat în grupul reunit prin discutarea individuala a formularii, selectandu-se formularea
care întrunea acordul.

Cei 466 de itemi au fost administrati unui numar de 200 de subiecti. Acestora li s-a cerut sa se
autoevalueze in raport cu fiecare dintre cei 466 pe o scala Lickert cu 5 trepte, cuprinse intre 0
(dezacord total) si 4(acord total).

Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă
de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. Cei 5
factori identificați au fost numiți Extraversie, Agresivitate, Agreabilitate, Constiinciozitate și

117
Intelect.

Abordarea lexicală a personalității – prezentarea Inventarului de Personalitate California

Pornind de la acele concepte care există deja în domeniul comportamentului interpersonal, de

la acei termeni descriptivi pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie modurile de a
se comporta, caracteristicile obişnuite, cotidiene, Harrison Gough construiește California
Psychological Inventory (CPI, Gough, 1978). Metoda empirică prin care este construit
chestionarul caută acele concepte care apar în interrelaţionarea socială, în viaţa socială curentă,
atribute ce se pot regăsi în toate culturile şi societăţile şi care au o relaţie directă şi integrală cu
formele de interrelaţionare socială (Gough, 1968).

California Personality Inventory (C.P.I.) este un astfel de test construit pornind de la tradiția
empiristă a școlii Minnessota. Metoda generală a lui Harrison Gough (autorul testului) este să
pornească de la situaţiile în care se cere utilizat testul. În funcţie de această gamă de situaţii, va
construi măsurători care să se bazeze pe acele constructe care sunt deja operaţionale în raport cu
felul cum se comportă indivizii în conjuncturile situaţionale specifice. Putem afirma că
perspectiva după care construieşte Harrison Gough chestionarul este dublă: de la contextul de
utilizare şi de la acele concepte care există deja în domeniul comportamentului interpersonal.
Anume, acei termeni descriptivi pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie modurile
de a se comporta, caracteristicile obişnuite, cotidiene sau, pentru utiliza chiar denumirea dată de
Gough, „conceptele populare“. În modul cum îl defineşte Gough, un „concept popular“ nu este
doar un termen utilizat în vorbirea curentă, ci are şi calitatea de a transcende o societate
particulară. De exemplu, termenul de „responsabil“ sau „iresponsabil“ se regăseşte în vorbirea
curentă a diferite societăţi. În aceeaşi măsură, ca să utilizăm un exemplu al autorului, termenul de
„dominant“ era utilizat de Plutarh pentru descrierea lui Caesar, dar este utilizat şi de omul

118
obişnuit de astăzi când caracterizează, de pildă, un personaj politic cu o prezenţă socială
pregnantă.

Gough se sprijină pe şi caută acele concepte care apar în interrelaţionarea socială, în viaţa
socială curentă, atribute ce se pot regăsi în toate culturile şi societăţile şi care au o relaţie directă
şi integrală cu formele de interrelaţionare socială (Gough, 1968).

Ca sursă primă pentru identificarea lor este chiar limbajul cotidian, în măsura în care
experienţa socială a reţinut în formele acestuia orice informaţie care este semnificativă pentru
supravieţuirea socială. În procesul istoric al creşterii limbii respective apar, desigur, cuvinte noi,
echivalente care se reţin şi, în acelaşi timp, dispar alte cuvinte.

Pentru Gough, scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect, o anume temă
a comportamentului interpersonal.

  CPI contine 20 de scale primare ("populare") si un numar variabil de scale secundare (de la
variant la o variant la alta a CPI- intre 7 si 12 scale). CPI este un chestionar construit pe
principiul structural al sistemelor deschise ( adica, teoretic, nu exista un numar finit de scale, ci
unul nedeterminat). Din punct de vedere contructiv insa, chestionarul CPI se bazeaza pe un set
de 20 de scale standard, fundamentate pe concepte populare sau preluate din viata cotidiana, la
care se adauga un numar de scale speciale, care sunt rezultatul unor cercetari, si care maresc
numarul scalelor, pana la 36.In timp,se vor adauga si alte scale noi care vor servi diferitelor
obiective psihodiagnostice.

Cele 20 de scalele primare sunt grupate in 4 categorii principale:

Prima categorie este o masura a relaţionării cu alţii, stilului si orientarii interpersonale si se

refera la asertivitate, echilibru, incredere in sine, abilitati interpersonale si orientare
interpersonala.Acest grup cuprinde 7 scale: Dominanta, Capacitate de statut, Sociabilitate,
Prezenta sociala, Acceptare de sine, Independenta si Empatie.

A doua categorie măsoară managementul de sine, orientările valorice şi normative. Acest grup
cuprinde tot 7 scale: Resposabilitatea, Socializarea/ Conformismul social, Autocontrolul,
Impresia buna, Comunalitatea, Starea de bine si Toleranta.

119
 A treia categorie este asociata cu functionarea cognitiva si intelectuala şi măsoară motivaţii şi
stilul de gândire. Acest grup cuprinde 3 scale: Realizare prin conformare, Realizare prin
independenta, Eficienta Intelectuala.

Cea de-a patra categorie măsoară caracteristici personale oferind informaţii despre rolurile si
stilul personal.Acest grup contine 3 scale: Intuitia psihologica, Flexibilitatea si Feminitatea/
Masculinitatea.

Cele mai cunoscute scale secundare ale CPI sunt: Potential managerial, Orientarea spre munca,
Temperament creativ, Leadership, Amabilitate, Orientarea spre aplicarea legii, Încapatânare,
Scalele Baucom pentru Feminitate/Masculinitate, Scala Anxietate, Scala Narcisism.

John si Srivastava (1999), arată că diverse teorii de personalitate pot fi integrate în modelul Big
Five. În ceea ce privește C.P.I.-ul, McCae, Costa și Piedmont (1993, apud Sava, 2008), au arătat
că scalele C.P.I. pot fi reduse la o combinație a celor 5 factori din modelul Big-Five. Capacitatea
modelului Big Five de a surprinde legăturile cu alte modele de personalitate, lucru demonstrate
prin numărul imens de publicații (Sava, 2008), face ca această abordare să fie considerată un
sistem de referință în domeniul personalității.

Anxietatea ca trasatura de personalitate si evaluarea ei

Clarificări conceptuale
Anxietatea se poate referi si la un complex de reacții sau răspunsuri, o stare tranzitorie sau o
condițe a organismului care poate fluctua în timp in intensitate, iar in acest caz discutam despre
anxietate ca stare (state anxiety). Anxietatile specifice (situționale) sunt reactii nevrotice la
situatii de conflict care nu altereaza structura personalitatii. Anxietatatile specifice pot fi
provocate de o cauza reală și constă din reacții nevrotice din partea indivizilor ale caror relații
personale sunt netulburate la situatii conflictuale de moment. Exista o relatie neadecvata intre
situatia conflictuala si reactia nevrotica.

120
 Anxietatea poate fi și o particularitate stabilă a persoanelor (trait anxiety), o dimensiune care
afecteaza nemijlocit eficienta functionala a sistemului cognitiv. Anxietatea ca trasatura indică o
persistență relativ stabilă, accentul cazând pe diferențele individuale sau comportamentul anxios
ce caracterizeaza indivizi diferiți. Anxietatea ca trăsătură fundamentală este o atitudine
caracteriala (sau trasatura dupa Cattel) obtinuta in urma repetarii unor reactii specifice
caracteristice. Anxietatea fundamentala continua sa existe chiar daca nu exista nici un stimul și
are implicatii precise in atitudinea individului fata de sine si fata de ceilalti. În tipologia lui K.
Schneider (1962) trăsătura anxioasă caracterizează tipul neliniştit „senzitiv, hipersensibil şi
inadaptabil”. În cercetările lui H. Eysenk (1975) anxietatea apare ca trăsătură de personalitate,
alături de altele, subsumată unei dimensiuni generale care exprimă emoţionalitatea subiectului, şi
anume, factorul nevrozism. Persoana cu anxietate ca element structural al personalităţii este
caracterizată, ca bănuitoare, nesigură pe sine şi de alţii, mai ales în confruntarea cu situaţiile
problematice sau ambigue, prezintă stimă de sine redusă, neîncredere în forţele proprii, fără
conştiinţa propriei valori, este sensibilă la rejecţia şi critica altora, evită contactele sociale.

Freud considera că anxietatea reprezintă o importantă p a r t e a p s i h i c u l u i şi are un rol

d e c i s i v în d e c l a n ş a r e a comportamentelor psihopatologice: nevrotice şi psihotice. Freud
distinge trei forme de anxietate:
1. Anxietate obiectivă- implică teamă de pericole tangibile (de foc, apă, de cutremur).
Ea are un scop adaptativ, de a apăra organismul de pericole și dispare atunci când dispare
ameninţarea.Poate îmbrăca aspecte patologice, când devine fobie.
2. Anxietatea nevrotică - îşi are originile în copilărie, în conflictul dintre nevoia de satisfacere
a instinctelor şi datele realităţii; ea capătă un caracter inconştient.
3. Anxietatea morală rezultă din conflictul dintre tendinţele Id-ului şi cerinţele Super-ego-ului
(este teama de propria conştiinţă, culpabilitatea, ruşinea).
Indiferent din ce categorie face parte, prezenţa anxietăţii reprezintă un semnal de alarmă că
lucrurile nu merg cum ar trebui. În organism se acumulează o tensiune care trebuie descărcată.
Anxietatea previne subiectul de faptul că Ego-ul său este ameninţat şi dacă nu se ia o măsură, el
va fi depăşit.
Pentru ca Ego-ul să se poată apara, subiectul poate fugi de situaţia ameninţătoare; poate să-şi
refuleze instinctele sau poate urma perceptele pe care i le impune propria conştiinţă. Dacă nici

121
una din aceste metode raţionale nu dă rezultate, subiectul apelează la mecanisme iraţionale de
apărare ale Ego-ului care reprezintă negări sau distorsionări ale realităţii, ele operând în plan
inconştient.
- reprimarea (refularea) - este eliminarea involuntară (inconştienta) a unor conţinuturi din
conştiinţă, (ex.: uitarea unor conţinuturi psihice indezirabile); este specifică tuturor
comportamentelor nevrotice.
- formaţiunea reacţională - în lupta împotriva unui impuls inacceptabil, subiectul activează
opusul acestuia (ex.: o persoană care este puternic asaltată de impulsuri sexuale poate deveni o
luptătoare activă pentru moralitate)
- proiecţia - reprezintă atribuirea propriilor tendinţe inacceptabile altei persoane („nu eu îl urăsc,
ci el mă urăşte!").
- regresia - întoarcerea la un stadiu timpuriu al v i e ţ i i psihice (ex.: dezvoltă un comportament
copilăros şi excesiv de dependent).
- raţionalizarea - reinterpretarea propriului comportament într-o manieră, mai raţională, ceea ce
îl face să pară mai acceptabil
- Deplasarea - apare atunci când obiectul spre care se îndreaptă satisfacerea unui impuls nu este
accesibil, (ex.: soţul deplasează agresivitatea resimţită faţă de şef asupra soţiei sau copilului).
- Sublimarea - i m p l i c ă modificarea conţinutului instinctului însuşi, (prin intermediul unor
activităţi artistice de exemplu).

Tipul de personalitate care integrează anxietatea ca element al dimensiunii sale centrale este
numit în literatură personalitate anxioasă, regăsită în DSM V sub denumirea de tulburarea de
personalitate evitantă/anxios-evitantă.De asemenea, anxietatea ca trăsătură centrală se află și în
tulburarea de personalitate dependentă. Concretizate în modele de gândire şi relaţionare
inflexibile şi dezadaptative cu mediul şi cu propria persoană, tulburările de personalitate
provoacă fie perturbări în funcţionalitatea socio-profesională a individului, fie disconfort
subiectiv.
Tulburarea de personalitate evitantă/anxios-evitantă se caracterizează prin inhibiţie socială,
sentimente de insuficienţă şi hipersensibilitate la evaluare negativă. Persoana evită activităţile
profesionale care implică contactul interpersonal semnificativ, datorită fricii de critică,
dezaprobare sau respingere, este ezitantă în a-şi asuma riscuri sau în a se angaja în activităţi noi

122
pentru a nu fi pusă în dificultate. Manifestă reţinere în relaţiile intime de teama de a nu fi
ridiculizată şi este inhibată în relaţii noi datorită sentimentelor de inadecvare. Se consideră inaptă
social, inferioră celorlalţi, neatractivă şi se subestimează.
Tulburarea de personalitate dependentă se caracterizează prin necesitatea excesivă a persoanei
de a fi supervizată, îndrumată, lucru care duce la un comportament de supunere şi adeziv din
cauza fricii de separare. Apar dificultăţi în a lua decizii fără reasigurări din partea altora.
Necesită ca alţii să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vieţii ei.
Are dificultăţi în a-şi exprima dezaprobarea faţă de alţii de teama de a pierde aprobarea sau
suportul acestora. Are dificultăţi în a iniţia proiecte sau a face ceva singur datorită lipsei de
încredere în judecata proprie şi în capacităţile sale. Merge foarte departe spre a obţine
solicitudine până la punctul de a se oferi voluntar să facă lucruri neplăcute. Caută urgent o altă
relaţie drept sursă de supervizare când o relaţie strânsă se întrerupe. Se simte lipsită de ajutor
când rămâne singură.

Tulburările anxioase

Tulburările anxioase includ un grup de tulburări în care anxietatea ori este simptomul principal
(anxietatea generalizată şi tulburările de panică), ori este trăită atunci când individul încearcă să
controleze anumite comportamente inadaptate (tulburările fobice şi tulburările obsesiv-
compulsive).În această situație, anxietatea este un termen ce semnifică modificări specifice la
patru niveluri: subiectiv, cognitiv, comportamental şi biologic/fiziologic. La nivel subiectiv –
persoana îşi descrie trăirile ca sentimente de teamă, catastrofă imediată, neputinţă, groază. La
nivel cognitiv – (1) procesările şi conţinuturile informaţionale dezadaptative duc la prelucrarea
preferenţială din mediu a stimulilor anxiogeni, ignorând stimulii neutri sau pozitivi din punct de
vedere afectiv; (2) existenţa unei discrepanţe între ce-şi doreşte sau ce trebuie să facă persoana şi
ce crede aceasta că poate face. La nivel comportamental – apare comportamentul de evitare a
situaţiilor anxiogene. La nivel biologic – domină modificările induse de dezechilibrul sistemului
nervos vegetativ, cu predominanţa simpaticului. Nu este necesar ca modificările specifice
anxietăţii să apară simultan la cele patru nivele, într-un mod conştientizat de persoană. În funcţie
de modul de interacţiune a manifestărilor vor apărea tulburările cuprinse în categoria “tulburări
de anxietate”:

123
(1) Atacul de panică – este definit ca o stare distinctă, în care se înregistrează apariţia bruscă a
unor sentimente de teamă, teroare şi dezastru iminent. Acestea se asociază cu simptome somatice
(palpitaţii, dureri de piept, senzaţie de sufocare) şi teama de a nu înnebuni sau pierde controlul;
(2) Agorafobia - este caracterizată prin evitarea sau suportarea cu extremă anxietate a unor
situaţii sau locuri din care ieşirea poate fi dificilă (sau jenantă), sau în care este greu de obţinut
ajutor în caz că persoana are un atac de panică, sau simptome specifice atacului de panică;
(3) Tulburarea de panică fără agorafobie – se caracterizează prin prezenţa atacurilor de panică
recurente, neaşteptate şi îngrijorări persistente faţă de acestea;
(4) Tulburarea de panică cu agorafobie – se caracterizează prin atacuri de panică neaşteptate,
recurente şi agorafobie;
(5) Agorafobie fără atac de panică – se caracterizează prin prezenţa agorafobiei şi a simptomelor
specifice atacului de panică, fără prezenţa unor atacuri de panică neaşteptate;
(6) Fobiile specific - sunt caracterizate prin prezenţa anxietăţii de nivel clinic, datorată
confruntării cu o situaţie sau obiect care provoacă teamă; duce frecvent la evitarea
comportamentală a stimulului anxiogen;
(7) Fobia socială – este caracterizată prin prezenţa anxietăţii de nivel clinic, datorată confruntării
cu o anumită situaţie socială sau de performanţă; duce frecvent la evitarea comportamentală a
situaţiei anxiogene;
(8) Tulburarea obsesiv – compulsivă – este caracterizată prin prezenţa obsesiilor (care produc
anxietate accentuată sau distres) şi/sau a compulsiilor (cu rolul de a neutraliza anxietatea);
(9) Tulburarea de stress post-traumatic – se caracterizează prin reexperienţierea unui eveniment
extrem de traumatic, acompaniată de arousal ridicat şi evitarea stimulilor asociaţi cu trauma;
(10) Tulburarea de stress acut - se caracterizează prin prezenţa unor simptome asemănătoare cu
cele din stresul posttraumatic, care se instalează imediat după un eveniment extrem de traumatic;
(11) Anxietatea generalizată – se caracterizează printr-o perioadă de cel puţin şase luni de
anxietate şi îngrijorări persistente;
(12) Anxietatea datorată unei condiții medicale generale – se caracterizează prin simptome de
anxietate care sunt consecinţa directă a prezenţei unei condiţii medicale generale; dintre
condiţiile medicale asociate anxietăţii amintim: tulburările endocrine (hiper şi hipotiroidism,
hipoglicemie, hiperadrenocorticism etc.); tulburări cardiovasculare (embolie pulmonară, aritmie,

124
etc.); tulburări respiratorii ( pneumonie, hiperventilaţie etc.); tulburări metabolice (deficit de
vitamină B12, porfirie etc.), etc.
(13) Anxietatea indusă de consumul de substanțe - se caracterizează prin simptome de anxietate
care sunt consecinţa directă a ingestiei de alcool, droguri, medicamente sau a expunerii la
substanţe toxice;
(14) Anxietate nespecificată anterior – se caracterizează prin prezenţa simptomelor de anxietate,
care însă nu justifică acordarea unuia dintre diagnosticele anterioare.

Gânduri automate caracteristice diferitelor forme de anxietate

Pentru fobia socială:

- „Ceilalţi vor vedea că sunt stresat şi anxios”;
- „Dacă mă văd anxios, vor crede că sunt ciudat şi vor spune la toată lumea”;
- „Nimeni nu va mai vrea să fie prieten cu mine, dacă toţi vor şti că sunt anxios”;
- „Datorită emotivităţii mele, toţi mă vor crede o persoană slabă”;
- „N-am nici o şansă să fiu un om de succes, dacă nu-mi pot controla emoţiile”;
Pentru claustrofobie:
-„Dacă intru acolo nu voi mai putea ieşi”;
- „Locurile strâmte sunt periculose pentru că te poţi sufoca”;
Pentru stresul posttraumatic:
- „Lumea este un loc periculos”;
- „S-ar putea ca situaţia respectivă să-mi reamintească trauma mea”;
Pentru anxietatea de separare:
-„Dacă cei apropiaţi mie nu sunt aproape li se poate întâmpla ceva foarte rău”.
Pentru atacul de panică cu agorafobie:
- „Mă fac de râs dacă am un atac de panică în public”;
- „Dacă am un atac de panică în acel loc nu pot cere ajutor”;
- „Dacă am un atac de panică în acel loc, nu voi putea ieşi la timp”;
- „Anxietate exagerată pe care o resimt va duce la declanşarea unei boli grave”;
- „Dacă sunt lăsat singur mi s-ar putea întâmpla ceva rău”.

Anxietatea, ca trăire subiectivă, este însoţită de o serie de semne somatice: dificultăţi

125
respiratorii şi cardiace, contracţii, paloare, etc. Se deosebeşte de angoasă al cărei tablou
simptomatic cuprinde o mai mare intensitate a semnelor somatice. Se deosebeşte de nevroză, la
ultima incapacitatea adaptativă şi rigiditatea opţiunilor fiind mult mai manifestă. De altfel,
cercetări bazate pe analiză factorială au relevat existenţa unui factor corelațional în raport cu
nevrotismul. Nevrotismul îmbracă o simptomatologie specifică: tensiune psihică, lipsa încrederii
în sine, teama de a nu greşi, instabilitate, semne psihosomatice (ex. tremurul extremităţilor).

Chestionarul de anxietate Cattel

Anxietatea conform teoriei lui R.B. Cattell defineşte caracteristici de tensiune interioară,
instabilitate, lipsă de încredere în sine, rezervă în asumarea situaţiilor de risc, temeri, diferite
manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism,
însă se deosebeşte de acesta. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi, rigiditate
în comportament). Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. Itemii sunt
organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al
simptomelor. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte, voalate ale anxietăţii,
următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. Raportul între jumătatea A şi
jumătatea B, calculat separat de nota generală de anxietate, devine un indice pentru gradul de
mascare sau de exprimare în comportamentul observabil al anxietăţii.
Dacă nevrotismul este o trăsătură unitară, o trăsătură sursă, anxietatea este mai degrabă efectul
sumatoriu al unor factori sursă. Factorul anxietate este secundar şi rezultă din combinarea
următorilor cinci factori primari: Q3-conştiinţa de sine, C-forţa eului, L- suspiciune, tendinţă
paranoidă, O-culpabilitate şi Q4-tensiune ergică.
1. Conştiinţa de sine (Q3) reprezintă nivelul de integrare al comportamentului în jurul unui
sentiment de sine unificator. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei
imagini de sine clară este una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii.
2. Forţa eului (C) - exprimă capacitatea de control imediat şi de a exprima tensiunile într-un mod
adaptat şi realist. Un eu îngrijorat, apasat, încarcat este un eu anxios. Pe de altă parte, o anxietate
ridicată împiedică maturizarea eului şi îl determină să regreseze.
3. Insecuritate sau tendinţe paranoide (L). Lipsa de securitate alimentează comportamentele
compensatoare: idei de grandoare, de persecuţie, subiectul devine procesoman, extrem de
orgolios. Această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate, care duce

126
paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare, tipice defensivei paranoice.

4. Înclinaţie spre culpabilitate (O) Caracteristica centrală este un sentiment de nedemnitate.

Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate, de anxietate şi de depresie. În
termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de anxietatea dată de
presiunea Supraeului.
5. Tensiunea ergica. Exprimă gradul în care anxietatea apare ca o presiune exercitată de
pulsiunile nesatisfacute; ea se manifesta printr-o înclinatie catre emotivitate, încordare,
nervozitate.
Cotele ridicate, extreme, începând de la nota standard 7, indică instalarea anxietăţii. Nivelul 10,
pentru o scală în 11 clase standardizate, indică necesitatea unei intervenţii terapeutice.
Nevroza, ca dimensiune distinctă de anxietate, conduce la creşterea cotei acesteia. În unele
stări nevrotice acute, putem întâlni creşteri extreme ale anxietăţii; în general, un nevrotic şi direct
proporţional cu stabilizarea nevrozei poate avea note oscilând între 7 şi 8, în termenii notelor
standard.
Inventarul Furiei ca Stare și ca Trăsătură
State-Trait Anxiety Inventory (S.T.A.I.) este un chestionar de auto-evaluare a anxietatii, cu
instrucțiunile diferite pentru cele două părți ale inventarului care evaluaeză anxietatea ca stare și
anxietatea ca trăsătură.Conceptele de ``stare anxioasa``si ``trasatura anxioasa``au fost elaborate
teoretic de Spielberger.
Anxietatea - stare poate varia în intensitate şi fluctua în timp.
Anxietatea - trăsătură se referă la diferenţele individuale relativ stabile în înclinaţia spre
anxietate, ce diferenţiază oamenii în ceea ce priveşte tendinţa de a răspunde la situaţiile
percepute ca ameninţătoare cu creşteri ale intensităţii stării de anxietate. În general, persoanele
care obţin scoruri mari la A-trăsătură vor manifesta creşteri ale A-stare mai frecvent decât
indivizii care obţin scoruri mici la A-trăsătură, deoarece ei tind să reacţioneze la un mare număr
de situaţii, considerându-le periculoase sau ameninţătoare. Acest lucru depinde de modul în care
o situaţie specifică este percepută de un individ ca periculoasă sau ameninţătoare, iar în acest
lucru este puternic influenţat de experienţa trecută a individului.
Subiecţii răspund la fiecare item a STAI, evaluând ei înşişipe o scală cu 4 puncte. Cele patru
categorii pentru scala A-stare sunt: 1) deloc, 2) puţin, 3) destul, 4) foarte mult. Categoriile pentru

127
scala A-trăsătură sunt: 1) aproape niciodată 2) câteodată 3) adeseori 4) aproape totdeauna.
Unii dintre itemii STAI de exemplu, “sunt încordat(ă)”, sunt organizaţi de aşa natură încât o
cotă de 4 indică un nivel înalt de anxietate în timp ce alţi itemi de exemplu, “sunt bine-dispus(ă)”
sunt organizaţi astfel încât o cotă mare indică anxietate scăzută. Ponderile scorurilor pentru
itemii ale căror cote ridicate indică o anxietate crescută sunt aceleaşi ac şi numărul încercuit.
Pentru itemii ale căror scoruri ridicate indică o anxietate redusă, ponderile scorurilor sunt
inverse.
Scorurile înseamnă:
0 - 20 – absența anxietății
20 - 40 – anxietate mică
40 – 60 – anxietate medie
60 – 80 – anxietate mare
Interpretarea datelor se face prin transformarea scorurilo brute in centile. Exista etalon pe
populatia romaneasca diferentiat in functie de varsta dar si de sex.
STAI furnizează o măsură operațională a stării și trăsăturii anxioase. În fiecare etapă a
procesului de dezvoltare a inventarului, a fost necesar ca itemii individuali ai STAI să
îndeplinească validitatea de criteriu. Construcția și validitatea chestionarului STAI au fost
descrise de către Spielberger și Gorsuch. S-au realizat corelații ale scalei T-Anxiety cu alte
măsurători ale trăsăturii anxioase, cu alte grupuri contrastante:
1. Compararea scorurilor pacienților psihiatrici, cu cele ale pacienților normali. Pacienții
psihiatrici au obținut scoruri semnificativ mai mari la scala T-Anxiety decât pacienții
normali. Aceste rezultate au fost confirmate și pe un eșantion românesc redus (N=63) și
furnizează o dovadă în plus asupra validității de construct a STAI.
2. Compararea scorurilor recruților militari testați imediat după începerea unei perioade de
instrucție foarte stresantă, cu scorurile studenților de aceeași vârstă, dar testași în condiții
lipsite de stres.
3. Cea mai importantă dovadă a validității de construct a scalei STAI S-Anxiety poate este
furnizată de observația că scorurile S-Anxiety obținute de studenți sunt în mod
semnificativi mai mari în condiții de examinare și semnificativ mai mici după un
antrenament de relaxare, față de rezultatele obținute atunci când au fost testați în timpul
unei ore normale de curs.

128
 Inventarul TAI (Test Anxiety Inventory)
Inventarul pentru Evaluarea Anxietăţii faţă de Testarea Scrisă a fost adaptat după Inventarul
pentru Evaluarea Anxietăţii faţă de Testare (Spielberger, 1980) și reprezintă un reper influent în
domeniul cercetărilor aplicate privitoare la conceptul de anxietate faţă de testare şi la reţeaua
nomologică asociată acestuia, precum şi în domeniul evaluării în scopul intervenţiilor în mediul
şcolar sau academic.
Formulările itemilor care au fost incluşi în versiunea paralelă a inventarului IAT au la bază
conţinutul itemilor incluşi în forma originală a inventarului, tradusă în limba română şi
experimentată pe loturi de elevi şi studenţi precum şi conţinutul unor itemi incluşi în
Chestionarul pentru evaluarea reacţiilor faţă de testare / Reaction to Test- RTT( Sarason, 1984).
Într-o primă etapă a demersului prin care s-a urmărit elaborarea şi experimentarea versiunii
paralele a inventarului IAT, au fost formulaţi 24 de itemi care vizează simptomele specifice
anxietăţii faţă de testare pe care o persoană le poate experimenta atunci când are de susţinut un
test,teză sau un examen. Din cei 24 de itemi, 11 itemi(1, 3, 6, 7, 14, 15, 17, 21-24) reflectă
conţinutul lor faţeta anxietăţii faţă de testare referitoare la emotivitate, în timp ce restul de 13
itemi(2, 4, 5, 8-13, 16, 18-20) reflectă în conţinutul lor faţeta referitoare la îngrijorare. În acelaşi
timp, itemii se referă la preocupări cognitive legate de eşec, stări emoţionale sau simptome
somatice şi neuro-vegetative pe care o persoană le poate avea sau le poate resimţi în trei
momente temporale distincte: înainte de a se confrunta cu situaţia de examinare sau de testare
propriu-zisă, în timpul acesteia, respectiv după terminarea examenului sau a testului.
Astfel, trei dintre itemii versiunii de lucru IAT-II se referă la preocupările cognitive
disfuncţionale pe care o persoană le poate avea în perioada de dinaintea susţinerii unui test sau
examen( itemii: 11, 18 şi 20), doi itemi se referă tot la preocupările cognitive legate de eşec pe
care persoana le poate avea dupa terminarea examenului sau a testului(itemii: 5 şi 9), iar 18 itemi
se referă la preocupările cognitive, stările emoţionale negative, respectiv simptomele somatice şi
neuro-vegetative pe care persoana le poate avea sau le poate manifesta în timpul confruntării cu
un test, teză sau examen( itemii:1-3, 6-8, 10, 12-17, 19 şi 21-24).
Cotarea răspunsurilor unui subiect la inventar a fost făcută prin acordarea câte unui punct
pentru fiecare răspuns cu varianta A - aproape niciodată , a două puncte cu varianta B –
câteodată, trei puncte pentru fiecare răspuns cu varianta C – deseori, respectiv prin acordarea a

129
patru puncte pentru fiecare răspuns cu varianta D – aproape intotdeauna. Scorul total al unui elev
la acest chestionar se obţine prin însumarea scorurilor la cei 24 de itemi, putând fi cuprins
teoretic între 24 şi 96.
Din punctul de vedere al proiectelor de cercetare aplicativă, versiunea originală în limba
română a inventarului TAI, oferă cercetătorilor români interesaţi de problematica anxietăţii faţă
de testare şi a domeniilor conexe acesteia sau a celor interesaţi de alte topici, în care anxietatea
faţă de testare este una dintre variabilele care contează, posibilitatea evaluării fidelă, validă şi
economică, în rândul elevilor, studenţilor sau al altor categorii de persoane care constituie
populaţia ţintă a unui studiu, a preocupărilor cognitive legate de eşec şi de posibilele consecinţe
ale acestuia, precum şi a răspunsurilor emoţionale negative şi disfuncţionale. Temele studiilor
pot fi foarte variate, iar anxietatea faţă de testare poate fi una dintre variabilele principale sau o
variabilă secundară, în cadrul modelelor a căror testare constituie scopul unui cercetor.
Din punctul de vedere al programelor destinate prevenirii anxietăţii faţă de testare în populaţia
şcolară, inventarul IAT este util în etapa de evaluare specifică diverselor proiecte de intervenţie.
Pentru psihologii sau consilierii şcolari, ca şi pentru psihologii clinicieni şi psihoterapeuţi,
versiunea IAT şi IAT III ale inventarului TAI reprezintă instrumente care au bune calităţi
psihometrice şi care permit evaluarea precisă a nivelului simptomelor specifice anxietăţii faţă de
teste şi examene resimţite de către elevi, studenţi sau alte categorii de persoane, înaintea iniţierii
unei scheme de intervenţie în vederea reducerii acestora, ca şi după implementarea ei( în vederea
evaluării efectelor intervenţiei).
Inventarul TAI
Acest chestionar se referă la reacţiile pe care le poţi avea în situaţii în care eşti testat la şcoală
cu privire la cunoştiinţele pe care le-ai achiziţionat la unul sau la altul dintre obiectele de
studiu(lucrare de control, teză, olimpiadă, etc.). În continuare , vei găsi o serie de afirmaţii pe
care elevii le folosesc, în mod obişnuit , pentru a descrie ceea ce gândesc şi simt înaintea, în
timpul sau după situaţiile în care sunt testati la şcoală. Citeşte cu atenţie fiecare afirmaţie şi
indică căt de frecvent resimţi personal trăirile sau gândurile enunţate. Pentru a răspunde ,
încercuieşte litera corespunzătoare uneia dintre următoarele patru variante de răspuns:
A - aproape niciodată B – câteodată C – deseori D – aproape intotdeauna
La acest chestionar nu există răspunsuri corecte sau greşite, „bune” sau „rele” . Nu pierde prea
mult timp pentru a raspunde la o afirmatie . Dă răspunsul care descrie cel mai bine ceea ce

130
gândeşti sau ce simţi , de obicei, înaintea, în timpul sau după situaţiile in care eşti testat la unul
sau la altul dintre obiectele pe care le faci la şcoală. Ai grijă să nu omiţi nici o afirmaţie.
1. În timpul unui test\teză, devin atât de nervos(oasă), încât nu mai reuşesc să-mi pun gândurile în ordine.
2. Gândul că voi pica mă impiedică să mă concentrez în timpul testelor\tezelor.
3.În timpul unui test mâinile incep să îmi tremure.
4. Cu cât învăţ mai mult pentru un test\teza , cu atât mai mult mi se pare că in mintea mea este o
învălmăşeală totală.
5. După terminarea unui test\teze ,încep să mă găndesc la cât de multe greşeli am făcut.
6. În timpul testelor\tezelor, am senzaţia neplăcută de „nod în gât”.
7. La începutul unui test\ teză, mă cuprinde o nelinişte apăsătoare.
8. În timpul unui test\ teze, încep să îmi fac griji că viitorul meu va fi compromis dacă nu am să-l trec.
9. După ce un test,\teză, s-a terminat ,îmi este foarte greu să nu mă mai găndesc la nota pe care o voi
obţine .
10. În timpul unui test\ teze,pierd mult timp găndindu-mă la nota foarte slabă pe care este posibil să o iau.
11. Pe măsură ce se aproprie ziua unui test\teze, mă îngrijorează din ce în ce mai mult nota pe care o voi
obţine.
12. În timpul unui test\teze, încep să mă întreb ce mi s-ar putea întămpla dacă îl voi pica.
13. În timpul testelor\tezelor,încep să imi fac griji că s-ar putea să mă blochez şi să uit şi ceea ce mai ştiu.
14. În timpul unui test\teză, mă simt complet încordat(ă).
15. Pe măsură ce se aproprie finalul unui test\teze, devin din ce în ce mai încordat(ă).
16. În timpul unui test\teze,mă gândesc că sunt foarte puţine şanse să-l trec.
17. În timpul testelor\tezelor,am un sentiment supărător de frică.
18. În ziua în care urmează să susţin un test\teză,încep să îmi fac foarte multe griji.
19. Găndurile la testele\tezele,pe care le-am picat înainte mă împiedică să mă concentrez în timpul unui
test, teze, pe care o susţin.
20. Mi-aş dori să nu îmi fac atât de multe griji în legătură cu testele\tezele pe care urmează să le susţin.
21. În timpul testelor\tezelor, mă simt panicat(ă).
22. În timpul unui test\teze,simt că inima „o ia la galop”.
23. În timpul testelor\tezelor, mă copleşesc emoţiile şi nu mai sunt capabil(ă) să reacţionez.
24. În timpul testelortezelor,încep să am o durere de stomac chinuitoare.

131
 Evaluarea agresivității și a tulburărilor de comportament

Agresivitatea ca și trăsătură umană. Comportamentele violente la copii şi adolescenţi

Copilul este adesea confruntat cu o serie de situații cărora trebuie sa le faca față adoptând
răspunsuri comportamentale cu caracter adaptativ și astfel el urmează calea dezvoltării
sale.Pentru aceasta, comportamentul este dependent de:
- nivelul functionarii anatomo-fiziologice
- nivelul intelectual
- cunostintele si experienta de viata ale copilului
- caracteristicile organizarii sociale si functionalitatea relatiilor intersubiective.
Tulburarile de comportament in copilarie, reprezinta manifestari de conduita care depasesc
limita normalitatii la varsta respectiva. Copiii pot prezenta comportamente violente de la vârsta
preşcolară. Cu toate că pot fi trecătoare, nu trebuie neglijate. Prevenţia este cu atât mai eficientă,
cu cât este mai timpurie.
Spectrul comportamentelor violente cuprinde: crize de furie violente, agresivitate fizică, bătăi,
ameninţări de a răni alte persoane (inclusiv gânduri de omucidere), folosirea armelor,
cruzime faţă de animale, incendierea,distrugerea intenţionată a proprietaţii şi vandalismul
(Kaiser, 2002).

Clasificarea tulburarilor de comportament se poate face dupa ipostazele care il genereaza și

identificăm astfel:
 Tulburari de comportament de tip criza bio-psiho-sociala (sunt raportate la anumite etape
critice de varsta)
 Tulburari de comportament de tip carential (determinate de carente afective sau
materiale).Carentele duc la insuficienta satisfacerii trebuintelor (chiar si elementare).

132
 Tulburari de comportament de tip sociopatic (cu origine intr-un eveniment extrafamilial
cu influenta asupra individului
 Tulburari de comportament ca simple simptome in cadrul unor tulburari psihice
complexe

O altă clasificare întâlnită în DSM 4-TR identifică tulburarea de conduită și opoziționismul

provocator ca și tulburări caracteristice perioadei copilăriei și adolescenței și personalitatea
antisocială ca și diagnostic pentru vârsta adulta. Un caracter aparte îl are și tulburarea numita
deficit de atenție cu hiperactivitate (ADHD) deoarece adesea este relaționată cu manifestări
agresive, motiv pentru care o vom prezenta în capitolul de față.

Tulburarea de conduită
Descrierea şi diagnosticul tulburării de conduită se referă la un pattern repetitiv şi persistent de
comportament în care drepturile fundamentale ale altora ori normele sau regulile sociale
corespunzătoare vârstei sunt încălcate. Acest pattern este manifestat prin prezenţa a trei (sau mai
multe) din următoarele criterii în ultimele 12 luni, cu cel puţin un criteriu prezent în ultimele 6
luni:
• Agresiunea faţă de oameni şi animale - îi tiranizează sau îi ameninţă pe alţii, iniţiază
adesea bătăi, a făcut uz de armă care poate cauza vătămare corporală serioasă altora (de
ex. băţ, cărămidă, cuţit, armă de foc),a fost crud fizic cu alţi oameni sau cu animale,
a furat exercitând presiuni asupra victimei
• Distrugerea proprietăţii - s-a angajat deliberat în incendii cu intenţia de a cauza un
prejudiciu serios, a distrus deliberat proprietatea altora (altfel decât prin incendiere).
• Fraudă sau furt - a intrat prin efracţie în casa, dependinţele sau autoturismul cuiva, minte
adesea pentru a obţine bunuri sau favoruri, ori pentru a evita anumite obligaţii
(„escrochează” pe alţii)
• Violări serioase ale regulilor - adesea lipseşte de acasă noaptea în pofida interdicţiilor
părinţilor, începând înainte de vârsta de 13 ani, a fugit de acasă (noaptea) de cel puţin
două ori în timp ce locuieşte în casa părintească, chiuleşte adesea de la şcoală, de la
vârsta de 13 ani.
Perturbarea în comportament cauzează o deteriorare semnificativă clinic în funcţionarea socială,

133
şcolară sau profesională. Au fost identificate două tipuri:
• Tip cu debut în copilărie: debutul a cel puţin un criteriu caracteristic tulburării de
conduită înainte de vârsta de 10 ani
• Tip cu debut în adolescenţă: absenţa oricărui criteriu caracteristic tulburării de conduită
înainte de vârsta de 10 ani

Tulburarea de comportament de tip opoziţionist

Este definită ca fiind un pattern de comportament negativist, ostil şi provocator, care durează
cel puţin 6 luni, în timpul cărora sunt prezente patru (sau mai multe) din următoarele:
- Adesea îşi pierde cumpătul;
- Adesea se ceartă cu adulţii;
- Adesea sfidează sau refuză în mod activ să se conformeze cererilor sau regulilor
adulţilor;
- Adesea îi agasează în mod deliberat pe alţii;
- Adesea îi blamează pe alţii pentru propriile sale erori sau pentru comportamente
indezirabile;
- Adesea este susceptibil ori uşor de agasat de către ceilalţi;
- Adesea este coleric şi plin de resentimente;
- Adesea este ranchiunos şi revendicativ.
 Un criteriu se consideră satisfăcut numai în cazul în care comportamentul survine mai frecvent
decât se observă de regulă la indivizii de vârstă şi nivel de dezvoltare comparabile.
Perturbarea în comportament cauzează o deteriorare semnificativă clinic în funcţionarea
socială, şcolară şi profesională.

Comorbiditatea constă în manifestarea simultană a două tulburări diferite la aceeaşi persoană.

În cazul tulburărilor de conduită, comorbiditatea este mai degrabă regula decât excepţia. Cea mai
frecvent întâlnită este comorbiditatea dintre tulburările de conduită şi ADHD. Proporţia celor cu
tulburări de conduită care au ADHD variază între 65% şi 90%, aşa cum arată studiile efectuate
pentru evidenţierea asocierii dintre cele două tulburări (Silver, 2002). Această asociere duce la
manifestări mai severe şi agresive întulburările de conduită, la persistenţa mai mare a
simptomelor şi la consecinţe maiaccentuate asupra relaţiilor cu cei de aceeaşi vârstă (ex.

134
respingere din partea acestora).
O altă comorbiditate frecvent întâlnită este cu anxietatea. Prezenţa manifestărilor de anxietate
duc în general la o atenuare a simptomelor tulburării de conduită (ex. Aceste persoane sunt mai
puţin agresive cu cei de vârsta lor, au mai puţin frecvent probleme cu poliţia şi nu sunt
exmatriculate în aceeaşi măsură ca cele care prezintă tulburări de comportament fără anxietate).
Comorbiditatea cu depresia nu aduce modificări în manifestarea simptomelor tulburărilor de
conduită. Depresia poate apărea ca urmare a conflictelor pe care le are persoana cu ceilalţi şi a
respingerii din partea acestora sau datorită altor eşecuri pe care le are persoana (ex. în ce priveşte
performanţele academice). În această combinaţie apare riscul foarte mare de suicid.
Dincolo de asocierea tulburărilor de conduită cu alte afecţiuni, există şi trăsături de
personalitate care influenţează amploarea manifestării simptomelor. Astfel, stilul de relaţionare
cu ceilalţi (ex. lipsa de empatie) şi stilul afectiv (ex. lipsa sentimentelor de vinovăţie)
influenţează intensitatea cu care se manifestă simptomele.

Principala distincţie în etiologia tulburărilor de conduită se face între factorii dispoziţionali

(trăsături personale care determină o predispoziţie a persoanei înspre acţiuni antisociale) şi
factorii de mediu (cei din mediul social al individului).
Factorii dispoziţionali
a. Predispoziţii genetice şi neuropsihice
• Prezenţa unor disfuncţii la nivelul neurotransmiţătorilor şi al funcţionării sistemului
nervos sunt prezente în unele cazuri, dar sunt neconcludente în explicarea apariţie
tulburărilor de conduită. Variabilitatea mare în ce priveşte factorii genetici reflectă o
legătură inconsistentă a acestora cu tulburările de conduită
b. Răspunsul la recompense şi pedepse
• Mai mulţi autori susţin faptul că un stil de învăţare specific, prin care persoana se
focalizează preponderent pe recompense, ignorând pedepsele, stă la baza unor simptome
specifice tulburării de conduită - ex. lipsa inhibiţiei comportamentale (Ollendick,
1998).Astfel, comportamentul antisocial se va manifesta chiar şi în condiţiile
conştientizării unei potenţiale pedepse.Acest factor este prezent doar la o parte din
persoanele cu tulburări de conduită
c. Inteligenţa şi performanţele academice scăzute

135
 • Copiii cu tulburări de conduită au în general un nivel scăzut al inteligenţei, mai ales al
celei verbale. Acest lucru explică apariţia simptomelor tulburării prin lipsa strategiilor de
autocontrol, incapacitatea de a amâna recompensele şi de a anticipa consecinţele unui
anumit comportament. De asemenea, nivelul scăzut al inteligenţei verbale duce la
dificultăţi în generalizările legate de comportamentele considerate a fi acceptabile şi cele
inacceptabile, la neînţelegera emoţiilor celorlalţi. Aceasta poate împiedica şi procesul
educaţiei formale
d.Deficite la nivelul cogniţiei sociale
• Această ipoteză se referă la modul în care persoana interpretează intenţiile celorlalţi ca
fiind ostile şi la tendinţa de a omite anumite semnale sociale relevante îninteracţiunea cu
ceilalţi. De asemenea, îi sunt foarte puţin accesibile modalităţile neagresive de rezolvare a
problemelor, încercând să obţină rezultate pozitive prin mijloace agresive.

  Factorii de mediu
a. Disfuncţii în interacţiunile din cadrul familiei
• Influenţa familiei asupra apariţiei simptomelor tulburării de conduită se manifestă
bidirecţional: copilul este influenţat de factori cauzali sau de risc din familie (ex. depresia
părintelui, metodele disciplinare folosite, abuzul de alcool şi criminalitatea în familie etc.),
iar comportamentul copilului influenţează contextul familial (ex. cercul vicios reprezentat prin
întărirea comportamentului negativ al copilului de către părinţi – ex.părintele nu pretinde
copilului să respecte regulile datorită crizelor de nervi manifestate de acesta – şi prin întărirea
comportamentului inadecvat al părintelui de către copil –copilul ascultă doar după ce este
pedepsit aspru).
b. Respingerea din partea celorlalţi şi asocierea cu grupuri de delincvenţi
• Există o corelaţie puternică între comportamentul antisocial al copilului şi
comportamentul antisocial adoptat de cei din grupul său de apartenenţă. Nu se poate şti
exact dacă asocierea cu grupul este o cauză sau o consecinţă a comportamentului
antisocial (selectează grupul pentru că membrii lui au comportamente asemănătoare cu
ale sale sau dezvoltă tulburări de comportament pentru că este influenţat de grup). O
explicaţie ar fi faptul că o persoană cu tulburări de conduită este respinsă de cei care
adoptă comportamente prosociale. Această respingere o determină să caute acceptarea

136
 din partea persoanelor care au un comportament antisocial, ceea ce va duce la creşterea
frecvenţei şi severităţii conduitei antisociale proprii.
c. Mediul în care trăieşte copilul / adolescentul
• Sărăcia şi mediul saturat cu probleme de delincvenţă pot influenţa comportamentul
antisocial al copilului, chiar dacă nu constituie întotdeauna un factor cauzal al tulburărilor
de conduită. Aceşti factori acţionează direct, sau pot media doar apariţia simptomelor,
prin impactul lor asupra funcţionării relaţiilor din cadrul familiei.

Hiperactivitatea cu deficit de atentie

ADHD înseamnă Deficit de Atenţie / Hiperactivitate / Impulsivitate şi este una dintre cele mai
frecvente afecţiuni comportamentale întâlnite la copii şi adolescenţi. Studiile arată că un procent
de 3-7%* din copiii de vârstă şcolară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de
30).
Tulburarea are o baza neurologică si este asociata cu complicatii prenatale sau din timpul
nasterii, iar in unele cazuri apare ca rezultat direct al unor boli sau traume la nivelul SNC.
Datelele existente sugereaza implicarea a numeroase regiuni neuroanatomice si a multor
neurotransmitatori in aceasta tulburare (Zametkin & Rappaport)
ADHD debutează în copilărie şi poate persista şi la vârsta adultă. Deşi la unii copii simptomele
ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă, în jur de 60% pot prezenta simptome şi la vârsta
adultă. ADHD include un deficit in inhibitia comportamentului. - s-a construit un model teoretic
care leaga inhibitia comportamentala de patru functii neurologice care apar si depind de executia
lor efectiva:
- Memoria de lucru
- Autoreglarea arousal-ului afectiv emotional;
- Internalizarea vorbirii
- Reconstruirea (analiza si sinteza comportamentală)

Simptomele ADHD se împart în două categorii principale: deficit de atenţie şi hiperactivitate –

impulsivitate. Diagnosticul de ADHD se bazează pe numărul, persistenţa şi istoricul simptomelor
ADHD, şi totodată pe măsura în care acestea produc modificări ale comportamentului copilului,
în mai mult decât un singur context.

137
Simptomele de neatenţie sunt:
-Adeseori ignoră detaliile; greşeşte din neglijenţă.
-Adeseori îşi menţine cu greutate concentrarea la lucru sau la joacă.
-Adeseori pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct.
-Adeseori nu respectă instrucţiunile; nu termină ceea ce a început.
-Adeseori are dificultăţi în a-şi organiza sarcinile şi activităţile.
-Adeseori evită activităţile care necesită efort intelectual susţinut.
-Adeseori pierde lucruri de care are nevoie.
-Adeseori este distras de zgomote exterioare.
-Adeseori este uituc în activităţile cotidiene.

Simptomele de hiperactivitate - impulsivitate sunt:

Pentru hiperactivitate:
-Adeseori se agită sau se foieşte.
-Adeseori trebuie să se ridice de pe scaun.
-Adeseori aleargă sau se caţără atunci când nu ar trebui.
-Adeseori are dificultăţi în a se juca sau în a se angaja în activităţi în linişte.
-Adeseori este în mişcare, parcă ar fi animat de un motor.
-Adeseori vorbeşte excesiv.
Pentru impulsivitate
-Adeseori răspunde înainte ca întrebările să fie complete.
-Adeseori are dificultăţi în a-şi aştepta rândul.
-Adeseori întrerupe sau deranjează alte persoane.
Deoarece toţi copii se comportă uneori astfel, diagnosticul de ADHD poate fi stabilit unui copil
numai de către un specialist. Tulburarea deficit de atenţie şi hiperactivitate/impulsivitate poate
afecta toate aspectele vieţii unui copil. În plus, imp actul este puternic şi asupra părinţilor şi
fraţilor, fiind uneori cauza apariţiei problemelor în familie.
Copilul afectat de ADHD poate fi la fel de inteligent, creativ şi iubitor ca şi ceilalţi dar cu toate
acestea, nediagnosticat la timp,va începe sa fie perceput ca diferit faţă de ceilalţi copii, se va
izola de grup, îşi va pierde prietenii, fiind respins de către colegi. Cu timpul nu va mai avea
încredere în el insuşi iar rezultatele şcolare se vor înrăutăţi.

138
 Copiii cu ADHD prezintă deseori o evoluţie negativă pe termen lung, cu afectarea nivelului
educaţional şi mai târziu, găsirea unui loc de muncă.

Grilele de observație pentru evaluarea tulburărilor de comportament

După cum se poate observa, în cazul agresivităţii vorbim de comportamente stabile şi dificil de
modificat care implică de obicei mai multe cauze. Agresivitatea poate fi evaluată din punct de
vedere cognitiv, emoţional, fiziologic şi comportamental. Pentru a obţine o imagine cât mai
exactă a fenomenului în vederea realizării unei intervenţii optime, se recomandă utilizarea unor
metode diferite.
1. Observarea comportamentului – grile de observaţie
2. Aprecierile realizate de părinţi sau de profesori – inventare de comportament
3. Testarea psihologică – interviul de testare, chestionare şi teste
Se poate realiza de asemenea:
4. Intervievarea şi observarea persoanelor de apartenenţă

Observarea comportamentului și aprecierile realizate de părinţi sau de profesori reprezintă o

modalitate indirectă de evaluare a agresivității.Prezentăm în continuare câteva instrumente
specifice acestei categorii.
Un instrument de evaluare a comportamentului problematic este BAV (Grila de observare a
comportamentului agresiv) elaborată de Franz Petermann şi Ulrike Petermann în 2005.
Cu acest instrument, psihologul poate aprecia comportamentele agresive şi competenţele
sociale pe 14 categorii. BAV poate fi utilizat şi în monitorizarea intervenţiei
Frecvenţa comportamentelor este măsurată pe o scală cu 5 niveluri care înseamnă:
1 – nu apare niciodată
2 – apare rar
3 – apare uneori
4 – apare des
5 – apare mereu
Frecvenţa de manifestare a comportamentelor poate fi înregistrată cu ajutorul scalelor.În
cadrul diagnosticării, BAV poate fi aplicat alături de alte instrumente pentru a stabili dacă sunt

139
îndeplinite criteriile pentru un comportament agresiv din cadrul unei tulburări de conduită
respectiv de comportament opoziţional potrivit sistemelor de clasificare DSM-IV sau ICD 10
precum şi dacă este indicată terapia sau un training pentru agresivitate.
Capacitatea predictivă a BAV a fost verificată, obţinându-se o concordanţă în diagnostic de
minim 80% ceea ce demonstrează fidelitatea instrumentului.
Instrumentul este construit pentru a aprecia comportamentul într-o situaţie specifică, de regulă
critică ca de exemplu în timpul pauzelor şcolare.
Manifestările agresive sunt împărţite în patru dimensiuni:
1. Agresivitate verbală versus agresivitate nonverbală
2. Agresivitate manifestată deschis versus agresivitate indirectă
3. Obiectul ţintă al agresivităţii: propria persoană, o persoană străină sau obiecte
4. Gradul de implicare în manifestarea agresivă: observare pasivă versus implicare activă
Prin combinarea acestor dimensiuni rezultă 10 categorii de comportament agresiv care au fost
operaţionalizate în manifestări comportamentale observabile.
1. Pasiv verbal
2. Activ verbal, dar în mod indirect
3. Activ verbal, în mod direct
4. Pasiv nonverbal
5. Activ nonverbal, în mod indirect
6. Activ nonverbal, în mod direct
7. Activ verbal orientat spre propria persoană
8. Activ nonverbal orientat spre propria persoană
9. Activ verbal orientat spre obiecte
10. Activ nonverbal orientat spre obiecte
Au fost selectate patru categorii pentru comportamentul social pozitiv:
11. Auto-afirmare în mod adecvat
12. Cooperare şi comportament de ajutorare
13. Autocontrol
14. Empatie

Lista de control pentru depistarea tulburărilor de comportament ( adaptată după Werry șo

140
 Quay în Ghidul de predare invatare pentru copiii cu cerinte educative speciale. UNICH &
RENINCO, 2002)
Nr.
crt. COPILUL Niciodata Uneori Frecvent Foarte
des
1. se comporta straniu sau inadecvat
2. se agita, nu poate sta linistit
3. solicita atentie, vrea sa fie remarcat
4. nu stie sa se distreze, se comporta ca un
adult
5. este timid
6. are privirea fixa, fara expresie, fara reactii
emotive
7. deranjeaza pe ceilalti
8. fura
9. este turbulent
10. plange usor
11. este preocupat de propria viata interioara
12. este retras, prefera sa se joace singur
13. este gelos pe alti copii
14. este neatent, nu se poate concentra
15. nu are incredere in sine, ii e frica sa
incerce activitati noi
16. nu este atent cand i se vorbeste
17. se tulbura usor
18. foloseste un limbaj incoerent, dificil de
inteles, debit verbal rapid
19. se bate cu colegii
20. are abcese colerice, explodeaza fara motiv
21. este ascuns, are secrete, nu-si arata
sentimentele
22. este hipersensibil, usor de ranit
23. este lenes la scoala si in orice activitate
24. ii e frica de orice
25. este cu capul in nori
26. este incordat, incapabil sa se destinda
27. este impulsiv
28. este neascultator, dificil de stapanit
29. este deprimat, mereu trist
30. refuza sa colaboreze, sa imparta, lucreaza
greu in echipa
31. este inhibat
32. este distant, evita prezenta celorlalti
33. este pasiv, usor de influentat, imita pe altii

141
 34. este stangaci, isi coordoneaza greu
miscarile
35. se agita continuu, nu sta intr-un loc
36. este distrat
37. distruge bunurile sale sau ale altora,
sparge obiecte
38. este negativist, face pe dos ceea ce i se
spune
39. este impertinent, nepoliticos
40. nu termina ce a inceput
41. e lipsit de energie
42. nu tine seama de instructiuni
43. este nervos
44. este grosolan
45. este irascibil
46. are raporturi dificile cu colegii, este izolat
de ei
47. se plange adesea de dureri de cap, de
stomac etc.
48. isi schimba des activitatea
49. face pe el ziua sau noaptea
50. E somnolent, lent in miscari
( ) ( ) ( ) ( )
x 0 x1 x2 x
Total partial _________ ________ ________ ________
Total ________ ________ ________ ________
Un rezultat de 60 de puncte sau mai mult indica o dificultate de învatare, asociata cu o grava tulburare
de atentie si hiperactivitate

Trebach (2004) identifică patru obiective ale tulburărilor de comportament şi actelor de

indisciplină pe care elevii le manifestă la clasă:
1 - câştigarea atenţiei - comportament manifestat de către un elev sau un grup de elevi, pentru
atragerea atenţiei profesorului sau a colegilor. Elevul vrea să fie centrul atenţiei, iar
comportamentul său va întrerupe profesorul şi colegii din procesul educaţional, pentru a câştiga
audienţă.
2 – obţinerea puterii - este comportamentul prin care elevul va încerca autoritatea profesorului de
la clasă, prin acţiuni sau cuvinte, elevul va încerca să demonstreze că el este “şeful” în clasă.
Elevii care manifestă acest comportament nu respectă instrucţiunile profesorului sau se

142
conformează făcând comentarii nepoliticoase, răspund profesorului într-o manieră nepoliticoasă
şi sfidătoare.
3 - răzbunarea – este specifică pentru acei elevi care sunt tot timpul ursuzi, gata să explodeze la
cea mai mică provocare, fiind descrişi ca răi, vicioşi şi violenţi. Comportamentul care are ca scop
răzbunarea poate include: ameninţări cu vătămarea fizică, vandalism, furt, insulte verbale, etc.
Unii elevi vor atât de mult să se răzbune încât se autoagresează, suicidul fiind ultima formă a
răzbunării.
4 - evitarea eşecului - în general, este specifică pentru elevii care nu întrerup procesul predării-
învăţării, ei pot urma regulile clasei şi şcolii, rareori interacţionează cu profesorii sau colegii,
sunt izolaţi. Temându-se de eşec, nu participă la activităţile din clasă, nu îndeplinesc sarcinile de
lucru date de profesor în clasă, sau tema pentru acasă, invocând uneori dureri de cap, de stomac
sau o serie de alte motive plauzibilie, etc.
Trebach (2003) elaborează un inventar de comportament prin care pot fi determinate scopurile
comportamentelor deviante. Inventarul cuprinde 40 de comportamente, profesorii trebuind să
încercuiască acel nivel al comportamentului pe care elevul îl manifestă în mod constant, ca un
pattern, pe durata unei zile de şcoală şi nu un comportament care a fost manifestat o singură dată.
Scala de evaluare tip Lickert a nivelului comportamentelor a fost urmatoarea:
0 - nu manifestă niciodată acest comportament
1 - manifestă acest comportament foarte rar
2 - manifestă acest comportament ocazional
3 - manifestă acest comportament des
4 - manifestă acest comportament în mod constant
Itemii corespund celor patru scopuri ale comportamentelor indezirabile manifestate: putere
(itemii 1, 5, 9, 13, 17, 21, 25, 29, 33, 37), atenţie (itemii 2, 6, 10, 14, 18, 22, 26, 30, 34, 38),
răzbunare (itemii 3, 7, 11, 15, 19, 23, 27, 31, 35, 39) şi evitarea eşecului (itemii 4, 8, 12, 16, 20,
24, 28, 32, 36, 40).
Se face media în cadrul acestor patru categorii, media cea mai mare indicând scopul
comportamentului manifestat de elev.

Inventarul de comportament Trebach (2004)

1 – niciodată

143
2 – foarte rar
3 – rar
4 – des
5 – constant

Pe perioada cât este la şcoală elevul:

Item N F R D C
R
1. încearcă să angajeze colegii în conversaţie 1 2 3 4 5
2. vorbeşte în timpul orei 1 2 3 4 5
3. alege să nu termine sarcinile 1 2 3 4 5
4. tace în timpul orelor 1 2 3 4 5
5. comentează constant instrucţiunile profesorului 1 2 3 4 5
6. încearcă să angajeze profesorul în conversaţii în 1 2 3 4 5
afara temei
7. aruncă cu obiecte în profesor 1 2 3 4 5
8. îndeplineşte sarcina de lucru dar refuză să o 1 2 3 4 5
predea profesorului
9. obţine bani de la colegi prin constrângere 1 2 3 4 5
10. vorbeşte cu colegii în vederea distragerii 1 2 3 4 5
atenţiei
11. ţipă la colegi/profesori 1 2 3 4 5
12. îşi distruge propria muncă 1 2 3 4 5
13. atacă sau agasează colegii 1 2 3 4 5
14. refuză să înceapă să lucreze până în momentul 1 2 3 4 5
în care profesorul îi dă personal instrucţiuni
15. fură de la elevi/profesori 1 2 3 4 5
16. îşi minimalizează propriul efort 1 2 3 4 5
17. ameninţă că atacă proprii colegi 1 2 3 4 5
18. bate cu creionul/palmele în bancă, face zgomot 1 2 3 4 5
19. distruge proprietatea colegilor/şcolii 1 2 3 4 5
20. se supără când este lăudat în public 1 2 3 4 5
21. ameninţă că atacă personalul şcolii 1 2 3 4 5
22. cere în mod regulat ajutorul profesorului în 1 2 3 4 5
sarcini simple pe care le poate face şi singur
23. atacă profesorii 1 2 3 4 5
24. se consideră inferior colegilor lui 1 2 3 4 5
25. întârzie la şcoală 1 2 3 4 5
26. se manifestă în mod dramatic la diferite 1 2 3 4 5
evenimente
27. intimidează personalul şcolii 1 2 3 4 5
28. deşi caută şi primeşte ajutor din mai multe 1 2 3 4 5
surse, îl utilizează foarte rar
29. refuză să înceapă să lucreze deşi a primit 1 2 3 4 5
instrucţiunile necesare

144
 30. „se vaită”, “se plânge”, comentează de fiecare 1 2 3 4 5
dată când îşi dă seama că a încălcat o regulă
31. se bucură de eşecul altora 1 2 3 4 5
32. manifestă o proastă dispoziţie când este forţat 1 2 3 4 5
să facă ceva bine
33. se contrazice cu profesorul 1 2 3 4 5
34. manifestă o criză nervoasă când altcineva este 1 2 3 4 5
lăudat
35. acţionează din duşmănie cu colegii/profesorii 1 2 3 4 5
36. renunţă la sarcină când a făcut o greşeală 1 2 3 4 5
37. face “lista” cu colegii care îi aprobă 1 2 3 4 5
comportamentul şi i se alătură
38. necesită asistenţă individuală la începerea unei 1 2 3 4 5
sarcini
39. refuză orice încercare de a stabili relaţii de 1 2 3 4 5
prietenie
40. în mod constant întârzie în realizarea unor 1 2 3 4 5
sarcini

Modalitatea directă de evaluare a agresivităţii cu scop diagnostic se realizează prin

chestionare sau grile de observaţie care fac referire la comportamente în situaţii concrete, dar în
cadrul interviului se utilizează şi instrumente care nu sunt direct relaţionate cu comportamentul
agresiv dar care pot fi relevante pentru aceste probleme comportamentale.
Copiii agresivi evită frecvent situaţiile care implică efort, au o stimă de sine negativă iar
comportamentul negativ poate fi motivat de teamă. Adiacent aplicării instrumentelor relaţionate
direct sau indirect cu agresivitatea, este recomandată şi utilizarea testelor de inteligenţă, de
concentrare şi de performanţă şcolară ale căror rezultate permit cunoaşterea premiselor
individuale ale copiilor astfel încât aceştia să nu fie sub- sau suprasolicitaţi.
În acelaşi timp, evaluarea inteligenţei şi a performanţei permite identificarea relaţiei cauzale
dintre acestea şi comportamentul agresiv în sensul că agresivitatea poate fi o consecinţă a
suprasolicitării şcolare datorită unei tulburări de învăţare sau a unei tulburări parţiale de
performanţă.

Teste/Chestionare psihologice specifice pentru evaluarea trăsăturilor agresive

Chestionarul de agresivitate Buss și Perry

Inventarul de agresivitate a fost construit de Buss şi Perry în 1962, ca replică îmbunătăţită a

145
inventarului de ostilitate dezvoltat de Buss şi Durkee în 1957, care cuprindea 7 scale: asaltul,
agresivitatea indirectă, iritabilitatea, negativismul, resemnarea, suspiciunea şi agresivitatea
verbală. Inventarul de ostilitate este şi rămâne unul dintre cele mai frecvent utilizate chestionare
despre agresivitate, cu 242 de citaţii în Social Science Index între anii 1960-1989 (Buss şi Perry,
1992).
Inventarul de agresivitate analizează patru factori : agresivitatea fizică, agresivitatea verbală,
mânia şi ostilitatea. Cei patru intercorelează puternic între ei, aşa cum era de aşteptat.
Consistenţa interna a testului a fost demonstrate prin calcularea coeficientului alfa crombach.
Astfel, pentru agresivitatea fizică alfa crombach este .88, pentru agresivitatea verbală alfa
crombach este .72, pentru furie .83, iar pentru ostilitate .77( scorul total fiind de 89). Coeficientul
alfa crombach pentru scorul total indică o consistenţă internă considerabilă (Buss şi Perry, 1992).
Scala are 29 de itemi. Itemii pentru agresivitate fizică sunt: 2, 5, 8, 11, 13, 16, 22, 25 şi 29; cei
pentru agresivitate verbala sunt: 4,6,14,21 şi 27. Itemii pentru ostilitate sunt următorii: 3, 7, 10,
15, 17, 20, 24 şi 26, iar pentru furie sunt 1, 9, 12, 18, 19, 23, 28. Scorul total pentru agresivitate
se obţine însumând scorurile celor patru factori. Analiza corelaţională arătat că furia este puntea
dintre agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală şi ostilitate. Scalele au consistenţa internă şi
stabilitate în timp.
Instrucţia pe care subiecţii au primit-o este următoarea: folosind următoarea scala de
răspunsuri, precizaţi cât de caracteristică sau de necaracteristică vă este fiecare din cele 29 de
afirmaţii, notând în dreptul fiecărei afirmaţii un număr de la 1 la 5; 1 semnifică “nu mi se
potriveşte deloc”, iar 5 “mi se potriveşte perfect”. Itemii 9 şi 16 se cotează invers, 1 devine 5, 4
devine 2, şi aşa mai departe.

Chestionar Agresivitate

Utilizând scala de 5 puncte prezentată mai jos vă rugăm să indicaţi cât de bine vă caracterizează
fiecare dintre afirmaţii. Puneţi numărul corespunzător în pătrăţelul de lângă propoziţie.
1 = NU mă caracterizează deloc
2 = mă caracterizează într-o măsură foarte mică
3 = mă caracterizează DAR ŞI nu mă caracterizează în aceeaşi măsură
4 = mă caracterizează relativ puţin
5 = mă caracterizează extrem de bine

___1. Unii prieteni mă consideră o persoană care se enervează uşor.

___2. Dacă trebuie să recurg la violenţă pentru a-mi apăra drepturile, o voi face.
___3. Atunci când oamenii sunt foarte simpatici cu mine, mă întreb ce vor de la mine.

146
___4. Le spun deschis prietenilor mei atunci când nu sunt de acord cu ei.
___5. Uneori mă enervez atât de tare încât sparg obiecte.
___6. Nu mă pot abţine să nu intru într-o ceartă atunci când alţii nu sunt de acord cu mine.
___7. Mă întreb de ce uneori sunt atât de supărat în legătură cu unele lucruri.
___8. Uneori nu pot să-mi controlez impulsul de a lovi o persoană.
___9. Sunt o persoană echilibrată (temperată).
___10. Sunt suspicios în ceea ce-i priveşte pe necunoscuţii foarte prietenoşi.
___11. În trecut am ameninţat persoane pe care le cunsoc.
___12. Mă enervez rapid dar îmi trece repede.
___13. Dacă sunt suficient de provocat, pot lovi o altă persoană.
___14. Atunci când oamenii mă enervează, pot să le spun ce cred despre ei.
___15. Uneori sunt copleşit de gelozie.
___16. Nu pot să mă gândesc la nici o cauză acceptabilă pentru a lovi vredată o persoană.
___17. Uneori mă gândesc că viaţa este nedreaptă cu mine.
___18. Am probleme în a-mi controla nervii.
___19. Atunci când sunt frustrat, las să se observe starea mea de iritare.
___20. Uneori simt că oamenii mă râd pe la spate.
___21. Observ că frecvent sunt în dezacord cu alte persoane.
___22. Dacă cineva mă loveşte, lovesc înapoi.
___23. Uneori mă simt ca un butoi cu praf de puşcă gata să explodeze.
___24. Întotdeauna alţii sunt cei norocoşi.
___25. Există pesoane care m-au enervat atât de tare încât am ajuns să ne batem.
___26. Ştiu că „prietenii” mă vorbesc pe la spate.
___27. Prietenii spun despre mine că într-o anumită măsură îmi place să-i contrazic pe alţii.
___28. Uneori mă enervez foarte tare din motive minore.
___29. Mă implic în bătăi (lupte) puţin mai mult decât alţii.

Inventarul Furiei ca Stare și ca Trăsătură

State-Trait Anger Expresion Inventory (STAXI) se aplică începând cu vârsta de 12 ani și ofera
modalitati valide pentru masurarea felului în care este resimtita, exprimata si controlata furia.
STAXI-2 a fost dezvoltat din doua principale motive:
a) pentru a masura componentele furiei, cu scopul de a facilita evaluarile detaliate a
personalitatii normale, dar si a patologiei psihologice;

b) pentru a furniza o modalitate de a masura contributia avuta de multiplele componente ale

furiei la evolutia starii de sanatate, în special fiind vizate hipertensiunea arteriala,
afectiunile coronariene si cancerul.

STAXI este considerat de multi a fi unul dintre cele mai reusite, daca nu cel mai reusit,
instrument psihometric pentru evaluarea furiei, cel mai de succes instrument folosit în anger
management la nivel mondial. STAXI-2 are 57 de itemi, care scoreaza pe 6 scale structurale si 5
subscale, toate acestea organizate pe trei domenii separate de psihodiagnostic.
Itemii instrumentului STAXI-2 sunt grupati pe 6 scale, 5 subscale si un Index al Exprimarii

147
Furiei (Anger Expression Index), care ofera o masura agregata a modalitatilor de exprimare si
control a furiei. Distincţia între furia ca stare şi furia ca trăsătură a fost introdusă pentru prima
dată de Cattell şi Screier (1961).Componentele furiei, descrise de catre fiecare scala si subscala
sunt prezentate în continuare:
1. Scala Furia ca stare (State Anger, S-Ang) masoara intensitatea sentimentelor de furie si gradul
în care o persoana este tentata sa îsi exprime furia la un anumit moment. Scala S-Ang are trei
subscale: subscala Sentimentul de furie (Feeling Angry, S-Ang/F), subscala Tendinta de a
exprima verbal furia (Feel Like Expressing Anger Verbally, S-Ang/V) si subscala Tendinta de a
exprima fizic furia (Feel Like Expressing Anger Physically, S-Ang/P).
2. Scala Temperament furios (Trait Anger, T-Ang) masoara cât de des sunt exprimate
sentimentele de furie în timp. Scala T-Ang are doua subscale: subscala Temperament furios
(Angry Temperament, T-Ang/T) si subscala Reactie furioasa (Angry Reaction, T-Ang/R).
3. Scala Exprimarea exterioara a furiei (Anger Expression-Out, AX-O) masoara cât de des sunt
exprimate sentimentele de furie în comportamente agresive din punct de vedere fizic sau verbal.
SCORURI FOARTE MICI: Scorurile foarte mici pe aceasta scala ar putea semnala un
comportament hiporeactiv fata de ceilalti, de asemenea poate descrie persoane care îsi suprima,
reprima sau neaga sentimentele datorita faptului ca acestea sunt inconfortabile, ceea ce este un
semnal pentru o adaptare emotionala insuficient de buna. Scorurile foarte mici la aceasta scala ar
putea semnala posibilitatea unei distorsiuni a raspunsurilor la itemii chestionarului.
SCORURI MARI: Scorurile mari pe aceasta scala semnaleaza posibile probleme de
comportament si de relationare interpersonala si, în special atunci când au o amploare foarte
mare, ar trebui adresate într-o relatie terapeutica

4. Scala Exprimarea interioara a furiei (Anger Expression-In, AX-I) masoara cât de des
sentimentele de furie sunt resimtite, dar nu exprimate.
SCORURILE MICI: sunt pozitive pentru că intensităţile mici la această scală descriu persoane
care îşi exprimă deschis furia şi în consecinţă pot să o rezolve în mod inconştient
SCORURILE MARI: Este ideal ca persoanele cu scoruri mari pe scala AX-I sa se concentreze
pe exprimarea si nu pe suprimarea furiei. Exprimarea deschisa a furiei face posibila tratarea ei
constienta si rezolvarea problemelor emotionale si de alta natura asociate cu furia.

148
5. Controlul exterior al furiei (Anger Control-Out, AC-O) masoara cât de des controleaza
subiectul exprimarea exterioara a sentimentelor de furie.
SCORURI FOARTE MICI:Persoanele cu scoruri mici si foarte mici au instante de control
insuficient de bine conturate; scorurile foarte scazute, atunci când sunt cuplate cu un
temperament furios (scoruri mari ale subscalei T-Ang/T) si cu propensiunea de exprimare
exterioara a furiei (scoruri mari pe scala AX-O), semnifica un potential volatil neplacut, care ar
presupune o interventie psihologica specializata.
SCORURILE MARI: tind sa investeasca multa energie pentru a se monitoriza pe sine din punct
de vedere psihologic, astfel încât sa previna manifestari explozive de furie. Este posibil ca aceste
persoane sa nu fie foarte confortabile cu propriile emotii si sa aiba probleme în explicarea si
constientizarea acestora;

6. Controlul interior al furiei (Anger Control-In, AC-I) masoara cât de des o persoana încearca sa
controleze sentimentele de furie prin calmare sau linistire.
SCORURILE MICI: ridica probleme în sensul în care demonstreaza ori lipsa intentiei
persoanei evaluate de a controla manifestarea si exprimarea furiei, ori lipsa unor mecanisme
eficiente de gestionare a furiei. Scorurile foarte mici, daca sunt cuplate si cu scoruri accentuate
la subscalele scalei T-Ang, si cu scoruri mari pe scala AX-O, desemneaza posibile probleme de
exprimare frecventa, necontrolata si potential exploziva a furiei si necesita o interventie
psihologica specializata
SCORURILE MARI: sunt dezirabile
7. Indicele de exprimare a furiei (Anger Expression Index, AX Index) este o masura generala a
exprimarii furiei, bazata pe raspunsurile date la itemi din scalele AX-I, AX-O, AC-I si AC-O.
Daca vreuna din aceste scale este invalida, indexul AX nu poate fi calculat.
SCORURI MICI: persoanele au o tendinta scazuta de exprimare deschisa a furiei. Sunt ori
persoane controlate, la scoruri foarte mici ale scalei chiar supracontrolate, ori opereaza intuitiv
sau constient cu tehnici de constientizare si control al trairilor psihologice care tin de resimtirea
si manifestarea furiei.
SCORURI MARI: exprimă tendinta de a exprima cu mare usurinta furia resimtita la un anumit
moment, ori in exterior, spre alte persoane sau obiecte, ori in interior, spre sine. Persoanele sunt
lipsite de mecanisme de coping în situatiile generative ale furiei, sau de control al manifestarilor

149
sale. Scorurile trebui luate în considerare doar coroborate cu scorurile specifice ale celor patru
scale de exprimare si control a furiei. Scorurile foarte mari sunt în orice situatie îngrijoratoare si
necesita interventie specializata, însa linia directoare specifica pe care ar trebui sa se înscrie
aceasta interventie ar trebui stabilita în functie de structura demonstrata de scalele AX-I, AX-O,
AC-I si AC-O.
STAXI este utilizat cu precadere în urmatoarele situatii:
- psihodiagnostic clinic / terapie, în special în cadrul programelor de anger management este un
ingredient nelipsit;
- diagnoza traumelor;
- delincventa si devianta;
- dezvoltare personala;
- selectie de personal;
- coaching si training

Capitolul IX
Metode de diagnostic și intervenție în tulburările din spectrul autist

IX.1. Clarificări conceptuale

Autismul este un termen general pentru un grup complex de tulburari de dezvoltare numite
Tulburari Pervazive de Dezvoltare. Acestea includ:
- Tulburarea de tip autist (Autismul)
- Sindromul Asperger
- Sindromul Rett
- Tulburarea Dezintegrativa a Copilariei
- Tulburarea Pervaziva de Dezvoltare-nespecificata

Autismul este o tulburare cognitiva, pervaziva de dezvoltare sau un sindrom comportamental

tipic copilariei definit de prezenta unor deficite comportamentale marcante, dezorganizare
lingvistica marcanta, comportamente stereotipe repetitive si o fluenta caracteristica. (Rutter
si Schopler, 1988). El se manifestă prin dezvoltări clar anormale sau deteriorate în interacţiunea
socială şi în comunicare şi un repertoriu considerabil restrâns de activităţi şi interese (DSM IV –

150
TR, 2003).
Cauzele autismului sunt înca puse sub semnul intrebarii. Cert este ca o cauza a autismului este
dereglarea la nivel cerebral, este o tulburare neurobiologică care are în principal determinism
genetic. Pe lângă acest determinism biologic (adesea cu componentă genetică), există grupuri de
cercetători care susţin că mai există şi alţi factori care contribuie la apariţia autismului – diverse
elemente toxice din mediu (ex. metalele grele, aditivi alimentari etc.). Un studiu recent afirma ca
exista posibilitatea ca o cauza a autismului sa fie si mostenirea genetica a unor aspecte ale
tulburarii obsesiv-compulsive la parinti

IX. 2. Criterii de diagnostic pentru tulburările din spectrul autist

Trei caracteristici sunt extreme de importante in diagnosticarea autismului:
Tulburarea la nivelul interacțiunilor sociale (nu exista sau e limitată)
- afectare severă a mai multor comportamente sociale non-verbale cum ar fi privitul în
ochi, expresia facială, posturile corpului şi gesturile;
- lipsa capacităţii de a stabili relaţii cu persoane de aceeaşi vârstă, după cum ar fi de
aşteptat la nivelul său de dezvoltare;
- lipsa de reciprocitate emoţională sau socială – nu răspunde la emoţiile sau
comportamentele sociale ale celorlalţi, nu caută să-şi împărtăşească bucuria, interesele
sau realizările cu alţi oameni (de exemplu, prin faptul că nu arată, nu aduce sau nu
numeşte obiectele care îl interesează);
- lipsa unui joc spontan şi variat „de-a...” ori a unui joc care presupune imitarea unor
comportamente sociale, aşa cum apar la persoanele de aceeaşi vârstă.

Tulburarea la nivelul comunicarii verbale sau non-verbale (comunicare anormala chiar

verbala fiind, cu continut sarac si ciudat, dificultati in a incepe si continua o discutie)
- întârziere sau lipsă totală a dezvoltării limbajului vorbit (neînsoţită de încercări de a
comunica în alte moduri, de exemplu prin gesturi sau mimică);
- la cei cu un limbaj funcțional- afectare severă a capacităţii de a iniţia şi susţine o
conversaţie cu alte persoane; foloseşte din nou şi din nou aceleaşi cuvinte sau utilizează
exprimări vagi;

Comportamentul stereotip, nevoia de similaritati, de acelasi mediu.

151
 - preocupare doar pentru unul sau mai multe domenii de interese stereotipe şi repetitive,
care este anormală, fie ca intensitate, fie prin faptul că devine singurul obiect al atenţiei;
- ţine în mod exagerat la respectarea anumitor rutine sau ritualuri de comportament care nu
au nici un scop în sine;
- gesturi motorii stereotipe şi repetitive (manierisme) cum ar fi fluturatul sau răsucitul
degetelor sau mâinilor ori mişcări complicate ale întregului corp);
- preocupare exagerată pentru anumite părţi sau fragmente ale obiectelor.

Alte caracteristici:
- Contact vizual absent sau arunca priviri colaterale cu “coada ochiului” (chipul uman vazut ca o
masca, priveste dincolo de ceilalti ca prin geam)
- lipsa empatiei, a exprimarii sentimentelor
- în general prefera izolarea
- nu inițiaza jocuri interactive chiar daca îsi doresc asta
- au interese restranse și stereotipe
- sunt perturbați de schimbare
- adesea manifestă echolalie si echopraxie
- utilizează obiecte în manieră obsesiva (obsesia alinierii obiectelor, închiderea ușilor, etc)
- afectarea profundă a capacității de a generaliza (stochează informația pe fișiere )
- nu sunt sensibili la stimuli gustativi și vizuali, în unele cazuri prezintă și hipo sau
hipersensibilitate tactilă
- mănâncă alimente cu o anumita proprietate (albe, rotunde, lucioase, etc)
- umorul-inexistent sau foarte slab dezvoltat
- accentul pe detalii
- nu răspunde la propriul nume (deși nu e surd)
- se folosește de adult ca și de un obiect
- folosesc frecvent autostimularea (se joacă cu un anumit obiect, apelează la diverse manierisme)

Un diagnostic precis poate fi pus abia în jurul vârstei de 3 ani, când apar cele mai frecvent
întâlnite simptome iar pentru punerea unui diagnostic întârzierile sau manifestările anormale
trebuie să fie prezente în cel puţin unul din următoarele domenii, încă înainte de vârsta de trei
ani:

152
(1) comportament social,
(2) limbaj, aşa cum este acesta utilizat în comunicare,
(3) joc imaginativ sau simbolic „de-a...”.
Manifestările nu trebuie să fie mai bine explicate de tulburarea Rett sau de tulburarea
dezintegrativă a copilăriei.
Diagnosticul este medical, pus de echipa multidisciplinară și este necesară realizarea unor teste
medicale (EEG, RMN, etc.) pentru descoperirea unor alte posibile cauze ale manifestărilor
copilului.
Diagnosticul diferential se face cu retardul mintal, cu sindromul Asperger, sindromul Rett.
La o primă privire, unele persoane cu autism pot fi diagnosticate cu retard mintal, tulburări
comportamentale (de exemplu, semne şi simptome de tip ADHD), probleme auditive, alte
probleme de ordin medical (de exemplu, 20-25% dintre copiii cu TSA sunt identificaţi ca având
alte afecţiuni organice sau genetice
Caracteristicile diferențiatoare între autism și alte tulburări sunt:
- pentru retardul mintal:
Chiar daca în 80% din cazuri de TSA vom intalni si intarziere mentala, aceasta nu este
definitorie in autism. În retard nu intalnim neaparat si dezorganizare mintala, deficiente de
relatțonare și interactiune cu alti indivizi, comportamente stereotipe. În retardul mintal vor lipsi
comportamentele stereotipe, afectarea profunda a limbajului in sensul utilizarii lui si nu atat de
mult în sensul achizitiei, autostimularea specifica, lipsa curiozitatii de a cunoaște, de a învata si
interacționa.

- pentru Sindromul Asperger

Deși prezintă preocupări şi interese restrictive, stereotipe, specifice autismului tulburarea

Asperger poate fi distinsă de tulburarea autistă prin prezenta abilitatii de a sustine o conversatie
la nivel minim. Se pot acumula foarte multe informaţii într-un anumit domeniu, dar într-o
manieră mecanică, fără utilitate uneori , au o mai buna capacitate de activare a fisierelor invatate,
aparent foarte similar unui copil obisnuit
- pentru Sindromul Rett:

Apare în principal la fete după o perioadă de dezvoltare aparent normală după care se observă

153
apariția de tulburări ale mersului, pierderea unor achiziţii şi îndemânări (inclusiv limbaj şi
relaţionare socială), apariţia unor mişcări stereotipe nefuncţionale (de exemplu: răsucirea şi
frecarea mâinilor în apropierea gurii), încetinirea creşterii perimetrului cranian; pierderea
îndemânărilor motorii

- pentru tulburarea dezintegrativă a copilăriei

Se instalează un regres motor şi psihic după primii 2-3 ani de dezvoltare aparent normală.
Caracteristicile acestei tulburări sunt: pierderea limbajului expresiv; pierderea îndemânării
motorii; pierdere globală a interesului faţă de mediu; pierderea controlului sfincterian;
modificarea jocului; afectare treptată a comportamentului adaptativ-social. Se consideră că în
spatele ei se află tulburări metabolice încă neevidenţiate.

Manifestari precoce ale TSA se referă la următoarele aspecte: nu întinde braţele pentru a fi
ridicat de către mamă, nu zâmbeşte ca răspuns la zâmbetul social, nu apare angoasa de separare
din luna a 8-a (sentimentul abandonului cand mama iese din incapere) și neachizitionarea lui
„NU„ inainte de 2 ani.

IX. 3. Instrumente de diagnosticare ale tulburărilor din spectrul autist

CARS-Childhood Autism Rating Scale

Este o metoda de diagnosticare care apreciaza copiii pe o scala de la 1 la 4 in functie de diferite
criterii, de la normal la sever si rezulta intr-un scor care variaza de la non-autist la autist usor,
moderat si sever.
Cuprinde 15 criterii - relationarea, imitarea,raspunsul emotional,utilizarea propriului
corp,utilizarea obiectelor,adaptarea la schimbare,raspunsul vizual,ascultarea raspunsului,
utilizarea gustului, mirosului, atingerii si raspunsul la acestea,frica si nervozitatea, comunicarea
verbala, comunicarea non-verbala,nivelul de activitate,nivelul raspunsului intelectual si
consistenta acestuia,impresii generale
Fiecareia din cele 15 criterii li se vor atribui un scor de la 1 la 4:
1 insemnand: tipic pentru varsta sa

154
2. usor atipic
3.moderat atipic
4. atipic sever
Scorul final va varia de la 15-60 de puncte in functie de care se va plasa severitatea afectiunii.

ADOS- Autism Diagnostic Observation Schedule

Este format din 4 module:
Modulul I: 10 activitati pentru copii cu varsta cronologica mai mica de 3 ani
-focus: modul in care copilul manipuleaza jucariile si materialele pentru a se juca
Modulul II: 14 activitati pentru copii care au un limbaj expresiv mai mic de 4 ani, dar folosesc
cuvinte si “fraze” (min. 3 cuvinte alaturate care sa contina un verb, dar sa nu fie stereotipii
invatate “Mi-e foame” )
Modulul III:14 activitati structurate si nestructurate (participantul are initiativa)
-focusate pe limbaj, comunicare si comportament social
Modulul IV: Participanti cu varste cuprinse intre 10 si pana la varsta adulta care au limbaj
expresiv fluent si corespunzator varstei de 4 ani
- 10-15 activitati care combina conversatia structurata cu cea nestructurata

Sunt anumite tipuri de comportament care nu reies in urma unei observatii precum ADOS, de
aceea modulul IV se completeaza cu un interviu standardizat aplicat parintilor. Scopul este sa se
determine cat de bine poate copilul sa initieze si sa sustina o interactiune sociala cu minimum de
structurare sau directionare. Unii itemi sunt facuti in mod deliberat in asa fel incat sa determine
cum reationeaza participantul in anumite situatii sociale cotidiene, alți itemi sunt creați pentru a
provoca reactii particulare puternice din partea participantului.

155
156