WWW.CARTIAZ.
RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
EXPLORAREA PERSONALITĂŢII
A. CHESTIONARE ŞI INVENTARE DE
PERSONALITATE
Metodele standardizate utilizate în
scopul cunoaşterii personalităţii sunt foarte
numeroase şi diferă sub aspectul modului de
construcţie şi al aspectelor vizate. Pornind
tocmai de la aceste considerente o prezentare
exhaustivă a acestor metode de investigare a
personalităţii a fost dificil de realizat. Astfel,
capitolul prezent a fost structurat pe două
secţiuni: în prima secţiune “Chestionare şi
inventare de personalitate” am prezentat
câteva dintre cele mai cunoscute probe,
având drept suport şi activitatea de seminar
unde se va realiza aprofundarea lor. În
secţiunea a doua “Metode şi tehnici proiective
de investigare a personalităţii” prezentarea
principalele probe de investigare se va face
structurat pe criteriul de clasificare al acestora
enunţat de Lindsey.
Termenul de personalitate derivă din
latinescul “persona”, care în antichitate
desemna masca purtată de actori pentru
interpretarea unui rol, sau din grecescul
prosopon, care însemna “faţă”.
În Evul Mediu, Boetius considera
persoana ca fiind o substanţă individuală, de
natură raţională sau inteligentă.
C.Wolff definea personalitatea ca fiind
“ceea ce conservă memoria sinelui, ceea ce
îşi aminteşte de el ca fiind din totdeauna unul
şi acelaşi”.
Pentru V.Pavelcu, termenul de
persoană indică un Eu, un subiect sau fiinţa
umană conştientă de sine.
R.B.Cattell vede personalitatea ca pe o
construcţie factorială dinamică, exprimată în
modalitatea răspunsurilor la situaţii.
H.Eysenck, bazat pe analiza factorială,
crede că personalitatea desemnează
algoritmul de îmbinare a indicatorilor
157
energetici, intelectuali şi atitudinali la nivelul
unui individ dat.
Din cele puţine definiţii prezentate
anterior dificultatea definirii cât mai complete a
personalităţii ne apare certă. G.W.Allport, în
1931, găseşte 50 de definiţii pentru termenul
de personalitate; el vede personalitatea ca
fiind organizarea dinamică în interiorul
individualităţilor a acelor sisteme psihologice
care determină ajustarea lor unică la mediu.
După părerea lui, personalitatea rezultă din
intersecţia structurilor bazale, tipologice şi
individuale, sub următoarele aspecte:
personalitatea generală, personalitatea
individuală şi personalitatea tipică.
Teoriile privind trăsăturile personalităţii
au influenţat poate cel mai mult instrumentele
psihodiagnostice de măsurare. Acest tip de
teorii operează cu o afirmaţie fundamentală,
care la rândul ei se bazează şi este validată
pe o certitudine empirică privind faptul că
personalitatea poate fi definită ca o structură
de trăsături, de moduri caracteristice de
comportament, cunoaştere, reacţie, simţire.
Tot pentru înţelegerea personalităţii,
psihologii caută să o măsoare. Teoriile
începutului de secol aveau o viziune ceva mai
simplistă în sensul utilizării frecvente, în scop
diferenţial, a unor liste de atribute, adjective,
denumiri de comportamente. Abordările
moderne dezvoltă posibilităţile oferite de
analiza factorială în sensul încercării de a
izola şi defini psihologic dimensiunile bazale
în structura personalităţii şi, pe de altă parte
de a depăşi o descriere a personalităţii prin
factori bipolari relativ independenţi. Concepţia
pe care autorul unui chestionar sau a unei
probe proiective o are despre personalitate,
despre trăsăturile care o definesc şi despre
factorii care o determină influenţează în mare
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
măsură conţinutul metodei. Conţinutul
metodelor de explorare a personalităţii a fost
mult influenţat de faptul că impulsul creării lor
l-a dat practica psihiatrică. Scopul iniţial era
de a realiza un instrument de examinare
rapidă a unei largi populaţii, pentru a detecta
persoanele cu tulburări ale personalităţii. Aşa
se explică de ce multe chestionare de
personalitate vizează descoperirea trăsăturilor
psihice care pot provoca dificultăţi de
adaptare la anumite condiţii de activitate.
Mulţi autori consideră că testele de
personalitate reprezintă aportul cel mai
important şi consistent al psihologiei
moderne, deşi în cazul diagnosticării
personalităţii conduita subiectului uman este
supusă unor atitudini interne deformate, de
apărare, care dau anumite caracteristici
răspunsurilor. Se subliniază adeseori faptul că
în cazul diagnosticării inteligenţei sau a
aptitudinilor subiectul cooperează, raportat la
diagnosticarea personalităţii unde acesta are
tendinţa de mascare. În aceste condiţii,
generate de atitudinile subiectului, se
manifestă numeroase structurări de deformare
a rezultatelor, dintre care cele mai frecvente
apar:
 Efectul de faţadă, care constă
în tendinţa subiectului de a se
plasa într-o lumină favorabilă;
 Efectul de reputaţie bună, care
se caracterizează prin faptul că
răspunsurile sunt toate la fel de
bune la toţi itemii;
 Efectul de originalitate,
deliberată, se caracterizează prin
faptul că răspunsurile atrag
ostentativ atenţia prin originalitate,
care este exprimată chiar în dauna
consecvenţelor subtile ce sunt
implicate la structura sistemelor de
întrebări-răspunsuri;
 Efectul de frondă (hallo good
by), se caracterizează prin
frecvenţa răspunsurilor negative,
de frondă, obscure;
 Efectul de convenienţă,
depistabil mai ales la subiecţii
puberi din anumite medii de cultură
care au o maturitate precoce, se
manifestă prin structurarea acelor
răspunsuri care se consideră că
intră în vederile experimentatorului
sau a unei autorităţi.
158
O problemă specială o constituie
tendinţa generală a subiecţilor de a exagera
sau minimiza rezultatele la chestionare, de
aceea numeroase chestionare au scări
speciale pentru detectarea acestei tendinţe.
Testele de diagnosticare a
personalităţii se pot clasifica foarte greu, o
împărţire mai frecventă se face în teste de
personalitate analitice şi sintetice. Ele se
exprimă formal în trei categorii:
1. Chestionare
2. Teste obiective
3. Teste proiective
Testele analitice cuprind mai ales itemi
ce sondează caracteristici delimitate ale
personalităţii, chestionarele fiind instrumentele
cele mai specifice pentru aceste sondaje.
Testele sintetice studiază structuri complexe
ale personalităţii; testele obiective şi cele
proiective constituie instrumentele cele mai
reprezentative de sondare a personalităţii.
Chestionarele de personalitate pot fi
împărţite în două mari categorii; în
chestionare de personalitate care sondează o
singură trăsătură, unifazice sau mai multe
trăsături multifazice. Din punctul de vedere al
obiectivelor psihologice chestionarele de
personalitate pot fi clasificate în patru mari
categorii reprezentative: 1) chestionare de
adaptare, 2) chestionare de interese, 3)
chestionare de atitudini, 4) chestionare de
personalitate propriu-zise.
Bineînţeles o enumerare atât de
sumară a metodelor de investigare a
personalităţii nu poate omite observaţia,
studiul biografic, analiza produselor activităţii,
chestionarele. Acestea au o mare importanţă
în psihodiagnoza personalităţii.
Vom analiza în paginile ce urmează
particularităţile de construcţie ale câtorva
dintre cele mai cunoscute metode de
explorare a personalităţii precum şi teoria
aferentă elaborării acestora.
CHESTIONARE ŞI INVENTARE
DE PERSONALITATE
A.Binet poate fi evocat printre pionierii
chestionarului ca metodă de cercetare în
psihologie, el alcătuind un chestionar de
sondare a caracteristicilor personalităţii. Dată
fiind dezvoltarea sa mare şi influenţa
ulterioară asupra dezvoltării chestionarelor de
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
personalitate R.S.Woodworth este considerat
ca primul reprezentant de seamă al
diagnosticării caracteristicilor personalităţii,
metoda sa fiind cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de Inventarul
Psihonevrotic al lui Woodworth sau
Woodworth PDS. Chestionarele sunt
denumite uneori şi metode de autodescriere
self rating sau self report methods, deoarece
dau informaţii asupra propriei conduite, a
propriilor trăiri, care ar putea fi indicatoare
pentru adaptare, utilizându-se şi denumirea
de inventare de personalitate.
Woodworth a încercat standardizarea
unui interviu psihiatric pentru al adapta pe
testări cu mase largi de subiecţi. Chestionarul
o dată alcătuit a fost aplicat în vederea
validării pe unele grupe contrastante, adică pe
subiecţi normali şi pe persoane diagnosticate
în prealabil ca fiind psihonevrotice,
selecţionându-se un număr de 116 itemi.
Scala Număr de itemi
1. emotivitate simplă
2.tendinţe obsesive şi psihastenice
3. tendinţe schizoide
4. tendinţe paranoide
5.tendinţe depresive şi
ipohondriace
6.tendinţe impulsive şi agresivitate
7. tendinţe spre instabilitate
8. tendinţe antisociale
Sistemul de cotare ponderează nota
de la fiecare scală pentru a aduce la unitate
interpretarea valorile până la 120 sunt
considerate în limite normale, cele peste
această valoare sunt interpretate ca tendinţe
de a manifesta simptoamele scalei respective,
iar valorile peste 240 indică tendinţe
comportamentale din ce în ce mai accentuate.
Chestionarul este depăşit atât moral
cât şi prin inconsistenţa studiilor de validare.
Forme mai recente ale acestor
chestionare self-report sunt:
Indexul Cornell - Cornell index
având ca scop evaluarea rapidă a unui număr
mare de subiecţi privitor la unele tendinţe
psiho-patologice.
Cornell lndex are itemii cu o
transparenţă evidentă cu formulare directă;
răspunsurile sunt de tipul Da sau Nu, afirmă
sau neagă .un aspect patologic (în afara
itemilor 20, 69, 82, 87 unde cheia este
159
Inventarul Woodworth a constituit un
model şi un punct de plecare pentru
numeroase variante, el fiind adaptat pentru
copii şi adolescenţi cea mai cunoscută
adaptare fiind “Chestionarul Woodwroth -
Mathews” (Woodworth-Matheus Personal
Data Sheet).
Această variantă cuprinde 76 de itemi
ce comportă un răspuns dihotomic de tipul
“da” sau “nu”, majoritatea răspunsurilor de tip
“da” fiind cele prin care subiectul îşi
recunoaşte respectiva manifestare sau fapt
psihic.
Exemple de itemi din chestionarul
Woodworth-Mathews sunt prezentaţi în anexa
5.
Scalele chestionarului sunt:
Coeficient de ponderare Total
28
24
30
40
26
36
52
52
inversată). Există un număr de 12 itemi
speciali, denumiţi “stop”(stop-questions) al
căror grad de semnificaţie patologică este
major (ca de exemplu:
Aţi fost deja internat într-un spital
psihiatric?
Aţi avut deja convulsii?
Aţi fost arestat de mai mult de trei ori?
Dacă în protocolul de răspuns este
marcat prin DA un astfel de item stop, el se
constituie ca o indicaţie pentru continuarea
interviului printr-un dialog anamnestic
aprofundat. Itemii stop ai testului sunt: 32, 33,
55. 56, 57, 78, 79, 88, 90, 91, 93. Deşi
reprezintă o îmbunătăţire considerabilă a
probei, itemii stop nu echivalează cu o
validare propriu-zisă a chestionarului şi nici
nu-i îmbunătăţesc validitatea.
Conţinuturile itemilor testului se referă
la: deficienţele de adaptare exprimate printr-o
afectivitate dominată de temeri, frică,
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
insuficienţă (itemii 2-19); reacţii afective
patologice, mai ales depresie (itemii 20 - 26);
nervozitate şi anxietate (itemii 27-33):
simptome psihosomatice neurocirculatorii
(itemii 34 - 38); reacţii patologice de spaimă
(itemii 39 -46); simptome psihopatologice
altele decât cele de mai sus (itemii 47 - 61);
ipohondrie şi astenie (itemii 62 - 68);
simptome psihosomatice gastrointestinale
(itemii 69-79); sensibilitate şi excesivă
neîncredere (itemii 80 - 85); tulburări
psihopate (itemii 86 -101).
lnterpretarea testului, în funcţie de scopul
utilizării, se poate realiza prin:
1 .considerarea subiecţilor care au
depăşit un număr de 23 de itemi cu răspuns
patologic ca având tulburări psihopatologice
semnificative;
2. subiecţii care au depăşit un număr
de 13 răspunsuri afirmative sunt consideraţi
ca având tendinţe psihopatologice;
3. chiar dacă nota este inferioară lui
13, dar există cel puţin un răspuns afirmativ la
un item stop, subiectul este îndrumat spre
interviul anamnestic aprofundat.
Proba poate fi aplicată fie pe loturi largi
de subiecţi pentru a decela pe cei cu o
problematică psihiatrică, fie ca test secundar
pentru nuanţarea situaţiei unui subiect care
are o cotă ridicată la o scală de nevrotism a
altui chestionar sau cu dificultăţi de adaptare
profesională / maritală / şcolară.
Inventarul de adaptare Bell –
serveşte la aprecierea adaptării faţă de
anumite medii: familial, profesional etc. A fost
alcătuit cu scopul de a depista studenţii care
ar avea nevoie de o consultaţie psihologică
sau psihiatrică.
Inventarul de personalitate
Benreuter- este compus din 125 de întrebări
şi măsoară patru aspecte:
• Tendinţe nevrotice notate cu
codul B1-N;
• Autosuficienţa notate cu codul
B2-S;
• Introversiunea-extraversiunea
notate cu codul B3-I;
• Dominarea-supunerea notate
cu codul B4-D.
Normele sunt prezentate pe centile şi
pe sexe pentru tineri şi pentru adulţi. Prezintă
160
corelaţii semnificative între tendinţele
nevrotice şi introversiune-extraversiune.
INVENTARUL MULTIFAZIC DE
PERSONALITATE
MINNESOTA1
MMPI a fost elaborat în cadrul şcolii
de medicină a Universităţii Minesota, în 1940,
de către S.R. Hathaway şi J.C.McKinely. Pe
baza experienţei clinice, autorii au selecţionat
o multiplicitate de simptome concretizate în
întrebări ce se referă la aspecte relativ variate,
dar pe care clinicianul le abordează în mod
obişnuit, cu ocazia interviului unei persoane a
cărei conduită şi adaptare ridică anumite
probleme. În chestionar sunt incluse afirmaţii
referitoare la sănătate, simptome neurologice,
adaptare familială, valori morale, atitudini;
simptomatologia psihiatrică ocupă un loc
important. MMPI –ul a fost destinat utilizării de
către clinicieni experimentaţi şi specializaţi în
aplicarea acestui test, totuşi există mai multe
modalităţi de a utiliza scalele testului.
Studiile referitoare la MMPI sau axat
pe validarea lui ca instrument de
diagnosticare generală a anormalităţii psihice
(cu cât este mai mare numărul şi mărimea
devianţei la nivel scalar cu atât persoana este
mai sever tulburată) iar late cercetări s-au
axat pe validitatea diagnostică a diferitelor
scale luate separat. Direcţia care s-a dovedit
deosebit de fructuoasă pentru diagnoză este
utilizarea MMPI prin aspectele configurale ale
profilelor sau prin modelele de scoruri. Din
1951 autorii testului publică un Atlas pentru
utilizarea MMPI, în care codifică numeric
scalele şi furnizează profilele codificate şi
anamnezele a 968 de subiecţi. O altă utilizare
inedită şi extrem de semnificativă o reprezintă
derivarea a numeroase alte probe din itemii
lui.
Testul cuprinde nouă scale clinice şi
patru scale de validare a profilelor şi
integrează doar 366 din cei 550 de itemi
posibili, conţinuturile itemilor acoperind o
gamă diversă şi largă de probleme de 26 de
tipuri. Testul este satisfăcător pentru vârste
între 16-55 de ani.
Etalonarea s-a efectuat pe o populaţie
de 700 de persoane şi 800 de pacienţi
1
Sursa : M.Minulescu, “Chestionarele de personalitate
în evaluarea psihologică”, Ed.Garell Publishing House,
Bucureşti, 1996
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
psihiatrici, selecţionaţi datorită certitudinii cu
care clinicienii îi putuseră încadra în cele 9
grupe nosologice.
Subiectul primeşte afirmaţiile scrise pe
o foaie de hârtie sau sunt vizualizate pe
ecranul monitorului şi le clasifică pe baza
aprecierii sale în trei categorii: “adevărat”,
“fals”, “nu pot să mă pronunţ”, dând răspunsul
atât pentru examinările colective cât şi pentru
cele individuale pe o foaie de răspuns.
Normele grupului de control sunt
prezentate într-o scară T, cu media de 50 şi
cu deviaţia standard de 10 puncte. Se
consideră că orice cotă ce se depărtează de
medie cu 2 deviaţii standard, deci cote mai
mari de 70, sunt indicative ale prezenţei
fenomenelor patologice. Semnificaţia cotelor
scăzute, de la 30 în jos, este expresia unei
dezadaptări sau a unei anumite atitudini faţă
de examinare.
Voi prezenta în continuare o schiţă a
conţinutului scărilor constitutive ale MMPI:
Semnificaţia scalelor de validare a
profilelor
Sunt construite de autori 4 scale de
validare “?”, “L”, “F”, “K”.
Primele trei sunt de obicei utilizate
pentru o evaluare globală a înregistrărilor la
probă; dacă scorurile trec de o valoare maxim
admisă, înregistrările pot fi suspectate.
Aceste scări nu servesc la stabilirea
validităţii probei în sensul psihometric, prin ele
se determină atitudinea subiectului faţă de
probă, sinceritatea lui, înţelegerea întrebărilor
trăgându-se concluzii asupra încrederii ce
trebuie acordate răspunsurilor la scările
clinice.
Scala ? -“ nu pot să mă pronunţ”. Nota
brută reprezintă numărul de întrebări la care
subiectul răspunde “nu ştiu”. Scorul foarte
ridicat mai mult de 10 omisiuni scade mult
validitatea întregii examinări, moderat ridicat
(conform normării în note T) semnifică o
subevaluare a ansamblului profilului; unele
indicaţii sunt oferite de analiza simptoamelor
asupra cărora subiectul nu s-a putut pronunţa.
Psihastenicii şi melancolicii (unii), obţin cote
relativ ridicate.
Scala “L” – minciună. Cuprinde 15
afirmaţii referitoare la unele efete foarte
răspândite, admise de normali aproape în
unanimitate ca fiind adevărate. De exemplu
161
un subiect care caută să se prezinte într-o
lumină favorabilă va declara false astfel de
afirmaţii: “Nu spun întotdeauna adevărul”,
“Rareori las pe mâine ceea ce trebuie să fac
azi.” Se poate acorda o mică încredere
completărilor efectuate de un subiect cu o
cotă ridicată la scala L Cota L este însă
adeseori ridicată la isterici şi la unii paranoici
şi psihopaţi, care încearcă să apară într-o
lumină favorabilă. Persoanele cu cota ridicată
la scala L nu sunt totdeauna conştiente de
falsificarea adevărului în răspunsurile date.
Scala “F” Are un total de 24 de itemi.
Subiecţii sunt de acord cu majoritatea
acestora. Nota brută medie se situează între 4
şi 10. Răspunsurile corespunzătoare scalei
fiind relativ convenţionale, subiecţii
neconvenţionali tind de asemenea să prezinte
scoruri ridicate, între 10 şi 20. Un scor brut
superior lui 20 indică fie că subiectul nu a
înţeles testul (deşi proba trebuie administrată
numai unor subiecţi cu un QI normal); fie că
subiectul prezintă o anomalie mentală
serioasă, iar în această situaţie nota F indică
gradul de anormalitate al subiectului.
Scala “K” . A fost construită pentru a
se putea corija o eventuală influenţă a
atitudinii subiectului, dar poate evidenţia şi
unele sirnptome patologice.
Deşi este legată de L şi F, explorează
un alt tip de factori de distorsiune: subiecţii cu
un scor K ridicat tind să adopte o atitudine
defensivă faţă de obiceiurile lor psihologice de
aceea tind să prezinte un profil “normalizat”.
Subiecţii cu un scor scăzut au tendinţa opusă,
spre autocritică şi admiterea unor simptome
anormale chiar dacă importanţa reală a
acestora este nesemnificativă. Rezultatele
obţinute la scala K dau indicaţii pentru unele
din scările clinice şi servesc la corecţia cotelor
respective; astfel s-a constatat că în cazul
ipohondriei şi a deviaţiilor psihopate, al
psihasteniei, al schizofreniei şi hipomaniei
curba are un platou când cota la K este
ridicată. Nota K are şi o semnificaţie în sine:
scorul ridicat este un prognostic bun pentru un
bolnav mental, indicând capacitatea relativă a
subiectului de a-şi rezolva propriile probleme.
Diferenţa F – K .Elimină posibilitatea
existenţei unui “trucaj” deliberat a
răspunsurilor. În mod normal diferenţa este
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
cuprinsă între +11 şi -12 ( calculată pentru un
lot de 690 normali, 100 bolnavi cu
simptomatologie psihopatologică şi 200
bolnavi somatici, media calculată fiind -9 .
Gough consideră că o diferenţă
cuprinsă între +4 si +7 ar trebui să trezească
o uşoară îndoială, între +7 si +11 este
suspectă, iar o diferenţă superioară sau egală
cu +12 este în mod sigur legată de o
falsificare în sens patologic.
Când diferenţa F - K indică o falsificare
a răspunsurilor profilele au formă atipică, fie
ca dinţii de fierăstrău”, fie “flotante”, iar notele
T sunt superioare lui 70.
Semnificaţia scalelor clinice
Scala ipohondrie - Hs
O notă Hs ridicată indică faptul că
subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv
de boli fizice fără nici o bază organică.
Ipohondricii identificaţi de această scală sunt
diferiţi de ipohondricii cu manifestări somatice
aceştia prezentând un lung istoric de
exagerare a comentariilor asupra
simptoamelor fizice, nu au încredere în medic,
critică tratamentul care li se aplică şi aleargă
din medic în medic.
Scara îi diferenţiază bine pe cei cu
sindrom ipohondriac de cei care prezintă o
boală fizică reală şi a căror notă nu este prea
ridicată. De obicei Hs antrenează şi o
oarecare ridicare concomitentă a depresiei,
elementul esenţial al modelului D-Hs fiind însă
Hs.
Scala depresie - D
A fost validată pe un grup de
melancolici. Scara este foarte sensibilă: se
ridică imediat ce în simptomatologie există o
notă depresivă sau anxioasă, este egal
sensibilă şi la efectele terapiei şi coboară
rapid atunci când bolnavul se ameliorează
clinic. Se ridică într-un mare număr de stări
nevrotice sau psihotice. Detectează subiecţii
deprimaţi, dar capabili să-şi ascundă
simptoamele depresive, având idei active de
sinucidere.
Scala isterie - Hy
A fost validată pe un grup de isterici de
conversie. Cuprinde de fapt două grupe de
conţinuturi:
162
1. scală de temperament isteroid,
caracterizând subiecţii cu atitudini sociale
naive, care cer numai pentru ei afecţiune
şi ajutorul anturajului şi prezintă reacţii
infantile când pretenţiile nu le sunt
satisfăcute;
2. scală de simptome de conversie.
În populaţia normală, cele două tipuri
de probleme nu sunt intercorelate. La nivelul
grupului clinic datele indică faptul că
manifestările de conversie se dezvoltă de
preferinţă pe un temperament isteroid. Autorii
insistă pe lipsa de maturitate a istericului care
face ca, deşi aparent o terapie sau
persuasiune terapeutică să conducă spre
atenuări temporare, să existe posibilitatea
reapariţiei simptoamelor.
Scala de deviaţie psihopată - Pd
A fost validată pe un grup de subiecţi
spitalizaţi cu diagnosticul de “personalitate
psihopată”.
Caracteristici principale fiind: absenţa
răspunsurilor emoţionale profunde, neputinţa
de a profita de experienţă, absenţa respectului
pentru normele sociale.
Astfel de subiecţi sunt de exemplu delincvenţi
care comit delicte de tipul minciunii, furturilor,
alcoolismului, toxicomaniei sau delicte
sexuale. Ei se caracterizează în
comportmentul lor antisocial prin:
• recidivism (incapacitatea de a profita de
experienţa anterioară);
• lipsa unei motivaţii a activităţii lor
delictuale;
• neglijarea precauţiilor care să evite
descoperirea.
Scala poate avea cote ridicate chiar
dacă subiectul n-a comis nici un delict. Scala
Pd este mai mult o scală de caracter decât
simptomatologică şi este greu de falsificat.
Scala masculinitate-feminitate Mf
Scala a fost validată pe un grup de
homosexuali, alcătuiţi din cei din ultima
categorie prezentată mai jos. Autorii probei
grupează homosexualii în patru categorii:
• homosexuali prin autopuniţie-masochistă;
• homosexuali impulsivi;
• homosexuali psihopaţi;
• homosexuali adevăraţi, cu personalitate
feminină constituţională.
Această scală este în corelaţie cu
inteligenţa, ceea ce nu înseamnă că o notă
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
ridicată la inteligenţă este obligatoriu
secundată de homosexualitate. Scala are o
relativă valoare diagnostică pentru aspectele
patologice.
Scala paranoia Pa
A fost validată pe un grup de bolnavi
paranoici, este o scală caracterială. Descrie
manifestări care se referă la hipersensibilitate,
la tendinţa spre suspiciune, idei de persecuţie
sau de grandoare.” sunt posedat de spirite
rele”, “mă simt urmărit.”, “Cred că am simţuri
mai puternice decât ceilalţi oameni”- acestea
sunt câteva dintre afirmaţiile apreciate de
paranoici ca adevărate. Scala detectează
tendinţe paranoide chiar şi la subiecţii care nu
au ajuns încă la manifestări patologice.
Scala psihastenie Pt
Este o scala simptomatică, itemii
referindu-se la simptoamele fobice şi
obsesionale, a fost validată pe un grup mic de
subiecţi ce prezentau nevroză obsesională. O
notă ridicată la această scală poate fi
considerată ca un indice de anxietate. Cea
mai mare parte a nevrozelor grave au o notă
Pt ridicată.
Scala schizofrenie - Sc
A fost validată pe un grup eterogen de
schizofrenie cuprinzând demenţa precoce,
diagnosticul de schizofrenie pseudo-nevrotică,
de hebefreno-catatonie, precum şi
schizofrenie paranoidă.
Autorii admit faptul că permite
depistarea a 60% din schizofrenii. Unele
schizofrenii paranoide apropiate de paranoia
au un Sc coborât, dublat de scala Pa ridicată,
la fel şi unii subiecţi pur schizoizi pot avea un
Sc normal. Sunt numeroase cazurile în care
scorul poate fi ridicat fără a fi vorba de o
schizofrenie(de exemplu în anumite nevroze
grave, sau la unii subiecţi cu o puternică
introversie).
Adolescenţii au în mod obişnuit note
cuprinse între 60 şi 70.
La schizofreni există o relaţie
curbiliniară între gravitatea stării patologice şi
notă, în sensul că la schizofrenii vechi,
rezistenţi la insulino-terapie, nota tinde să
coboare. Cu cât nota Sc este mai ridicată cu
atât prognosticul este mai bun. Sc este strâns
legată de Pt; dacă cele două note sunt ridicate
163
iar Pt este mult mai ridicată decât Sc atunci
diagnosticul va fi probabil de nevroză.
Este indicat a fi prudenţi în
interpretarea notelor ridicate la această scală.
Scala hipomanie - Ma
Scala a fost validată pe un grup de
hipomaniaci. ltemii prin conţinut constituie 2
subscale:
1. expansivitate
2. iritabilitate
Întrebările se referă la excitarea
emoţională, hiperactivism şi la fuga de idei.
Un Ma ridicat însoţit de un Pd ridicat
se întâlneşte la adolescenţi, dar are un
prognostic mai favorabil decât o cotă peste
medie la Pd sau la Pd+Pa.
Scala introversiei sociale - Si
Scala nu este o scală clinică în sens
strict, ea se poate aplica şi pe normali fiind
construită prin discriminarea între un lot de
studenţi care se angajează în puţine activităţi
extracuriculare şi un lot cu caracteristici
opuse. Scorurile ridicate indică tendinţa de o
evita contactele sociale.
Criticile aduse chestionarului se referă
la validitatea de construct a scalelor şi la
valoarea răspunsurilor care depind de modul
cum subiectul este capabil să-şi
conştientizeze propriile sentimente, atitudini
etc. MMPI prezintă o valoare diagnostică
înaltă şi recunoscută pentru unele trăsături ca
psihopatia sau isteria unde de regulă
răspunsurile şi comportamentul subiectului
sunt diametral opuse. Acest aspect poate fi
determinat de faptul că în validarea scalelor
nu s-a ţinut seama de conţinutul răspunsurilor
ci de valoarea discriminativă între patologie şi
normalitate. Ca orice scală validată prin
metoda criteriului extern, au fost selecţionaţi
acei itemi care experimental s-au evidenţiat ca
semnificativi, deşi conţinutul lor nu pare
totdeauna a avea o relaţie evidentă cu
sindromul avut în vedere.
În 1989 apare forma a doua o
M.M.P.I., ca urmare a activităţii unui Comitet
de restandardizare a M.M.P.l numit în 1982.
Astfel au fost modificaţi 82 dintre itemii
originali şi s-au adăugat încă 154. Noua
versiune are redistribuiţi itemii scalei F,
conţine încă două scale noi de validare: VRIN
- scală ce măsoară inconsistenţa
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
răspunsurilor subiectului şi TRIN - scală
destinată evaluării tendinţei subiectului de a
aproba orice item. De asemenea, au fost
incluse încă 5 scale clinice standard:
• scala HEA evaluând preocupările pentru
sănătate;
• scala TPA vizând tipul de personalitate A,
iritabil, nerăbdător, hiperactiv;
• scala FAM care include problematica
tulburărilor sau abuzurilor intrafamiliale;
• scala WRK care evaluează atitudini sau
comportamente ce pot interfera cu
performanţa în muncă.
Manualul formei a doua este mai bogat
în date psihometrice, date despre
eşantioanele normative, date item-matrice ţi
prezintă referinţe biografice complete.
Operaţional profilele MMPI şi MMPI 2 bazate
pe cele 10 respectiv, 15 scale clinice sunt
interpretate ca şi când ar evalua trăsături. În
acest sens, una dintre criticile care persistă şi
în prezent este faptul că o astfel de utilizare
cere un calcul al fidelităţii după intervale mai
mari, de luni sau ani.
Consistenţa internă a fost calculat prin
coeficientul Kuder-Richarson pentru ambele
variante cu observaţia că loturile de subiecţi
masculini şi feminini sunt mult mai mari pentru
MMPI.
S-a realizat şi o analiză factorială
asupra celor 13 scale separat pentru cele
două loturi, masculin (1138 subiecţi) şi feminin
(1462 subiecţi) care, în viziunea unor
cercetători, ridică de asemenea probleme.
Astfel, de exemplu, se reproşează manualului
că nu realizează o încercare de a interpreta
structura factorială confundată la nivelul
factorilor II şi III, şi nici de a se explica
emergenţa unor scale precum, pentru subiecţii
masculini, este (D), paranoia (Pa) şi
introversia socială (Si) care contribuie
simultan pozitiv în componenta factorului l, şi
negativ în componenţa factorului III. Pentru
lotul feminin, ipohondria (Hs) şi depresia (D)
apar atât pentru factorul II cât şi pentru
factorul III, iar schizofrenia (Sc) contribuie
substanţial la nivelul factorilor I şi II.
Astfel se consideră, că datele analizei
factoriale demonstrează mai degrabă că cele
10 scale clinice măsoară un factor general,
doi factori de grup şi poate un factor specific,
masculinitatea - feminitatea.
Toate aceste aspecte menţionate
sprijină în continuare rezerva faţă de
164
validitatea de construct a profilelor MMPI în
ambele variante.
CHESTIONARUL 16 FACTORI
PRIMARI - 16 PF
Pentru Cattell2 personalitatea are un
sens diagnostic şi diferenţial, este ceea ce
permite o predicţie asupra a ceea ce va face
persoana într-o situaţie dată. În efortul său de
a ajunge la o descriere cuprinzătoare a
personalităţii, Cattell începe prin analiza
denumirilor trăsăturilor de personalitate,
proces realizat printr-un studiu de dicţionar.
Teoria sa are un cadru clinic de referinţă
pornind de la date strict ştiinţifice şi cercetarea
empirică utilizează subiecţi cărora li se
studiază extensiv comportamentul colectând o
masă enormă de date prin chestionare, teste
obiective, observaţii directe, cotări ale
conduitei în situaţii reale de viaţă. Datele sunt
prelucrate prin metoda analizei factoriale iar
factorii obţinuţi, consideră autorul, sunt chiar
trăsăturile personalităţii responsabile de
variaţia comportamentului acestor subiecţi.
Pentru a evalua trăsăturile identificate
prin analiza factorială Cattell construieşte şi
publică în 1950 chestionarul 16 PF denumit
“Chestionarul celor 16 factori ai personalităţii”.
lnventarul porneşte de la cele 12 trăsături
sursă definite prin analiza factorială iar itemii
sunt selectaţi pe baza saturaţiei în factorii
respectivi fără a se specifica felul în care au
fost iniţial formulaţi sau aleşi. Multe dintre
denumirile trăsăturilor sunt formulări speciale
ale lui Cattell, el fiind dintre cei care au
instaurat o rigoare în multitudinea de termeni
pentru diferiţi factori ai personalităţii, pledând
şi introducând în cele din urmă un cod
universal denumit “lndex universal” care îi
permite să înmagazineze coerent rezultatele
diferitelor cercetări.
Formulările itemilor au două modele:
unii includ întrebări legate de propriul
comportament al subiectului, precum şi
exprimarea unor opinii sau atitudini generale
despre oameni; ceilalţi cer subiectului să
aleagă între două posibile ocupaţii, activităţi
recreative, tipuri de oameni, sau alternative
2
Cattell R.B., “Personality and motivation. Structure
and measurement”, World Book Co, New York, 1957
Minulescu M., “Chestionarele de personalitate în
evaluarea psihologică”, Ed. Garell Publishing House,
Bucureşti, 1996
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
privind judecăţi de valoare. Există şi itemi
verbali sau numerici destinaţi evaluării unui
factor de abilitate rezolutivă. Completarea
chestionarului nu necesită limită de timp
acesta putând fi completat în 30-60 min.
Chestionarul are două forme paralele,
a câte 187 itemi, putând fi utilizat cu ambele
forme simultan în scopul unei mai mari
fidelităţi a evaluărilor, sau cu o singură formă
având în vedere că datele privind coeficienţii
de fidelitate ale acestor forme pentru scalele
chestionarului (de la .50 la .88), coeficienţii de
omogenitate (de la .22 la la .74) şi de
validitate (de la .32 la .86) îndreptăţesc o
echivalare a scorurilor; sau realizat
numeroase studii chiar şi pe populaţia
românească pentru a reliefa validitatea
empirică a chestionarului.
Factorii evaluaţi prin analiză factorială
sunt constructe bipolare, iar testul evaluează
prin date normative poziţia individului de-a
lungul acestui continuum.
FACTORI PRIMARI
FACTORUL A - Schizoitmie vs.
ciclotimie
Polul exprimat prin cote standard joase
(de la 0 la 3) caracterizează un comportament
prin aspecte precum schizotimie, orgoliu, spirit
critic, opozanţă, răceală şi indiferenţă,
suspiciune, rigiditate. Polul opus, începând de
la cota standard 7 spre 10, indică un
comportament caracterizat prin ciclotimie;
individul este bun, amabil, prietenos, serviabil,
cu interes pentru ceilalţi, blând, încrezător,
adaptabil şi cald.
Caracteristice ciclotimului sunt uşurinţa
cu care trăieşte, se emoţionează, interesul
marcat pentru semeni şi fiinţe. Un grup format
din persoane de tip ciclotimic este activ, mai
puţin axat pe critică, cu indivizi mai generoşi
în raporturile interpersonale. Persoanele de la
polul pus sunt mai puţin conciliante, preferă
lucrurile, cuvintele, viaţa solitară; sunt
introspectivi, apar serioşi, preferă o agresiv, combativ, încăpăţânat, sigur de sine,
camaraderie intelectuală. În acelaşi timp, sunt
mai profunzi în aprecierea altora mai siguri
într-o activitate care cere precizie.
FACTORUL B - Abilitate rezolutivă
generală
Acest factor măsoară, din perspectiva
teoriei lui Cattell, acel factor general denumit
inteligenţă (vezi tema “Teorii ale inteligenţei”).
Cotele standard scăzute la factorul B măsurat
prin sarcini atât reale cât şi opţionale, indică o
165
slabă abilitate mentală care atrage după sine
şi o moralitate inferioară, tendinţa de a
abandona cu uşurinţă, lipsa de interes pentru
subiecte intelectuale, lipsa de cultură în
general. Polul opus, de la 7 spre 10, indică
inteligenţa vie, conştiinciozitatea şi
perseverenţa în rezolvarea problemelor,
tendinţa de a fi cultivat şi de a gândi în plan
abstract, logic.
FACTORUL C- lnstabilitate emoţională
vs. stabilitate emoţională.
Polul caracterizat prin instabilitate
reprezintă în acest sens caracteristici ale unui
eu slab: emotivitate, imaturitate afectivă,
instabilitate; individul reacţionează la frustraţie
într-o manieră emoţională, este inconstant în
atitudini şi interese, este excitabil şi
hiperreactiv, fuge de responsabilităti,
abandonează uşor, este neliniştit, implicat în
conflicte, agitat, visător; poate fi implicat şi în
accidente. La polul opus apar caracteristicile
unui eu puternic, matur, calm. lndividul este
stabil, constant în interese, calm chiar
flegmatic; realist, se adaptează faptelor; nu se
manifestă uşor oboseala nervoasă, nu se
amestecă în conflicte.
Persoana cu un eu slab tinde să fie cu
uşurinţă contrariată de lucruri şi oameni, trăind
un sentiment de insatisfacţie în familie, şcoală
sau profesie şi are dificultăţi în păstrarea
calmului. La acest pol apar mai dese reacţiile
nevrotice generalizate sub forma unor
tulburări psihosomatice (tulburări digestive, de
somn) sau temeri iraţionale şi comportamente
obsesive. Dar, în multe cazuri de tulburări de
personalitate şi de nevroze se întâlnesc cote
scăzute ale factorului C.
FACTORUL E - Supunere vs.
dominanţă
Polul comportamentului supus, blând
indică dependenţa dar şi naturaleţe şi
bunăvoinţă; o persoană conformistă şi uşor de
dominat. Polul opus, indică un comportament
afirmativ, sever, chiar dur sau ostil, auster cu
o gravitate afectată. Nonconformist, dar dornic
să capteze atenţia.
Această dimensiune comportă o
relativă diferenţiere în funcţie de sex: la femei
se manifestă printr-o nuanţă mai marcată de
ipohondrie, prin tendinţa de a atrage atenţia
dar şi de echilibru social, care diferă de
tendinţe mai agresive la bărbaţi. Ambelor sexe
însă le este specific faptul că o dominanţă
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
puternică poate conduce la voinţă obstinată şi
chiar spre un comportament antisocial, rebel
(unele date de cercetare indică faptul că
dominanţa tinde să coreleze cu statutul social,
fiind mai ridicată fa liderii recunoscuţi).
FACTORUL F - Expansivitate vs.
nonexpansivitate
Factorul F este un constituent
important al extraversiei -introversiei, ca factor
secundar.
Polul nonexpansiv indică un
comportament moderat, prudent, taciturn,
introspectiv cu tendinţa spre deprimare şi
reverie (nonexpansivii sunt în general crescuţi
după norme mai severe şi tind spre un plus de
moderaţie), ei apar visători, îşi rod unghiile. În
general necomunicativ, mulţumit de sine, legat
de valori personale, lent, reflectant. Polul
opus, al expansivităţii, indică un
comportament impulsiv, entuziast, vesel,
direct, plin de viaţă; guraliv, expresiv, legat de
grup, spontan în reacţii; expansivi au avut în
general un mediu mai facil, mai puţin sever,
creator de optimism, dar şi cu aspiraţii rnai
puţin exigente. Expansivitatea corelează cu
preferinţa pentru aglomerări urbane dar şi cu
poziţia în familie: cel mai în vârstă tinde spre
nonexpansivitate, cel mai tânăr spre a fi şi cel
mai expansiv.
FACTORUL G - Supraeu slab vs. forţa
supraeului
La poIul unui supraeu slab,
caracteristică pentru comportament este lipsa
de toleranţă la frustrare; un individ schimbător,
influenţabil, cu o emotivitate generalizată,
oboseală nervoasă, inconstanţă şi
nesiguranţă, care neglijează obligaţiile sociale
şi un general dezinteres faţă de normele
morale colective. Polul opus atrage după sine
atitudini de conştiinciozitate, perseverenţă,
responsabiliate personală; individul e ordonat,
consecvent, atent la oamenii şi lucrurile din
jur.
Factorul corespunde în viziunea lui
Cattell supraeului psihanalitic prin accentul
pus pe consideraţia faţă de normele morale,
tendinţa de a susţine eul şi a frâna impulsurile
idului. Se poate distinge de stabilitatea
emoţională măsurată de factorul C prin faptul
că rezultă dintr-o integrare dinamică adecvată
de-a lungul vieţii.
Acest pol indică reuşita în activităţi variate dar
care impun perseverenţă, regularitate şi o
bună organizare mentală, fiind în genere un
166
prognostic bun pentru succesul profesional,
aptitudinea pentru rolurile de lider,
popularitate; polul scăzut se asociază cu
tendinţa spre disimulare, vagabondaj,
distrugere şi încălcare a legii, spre accese de
furie nestăpânite.
FACTORUL H - Threctia vs. parmia
Polul threctia (termenul de threctia vine
de ia englezescul threat, ameninţare indicând
o corelaţie cu reactivitatea ridicată a
sistemului nervos autonom faţă de
ameninţare; opus termenului parmia, care
indică predominanţă parasimpatică) indică un
comportament dominat de tendinţa de repliere
asupra propriei persoane; prudent, rezervat,
distant, contemplativ, cu tendinţa de a apare
acru şi rece, dezinteresat de sexul opus,
moderat şi conştiincios dar cu interese
limitate. Se caracterizează printr-o absenţă a
interesului artistic sau afectiv, o tendinţă spre
perceperea rapidă a pericolului.
Polul parmia indică o sociabilitate
gregară, o persoană îndrăzneaţă, căreia îi
place să întâlnească oameni, este activ,
curajos, cu interes pentru sexul opus;
impulsiv, frivol, neliniştit, nu vede uşor
semnele pericolului, cu interese artistice şi cu
o bogată rezonanţă emoţională.
La nivelul acestui factor puternic
dominat de ereditate, întâlnim ceea ce Cattell
consideră a fi un temperament constituţional
schizotim, leptosom (G scăzut).
FACTORUL l - Harria vs. premsia
Polul harria indică un comportament
realist dar dur; tipul de persoană care nu se
aşteaptă la lucruri extraordinare de la ceilalţi,
se bazează pe sine, are spirit practic; matur
emoţional, aspru, chiar cinic, fără simţ artistic,
reacţionează prea puţin la aspecte estetice şi
nu ia în seamă incomodităţile fizice.
Polul premsia, indică un comportament
sensibil la estetic, exigent dar nerăbdător,
relativ imatur emoţional; insul este prietenos,
blând, indulgent cu sine şi ceilalţi, dificil de
satisfăcut în probleme de artă, introspectiv,
imaginativ şi cu o bogată viaţă interioară,
acţionează prin intuiţie sensibilă; în plan social
manifestă o relativă frivolitate, dornic să
atragă atenţia, este neliniştit, chiar ipohondru.
Există o diferenţiere sexuală pentru acest
factor: femeile şi fetele prezintă în general
cote mai ridicate decât bărbaţii sau băieţii.
Există o relaţie invers proporţională între
rezultatele muncii în grup şi nivelul cotei
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
factorului I: rezultatele tind să fie cu atât mai
scăzute cu cât cota medie a indivizilor e mai
ridicată, membrii fiind descrişi ca lenţi în
munca de grup, în decizii, acţionând inutil, cu
tendinţa spre remarci de natură emoţională şi
socială, negativişti.
Harria reprezintă expresia durităţii,
masculinităţii şi a spiritului practic;
comportamentul este matur social, generează
solidaritate de grup şi realism; este din
categoria celor formaţi prin influenţa mediului
şi a culturii. Termenul de premsia relevă o
sensibilitate emoţională protejată, ceea ce
echivalează cu a implica formarea în interiorul
unei culturi rafinate, care protejează
sensibilitatea şi gustul estetic. Termenul harria
indică duritate şi realism în mediul de
formare.
FACTORUL L - Alexia vs. protension
La polul alexia comportamentul apare
caracterizat prin încredere, adaptabilitate,
cooperare; absenţa geloziei sau invidiei, o
gravitate amabilă, dar plină de spirit, interesul
faţă de ceilalţi. Polul protension reprezintă
tensiunea: un mod neîncrezător, înclinat spre
gelozie, îndărătnic, suspicios şi timid; relativ
rigid, dur şi indiferent fată de alţii.
Cota joasă caracterizează un subiect
care se acomodează uşor, nu caută rivalitate,
se preocupă de tot de oameni, excelează în
munca de echipă; cota ridicată apare adesea
la individul egocentric, rigid în interrelaţii,
interes mai degrabă pentru viaţa sa interioară
decât fată de oameni (conexiunii dintre L
ridicat şi comportamentul paranoid nu sunt
edificatoare).
FACTORUL M - Praxernia vs. autia
Polul cotelor scăzute defineşte un
comportament practic şi conştiincios; este
insul care ţine la formă, este capabil să-şi
păstreze sângele rece şi prezintă o relativă
lipsă de imaginaţie; în acelaşi timp este un
spirit logic, expresiv, deschis ca interese, cu
sânge rece în caz de urgenţă sau pericol.
Polul autia defineşte ceea ce am putea numi
nonconvenţionalul excentric: imaginativ,
boem, mai puţin preocupat de
conştiinciozitate, cu un aspect exterior calm,
are ocazionale izbucniri emotive de natură
isterică
Persoana autia este un imaginativ
centrat în întregime pe instanţele interioare;
prea puţin preocupat de contingenţe, adesea
original şi ignorând realităţile cotidiene îşi
167
urmează calea proprie; dezinteresat faţă de
valorile materiale, motivaţiile interioare îl aduc
uneori în posturi extravagante acompaniate
de reacţii emoţionale violente; conştient de
propria personalitate ignoră activităţile
colective.
FACTORUL N - Naivitate vs. subtilitat
Polul naivităţii, respectiv al cotelor
joase, indică un comportament direct, naiv,
sentimental, natural, uneori stângaci şi
neîndemânatic; se interesează de alţii şi este
uşor de satisfăcut. Polul opus, indică
perspicacitate şi luciditate în opinii, un mod de
a fi în general rafinat, civilizat şi subtil, dar
rece, indiferent faţă de alţii, şi dificil de
satisfăcut. Aspectele caracteristice polului
opus indică lipsă de afectare, naturaleţe şi
spontaneitate (acest factor nu afectează însă
decisiv comportamentul).
FACTORUL O - Încredere vs. tendinţa
spre culpabilitate
Polul cotelor joase indică un
comportament calm, cu încredere în sine,
senin, liniştit, rezistent la stres, eficient,
viguros, uneori brutal, fără fobii, se angajează
în genere în activităţi simple Polul cotelor
înalte indică lipsa de securitate, un mod
anxios, depresiv, agitat de a se raporta la
existenţă; fără încredere în ceilalţi, bănuitor,
cu sentimente de culpabilitate.
Este un factor al tendinţelor depresive,
sensibilităţii emoţionale, deprecierii de sine, al
nevrotismului. Persoana apare obosită de
situaţiile excitante, se simte incapabilă să
înfrunte exigenţele existenţiale cotidiene, se
descurajează cu uşurinţă, este plină de
remuşcări şi este deprimată descoperind că
oamenii nu sunt nici morali, nici atenţi faţă de
aspectele importante; este înclinată spre milă,
lecturi, liniştea semenilor (la copiii cu note
ridicate 9 sau 10 apare un sentiment de
solitudine şi insuficienţă).”O” ridicat apare în
toate formele de nevroză, psihoză, în tulburări
de personalitate şi infirmităţi psihice.
Următorii patru factori denumiţi Q, sunt
mai puţin exprimaţi şi clarificaţi, dar au o
contribuţie în comportament atunci când sunt
activi. Au fost derivaţi din analiza factorială
realizată asupra celorlalţi factori.
FACTORUL Q1 - Conservatorism vs.
lipsa de respect pentru convenţii
Polul conservator indică un mod relativ
necritic de acceptare a normelor; polul opus
reprezintă un comportament deschis spre
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
nou, inovator, critic, cu un ascuţit gust pentru
analiză.
FACTORUL Q2 - Dependenţa de grup
vs. independenţa personală
Nu este un factor clar stabilit în
variaţiile comportamentale, manifestându-se
mai ales la nivelul atitudinilor interioare (nici
unul dintre aceşti factori Q - 2, 3, 4 nu au fost
găsiţi cu maximă certitudine în validările
empirice, apărând mai ales în răspunsurile la
chestionare).
Persoana cu cote Q2 ridicate este
raţională, capabilă să se decidă singură. La
polul opus, este tipul de individ care merge
odată cu grupul, caută aprobarea socială,
urmează moda.
FACTORUL Q3 - Sentiment de sine
slab vs. sentiment de sine puternic
Factorul exprimă gradul în care
individul a acceptat o imagine de sine ideală
prin care îşi dirijează comportamentul real. Un
astfel de factor depinde de mediu în sensul
dependenţei de încurajare, stimularea valorilor
constructive şi a respectului de sine. Copilul
cu o cotă Q3 ridicată prezintă un bun
autocontrol, încearcă să aplice şi să aprobe
normele etice acceptate, doreşte să facă bine,
are consideraţie pentru alţii, este prevăzător şi
dispus să-şi controleze exprimarea emoţiilor.
Factorul prezintă empiric o corelaţie
substanţială cu sentimentul de sine, cu
integrarea pulsională care vizează menţinerea
unei adecvate imagini de sine.
Opus, Q3 scăzut prezintă în principal o
emotivitate necontrolată, care se aseamănă
cu factorul D, factor care dispare practic ca
atare la vârsta adultă. O cotă scăzută Q3 este
asociată cu delincvenţa juvenilă.
FACTORUL Q4 - Tensiune ergică
slabă vs. tensiune ergică ridicată
La polul cotelor joase indică un mod
destins, calm, nonşalant, satisfăcut de a trăi;
polul opus este caracterizat prin încordare,
tensiune, excitabilitate şi sentimente de
frustrare. Q4 caracterizează un comportament
neliniştit fără motiv, încordat, iritabil, agitat.
Cattell interpretează acest factor în
sensul nivelului de excitaţie şi tensiune
datorate pulsiunilor nedescărcaţe
frustraţiei. Factorii de ordin secundar au
semnificaţia de trăsături de suprafaţă şi sunt
definiţi şi determinaţi experimental de Cattell
(ei sunt calculaţi în funcţie de ponderea
contribuţiei fiecăreia dintre componentele
primare în clusterul factorial).
FACTORI SECUNDARI
FACTORUL l - Adaptare vs. anxietate
O cotă ridicată la factorul secundar l
indică o anxietate ridicată, persoana nu este
necesar nevrotică, anxietatea poate fi reactivă
la o situaţie, este persoana nesatisfăcută de
capacitatea sa de a răspunde cerinţelor vieţii
şi a-şi realiza dorinţele; anxietatea puternică
perturbă randamentul şi atrage tulburări
psihosomatice.
FACTORUL II-lntroversie vs.
extraversie
Cota scăzută la acest factor secund
indică tendinţa spre timiditate şi inhibiţie în
relaţiile cu ceilalţi, ceea ce poate fi defavorabil
pentru profesii care cer contacte sociale
multiple, dar poate fi un indice sensibil şi
favorabil pentru o muncă care cere precizie.
Extraversia, indică lipsa de inhibiţie
socială şi o satisfacţie generală faţă de propria
persoană. Favorabilă în predicţia pentru
activităţi care cer contacte sociale multiple,
este nefavorabilă în ecuaţia reuşitei
academice.
FACTORUL III - Emotivitate vs.
dinamism
Cotele scăzute la acest factor indică o
emotivitate difuză care poate fi de tip depresiv
şi frustrant pentru persoană. Polul opus
reprezintă un comportament dinamic,
întreprinzător şi decis, competent.
FACTORUL IV Supunere vs.
independenţă
Cotele scăzute indică un
comportament moderat, pasiv, Iegat şi
dependent de ceilalţi; cu tendinţa de a căuta
aprobarea şi sprijinul celor de care are nevoie
şi de a-şi orienta conduita în funcţie de cei ce
acordă această susţinere. lndependenţa, la
polul opus, se manifestă prin tendinţa spre
agresivitate, îndrăzneală, un mod tranşant de
a acţiona, iniţiativă.
INVENTARUL DE PERSONALITATE
EYSENCK EPI ŞI CHESTIONARUL DE
sau PERSONALITATE EYSENCK EPQ
168
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
Pentru Eysenck3 personalitatea este
structurată pe patru nivele interrelaţionate:
1. la nivelul bazal sunt comportamentele sau
actele mentale care apar singular;
2. la cel de-al doilea nivel sunt deprinderile
sau actele mentale habituale;
3. nivelul al treilea este reprezentat de
trăsăturile definite ca şi corelaţii între
comportamentele habituale;
4. ultimul nivel este reprezentat de tipul
personalităţii, definit ca şi corelaţie a
trăsăturilor.
Aceste patru nivele descriptibile
corespund celor patru tipuri de factori derivaţi
prin analiză factorială, aceasta fiind pentru
Eysenck metoda fundamentală prin care
poate fi studiată structura personalităţii. Din
perspectiva acestei trăsături tipul de
personalitate corespunde unui factor general,
trăsătura corespunde unui factor de grup,
deprinderile sau răspunsurile habituale
corespund unor factori specifici, iar răspunsul
specific corespunde unui factor de eroare.
Este însă insuficient a analiza personalitatea
doar prin metoda analizei factoriale;
cercetătorul şi psihodiagnosticianul este
obligat a utiliza variate surse pentru a realiza
măsurători obiective şi sigure ale
comportamentului uman.
În 1967, în lucrarea The Biological
Basis of Personality, Eysenck subliniază baza
ereditară a personalităţii. El fiind şi un
experimentalist încearcă să probeze printr-o
multitudine de experimente de laborator
ipoteza prin care leagă tipurile psihologice de
nivelele de activitate ale diferitelor părţi ale
creierului; el sugera că introversia este
influenţată d sistemul reticular activator
ascendent, nevrotismul de stimularea
sistemului limbic. În 1976 aceste afirmaţii sunt
însoţite de date experimentale; cauzalitatea
genetică este mediată de aspecte fiziologice,
neurologice şi hormonale ale organismului,
cauzele ereditare fiind predispozante.
Eysenck afirma: “ comportamentul
observabil este o funcţie a diferenţelor
constituţionale în interacţiune cu mediul;
această interacţiune dă naştere la diferenţe
descriptive care ţin de fenotip în extraversie-
3
Sursa : “Chestionarele de personalitate în evaluarea
psihologică”, M.Minulescu, Ed.Garell Publishing
House, Bucureşti, 1996
“Manual psihodiagnostic”, vol.II, Cluj-Napoca, 1976
169
introversie şi care se pot cel mai bine măsura
cu ajutorul chestionarelor de tip EPQ”.
Diferenţele individuale ce se pot
identifica la nivelul trăsăturilor şi tipului şi
permit descrierea personalităţii, existând şi
posibilitatea de a găsi explicaţii legate de
cauzele acestor diferenţe individuale. În acest
sistem conceptual, conceptele înseşi joacă
rolul de piloni ai modelului, respectiv permit
reducerea numărului teoretic infinit de
evenimente existenţiale, de fapte psihice, de
comportamente reale, la un număr mic de
variabile care sunt legate între ele prin reguli
şi legi.
Considerând validitatea de construct
ca tipul fundamental de validare, Eysenck
sintetizează cerinţele esenţiale pentru
stabilirea unei adecvate validităţi de construct
pentru conceptele personalităţii. Aceste
cerinţe implică: combinarea studiilor de tip
corelaţional-statistic cu cele de tip
experimental astfel: 1. pornind de la modelul
teoretic al conceptului; 2. se construiesc itemii
chestionarului pe baza comportamentelor
tipice, congruenţa acestor scale de itemi
stabilindu-se prin analiză factorială; 3.
constructul factorial este examinat apoi prin
conjuncţia dintre deducţiile teoretice şi
testarea experimentală. 4. Se stabilesc
predicţii distale în câmpul social (de exemplu
pentru extraversie: frecvenţa divorţului,
schimbări ale locului de muncă, preferinţe
profesionale, comportamentul antisocial); 5.
se caută antecedente distale, în special factori
genetici; 6. se caută, pornind de la
determinarea genetică puternică, intermediari
biologici (de exemplu, pentru extraversie,
sistemul de activare); 7. se testează
experimental deducţiile ce se pot face pornind
de la teoria activării (de exemplu, diferenţele
EEG, EDR, etc.); 8. se revizuieşte întregul
sistem prin alăturarea antecedenţilor distali şi
proximali, a teoriei şi măsurătorilor, se
consideră distal şi proximal descoperirile, cu
scopul de a îmbogăţi reţeaua nomologică
respectivă (M.Minulescu, 1996).
Cei trei superfacori ai personalităţii:
Extraversia, denumită şi extraversie-
introversie se defineşte în principal prin
intercorelaţiile dintre trăsăturile de afirmare,
sociabilitate, energie de viaţă, dominanţă.
Extraverţii prezintă o tendinţă spre a dezvolta
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
simptome de conversie isterică, energie slabă,
interese înguste, sunt ipohondrici. Nivelul de
aspiraţie este scăzut dar tind să-şi
supraevalueze performanţele. Introvertul
prezintă o tendinţă de a dezvolta simptome de
anxietate şi depresie, este caracterizat prin
tendinţe obsesionale, sunt nervoşi cu tendinţe
spre sentimente de inferioritate; prezintă o
inteligenţă ridicată, un vocabular excelent,
prezintă un nivel de aspiraţie ridicat dar tind
să-şi subestimeze propria performanţă.
Nevrotismul denumit şi instabilitate
emoţională este definit prin relaţia dintre
trăsăturile de anxietate, depresie, timiditate,
auto-apreciere scăzută. Prezintă o adaptare
slabă şi are reacţii iraţionale uneori rigide,
este excitabil agresiv. La polul opus prezintă
reacţii emoţionale lente şi slabe cu tendinţa de
a-şi relua starea iniţială foarte repede după
activarea emoţională.
Psihotismul este cea mai complexă
dimensiune definită prin interrelaţiile dintre
trăsăturile de agresivitate, egocentrism,
comportament antisocial şi lipsa de empatie.
Se caracterizează prin tendinţa de a produce
tulburări, de a fi solitar, de a arăta cruzime, a fi
ostil altora, a prefera lucruri ciudate şi
neobişnuite. La un pol sunt persoanele care
nu au nici o consideraţie faţă de regulile
sociale iar la polul opus sunt cei înalt
socializaţi.
Primul chestionar din seria dezvoltată
de Eysenck este Maudsley Medical
Questionnaire ( M.M.Q. – Eysenck 1952 care
cuprinde o scală pentru nevrotism
(emoţionabilitate) formată din 40 de itemi. A
urmat Maudsley Personality lnventory (M.P.l. -
Eysenck, 1959), conţinând scale pentru
măsurarea nevrotismului şi a extroversiei-
introversiei.
Eysenck Personality lnventory
( E.P.l. - Eysenck & Eysenck, 1964) cea de-a
treia probă realizată aduce unele îmbunătăţiri
şi anume: elaborarea a două forme paralele A
şi B care permit retestarea subiectului fără ca
rezultatele să fie alterate de factori de
memorie, aceste două forme fiind utilizate fie
separat fie combinate. De asemenea, limbajul
itemilor este ceva mai puţin pretenţios cu
170
scopul de a fi accesibil şi unor nivele mai puţin
educate ale populaţiei.
Dintre modificările semnificative pe
care le aduce EPI este completa
independenţă a celor două dimensiuni,
extraversia şi nevrotismul (în MPI cele două
prezentau o corelaţie uşoară); scalele din MPI
corelează puternic cu scalele similare ale EPI
şi cu scalele EPQ, cele trei chestionare fiind
echivalente în privinţa evaluării celor două
dimensiuni
Cadrul teoretic care stă la baza
construirii celor două scale ale chestionarului-
scala de extraversiune şi cea de neurotism –
presupune ca subiecţii cu nevroze distimice,
adică persoanele cu nevroze anxioase,
depresive, obsesionale, să obţină note ridicate
la scala neurotism şi note scăzute la scala
extraversiune. În acelaşi timp psihoticii şi
istericii se caracterizează prin note mai
ridicate la extraversiune decât distimicii;
notele la neurotism trebuie să se situeze la
aceşti subiecţi pe o poziţie intermediară între
normali şi distimici.
Pentru a se putea realiza interpretarea
şi a înţelege cei doi factori, trebuie să se facă
translarea de la nivelul comportamental, sau
fenotip, la nivelul constituţional/
temperemental, sau genotip. În acest sens,
Cattell introduce şi modelul bidimensionai al
temperamentului, în care variaţia
comportamentului se exprimă prin intersecţia
introversiei cu instabilitatea emoţională. Avem
următoarele structuri posibile, denumite de
Eysenck prin termenii pentru temperamente:
1. structura temperamentului coleric, care
variază‚ în funcţie de gradul de
manifestare al instabilităţii emoţionale
(nevrotism) şi al extraversiei, şi cuprinde
caracteristici gradate de la sensibil,
neliniştit, agresiv, excitabil spre
schimbător, impulsiv, activ;
2. structura temperamentală sangvinică,
care variază în funcţie de gradul de
manifestare al extraversiei şi al stabilităţii
emoţionale şi prezintă caracteristici
gradate de la sociabil, deschis, vorbăreţ,
reactiv spre plin de viaţă, fără griji,
conducător;
3. structura temperamentului flegmatic,
care variază funcţie de gradul de
manifestare al stabilităţii emoţionale şi al
introversiei, descriptibil prin caracteristici
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
de la calm, mereu temperat, de încredere,
controlat spre paşnic, reflexiv, grijuliu;
4. structura temperamentului melancolic
care variază în funcţie de gradul de
manifestare al introversiei şi al instabilităţii
emoţionale, descriptibil prin trăsături de la
liniştit, nesociabil, enervat, pesimist, spre
sobru, rigid, anxios, plin de toane.
Scara
E – 24 întrebări
N – 24 întrebări
L – 9 întrebări
Întrebările din chestionar fiind de tipul:
Aveţi deseori dorinţa de a simţi emoţii
puternice?
Vi se schimbă deseori dispoziţia?
Sunteţi în stare de orice atunci când
sunteţi provocat, sfidat?
Itemii chestionarului EPI sunt
prezentaţi sub formă de întrebări
dihotomizate, ele obligând subiectul să aleagă
între două între două posibilităţi de răspuns;
acest fapt limitând posibilitatea de exprimare a
subiectului dar uşurează cotarea
răspunsurilor. EPI nu ridică dificultăţi de
înţelegere el putând fi aplicat de la 16-18 ani
indiferent de mediul socio-cultural. Subiecţilor
nu li se dă un timp limită de completare a
chestionarului, şi lista întrebărilor fiind relativ
scurtă el poate fi aplicat în circa 10 min.
Pentru fiecare răspuns corect se acordă un
punct, totalul punctelor corecte reprezentând
cota brută, acestea prezentând semnificaţie
doar prin raportarea la etaloane. Etalonul
realizat pentru populaţia României cuprinde
450 subiecţi normali, având diferite profesiuni,
etalonarea realizându-se în două clase
normalizate şi este diferenţiat pe sexe;
etalonul românesc vizează doar forma A a
chestionarului.
Scala de introversiune-extraversiune.
Eysenck descrie portretul tipic al extravertului
şi introvertului şi menţionează că ele nu se
întâlnesc ca atare în realitate ci reprezintă
extremele idealizate ale unui continuum, faţă
de care persoanele reale se apropie mai mult
sau mai puţin, deci ar fi tipuri teoretice,
abstracte din numeroasele cazuri concrete.
Notele ridicate la E sunt semnificative pentru
extravesiune, subiecţii care obţin cote
standard ridicate, mai mari de 6 sunt
171
Fiecare formă A sau B a chestionarului
cuprinde câte 57 de întrebări grupate în trei
scări: scara extroversie-introversie E, scara
neurotism N, scala minciună L.
Repartizarea întrebărilor în scările EPI
este următoarea:
Întrebările
1, 3, 5, 8, 10, 13, 15, 17, 20, 22, 25, 27, 29, 32,
34, 37, 39, 41, 44, 46, 49, 51, 53, 56
2, 4, 7, 9, 11, 14, 16, 19, 21, 23, 26, 28, 31, 33,
35, 40, 43, 45, 47, 50, 52, 55, 57,
6, 12, 18, 24, 30, 36, 42, 48, 54,
expansivi, impulsivi, sociabili şi participă
nemijlocit la activităţile grupului.
Extravertul tipic este sociabil, are mulţi
prieteni şi îi place să fie înconjurat de oameni;
are tendinţa de a fi agresiv şi dominant, îşi
pierde uşor stăpânirea de sine. Îi place să
rişte caută schimbarea, emoţiile puternice,
preferă schimbarea şi acţiunea, este optimist
şi nepăsător. Notele standard mai mici de 4
indică indici ai introversiunii.
Introvertitul tipic este ponderat şi
introspectiv, îi place viaţa liniştită, ordonată
care se desfăşoară în cadrul unor coordonate
precise; faţă de majoritatea oamenilor este
rezervat şi distant, excepţie făcând doar
prietenii săi intimi; este un pesimist şi
prevăzător la care implicarea eului în activitate
se realizează mai greu. Evită senzaţiile tari îşi
stăpâneşte impulsurile şi în general nu are
porniri agresive, îşi controlează sentimentele
într-o măsură mai mare decât extravertul.
Eysenck sugerează să aceste două tipuri au o
relaţie de analogie cu diferenţierea mentală a
lui Freud, astfel în cazul extravertului poate să
predomine idul ca formaţiune iar în cazul
introvertului supra-egoul.
Scala neorotism. Cotele standard mai
mari de 6 la scara N sunt indici ai
neurotismului. Persoanele care obţin astfel de
scoruri se caracterizează printr-o labilitate
emoţională accentuată şi au reale dificultăţi în
restabilirea echilibrului psihic; se plâng
frecvent de dereglări somatice acuză stări de
anxietate şi sunt frământaţi de numeroase griji
sub efectul stresului aceste persoane sunt
predispuse la tulburări nevrotice. La polul
opus al acestei dimensiuni se situează
persoanele cu note standard scăzute, mai
mici de 4, notă specifică persoanelor stabile,
caracteristic lor fiind gradul ridicat de
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
integrare, puterea eului, autocontrolul ridicat.
Deoarece cele două dimensiuni ale
personalităţii sunt considerate independente,
toate combinările posibile pe plan teoretic pot
fi întâlnite şi în practică.
Scala minciună L conţine 9 itemi care
afirmă comportamente sociale dezirabile, dar
pe care marea majoritate a populaţiei le
încalcă frecvent în comportamentul informal.
Teoretic, cu cât tendinţa spre disimulare este
mai mare, cu atât subiectul va alege
răspunsuri care afirmă respectarea întocmai a
conduitelor dezirabile formal. Pe de altă parte,
deşi se intenţiona să evalueze gradul de
disimulare, s-a descoperit că măsoară un
factor stabil de personalitate care ar putea
denota un anume grad de naivitate socială.
Manipulând scorurile scalei L prin
varierea condiţiilor experimentale de la
motivaţia pentru disimulare la lipsa acestei
motivaţii, Eysenck şi Michaelis4 descoperă că
atunci când scorurile sunt joase, ceea ce
înseamnă că subiectul nu disimulează şi testul
ar trebui să aibă o scăzută fidelitate, empiric
nu apar astfel de nivele scăzute şi, invers, nu
apare o creştere a fidelităţii în situaţii de
crescută disimulare; dacă nu există condiţii
care să predispună subiecţii spre disimulare
corelaţiile dintre scalele N şi L devin foarte
mici, chiar dispar, astfel că scala L poate fi
utilizată pentru a măsura acel factor
nedeterminat ce intervine influenţând
răspunsul subiectului şi care ar putea fi de
exemplu naivitatea, capacitatea redusă de
conştientizare, rigiditatea mentală. lnvers,
când disimularea intră în ecuaţie, corelaţia
dintre N şi L este relativ mare, scala poate fi
utilizată pentru a evalua gradul de disimulare.
Fidelitatea chestionarului a fost
urmărită prin procedeul retestării, găsindu-se
coeficienţi de fidelitate ridicaţi atât la forma A
şi B, cât şi la forma A+B.
Eysenck Personality Questionnaire
(EPQ -Eysenck & Eysenck, 1975)5, introduce
o nouă variabilă, denumită psihotism, P;
introducerea acestui termen luat din
psihiatrie, nu implică şi că scala nu este
utilizată pentru măsurarea unei dimensiuni
normale a personalităţii prezentă în variate
grade la toţi oamenii (doar la o foarte mică
4
Gregory, 1996
5
Băban A, Derevenco P, Eysenck S.B.G., 1990, Testul
EPQ, Revista de psihologie, 1, 37-45
172
proporţie de oameni cu un nivel înalt de
psihotism este posibil să se dezvolte o
psihoză în cursul vieţii). Termenul echivalent
pentru psihotism este, la Eysenck, duritate
(tough-mindedness). Eysenck consideră,
extrapolând datele din cercetări anterioare
privind psihotismul, că schizofrenia este la un
capăt extrem al dimensiunii P, care include la
nivele înalte, criminalitate, psihopatie şi
tulburări de tip maniaco-depresiv; itemii scalei
conţin caracteristici determinate la indivizi cu
comportament antisocial, trăsături antisociale,
impulsive, şi de nonconformism, iar în al
doilea rând ideaţie de tip paranoid. Un studiu
asupra scalei a demonstrat scoruri ridicate la
persoane cu o conduită antisocială, care
consumă droguri, delincvenţi, criminali, în
situaţia unor comportamente violente, a
preferinţei pentru violenţă în filme, a unor
practici sexuale masochiste, a
comportamentului şi ideaţiei suicidare; unele
date realizate pe loturi de schizofreni şi
psihotici nu au scoruri atât de înalte ca
subiecţii antisociali, deşi sunt mai înalte ca
majoritatea loturilor de control (scorurile
schizofrenilor sunt coborâte datorită confuziei
mentale şi a lipsei de candoare). Bazându-se
pe aceste considerente Zuckerman, 1989
consideră că testul nu măsoară exact ceea ce
denumeşte prin psihotism.
Datele de cercetare indică diferente
intersexuale pentru scalele N şi P: astfel:
băieţii prezintă scoruri medii mai înalte decât
media pentru populaţia feminină la scala P;
probabil şi datorită atributelor masculinităţii,
respectiv agresivitatea şi ostilitatea; iar fetele
au scoruri mai înalte la scalele N şi L. S-a
construit şi o variantă a EPQ pentru copii, de
la 7 la 15 ani, determinările normative
prelucrându-se separat, pe loturi de băieţi şi
fete.
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

Fidelitatea test-retest a formelor paralele6

Grupul Efectiv EA EB EA+B NA NB NA+B

X 92 .92 .85 .88 .84 .81 .84
Y 97 .97 .80 .94 .88 .91 .92

Echivalenţa formelor paralele a EPI

Subiecţi Nr. Subiecţi Scara EAxEB Scara NAxNB Autorii

Normali 1655 .75 .80 Eysenck
300 .66 .74 K.Ganansia
Neurotici 210 .75 .87 Eysenck
Psihotici 90 .75 .91 Eysenck

Relaţia dintre scalele chestionarului

Subiecţi Nr. Subiecţi Scala EAxNA Scala EBxNB ScalaEA+BxNA+B

Normali 1655 .00
300 -.01
Neurotici 210 -.04
Psihotici 90 -.05
Corelaţia între scalele E şi N ale
variantei româneşti pentru forma A este -.098.
Validitatea concurentă a este copleşit de acest tip de gândire
chestionarului s-a studiat în raport cu MMPI şi
cu Chestionarul California prezentând
coeficienţi puternic semnificativi.
În 1985 apare o variantă revizuită a
scalei de psihotism.
În 1993 într-un studiu amplu privind
creativitatea ca produs al personalităţii, dar şi
ca trăsătură sau stil creativ şi comportament
orientat spre realizare, Eysenck grupează trei
tipuri de variabile care intervin influenţând
producţia creativă: 1 variabile cognitive
(inteligenţa, cunoştinţele, deprinderile tehnice
sau talentul specific); 2 variabile de mediu
(factori politici şi religioşi, factori culturali,
factori socio-economici şi educaţionali); 3
variabile propriu-zise ale personalităţii
(motivaţia internă, încrederea, originalitatea).
Stilul cognitiv, conceput prin paradigma
asociativă, apare ca un produs al unui
gradient asociativ liber, care permite
realizarea în plan mental a unor asociaţii
îndepărtate ce influenţează procesul de
rezolvare - descoperire de probleme. Aceste
asociaţi libere sunt în aceeaşi măsură
caracteristice şi psihotismului. Deosebirea ar
consta în modul cum intervine instanţa critică,
logică în amendarea acestor produse: În timp
6
Sursa. “Îndrumător psihodiagnostic “, vol II, Cluj-Napoca
173
-.09 -.04
-.23 -.15
-.16 -.09
-.22 -.09
ce acest tip de procese supraincluzive permit
individului creativ să utilizeze asociaţii
îndepărtate într-un mod constructiv, psihoticul
nemaiputând să le trateze într-un mod critic -
aceste aspecte îl fac pe Eysenck să trateze
creativitatea ca înrudită cu trăsătura de
psihotism.
Varianta românească a testului EPQ a
fost experimentată de Băban, Derevenco,
Eysenck , sub forma unui chestionar de 79 de
itemi; s-au determinat datele statistice şi
normative (media şi abaterea standard pentru
cele 4 scale ale testului) diferenţiate pe lot de
bărbaţi (465 subiecţi) şi lot de femei (549).
SCALELE DE PERSONALITATE
COMREY – COMREY PERSONALITY
SCALES CPS
Este un inventar de personalitate de tip
self-report scurt, indicat pentru studenţi şi
adulţi. Comrey a folosit analiza factorială în
elaborarea celor 180 de itemi ai testului. CPS
conţine 8 scale fiecare cu câte 20 de itemi
împărţiţi în mod egal între afirmaţii pozitive şi
negative, iar alţi 20 de itemi sunt pentru
verificarea validităţii şi a evaluării dezirabilităţii
sociale.
Următoarele descrieri ale scalelor sunt
realizate după Merenda, 1985:
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
1. ( V)verificarea validităţii – un scor de 8
reprezintă scorul minim aşteptat; orice
scor al acestei scale care dă un scor T
echivalent cu 70 se încadrează în limite
normale; scorurile ridicate evidenţiază
răspunsuri invalide;
2. (R)tipurile de răspuns, reacţiile,
response bias – scorurile ridicate indică
sociabilitatea, încadrând subiectul în
categoria “persoane drăguţe”;
3. (T) încredere vs. defensivitate –
scorurile înalte indică încredere în
oameni, onestitate, bune intenţii;
4. (O) organizare vs. lipsa compulsiunilor
– scorurile ridicate sunt caracteristice
persoanelor meticuloase, ordonate şi
foarte bine organizate;
5. (C ) conforminsm vs. non-conformism
– persoanele cu scorurile ridicate la
această scală acceptă societatea aşa
cum este ea, caută aprobarea societăţii şi
îi acceptă legile;
6. (A) activitate vs. lipsă de energie -
scorurile ridicate indică o mare putere de
muncă, dorinţa de a excela, energie şi
rezistenţă;
7. (S) stabilitate emoţională vs.
nevroticism – persoanele cu scorurile
ridicate la această scală sunt optimiste,
relaxate, stabile în preferinţe,
încrezătoare, nu prezintă tendinţe
depresive;
8. (E) extraversiune vs. introversiune -
scorurile ridicate indică oameni veseli, ce
se simt bine în locuri noi, caută prietenii
noi, nu au trac pe scenă;
9. (M) masculinitate vs. feminitate -
scorurile ridicate indică oameni tari, ce nu
se sperie de sânge, nu plâng uşor, vulgari
şi care arată interes în dragoste;
10. (P) empatie vs. egocentrism - scorurile
mari descriu persoanele ca fiind
generoase, simpatice, altruiste.
Scorurile extreme la toate scalele
indică tendinţe patologice.
CHESTIONARUL DE
PERSONALITATE FREIBURG – FPI
Chestionarul multifazic
personalitate FPI7 este construit
7
Datele provin din experimentarea şi aplicarea pe populaţia
românească a chestionarului cercetare realizată sub
îndrumarea Pitariu, lernuţan, 1984.
Fahrenberg, Selg, Hampel în spiritul unei
teorii tradiţionale asupra personalităţii, prin
raportarea la nosologia psihiatrică.şi prin
aplicarea analizei factoriale.
Forma completă a chestionarului FPT
G conţine 12 scale cu un total de 212 itemi;
există variante prescurtate utilizabile fie pentru
trieri rapide, fie pentru reexaminări: FPI K cu
76 itemi, FPI HA şi FPI HB a câte 114 itemi.
Scalele FPI au următorul conţinut:
• FPI 1 nervozitate, tulburări psihosomatice,
cu 34 itemi care vizează mai ales
caracterul subiectiv al tulburărilor -
tulburări de somn, dureri şi stări generale
proaste, fatigabilitate până la epuizare,
nelinişte, instabilitate,;
• FPI 2, agresivitate, imaturitate emoţională,
conţine 26 itemi care implică fie în mod
real sau la nivelul unei dispoziţii spre acte
de agresiune corporală, verbale sau
imaginare, reacţii negative faţă de obiecte
şi animale, impulsivitate, tendinţe sadice,
lipsă de autocontrol cu pregnantă nevoie
de schimbare;
• FPI 3, depresie, nesiguranţă, conţine 28
itemi care indică o proastă dispoziţie
generală, epuizare, iritabilitate,
nemulţumire, anxietate, sentimentul unui
pericol nedefinit, singurătate, sentiment de
apatie şi gol lăuntric, putere de
concentrare redusă;
• FPI 4, emotivitate, frustrare, conţine 20
itemi care indică stări de iritabilitate,
tensiune, susceptibilitate şi emotivitate,
toleranţă scăzută la frustrare, nelinişte şi
nerăbdare, tendinţă spre iritabilitate, apoi
furie şi agresivitate, acţiuni şi afecte
violente;
• FPI 5, sociabilitate, cu un număr de 16
itemi care implică tendinţa de a stabili
contacte, un cerc larg de cunoştinţe,
vioiciune, activism, tendinţa de a fi
comunicativ, întreprinzător, prompt în
replică;
• FPI 6, calm, sânge rece, încredere în sine,
alcătuită din 20 itemi care indică
iritabilitate, tendinţa de a fi decepţionat şi
supărat cu uşurinţă, susceptibilitate şi
de descurajare, îngrijorare, preferinţa
de aşteptării când are de luat o decizie,
pesimist, descurajat cu uşurinţă;
174
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

• FPI 7, tendinţa de dominare, reactivitate,

agresivitate, cu un total de 20 itemi care
indică acte de agresiune fizică, verbală,
sau imaginară, concepţie egocentrică,
atitudini de suspiciune şi neîncredere în
ceilalţi, înclinaţie spre o gândire autoritar-
conformistă, agresivitate socială;
• FPI 8 inhibiţie, tensiune, constă din 20
itemi care se referă la timiditate, inhibiţia în
relaţiile cu alţii, mai ales în colectivitate,
până la incapacitatea de a relaţiona, un
comportament anormal în situaţii de
relaţionare, trac şi neplăceri fizice înaintea
unor situaţii, o putere de acţiune redusă,
nesiguranţă în luarea unei hotărâri,
incapacitatea de a lupta pentru realizarea
celor propuse;
• FPI 9, fire deschisă, autocritic, cuprinde
14 itemi care se referă la recunoaşterea
facilă a unor defecte, slăbiciuni general
umane, tendinţă spre autocritică, uneori
dublată cu o atitudine dezinvoltă;
• FPI E, extraversie - introversie este o scală
suplimentară care cuprinde 34 itemi ce se
referă la sociabilitate, nevoia de contact,
conduită degajată, plăcerea pentru variaţie
şi divertisment, tendinţa spre activitate;
• FPI N, labilitate emoţională, scală
suplimentară compusă din itemi, prin care
subiectul îşi afirmă dispoziţia labilă sau
proastă, starea preponderent depresivă,
tristeţea, lipsa de vlagă iritabilitatea şi
vulnerabilitatea la frustrare, starea
continuă de tensiune, adesea se simte
greşit înţeles şi nedreptăţit, apatic;
• FPI M, masculinitate, scală suplimentară
compusă din 26 prin care subiectul îşi
afirmă comportamentul activ, conştiinţa de
sine, un mod de a fi optimist,
întreprinzător, cu puţine neplăceri
organice, lipsa tracului.
Între scoruri la scalele prezentate
anterior se pot realiza numeroase asocieri,
astfel: cotele mari la FPI 1 atrag şi cote mari la
FPI 8, FPI 3, FPI 4 şi cote mici la FPI M etc,
Singura scală complet independentă este FPI
6. Aceste asocieri indică pentru interpretarea
datelor exact structura funcţională a scalelor
în alcătuirea chestionarului.

175
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

B.METODE PROIECTIVE DE INVESTIGARE A

PERSONALITĂŢII

• Tehnici asociative
• Tehnici constructive
• Tehnici de completare
• Tehnici de alegere şi ordonare
• Tehnici expresive
• Grafologia şi cunoaşterea personalităţii

Să presupunem că luminile din sala de personalităţii constând în confruntarea

curs scad în intensitate şi vi se cere să priviţi
tabla nescrisă timp de 1 min; apoi, pe o foaie
de hârtie să notaţi ceea ce “a-ţi văzut” pe tablă
altceva decât tabla goală. Prin examinarea
răspunsurilor vom constata că pe tablă “s-au
văzut” tot atâtea lucruri câte răspunsuri ale
studenţilor sunt. Putem spune că studenţii au
“proiectat” pe tablă ceva ce nu era realmente
acolo ci mai degrabă în minţile lor într-o
manieră globală şi specifică; mai putem
presupune că răspunsul fiecărui student în
faţa tablei goale a reflectat ceva ce spunea
foarte mult despre personalitatea sa.
În exerciţiul descris anterior tabla a
jucat rolul stimulului nestructurat pe care s-au
realizat proiectările. Într-o scenă din “Hamlet”,
Polonius şi Hamlet vorbesc despre ceea ce
poate fi văzut în nori, norii putând fi văzuţi ca
un stimul proiectiv (de fapt norii au fost utilizaţi
ca stimuli proiectivi în testul cu imagini ale
norilor al lui Wilhelm Stern).
Începând cu deceniul al patrulea al
secolului nostru în psihologia personalităţii şi
în psihodiagnostic se vorbeşte foarte mult
despre proiecţie. Primul care a scos în
evidenţă valoarea psihologică a proiecţiei a
fost S.Freud8, în legătură cu mecanismul
formării delirului în paranoia. Termenul este
definitiv consacrat odată cu cercetările lui
L.K.Frank referitoare la tehnicile proiective în
psihodiagnosticul personalităţii, care le
considera ca metode de explorare a
8
Se recomandă: Freud
176
subiectului cu o situaţie la care el
reacţionează în virtutea sensului pe care
această situaţie o are pentru el. În cursul
acestui experiment subiectul proiectează
asupra materialului prezentat propriile sale
interese, aspiraţii, atitudini, conflicte sau
moduri stabile de gândire.
Referitor la tehnicile proiective,
P.Pichot afirma că scopul acestora este de a
releva personalitatea globală a subiectului
testat utilizând stimuli care pot declanşa un
număr cât mai mare şi variat de răspunsuri.
Utilitatea acestor metode de
investigare constă în a descoperi ceea ce cu
ajutorul altor metode nu se poate explora,
ceea ce este ascuns uneori inaccesibil şi
persoanei examinate. Avantajul acestor
tehnici constă în aceea că situaţia în care este
pus subiectul este de aşa natură încât el nu-şi
dă seama nici de scopul în care sunt puse
întrebările, nici de modul în care sunt
interpretate răspunsurile reducând
posibilitatea simulării. Libertatea de exprimare
dată de situaţia de examinare face ca
răspunsurile să fie echivoce şi de o mare
varietate. Interpretarea materialului obţinut are
de cele mai multe ori un caracter personal,
fiind mult influenţată de poziţia teoretică a
examinatorului, de experienţa sa clinică şi
chiar de personalitatea acestuia.
Clasificarea testelor proiective
L.K.Frank deosebeşte cinci grupe de
teste proiective (Enăchescu, 1973):
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
1. Metode constitutive: în care subiectul face
o structurare a unui material prezentat
nestructurat;
2. Metode constructive: în care subiectul
pornind de la un material definit
construieşte structuri mai complexe;
3. Metode interpretative: în cursul cărora
subiectul interpretează o experienţă cu o
semnificaţie afectivă proprie;
4. Metode catarctice; care favorizează
reacţiile emoţionale ale subiectului testat;
5. Metode refractive; pornesc de la ipoteza
că personalitatea se manifestă în
distorsiunea ce are loc în mijloacele de
comunicare.
După H.J.Eysenck există patru grupe
de teste proiective:
1. Teste de completare: unde sarcina
subiectului este de a completa un lanţ de
asociaţii pornind de la un stimul standard;
2. Teste interpretative: în care subiectul
interpretează stimulul prezentat;
3. Teste de producţie: acestea sunt probe de
creaţie sau de construcţie cu o tematică
dată;
4. Teste de observaţie: unde subiectul este
situat în faţa unor teme prost structurate
este studiat comportamental.
O largă utilizare o are clasificarea
realizată de G.Lindzey, care deosebeşte cinci
grupe de teste proiective de personalitate:
1. Tehnici asociative: subiectul răspunde la
stimulul prezentat de examinator cu
primele idei, imagini care-I vin în minte,
ceea ce face ca ideaţia să fie redusă la
minim;
2. Tehnici constructive: se bazează în
principal pe creaţia liberă a subiectului şi îl
antrenează pe acesta într-o activitate
cognitivă şi imaginativă mai complexă;
3. Tehnici de completare: atât stimulul cât şi
răspunsul sunt mai complexe, răspunsurile
sunt mai puţin elaborate, mai simple şi mai
limitate;
4. Tehnici de alegere sau de ordonare: cer
subiectului să aleagă din mai multe
alternative elementul sau aranjamentul
care lui i se pare cel mai potrivit;
5. Tehnici expresive: au un caracter liber în
cadrul temei prezentate subiectul
exprimându-şi inconştient conţinutul sau
intrapsihic, subiectul se dezvăluie
177
descoperirea conflictelor sale ajută la
ameliorarea adaptării.
În continuare vom face o trecere în
revistă a principalelor metode proiective
folosind grupele principale din clasificarea lui
G.Lindzey.
1. TEHNICI ASOCIATIVE
TESTUL RORSCHACH SAU TESTUL
“PETELOR DE CERNEALĂ”
Realizat de psihiatrul elveţian
Hermann Rorschach este cunoscut şi sub
denumirea de “testul petelor de cerneală” fiind
descris în lucrarea sa apărută în 19219.
Hermann Rorschach s-a născut pe 8
noiembrie 1884 la Zurich, Elveţia. A studiat
medicina la Zurich, Nurnberg, Bern şi Berlin
iar în 1909 a primit licenţa de practicare a
medicinei în Suedia. Specializându-se în
psihiatrie a venit în contact cu membri ai
comunităţii psihanalitice din Zurich şi a folosit
şi el proceduri psihanalitice cu câţiva dintre
pacienţii săi. La sfârşitul anului 1913 a părăsit
postul său dintr-un ospiciu elveţian pentru a
pleca împreună cu soţia sa în Rusia unde va
lucra într-o clinică privată. Se reîntoarce în
Elveţia în 1914, singur soţia sa fiind reţinută în
Rusia, ca director al azilului regional de la
Waldau. Este pasionat de desen publicând
lucrări în care analiza opera artistică a
pacienţilor cu probleme mentale, ca pe un
mod de a afla mai multe despre personalitate.
Printre alte influenţe specifice care au condus
la realizarea faimosului său test se numără şi
familiarizarea cu opera contemporanului său
C.G.Jung.
Testul constă din 10 pete de cerneală
simetrice bilateral – imagini în oglindă dacă
îndoim planşa în două – care sunt tipărite pe
cartoane separate; 5 pete de cerneală sunt
alb – negru, 2 sunt colorate în negru, alb şi
roşu iar trei sunt multicolore.
Planşele se prezintă una câte una,
ordinea imaginilor din serie fiind stabilită
empiric.
9
Pentru informaţii suplimentare se poate consulta
“Manualul de psihodiagnostic – Testul Rorschach”
(Metoda şi rezultatele unui experiment diagnostic al
percepţiei. Interpretarea liberă a formelor fortuite)
traducere de N.Dumittraşcu, Editura Trei, Bucureşti,
2000
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
Planşa I - Neagră. Nu este aproape niciodată
refuzată, subiectul dând cu uşurinţă
răspunsuri formă şi răspunsuri mişcare.
Planşa se interpretează global cât şi pe
detalii.
Planşa II - Negru cu roşu. Evocă kinesteziile
mai uşor decât planşa I. Introduce o culoare
ce provoacă uneori un început de şoc de
culoare. Conţine o singură figură intermediară
frapantă. Roşu se suprapune peste negru.
Planşa III – Negru cu roşu. Este planşa care
provoacă cel mai uşor kinesteziile. Roşul este
separat de negru.
Planşa IV - Neagră. Subiectul dând destul de
greu răspunsuri formă şi răspunsuri mişcare.
Planşa se interpretează mai uşor pe detalii.
Planşa V - Neagră. Planşa se interpretează
cel mai uşor, fiind descrisă aproape totdeauna
ca liliac sau fluture de noapte. Schizofrenii
refuză destul de des această planşă sau văd
în ea personaje în mişcare.
Planşa VI – Neagră. Creează sentimentul că
este planşa cea mai dificilă.
Planşa VII – Neagră. Esenţiale în această
planşă nu sunt detaliile negre ci figura
intermediară care reprezintă o lampă de
petrol, este în contrast cu planşa V, deoarece
normalii văd lampa foarte rar iar schizofrenii
foarte frecvent.
Planşa VIII – Multicoloră. Şoc de culoare la
nevrotici. Uşor de interpretat pe detalii.
Planşa IX – Multicoloră. Lipsită de armonie în
forme sau culori. Evocă uşor kinestezii.
Planşa X – Multicoloră. Pete disparate,
interpretare globală aproape imposibilă.
Subiectului i se dă pe rând căte o
planşă şi este întrebat “Ce poate fi acolo?”
atrăgându-i-se atenţia să dea cât mai multe
răspunsuri, specificându-se că nu există
răspunsuri bune sau rele. El poate întoarce şi
reîntoarce planşa după plac, dar planşele nu
pot fi privite de departe (distanţa permisă fiind
extensia completă a braţului).Timpul de
examinare al fiecărei imagini nu este limitat,
178
dar se notează în protocol câte secunde au
trecut din momentul prezentării cartonaşului
până la obţinerea răspunsului. În protocol se
notează de asemenea răspunsurile
subiectului cuvânt cu cuvânt, poziţia planşei,
afirmaţiile spontane făcute de subiect etc.
Examinatorul nu intervine în nici o discuţie
referitoare la răspunsurile subiectului din
timpul examinării, fiecare efort este făcut
pentru a-i da subiectului oportunitatea de a se
proiecta liber de orice distragere din afară.
După ce întregul set de planşe a fost
administrat se realizează un dialog cu
subiectul, examinatorul încercând să
determine ce caracteristici ale petelor de
cerneală au jucat un rol în formularea
percepţiilor subiectului. Întrebări de tipul “Ce l-
a făcut să arate ca…?” sau “Cum vezi…?”
sunt puse în încercarea de a clarifica ceea ce
s-a văzut şi care aspecte ale petei de
cerneală au fost cele mai influente în
proiectare.
Atunci când facem analiza
răspunsurilor date de subiecţi, conţinutul
material al interpretărilor trebuie lăsat la
sfârşit. În primul rând trebuie să obţinem “un
tablou al funcţiei perceptive şi al concepţiei,
investigaţia axându-se în primul rând asupra
datelor formale” (Rorschach, 1921).
Protocoalele vor fi examinate ţinând cont de:
Numărul răspunsurilor. Normalii dau în
general între 15 şi 30 de răspunsuri, rareori
mai puţin de 15 frecvent mai mult de 30,
numărul lor depinde mai mult de momentele
afective decât de cele asociative. Sub media
răspunsurilor se plasează frecvent indivizii cu
o dispoziţie depresivă, lunaticii, cei lipsiţi de
energie mintală, ambiţioşii, cei preocupaţi de
perfecţiune. Peste medie se situează indivizii
euforici, cei bine dispuşi, amatorii de fantezii,
maniacalii. Valoarea acestui indice depinde şi
de calitatea răspunsurilor, subiecţii repetând
acelaşi conţinut la mai multe planşe pot fi
suspectate de o inteligenţă redusă.
Timpul de reacţie care durează în
medie de la 20 la 30 de minute. Acesta este
mai lung la epileptici, organici, depresivi şi mai
scurt la maniacali; la schizofreni este mult mai
scurt decât la oricare alţi subiecţi.
Refuzul imaginilor. Acest refuz nu
apare aproape niciodată al normali; refuzul
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

apare mai des la istericii debili, la schizofreni,
la nevrotici se datorează blocajului cauzat de
un complex.
Momentele de formă, kinestezie,
culoare şi apariţia lor în procesul perceptiv.
Răspunsurile formă F. Forma este cea
care determină interpretarea de cele mai
multe ori atât la cei sănătoşi cât şi la bolnavi.
Subiectul îşi va reprezenta obiectul văzut nu
ca pe un obiect în mişcare, ci ca pe o formă
imobilă. Răspunsurile de acest tip se numesc
răspunsuri formă şi vor fi notate cu litera F.
Pentru a 1exclude pe cât posibil orice
interpretare subiectivă în evaluarea
răspunsurilor-formă s–a recurs la metoda
statistică luându-se ca etalon răspunsurile
oferite cel mai frecvent de un număr destul de
mare de subiecţi care se bucură de o sănătate
mentală. S-a obţinut astfel o anumită zonă
normală a percepţiei formelor, reprezentată
de un număr mare de răspunsuri “bune”
notate cu F+. Răspunsurile formă mai puţin
bune, mai puţin clare sunt notate cu F-. În
ciuda existenţei unei zone normale statistic
definite rămâne o anumită libertate în
aprecierea subiectivă a ceea ce este “bun”
sau “mai puţin bun” în răspunsurile “bune”
normale, dar se poate determina aproximativ
care sunt formele mai bune şi formele mai
puţin bune decât cele normale (Rorschach).

Tabelul următor prezintă un raport al formelor F+ şi F- întâlnite (Rorschach):

80- Normali Oligofreni Schizofreni Maniaco- Epileptici Organici

100%F Inteligenţi Paranoizi depresivi
+ Meticuloşi aparent Melancolici
Depresivi coerenţi
Latenţi sau
remişi
80-70% Inteligenţi Relativ
F+ Neatenţi coerenţi
Intelig.medie
70-60% Neinteligenţi Foarte Epileptoizi Korsakov
F+ S. cu tendinţe incoerenţi Demenţi
maniacale Debili Arterio-
congenital sclerotici
60-50% Debili Debili Maniacali Epileptici
F+ congenital
Abulici
50-30% Debili Demenţi Paralitici
F+ Imbecili Epileptici
30-0% Foarte Demenţi
F+ imbecili senili
După:Manual de psihodiagnostic, Testul Răspunsurile mişcare K sunt
Rorschach, traducere N.Dumitrescu, Editura determinate de prezenţa aportului kinestezic;
Trei, 2000 subiectul îşi reprezintă obiectul în mişcare. Nu
toate mişcările precizate de subiect trebuie
În tabel apar valorile medii grosiere. luat drept răspunsuri kinestezice.(ex.:”o raţă
Percepţia formelor la un anumit subiect care intră în apă”, “un câine care latră la un
depinde şi de propria structură a formelor fluture” sunt răspunsuri-formă). Este foarte
înainte de boală, de nivelul intelectual, de dificil uneori de precizat dacă este vorba de
posibilităţile de integrare adaptativă, de un răspuns K sau F. Subiecţii inteligenţi pot să
capacităţile de sesizare a particularităţilor spună cu destulă certitudine dacă kinesteziile
mediului. se adaugă sau nu interpretărilor lor, nefiind
permis niciodată să punem vreo întrebare în
acest sens în cursul probei. Măsura mobilităţii

179
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

manifestate de un subiect nu este şi măsura din punct de vedere motor, subiectul vioi este
kinesteziilor care îi parvin în cursul percepţiilor sărac în kinestezii”.
sale. Individul care are kinestezii este stabil

Numărul răspunsurilor K la normali şi bolnavi indică unele diferenţe esenţiale care vor fi prezentate
în tabelul următor;
M Normali Oligofreni Schizofreni Maniaco- Epileptici Organici
ai depresivi
m
ult
de Intelig.bună, Catatonicii Maniacali Epilepticii intraţi Korsakov
5K Imaginativi sunt cei mai de timpuriu în
Intelig.cu blocaţi faza de
tendinţe Paranoici cei demenţă
Maniacale mai productivi
3- Intelig.medie Catatonici Maniacali Epileptici cu
5K Intelig. Slabă blocaţi evoluţie lentă
cu tendinţe Paranoici spre demenţă
maniacale productivi
1- Inteligenţe cu Debili cu Catatonici slab Epileptici cu Paralitici
2K precădere Tendinţe productivi demenţă tardivă
reproductive Maniacale Hebefrenici
Depresivi
0 Neinteligenţi Debili Demenţă Melancolici Epileptoizi Arteriosclerotic
K Meticuloşi Imbecili simplă.S. i.
Depresivi deveniţi Demenţă
stereotipi. senilă.
Paranoizi cu
delir
reventicativ.
Răspunsurile mişcare se pot împărţii în
După:Manual de psihodiagnostic, Testul K primare şi K secundare. Răspunsurile K
Rorschach, traducere N.Dumitrescu, Editura primare se obţin atunci când engramele
Trei, 2000 formelor şi ale kinesteziilor se combină cu
rapiditate chiar în procesul de asimilare astfel
La normali numărul de K creşte odată încât forma şi mişcarea sunt sesizate
cu productivitatea inteligenţei, cu bogăţia simultan. Pentru răspunsurile K secundar
asociaţiilor, cu capacitatea de a face noi forma este sesizată la început şi numai după
legături asociative. Se poate spune că cu cât aceea mişcarea. De asemenea este util să
gândirea bolnavului este mai stereotipă cu vedem, mai ales la normali, dacă răspunsurile
atât există mai puţine răspunsuri K. kinestezice corespund unor mişcări de
Comparând cele două tabele se poate extensie sau unor mişcări de flexiune.
desprinde o proporţie frapantă între numărul Subiecţii cu kinestzii de extensie sunt adesea
de K şi acuitatea viziunii formelor prezentă la indivizi activi, cu puternic instinct al valorii dar
normali; raport care nu se întâlneşte la frecvent cu inhibiţii nevrotice; cei cu kinestezii
depresivi şi meticuloşi la care o percepţie de fexiune sunt fiinţe pasive, neurastenice.
bună a formelor este însoţită cu o lipsă de K. Răspunsurile culoare C. Culoarea este
Răspunsurile de natură kinestezică pot o altă variabilă utilizată în interpretarea datelor
fi bune K+ sau rele K-(prin care se notează desprinsă uneori ca un indiciu suplimentar al
răspunsurile K care corespund deficitar formei formei; acestea sunt răspunsurile formă
imaginii).Multe răspunsuri K- se întâlnesc la culoare FC. Atunci când intepretarea ţine cont
maniacali, epileptici, rareori la schizofrenici. de culoarea petei de cerneală dar forma nu
180
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

este neglijabilă avem răspunsuri culoare-
formă CF. Când asociaţiile sunt determinate
numai de culoare obţinem răspunsurile -
culoare primare C. Cel mai frecvent sunt
recunoscute răspunsurile C primare. Pentru a
deosebi răspunsurile CF şi FC atunci când
subiectul nu este capabil să dea nici o
indicaţie, ne raportăm la acuitatea percepţiei
formelor interpretate în planşele alb-negru;
dacă interpretările figurilor în culori au forme
net mai proaste decât cele date de subiect la
celelalte planşe putem conchide că este vorba
mai degrabă de un răspuns CF decât FC.
Comparaţiile statistice şi etiologice au scos în
evidenţă faptul că acolo unde apar răspunsuri
C apar aproape întotdeauna şi răspunsuri CF,
dar invers nu este valabil. Răspunsurile de tip
C se întâlnesc mai des la femei decât la
bărbaţi, ele apar ca indici ai labilităţii afective,
ai excitabilităţii, ai susceptibilităţii. Proporţia
ridicată de FC în răspunsuri indică mai mult
afectivitatea adaptabilă. Cele trei componente
FC-capacitatea de contact, CF- labilitatea, C-
impulsivitatea se pot combina la acelaşi
subiect într-o proporţie variabilă; proporţia cel
mai frecvent întâlnită fiind 3FC, 1CF, 0C.

În tabelul următor sunt prezentate nişte date grosiere referitoare la determinata culoare prezentă în
interpretare.

0FC Normali Oligofreni Schizofreni Maniaco- Epileptici Organici

0CF depresivi
0C Meticuloşi Demenţă simplă Melancolici Demenţi
Indolenţi Stereotipi arterioscler
Tendinţe Capabili de otici
depresive contact
1-3 FC Valori Coerenţi Epileptoizi Korsakov
0.1 CF frecvente la Capabili de
0C normali contact
Frecvent
depresivi
0.1 FC Excitabili Puţin capabili
1-3 CF Senzitivi de contact
0-1 C Indiferenţi
Labili
1-3 FC Tendinţe Debili Labili-impulsivi Maniacali Demenţă Paralitici
2-3 CF euforice tardivă
1-2 C Impulsivi
Nevrotici
1-3 FC Imbecili Catatonici Demeţă rapidă Demenţă
2-3 CF incoerenţi senilă
2-6 C
1-2 FC Catatonici Imbecilitate
2-3 CF Hebefrenici Epilesie
5-10C incoerenţi
După: Manual de psihodiagnostic, Testul Un alt fenomen care se întâlneşte la
Rorschach, traducere N.Dumitrescu, Editura unii subiecţi pe parcursul desfăşurării probei
Trei, 2000 este şocul resimţit de aceştia vis-à-vis de o
anumită culoare. Aceste fenomene sunt
Din analiza tabelului reiese că toţi cei reunite sub numele de “şocul culorii” şi se
care se caracterizează prin afecte mai întâlneşte la persoane cu nevroză anxioasă,
stabile(depresivii, meticuloşii, indolenţii, lipsite de echilibru emoţional.
stereotipii) se caracterizează printr-un conţinut
sărac de răspunsuri culoare, percepţia Modurile de aprehensiune ale imaginii
formelor fiind mai bună. Debilii, organicii, Pentru a putea analiza acest mod de
maniacalii, subiecţii euforici se caracterizează interpretarea al răspunsurilor este necesar să
printr-o abundenţă de răspunsuri culoare, răspundem la următoarea întrebare: Imaginea
percepţia formelor fiind mai imprecisă.
181
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

interpretată global sau parţial, şi dacă da care
sunt acele părţi?
Dacă subiectul interpretează planşa ca
un tot oferind o poveste care să coincidă pe
cât posibil cu imaginea totală a planşei,
atunci răspunsul va fi notat cu G numindu-se
”răspuns global” care pot fi primare şi
secundare. Răspunsurile de tip G secundar
pot fi: global confabulator, succesiv
combinator, contaminat. Dacă după acest
mod de analiză se trece la detaliile separate
ale imaginii, limitându-se la zonele percepute
cel mai uşor prin fragmentarea imaginii vom
obţine mai multe “răspunsuri detaliu” notate cu
D. Când subiectul a terminat cu detaliile care
frapează cel mai uşor privirea va trece la cele
mai mici detalii ale imaginii, generând
interpretări ale unor detalii foarte mici,
respectiv “răspunsuri detaliu mic” Dd. Nu
există două forme intermediare ale
răspunsurilor de tip D; în cazul răspunsurilor
de tip Dd putem identifica “formele
intermediare”(constituite de intervale albe) Dbl
şi “detaliile ologofrene “Do.
Cum se pot determina G,D şi Dd?
Câte răspunsuri globale, răspunsuri
detaliu şi răspunsuri detaliu mic ne dă un
subiect?
Subiectul va relua ordinea G-D-Dd în
interpretarea imaginilor sau nu? - Iată câteva
întrebări la care veţi putea răspunde
consultând “Manual de psihodiagnostic
-Testul Rorschach”.
Conţinutul interpretărilor
Întrebarea la care se caută răspuns în
această interpretare este “Ce anume a fost
văzut?”
Conţinutul este apreciat în mod relativ
diferit de către autorii care au dezvoltat
metoda Rorschach. În mod general se
consideră simptomatic faptul că se face
referire la fiinţe sau la obiecte animate. Se
notează cu H dacă imaginile sugerează
subiectului oameni , cu A animale, Anat.
pentru desene anatomice. Formele văzute cel
mai frecvent sunt forme de animale această
abundenţă în referire la formele de animale ar
indica o tendinţă spre stereotipie, imaturitate a
gândirii. Imbecilii văd în imaginile prezentate
părţi ale corpului uman care în acest caz
înlocuiesc figura animală. Cea mai mare parte
a normalilor 35-50% văd figuri animalice.

În tabelul următor sunt prezentate nişte date referitoare la figurile de animale prezente în
interpretare:
10- Normali Oligofreni Schizofreni Maniaco- Epileptici Organici
20% depresivi
Aproape Catatonicii
numai la sunt cei mai
artişti. incoerenţi.

20- Imaginativi . Incoerenţă Cei mai

35% Inteligenţi. medie demenţi
S. cu bună Paranoizi
dispoziţie pozitivi
35- Media Catatonici şi Mai puţin Korsakov
50% normală paranoizi mai demenţi.
S. cu tendinţe puţin
maniacale productivi
50- Puţin Stereotipi Maniacali Paralitici
70% inteligenţi şi Hebefrenici
stereotipi Demenţă
S cu tendinţe simplă
depresive
70- Meticuloşi Imbecili Demenţă Melancolici Demenţă
100 Foarte Debili simplă senilă
% stereotipi Paranoizi Arteriosclerotic
azilari i
Originalitate-banalitate notează cu Orig aceste răspunsuri care pot fi
Acesta este un alt criteriu de care se pozitive Orig+ sau negative Orig-.Se
ţine cont în interpretarea răspunsurilor. Se consideră originale răspunsurile care apar la 1
182
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
din 100 de cazuri, cu condiţia ca ele să fie de
tipul F+ şi să conţină o proporţie ridicată de G.
Un număr ridicat de răspunsuri banale Ban
indică un anumit conformism.
Pentru realizarea tabloului de
ansamblu, a psihogramei, se fixează numărul
total al diferiţilor indici la cele 10 imagini şi pe
baza frecvenţei răspunsurilor de diferite tipuri
se deduc particularităţile psihice ale persoanei
supuse investigării. Protocolul nu trebuie să
conţină numai răspunsurile subiectului ci şi
expresiile sale mimice, semnele de şoc de
culoare, prezenţă unor gesturi voluntare sau
involuntare.
Proprietăţile psihometrice ale
testului Rorschach
Evaluarea fidelităţii testului Rorschach
prezintă anumite dificultăţi deoarece aceste
metode nu s-au dovedit prea utile pentru
acest test sau alte probe proiective. Ar fi
inadecvat de exemplu să apreciezi fidelitatea
prin metoda înjumătăţirii din moment ce
fiecare pată de cerneală e presupusă a avea
o calitate unică de stimul şi nu poate fi
comparată cu nici o altă planşă din test. Într-
un studiu realizat pe 67 de copii
instituţionalizaţi care prezentau tulburări
emoţionale, Hayden(1981) a descoperit că
anumite planşe pot fi asociate cu figurile
parentale. Când li s-a cerut să selecteze
planşa “care într-un fel sau altul te face să te
gândeşti la mama sau la tata tău”, două
planşe nr.IV şi VII au fost selectate mai des
decât ar if permis hazardul, care au ajuns să
fie cunoscute ulterior ca “Mama” planşa VII şi
“Tata” planşa IV. Dacă admitem că fiecare
planşa are într-adevăr o valoare de unic
stimul, atunci trebuie să acceptăm că
procedura înjumătăţirii pentru aprecierea
fidelităţii testului este inadecvată.
Procedura testare-retestare utilizată
pentru determinarea fidelităţii a fost de
asemenea apreciată ca având lipsuri
deoarece răspunsurile la planşele stimul sunt
rezultatul mai multor factori (nevoi, conflicte,
preocupări) sau se petrec în interiorul
subiectului în momentul administrării probei;
de asemenea familiaritatea subiectului cu
proba poate influenţa răspunsurile obţinute.
Cele mai multe studii sau făcut în
legătură cu fidelitatea cotării inter-evaluatori.
În ceea ce priveşte fidelitatea inter-
examinatori trebuie făcută o distincţie între
acordul de interpretare al cotelor şi modul de
183
cotare al protocoalelor. Exner în 1986 a
stabilit un acord inter-evaluatori care variază
de la 87% la 99% pentru determinanţii de
formă, mişcare şi culoare. DeCato a raportat
coeficienţi de fidelitate inter-evaluatori de .90
pentru răspunsuri simple şi .81 pentru
răspunsuri complexe. Un studiu demn de luat
în considerare a fost cel realizat de Lisansky
la Universitatea Yale în 1956. Studiul este
important din două motive: a) în primul rând
cei şase experţi Rorschach care au participat
la studiu au fost rugaţi pe parcursul
experimentului să enumere tipurile de itemi
pe care-i considerau reprezentativi pentru a
face interpretări. Lista rezultată conţinea 9
itemi de genul capacitate intelectuală,
rigiditate, ambiţie care erau apreciaţi pe o
scală în şapte trepte; al zecelea item făcând
referire la simptome evidente sau trăsături de
diagnostic; b) al doilea motiv este acela că
studiul a reprezentat o sensibilizare la
problemele inerente încercărilor de simulare a
condiţiilor clinice. ”Interpretările oarbe sunt
considerate a fi jocuri amuzante de către
majoritatea evaluatorilor. Pe de o parte o
istorie care să includă o descriere a
simptoamelor pacientului şi o evaluare
psihiatrică fără îndoială influenţează
interpretarea aşa că nu mai avem de-a face
doar cu fidelitatea testului Rorschach ca
instrument clinic. Scopul studiului a fost să
simuleze condiţiile clinice dar să minimizeze
alte indicaţii, în afara celor date de test.
Fiecare protocol a fost însoţit de un rezumat al
biografiei pacientului, fără nici o indicaţie cu
privire la trăsăturile de personalitate ale
pacientului, reacţii emoţionale sau opinii ale
altora despre el” (Gregory 1996).
Într-un alt experiment 40 de protocoale
care conţineau între 15-60 de răspunsuri au
fost date spre interpretare la două grupuri a
câte trei experţi fiecare pentru a fi cotate pe o
listă de control prestabilită. Evaluatorii aveau
o medie de 10,5 ani de experienţă în
psihologie clinică şi 8 ani de lucru cu testul
Rorschach. Drept grup de control 6 alţi
clinicieni care aveau în medie 7,5 ani de
experienţă au primit numai anamnezele şi li s-
a cerut să completeze aceeaşi listă de control.
În final gradul de acord între clinicienii grupului
de control a fost doar de .37, iar în rândul
evaluatorilor experimentaţi de.33 - o fidelitate
slabă după orice standard
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
Coleman (1993) împreună cu alţi
colaboratori au analizat posibilitatea prezenţei
unor tulburări de gândire în răspunsurile
obţinute la planşe utilizând o măsură numită
“Indexul tulburărilor de gândire” (tulburarea de
gândire ca fiind o caracteristică a schizofreniei
ce se caracterizează prin pierderea
asociaţiilor dintre idei). Ambiguitatea unei pete
de cerneală sau a altor stimuli proiectivi este
interpretată de mulţi utilizatori ai metodelor
proiective ca un mediu favorabil de scoatere
în evidenţă a tulburărilor de gândire. Indexul
tulburărilor de gândire ( The Thought Disorder
Index) a fost aplicat la 20 de protocoale
Rorschach, fidelitatea a variat de la .80 la .90
pentru scorul total al indexului şi de la .52 .a .
93 (în medie .75) pentru aspecte specifice ale
tulburărilor de gândire. Coleman a conchis că
evaluatorii probei Rorschach pot ajunge la un
acord asupra tulburărilor de gândire din
analiza protocoalelor atunci când utilizează
Indexul tulburărilor de gândire ca şi ghid de
interpretare.
O metaanaliză a comparat validitatea
convergentă a Rorschach-ului, W.A.I.S-ului şi
M.M.P.I.-ului. În urma studiului realizat
W.A.I.S. a avut cele mai ridicate nivele de
validitate convergentă (estimate a fi de .62),
estimarea pentru Rorschach a fost de .41,
care nu a fost în mod semnificativ diferită de
validitatea convergentă a testului M.M.P.I.
estimată a fi de .46. Asemenea studii se
reflectă pozitiv asupra validităţii Rorschach-
ului.
Contradictorii au fost şi părerile în
legătură cu posibilitatea utilizării acestei
metode la copii. Unii clinicieni susţin că
această tehnică poate fi aplicată la copii
începând cu vârsta de trei ani, alţii susţin că
metoda este aplicabilă doar pentru a obţine
nişte informaţii generale care trebuie privite cu
precauţie, dând indicaţii despre personalitatea
copiilor numai dacă aceştia au un QI peste 80.
O încercare de obiectivare a metodei pentru
vârstele mici a fost efectuată de L.B.Ames şi
colaboratorii intitulată “Child Rorschach
Responses” (1952). (M.Roşca,1972)
Lăsând la o parte problema validităţii
sale Rorschach rămâne un instrument clinic
larg utilizat.
Sistemul comprehensiv al lui Exner
La mijlocul anilor 1950 erau utilizate
cel puţin 5 sisteme de administrare şi scorare
a testului Rorschach- sisteme formulate de:
184
Samuel Beck, Marguerite Hertz, Bruno
Klopfer, Zygmund Piotrowski şi Raparot cu
Roy Schafer.
În ciuda diferenţelor dintre sisteme şi
cu toate că mulţi clinicieni ar putea “aduna şi
alege” elemente din fiecare din aceste
sisteme diferite pentru a le introduce în
propria lor administrare, utilizarea probei s-a
făcut tot sub numele de Rorschach de parcă
ar fi fost un test standardizat.
Care dintre cele cinci sisteme utilizate
are cea mai mare utilitate clinică? Aceasta
este întrebarea pe care John Exner jr. şi-a
pus-o într-un studiu menit să compare puterile
empirice ale fiecărui sistem existent. Munca
lui Exner (1969) a scos în evidenţă diferenţele
dinttre sistemele existente şi a pus bazele
“Fundaţiei de Cercetări Rorschach”.
Experimental a încercat eficacitatea unui al
şaselea sistem de cotare care a integrat în el
cele mai bune trăsături ale celor cinci sisteme
existente. Exner a realizat ceea ce el a numit
un - sistem cuprinzător de administrare,
scorare şi interpretare a testului Rorschach -,
care ulterior a fost îmbunătăţit (Exner &
Weiner, 1982) devenind un sistem
comprehensiv. Răspunsul la fiecare planşă
este “codat” (termen utilizat de Exner)
făcându-se referire la următoarele şapte
categorii: localizare, determinanţi, calitatea
formei, conţinuturi, popularitate, activitate
organizatorică şi scoruri speciale. Utilizând
scorurile categoriilor pot fi derivate scoruri
interpretative şi indici cum ar fi: indexul unui
stil obsesiv, indexul depresiei, indexul
deficitului de copping şi un index al
schizofreniei. Exner şi colaboratorii săi au
raportat coeficienţi de fidelitate impresionanţi
în situaţia test-retest pentru acest sistem.
După cum a arătat Exner câteva categorii de
cotare sunt, lipsite de fidelitate de vreme ce
sunt sensibile la starea prezentă a subiectului;
starea psihologică a subiectului în momentul
testării fiind o variabilă care afectează
potenţial proprietăţile psihometrice ale testului.
Utilizând sistemul său această variabilă nu are
efect asupra întregului test. De asemenea,
trebuie menţionat că în acest sistem
comprehensiv sunt câteva variabile care sunt
relaţionate cu “starea”. De exemplu, scorurile
pentru mişcarea neînsufleţită (m) şi nuanţele
difuze (y) sunt foarte instabile după perioade
scurte sau intervale mai lungi de timp. Totuşi
semnificaţia lor interpretativă pare de
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
necontestat; ambele sunt în mod evident
corelate cu variabile externe care indică
prezenţa stresului situaţional. De aceea unele
dintre scorurile sistemului comprehensiv
contrazic axioma potrivit căreia – ceva nu
poate fi valid decât dacă este şi fidel”(Exner,
1982).
Tehnica Holtzman a petelor de
cerneală (Holtzman Inkblot Technique) este
inspirat tot din testul original al lui Rorschach
şi cuprinde două serii de planşe a câte 45 de
iamgini fiecare.
Petele au fost selecţionate din alte
câteva sute pe baza următoarelor criterii:
gradul de diferenţiere a răspunsurilor
provocate la două grupe extreme (adulţi
normali şi bolnavi mintal) şi cantitatea de
informaţii furnizate de răspunsuri. Petele
reţinute sunt mai complexe din punctul de
vedere al formei, culorii, umbrelor şi mai
variate sub aspectul simetriei decât cele ale
lui Rorschach.
O altă modificare apare sub aspectul
numărului răspunsurilor, subiectul fiind invitat
să dea unul singur pentru fiecare planşă.
Spre deosebire de metoda originală în
care interogarea avea loc după parcurgerea
întregii serii, acum se va face după fiecare
răspuns. Sunt furnizate norme pe centile,
pentru cele 22 de variabile analizate, pe
categorii de subiecţi, ceea ce ridică gradul
obiectivităţii cotării şi interpretării.
Metoda poate fi aplicată şi colectiv, iar
cotele pot fi prelucrate de calculatoare, ceea
ce o face utilizabilă în examinări largi.
Variabilele au fost selecţionate după
anumite principii, reţinându-se numai acele
aspecte ce s-au dovedit apreciabile suficient
de obiectiv pentru a se obţine o concordanţă
ridicată între examinatori şi care reliefează
anumite constante ale personalităţii.
S-a stabilit o scară de apreciere, care
se întinde pentru unele variabile de la 0 până
la 5 puncte. Variabilele care au fost
selecţionate şi sunt supuse acestei cotări sunt
următoarele:
Timpul de reacţie (RT), Respingeri (R),
Locaţia (L), Spaţiu (S), Definirea formei (FD),
Formă adecvată (FA), Culoarea (C), Umbra
(Sh), Mişcarea (M), Verbalizarea patognomică
(V), Integrarea (I), Urnan (H), Animale (A),
Anatomie (At), Sex (Sx), Abstract (Ab),
Anxietatea (Ax), Ostilitatea (Hs), Bariera (Br),
Penetraţia (Pn), Balanţa (B), Popular (P).
185
Acestea sunt după Holtzman
elementele esenţiale ale modului de cotare a
răspunsurilor, pentru a scoate în evidenţă
efortul făcut în direcţia obiectivării metodei şi
se consideră că, după o anumită practică,
examinatorul nu mai are nevoie decât de 20—
30 de minute pentru cotarea unui protocol.
W. H. Holtzman şi-a propus să
stabilească relaţia dintre aceste 22 de
variabile, pe de o parte, iar pe de altă parte,
relaţia lor cu trăsăturile diagnosticate. Autorul
constată că variabilele pot fi grupate în şase
factori (dintre care ultimii trei sunt mai puţin
stabili).
1. Factorul I se referă la maturizarea
perceptivă şi la activitatea ideaţională şi se
defineşte prin: M, I, H, Br, P, (Hs şi Ax pot
interveni într-o anumită măsură, mai ales
la copii şi la adulţii întârziaţi mintal). Un
nivel ridicat al acestui factor este indiciul
unei activităţi ideaţionale bine organizate,
al capacităţii imaginative.
2. Factorul II priveşte sensibilitatea
perceptivă şi este definit în primul rând
prin C şi Sh, într-o măsură mai mică prin
FD. O participare sensibilă are şi B, mai
ales la schizofreni.
3. Factorul III - psihopatologia gândirii - este
definit în special de verbalizarea patomică,
iar uneori contribuie şi Ax, Hs, Fa. Un nivel
ridicat al acestui factor este indiciul
tulburărilor de gândire asociate cu o
imaginaţie activă, dar dezordonată.
4. Factorul IV - diferenţierea perceptuală - se
desprinde mai greu de primii trei factori,
mai ales la copii şi se defineşte prin FA şi
L.
5. Factorul V se defineşte prin RT, R şi A.
Cota ridicată la acest factor indică fie o
puternică inhibiţie, fie inabilitatea de a
desprinde anumite concepte.
6. Factorul VI se defineşte prin Pn, At şi
uneori Sx, indicând preocupări în legătură
cu corpul, independente de componentele
patologice evidenţiate în factorul III.
Fidelitatea şi validitatea tehnicii
descrise a fost subiectul mai multor cercetări
efectuate fie de Holtzman, fie de către alţi
autori.
HIT poate fi aplicat şi în grup,
proiectându-se imaginile pe un ecran, iar
subiecţii scriu răspunsul pe un formular.
Aplicarea în grup prezintă o anumită limitare
în sensul că imaginea poate fi privită într-o
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
singură direcţie. Acest neajuns este însă de
minoră importanţă, deoarece şi în aplicarea
individuală majoritatea subiecţilor nu recurg la
modificarea poziţiei planşei. De asemenea, în
aplicarea în grup se pierd două variabile, şi
anume RT şi B. Neajunsul cel mai mare
constă în faptul că într-un astfel de caz
examinatorul este lipsit de plusul de informaţii
pe care-l poate obţine prin contactul personal
cu subiectul. Cu toate acestea varianta de
grup este utilă în trierile psihiatrice de largi
proporţii şi în anumite cercetări teoretice.
Pentru ca examenul să fie şi mai
operativ, s-a elaborat o metodă de cotare a 17
variabile cu ajutorul unor calculatoare. La
unele variabile, corelaţia între cotarea umană
şi cea efectuată de calculator a fost de 0,80
(la R, L, M, H, C, FD, A). La celelalte variabile,
corelaţia a fost mai mică.
W. H. Holtzman afirmă că tehnica
elaborată de el ar fi adecvată „pentru
ameliorarea diagnosticului diferenţial şi pentru
trierile psihiatrice, mai ales atunci când este
combinat în mod corect cu alte tehnici valide”.
HIT este o metodă relativ nouă.
Acumularea studiilor consacrate verificării ei
vor aduce date noi atât în legătură cu
posibilităţile, cât şi cu limitele pe care le
prezintă.
Forma alegerii multiple şi testul Z.
Această variantă a probei Rorschach a fost
alcătuită pentru a fi utilizată în trieri psihiatrice
de mari proporţii (Harrower-Erikson). Fiecare
planşă este însoţită de o listă de răspunsuri
frecvent date de persoanele normale şi de
către cele anormale, subiectul alegându-l pe
cel mai potrivit. Posibilitatea cotării automate
face ca această metodă să fie extrem de
economică, dar majoritatea specialiştilor care
utilizează tehnica Rorschach originală
consideră noua variantă de mică valoare.
S-a realizat de asemenea, de către
Zulliger, o formă (testul „Z”) compusă din 3
planşe (una neagră, una în negru şi roşu şi a
treia policromă), altele decât cele ale lui
Rorschach, care se aplică în grup. Informaţiile
obţinute cu testul „Z” au un caracter şi mai
aproximativ decât cele oferite de tehnica
originală.
2.TEHNICI CONSTRUCTIVE
186
TESTUL TEMATIC DE APERCEPŢIE
(TAT) 10
Testul tematic de apercepţie este
alături de Rorschach, Szondi, testul arborelui,
unul din testele proiective foarte frecvent
utilizat. El se bazează pe noţiunea de
apercepţie a lui Herbart, care desemnează o
întărire a noului conţinut perceptiv de către
conţinutul anterior. Prima formă a testului
T.A.T. a fost elaborată în 1935 de către
H.A.Murray şi D.C.Morgan care au utilizat -
alături de alte teste – imagini cu scene umane
pe baza cărora subiecţii realizau povestiri, ca
instrument de studiu clinic şi experimental al
personalităţii normale. Constatându-se că
elaborarea povestirilor pe baza imaginilor este
o situaţie care dă numeroase informaţii în
studiul cazului s-a trecut la perfecţionarea
succesivă a acestei metode.
Materialul T.A.T. constă din 31 de
planşe, dintre care o planşă complet albă
(goală). Cele 30 de planşe conţin toate
imagini alb-negru, sunt constituite din desene,
fotografii, reproduceri de tablouri sau gravuri.
Varianta pe care o vom prezenta constă din
20 de planşe care se aplică în două faze;
prima dată se aplică 10 planşe apoi după una
sau două zile restul. Cele 20 de planşe
utilizate sunt numerotate de la 1-20, iar dintre
ele nouă au mai multe variante potrivit sexului
şi vârstei. Caracteristicile proiective ale
planşelor sunt:
• Planşa 1- problema idealului de sine;
conştiinciozitate, docilitate, constrângere,
comportamente rezolvate; talentul,
aptitudinal şi dorinţele, relaţia dintre
capacităţi şi posibilităţi.
• Planşa 2 – familia, situaţia familială
conflictuală sau armonioasă, conflictul
dintre părinţi şi copilul adolescent, este
foarte sensibil la situaţia în care copilului îi
este ruşine cu părinţii pe care-I consideră
neşcolarizaţi rămaşi în urmă; maternitatea;
perechea şi raportul cu o a treia persoană
(soţii şi cumnata, rivalitatea surorilor
pentru un bărbat).
10
Pentru aprofundare se recomnadă:
V.Preda-“Testul tematic de apercepţie”-studiu
monografic, Fundaţia Culturală Forum, Cluj-Napoca,
1997
“Testul tematic de apercepţie”- din Îndrumător de
psihodiagnostic nr.IV, Univ. Babaş-Boyai, Cluj-Napoca
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
• Planşa 3 BM - prelucrarea impresiilor
dominante, senzaţia ameninţării, frecvenţa
întâmplărilor tragice, vină şi ispăşire,
decepţie şi sinucidere, violenţă,
omucidere; labilitatea sexuală, forţa
atractivă a fetei băieţoase şi a băiatului cu
multă feminitate.
• Planşa 3 GF – fata amărâtă, subiectul
examinat dă o imagine proiectivă despre
nenorocire; motivele sunt uşor desprinse
chiar şi din povestioarele şablon.
• Planşa 4 – situaţie de conflict în cadrul
cuplului; subiectul examinat se identifică
cu un membru din pereche exprimând prin
aceasta o anumită motivaţie, precum şi
orientarea lui; dacă subiectul examinat nu
include în povestire femeia complet
îmbrăcată care se află în planul al doilea
aceasta relevă un conflict de înstrăinare,
dacă o include se conturează o motivaţie
legată de rivalitate şi gelozie.
• Planşa 5 – grijă; mama îngrijorată pentru
copilul ei, femeia îngrijorată pentru
bărbatul ei; caracter frustrativ asociat cu
grijă exagerată.
• Planşa 6 BM - mama şi fiul; conflictul
dintre tendinţa spre independenţă şi
ataşarea de mamă; simţul culpabilităţii
legat de acest conflict.
• Planşa 6 GF – situaţie de conflict în cadrul
cuplului; ceartă, bănuială, gelozie;
identificarea cu persoana de sex opus
este frecventă şi uşor de explicat.
• Planşa 7 BM – tatăl şi fiul; relaţia faţă de
generaţia mai în vârstă; se cer şi se
aşteaptă sfaturi şi ajutor.
• Planşa 7 GF – relaţia mamă fiică;
imaginea creată despre mamă; problema
maternităţii.
• Planşa 8 BM – frica de moarte; stare de
anxietate legată de posibilitatea morţii
tatălui; la tineri în unele cazuri ambiţii
profesionale; dacă subiectul nu introduce
în povestire arme aceasta înseamnă o
agresiune refulată.
• Planşa 8 Gf – atitudine pesimistă sau
optimistă; subiectul examinat trăieşte
visurile personajului din imagine; din
alcătuirea istorioarei se pot aprecia
sistemul de categorii şi de valori utilizat în
evaluarea viitorului.
• Planşa 9 BM – grupul şi individul; opoziţia
faţă de grup; caracterul proiectiv al
187
imaginii este legat în primul rând de
individul care semnifică despărţirea de
grup; solidaritatea bărbaţilor în muncă, în
viaţă, în prietenie; homosexualitate
latentă.
• Planşa 9 GF – solidaritatea şi rivalitatea
femeilor; relaţia femeilor de aceeaşi
vârstă, relaţia dintre surori, prietenie,
solidaritate, unire
• Planşa 10 – labilitate sexuală; vârsta şi
sexul sunt greu de identificat; tinerii
proiectează părinţii lor, adulţii vor alcătui
istorioare despre o pereche (soţ-soţie) sau
despre o pereche de acelaşi sex; la femei
se găseşte frecvent culpabilitatea.
• Planşa 11 – imaginea provoacă o stare
de anxietate, de panică, o senzaţie de
calamitate (se poate surprinde
mecanismul de apărare faţă de anxietate).
• Planşa 12 BG – visare, reverie,
singurătate; căutarea unei perechi.
• Planşa 12 M – raportul unui bărbat mai în
vârstă cu unul mai tânăr; relaţia tată-fiu;
elementul important al temei este efectul
produs de un om asupra celuilalt;
sugestibilitatea.
• Planşa 12 F – conflictul dintre femei;
mamă-fiică, soră, soacră; lumea veche şi
cea nouă; diferenţa dintre generaţii în
ceea ce priveşte normele morale.
• Planşa 13 B- singurătate, introversiune,
autocunoaştere, deznădejde.
• Planşa 13 MF - contact sexual; afecte şi
sexualitate; atitudine frustrantă (opoziţie,
teamă, îndoială) sau culpabilitate(uşurinţă,
înşelare).
• Planşa 14 – o imagine neclară cu o
posibilitate de proiecţie foarte variată;
elementele care se pot folosi pentru
construirea povestirii se referă la o zonă
de limită a atitudinii a comportamentului;
subiectul examinat proiectează ceea ce ar
face în situaţii critice.
• Planşa 15 – raportul faţă de moarte şi faţă
de transcedenţa legată de moarte.
• Planşa 16 albă – dacă mecanismul de
proiecţie s-a declanşat atunci subiectul
ţese o povestire în care proiectează
dorinţele sale de afirmare, aspiraţiile la
care vrea să ajungă; dacă mecanismul de
proiecţie este diminuat, atunci subiectul
încearcă să ocolească sarcina şi va trece
la povestiri şablon.
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
• Planşa 17 BM – putere, forţă bărbătească,
stare de pericol.
• Planşa 17 GF – situaţie critică în viaţă şi
soluţionarea acesteia prin
laşitate(sinucidere), prin visare, înţelegere
curajoasă.
• Planşa 18 BM – situaţie de pericol, teama
reală, accident, arestare, frica de realitate.
• Planşa 18 GF – două femei în situaţie de
pericol, una o atacă sau o ajută pe
cealaltă; imaginea provoacă uşor
agresiunea acumulată.
• Planşa 19 – imagine de coşmar, de
teamă; în interpretarea imaginii ne
orientăm după comentariile făcute la
imaginea 11.
• Planşa 20 – aşteptare, singurătate,
părăsire; identificarea cu personajul
singuratic din imagine este foarte
frecventă; subiectul examinat vorbeşte
despre înstrăinarea de sine a lui şi despre
aventură.
Subiecţii sunt introdu-şi în examinare
cu “povestea mascată” că acesta este un “test
de imaginaţie” în care sarcina lor este să
spună ce evenimente au condus la scena din
imagine, ce se întâmplă în acel moment şi
care va fi deznodământul povestirii; li se cere,
de asemenea, să spună ce simt oamenii
descrişi în imaginile planşelor. Când se
administrează şi planşa goală subiecţilor li se
cere să-şi imagineze că există o imagine pe
planşă pe care ei trebuie să o descrie (trebuie
menţionat că instructajul iniţial includea
afirmaţia că T.A.T. este “un test de imaginaţie,
formă a inteligenţei” şi stipula mai departe: ”îţi
voi arăta nişte desene, unul câte unul iar
sarcina ta va fi să inventezi pentru fiecare o
poveste pe cât de dramatică poţi. Spune ce a
condus la evenimentul prezentat în desen,
descrie ce se întâmplă în prezent, care sunt
sentimentele şi gândurile personajelor, apoi
găseşte un epilog. Spune-ţi gândurile aşa cum
îţi vin în minte. Ai 50 de minute pentru 10
desene, poţi folosi 5 minute pentru fiecare
poveste.”(Murray, 1943).
Ipoteza care stă la baza acestei probe
este că o persoană care interpretează o
situaţie socială ambiguă o face prin prisma
experienţei sale anterioare, a dorinţelor, a
conflictelor proprii. Subiectul are impresia că
vorbeşte despre personajul imaginii, dar de
fapt poate vorbi despre sine însuşi. Fiind
absorbit să găsească o poveste fascinantă el
188
devine mai puţin vigilent cu el însuşi, tendinţa
de autoapărare este mai scăzută.
Considerându-se că proiecţia se realizează
mia uşor atunci când personajul este de
acelaşi sex şi aparţine aceleiaşi perioade de
vârstă ca şi subiectul, imaginile conţin
personaje de vârste diferite, de sex masculin
sau feminin angajate în activităţi care să poată
fi interpretate prin prisma trebuinţelor,
aspiraţiilor, emoţiilor, conflictelor caracteristice
perioadei de vârstă a subiecţilor. (M.Roşca,
1976)
În practica clinică, examinatorii tind să-
şi ia anumite libertăţi în legătură cu diferite
elemente legate de administrare, cotare,
interpretare. De exemplu, cu toate că 20
reprezintă numărul de prezentări
recomandate, în practică un examinator poate
administra 1 sau 2 planşe sau pe toate cele
31. Anumite planşe sunt doar pentru uzul
adulţilor de sex masculin, al femeilor adulte
sau pentru ambele categorii de sexe (planşe
comune), având o instrucţie diferenţiată în
funcţie de vârsta subiecţilor şi nivelul
intelectual (V.Preda, 1976). În procedura
originală se recomandă ca examinarea să se
facă în două şedinţe, în cea de-a doua
utilizându-se imaginile, are au un caracter mai
dramatic, mai ambiguu şi planşa albă. Şedinţa
a doua are loc după minimum o zi şi
maximum 15 de la prima, fiecărei şedinţe
acordându-i-se o oră (V.Preda, 1997).
Caracterul proiectiv al imaginilor poate
mobiliza variate sentimente şi porniri, poate
mişca diferite conflicte ale subiectului
examinat şi poate evoca variate impresii. În
această complexitate putem contura totuşi
câteva grupe de probleme iar interpretarea se
va face pe baza acestora.
Analiza şi interpretarea datelor oferite
de T.A.T. este în mică măsură standardizată
astfel încât judecata clinică şi experienţa
examinatorului au un mare rol. În interpretarea
T.A.T. sunt necesare şi datele despre subiect
şi despre persoanele apropiate lui; o analiză
oarbă fără raportarea la astfel de date, spune
Murray este o “acrobaţie care poate reuşi sau
poate eşua, de aceea ea nu-şi găseşte locul
în practica clinică” .Pentru interpretarea
datelor obţinute prin T.A.T. este util să
cunoaştem şi sursele povestirilor elaborate de
subiect (V.Preda,1997).
Prelucrarea materialului începe cu
descoperirea eroului, adică a personajului cu
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
care subiectul se identifică. De cele mai multe
ori eroul este personajul care seamănă cel
mai mult cu subiectul, are aceeaşi vârstă,
sex(nefiind exclus ca subiectul să se identifice
cu un personaj de sex opus, expresie a unei
doze de masculinitate la o femeie sau invers),
o situaţie socială similară cu acesta, aceleaşi
atitudini, nevoi şi participă la deznodământul
povestirii. Pe parcursul desfăşurării povestirii
există posibilitatea să apară mai mulţi eroi-
expresie a personalităţii subiectului.
A doua sarcină a examinatorului
constă în desprinderea “forţelor” ce determină
activitatea eroului. Pentru a explica reacţiile
comportamentale ale eroilor Murray a utilizat o
listă de 28 de trebuinţe psihogene (dintre
care: dominarea, supunerea, agresiunea,
solicitudinea, pasivitatea, trebuinţa de
realizare, sexualitatea etc.). Pe lângă aceste
trebuinţe se pot manifesta şi altele ca rezultat
al interacţiunii subiectului cu presiunea
externă: trebuinţa de achiziţie, de ordine, de
organizare, superioritate, de protecţie, de
curiozitate etc. Pe lângă trebuinţe psihologul
analizează în povestirile T.A.T. emoţiile şi
sentimentele eroilor, atitudinile şi trăsăturile lor
caracteriale. Gândurile, sentimentele şi
acţiunile evitate de erou pot reprezenta zone
de conflict interior al subiectului.
Altă sarcină a examinatorului constă în
analiza desfăşurării şi a deznodământului
povestirilor. Astfel pentru fiecare povestire se
notează, dacă eroul provoacă evenimentele
sau le suferă, cum reacţionează el la
presiunile mediului exterior-abandon,
disimulare, triumf-, cum luptă împotriva
forţelor ce i se opun, dacă deznodământul are
o tonalitate afectivă sau pozitivă, cum este
reuşita sau eşecul eroului, lipsa
deznodământului în povestire etc. Iată în
acest sens răspunsul la planşa 3BM dat de un
subiect deprimat: ”Se pare că …Nu ştiu dacă
e o fată sau un băiat. Ar putea fi oricare, cred
că nu contează. Persoana aceasta tocmai a
avut o epuizare fizică serioasă…cred că este
o “ea”. Este doar obosită. Nici o traumă sau
altceva de genul acesta nu i s-a întâmplat.
Stătea la masă cu prietenii şi a obosit foarte
tare nu este în pericol de a se îmbolnăvii.
Acestea sunt cheile ei. Prietenele o duc înapoi
în camera ei şi o aşează pe pat Îi este bine a
doua zi. Nici o traumă. Este obosită fizic nu
psihic. ”Ce se remarcă la acest subiect este
negarea repetată a pericolului sau traumei,
189
care mai târziu în cadrul testului nu se mai
menţine. Iată cum răspunde subiectul la
cartea albă, reflectând poveste unui tânăr
traumatizat la şcoală care se aruncă cu
maşina în râu: ”Vede podul, este foarte
deprimat îşi aminteşte poveşti cu oameni
sărind de pe el şi omorându-se. Nu putea
înţelege de ce au făcut asta. Acum înţelege,
sare şi moare…ar fi trebuit să aştepte pentru
că lucrurile se mai îmbunătăţesc uneori. Dar
nu a aşteptat, a murit”. Am putea concluziona
că subiectul care a relatat aceste poveşti a
fost traumatizat şi se apără de impulsurile
autodistructive, clinicienii fiind avizaţi să
exploreze aceste probleme în psihoterapie.
Temele povestirilor constituie un alt
element util în analiza şi interpretarea datelor.
O temă este constituită din interacţiunea
dintre motivele eroului şi forţele mediului
extern care îşi exercită influenţa asupra
acestuia, o unitate dramatică în care se
proiectează subiectul examinat. Tema simplă
este constituită din interacţiunea trebuinţelor
subiectului cu presiunile externe şi cu
deznodământul acţiunii. Temele complexe se
obţin prin combinaţiile temelor simple.
Repetarea aceleiaşi teme are o valoare
diagnostică, reflectând trebuinţe acute,
conflicte de durată. Uneori, tema nu se repetă
aidoma, dar prezenţa unei trebuinţe, a unei
presiuni, se bănuieşte din configurarea
asociaţiilor, a amintirilor
Pentru a se realiza o interpretare
adecvată a povestirilor este necesar a se
adăuga analizelor anterioare şi “analiza
formală”, care vizează înţelegerea
instructajului, gradul de cooperare la
subiectului, coerenţa, concluzia, gradul de
realism, bogăţia detaliilor, stilul, tonalitatea
afectivă, limbajul folosit. Analiza corelată a
conţinutului, a temelor, a deznodământului şi
a formelor povestirilor conduce la
desprinderea “factorilor de degajare” sau a
“factorilor de eşec” care contribuie la
perturbarea conţinutului povestirilor,
împiedicând structurarea lor logică.
Valoarea şi limitele testului T.A.T.
Fidelitatea inter-examinatori care
utilizează aceleaşi metode de cotare poate fi
destul de ridicată, astfel au fost raportaţi
coeficienţi ai fidelităţii inter-examinator de la .
89 la .93. Factorii situaţionali pot afecta
răspunsurile T.A.T. respectiv, variabile
precum examinatorul, experienţele trăite de
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
subiect înainte de administrarea testului şi
chiar modul în care sunt date instrucţiunile din
timpul administrării probei, toate au un efect
asupra răspunsurilor la T.A.T. Într-un studiu
care examina efectul vârstei examinatorului
asupra performanţelor T.A.T.(după
Gregory,1996), s-au arătat fotografii
reprezentând femei nude la două grupuri de
studenţi de colegiu de sex masculin şi li s-a
cerut să evalueze gradul lor de atractivitate.
Unui grup fotografiile i-au fost prezentate de
“un examinator sever, aspru în vârstă de 60
de ani”, iar celuilalt grup fotografiile au fost
prezentate de “un tânăr, student absolvent”.
Au fost apoi administrate şi cotate planşele
T.A.T. pentru teme sexuale exprimate.
Scorurile grupului cu prezentatorul tânăr au
fost mai ridicate decât cele ale celuilalt grup,
sugerând faptul că trebuinţa apărută a fost
inhibată într-un grad mai mare în prezenţa
unei persoane percepută ca fiind o figură
autoritară.
Examinând modul în care experienţele
de dinainte de administrarea T.A..T. pot
influenţa rezultatele, Lindzey(1960)
descoperit că expunerea subiecţilor la situaţii
sociale frustrante înainte de administrarea
planşelor s-a manifestat printr-o mai mare
frecvenţă a actelor agresive atribuite eroului
poveştii, iar Feshback (1961) a descoperit că
subiecţii insultaţi înainte de administrarea
T.A.T-ului au manifestat mai multă
agresivitate în poveştile lor decât un grup care
nu a fost insultat. Cu toate că variabilele din
aceste studii citate au fost cu atenţie
manipulate şi controlate, în majoritatea
cazurilor este necunoscută proporţia în care
aceşti factori sunt operativi şi afectează
performanţa, iar realizarea unei măsurări a
fidelităţii testului este dificilă.
Stările tranzitorii de trebuinţe, interese,
pot afecta răspunsurile la T.A.T. Foamea,
setea, oboseala şi nivelele de tensiune
sexuală mai ridicate decât de obicei, trăite de
subiect în momentul administrării planşelor
pot afecta răspunsurile la test. De exemplu, a
fost cercetat efectul lipsei de hrană asupra
protocoalelor T.A.T. rezultatele cercetărilor
reflectând că cu cât privarea de hrană a fost
de durată mai lungă cu atât mai mare era şi
numărul răspunsurilor legate de hrană.
Însăşi planşele T.A.T. au anumite
intensităţi, fiind capabile probabil ca anumite
imagini T.A.T. mai mult decât altele, să inducă
poveşti cu teme de disperare sau depresie
sau trebuinţe de realizare. Considerând faptul
că planşele au diferite “forţe” de stimul sau,
exprimând acest lucru mai tehnicist diferite
”valori latente de stimul”, va fi dificil pentru un
psihometrician să determine fidelitatea inter-
item. Putem cu uşurinţă aprecia dificultăţile
metodologice legate de determinarea fidelităţii
inter-item inerente testului atunci când un item
poate induce ca răspuns doar două propoziţii
iar altul poate induce răspunsuri de două
pagini. Natura finalului deschis al T.A.T.
permite răspunsuri foarte personale, dar
creează de asemenea şi posibilităţi
numeroase de patternuri în răspuns,
asemenea variaţii producându-se nu numai în
lungimea răspunsurilor ci şi în conţinut. Cu
toate că este stabilit că anumiţi factori
afectează aceste variabile, ca de exemplu
inteligenţa – care contribuie la numărul
temelor povestirilor şi la lungimea răspunsului,
dezvoltarea unei proceduri psihometrice
riguroase care să ţină seama de toate aceste
variabile este deosebit de complexă.
a În 1951 Murray afirma ”indiferent de ce
virtute aparte ar avea T.A.T- ul, dacă ar avea
într-adevăr vreuna, aceasta ar consta nu în
faptul că are puterea de a oglindi
comportamente sau să comunice ceea ce
pacientul ştie sau este dornic să spună, ci mai
degrabă în capacitatea testului de a releva
aspecte pe care pacientul nu este dornic să le
spună deoarece nu e conştient de
însemnătatea răspunsurilor sale”.
Cercetările asupra validităţi T.A.T. s-au
centrat pe întrebări de genul “Care este relaţia
dintre poveştile fantastice exprimate la
vederea planşelor şi comportamentele din
viaţa reală?” Pornind de la această întrebare
s-au realizat numeroase studii unele având ca
singură variabilă comportamentul agresiv. Un
studiu care şi-a ridicat această problemă s-a
concentrat pe relaţia dintre agresivitatea
exprimată în povestioare şi agresivitatea
manifestă; s-a observat că trebuinţa de
agresivitate exprimată în timpul administrării
testului a fost predictivă pentru
comportamentul manifest şi că o expectanţă
scăzută în ceea ce priveşte pedepsirea
agresivităţii a condus la o şi mai puternică
probabilitate că agresivitatea va fi exprimată
public, deschis. În general validitatea este
considerată de unii autori ca fiind
satisfăcătoare. Harrison găseşte o
190
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
corespondenţă în 75% din cazuri între datele
obţinute prin T.A.T.şi datele clinice. Urmărind
aspectele diferenţiatoare pentru normali şi mai
multe grupuri formate din bolnavi psihici, Ritter
şi Eron au apilcat testul unui grup de
psihonevrotici nespitalizaţi, unui grup de
psihonevrotici spitalizaţi, unor schizofreni
spitalizaţi şi unui grup de control, subiecţii fiind
omologaţi sub aspectul vârstei al nivelului
educativ, familial şi intelectual. S-au comparat
următoarele aspecte(fiecare în parte şi în
diferite combinaţii): distorsiunea perceptivă,
nivelul de interpretare, deznodământul,
temele, tonul emoţional. Concluzia autorilor
fiind aceea că 40 % din subiecţii grupei de
control răspund la o anumită imagine cu
aceeaşi temă, cu acelaşi control emoţional şi
cu acelaşi deznodământ. Diferenţierea cea
mai semnificativă din punct de vedere
statistic, între grupul normal şi grupele de
anormali s-a obţinut când s-au comparat toate
aspectele enumerate mai sus ( M.Roşca
1976).
În finalul prezentării T.A.T. ar mai
rămâne o singură întrebare la care să-i găsim
răspuns “De ce acest test rămâne unul dintre
cele mai populare în evaluarea clinică?”
Printre motivele posibile care ar putea fi citate
se numără longevitatea testului, acesta fiind
un test proiectiv cu care mulţi clinicieni s-au
familiarizat. Deoarece multe dintre imaginile
testului sunt foarte complexe, instrumentul
este bine adaptat să descopere informaţii
legate de acele nevoi, dorinţe, conflicte aflate
în legătură cu relaţiile sociale, interpersonale
şi familiale. Spre deosebire de inventarele de
personalitate cu itemi bine stabiliţi şi proceduri
de administrare ce sunt riguros standardizate,
T.A.T permite examinatorului să selecteze
planşele necesare unei anumite situaţii de
testare fiind un instrument incitant pentru
clinicienii mai obişnuiţi cu testarea
contemporană care înseamnă să înmânezi
subiectului o foaie de răspuns şi un creion iar
răspunsul să-ţi fie interpretat de computer.
Testul desenelor proiective (The picture
Projective Test –TPP )
Testul desenelor proiective este o
lungă încercare întârziată de a construi un
instrument complex, având calităţi
psihometrice îmbunătăţite. Creatorii
TPP(Ritzler, Sharkey& Chudy, 1980; Sharkey
& Ritzler, 1985) au remarcat că majoritatea
191
desenelor din cadrul TAT exercită o puternică
influenţă negativă asupra poveştilor redate de
subiecţi. Planşele TAT sunt prezentate în
tonuri întunecate, obscure, iar majoritatea
scenelor prezintă personajele într-o notă
gravă şi situaţii sumbre. Nu este surprinzător
că răspunsurile din TAT sunt orientate spre
povestiri negative, melancolice. TPP foloseşte
un nou set de imagini luate din eseul
fotografic “Familia omului” publicat de Muzeul
de Artă Modernă (1955). Următoarele criterii
au fost aplicate pentru selectarea celor 30 de
imagini ale testului:
• planşele trebuiau să conţină un bogat
conţinut proiectiv;
• majoritatea, dar nu toate imaginile trebuiau
să includă mai mult decât un personaj
uman;
• aproximativ jumătate din desene trebuiau
să prezinte oameni cu expresii afective
pozitive(zâmbind, îmbrăţişându-se);
• aproximativ jumătate din desene trebuiau
să prezinte oameni în poziţii active, în
mişcare nu stând sau aşezaţi;
Într-un studiu pilot autorii au comparat
povestirile TAT şi TPP a opt studenţi, pe baza
mai multor variabile ca lungimea povestirii,
tonul afectiv, activitatea motrică. Comparate
cu producţiile TAT, povestirile TPP prezentau
diferenţe de întindere dar erau mult mai
pozitive prin conţinutul tematic şi ton
emoţional, mai dinamice, personajul principal
având o influenţă activă, auto-determinantă
asupra povestirii. Povestirile TPP puneau mai
mult accentul pe relaţiile inter-personale decât
pe relaţiile intra-personale. În concluzie se
poate spune că producţiile TPP subliniau mai
mult aspectele “sănătoase”, active, dinamice
ale personalităţii, raportat la producţiile TAT.
Creatorii testului TPP (Sharkey &
Ritzler, 1985) au comparat testul lor cu testul
TAT într-un studiu de validitate diagnostică.
Ambele probe sau aplicat unui lot de 50 de
subiecţi cuprinzând subiecţi normali, depresivi
nespitalizaţi, depresivi spitalizaţi, psihotici
spitalizaţi având biografii puternic premorbide
şi psihotici spitalizaţi cu biografii premorbide
slabe (respectiv 10 subiecţi din fiecare grup).
Deşi, ambele teste au fost sensibil egale în
capacitatea de discriminare a subiecţilor
normali de cei depresivi, TPP a fost mult mai
sensibil în discriminarea psihoticilor de
depresivi şi normali. TPP pare un instrument
promiţător deşi este evident că necesită mai
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z
multe cercetări în vederea determinării
calităţilor sale psihometrice.
Testul de apercepţie pentru copii -
The Children’s Apperception Test-CAT
Testul elaborat de Leopold Bellak şi
publicat pentru prima oară în 1949 a fost
realizat special pentru investigarea copiilor
între 3-10 ani consta dintr-o serie de 10
imagini, în care diferite animale erau redate în
situaţii tipic umane, fiind desenate într-un stil
antropomorfic aşa cum apar în cărţile cu
ilustraţii pentru copii. Bellak a folosit desene
animalice presupunând că ele provoacă la
copii un proces de imaginaţie mai amplu decât
ilustraţiile cu oameni, permiţând o exprimare
mai liberă a tendinţelor, deoarece nu apare
sentimentul de vină, teamă sau pedeapsă.
Proba este prezentată copiilor sub forma unui
joc în care sarcina lor era de a spune câte o
poveste pentru fiecare imagine, iar la sfârşitul
întregii serii se pun întrebări în legătură cu
aspectele ce s-au dovedit mai simptomatice.
Examinatorul pentru interpretare pregăteşte
un diagnostic al personalităţii bazat pe 10
variabile înregistrate de fiecare poveste: tema
principală, eroul principal, principalele
trebuinţe şi nevoi ale eroului, concepţia
asupra lumii, perceperea personajelor
parentale de aceeaşi vârstă sau mai tinere,
conflicte, anxietăţi, mecanisme de apărare,
adaptarea supraeului, integrarea eului.
L.Moor este de părere că după vârsta
de 7 ani copiii nu se mai identifică cu
animalele, iar la vârsta la care se pot identifica
sunt prea mici pentru a construi istorioare.
Chiar şi autorii probei CAT, ţinând seama de
concluziile cercetărilor au elaborat o nouă
versiune cu personaje umane numită CAT-H,
aplicabilă copiilor cu etatea mentală de peste
10 ani. Bellak a elaborat şi o serie de ilustraţii
CAT-S menite a investiga anumite aspecte cu
caracter specific, mai restrâns (problemele
şcolare ale copilului, aşteptarea unui frate).
Materialele prezentate anterior pot fi utilizate
nu numai pentru diagnostic ci şi pentru terapie
prin joc.
ALTE VARIANTE ALE TAT
TAT a inspirat o serie de alte teste similare
pentru adulţi şi copii.
Testul imaginilor Blacky (Blacky
Pictures) - creat în 1946 de G.S.Blum se
aplică copiilor de 5 ani sau mai mari şi este
192
format din 12 planşe în care sunt redate
imagini din viaţa unui câine numit Blacky şi a
familiei sale. Atât alcătuirea imaginilor cât şi
interpretarea acestora se realizează de pe
poziţiile teoriei psihanalitice.
Tehnica de apercepţie pentru adulţi
(Senior Apperception Test – SAT) –
elaborat de Bellak&Bellak în 1973, destinat
adulţilor şi cuprinde o serie de 16 planşe în
care sunt reprezentate mai ales
circumstanţele pozitive trăite de adult.
Imaginile sunt desenate în aşa fel încât să
reflecte situaţii de întrajutorare, singurătate,
probleme familiale, dependenţe etc.
Informaţiile statistice asupra fidelităţii şi
validităţii acestei probe sunt foarte sărace.
Testul de imagini Michigan
(Michigan Picture Test) – Aplicabil copiilor
între 8-14 ani, conţine o serie de 16 imagini
din care un carton alb, imagini care se
compun şi formează două serii a câte12
imagini pentru fete şi băieţi. Autorii consideră
că metoda este utilă pentru examinări largi,
având scopul de a depista cazurile de
dezadaptare, adolescenţii nevrotici, oferind şi
indicaţii terapeutice. Pentru validare autorii au
recurs la procedeul validării încrucişate,
comparând rezultatele grupelor de control cu
cele ale copiilor pacienţi, concluzionând că
numai trei variabile diferenţiază pe copiii cu o
adaptare scăzută de cei cu o bună adaptare.
Aceste trei variabile sunt: indexul tensiunii,
timpul verbelor şi direcţia forţelor (adică
măsura în care influenţele pornesc de la
personajul imaginii sau sunt orientate
împotriva lui). Fidelitatea inter-examinatori sub
raportul acestor variabile este de .91 şi .98.
(Aiken, 1994)
TAT are variante şi pentru minorităţi
etnice, rasiale şi de limbă.
Una din primele variante a fost cea a
lui Thompson T-TAT(Thompson, 1949), în
care 21 din figurile iniţiale ale TAT-ului erau
desenate cu personaje afro-americane.
Această modificare a implicat însă şi
schimbări involuntare, neintenţionate de
exemplu în expresiile faciale şi situaţii, motiv
pentru care T-TAT trebuie considerat ca un
test nou nu ca o variantă a TAT. Altă versiune
a TAT este TEMAS constând din 23 de
imagini color prezentând personaje hispanice
în situaţii şi décor urban. TEMAS înseamnă în
spaniolă “temă” şi este un acronism pentru “
spune-mi o poveste”(tell me a story).
 WWW.CARTIAZ.RO – CARTI SI ARTICOLE ONLINE GRATUITE DE LA A LA Z

Conţinuturile tematice ale testului sunt

punctate pentru 18 funcţii cognitive, 9 de
personalitate şi 7 afective. Testul prezintă
indici de fidelitate şi validitate foarte scăzuţi.
(Aiken, 1994)

Nr.total de planşe 31 8
Nr.de planşe recomandat 20 de planşe în decursul a 8 planşe într-o şedinţă
pentru administrare(după 2 şedinţe
autorul testului)

Nr. de planşe administrate în Variază în funcţie de decizia 8

practica de zi cu zi
Descrierea planşelor stimul
“Tonul” emoţional
Sistemul de cotare
Norme
Timpul de administrare
utilizatorului testului
Scene variate, diverse cu sau
fără oameni; scene cotidiene
sau fantastice.
Nu este descris nici un grup de
minoritate rasială.
În mod variat descris ca negativ
şi sumbru
Există multe sisteme de cotare,
fiecare având în comun un set
de reguli care se bazează pe
atribuirea de către examinator a
unor cote în funcţie de
elementele povestirii.
Testul nu presupune date
normative formale şi nici
creatorul său nu a încercat să
implice vreunele; anumite date
normative sunt la dispoziţie în
diferite studii publicate.
Este în funcţie de nr. de planşe
administrate şi de variabilele
specifice examinatorului.
Desene în cerneală ale unor
oameni obişnuiţi, într-un cadru
obişnuit proiectate să creeze un
nivel moderat de ambiguitate. Sunt
prezenţi şi membri ai unor grupuri
minoritare.
Variază mult
Un singur sistem de cotare care
permite atât interpretarea clinică cât
şi analiza cantitativă a răspunsurilor
la chestionar.
Date normative există pentru
studenţii de colegiu, adolescenţi şi
pentru un grup de bătrâni.
Aproximativ 40-50 minute

193
 Testul aperceptiv de personalitate (The Apperceptive Personality Test APT)
elaborat de Karp în 1990, reprezintă o încercare de a adresa critici TAT-ului ca test
proiectiv, prin introducerea obiectivităţii în sistemul de cotare. Testul este alcătuit din 8
planşe descriind “oameni ce pot fi văzuţi în situaţii zilnice”, incluzând bărbaţi şi femei de
vârste diferite precum şi membrii ai unor grupuri minoritare – ceea ce est în contrast cu
imaginile TAT unele dintre ele descriind situaţii fantastice, ireale (în tabelul următor va fi
prezentată o comparaţie între testul TAT şi APT).
Altă diferenţă între TAT şi APT o reprezintă “tonul şi impresia emoţională” a
planşelor stimul(un criticism de durată adus TAT-ului a fost legat de tonul negativ sau
sumbru al planşelor sale care ar putea diminua măsura în care subiectul îşi proiectează
starea afectivă). După ce au spus o poveste despre fiecare imagine prezentată subiecţii
răspund la o serie de întrebări cu răspunsuri multiple. Pe lângă furnizarea informaţiei
cantitative, chestionarul anexat testului a fost proiectat să umple golurile de informaţie
din poveştile care ar fi prea scurte sau prea criptice unei alte cotări. Răspunsurile
obţinute sunt supuse atât interpretărilor clinice cât şi celor matematice putând fi codate
şi interpretate cu ajutorul unui soft-ware adecvat.
Dacă cercetările vor demonstra că testul este solid din punct de vedere psihometric,
APT-ul ar putea devenit mult mai cunoscut.

Testul Rosenzweig de frustraţie

Diagnosticarea implicată în schema operativă a acestui test se referă la

sondarea caracteristicilor şi extincţiei frustrării la subiecţii supuşi examenului psihologic
cu acest test. S.Rosenzweig l-a prezentat pentru prima dată în 1944 şi l-a difuzat în
1949. Testul este alcătuit din 24 de imagini desene, iar în fiecare din ele sunt implicate
două personaje în situaţii de frustrare diferite, subiectului cerându-i-se să spune ce ar
răspunde dacă el ar fi în situaţia frustrantă. Răspunsurile sunt analizate din punctul de
vedere al direcţiei agresiunii şi din punctul de vedere al timpului de reacţie.

3.TEHNICI DE COMPLETARE
Prima încercare de investigare a asocierii cuvintelor a fost realizată de Galton în
1879.Metoda lui Galton consta în prezentarea unei serii de cuvinte stimul fără legătură
unele cu altele cerându-le subiecţilor să răspundă cu primul cuvânt care le venea în
minte. Ulterior a apărut un interes continuu faţă de fenomenul asocierii cuvintelor
concretizându-se în numeroase studii. Cattell şi Bryant în 1889 au fost primii care au
utilizat planşe care aveau tipărite pe ele cuvinte stimul, iar cercetările lui Kraepelin(1896)
s-au axat pe studiul efectelor foamei şi oboselii asupra asocierii de cuvinte.
Jung (1910) a susţinut că prin selectarea anumitor cuvinte cheie care
reprezentau zone posibile de conflict, tehnica asocierii cuvintelor ar putea fi folosită şi în
scopuri psihodiagnostice. Jung a cuprins în lista sa 100 de cuvinte, considerate
relevante pentru diferite complexe emoţionale. Se pronunţă subiectului câte un cuvânt
cu valoare inductoare, notându-se cuvântul prim care este rostit de acesta ca indus.
Interpretarea testului vizează două aspecte, anume: tipul caracterial (introvertit sau
extravertit) şi diagnosticul psihiatric(în special cel de tip nevrotic prin evidenţierea
complexelor subiectului în raport cu stările ideo-afective). Referitor la acest test bazat pe
asociaţii, E.Bleuler scria: ”În activitatea asociativă se reflectă întregul psihism, trecutul şi
prezentul acestuia, experienţele şi tendinţele sale…un index al tuturor proceselor psihice
pe care nu trebuie decât a le descifra pentru a cunoaşte omul în întregime” (după,
C.Enăchescu, 1973).
Experimentele lui Jung au servit ca sursă de inspiraţie pentru realizatorii unor
teste precum Testul asocierii cuvintelor (Word Association Test) propus de
Rapaport, Gill & Schafer 1946 la Clinica Menninger. Acest test constă din trei părţi. În
prima parte fiecare cuvânt stimul este administrat subiectului care a primit instructajul să
răspundă rapid cu primul cuvânt care-i vine în minte, examinatorul înregistrând durata
de timp necesară pentru răspuns. În partea a doua a testului fiecare cuvânt stimul este
din nou prezentat subiectului. Aici subiectului i se cere să reproducă răspunsul iniţial.
Orice neconcordanţă dintre primul şi al doilea răspuns este înregistrată precum şi durata
de timp necesară răspunsului. În partea a treia a testului are loc interviul, când
examinatorul pune întrebări prin care încearcă să-şi clarifice ce relaţie există între
cuvântul stimul şi răspuns. Testul constă din 60 de cuvinte, unele considerate neutre de
către autorii testului (scaun, apă, carte, dans, taxi) iar altele denumite “traumatice”
precum, dragoste, prietenă, mamă, suicid, piept, masturbare. Testul asocierii libere a lui
Kent - Rosanoff (The Kent-Rosanoff Free Association Test-1910) reprezintă o încercare
de a standardiza răspunsurile indivizilor la anumite cuvinte. Testul este alcătuit din 100
de cuvinte uzuale. Autorii au încercat să găsească diferenţele dintre normali şi psihotici,
testul fiind aplicat pe 1000 de subiecţi normali şi 250 de psihotici, rezultatul fiind un
procent mai mare de răspunsuri neuzuale date de psihotici. Deşi, există această
tendinţă criteriul luat în mod izolat nu este suficient de diferenţiator. Popularitatea testului
Kent-Rosanoff s-a diminuat când a devenit evident faptul că răspunsurile subiecţilor pot
fi influenţate de variabile precum: vârsta, educaţia, creativitatea, factori socio-economici,
nivel mintal.
Manifestările simptomatice cele mai general admise care pot apărea în timpul
asociaţiilor libere sunt descrise de M.Roşca, 1976, după P.Symonds: timp de reacţie
prea scurt, repetarea stimulului în locul unui cuvânt asociat, incapacitatea de a da vreun
răspuns (cauzat fie de o puternică inhibiţie, fie de distragerea atenţiei), un timp de
reacţie prea scurt poate indica prezenţa unui cuvânt inductor încărcat afectiv, răspunsuri
fără sens în raport cu cuvântul inductor, perseverarea aceluiaşi cuvânt ca răspuns ceea
ce indică anumite complexe sau o sărăcie de idei, perseverarea unei idei, incapacitatea
de a reproduce răspunsul anterior când după parcurgerea listei se revine şi se cere
subiectului să răspundă cu aceleaşi cuvinte.
Pentru Smith incapacitatea de a reproduce răspunsul iniţial indică prezenţa unui
complex, în timp ce Hull şi Lugoff consideră că repetarea cuvântului stimul este indiciul
cel mai fidel.
Deşi metoda asociaţiei de cuvinte este una din cele mai vechi tehnici cu caracter
proiectiv, astăzi este mai puţin utilizată, deoarece metodele psihanalitice în care aceste
tehnici au înflorit sunt mai puţin populare în prezent iar limba este un fenomen în
continuă dezvoltare, asociaţiile de cuvinte putându-se modifica.
Testele de completare a frazelor
O altă tehnică proiectivă care utilizează material verbal ca stimuli proiectivi sunt
testele de completare a frazelor.
Cum ai putea tu să completezi următoarele fraze?
Îmi place să….
Într-o zi o să…
Întotdeauna o să-mi amintesc clipa…
Sunt cel mai speriat când…
Mama…
Mi-aş dori ca părinţii mai…
Tehnica de completare a frazelor a fost utilizată în psihologie pentru studierea
limbajului, ulterior fiind adaptată şi pentru tehnicile proiective unde posibilităţile de
combinare verbală sunt mult mai largi. Există multe materiale de acest gen, frazele fiind
construite de autori în funcţie de aspectele urmărite (tulburări afective, forme ale
dezadaptării etc.). Spaţiul afectat completării este limitat pentru a nu se obţine formulări
prea lungi, iar răspunsurile sunt oferite oral sau scris. Interpretarea se face din punct de
vedere calitativ luându-se în considerare conţinutul răspunsului unde se analizează dacă
tonul dominant este pozitiv sau negativ, cum este rolul eroului, care este atitudinea lui.

Formularele Rotter cu fraze incomplete (Rotter Incomplete Sentences Blank

–RISB) constau din trei tipuri de formulare similare – pentru liceu, colegiu şi adulţi -
fiecare conţinând 40 de propoziţii incomplete, majoritatea scrise la persoana întâi (Rotter
& Rafferty, 1950). Subiecţilor li se cere să răspundă la fiecare item într-o modalitate care
să exprime “adevăratele lor sentimente”. Manualul probei propune ca răspunsurile la test
să fie interpretate luându-se în considerare categorii precum: atitudinile familiale,
sexuale, sociale, trăsături de caracter etc. Deşi testul poate fi interpretat subiectiv prin
analiza calitativă a trebuinţelor proiectate în răspunsurile subiectului, interpretarea
cantitativă a fost cea care a atras interesul.
În sistemul de evaluare obiectivă fiecare frază primeşte un scor de adaptare de la
0 la 6. Aceste scoruri se bazează pe următoarea clasificare a fiecărui răspuns:
• omisiune, non-răspuns sau răspuns prea scurt pentru a avea vreo semnificaţie;
• răspuns negativ, conflictual, indicând ostilitate sau nefericire;
• răspuns pozitiv, indicând atitudini pozitive sau optimiste;
• răspuns neutru.
Iată câteva exemple de astfel de răspunsuri:
Eu urăsc pe toată lumea (răspuns de conflict).
Ce-i mai bun nu a sosit încă (răspuns pozitiv).
Cele mai multe fete sunt femei (răspuns neutru).
Răspunsurile conflictuale sunt evaluate cu scoruri de 4,5,6 de la cel mai scăzut la
cel mai înalt grad de conflict exprimat. Răspunsurile pozitive sunt evaluate cu scoruri de
2,1,0, de la cel mai puţin la cel mai mult pozitiv. Răspunsurile neutre sau pozitive nu
primesc punctaj. Manualul ne oferă exemple din fiecare categorie de punctare. Scorul
global al adaptării e obţinut prin adunarea categoriilor evaluate ca pozitive sau de
conflict, acesta putând varia de la 0 la 240, punctajele ridicate indicând o neadaptare
psihică. Testul furnizează o metodă simplă şi eficientă pentru obţinerea unui index
general asupra felului în care subiecţii se comportă în situaţii cotidiene, dar nu poate
surprinde orice nuanţare a funcţionării personalităţii.

Testul Michigan de completare a frazelor (Michigan Sentence Completion

Test-MSCT), este compus din 100 de începuturi de fraze, grupate pe cinci categorii:
1. Familia, copilăria, sexul
Deosebirea dintre tata şi mama a fost…….
2. Tensiunea, autoevaluarea, sentimentul de vină.
Mă enervează să…
3. Scopuri, agresiune.
Ca tânăr , obişnuiam să visez la…
4. Relaţiile interpersonale pozitive şi cele negative
Oamenii care îmi plac mai mult sunt….
5. Nestructurate
Păcatul…
Autorul nu oferă un mod standardizat de cotare a răspunsurilor, urmărindu-se
doar în jurul căror teme se grupează majoritatea lor. Se presupune că în timpul
completării frazelor subiectul s-ar cenzura într-o mai mică măsură decât într-un interviu
structurat, mai ales dacă proba este prezentată într-un mod deghizat (ca măsurând
viteza de reacţie), completarea probei necesitând un nivel mental de minimum 10 ani
(M.Roşca, 1976).
În general un test de completare a frazelor poate oferii informaţii legate de
interesele subiectului, aspiraţiile sale educaţionale, temerile, conflictele, trebuinţele sale.
Aceste teste au un nivel ridicat de “face validity” care este însoţit de un anumit nivel de
transparenţă în ceea ce priveşte obiectivul acestui tip de test; de aceea, testele de
completare a propoziţiilor sunt poate cele mai vulnerabile dintre toate metodele
proiective la tendinţa de dezirabilitate a subiecţilor care încearcă să creeze o impresie
bună sau proastă.

4.TEHNICI DE ALEGERE ŞI ORDONARE

TESTUL SZONDI

Materialul probei11 constă din 48 de fotografii având două degete lăţime şi trei
lungime; fiecare fotografie prezintă imaginea unui bolnav mental şi sunt repartizate în
şase serii a câte opt fotografii. Fiecare serie prezintă un homosexual, un sadic, un
epileptic, un isteric, un schizofren catatonic, un schizofren paranoid, un maniaco-
depresiv în faza depresivă şi un maniaco-depresiv în faza maniacală. Deci, în ansamblul
testului, fiecare categorie nosologică este reprezentată de câte şase fotografii.
Pe spatele fiecărei fotografii apare o cifră romană, indicând numărul seriei, o cifră
arabă indicând numărul de ordine din serie al fotografiei şi o iniţială pentru a indica tipul
specific de tulburare mentală a personajului respectiv.
Seriile de opt fotografii sunt prezentate subiectului consecutiv, fotografiile din
fiecare serie fiind puse în faţa lui pe două rânduri de câte patru imagini, încât cifrele
arabe 1 şi 8 să fie una sub alta.
Sarcina subiectului constă în a alege din fiecare serie două fotografii care îi plac
cel mai mult şi două care îi plac cel mai puţin.
Instrucţia dată de examinator este: „Vă voi arăta câteva fotografii, persoane şi tot
ce aveţi de făcut este să-mi spuneţi care vă plac cel mai mult şi care vă displac cel mai
rnult (sau care vă plac cel mai puţin). Evident, nu există alegeri bune sau rele, pentru că
a-ţi plăcea sau nu de cineva este un lucru care ţine de gustul fiecăruia. ”După această
introducere, examinatorul etalează prima serie de opt fotografii în ordinea indicată mai
sus.
Nu există un timp acordat pentru aceste alegeri, în afara intenţiilor specifice; dar
dacă situaţia o cere, subiectul poate fi rugat să aleagă mai repede fotografiile fără să
ezite şi fără să tergiverseze. El nu are voie să schimbe ordinea fotografiilor sau să apuce
vreuna mai aproape de ochi, cu alte cuvinte, ordinea fotografiilor nu trebuie schimbată.
Dificultăţi de integrare în sarcină apar la nevroticii compulsivi şi în cazurile de
depresie psihotică, mai ales dacă există şi o componentă pronunţată paranoidă. Este
vorba de subiecţii cărora nu le place „să judece” pe cineva după figură sau de cei care
consideră că toţi oamenii „sunt buni”. Modalitatea de a elimina aceste sentimente de
culpabilitate depinde de ingeniozitatea examinatorului. Tocmai de aceea, este important
ca acesta să fie bine instruit.
După ce subiectul a ales imaginile cu cele două persoane care îi plac, le vom
aşeza pe masă în faţa noastră, cu faţa în sus, astfel încât subiectul să nu poată vedea
iniţialele de pe verso. După ce subiectul a ales imaginile cu persoanele care îi plac cel
rnai puţin, le vom pune lângă primele, de asemenea, cu faţa în sus. Cele patru fotografii

11
Sursa: Susan Deri, “Introducere în testul Szondi”, Ed. Paideia, Bucureşti, 2000
rămase sunt strânse de pe masă şi puse la locul lor în cutie. Aceeaşi procedură este
repetată cu toate cele şase serii. În final, vom avea aşadar în faţa noastră două teancuri
de câte douăsprezece fotografii, unul care conţine persoanele simpatice şi altul pe cele
antipatice.
Etapa următoare constă în etalarea în faţa subiectului a celor douăsprezece
persoane simpatice, cerându-i să aleagă dintre ele patru pe care le preferă cel mai mult.
Aceeaşi procedură de „alegere finală” se repetă şi cu cele douăsprezece persoane pe
care le antipatizează, cerându-i-se să indice patru dintre ele care îi displac cel mai mult.
Imediat după administrarea testului, examinatorul trebuie să marcheze alegerile
subiectului pe foaia de protocol. În jumătatea superioară acesteia, alegerile sunt notate
grafic, alcătuind profilul testului. În profilul testului, cele opt coloane verticale având
deasupra nişte mici iniţiale desemnează cele opt boli mentale reprezentate în test.
Testul cuprinde opt factori, corespunzând celor opt sisteme de trebuinţe sau
pulsiuni psihologice diferite, dar interdependente. Cei opt factori sunt grupaţi în patru
vectori, fiecare constând din doi factori. Cei doi factori ai fiecărui vector sunt întotdeauna
„strâns legaţi”, în sensul ca ei se referă Ia acelaşi domeniu principal al personalităţii, dar
în acelaşi timp reprezintă nişte aspecte opuse.

Vectorul Sexual (S), alcătuit din:

a) factorul h (reprezentat de fotografiile de homosexuali), care corespunde trebuinţei de
tandreţe şi de abandon „pasiv”;
b) factorul s (reprezentat de fotografiile de sadici), care corespunde trebuinţei de
activitate fizică şi de manipulare agresivă a obiectelor.

Vectorul Paroxismal (P) descrie sfera psihologică a controlului afectiv în general.

El este alcătuit din doi factori:
a) factorul e (fotografiile de epileptici), care descrie modul în care subiectul îşi exprimă
emoţiile agresive sau ostile;
b) factorul hy (fotografiile de isterici), care indică modul în care persoana îşi exprimă
emoţiile mai tandre.

Vectorul Schizofrenic (Sch), vectorul eului, deoarece el reflectă structura şi

gradul de rigiditate sau de fluiditate a eului. El este alcătuit din:
a) factorul k (fotografiile de catatonici), reprezentând trebuinţa de a păstra integritatea
narcisică a eului şi separarea sa de obiectele din mediu;
b) factorul p (fotografiile de schizofreni paranoizi), reprezentând trebuinţele expansive
ale eului, tendinţa de a fuziona cu obiectele mediului.
Vectorul circular sau vectorul de contact (C), acest vector se referă la sfera
generală a relaţiilor obiectuale ale individului sau la contactul său cu realitatea. Cei doi
factori componenţi sunt:
a) factorul d (fotografiile de depresivi), care reflectă tipul posesiv anal al relaţiei
obiectuale;
b) factorul m (fotografiile de pacienţi maniaci), care indică tipul oral de dependenţă în
relaţia obiectuală.
Pentru fiecare factor vom indica numărul de alegeri simpatice (de deasupra liniei
zero) colorând cu un creion roşu numărul corespunzător de căsuţe, iar numărul de
alegeri antipatice (de sub linia zero) cu creionul albastru. Cele opt fotografii alese în final
sunt marcate prin încadrarea într-un cerc.
Examinatorul nu trebuie niciodată să ia în calcul numai reprezentarea grafică a
profilului de test, fără să marcheze jos iniţialele fotografiilor alese. Notarea iniţialelor
trebuie făcută în cursul administrării testului; reprezentarea grafică a profilului de test
trebuie să fie făcută pe baza acestora.
Administrarea testului trebuie repetată de cel puţin şase sau zece ori pentru a fi
posibilă o interpretare clinic valabilă a personalităţii. De regulă, trebuie să existe un
interval de minimum o zi între două aplicări, în afară de cazul când intervine un
evenirnent specific (o criză de epilepsie, administrare a unui drog, hipnoză etc.); în
aceste cazuri, intervalul poate fi redus.

Forma unui profil de test

S P Sch C
h s e hy K p D M

Molly Harrower experimentează aplicarea testului de două ori în câteva ore; ea

administrează testul la începutul unei şedinţe de psihodiagnostic, care constă în
aplicarea unui anumit număr de tehnici proiective şi a unui test de inteligenţă, şi termină
cu reaplicarea testului Szondi.
Atunci când repetăm testul, instructajul trebuie uşor modificat. Scopul acestei
modificări este de a elimina efectul învăţării. Subiectul trebuie să înţeleagă scopul
readministrării testului nu este verificarea constanţei reacţiilor sale; trebuie să-i explicăm
că acesta nu este un test de memorie, ci că ceea ce ne interesează este să vedem „ce
simte astăzi faţă de acele persoane”.
În afara completării foii de protocol descrise anterior, examinatorul (în funcţie de
timpul de care dispune) mai poate cere subiectului să alcătuiască o povestire vis-à-vis
de alegerile făcute la testul final, adică cele patru preferate şi cele patru respinse.
Principii generale ale interpretării
Semnificaţia reacţiilor tensionate şi a reacţiilor nule
Să presupunem că cei opt factori (sau categorii de diagnostic) ai testului
corespund celor opt sisteme de trebuinţe ale organismului. Deci, personalitatea prezintă
opt dimensiuni, corespunzătoare celor opt sisteme de trebuinţe care formează un tot
dinamic interdependent.
Cele opt tipuri de tulburări mentale şi afective prezentate în test trebuie fie
considerate ca exprimând anumite nevoi psihologice în forma lor extremă, nevoi care
sunt prezente la toţi oamenii, în grade diferite. Acesta este motivul pentru care reacţiile
de alegere a fotografiilor de bolnavi mental pot exprima structura de personalitate a
subiecţilor sănătoşi clinic, dar şi a pacienţilor care prezintă un anumit tip de probleme
afective şi într-un anumit grad.
În funcţie de gradul (sau intensitatea) stării de tensiune din fiecare cele opt
sisteme de trebuinţe, fotografiile corespunzătoare acestora capătă caracter de valenţa în
diverse proporţii. În acest caz, subiectul alege fotografiile factorului corespunzător acelei
trebuinţe tensionate. Numărul absolut de alegeri din cadrul unui factor trebuie să fie
interpretat conform acestui principiu (un număr relativ mare de alegeri peste patru din
aceeaşi categorie înseamnă că trebuinţa corespunzătoare se află într-o stare de
puternică tensiune).
În profilul de test, tensiunile pulsionale cele mai puternice sunt indicate de aşa-
zisele reacţii încărcate, adică factorii cu peste patru alegeri (trei e media teoretică şi
şase este numărul maxim de alegeri din fiecare factor); pe de altă parte, absenţa
alegerilor dintr-un anumit factor înseamnă că trebuinţa corespunzătoare nu se află în
stare de tensiune.
Teoretic, acest lucru se poate explica în două moduri: se poate datora unei
„slăbiciuni” constituţionale a acelei trebuinţe, sau faptului că tensiunea din acel sistem de
trebuinţe a fost eliminată prin descărcarea pulsiunii printr-o activitate adecvată. În orice
caz, reacţiile „nule” sau „zero” constituie nişte semne importante în diagnostic, deoarece
ele indică domeniile pulsionale cu cea rnai mică rezistenţă.
Acesta este motivul pentru care simptoamele observabile, ca şi alte forme de
comportament manifest, pot fi interpretate pe baza reacţiilor „zero” sau „nule”.
În profilul testului, aceşti factori sunt numiţi „nuli” deoarece numărul de alegeri
este zero, una sau maximum două; dar în acest ultim caz, numai dacă cele două alegeri
sunt .distribuite una cu plus (simpatică) şi una cu minus (antipatică).Nu se poate da o
interpretare specifică a reacţiilor „nule”, pentru că interpretarea „descărcării tensiunii unei
trebuinţe specifice” variază în funcţie de structura unui profil de test şi de cea a unei serii
întregi de profile şi este indicat să fim prudenţi în interpretarea reacţiilor „nule”.
Cele patru modalităţi de reacţii de alegere
Pentru o interpretare cât mai pertinentă trebuie să avem în vedere semnificaţia
direcţiilor de alegere; cu alte cuvinte, trebuie să găsim un principiu care să explice
semnificaţia diferenţelor dintre fotografiile alese ca simpatice şi cele alese ca antipatice,
indiferent de factorii specifici.
Vom desemna prin termenul de „direcţie” cele patru modalităţi posibile de reacţii
în fiecare factor.
„Direcţia”, sau modul, sau reacţia de alegere din interiorul fiecărui factor poate fi:
(a) pozitivă + (b) negativă - (c) ambivalentă sau (d) nulă 0.
1. O reacţie factorială o considerăm pozitivă dacă două alegeri sau mai multe dintr-un
factor oarecare intră în categoria simpatice şi dacă alegerile simpatice sunt cel puţin
de două ori mai numeroase decât alegerile antipatice în factorul respectiv.
2. O reacţie factorială este negativă dacă două alegeri sau mai multe intră în categoria
antipatice şi dacă alegerile antipatice sunt cel puţin de două ori mai numeroase
decât alegerile simpatice.
3. O constelaţie factorială este ambivalentă dacă alegerile dintr-un factor arată una din
următoarele distribuţii:
4. O constelaţie factorială este nulă dacă avem:
Numărul absolut de alegeri dintr-un factor depinde de forma dinamică a acelui
sistem specific de trebuinţe. Tipul de reacţie factorială depinde de atitudinea conştientă
sau inconştientă a individului cu privire la acea trebuinţă.
O reacţie pozitivă la fotografiile unui factor indică o identificare conştientă sau
inconştientă cu structura motivaţională corespunzătoare acelui factor. O reacţie negativă
indică existenţa unei atitudini negative cu privire la pulsiunea reprezentată de acel factor.
Calificarea unei reacţii ca fiind pozitivă sau negativă trebuie să fie făcută cu prudenţă,
deoarece suntem tentaţi în general să echivalăm reacţiile pozitive cu acceptarea şi
reacţiile negative cu refularea trebuinţei respective, ceea ce va duce la o simplificare
excesivă a proceselor respective, mai ales dacă utilizăm termenul de refulare în sensul
strict psihanalitic al cuvântului.
 Refuzul unei pulsiuni nu înseamnă în mod necesar refulare, deşi refularea
presupune o atitudine inconştientă de refuz a pulsiunilor Sinelui.
Totuşi. la testul Szondi, procesele psihice corespunzătoare factorilor izolaţi nu pot fi
asimilate direct pulsiunilor Sinelui. Pentru anumiţi factori, putem afirma că răspunsul la
rnaterialul-stimul este influenţat atât de Eu cât şi de Supraeu. De exemplu, vom. vedea
că interpretarea factorului e implică ipoteza că fotografiile e reprezintă o stare de control
constructiv asupra comportamentului violent. În consecinţă, în factorul e, „refularea”, în
sens psihanalitic nu se asociază strict cu o reacţie negativă la fotografiile e, care ele
însele reprezintă ceva asemănător cu aceasta. Dimpotrivă, refularea, dacă există este
indicată în factorul e printr-o reacţie pozitivă. (Faptul că nevroticii compulsivi dau de
regulă o reacţie e pozitivă vine în sprijinul acestei afirmaţii).
Ca un principiu general, trebuie să ţinem cont de faptul că mecanismele
psihologice, interpretate pe baza reacţiilor la testul Szondi, nu pot fi direct asimilate
mecanismelor psihologice binecunoscute din literatura psihanalitică. Exemplul citat mai
sus despre interpretarea factorului e ilustrează cel mai clar că reacţia negativă nu este
întotdeauna egală cu refularea. Interpretarea valabilă pentru toate reacţiile pozitive sau
negative este identificarea pozitivă sau negativă cu trebuinţa respectivă, oricare ar fi
aceasta.
Semnificaţia reacţiilor ambivalente arată că cele două reacţii, identificarea şi refuzul
identificării sunt prezente simultan la nivelul aceleiaşi trebuinţe. Ambivalenţa
fundamentală faţă de o anumită trebuinţă afectivă, indicată de reacţia ±‚ este trăită
subiectiv ca un conflict şi are o semnificaţie foarte specială în interpretare; reacţiile
ambivalente indică domeniile în care tendinţele conflictuale contradictorii, corespunzând
reacţiilor negative şi pozitive, sunt resimţite subiectiv. Aceste reacţii ambivalente indică
totdeauna o anumită doză de autocontrol care se opune descărcării directe a trebuinţei
respective. Este şi motivul pentru care reacţiile ambivalente sunt uneori considerate
„factori simptomatici subiectivi”, invers decât reacţiile nule, care pot fi considerate în
acest context drept factori simptomatici obiectivi.
Interpretarea reacţiilor individuale ambivalente în funcţie de factorii în care apar,
necesită calcularea raportului dintre suma tuturor reacţiilor nule şi suma tuturor reacţiilor
ambivalente, pentru întreaga serie de profile ale unui subiect. Raportul Σ reacţiilor 0/ Σ
reacţiilor ± ne informează cu aproximaţie despre proporţia relativă a canalelor disponibile
pentru a descărca tensiunea, în raport cu tendinţele de autocontrol conştient (sau cel
puţin aproape conştient) care inhibă manifestarea liberă a pulsiunilor; valoarea acestui
raport poate servi ca un indicator aproximativ pentru a face diferenţa între indivizii care
tind să-şi exprime printr-un „acting-out” trebuinţele lor neînhibate şi cei care încearcă mai
degrabă să uzeze de mecanismele de control (acest raport nu este singurul semn care
indică un comportament neînhibat sau constrâns).
Raportul dintre suma reacţiilor nule şi suma reacţiilor ambivalente dacă acest raport
este rnai mic decât 1 este vorba de un subiect care îşi supracontrolează
comportamentul. Pe de altă parte, dacă valoarea acestui raport este 5 sau mai mare
decât 5 putem presupune că avem de a face cu o persoană care exercită prea puţin
control în raport cu descărcarea acestor pulsiuni. Uri comportament agitat şi eratic poate
fi dedus plecând de la un raport cu o valoare superioară lui 5 (caracterele impulsive,
anumite tipuri de psihopaţi imprevizibili şi de psihotici agitaţi intră în această categorie).
Dacă valoarea acestui raport se situează între 1 şi 5, atunci nu prea ne e de mare folos
în interpretarea noastră. El poate fi totuşi utilizat pentru a confirma sau infirma
amploarea gradului de control sau de rigiditate în comportamentul subiectului, dar numai
în conjuncţie cu alte semne.
Semnificaţia constanţei sau schimbărilor reacţiilor factoriale
Din punct de vedere clinic, probabil că acest aspect este cel mai important în
interpretare, deoarece diversele grade şi tipuri de schimbări sunt primii indici care ne
ajută să facem discriminarea între principalele categorii diagnostice ale unui
comportament „normal” sau “patologic”.
În funcţie de importanţa lor în plan diagnostic, aceste schimbări pot fi clasificate
în felul următor:
1. Numărul absolut: direcţia alegerilor în cadrul unui factor specific nu se modifică în
schimb fotografiile alese ale aceluiaşi factor nu mai sunt aceleaşi. De exemplu există
trei reacţii h+ în două profile, dar alte trei fotografii h au selecţionate a doua oară.
2. Direcţia factorului rămâne neschimbată, dar există o anumită variaţie în tensiunea
sau distribuţia factorului; de exemplu, o reacţie „trei +“ se schimbă într-o reacţie „doi
+“ şi „un –“.
3. În a treia categorie de schimbări sunt incluse modificările care comportă o schimbare
în direcţia factorului, dar numai de la „pozitiv” sau de la „negativ” spre „ambivalent”;
sau de la „ambivalent” spre „pozitiv” sau „negativ”.Cu alte cuvinte, aceste modificări
implică întotdeauna o anumită schimbare de atitudine a subiectului cu privire la o
pulsiune specifică; totuşi, niciodată o inversare completă a atitudinii (de la simpatic la
antipatic sau invers); de asemenea, aceste schimbări nu indică niciodată o
modificare semnificativă în forţa dinamică a trebuinţei, din moment ce maxima
schimbare de acest tip, privind numărul absolut de alegeri, este o schimbare de la
medie (două sau trei alegeri intr-o direcţie) spre o constelaţie tensionată (prin
definiţie, orice reacţie ambivalentă este în acelaşi timp o reacţie tensionată, de
vreme ce este nevoie de minimum patru alegeri pentru a forma o reacţie
ambivalenţă).
4. În categoria următoare de schimbări vom găsi deplasarea de la „pozitiv” spre
„negativ” sau de la „ambiva1ent” spre „nul” sau invers, de la „nul” spre „pozitiv” sau
„negativ” sau „ambivalent”. Ceea ce este comun tuturor acestor deplasări este o
schimbare semnificativă în forţa dinamică a trebuinţei respective. În funcţie de faptul
dacă schimbarea se face „către” o reacţie nulă sau, dimpotrivă, „în sens invers”,
trebuie să o interpretăm ca pe o descărcare bruscă de tensiune sau ca pe o formare
de tensiune pulsională.
5. Al cincilea tip de schimbare constă în ceea ce se numeşte inversarea factorială: este
vorba de deplasările de la „pozitiv” la „negativ” şi de la „negativ” la „pozitiv”.
Semnificaţia patodiagnostică a acestui tip de schimbare depinde însă şi de numărul
de alegeri care şi-au modificat efectiv poziţia de la pozitiv la negativ sau invers.
În evaluarea unei serii de profile de test este recomandat să traducem grafic
fiecare profil în simbolurile direcţiei celor opt factori (+‚ -‚ ± ‚ 0) şi să notăm în această
manieră, unul sub altul. Această procedură ne ajută să percepem tendinţele de
schimbare (sau constantele) în fiecare factor, deoarece astfel ansamblul unei serii de
zece profile sau mai multe poate fi înregistrat într-un spaţiu relativ restrâns, care
facilitează o vedere rapidă a tendinţelor.
Scopul de a converti o serie de profile în simboluri de direcţii factoriale este de a ne
ajuta în evaluarea rapidă a tendinţelor fiecărui factor.
6. Ultimul tip de schimbare este aşa-numita reacţie „în oglindă” a vectorului în
ansamblul său.
Acest tip de schimbare înseamnă că ambii factori ai unui vector îşi schimbă direcţia
simultan în aşa manieră încât în al doilea profil configuraţia vectorială este o imagine
complet inversată în oglindă a constelaţiei din primul profil.
De exemplu, trecerile din h+ şi s- în h- şi s+ sau din e0 şi hy- în e- şi hy0 aparţin
acestei categorii. Această categorie este ultima schimbare cu o semnificaţie diagnostică,
deoarece aceste „inversări” vectoriale „în oglindă” reprezintă semnul diagnostic cel mai
marcant al prezenţei unui proces patologic în domeniile respective. Acest gen specific
de procese trebuie diagnosticate pe baza vectorului în care se produc „inversările în
oglindă”.
Acest aspect structural al interpretării trebuie întotdeauna să fie studiat înainte să
se înceapă interpretarea semnificaţiei factorilor individuali sau a corelaţiei de factori,
conform conţinutului lor. Un alt aspect care trebuie avut în vedere înainte de
interpretarea calitativă a factorilor se referă la analiza tendinţelor opuse a ambilor factori
ai unui vector.
Semnificaţia calitativă a fiecăruia din cei opt factori este descrisă în detaliu în
lucrarea “Introducere în testul Szondi”, S.Deri, Ed. Paideia, Bucureşti, 2000.

Testul mozaicului – elaborată de M.Loewenfeld şi se compune din 456 piese

geometrice colorate diferit. Sarcina subiectului este ca utilizând aceste figuri geometrice
într-un timp de 20 min el să construiască un desen pe o suprafaţă determinată.
Interpretarea se va face în raport cu tipul desenului construit:
• desene normale: abstracte, reprezentative, conceptuale;
• desene anormale: incoerente şi compacte, incoerente şi spaţiale, nereuşite,
intermediare, reprezentative.
Testul F.P.T. sau testul piramidelor de culori (Farbenpyramiden Test) – a fost
iniţiat de Pfister şi completat ulterior de către Heiss şi Hiltmann. Testul se prezintă sub
forma unei piramide de carouri colorate, dispuse pe cinci rânduri, în total 15 carouri.
Culorile sunt dispuse în raport cu semnificaţia lor afectivă pentru personalitate: culorile
extraversiei (roşu, orange, galben), culorile echilibrului (verde), culorile introversiei
(albastru, violet), culorile personalităţii profunde (alb, brun, gri, negru) şi se va cere
subiectului să compună trei piramide succesive din ele. Interpretarea rezultatelor se va
face în funcţie e alegerea culorilor şi de semnificaţia acestora, analizându-se şi
semnificaţia simbolică a culorilor în raport cu tipologia personalităţii subiectului supus
examinării.

Testul Luscher
În cadrul acestei probe subiectul este solicitat să aleagă şi să respingă nuanţe de
culori din opt cartoane colorate diferite în ordinea de preferinţă. În analiza răspunsurilor
se stabileşte incidenţa alegerilor de acelaşi fel, aspecte de succesiune, poziţie. Alegerile
excesiv dizarmonice pun în evidenţă personalităţi cu o emotivitate profund instabilă,
nevrotism etc. caracteristicile alegerilor capătă semnificaţie în funcţie de culorile şi
nuanţele aflate în primele şi ultimele locuri ale seriei.

5. TEHNICI EXPRESIVE

TESTUL ARBORELUI

Idea utilizării “desenului arborelui” ca instrument psihodiagnostic îi aparţine lui

Emile Jucker ca urmare a studiului aprofundat a istoriei culturii şi mai ales a miturilor;
iniţial el a făcut observaţii empirice pe o bază strict intuitivă, desenul releva aspecte
problematice ale personalităţii subiectului nu profunzimea personalităţii. Psihologul
elveţian Charles Koch a fost cel care a standardizat şi etalonat testul arborelui 12 în
varianta publicată în Editura Animus et Anima nr.12. Validitatea testului a fost probată în
privinţa dezvoltării afective, dar el poate fi utilizat şi pentru a decela întârzierile şi
12
Sursa: “Testul arborelui”, autori-Anca Rozorea, Mihaela Sterian, Ed.Paideia, Seria Psihologie, Bucureşti,
2000
regresele individului în domeniul afectivităţii, tema arborelui având incidenţe profunde cu
această zonă a psihismului uman. În acest test arborele este suportul proiecţiei,
proiecţia exterioară a lumii interioare scăpând controlului conştient şi voluntar. Desenul
arborelui suscită forme expresive de origine subiectivă, desenul aparţinând unei lumi
obiective dar are afinităţi cu “schema spaţială” a sufletului. Desenând arborele omul
desenează fără să-şi dea seama raporturile sale cu mediul, orice alterare a imaginii fiind
un indiciu al alterării acestui raport.
La această probă sarcina subiectului este simplă: pe o foaie de hârtie A4 de
210x297 mm, subiectul ajutat de un creion şi gumă trebuie să deseneze un “arbore
fructifer” explicitând că nu este vorba de un brad şi specificându-i-se subiectului că i se
testează aptitudinile pentru desen.
Instrucţia dată de Koch este: “Desenaţi un arbore fructifer cât de bine puteţi”,
dacă variantele prezentate de subiect sunt şcolăreşti sau se explorează şi alte trăsături
ale personalităţii se recomandă: “Desenaţi un arbore diferit de cel desenat înainte”,
“Desenaţi un arbore cu coroană şi ramuri”. Pentru copii mici: “Desenaţi un arbore”.
În Ţările De Jos varianta de aplicare a probei constă în desenarea a trei arbori:
un arbore normal, un arbore imaginar, un arbore aşa cum îl visezi.
R.Stora cere desenarea succesivă a unor arbori considerând că fiecare arbore
este relevant în felul său: primul arbore dă indicaţii despre adaptarea la situaţii noi, al
doilea este desenat în condiţii de familiarizare cu sarcina, la al treilea desen subiectul
lasă să se întrevadă ceea ce ar dori să fie dar nu poate fi, al patrulea indică traumele
copilăriei.
Desenul arborelui în cadru este reprezentat printr-un sistem de coordonate şi
diagonale care se încrucişează în câmpul grafic al foii, altfel: arborele desenat se
încadrează într-un dreptunghi care să atingă cele patru extremităţi cardinale ale
desenului, apoi se trasează o cruce a cărei linie verticală să pornească din centrul bazei
trunchiului, iar linia orizontală să taie trunchiul în locul de unde pornesc ramurile sau
coroana. Accentuarea spre stânga a desenului semnifică: introversiune, inhibiţie,
depresiune, dorinţa de îndepărtare de societate, o viaţă ancorată în trecut, rezervă,
prudenţă. Accentuarea spre dreapta semnifică: conştiinţă de sine exagerată, aroganţă,
vanitate, dorinţa unei vieţi intense, superficialitate.
Zona superioară se raportează la nivelul conştient numai dacă: înălţimea
coroanei nu depăşeşte 2/3 din cea a arborelui şi dacă înălţimea trunchiului nu e mai
mică decât 1/3 din înălţimea totală.
Cu ajutorul crucii şi al cadrului se măsoară:
1. Înălţimea absolută a arborelui;
2. Raporturile relative de mărime trunchi-coroană;
3. Lăţimea coroanei (jumătatea dreaptă şi jumătatea stângă a coroanei);
4. Relaţia între lăţimea şi înălţimea coroanei;
5. Părţile care cad sub orizontala;
6. Poziţiile oblice.
Desenul trebuie interpretat; ceea ce apare conştient în desen este relativ Ia
propriul nostru eu, la propria noastră personalitate şi aceasta este expresia,
concretizarea sensibilă a stării noastre interioare. Expresia se leagă mai mult de forma
decât de conţinutul desenului. Inconştientul şi conştientul se manifestă în structura de
ansamblu, dar localizările spaţiale simbolice indică originea influenţelor care se exercită
şi punctul spre care este orientat fiecare element; zona inferioară a desenului indică
niveluri primitive, iar cea superioară, pe cele apărute ulterior (este evident că
inconştientul e situat jos, conştientul, sus).
Dimensiunile spaţiale completate ulterior (înainte sau înapoi) sunt sugerate de
presiunea sau întreruperea liniei. Marginea foii reprezintă limita, josul foii - solul.
 Structura arborelui - rădăcină, trunchi, coroană
Rădăcina e in general ascunsă sau parţial vizibilă la copiii mici.
Trunchiul formează partea mediană, verticală şi are rol de echilibru dreapta-
stânga, fiind elementul stabil ce susţine coroana cu ramurile.
Trunchiul şi ramurile reprezintă lemnul, substanţa.
Exteriorul coroanei, extremităţile reprezintă zona de contact cu mediul
înconjurător.
Coroana este suportul frunzelor, florilor şi fructelor. Uneori este marcată prin
aspectul ei, alteori, elernentele ei cad: coroana reprezintă elementul cel mai instabil prin
perisabilitatea lui. Coroana delimitează un spaţiu al cărui centru se află puţin sub axul
longitudinal, dedesubtul trunchiului de unde încep ramurile. Ea poate fi uneori statică,
privată de jocul viu al deplasărilor de Ia dreapta la stânga sau sub formă de baloane, de
globuri sau cercuri.
Liniile orizontale sunt rare - verticalitatea omului se traduce în verticalitatea
arborelui.
H. Stadeli consideră drept simptome nevrotice deformările grave ale structurii
arborelui, asemănătoare cu cele din sirnptomele prirnare sau cu cele regresive numite
simptorne cardinale:
1. Alterări ale înrădăcinării arborelui: baza trunchiului împărţită în rădăcini, rădăcini la
suprafaţă de o lungime disproporţionată, rădăcini lipite, rădăcini din linie unică, baza
trunchiului continuată direct prin linia solului, trunchi înfipt în sol ca un baston, baza
trunchiului larg deschisă, lipsa liniei solului, linia solului exagerată.
2. Alterări ale structurii trunchiului: trunchi din linii paralele, trunchi nestructurat, trunchi
conturat.
3. Alterări ale prinderii ramurilor de trunchi
4. Alterări ale structurii coroanei: coroană mult prea mare în raport cu trunchiul, ramuri
necoordonate, ramuri prea lungi ondulate în spaţiu, ramuri curbate, ramuri grele fără
formă, extremităţile ramurilor franjurate, în formă de frunze, cu umflături, coroană
sumară, restrânsă, fără formă.
Semnificaţiile generale şi particulare ale arborelui şi ale componentelor sale au
constituit obiectul revizuirilor, completărilor, reinterpretărilor.
Thurner identifică doi indici:
l. Supradimensionarea arborelui - evidenţiind idea de grandoare - în schizofrenie.
2. Subdimensionarea arborelui - în depresiile endogene.
Wittgenstein - determină dimensiunile înălţimii arborelui (HA), calculată în mm şi
raportată la vârsta cronologică (pe care a calculat-o în ani şi luni). După el, testul
arborelui ar trebui să se conformeze legii „tot sau nimic”, existând o măsură care se
exprimă atât în desenul arborelui, cât şi în viaţă.
Indicele Wittgenstein (i) este deci un raport numeric între înălţimea arborelui (HA)
şi vârsta cronologică (a), cu ajutorul căruia se pot detecta pe desenul arborelui diferite
momente ale istoriei individuale, în parte uitate.
Cercetările au confirmat ipoteza lui Wittgenstein că înălţimea arborelui (distanţa
de Ia bază la vârf) conţine istoria vieţii subiectului, care poate reda cu o exactitudine
uimitoare cele mai „mici” secvenţe din evenimentele trecute ale vieţii.
Stadeli evidenţiază - în cazul nevrozelor infantile corelaţii semnificative între
rezultatele la examenul clinic, testul Rorschach, testul lui Jung şi testul arborelui.
Desenul relevă aceleaşi simptome: autodeprecierea (arbore bine înrădăcinat dar într-un
peisaj dezolant, arbore despuiat de frunze sau cu câteva frunze verzi şi multe
îngălbenite care cad pe pământ, arbore nestructurat cu ramuri asemănătoare mâinilor
care cer ajutor), depresia (culori sumbre, coroane goale cu trunchiuri haşurate); în
nevrozele infantile remise apar pe trunchi indicii patologice, baza trunchiului acoperită cu
iarbă sau ascunsă după o ridicătură, noduri pe trunchi. La egocentricii desenul are o
aparenţă exterioară grandioasă, dar proporţiile şi relaţiile cu solul şi mediul sunt reduse.
La subiecţii inhibaţi sexual interiorul coroanei e bine modelat, dar relevă alterarea
conţinutului şi coordonării, ramuri deformate şi necoordonate, trunchi în formă de „S” sau
ramuri mari precedând trunchiul, fructele cad. H. Stadeli consideră drept simptome
nevrotice consecutive sau indicative, concretizate în tulburări relaţionale deformările
grave ale structurii arborelui, asemănătoare cu cele din simptoamele primare sau cu
cele regresive numite simptome cardinale.
Max Pulver şi Margaret Hartze realizează o variantă de interpretare a desenului
arborelui bazată pe expresia liniei şi pe poziţionarea arborelui (deplasarea spre dreapta,
spre stânga sau într-un colţ al spaţiului grafic), prin corelare cu interpretarea din punct
de vedere grafologic.
Florence Goodenough a aplicat testul arborelui la copii, alături de „testul
borthomme” (Omuleţul) cu armătura de interpretare proiectivă.
R.Stora a modificat tehnica de bază a lui Koch, solicitând desenarea succesivă a
trei arbori pe foi de hârtie separate, a patra variantă solicitându-se a se face cu ochii
închişi. Stora consideră că repetarea sarcinii creează o mai mare transparenţă a
proiecţiei. Unii autori au corelat testul arborelui cu testul grădinii, pentru o interpretare
mai aprofundată.
CoIoritul desenului a fost obiectul multor interpretări. Realizat numai în creion, se reduce
la un joc simplu de lumină şi umbră (alb/negru); negru-murdar/curat se poate dizolva în
umbre, apărând tenta închisă pe trunchi, crengi, frunze, fructe, coroana care este după
Koch, cea normală de Ia 6-7 ani până la 11 - 12 ani; aceasta este mai puţin frecventă în
intervalul de vârstă 12-14 ani, fiind însă prezentă la 15-16 ani. La debilul mintal apare Ia
9-10 ani.
Pentru Luscher „albul seamănă cu un perete infinit nesfârşit iar negrul cu o gaură
infinită”. După el, negrul e pură pasivitate înţepenită, incapabilă de nici un
comportament.
C.G. Jung relevă legătura cu instanţele psihice freudiene: „negrul reprezintă
obscuritatea, ceea ce nu a devenit încă, ziua nenăscută, noaptea inconştientului, care
se va trezi încet la claritatea conştientului. Inconştientul poate deveni conştient, deci şi
negrul este simbolul unei „linişti de viitor”.
După Koch, există o frecvenţă mică a umbrelor la 6-7 ani, negrul difuz apărând în
perioada tinereţii; la pubertate, dacă nu se înregistrează o regresie, caracterul nesigur aI
umbrelor înseamnă descoperirea îndeterminării, labilitate, reverie, indecizie, abandonare
dispoziţională, indiferenţă, pasivitate, bucurie calmă şi pasivă, spirit intuitiv.
Trunchiul e mai des colorat închis decât crengile; la 7 ani are frecvenţa mică,
acest colorit crescând o dată cu vârsta până la 12-13 ani. La debilul mintal are o
frecvenţă redusă şi oscilantă.
Coloritul închis al frunzelor şi fructelor serveşte evidenţierii şi valorizării acestora;
este frecvent Ia 6-7 ani (variabil la debilul mintal de 11 ani) şi scade în şcolaritate.
Negrul întunecat semnifică: frică, tristeţe, depresie, regresie (Ia nevrotici, deprimaţi).
Nuanţele de gri semnifică: reverie pasivă, indecizie, Iabilitate, stări depresive. regresie
nevrotica, pierderea forţei eului, maladie mintală.
Schimbarea tematică constă după Koch în substituirea unui indice caracteristic
cu altul, ca de exemplu: crengi din Iinie unică într-o coroană cu crengi din Iinie dublă
(cea mai frecventă), amestecul formelor şi tehnicilor diferite (similar scrisului în mai
multe feluri).
Forme neautentice - apar, după Koch, în pubertate sub forma unor desene
calificate ca nonfigurative, originale, expresive, dar fără semnificaţie (nici chiar subiectul
nu poate spune ce.
 A treia dimensiune (ramurile frontale) este semn al originalităţii şi curajului, dar şi
al lipsei de jenă şi al impertinenţei. Predomină, după Koch, la băieţi, frecvenţa crescând
cu vârsta. Creanga care iese frontal din trunchi relevă faptul că arborele este perceput
ca ceva solid. Este foarte puţin frecventă în imbecilitate (imbecilii nu marchează cu un
diametru mai mare creanga de origine).
Semnificaţia elementelor desenului13:
Rădăcina — reprezintă:
• arhetipul, imaginea primară, raportul lumină-întuneric;
• trăsăturile de caracter cele mai puţin personale şi identificabile;
• fixarea imaginii magice asupra lumii, care-şi are originea în inconştient;
Trunchiul - reprezintă separarea eu-altul, eu-lume.
• Baza trunchiului - simbol al tenacităţii, al solidităţii;
• Deformările trunchiului - nu apar în normalitatea psihică; sunt rodul experienţei
subiective ele reprezentând dificultăţi adaptative resimţite profund, prezenţa unor
traumatisme, boli grave, accidente;
• Linia solului - simbol al graniţei dintre viaţa conştientă şi cea inconştientă.
• Mărimea trunchiului - este un indice pentru aprecierea maturităţii psihice, maturitatea
fiind sugerată de înălţirnea prea mică sau prea mare a trunchiului.
• Scoarţa trunchiului - reprezintă elementul de protecţie, zona de contact între interior şi
exterior, între eu şi lume, raportul între fiinţa interioară şi comportamentul exterior.
• Scoarţa marcată în desen semnifică echilibrul psihic.
• Conturul exterior al coroanei simbolizează relaţia „eu-tu”, „eu-obiect” şi în plus relaţia
cu trecutul, prezentul şi viitorul.
• Accesorii decorative prezente: flori – imaturitate, euforie, superficialitate; frunze – spirit
de observaţie, vanitate, fantezie, euforie infantilă, narcisism; fructe – voinţa de a
reuşi, capacitate de observare, perspicacitate, tendinţa de a se face util.
• Linia solului: desenată deasupra bazei trunchiului: pasivitate, îndepărtare de realitate;
fuzionată cu baza: rezervă, prudenţă; înclinată: incertitudine, inconştienţă etc.
Interpretarea desenului
Aceasta începe cu impresia globală, care permite identificarea relaţiei între
intuiţie- observaţie-cunoaştere-înţelegere. Interpretarea globală se realizează prin :
familiarizarea cu gramatica impresiei grafice-particularităţile grafice independent de orice
interpretare şi viziunea exactă prin interpretare.
Interpretarea pe care o voi prezenta va respecta modelul lui Koch care a fost
adaptat şi modificat de A.Rogozea şi M.Sterian şi este prezentat în detaliu în lucrarea
“Testul arborelui”, Ed.Paideia, Bucureşti, 2000 (pentru mai multe informaţii recomandăm
consultarea acestei lucrări). Semnificaţia fiecărui desen al arborelui este structurată pe
trei dimensiuni sau perspective:
• Perspectiva socio-culturală sau psihosocială: aspecte relaţionale (eu-lume, eu-
obiect, eu-alter);diferenţieri inter-culturale; dependenţa, independenţa, autonomia;,
adaptarea-integrarea.
• Perspectiva psihologică şi psihanalitică: raportul conştient-inconştient; raportul
instinctiv-intelectual-spiritual; complexele şi inhibiţiile; indicele de toleranţă şi
frustrare; trăsăturile psihologice.
• Perspectiva psihopatologică: conflictele intrapsihice; anxetatea, angoasa; blocajele;
labilitatea psihică; instabilitatea psihomotorie; agresivitatea; fixaţiile, obsesiile, fobiile;
bolile psihice.
13
Aici sunt prezentate doar căteva repere generale, pentru o interpretare mai exactă a semnificaţiilor
elementelor desenului vă recomand consultarea lucrării: “Testul arborelui”, autori-Anca Rozorea, Mihaela
Sterian, Ed.Paideia, Seria Psihologie, Bucureşti, 2000
 Pentru a uşura procesul psihodiagnozei autoarele mai sus menţionate au propus
un model de foaie de protocol care este structurată pentru fiecare subiect pe trei
dimensiuni iar sarcina examinatorului este doar de a bifa aceşti indici pe foaia de
protocol:
• Indicii de apreciere ai desenului sistematizaţi pe patru secvenţe: aprecierea imaginii
de ansamblu, schema procesului de proiecţie, semnificaţiile componentelor
arborelui, particularităţi ale desenului;
• Taxonomia parametrilor de interpretare;
• Numele şi prenumele subiectului, rubrica observaţii.
Desenul arborelui se pretează la reprezentări ciudate la exagerări; poate fi
denaturat, deformat, mărit, redus, amputat, traducând semne de dezgust pentru viaţă,
traume psihice sau corporale, acesta nu redă gravitatea obiectivă ci modul subiectiv de
a fi resimţită, subiectul transpunând propria schemă mentală spaţială sau corporală în
structura arborelui.
Dezagregarea cvasitotală a structurii arborelui este constatată în cazurile grave
de demenţă-epileptică şi schizofrenie. La debilii mintali şi imbecili apare o ruptură a
echilibrului, interpretându-se în primul rând forma şi direcţia.

Testul de desenare a unei persoane

După cum vă amintiţi dintr-o temă anterioară Goodenough (1926) a folosit

această probă pentru estimarea inteligenţei. Ulterior procedura a fost adaptată la o
evaluare proiectivă a personalităţii. Karen Machover a fost cea care a aplicat pentru
prima dată această metodă de testare. Subiectului i se cere să deseneze o persoană pe
o coală de hârtie; imediat după ce a terminat primul desen i se cere subiectului să
deseneze o altă persoană, dar de astă dată de sex opus lui. Desenele obţinute au fost
evaluate prin analiza a variate caracteristici ale desenului cum ar fi: durata timpului
necesară pentru finalizarea imaginii, plasarea figurilor, mărimea figurii, simetria figurii,
gradul de apăsare cu creionul, calitatea linie, nuanţele, umbrele, expresiile faciale,
postura, îmbrăcămintea, aspectul general. De exemplu:
 Apăsarea uşoară cu creionul sugerează tulburări de caracter,
 Plasarea desenului pe partea stângă a hârtiei sugerează orientarea către viitor, iar
pe partea stângă orientarea spre trecut; dreapta sus – dorinţa de a reprima un trecut
dureros asociată cu un excesiv optimism legat de viitor; stânga jos – depresie
asociată cu dorinţa de a se refugia în trecut;
 Ochi mari, sau urechi mari sugerează suspiciune, idei compulsive sau alte
caracteristici paranoide;
 Arareori, sânii mari desenaţi de un bărbat sugerează probleme oedipiene
nerezolvate asociate cu dependenţa maternă;
 Accentuarea nasturilor – persoană dependentă, infantilă, inadaptată.
Cu cât clinicianul are o mai mare experienţă de lucru cu această probă cu atât
mai bune şi mai valide sunt interpretările sale. Totuşi munca experimentală cu această
probă a condus la descoperirea unor rezultate destul de neaşteptate legate de faptul că
experienţa şi expertiza nu corelează în mod necesar cu o mai mare precizie a opiniilor
decât cea măsurată cu un criteriu extern (Watson citat în Gregory, 1996).

Testul casă-om-arbore elaborat de J.N.Buck în 1948.

Copilului i se prezintă o foaie de hârtie de format A4 aşezată orizontal şi i se cere
să deseneze o casă; după aceasta i se dă să deseneze pe foi separate de hârtie
aşezate vertical un arbore şi un om. Subiectului i se va atrage atenţia că nu se urmăresc
aptitudinile de desen şi astfel are toată libertatea în activitatea sa figurativă. Există şi o
variantă a acestei probe elaborată de J.T.Paine în care copilul se poate ajuta de 8
creioane colorate în a doua şedinţă de desenare revenind apoi la creionul negru pentru
a desena “lucrul cel mai neplăcut la care se poate gândi”.
Buck afirmă că din analiza desenului casei şi a interviului cu subiectul se pot afla
aspecte importante despre integrarea copilului în familia sa, despre satisfacţiile oferite
de mediul de viaţă. Aplicarea desenului cere mult timp şi multă subiectivitate în
interpretare.

Testul satului – cunoscută şi sub numele de “Test de village” a fost elaborată de

H.Arthus şi modificată în forma actuală de P.Mabille; proba se aplică în general la copii
normali şi la cei cu tulburări mintale, sarcina lor fiind aceea de a construi un sat
punându-li-se la dispoziţie figuri diferite care pot compune satul. Aprecierea se va face
în funcţie de timpul de execuţie, latenţa construcţiei şi a alegerii figurilor, ritmul acţiunii,
coerenţa execuţiei, schema generală a construcţiei finite etc.

Testul lumii – este o variantă amplificată a probei anterioare care a fost

dezvoltată de către M.Loewenfeld. Se pun la dispoziţia subiectului un număr de 150-300
de piese diferite (case, arbori, oameni, maşini etc) şi se cere acestuia să construiască cu
ajutorul lor. Se descriu mai multe tipuri de construcţii:
• Construcţia vidă – utilizează mai puţin de 50 de piese;
• Construcţiile închise – indică o stare de anxietate sau o agresivitate latentă;
• Construcţiile nepopulate – exprimă ostilitatea, evitarea contactului uman-social;
• Construcţiile dezorganizate – apar în stările de confuzie mentală sau în cazul
indivizilor cu stări complexuale şi inhibiţii marcate ale activităţii;
Unii autori apreciază că în interpretarea acestor forme de construcţii este
necesar a se ţine seama de numărul şi tipul de piese utilizate, de organizarea spaţiului
în timp ce alţi autori consideră că este necesară analiza aspectelor legate de activitatea
ludică şi simbolismul acesteia.

Grafologia şi cunoaşterea personalităţii

În preocuparea constantă a omului de a “descifra” personalitatea, s-a format o

nouă ştiinţă grafologia (grec. Graphein = a scrie, logos = ştiinţă) care se ocupă cu studiul
scrisului pentru a determina calităţile autorului lui.
Apare frecvent obiecţia cu privire la posibilităţile de a determina caracterul unui
individ după scris, când de fapt noi scriem când într-un fel când în altul în funcţie de
dispoziţie şi timp, în timp ce caracterul rămâne constant. Variaţiile care se remarcă într-o
scriere fac şi ele parte din oscilaţiile individualităţii, însă experienţa a demonstrat că la
persoanele care în diverse circumstanţe prezintă scrierile cele mai diferite, există totuşi
valori constante, chiar în documente izolate, însă ele trebuie să fie de o anumită
întindere (variaţiile menţionate nu se referă la un timp îndelungat de la 20 la 50 de ani).
Scrisul are aceeaşi valoare expresivă a stărilor emoţionale şi a elementelor
sufleteşti permanente ca şi restul corpului; are deci o valoare de orientare în
cunoaşterea vieţii lăuntrice şi poate fi considerat ca un grafic sensibil al mişcărilor mâinii
săvârşit pe măsură ce aceste mişcări se produc. Nu se poate contesta faptul că o
persoană vioaie care simte nevoia să gesticuleze mult arată aceeaşi vivacitate când îşi
exprimă ideile în scris, fiind puţin probabil ca ea să traseze litere sobre.
 Este important ca în mişcarea grafică, la fel ca şi în celelalte manifestări ale
individualităţii să facem o discriminare între datele primare, fiziologice, imaginile
chinestezice şi temperament – reprezentând un mod de manifestare a individului, a
naturii biologice a persoanei şi datele caracteriale – ca mod de manifestare a
personalităţii, cu influenţele suferite din partea mediului, cu adaptările şi imitaţiile
implicate de convieţuirea socială, cu concepţiile generale ale individului asupra vieţii, cu
numeroasele aluviuni date de social. Deci, se suprapun şi îmbină în actul scrisului date
fiziologice uneori patologice, date sociale rolul grafologului fiind de a distinge pe cât
posibil toate aceste componente, diferenţiind insul social de cel biologic.
Grafologia este o metodă dinamică de cercetare care nu constituie însă o
metodă unică şi exhaustivă de cunoaştere a individului ea trebuind completată cu alte
metode de cunoaştere a personalităţii.
Metodele de cercetare ale grafologiei14 sunt următoarele:
 Metoda observaţie – constă în măsurarea şi descrierea caracterelor obiective ale
scrieri;
 Metode intuitiv-comprehensive – constă în identificarea mişcării grafice şi
interpretarea imaginii scripturale pentru a desprinde tendinţele şi însuşirile
subiectului;
 Metode corelativ-empirice – constă în 1) stabilirea corelaţiei dintre semnele scrierii şi
însuşirile somatopsihice cunoscute ale scriptorului: a) controlând în ce măsură
putem aprecia calităţile autorului unei scrieri după caracterele acesteia, b) indicând
care trebuie să fie caracterele scrieri unei persoane după aspectele somatopsihice
pe care le cunoaşte; 2) considerarea genetică a evoluţiei scrisului individual cu
observarea simultană a evoluţiei personalităţii;
 Metoda comparării – constă în aflarea genezei şi a felului de dezvoltare a scrisului
omului cult în comparaţie cu al incultului, al copilului cu al adultului, al bărbatului cu
al femeii, al omului normal cu cel patologic;
 Metoda cazurilor excepţionale – cuprinde: studiul grafologic al caracterelor puternic
realizate şi studiul grafic al diverselor maladii;
 Metode experimentale – constă în observaţia modificărilor scrierii în urma unei
sarcini de scriere ex. de a scrie repede, mare, frumos; şi observaţia modificărilor
scrierii la cererea experimentatorului de ex. în timpul hipnozei.
Voi enumera mai jos aspecte mai importante ale scrisului utilizate în analiza
grafologică:
a) Forma scrisului se referă la caracteristicile literelor în ansamblu, la proporţia şi
raportul dintre litere şi evidenţiază nivelul de dezvoltare al scrisului. Psihologic forma
scrisului proiectează caracteristici ale deprinderilor, memoriei, dar şi aspiraţii, ideal,
gust şi originalitate; ca formă generală diferenţiem mai multe tipuri de scriere: scris
clar, ferm, egal, ascuţit, lansat, ornat, confuz, nearmonios, dezordonat, filiform, lejer,
cu contururi vagi, dinamic, în ghirlande.
b) Dimensiunea scrisului dezvăluie aspecte ale afirmării de sine. Aceasta este
obiectivată mai ales în amplitudinea scrisului care dimensionează individualitatea;
dimensiunea pune în evidenţă expansivitatea persoanei supusă examenului
grafologic; dimensiunea literelor plasează analiza grafologică în două direcţii
respectiv, mărimea literelor şi proporţiile dintre plasările verticale ale scrierii literelor;
c) Continuitatea se referă la legăturile şi spaţiile din cadrul scrisului şi evidenţiază
coeziunea în acţiuni, deprinderi, sentimente;
d) Direcţia şi înclinaţia scrisului dă indicaţii cu privire la starea de spirit, fluctuaţiile
dispoziţiilor, antrenarea în activitate, aspecte ale afectivităţii;

14
după: Aloy Wenzel
e) Viteza pune în evidenţă rapiditatea reacţiilor interioare şi exterioare, cadenţa şi ritmul
acestora;
f) Presiunea exprimă intensitatea de exprimare a individualităţii, originalitatea,
vitalitatea. Împreună cu viteza reflectă aspecte semnificative ale laturii reactiv-
dinamice a persoanei în cauză;
Analiza grafologică are în atenţie şi punctuaţia, densitatea, regularitatea, poziţia
ei (în special barele literei “t” constituie parametri evaluabili importanţi).
Echilibrul în scriere permite după referinţele lui Riviere să se pună în evidenţă
echilibrul sănătăţii fizice, echilibrul mental, nervos, moral. Există şi tentative de
determinare a diferitelor afecţiuni prin analiza grafologică, Dr. Resten a efectuat o astfel
de tentativă.
Există şi anumite limite ale cunoaşterii prin scris. Nu se poate determina clar
sexul sau vârsta subiectului (se consideră că există trei vârste de scris: una fiziologică,
una de maturitate a scriptorului şi una de maturitate a deprinderii de a scrie).

Paradoxul proiectiv

Este evident că adesea deducţiile realizate prin testele proiective pentru

evaluarea personalităţii sunt adesea greşite; faţă de aceste evaluări validaţionale
negative acceptarea de către practicieni a testelor constituie ceea ce numim paradoxul
proiectiv. Cum explicăm continua popularitate a testelor proiective a căror validare este
adesea marginală, relativă sau chiar negativă? În acest sens încercăm să oferim două
explicaţii.
Prima explicaţie ar fi aceea că oamenii se agaţă de stereotipuri preexistente chiar
când acestea sunt infirmate. Cu decenii în urmă Chapman & Chapman a demonstrat
aceasta cu testele proiective numindu-le validări iluzorii. Ei au cerut studenţilor să
observe figuri umane obţinute de la subiecţi cărora le-a fost aplicat testul de desenare a
unei persoane; studenţii nu cunoşteau testele proiective şi nici ipotezele interpretative
ale testului de desenare a unei persoane. Fiecare desen era însoţit de scurte descrieri a
două aspecte care se presupunea că caracterizează subiectul. De fapt descrierile
respective erau atribuite întâmplător desenelor. Fiecare student primea o combinaţie
diferită de desene şi descrierilor. Ulterior li se cerea să facă o analogie între desen şi
descriere de exemplu, ochii oblici indică suspiciune, capul mare indică îngrijorare etc.
Aparent aceste analogii păreau solide în ciuda abundenţei de exemple infirmatoare.
Probabil ceva similar se întâmplă şi în cazul oricărui test proiectiv: clinicienii observă toţi
indicii de confirmare, dar îi ignoră pe cei mai mulţi care contrazic aşteptările.
Frank (1939) a răspuns, celor care respingeau metodele proiective datorită
lipsei lor de rigoare tehnică, astfel: ” aceste metode sunt folosite împreună cu alte studii
clinice de evaluare a personalităţii unde îşi găsesc o validitate crescută în consistenţa
rezultatelor aceluiaşi subiect”.