Sunteți pe pagina 1din 62

LECT. DR.

CĂTĂLIN DÎRŢU

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

CUPRINS
I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

II. O CONCEPŢIE ELEMENTARISTĂ:


STRUCTURALISMUL GERMAN ŞI AMERICAN

III. TEORII INTELECTUALISTE ALE PERSONALITĂŢII

IV. BEHAVIORISMUL - SAU PERSONALITATEA CA SUMĂ A


DEPRINDERILOR

V. TEORII UMANISTE ALE PERSONALITĂŢII

VI. UN CONCEPT IMPORTANT ŞI LONGEVIV:


TRĂSĂTURA DE PERSONALITATE

VII. ALTE CONTRIBUŢII LA CERCETAREA TRĂSĂTURILOR


DE PERSONALITATE

VIII. PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ÎN ERA PSIHOLOGIEI COGNITIVE


SCOPUL UNITĂŢII DE CURS
▪ înţelegerea specificului psihologiei personalităţii.
▪ familiarizarea cu principalele teorii ale personalităţii.
▪ cunoaşterea conceptelor, a evoluţiei acestora şi a principalelor metode utilizate în domeniu.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE
▪ să cunoască împrejurările istorice şi cadrul ştiinţific în care a luat naştere noua disciplină şi
necesităţile de cunoaştere cărora această disciplină le răspunde.
▪ să deţină informaţii bine structurate privind principalele teorii ale personalităţii cu accent pe ultimele
evoluţii ale domeniului.
▪ să fie familiarizaţi atât cu principalele controverse din interiorul domeniului cât şi cu criticile
provenind de la disciplinele concurente.
▪ să cunoască specificul instrumentelor de cercetare a personalităţii.
▪ să utilizeze cu uşurinţă conceptele fundamentale şi multiplele semnificaţii ale acestora.

EVALUARE
▪ forma de evaluare este examenul scris: subiectele vor fi formulate pornind de la conţinutul cursului
dar, Atenţie!, ele vor include şi activităţi din unităţile de curs.
▪ aprecierea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a informaţiilor din curs şi de
capacitatea de a le organiza coerent.
▪ Nu este necesară prezentarea în formă scrisă a temelor şi activităţilor dar, pentru că pot deveni
subiecte la examen, ele trebuie rezolvate individual pe baza bibliografiei. Indicaţii suplimentare
privind posibilităţile de realizare a acestora vor fi date în cadrul întâlnirilor tutoriale.
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

I.1. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII

Afirmaţia că obiectul psihologiei este psihicul uman este o banalitate. Ea serveşte comodităţii
noastre, deoarece, în realitate, ceea ce numim generic psihologie se referă la un corpus mai mult sau
mai puţin omogen ce cuprinde o multitudine de discipline psihologice. Complexitatea psihicului uman
este cea care permite, mai bine zis impune existenţa acestor multiple abordări. Puşi în faţa acestei
complexităţi cercetătorii s-au văzut nevoiţi să-şi decupeze o arie specifică de interes şi, nu în ultimul
rând, să adopte o anume atitudine, adică să-şi construiască o grilă proprie de interpretare a realităţii
polimorfe şi dinamice numită psihic. Astfel, în spatele unor denumiri precum: psihologie socială,
psihologie a dezvoltării, psihologie şcolară, psihologie a muncii, neuro-psihologie etc., se ascund
atitudini diferite, deseori concurente.
Fără să facă excepţie, psihologia personalităţii, ca disciplină ce face parte din trunchiul comun
al ştiinţelor psihologice, şi-a definit o anume atitudine, un specific propriu. Spre deosebire de o mare
parte a disciplinelor psihologice care au adoptat o atitudine analitică în studierea psihicului, psihologiei
personalităţii îi este specifică o atitudine sintetică. Cu alte cuvinte, dacă majoritatea psihologilor preferă
să cerceteze separat diferitele "componente" ale psihicului, (precum senzaţia, percepţia, imaginea,
emoţia, deprinderea, etc.), pentru a încerca ulterior să asambleze informaţiile obţinute în teorii coerente,
dar limitate la fenomenele psihice cercetate, psihologul personalităţii îşi propune din start să abordeze
psihicul ca organizare totală, ca personalitate, pentru a-şi pune abia după aceea problema structurilor
sau nivelurilor care compun acest întreg. Se poate observa astfel cu uşurinţă că, în cercetarea tainelor
psihicului, psihologii personalităţii evită pe cât posibil demersul inductiv, (al cărui specific este
cercetarea pornind de la parte la întreg, de la particular la general), preferând demersul deductiv, (care
coboară de la întreg spre parte, de la general spre particular).
Rezultatele unei astfel de abordări a psihicului, ca totalitate, se concretizează în teorii cu grad
de elaborare deosebit de sofisticat, teorii care încearcă să explice modul în care se desfăşoară procesul
de construire a personalităţii pornind de la anumite principii generale de organizare. Astfel, în
elaborarea influentelor lor teorii Freud a pornit de la definirea conceptului de libido, Jung de la cel de
arhetip, Allport de la trăsătură, Kelly de la construct, etc. Pe de altă parte, gradul înalt de generalitate al
acestor teorii şi dorinţa autorilor lor de a explica arhitectura întregului psihic mergând până la amănunt a
făcut ca pentru multe din afirmaţiile conţinute de teoriile personalităţii să lipsească suportul empiric.
Astfel, mai toate teoriile se dovedesc a fi deosebit de vulnerabile la critici, psihologii personalităţii fiind
deseori acuzaţi că, din dorinţa lor de a asigura coerenţa internă a teoriilor lor, ignoră faptele reale
preferând deducţia pură, (speculaţia).

323
CĂTĂLIN DÎRŢU

ACTIVITATE

Încercaţi să definiţi specificul psihologiei ca disciplină, comparativ cu specificul psihologiei sociale


sau al psihologiei dezvoltării.

I.2. CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Este îndeobşte bine cunoscut că etimologia termenului de personalitate îşi are originea în
cuvântul latin persona, cuvânt care se referea în antichitate la masca pe care o purta pe scenă actorul,
cu timpul acest termen ajungând să se refere la individul însuşi, cu referire directă la însuşirile
caracteristice şi stabile ale acestuia. Cu toate că la prima vedere personalitatea ar părea uşor de
încadrat într-o definiţie, în realitate suntem departe de realizarea unui consens în definirea personalităţii.
Omul obişnuit foloseşte termenul de personalitate în scop evaluativ. Pentru el, personalitate este acel
individ ale cărui calităţi sau trăsături pozitive le eclipsează pe cele ale indivizilor de nivel mediu.
Psihologi precum behavioriştii definesc personalitatea ca pe o colecţie de deprinderi acumulate prin
modelarea comportamentului individului de către societate. Alţi psihologi, de orientare biologistă privesc
personalitatea prin prisma zestrei ereditare cu care copilul vine în lume, iar psihologii umanişti susţin că
principalul factor determinant al personalităţii este propria noastră conştiinţă ce face ca omul să fie o
fiinţă liberă, procesul de construire a personalităţii fiind în fapt unul de auto-construcţie.
Există sute de definiţii ale personalităţii, fapt care poate să-l uimească şi să-l descurajeze pe cel
care face primii paşi în înţelegerea personalităţii. În realitate, marea diversitate a acestor definiţii provine
aşa cum s-a mai spus din complexitatea naturii psihicului uman şi, în consecinţă, a gradului înalt de
generalitate al conceptului de personalitate. Gordon Allport, psihologul al cărui efort de definire a
psihologiei personalităţii ca disciplină a fost unul decisiv, afirma că datorită dificultăţii de înţelegere a
omului în general, personalitatea trebuie abordată din două perspective oarecum distincte. Pe de o
parte trebuie cercetat omul concret, cu trăsăturile lui stabile şi cu modul unic în care interacţiunea
acestor trăsături se manifestă în comportament, iar pe de altă parte trebuie studiate acele trăsături
generale, comune tuturor oamenilor. Altfel spus, efortul psihologului de înţelegere a personalităţii
presupune necesitatea pendulării între persoana concretă şi persoana abstractă, între ceea ce ne
diferenţiază şi ceea ce ne apropie de ceilalţi oameni.
Într-o altă formulare, C. Kuckhohn şi H.A. Murray au subliniat că problemele de definire a
personalităţii îşi au originea în faptul că "fiecare om este în anumite privinţe : a) ca toţi ceilalţi oameni, b)
ca unii oameni, c) ca nici un alt om". Personalitatea se prezintă astfel, în concepţia acestor autori, ca o
realitate tridimensională guvernată de trei tipuri de legi: legi generale, legi de grup şi legi individuale. Tot
ca realitate tridimensională concep personalitatea şi psihologii existenţialişti care consideră că omul
reacţionează la provocările lumii externe atât în: 1) calitatea lui de fiinţă biologică, cât şi în 2) calitatea
lui de fiinţă socială aflată în continuă interacţiune cu semenii săi, dar mai ales în 3) calitatea lui de fiinţă
liberă, singura care se poate judeca pe sine însăşi, planificându-şi şi dând sens propriului viitor.
Dar posibilităţile nelimitate de abordare a personalităţii umane par a fi sugerate şi mai plastic de
figura numită de psihologi "fereastra Johari", după numele celor doi autori (Joe Luft şi Harry Ingram,
1966) care au propus-o.

324
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Cunoscută de Eu Necunoscută de Eu
Cunoscută de ceilalţi Zonă publică Zonă invizibilă
Necunoscută de ceilalţi Zonă secretă Zonă inconştientă

Compartimentul numerotat cu nr.1 al "ferestrei Johari" sugerează faptul că fiecare persoană


joacă în mod conştient, aşa cum subliniază şi psihologii sociali, un anumit rol, adoptă o anumită mască,
(pe care Jung o numea persona), încearcă să lase să fie văzute de către ceilalţi doar acele trăsături pe
care le consideră compatibile cu statutul social la care doreşte să acceadă.
Cel de-al doilea compartiment cuprinde acele trăsături de personalitate de care noi suntem
conştienţi, dar nu-i lăsăm pe ceilalţi să le cunoască. Aceasta nu însemnă că ceea ce ascundem de
ceilalţi sunt neapărat trăsături negative. Unele trăsături de personalitate pot fi cerute într-un context
social, dar pot fi incompatibile într-un alt context. Spre exemplu, dacă dorim să fim promovaţi într-un
post de conducere care cere fermitate şi rapiditate în decizii nu-i putem lăsa pe ceilalţi să vadă că în
realitate suntem lenţi în luarea deciziilor, (poate datorită unui temperament flegmatic), şi nici că suntem
emotivi. Vom încerca să disimulăm aceste trăsături incompatibile cu postul vizat.
Pe de altă parte al treilea compartiment al ferestrei atrage atenţia că nici un om nu este un actor
perfect şi că nu putem să ne ascundem cu totul adevăratele gânduri şi sentimente. Există astfel
caracteristici profunde ale personalităţii noastre de care noi nu suntem conştienţi, dar pe care ceilalţi
reuşesc să le citească mai mult sau mai puţin bine.
Ultimul compartiment al ferestrei se referă la o zonă ipotetică a personalităţii dar a cărei
existenţă este foarte probabilă, şi anume la una care ar cuprinde acele trăsături de personalitate care
nu pot fi observate de nici un observator dar care, măcar pentru o perioadă nici nu sunt conştientizate
de posesorul lor. Această zonă ar putea fi considerată o zonă de latenţă întrucâtva asemănătoare, (dar
nu identică), cu zona în care Freud considera că pot fi localizate procesele psihice refulate.
Nu putem încheia această secţiune fără a atrage atenţia aspra faptului că, deşi sunt foarte
numeroase, nu există definiţii greşite ale personalităţii ci doar mai mult sau mai puţin complete sau mai
mult sau mai puţin adecvate. Scopul fiecărei definiţii este să servească unor interese de cercetare sau
teoretice şi atât timp cât o definiţie răspunde acestor scopuri ea este utilă. În final vom consemna două
definiţii ale personalităţii care nouă ni s-au părut a fi mai adecvate cu viziunea pe care o avem despre
subiectul acestui curs. O primă definiţie este una clasică şi aparţine lui G. Allport care vedea
personalitatea ca fiind: "organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul său caracteristic". Cea de a doua definiţie pentru care am optat
este mai recentă şi este complementară primei definiţii. Ea aparţine lui L. Pervin care consideră că
"personalitatea reprezintă acele proprietăţi structurale şi dinamice ale individului sau indivizilor care-i
reflectă pe ei înşişi în răspunsurile caracteristice pe care aceştia le dau diferitelor situaţii".

ACTIVITATE

Utilizând indicaţiile bibliografice de la sfârşitul cursului şi nu numai, selectaţi cât mai multe definiţii
ale personalităţii şi apoi, încercaţi să le clasificaţi în funcţie de orientarea teoretică pe care o
reprezintă.

325
CĂTĂLIN DÎRŢU

II. O CONCEPŢIE ELEMENTARISTĂ:


STRUCTURALISMUL GERMAN ŞI AMERICAN

II.1. W. WUNDT

II.1.1. Câteva date biografice


Wilhelm Wundt (1832-1920) - A făcut studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi
medicină, conform tradiţiei încetăţenite în universităţile germane în acea epocă. A studiat o scurtă
perioadă fiziologia cu Johannes Müller şi, după ce şi-a luat doctoratul în fiziologie în 1856, a devenit
asistentul lui Helmholtz la Heidelberg, din 1858, până în 1864. Acest curs al evenimentelor părea să-l
îndrepte pe Wundt spre o strălucită carieră de fiziolog, numai că experimentele făcute în laboratorul de
fiziologie a lui Helmholtz i-au părut lui Wundt a fi o sarcină insipidă, plictisitoare, o muncă de rutină.
Astfel, interesul lui Wundt se va deplasa treptat spre un nou domeniu de cercetare, psihicul uman.
Pentru prima dată Wundt foloseşte termenii de psihologie experimentală în cartea “Contribuţii la teoria
percepţiei”, publicată pe secţiuni între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu “Elemente de
psihofizică” a lui Fechner, publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe,
psihologia.
Începând din 1867, Wundt a ţinut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs ce a stat
la baza cărţii considerată de mulţi psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei, “Principii
ale psihologiei fiziologice”, carte apărută în două părţi în 1873 şi 1874. În această carte Wundt îţi
trasează drept scop să “delimiteze un nou domeniu al ştiinţei”, stabilind ferm că psihologia trebuie să fie
o ştiinţă de laborator cu propriile probleme şi metode de experimentare. Wundt a proclamat alianţa
dintre psihologie şi fiziologie, utilizând în psihologia sa metodele de cercetare dezvoltate în fiziologie.
Cea mai importantă perioadă a carierei lui începe în 1875, după ce a fost numit profesor de filosofie la
Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt şi-a stabilit vestitul său laborator la o dată ce este
subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei consideră că Wundt şi-a deschis laboratorul în
1875, anul sosirii lui la Leipzig, alţii susţin că dovezi sigure despre activitatea acestui laborator nu sunt
decât din anul 1879. Controversa nu e lipsită de o oarecare importanţă, deoarece anul înfiinţării acestui
laborator este unanim considerat drept anul naşterii psihologiei experimentale.
Cursurile lui Wundt, şi mai ales faima laboratorului lui a atras un mare număr de studenţi din
Europa (inclusiv din România) şi chiar din America. Prin aceşti studenţi, laboratorul de la Leipzig a
exercitat o imensă influenţă asupra dezvoltării psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi
laboratoare, care au apărut în diferite părţi ale lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX.
În 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a fost
revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.

326
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Prin toate aceste contribuţii aduse la constituirea psihologiei ştiinţifice, Wundt este primul om
din istoria psihologiei care poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei ştiinţifice.

II.1.2. Poziţia sistematică a lui Wundt


În concepţia lui Wundt psihicul uman se poate constitui ca obiect al demersului ştiinţific
experimental numai dacă sunt urmărite trei obiective principale: a) analizarea proceselor conştiinţei,
până când se ajunge la elementele lor de bază; b) descoperirea conexiunilor între aceste elemente; c)
determinarea legilor ce permit această conexiune. Astfel, conform concepţiei lui Wundt, obiectul
psihologiei este experienţa imediată, liberă şi neafectată de nici un nivel superior de interpretare. Dacă
privim o floare, spune Wundt, şi spunem: “Floarea e roşie”, propoziţia afirmă că obiectul interesului
nostru este floarea şi nu experienţa roşului. Dar aceasta este experienţa mediată, provenită din
prelucrarea informaţiilor având ca sursă experienţa imediată, care este în cazul nostru experienţa
roşului, experienţa senzorială. Întreaga noastră experienţă mediată poate şi trebuie descompusă de
psiholog până se ajunge la adevărata experienţă, experienţa imediată care este reprezentată de două
forme elementare ale vieţii psihice: senzaţiile şi sentimentele primare (sau dispoziţiile de bază).
Senzaţiile ca forme elementare ale experienţei au fost clasificate cu atenţie de Wundt după
modalitatea lor, (vizuale, auditive etc.), intensitate sau durată. El n-a făcut nici o distincţie între senzaţii
sau imagini, dar are meritul de a fi considerat că senzaţiile pot fi studiate ca fenomene psihice prin
introspecţie, şi nu legate în mod necesar de procesele fiziologice aşa cum au făcut-o predecesorii lui.
Sentimentele primare, a doua formă elementară a conştiinţei, a fost considerată de Wundt ca
fiind un complement subiectiv al senzaţiilor dar care nu provin direct din nici un organ de simţ. Senzaţiile
sunt acompaniate de sentimente şi când senzaţiile se combină pentru a forma stări mai complexe, o
nouă calitate a sentimentului va rezulta din această combinare de senzaţii. După observaţii
introspective atente Wund a elaborat controversata doctrină a celor trei dimensiuni ale sentimentului.
Considerând că a descoperit trei dimensiuni independente şi distincte ale sentimentului: a) plăcere-
neplăcere, b) tensiune-relaxare, c) excitaţie-depresie, el a afirmat că orice sentiment pate fi localizat
undeva în acest spaţiu tridimensional, Emoţiile provin după Wundt, din combinarea acestor sentimente
elementare, iar fiecare din sentimentele elementare poate fi efectiv descris prin definirea poziţiei lui pe
fiecare din cele două dimensiuni. La fel ca percepţiile, emoţiile pot fi reduse la elemente primare
considerate de Wundt ca fiind conţinuturi conştiente ale psihicului. Teoria lui asupra sentimentelor, deşi
a stimulat multe cercetări în propriul laborator sau în alte laboratoare, n-a rezistat probei timpului.
Wundt a trebuit însă să explice şi faptul că noi trăim într-o lume a percepţiilor şi nu într-una a
senzaţiilor. Pentru a explica existenţa experienţei mediate, el a postulat doctrina apercepţiei. Aspectele
elementare ale vieţii psihice, (senzaţiile şi sentimentele primare), ar fi organizate şi unificate ca urmare a
procesului de sinteză creativă. Există după Wundt, un principiu al sintezei creative în virtutea căruia se
realizează combinarea elementelor şi apar noi proprietăţi ale proceselor psihice. Apercepţia este astfel
un proces activ şi creativ datorită căruia părţile devin un întreg, dar din păcate Wundt a neglijat aproape
total să cerceteze empiric acest presupus proces. Totuşi, faptul de a fi inclus conceptul de sinteză
aperceptivă în sistemul său are o semnificaţie istorică, deoarece această noţiune va influenţa alte
sisteme psihologice.
Calea regală de observare a experienţei imediate a fost după Wundt introspecţia, o metodă
utilizată mult până la el şi de psihologia filosofică. Contribuţia lui Wundt la perfecţionarea acestei

327
CĂTĂLIN DÎRŢU

metode a constat în aplicarea controlului experimental precis, la condiţiile introspecţiei. El nu s-a inspirat
din introspecţia filosofică, ci a luat ca model introspecţia folosită în fizică şi fiziologie pentru studiul
senzaţiilor. El a impus reguli clare pentru ca introspecţia să poată fi considerată validă: a) observatorul
să fie capabil să determine timpul optim când procesul trebuie introdus, b) el trebuie să fie în stare de
atenţie maximă, c) observaţiile să poată fi repetate (verificate) şi d) condiţiile experimentale trebuie să
fie capabile de variaţie în termenii manipulării controlabile a stimulilor. Astfel, în accepţiunea lui Wundt,
introspecţia devine riguroasă, sistematică, o metodă ce poate fi cu succes utilizată în cercetarea
ştiinţifică. În laboratorul său, Wundt şi-a impus propriile teme de cercetare. Poziţia lui teoretică a
îndreptat întreaga cercetare realizată în laborator spre procesele psihice elementare, deoarece Wundt a
considerat că procesele psihice superioare, precum gândirea, memoria etc., nu pot fi obiectul cercetării
experimentale. Studiile realizate în laboratorul de la Leipzig şi publicate în revista lui Wundt, “Studii
Filosofice”, s-au circumscris unor domenii limitate precum senzaţia şi percepţia, atenţia, sentimentele
primare, tipul de reacţie şi asociaţia, domenii ce au devenit capitole de bază în cărţile pe care Wundt
le-a scris. Metoda introspecţiei sistematice a fost aplicată în condiţiile laboratorului, dar studenţii au fost
lăsaţi să o utilizeze numai după o perioadă de specializare. Boring afirmă (1953), că în cazul
experimentelor privind timpul de reacţie, studenţii trebuiau să utilizeze în medie aproximativ 10.000 de
observaţii introspective înainte de a se considera că sunt destul de antrenaţi şi că pot produce date
valide.
Concluzii - Poziţia teoretică a lui Wundt suferă de numeroase neajunsuri. În primul rând,
orientarea lui atomistă, elementaristă, a făcut ca obiectul psihologiei experimentale să fie restrâns la
procese simple, iar ideea că procesele psihice complexe nu sunt obiect al ştiinţei i-a influenţat negativ
pe mulţi dintre studenţii lui. Neîncrederea în capacitatea metodei experimentale de a surprinde
caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt să neglijeze în bună măsură
activitatea laboratorului, astfel încât, în ultima parte a vieţii el a fost preocupat de scrierea şi publicarea
unei lucrări numite Völkerpsychologie (în traducere aproximativă, Psihologie populară), apărută între
1900 şi 1920. Această a fost consecinţa directă a neîncrederii lui Wundt în capacitatea ştiinţei de a
studia procesele psihice complexe şi a credinţei lui că ele pot fi studiate numai prin intermediul
metodelor non-experimentale ale sociologiei şi antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar
fi condiţionate de obişnuinţe lingvistice şi alte aspecte ale antrenamentului cultural. Astfel, putem afirma
că Wundt a plasat studierea personalităţii la intersecţia dintre psihologia experimentală şi ştiinţele care
au ca obiect relaţiile individului cu sistemul social.

ACTIVITĂŢI

1. De ce concepţia lui Wundt privind cunoaşterea personalităţii este una pesimistă?


2. Există asemănări între teoria lui Wundt şi teoriile behavioriste? (vezi cap. IV)

II.2. E. TITCHENER

Transplantarea concepţiei structuraliste a lui Wundt despre psihic în America s-a datorat lui
Edward Titchener (1867-1927), care, deşi nu s-a numărat printre cei mai apropiaţi studenţi şi

328
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

colaboratori ai lui Wundt, a fost profund marcat de personalitatea acestuia. Englez prin origine,
Titchener s-a identificat aproape total cu maestrul său Wundt, şi după ce a eşuat în încercarea de a
implementa noua psihologie în Anglia a găsit teren propriu pentru aceasta în S.U.A., la Cornell
University. Aici el a înfiinţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig şi a aplicat aproape
întocmai principiile de experimentare prin introspecţie ale lui Wundt. Cu toate că Titchener a fost
considerat, în linii mari, ca fiind un wundtian ortodox şi un psiholog dogmatic, rolul său în dezvoltarea
psihologiei în America a fost imens. Prin caracterul său autocratic şi energic el a contribuit decisiv la
răspândirea ideilor lui Wundt şi la recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică independentă în
S.U.A.
Diferenţele dintre concepţia lui Wundt şi cea a lui Titchener sunt destul de puţine, dar unele
dintre ele sunt importante. De exemplu, mult mai radical decât Wundt, Titchener a eliminat complet
termenul de voinţă, ca şi cel de apercepţie care aveau o mare importanţă în teoria lui Wundt. Rezultatul
a fost conturarea unei poziţii radical senzualiste şi complet analitice, deoarece Titchener nu a acceptat
decât existenţa senzaţiilor ca atomi psihici. Mai mult, psihologia nu ar trebui să-şi propună ca scop
principal explicaţia, ci scopul ei ar trebui să fie descrierea şi catalogarea cu mare atenţie a senzaţiilor.
Concepţia lui Titchener, care a dus elementarismul lui Wundt până la extrem, poate fi un bun exemplu
de definire a personalităţii ca o sumă de procese psihice elementare.

329
CĂTĂLIN DÎRŢU

III. TEORII INSTINCTUALISTE ALE PERSONALITĂŢII

III.1. TEORIA PSIHANALITICĂ A LUI S. FREUD

III.1.1. Date biografice


Sigmund Freud, (1856-1939), a făcut studii de biologie, fiziologie şi medicină la Viena, dar
datorită sărăciei n-a putut rămâne în mediul universitar ca profesor de fiziologie. A fost nevoit să-şi
continue specializarea în medicină pentru a deveni medic privat. În timpul practicii în spital el s-a
specializat îndeosebi pe anatomia si disfuncţiile organice ale sistemului nervos. Din 1881 a putut începe
să lucreze într-o clinică privată ca neurolog. Aici s-a împrietenit cu Josef Breuer (1842-1925), un medic
adept al metodei hipnozei ce a jucat un rol important în viaţa lui Freud. Discuţiile dintre Breuer şi Freud
pe seama cazului Anna O. au fost de o deosebită importanţă pentru psihanaliză. Principala descoperire
făcută de Freud în legătură cu acest caz este aceea că unele simptome ale bolnavului dispar atunci
când cauzele inconştiente sunt descoperite şi aduse la cunoştinţa bolnavului. O altă descoperire
importantă legată de acelaşi caz este transferul afectiv, (pacienta a transferat sentimentele avute pentru
tatăl ei decedat asupra lui Breuer, devenind dependentă de el).
În 1885, Freud a avut ocazia să lucreze în Franţa cinci luni alături de Charcot, pe care l-a putut
observa utilizând hipnoza în tratamentul istericilor. O remarcă făcută de Charcot privitoare la relaţiile
isteriei cu problemele de ordin sexual l-a determinat pe Freud să cerceteze problemele sexuale ale
pacienţilor săi. În anul 1895, Freud şi Breuer publică împreună o carte numită “Studii asupra isteriei”,
carte considerată drept începutul formal al psihanalizei. Cartea n-a fost un succes şi a marcat şi ruperea
relaţiilor de prietenie dintre Freud şi Breuer, datorită accentului din ce în ce mai puternic pus de Freud
pe sex în explicarea dezordinilor mintale. Freud va considera că nevroza nu este posibilă la o persoană
cu o viaţă sexuală normală şi că cei mai mulţi pacienţi ajung să invoce în mod indirect existenţa unor
traume sexuale întâmplate în copilărie. În 1897 Freud începe o uriaşă muncă de psihanaliză, iar în 1900
publică “Interpretarea viselor”, considerată de mulţi drept principala lui operă. A urmat în 1901
"Psihopatologia vieţii cotidiene", iar în 1905 “Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”.
În 1909 a primit primul semn de recunoaştere internaţională, fiind invitat de Stanley Hall să ţină
prelegeri la cea de a 20-a aniversare a universităţii din Clark, S.U.A. Cele cinci prelegeri pe care le-a
ţinut cu această ocazie au fost publicate în American Journal of Psychology. Impresia lui Freud despre
America a fost însă extrem de nefavorabilă şi n-a mai vizitat-o niciodată.
Începând cu 1902, un grup de studenţi interesaţi de psihanaliză printre care se număra şi Alfred
Adler l-a rugat pe Freud să-şi expună concepţia psihanalitică în cadrul unor întâlniri săptămânale. În
1907 are loc şi prima întâlnire dintre Freud şi Carl Jung în cursul căruia cei doi au discutat timp de
treisprezece ore neîntrerupt. Impresia cu care rămâneai după o discuţie cu Freud era întotdeauna
extraordinară, îşi amintea Jung. Totuşi, deşi aceşti primi discipoli intenţionau să practice psihanaliza,
majoritatea lor vor dobândi renume ca oponenţi ai psihanalizei freudiene. Freud s-a dovedit a fi un

330
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

maestru foarte rigid în ceea ce priveşte puritatea teoriei sale. Atunci când discuta despre teoria sa
asupra sexualităţii, afirmă Jung, Freud devenea neliniştit, vorba îi era pripită şi spiritul său critic şi
sceptic dispărea subit. Pe Jung l-a frapat amărăciunea lui Freud şi a încercat să şi-o explice prin
tendinţele mistice inconştiente ale acestuia. Refuzul oricărui compromis care i-ar fi afectat propria
concepţie asupra sexualităţii a fost pusă de Jung pe seama faptului că Freud s-a comportat inconştient
ca un profet vestitor al unei noi evanghelii, creându-şi propria dogmă. Ilustrative pentru forţa credinţei lui
Freud în propria religie i s-au părut lui Jung leşinurile acestuia în două cazuri în care discuţia dintre cei
doi s-a centrat excesiv pe tema morţii. După propria lui mărturisire, Freud şi-a suspectat întotdeauna
discipolii şi a interpretat trădările acestora în acord cu propria teorie, ca revolte împotriva “Tatălui”.
Obligat să se comporte contradictoriu, oscilând între necesitatea unui întemeietor de “religie” de a avea
un comportament inflexibil faţă de orice “erezie” şi deschiderea faţă de nou pe care trebuie s-o
manifeste un om de ştiinţă, Freud rămâne în concepţia lui Jung o figură tragică, deoarece încercând să
fugă de el însuşi, adică de latura lui mistică, Freud a eşuat în a considera sexualitatea ca pe un simplu
fapt biologic. Deşi a fost un mare om, “mistuit de focul sacru”, Freud, consideră Jung, a rămas victima
unui singur aspect, “orb în faţa paradoxului şi ambiguităţii conţinutului inconştientului”.
Aşa cum am mai afirmat, Freud nu a admis nici o dizidenţă, n-a făcut nici un compromis legat
de rolul jucat de sexualitate în viaţa psihică. Toţi discipolii care au îndrăznit să aibă o altă părere în
această privinţă au fost excomunicaţi. Astfel, despărţirea de Adler s-a realizat în 1911, iar cea de Jung,
considerat de către Freud fiul lui spiritual, în 1914. După despărţirea de Jung Freud se va disculpa
astfel: “Psihanaliza este creaţia mea; timp de zece ani eu am fost singura persoană care am practicat-o
(…) nimeni nu poate şti mai bine decât mine ce este psihanaliza”.
Între 1919 şi 1939, anul morţii, faima lui Freud va atinge apogeul, psihanaliza dezvoltându-se ca
un sistem teoretic apt să explice întreaga personalitate şi motivaţie umană. În 1933 cărţile i-au fost arse
în public de către nazişti, iar în 1939 a fost nevoit să părăsească Austria pentru a-şi salva familia de
persecuţii. În acelaşi an a survenit şi moartea lui Freud ca urmare al unui cancer al gurii mai vechi.

III.1.2. Psihanaliza ca sistem. Concepte fundamentale


În anul 1895 când apărea prima carte a lui Freud şi odată cu aceasta era marcat şi începutul
formal al psihanalizei, structuralismul psihologic era încă în vogă, iar în America funcţionalismul abia
începea să prindă contur. Nici behaviorismul, nici gestaltismul nu apăruseră încă. Nu e de mirare că
psihanaliza nu s-a constituit ca reacţie la nici una dintre aceste şcoli psihologice academice. Născută în
afara câmpului universitar şi fără a avea predecesori în psihologia sistematică, psihanaliza a beneficiat
de o aură a noutăţii absolute. Marea popularitate a lui Freud nu este legată însă numai de
reconsiderarea locului şi rolului inconştientului în viaţa psihică ci şi de faptul că teoria sa complexă este
construită pe un număr relativ redus de idei cheie. Ne vom opri la acele idei care considerăm că explică
cel mai bine concepţia lui Freud despre personalitate, idei precum: determinism psihic, structură internă,
energie mentală, sublimare, conflict psihic, simptom, vis, rezistenţă, anxietate, fixaţie şi regresie.
Determinismul psihic. Teoria psihanalitică nu s-ar fi putut constitui în afara acceptării acestei
premise. Determinismul psihic ca principiu presupune afirmarea faptului că tot ceea ce se întâmplă în
psihicul uman are o cauză care în principiu poate fi descoperită. Astfel psihanaliza nu lasă loc nici unui
accident, miracol sau vreunei voinţe libere. Orice comportament, oricât de bizar ar putea fi explicat.
Totul depinde de abilitatea noastră de a ajunge la cauzele ascunse ale acelui comportament. Astfel

331
CĂTĂLIN DÎRŢU

poate fi explicat de ce Freud s-a ocupat tocmai de comportamentele si procesele psihice cărora alţi
psihologi nu le-au găsit nici un sens. Actele ratate, visele şi boala mentală sunt exemple de astfel de
procese psihice neglijate sau superficial tratate de alţi psihologi.
Structura internă este cea de-a doua presupoziţie importantă a psihanalizei. Conform
concepţiei lui Freud psihicul este structurat pe trei nivele, etichetate ca: Id (inconştientul), sediul, printre
altele, al instinctelor înnăscute; ego (eul), conştiinţa individuală a cărei principală trăsătură este
raţionalitatea, şi care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă, şi superego (supraeul),
conştiinţa socială în timpul ontogenezei al cărei principal conţinut îl reprezintă restricţia morală.
Energia mentală, un alt concept cheie al psihanalizei presupune că psihicul uman, ca
mecanism, necesită un anume tip de energie pentru a funcţiona. Acest tip de energie este numit de
Freud energie psihică sau libido şi principala ei sursă este Id-ul deoarece majoritatea vieţii noastre
psihice este inconştientă. Majoritatea criticilor pe care le-a avut de înfruntat Freud atât exterior, adică
din partea unei mari majorităţi a oamenilor de ştiinţă şi a publicului care i-au respins teoria, cât şi din
interior, adică din partea discipolilor şi a prietenilor care l-au părăsit treptat, sunt explicabile prin faptul
că Freud a susţinut cu fermitate că energia psihică sau libidoul, prin care explica întregul comportament
uman fără excepţie, este de natură sexuală.
Freud a utilizat conceptul de sublimare ca răspuns la acei critici care considerau că este
imposibil ca absolut toate actele umane să aibă ca determinant, ca motivaţie, energie de natură
sexuală. Replica lui Freud la această critică a fost că, aşa cum în natură există cazuri de substanţe, (ex.
naftalina), care trec din stadiul solid direct în cel gazos fără să mai treacă şi prin stadiul intermediar de
lichid, aşa este posibil ca şi în cazul motivaţiei umane, motive considerate la prima vedere nobile,
(precum cele ce stau la baza creaţiei artistice), să aibă în realitate un substrat sexual. Cade în sarcina
psihanalizei, credea Freud, să interpreteze comportamentul uman şi să descopere veriga lipsă care
leagă acest comportament de adevăratele lui cauze inconştiente de natură sexuală.
Conceptul de refulare se referă la procesul inconştient prin care anumite idei şi dorinţe
inconştiente care vin în contradicţie cu legile moralei interiorizate în Superego sunt "încarcerate" în
adâncul inconştientului, astfel încât aceste idei sau dorinţe nu mai apar în planul conştiinţei. Totuşi, deşi
omul nu este conştient de conţinutul dorinţelor lui refulate aceasta nu împiedică aceste dorinţe să se
manifeste subtil în planul comportamental, astfel încât pentru ochiul atent al psihanalistului aceste
dorinţe ascunse se pot revela.
În ceea ce priveşte conflictul psihic nu trebuie uitat că Freud a fost un psihoterapeut care a
avut de a face în principal cu cazuri de boală mentală. Este oarecum normal ca viziunea lui asupra bolii
psihice să se extindă şi asupra omului sănătos. Conform psihanalizei cele trei nivele ale psihicului uman
se află într-un permanent conflict, viaţa psihică normală fiind doar o prelungită stare de armistiţiu între
forţele trimise în luptă de cele trei forţe psihice. De departe cel mai puternic este Id-ul care nu ştie decât
să dorească, să vrea, principalul lui inamic fiind Superego-ul. Superego-ul pe baza normei morale de
provenienţă socială interzice multe dintre dorinţele inconştientului, declanşând conflictul. Prins între
două forţe puternice, Ego-ul încearcă medierea conflictului. Reuşita lui se numeşte compromis şi prin
compromis viaţa psihică se poate desfăşura sub aparenţa normalităţii. Fiind însă de departe cea mai
fragilă structură psihică, Ego-ul poate să rateze uşor concilierea dintre cele două forţe şi este adesea
strivit în încleştarea lor. Rezultatul este boala psihică, un compromis realizat de departe în favoarea
inconştientului.

332
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

În cazurile mai rare de conflict puternic între cele două forţe în care Ego-ul nu rezistă şi
cedează, nu se poate realiza refularea şi compromisul dintre Id şi Superego şi compromisul dintre cele
două dimensiuni ale personalităţii apare clar în comportament sub forma simptomului. Caracteristica
principală a simptomului este aceea că este un compromis ce se realizează fără participarea Ego-ului, a
conştiinţei, astfel încât nu numai că pacientul nu-şi poate explica de ce se comportă fără sens dar, mai
mult, deşi încearcă conştient să se opună simptomului, acesta nu poate fi controlat realizându-se în
ciuda eforturilor conştiente ale bolnavului.
Dacă Freud a privit simptomul ca fiind un vis visat în timpul zilei, putem spune că visul poate fi
considerat un simptom ce se manifestă în timpul nopţii. Prin acest joc de cuvinte încercăm să atragem
atenţia asupra faptului că Freud a considerat că atât visul cât şi simptomul au acelaşi mecanism de
declanşare şi aceeaşi funcţie, cea de protecţie. Simptomul protejează Ego-ul împotriva disoluţiei totale,
în timp ce visul protejează somnul, adică odihna aceleiaşi instanţe, Ego-ul. Somnul din timpul nopţii face
ca forţele Superego-ului să fie mai slabe decât în timpul zilei, ceea ce oferă dorinţelor interzise un
"spaţiu" mai larg de manifestare. Ca şi simptomul, visul poate fi cu greu explicat, deoarece ideile latente,
(dorinţele inconştiente), deşi se manifestă mai puternic noaptea, nu sunt lăsate să apară în formă nudă
ele fiind modificate până devin adesea de nerecunoscut de către cenzura impusă de normele morale
ale Superego-ului.
Am văzut deja că în concepţia lui Freud conflictul intrapsihic conduce în cazurile grave la
apariţia simptomelor care anunţă boala psihică. Deoarece simptomul este privit ca un compromis între
cele două componente puternice ale personalităţii, (Id-ul şi Superego-ul), Freud a considerat normal ca
acest compromis să fie considerat o stare de echilibru care satisface ambele instanţe aflate în conflict.
Pe de o parte Id-ul îşi satisface dorinţele interzise prin intermediul simptomului în timp ce pe de altă
parte Superego-ul este "mulţumit" că dorinţele Id-ului sunt împlinite într-o formă mascată mult mai
acceptabilă din punct de vedere social decât în cazul manifestării lor în formă brută. Ca exemplu putem
lua un caz relatat de Freud în care o femeie între două vârste a devenit fără motiv geloasă pe soţul ei,
(simptomul), pentru a ascunde o dorinţă inacceptabilă social, (se îndrăgostise de ginerele ei). Este
normal, considera Freud, ca în cazul în care cineva din exterior, (psihoterapeutul), tulbură acest
echilibru fragil aducând la cunoştinţa pacientului adevăratele cauze ale simptomelor lui să apară în mod
obligatoriu o înverşunată rezistenţă la interpretările propuse de psihoterapeut. Freud era convins că, pe
măsură ce rezistenţa pacientului creşte psihoterapeutul se apropie tot mai mult de adevăratele cauze
ale comportamentului aparent fără sens, ale simptomului.
Anxietatea este starea care se instituie atunci când Ego-ul este depăşit de forţele ce-i sunt
superioare. Există o stare de anxietate normală care se manifestă din când în când şi la omul sănătos,
dar şi o anxietate patologică. Freud a vorbit şi de o anxietate de bază comună tuturor oamenilor
deoarece ea se instituie în urma procesului traumatizant al naşterii.
Tot în urma naşterii are loc şi prima fixaţie. Foarte plastic, Freud a explicat conceptul de fixaţie
comparând forţele psihicului uman cu o armată aflată în continuu efort de cucerire. Marşul acestor forţe
nu este unul triumfal astfel că în multe cazuri ele suferă severe înfrângeri. Şi la fel cum o armată care
cucereşte cu mari sacrificii un ţinut ostil care ameninţă mereu cu revolta este nevoită să lase în urmă un
număr important de soldaţi care să păzească acel ţinut, şi psihicul uman în cazul unui conflict care l-a
marcat puternic este nevoit să blocheze în acea zonă importante forţe apărând astfel o fixaţie. Forţele
care continuă marşul vor fi din ce mai slabe pe măsură ce numărul fixaţiilor se înmulţeşte. În cazul

333
CĂTĂLIN DÎRŢU

persoanelor al cărui psihic este slab, vine o vreme când aceste forţe nu mai pot înainta şi în acest caz
apare fenomenul de regresie prin care forţele ce au suferit din nou un eşec major se retrag pe
"teritoriul" celei mai importante fixaţii. Un exemplu simplu de astfel de regresie apare, în acord cu Freud,
în cazul copiilor mici al căror sentiment de securitate este greu pus la încercare de presiunile externe.
Putem observa lesne, spune Freud, că mulţi copii dorm cu genunchii la gură. Această poziţie este
poziţia foetală şi semnifică faptul că acei copii tânjesc după siguranţa de care au beneficiat în pântecele
matern, siguranţă de care acum sunt lipsiţi.
Existenţa permanentului conflict dintre forţele psihice al căror armistiţiu produce în cazuri
normale acte ratate, (precum lapsusurile), sau vise, iar în cazuri grave degenerează în simptom l-a
determinat pe Freud să-şi mai numească propria teorie despre personalitate şi psihologie dinamică.

ACTIVITATE

În mod deliberat, concepte importante precum cel de cenzură, refulare, idei latente, idei manifeste şi
transfer afectiv au fost surprinse implicit şi nu explicit în textul cursului. Fie printr-o lectură atentă a
cursului, fie, (de preferat), pe baza lecturilor, încercaţi să explicaţi sensul acestor concepte.

III.1.3. Metoda psihanalitică ca metodă de tratament


Observând ineficienţa cvasi-totală a hipnozei în tratarea bolii psihice, Freud a renunţat la ea în
favoarea a ceea ce s-a numit metoda asociaţiei libere. Pacientul este îndemnat să vorbească liber
despre orice lucru fie el oricât de neînsemnat. Freud credea, pe baza principiului determinist că nimic
din ceea ce va spune pacientul nu este fără rost, ci că toate cuvintele lui vor fi considerate substitute ce
mărturisesc indirect despre adevăratul conflict inconştient. Destul de repede, credea Freud, pacientul va
ajunge la fapte pe care va încerca să le ocolească. Apariţia rezistenţei la întrebări era pentru Freud
semnalul că s-a ajuns la conflictul principal refulat în inconştient şi, aşa cum am mai menţionat, cu cât
rezistenţa opusă de pacient era mai mare, cu atât era Freud mai sigur că atingea adevărata sursă a
tulburărilor psihice. Rezistenţa a fost interpretată ca o formă de protecţie a pacientului faţă de suferinţa
psihică. Cea mai mare importanţă în tratamentul psihanalitic al bolii mentale o are interpretarea pe care
psihanalistul o face asociaţiilor produse de pacient în timpul convorbirii libere sau în timpul povestirii
viselor. Această importanţă dată interpretării se sprijină pe credinţa lui Freud că prin aducerea
conflictului la cunoştinţa pacientului treptat boala se poate ameliora.

III.2. TEORIA ANALITICĂ A LUI C.G. JUNG

III.2.1. Câteva date biografice


Elveţianul Carl Gustav Jung (1875-1961), considerat drept cel mai important discipol al lui
Freud , a studiat medicina, a ţinut un scurt timp cursuri de psihiatrie pentru ca apoi să le abandoneze în
favoarea practicii private. Interesul lui Jung pentru Freud a început odată cu citirea cărţii lui,
“Interpretarea viselor” (1900), dar cei doi s-au întâlnit mai târziu, în 1907, devenind foarte buni prieteni
din păcate pentru prea puţin timp. Spre deosebire de alţi discipoli ai lui Freud, trebuie să subliniem că
Jung era deja un psihiatru format, care publicase lucrări proprii, de aceea a fost mai puţin maleabil şi

334
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

mai puţin influenţat de ideile lui Freud decât discipolii lui tineri ce erau încă studenţi fără identitate
profesională proprie. Din această cauză, Jung şi-a permis să respingă hotărât ideea lui Freud privind
rolul central al instinctului sexual în viaţa psihică şi să redefinească conceptul de libido în lucrarea sa
“Transformări şi simboluri ale libidoului” publicată în 1912. Ca urmare a publicării acestei cărţi, relaţiile
dintre Freud şi Jung s-au deteriorat rapid şi au fost întrerupte total în 1914.
O serie de călătorii făcute de Jung între anii 1920-1930 în Africa, Arizona şi New Mexico au
vizat studiul proceselor mentale ale populaţiilor primitive urmărind descoperirea relevanţei miturilor
pentru viaţa psihică. A rămas activ cea mai mare parte a celor 86 ani de viaţă, timp în care activitatea lui
a primit o largă recunoaştere internaţională.

III.2.2. Concepţia lui Jung despre personalitate


După despărţirea de Freud, Jung şi-a intitulat teoria psihologie analitică . Principala deosebire
de psihanaliza freudiană constă în reconsiderarea naturii libidoului. În timp ce Freud defineşte libidoul în
termeni predominanţi sexuali, Jung îl priveşte ca pe un principiu general al vieţii în care instinctul sexual
este doar una dintre forţe. Astfel, deşi nu neagă existenţa factorilor sexuali, Jung reduce mult rolul
sexualităţii în viaţa psihică.
În ceea ce priveşte structura personalităţii apar şi aici diferenţe, deşi Jung susţine şi el existenţa
a trei nivele de organizare: conştiinţa, inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Conştiinţa are
rolul de a fi în contact cu realitatea şi de a-i permite persoanei să se adapteze la mediu. Ca şi Freud,
Jung consideră că se acordă prea multă atenţie conştiinţei. Inconştientul personal conţine toate
impulsurile şi dorinţele, dar şi reprezentări şi numeroase experienţe uitate. Este aproape identic cu
inconştientul freudian, numai că, potrivit lui Jung el nu reprezintă decât un nivel superficial al
inconştientului. “Sub” inconştientul personal se află cel mai profund nivel al inconştientului,
inconştientul colectiv care este memoria latentă a experienţelor acumulate de generaţiile trecute,
memoria unui trecut care nu include numai istoria rasei umane ca specie ci şi pe cea a speciilor
preumane. Jung consideră că în acest inconştient activează cele mai puternice forţe care contribuie cel
mai mult la dezvoltarea psihică.
O primă dovadă a existenţei inconştientului colectiv este comportamentul copilului. Copilul îşi
are propria viaţă psihică, deşi adultul are deseori iluzia că el este cel care-i controlează
comportamentul. În realitate, copilul “ştie” întotdeauna ce face, comportamentul lui fiind determinat în
mare măsură de energiile inconştientului colectiv. El a numit aceste tendinţe ce-şi au reşedinţa în
inconştientul colectiv, arhetipuri, considerând că ele îl determină pe individ să se comporte într-o
manieră similară cu cea a strămoşilor lui când au fost confruntaţi cu situaţii analoage. Arhetipul nu este
o creaţie a conştiinţei, ci un produs spontan al inconştientului. Credinţa lui Jung este că arhetipurile sunt
trăite ca emoţii şi imagini mentale şi că ele sunt tipic asociate îndeosebi cu experienţe umane
semnificative ca naşterea şi moartea sau reacţiile la pericolele extreme.
Sondarea adâncimilor inconştientului colectiv nu este, după Jung, o sarcină uşoară, lipsită de
riscuri. Aşa cum Freud şi-a analizat cu atenţie visele câţiva ani înainte de a scrie celebra lui carte
“Interpretarea viselor”, şi Jung şi-a sacrificat câţiva ani buni pentru cunoaşterea inconştientului colectiv,
considerând că este dator faţă de pacienţii lui să întreprindă această analiză asupra propriei persoane.
Spre deosebire de Freud, Jung a considerat că visele şi fanteziile noastre, (stările de visare), nu au rolul
de a ascunde conflicte intrapsihice ci, dimpotrivă, visele sunt expresii ale unui alt limbaj prin care

335
CĂTĂLIN DÎRŢU

conţinuturile inconştientului colectiv se străduieşte să ni se releve. Conform propriilor mărturisiri, nu


odată Jung a simţit, după desele lui descinderi pe tărâmul fantasmelor create de forţele acestui
inconştient, că există pericolul alunecării spre nebunie şi, spune Jung, “ca psihiatru ştiam foarte bine la
ce mă expun”. Cert este că datorită eforturilor de autocunoaştere depuse în acea perioadă, Jung a
trebuit să renunţe la cariera universitară.
Dar Jung a crezut că arhetipurile pot fi descoperite nu doar prin analiza propriilor trăiri psihice.
Prin analiza miturilor şi a produselor artistice ale diverselor civilizaţii, Jung considera că a descoperit
unele simboluri care sunt comune tuturor civilizaţiilor. Ne oprim doar la patru arhetipuri principale:
persona, umbra, cuplul anima/animus şi sinele.
Persona este masca pe care şi-o pune un individ când vine în contact cu ceilalţi şi îl reprezintă
aşa cum vrea să apară în societate. Necesitatea şi importanţa ei provine din aceea că ea este cea care
facilitează comunicarea cu ceilalţi şi prin aceasta adaptarea. Persona poate sau nu să corespundă
personalităţii reale.
Umbra este cea mai accesibil arhetip deoarece ea are cea mai puternică influenţă asupra eu-
lui. Ea cuprinde aspectele cele mai întunecate ale personalităţii, acele elemente de calitate inferioară de
natură emoţională care nu pot fi controlate şi care pun sub semnul întrebării integritatea personalităţii.
Având o anumită autonomie umbra îşi propagă efectele negative ale afectelor ce o compun îndeosebi
atunci când eşuăm în eforturile noastre adaptative. Ea poate fi sursa multor manifestări patologice ale
psihicului şi se opune oricărei încercări ale conştientului de a o controla moral.
Anima se referă la tendinţele feminine ce-l pot caracteriza pe bărbat, tendinţe care corespund
erosului matern, în timp ce animus-ul conţine tendinţele masculine ale femeii, tendinţe care corespund
logosului patern. Atunci când este stăpânită de animus, crede Jung, o femeie se va lansa într-o
nesfârşită argumentare şi, în aceste condiţii nu se va lăsa impresionată de nici o logică din lume. De
cealaltă parte anima ca proiecţie a mamei se manifestă la bărbat în principal în visuri şi fantezii.
Sinele este considerat însă cel mai important arhetip. Incluzând toate aspectele inconştientului,
sinele conferă unitate şi stabilitate întregii structuri a personalităţii. Simbolul sinelui, descoperit în mai
toate culturile este mandala sau cercul magic, simbolul totalităţii. Acest arhetip este principalul impuls
spre ceea ce Jung a numit proces de individuaţie. Deşi Jung continuă să pună accent ca şi Freud pe
rolul evenimentelor trecute în dezvoltarea individului, nu este neglijată orientarea firească a omului spre
viitor, spre realizarea de sine, prin care el înţelege aspiraţia spre armonie şi completitudine al fiecărui
aspect al personalităţii.
Contribuţii deosebit de importante ale lui Jung în definirea personalităţii sunt conţinute şi de
lucrarea "Tipuri psihologice". În această lucrare Jung îşi expune pe larg concepţia lui despre principalele
funcţii ale psihicului: două raţionale, (gândirea şi simţirea), şi două iraţionale, (intuiţia şi senzaţia).
Gândirea este funcţia care prelucrează şi coordonează informaţiile conform legilor logicii astfel încât să
rezulte judecăţi şi raţionamente. Complementară gândirii, simţirea, aşa cum a conceput-o Jung, se
referă la ceea ce alţi psihologi au numit afectivitate. Ea este tot o formă de judecată, dar diferită de
judecata intelectuală. Judecata simţirii nu este una care să aibă formă conceptuală, ci una care se
referă doar la "un act subiectiv de acceptare sau respingere". Intuiţia a fost definită de Jung ca fiind o
înţelegere instinctivă sau acea funcţie de bază a psihicului care ne mijloceşte percepţii inconştiente.
Dacă intuiţia a fost numită de Jung "percepţie inconştientă", senzaţia este "percepţia conştientă". Fiind
însă o funcţie elementară, are şi ea, ca şi intuiţia căreia îi este complementară, un caracter iraţional,

336
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

instinctual. Când predomină, spune Jung, senzaţia caracterizează cel mai bine fiinţa copilului şi pe cea
a primitivului.
Jung a considerat apoi, că în exercitarea rolului lor, funcţiile psihice descrise mai sus depind de
orientările temperamentale ale personalităţii, omul putând fi fie introvertit (cu tendinţe spre exteriorizare
şi orientare spre obiect), fie extravertit, (cu tendinţe spre interiorizare şi orientare spre subiect).
Ca psihoterapeut, Jung a considerat că bolile psihice pot avea cauze multiple ce nu pot fi
reduse la cele biologice de tipul impulsului sexual. Dorinţa de putere, lipsa securităţii, conflictul dintre
tendinţele religioase inconştiente şi ateismul conştiinţei sunt câteva dintre cauzele ce pot sta la baza
bolilor psihice. Inconştientul colectiv este religios în natura lui, de aceea Jung s-a simţit dator să
cerceteze manifestările lui în religiile popoarelor şi în alchimie, considerând că numai dacă posedă o
cultură solidă, psihoterapeutul poate să înţeleagă cauzele ascunse ale bolilor psihice. Ca şi în cazul lui
Freud, hipnoza a fost considerată o căutare în orb, Jung fiind interesat doar de experienţa conştientă a
pacienţilor lui. Cerându-le pacienţilor să se angajeze total alături de el în depăşirea bolii, (devenindu-i
parteneri), Jung poate fi cu uşurinţă înscris în rândul psihologilor umanişti.
Deosebit de ingenioasă a fost metoda pe care Jung a folosit-o ca instrument terapeutic.
Faimosul test de asociere a cuvintelor cere subiecţilor să răspundă la citirea unui cuvânt cu primul
cuvânt ce le vine în minte. Jung măsura timpul necesar pentru fiecare răspuns, dar şi schimbările
apărute în respiraţie şi în conductibilitatea electrică a pielii pentru a sesiza reacţiile emoţionale ale
subiectului la fiecare cuvânt. În cazul în care un cuvânt producea un timp de răspuns lung, apariţia unor
respiraţii neregulate şi a unor schimbări în conductibilitatea pielii, Jung deducea existenţa unei probleme
emoţionale inconştiente legate de cuvântul respectiv.
În ciuda utilizării acestei metode ştiinţifice, psihologia analitică a lui Jung a fost criticată ca
nefiind o psihologie ştiinţifică, deoarece la fel ca şi psihanaliza freudiană depinde mai mult de
observarea şi interpretarea clinică decât de investigarea controlată în condiţii de laborator. Ca şi Freud,
Jung a ignorat în mare parte psihologia ştiinţifică, iar lucrările lui au influenţat nu doar psihologia şi
psihiatria ci de asemenea şi istoria religiilor, arta şi literatura.

ACTIVITATE

Cauzele care ameninţă personalitatea cu disoluţia sunt, în concepţia lui Jung, mai multe. (Freud
nu accepta decât o singură cauză). Explicaţi care este specificul distructiv al fiecărei cauze
sprijinindu-vă argumentarea pe cazurile descrise de Jung în cartea sa autobiografică "Amintiri,
vise, reflecţii" (vezi bibliografia).

III.3. TEORIA INDIVIDUALĂ A LUI A. ADLER ŞI CONTRIBUŢIILE LUI K. HORNEY

Alfred Adler (1870-1937) a fost primul discipol care s-a despărţit de Freud în 1911 intitulându-şi
propria teorie: psihologie individuală. Adler a negat şi el ca majoritatea discipolilor dizidenţi rolul
determinant al forţelor biologice în dezvoltarea personalităţii şi în special pe cel al instinctului sexual.
Deşi ca şi Freud, Adler a recunoscut importanţa experienţelor din primii ani de viaţă pentru evoluţia
ulterioară a individului, el a considerat că forţele sociale sunt adevăraţii factori determinanţi ai evoluţiei
personalităţii şi nu forţele instinctuale. Individul a fost văzut ca personalitate unitară, Adler evitând

337
CĂTĂLIN DÎRŢU

divizarea personalităţii pe nivele separate aşa cum a procedat Freud sau Jung. Rolul conştiinţei în
planificarea viitorului este şi el revalorizat. Concepţia individului despre viitor, poate afecta puternic
comportamentul prezent, afirmă Adler.
Principala forţă care determină evoluţia fiecărui aspect al personalităţii este după Adler lupta
pentru superioritate care este înnăscută şi responsabilă atât pentru progresul la nivel individual cât şi
pentru cel de la nivel social. Sentimentul de inferioritate încercat de orice copil datorită faptului că este
dependent total de mediul său conduce la activarea impulsului superiorităţii. Adler a mai considerat
importantă şi ordinea în care se nasc copiii. Copilul cel mai mic, cel mijlociu şi cel mai mare au
experienţe sociale diferite şi din această cauză şi personalitatea lor se formează în mod diferit. Detronat
de naşterea celui de-al doilea copil, primul născut se va simţi lipsit de securitate şi va fi ostil faţă de
ceilalţi. De aceea Adler consideră că majoritatea criminalilor nevroticilor şi alcoolicilor sunt primii născuţi,
în timp ce al doilea copil este mai ambiţios şi mai rebel încercând mereu să submineze poziţia primului
născut.
Psihologia individuală nu a dus nici ea lipsă de critici. Principala critică a vizat superficialitatea ei
datorită marelui număr de observaţii colectate din viaţa de zi cu zi, dar această critică i se potriveşte şi
lui Freud şi Jung. Deşi mai puţin sistematică şi deloc experimentală, psihologia individuală a lui Adler
are meritul de a fi tratat omul ca pe o fiinţă socială mai degrabă decât una pur biologică. Teoria lui face
parte astfel dintr-un şir de alte teorii psihanalitice ce vor forma curentul numit psihanaliză socială.
Karen Horney (1885-1952) s-a format ca psihanalist freudian la Berlin, dar a activat din 1932 în
S.U.A. Horney va critica şi ea accentul pus de Freud pe forţele instinctive. Este negată implicit poziţia
determinantă a factorilor sexuali, este eliminat conceptul de libido şi cel de structură a personalităţii
impuse de Freud. Într-o lume ostilă principalul factor ce determină comportamentul copilului este nevoia
de securitate, de eliberare de frică şi ameninţare. Dezvoltarea copilului este dependentă total de factorii
socio-culturali. Tot ceea ce Freud a atribuit instinctelor poate fi atribuit după Horney forţelor sociale.
Principala obiecţie a lui Horney faţă de psihanaliză e că aceasta tratează femeia ca pe o fiinţă
incompletă. Freud a considerat că femeia este obsedată de “lipsa penisului” şi de dorinţa de a fi bărbat.
Horney a încercat să combată aceste aprecieri ale lui Freud considerând că dorinţa femeii de a fi bărbat
are nu o cauză instinctuală, ci una pur socială. Bărbatul este mult mai liber şi are mult ai multe
oportunităţi de a-şi realiza ambiţiile şi interesele, dar aceste avantaje provin mai degrabă din modul în
care este structurată societatea decât din structura corporală. Datorită acestor încercări de a combate
pesimismul lui Freud privitor la natura psihicului feminin şi de a reconsidera poziţia femeii în societate,
opţiunea teoretică a lui Horney a fost numită adesea “psihologie feminină”.
Astăzi, survolarea teoriilor psihanalitice pare a fi conform afirmaţiilor sarcastice ale unor
psihologi, o “excursie prin cimitir”. Este adevărat că toţi marii psihanalişti (Freud, Jung, Adler, Horney,
Fromm, Sullivan ) sunt astăzi dispăruţi şi este puţin probabil că vor mai apare în viitorul apropiat noi
mari teoreticieni care să revitalizeze psihanaliza. Lipsa unor teorii psihanalitice contemporane poate fi
însă până la un punct explicată. Psihanaliza, în multele ei forme s-a bazat pe observaţie informală,
explicaţie clinică şi intuiţie, metode considerate neştiinţifice. La declinul psihanalizei a contribuit deci în
primul rând lipsa de interes a psihanaliştilor pentru cercetarea ştiinţifică experimentală, considerată
irelevantă. La rândul ei, psihologia academică a excomunicat teoriile psihanalitice din rândul teoriilor
ştiinţifice.

338
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Dar, cu toate că triumful psihologiei ştiinţifice asupra teoriilor psihanalitice pare a fi deplin, cel
puţin în America, unii cercetători actuali au atras atenţia că ideile psihanalitice nu au dispărut, ci multe
dintre ele se regăsesc în cercetările experimentale actuale. Astfel, mulţi psihologi cognitivişti
contemporani au ajuns la concluzia că cea mai mare parte din activitatea noastră psihică este
inconştientă şi automată. Ei au observat că simultan cu procesarea conştientă a informaţiilor are loc şi o
procesare paralelă a aceloraşi informaţii ce se petrece la nivelul inconştientului. Modelul prin care
cognitiviştii încearcă să explice aceste procesări simultane ale informaţii se numeşte P.D.P. (parallel
distributed processing). Alte idei freudiene precum cea de catharsis sau de transfer afectiv sunt de
asemenea des întâlnite în cercetările experimentale actuale.

339
CĂTĂLIN DÎRŢU

IV. BEHAVIORISMUL SAU PERSONALITATEA


CA SUMĂ A DEPRINDERILOR

IV.1. PROGRAMUL BEHAVIORIST A LUI J. WATSON

În 1912 un articol intitulat “Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” punea bazele unui nou
curent psihologic. John Watson (1878-1958), autorul articolului şi liderul acestei noi orientări numită
behaviorism, era un psiholog de 35 de ani ce-şi făcuse studiile de psihologie la Universitatea din
Chicago cu funcţionalistul James Angell. În articolul menţionat, Watson declara un război total tuturor
sistemelor psihologice anterioare, îndeosebi structuralismului şi funcţionalismului. Ca şi Freud, el
consideră că psihologia a fost prea mult timp preocupată de problema conştiinţei, numai că, în timp ce
Freud a impus psihologiei inconştientul ca obiect de studiu, Watson a considerat ca psihologie ştiinţifică
nu poate fi numită decât aceea care are ca obiect comportamentul. Drept urmare, atât psihologia
conştientului cât şi cea a inconştientului au fost declarate neştiinţifice. Mentalismul, cum a numit Watson
psihologia conştiinţei, a fost asociat cu religia, deoarece invocarea conştiinţei ar semăna cu invocarea
misterelor divine şi impunerea prin dogmă a existenţei lor. Similar lor, psihanaliza a fost catalogată de
Watson drept o demonologie, adică tot o religie, dar a întunericului deoarece crede în existenţa unor
forţe inconştiente.
Virulentul atac declanşat de Watson împotriva psihologiei tradiţionale avea drept scop final
constituirea unei psihologii cu adevărat ştiinţifice, total obiective, o ştiinţă a comportamentului. Termeni
precum conştiinţă, imagine sau senzaţie au fost consideraţi filosofici, chiar mitologici în esenţa lor.
Conştiinţa nu există. Nu există decât acte comportamentale ce trebuiesc atent observate şi descrise în
mod obiectiv în termeni precum stimul şi răspuns sau formarea şi integrarea deprinderii.
Trebuie însă subliniat că revolta lui Watson n-a apărut pe un teren gol. El însuşi recunoaşte că
“behaviorismul este o dezvoltare firească a studiilor asupra comportamentului animal realizată în timpul
primei decade a secolului al XX-lea”. Studiile lui Thorndike pe animale care au condus la concepţia
conexionistă asupra învăţării au avut o deosebită influenţă asupra lui Watson. De asemenea, începând
din 1900 labirintul şi şoarecele alb vor constitui metoda standard de studiere a învăţării, iar din 1909 au
fost popularizate şi cercetările realizate pe animale de Pavlov în Rusia.
Studiind şi biologia şi fiziologia în paralel cu psihologia, Watson s-a format şi el ca cercetător al
psihicului animal. “Niciodată, afirmă Watson, n-am căutat să utilizez subiecţi umani. Am urât să fiu
subiect. Nu mi-au plăcut instrucţiunile artificiale inutile date subiecţilor. Cu animalele am fost în mediul
meu. Am simţit că, studiindu-le rămân aproape de biologie cu picioarele pe pământ.” În 1908 el a
declarat autonomia psihologiei animale şi a propus ca pentru psihologia umană să fie dezvoltate
metode de investigaţie comparabile cu cele utilizate în cercetările pe animale.
Susţinând importanţa cercetărilor asupra comportamentului animal pentru predicţia şi controlul
comportamentului uman Watson a adoptat fără rezerve principiul evoluţionist. Acesta impune ca între

340
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

om şi animal să nu fie trasată nici o linie care să-i despartă. Astfel, psihologia tradiţională a fost criticată
pentru antropocentrismul ei. Declaraţi ca total irelevanţi pentru psihologia animală, termeni ca cel de
conştiinţă sau stare mentală au fost abandonaţi. Conştiinţa, după Watson poate fi redusă la sistemele
musculare implicate în vorbirea articulată, respectiv deprinderile motorii localizate la nivelul laringelui.
Astfel, gândirea a putut fi tratată “ca reprezentând un comportament implicit”.
Nici imaginile mentale, nici emoţiile, nici o altă realitate psihologică nu poate scăpa schemei
explicative behavioriste credea Watson, deoarece toate pot fi reduse la comportamente observabile
chiar dacă observarea acestora este mai dificilă. Odată cu eliminarea conceptelor mentaliste prin
reducerea acestora la comportamente a fost proclamată şi eliminarea în totalitate a introspecţiei din
psihologie, deoarece ar fi o metodă în întregime subiectivă, neştiinţifică. Ea nu poate fi aplicată la
studiul comportamentului animal şi nu este adecvată nici cercetării comportamentului uman deoarece
observaţia directă este suficientă.
Programul behaviorist schiţat de Watson n-a fost gândit de acesta doar la nivel teoretic ci a
vizat şi aplicabilitatea lui practică. Fundamentele personalităţii, credea el, se reduc la câteva reacţii
înnăscute, instinctuale: frică, furia şi răspunsul sexual. Toate celelalte emoţii sunt versiuni condiţionate
ale acestor reacţii instinctuale primare. Fiinţa umană este, după Watson, cel mai maleabil material care
aşteaptă să fie modelat de societate. “Daţi-mi o duzină de copii sănătoşi şi îi voi transforma în ce tip de
specialişti veţi vrea” afirma el. Experimentul pe care l-a realizat cu micul Albert, căruia i s-a inoculat frica
de şoareci urmărea să demonstreze că reacţiile emoţionale ale copilului pot fi condiţionate. Viaţa
emoţională a adultului nu reprezintă altceva decât un mare număr de răspunsuri condiţionate acumulate
de individ în cursul vieţii.
După 1920, când a fost expulzat din viaţa universitară (datorita unei relaţii extraconjugale cu
asistenta lui, Rosalie Rayner), Watson a devenit primul psiholog american care a publicat cu succes
articole de popularizare a ştiinţei psihologice.
Criticii lui Watson n-au fost deloc puţini. Mulţi l-au acuzat că renunţând total la introspecţie a
procedat ca părintele care a aruncat apa din cădiţă cu tot cu copil. Concepţia lui teoretică a fost acuzată
apoi de periferalism radical. Studiul comportamentului afirma Titchner ţine mai degrabă de biologie
decât de psihologie, iar McComas în 1916 arăta că nu poate fi redusă conştiinţa la nivelul mişcărilor
musculare ale laringelui, deoarece, oamenii ce-şi pierd vocea datorită afectării laringelui nu-şi pierd şi
capacitatea de a gândi.
Un critic de marcă a lui Watson a fost McDougall, autorul unei influente teorii a instinctelor.
McDougall a recunoscut şi el că datele provenite din observarea comportamentului sunt necesare
psihologiei, dar că şi cele provenite de la conştiinţă sunt în mod egal indispensabile. E greu de crezut
afirma McDougall că un behaviorism apelând numai la datele comportamentale va putea să explice
experienţele estetice sau visele şi fanteziile. De asemenea, susţinea Dougall, teoria lui Watson nu lasă
nici o şansă voinţei libere, speranţelor şi idealurilor umane deoarece behaviorismul consideră că totul
este strict predeterminat de evenimentele trecute.
Contribuţia lui Watson la apariţia behaviorismului nu este una esenţială, au afirmat unii istorici ai
psihologiei. Concepţia lui teoretică, spun aceştia, nu este revoluţionară, deoarece studiul
comportamentului începuse cu mult înainte ca Watson să-i sublinieze importanţa, iar behaviorismul a
propus în cele din urmă doar un nou program pentru psihologie, nu şi o nouă metodă. Cu toate că
putem fi de acord că psihologia americană ar fi devenit behavioristă şi fără Watson, rolul acestuia în

341
CĂTĂLIN DÎRŢU

impunerea unui program coerent ce a cuprins noile principii şi obiective ale cercetării psihologice, a fost
esenţial.

IV.2. BEHAVIORISMUL LA APOGEU: B. SKINNER

Trebuie să recunoaştem însă, că behaviorismul ar fi rămas probabil curent minor în psihologie


dacă ar fi lipsit contribuţiile decisive ale lui Burrhus Skinner, (1904-1990). Acest cercetător este
considerat de mulţi psihologi americani ca fiind cel mai important şi influent psiholog al acestui secol.
Mulţi ani, el a fost liderul behavioriştilor şi a fost urmat de o mulţime de discipoli. Ca şi Watson, a pus
accentul pe rolul factorilor sociali în procesul de devenire al personalităţii considerându-se pe el însuşi
ca fiind în chip absolut un produs al mediului în care a trăit. Poate pentru că mult înainte de a opta
pentru psihologie şi-a dorit să devină scriitor, Skinner a devenit un psiholog cu succes la publicul larg,
scriind ca şi Watson articole de popularizare şi cărţi care au fost foarte bine primite de publicul
american, devenind best-seller (iar cartea lui “Dincolo de libertate şi demnitate”, scrisă în 1971).
În mare măsură sistemul lui Skinner poate fi privit ca provenind dintr-o rafinare a ideilor expuse
de Watson în manifestul lui. Ceea ce i-a reproşat însă Skinner lui Watson este aceea că nu a pus la
punct o metodă eficientă de cercetare a comportamentului şi că s-a pierdut inutil în speculaţii teoretice.
Spre deosebire de întemeietorul behaviorismului, Skinner a fost adeptul constituirii unui sistem strict
empiric minimalizând importanţa cadrului teoretic în conducerea unei cercetări experimentale. Sarcina
psihologului este să descrie şi să modeleze comportamentul observabil mai degrabă decât să-l explice.
Avocat al aplicării unei metode strict inductive care să conducă încet şi sigur de la particular spre
general, Skinner a afirmat că niciodată nu a atacat o problemă prin construirea unei ipoteze şi că
niciodată n-a dedus teoreme şi nu le-a supus unei verificări experimentale. Totuşi, Skinner n-a fost total
împotriva teoretizării. El s-a opus numai teoretizării premature, al teoretizării în absenţa unor date
adecvate care s-o susţină. Pavlov, şi nu Watson, este cel care i-a servit lui Skinner ca model.
Susţinând că personalitatea este în întregime un produs al influenţelor externe, al procesului de
învăţare, Skinner s-a ambiţionat să demonstreze că această afirmaţie nu este doar o speculaţie ci poate
fi dovedită empiric. Astfel, Skinner a pus la baza sistemului său conceptul de “condiţionare operantă”.
Organismele produc comportamente în mod spontan, natural, fără ca să fie nevoie ca aceste
comportamente să fie determinate de trebuinţe de bază precum foamea, setea etc.
Experimentul clasic al lui Skinner începea cu plasarea într-o cuşcă a unui animal care nu era
înfometat sau însetat aşa cum obişnuiau să procedeze până la el alţi cercetători ai procesului de
învăţare. Prima observaţie care putea fi făcută era aceea că animalul respectiv se dovedea a fi şi el
foarte activ, deşi nu era flămând. Apoi, când din întâmplare animalul atingea un buton sau o clăpiţă şi în
cuşcă apărea în mod neaşteptat mâncare, se putea observa că animalul tinde să repete
comportamentul care i-a adus recompensa, (mâncarea). Cu răbdare, Skinner a demonstrat că prin
recompensări succesive doar a acelor comportamente dorite de el, animalele pot fi învăţate chiar
comportamente deosebit de complexe care se credea că pot fi realizate doar de oameni. Spre exemplu,
prin ceea ce a numit el modelare comportamentală, Skinner a reuşit să dreseze doi porumbei care să
joace tenis de masă. Acest comportament deosebit de complex, atrage atenţia Skinner, nu este

342
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

caracteristic porumbeilor în cadrul lor natural de viaţă, ci este rezultatul pur al intervenţiei umane, al
învăţării.
Faptul că dresajul porumbeilor sau a şobolanilor poate fi realizat foarte uşor prin condiţionări
repetate prin intermediul recompenselor l-a determinat pe Skinner să conchidă ca şi comportamentul
oamenilor ar putea fi complet controlat prin aplicarea principiilor condiţionării operante. Aşa a apărut
ideea “învăţământului programat” realizabil în afara şcolii cu ajutorul maşinilor de învăţat. Concepţia
privind condiţionarea întregii vieţi sociale este înfăţişată în romanul lui Skinner intitulat “Walden Two”
care descrie o comunitate rurală cu 1000 de membri în care fiecare aspect al vieţii, începând de la
naştere este “controlat” prin întărire pozitivă (recompensă).
Criticii l-au acuzat pe Skinner că behaviorismul lui descriptiv înfăţişează un organism vidat de
orice proces psihic deoarece între stimul şi răspuns nu este acceptat nimic. De asemenea a fost
criticată poziţia lui determinist-mecanicistă privind omul şi societatea, dar Skinner şi-a ignorat complet
criticii considerând că este înţeles greşit.
Astăzi destinul behaviorismului ca şcoală formală este încheiat. Nici un psiholog nu se mai
numeşte pe el însuşi behaviorist, dar, cu toate acestea, spiritul, dacă nu litera behaviorismului lui
Watson şi Skinner este încă prezent în psihologia experimentală americană. Influenţa behaviorismului
s-a făcut simţită îndeosebi în domeniul psihologiei sociale unde au apărut teorii precum cea a lui Daryl
Bem asupra percepţiei sociale sau a lui Albert Bandura privind învăţarea socială, dar şi în psihologia
cognitivă care a continuat să minimalizeze rolul proceselor conştiente şi a preluat ideea psihicului uman
ca mecanism automat, determinat de legi obiective.

ACTIVITATE

Explicaţi modul în care concepţia critică a behavioriştilor privind personalitatea contrazice


concepţiile structuralistă, psihanalitică, umanistă şi cognitivistă.

343
CĂTĂLIN DÎRŢU

V. TEORII UMANISTE ALE PERSONALITĂŢII

V.1. INFLUENŢA FILOZOFIEI EXISTENŢIALISTE ŞI FENOMENOLOGICE ASUPRA


TEORIILOR UMANISTE

În 1958, o carte numită “Existenţa”, editată printre alţii de Rollo May, făcea cunoscută
psihologilor americani filosofia europeană numită existenţialism. Filosofi existenţialişti între care unul
dintre cei mai importanţi a fost J.P. Sartre (1905-1980), au adoptat o poziţie dură faţă de psihologie ca
ştiinţă. “Psihologia doar se pretinde ştiinţă, afirma Sartre, dar ea nu poate oferi decât cel mult o sumă de
fapte, majoritatea fiind fără nici o legătură unele cu altele”. Psihologul nu este altceva decât un
colecţionar de observaţii, dar de cele mai multe ori el nu poate face diferenţa între esenţă şi accident.
Sartre, care ca majoritatea filosofilor existenţialişti a fost influenţat de filosofia fenomenologică a
lui Husserl, a preluat conceptul de intenţionalitate care se referă la faptul că întotdeauna conştiinţa este
direcţionată spre altceva decât spre ea însăşi, adică este conştiinţă “a ceva”. Intenţiile noastre la rândul
lor sunt reflectate de alegerile pe care le facem, deoarece continuu suntem obligaţi să alegem ceva în
locul a altceva sau să cunoaştem unele lucruri şi nu altele. Această continuă necesitate conştientă de a
alege l-a făcut pe Sartre să afirme tranşant că: “omul este condamnat să fie liber”. Condamnat pe de o
parte pentru că nu s-a creat pe sine însuşi şi liber pe de altă parte pentru că este responsabil pentru tot
ceea ce face. Aruncat în lume, omul îşi creează propriul destin fiind responsabil faţă de sine şi faţă de
ceilalţi pentru toate alegerile pe care le face.
Un alt filosof existenţialist, Martin Heidegger, (1899-1976), a definit persoana ca fiind fiinţă-în-
lume. Influenţat de ideile lui Heidegger, Ludwig Binswanger (1881-1966), a dezvoltat un model
existenţialist de psihoterapie, părăsind concepţiile psihanalitice la care aderase iniţial, aceasta deoarece
Freud al cărui discipol fusese Binswanger n-a fost de acord să vadă omul ca pe o fiinţă spirituală, ci
numai ca pe o creatură biologică. Psihoterapia, afirma Binswanger nu este un hobby, nici nu seamănă
cu o altă activitate ştiinţifică, ci trebuie să înţeleagă fiinţa umană în totalitatea ei.
Psihologii şi psihoterapeuţii americani au importat existenţialismul din Europa şi l-au modificat
astfel încât să se potrivească scopurilor lor. Rollo May, Abraham Maslow sau Carl Rogers au considerat
că existenţialismul adaugă dimensiuni importante psihologiei. May a apreciat accentul pe care-l pune
existenţialismul pe voinţă şi decizie, Maslow a subliniat importanţa accentului pus pe conceptul de
identitate, iar Rogers a arătat că existenţialismul atrage atenţia asupra omului ca fiinţă completă “care
există, devine şi cunoaşte”. În acelaşi timp însă, existenţialiştii au fost puternic criticaţi pentru
neîncrederea lor în ştiinţă în general şi în psihologie în special, dar mai ales critica a vizat pesimismul
exagerat al filosofilor existenţialişti privind destinul omului.
Astfel, sub influenţa filosofiei existenţialiste şi fenomenologice s-a născut psihologia umanistă
americană. Prin glasul lui Maslow, psihologii umanişti şi-au numit propria orientare teoretică “A treia
forţă”, încercând s-o delimiteze de paradigma behavioristă şi de cea psihanalitică. Psihologia umanistă

344
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

consideră că personalitatea trebuie privită într-un context mult mai larg şi trebuie concepută ca având o
orientare nativă, primară în direcţia creaţiei şi a valorilor.

V.2. PRINCIPALII EXPONENŢI AI PSIHOLOGIEI UMANISTE

V.2.1. R. May
Iniţial discipol al lui Adler, Rollo May (1909-1994) a făcut distincţie între anxietatea nevrotică
despre care a vorbit Freud, şi anxietatea normală, care rezultă din confuzia noastră când nu mai ştim ce
să facem. Omul modern este confuz şi bulversat pentru că valorile tradiţionale au dispărut.
Individualismul secolului trecut a fost necesar, crede May, pentru cucerirea noului continent, dar a
condus la izolarea omului în contextul urban modern. Glorificarea raţiunii şi nefericita separare între
intelect şi celelalte componente ale personalităţii cum ar fi emoţiile şi voinţa, au lipsit psihologia de o
concepţie unificată asupra persoanei. Cartea lui May, „Dragoste şi voinţă”, publicată în 1969, încearcă
să atragă atenţia asupra acestor părţi neglijate ale persoanei umane.
Dragostea, (sentimentul), şi voinţa reprezintă acele aspecte ale fiinţei noastre care au fost
complet ignorate datorită preocupării exagerate ale psihologilor legate de funcţionarea intelectului.
“Oamenii nu sunt interesaţi de bani şi de succes… Ei caută onestitate, deschidere, un sentiment, o
atingere, o privire.” Sentimentul şi voinţa, crede May, nu-s opuse aşa cum cred unii. Voinţa este
procesul prin care persoana face judecăţi despre valoarea diferitelor alternative şi alege activ dintre
acestea. Fără discriminarea pe care o face posibilă doar voinţa, noi am trata orice experienţă ca fiind
egală valoric cu oricare alta şi astfel lumea şi-ar pierde înţelesul. Rollo May afirma: “Noi iubim şi dorim
lumea ca pe o totalitate spontană, imediată. Noi voim lumea, o creăm prin deciziile şi alegerile noastre
şi o iubim de asemenea dându-i afect, energie, schimbându-ne chiar pentru a o putea schimba.”

V.2.2. A. Maslow
A devenit celebru prin concepţia sa asupra ierarhiei trebuinţelor expusă în lucrarea sa “Motivaţie
şi personalitate”, (1954). La baza piramidei trebuinţelor umane, Abraham Maslow (1908-1970),
considera că stau trebuinţele fiziologice, apoi în măsura în care acestea sunt satisfăcute apar pe rând
trebuinţele de securitate, de afiliere, de stimă de sine şi de realizare a eului, (self-actualization).
Tendinţa spre realizare a eului a fost definită ca tendinţa omului de a deveni tot ceea ce este capabil să
devină. Această tendinţă se manifestă cel mai clar în ceea ce Maslow a numit “trebuinţe cognitiv-
estetice”. Acestea sunt necesităţi de a cunoaşte şi înţelege lucrurile de dragul lor, pentru ele însele, fără
vreun alt motiv decât acela de a crea sau de a fi în prezenţa unor lucruri frumoase.
Pe de o parte, satisfacerea trebuinţelor de realizare a eu-lui depinde în mare măsură de
satisfacerea prealabilă a trebuinţelor aflate la niveluri ierarhice inferioare dar, pe de altă parte, afirmă
Maslow, aceste trebuinţe nu emerg numai după satisfacerea celorlalte trebuinţe, dovadă fiind faptul că
şi copilul, nu doar adultul, are trebuinţe cognitiv-estetice. Această constatare l-a condus pe Maslow la
conceptul de meta-motivaţie. El a considerat că oamenii obişnuiţi pentru care principalul scop este
satisfacerea trebuinţelor de bază, (hrană, securitate, etc.), trăiesc într-o lume a valorilor bazate pe
deprivare, în timp ce oamenii ce depăşesc aceste deprivări şi la care se instalează trebuinţa de
realizare-a-eului sunt oameni care au o vocaţie o misiune, sunt devotaţi şi dedicaţi muncii lor pentru că

345
CĂTĂLIN DÎRŢU

simt că există o armonie între ei şi munca lor. Astfel, pentru aceşti oameni, distincţia dintre muncă şi joc
devine irelevantă, deoarece munca mea devine jocul meu responsabil.
Interesant este la Maslow şi termenul de meta-patologie. Realizarea-eului, deşi este cea care
dă sens tuturor trebuinţelor şi este ultima trebuinţă care emerge, este şi cea mai uşor de distrus.
Distrugerea metamotivelor, crede Maslow, face ca omul să devină bolnav, iar boala pare a fi un soi de
boală spirituală care a fost descrisă în urmă cu milenii de teologi şi filosofi şi poartă nume ca: alienare,
apatie sau disperare. Deşi astăzi cei mai mulţi oameni sunt reticenţi cu privire la existenţa valorilor
superioare, Maslow susţine că noi trebuie să acceptăm valorile superioare ca părţi intrinseci ale fiinţei
noastre deoarece aceste valori, (B-values), nu sunt determinate cultural ci sunt valori universale
izvorâte din adevărata natură umană.

V.2.3. C. Rogers
După studii de istorie şi teologie, Carl Rogers (1902-1987), a fost atras de domeniul consilierii şi
al psihoterapiei, domeniu în care a considerat că poate fi mai de folos decât dacă ar fi optat pentru o
carieră teologică. Carl Rogers s-a opus în primul rând concepţiei freudiene despre om, considerând că
omul nu este în primul rând o făptură biologică instinctuală, ci o persoană capabilă să-şi hotărască
propria soartă, să judece liber şi să se schimbe în consecinţă. De aceea, concepţia lui psihoterapeutică
s-a numit psihoterapie non-directivă sau psihoterapie centrată pe client.
Rolul psihoterapeutului în psihanaliză era de a interpreta din propria perspectivă informaţiile pe
care i le furniza pacientul, iar acesta din urmă era obligat să accepte interpretarea oferită de psihanalist.
Această cale de a face psihoterapie i s-a părut inacceptabilă lui Rogers. În concepţia lui, pacientul
devine client, atitudinea psihoterapeutului faţă de el trebuind să devină caldă şi înţelegătoare, astfel
încât să fie stimulată libertatea de expresie a individului. Pe scurt, psihoterapeutul trebuie să-l privească
pe client aşa cum se vede acesta pe el însuşi, să-i privească problemele prin ochii lui, dar în acelaşi
timp clientul trebuie avertizat că nu psihoterapeutul este cel ce-i va da soluţii, ci că întreaga
responsabilitate pentru hotărârile pe care le va lua îi revin lui.
Noţiunea centrală a teoriei lui Rogers este cea de self-concept, referindu-se la concepţia pe
care o are clientul despre sine. Rogers a considerat că sursa întregului disconfort psihic este distanţa
dintre concepţia de sine şi eul ideal, (ideal-self) şi că în măsura în care această distanţă este redusă va
dispărea şi disconfortul psihic. Probleme deosebit de serioase a întâmpinat Rogers atunci când a
încercat să demonstreze empiric măsura în care terapia sa este eficientă.
De fapt, critica cea mai persistentă ce a vizat întreaga psihologie umanistă a fost legată de
fragilul ei suport empiric. Perioada de vârf a psihologiei umaniste americane a fost în deceniile ’60 şi
’70, după această perioadă, psihologia umanistă atrăgându-şi tot mai mulţi critici. Un fost coleg al lui
Carl Rogers, Richard Farson, a încercat în 1978 să ofere o privire de ansamblu asupra stării psihologiei
umaniste la sfârşitul anilor ’70. Farson a subliniat faptul că psihologia umanistă a făcut foarte puţin
pentru a construi o ştiinţă umanistă reală. În locul cercetării sistematice sau construirii unei teorii unitare,
psihologia umanistă a condus la o masivă proliferare a terapiilor, ceea ce dezvăluie lipsa unui standard
pentru constituirea unor forme legitime de psihoterapie.
Cu toate criticile aduse de psihologii experimentalişti, psihologia umanistă continuă să aibă în
America un impact destul de mare asupra opiniei publice, deoarece răspunde problemelor legate de

346
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

psihic pe care şi le pun oamenii simpli, în modul în care aceştia sunt obişnuiţi să gândească despre ele,
lucru ce nu poate fi spus despre psihologia experimentală a cărei limbaj se adresează strict iniţiaţilor.
Unii psihologi umanişti au considerat că n-au mers destul de departe şi n-au mai acordat atenţie
experienţei individuale, ci s-au interesat de acea experienţă umană universală şi transcendentă.
Psihologia transpersonală, cum s-a numit noua orientare care editează din 1969 şi o revistă proprie,
tinde să acorde atenţie tradiţiilor esoterice şi religioase de orice tip.

ACTIVITATE

Comparaţi concepţia lui Freud despre motivele ce stau la baza comportamentului persoanei cu
concepţiile umaniste. Cum explică acestea din urmă conflictul psihic şi cum poate fi criticat de
pe aceleaşi poziţii conceptul freudian de sublimare.

V.3. UN MARIAJ ÎNTRE UMANISM ŞI COGNITIVISM:


TEORIA CONSTRUCTELOR A LUI G. KELLY

George Kelly, (1905-1967), psiholog american, a fost în tinereţe un adept al psihanalizei,


orientare pe care a abandonat-o destul de repede. O influenţă mult mai importantă şi mai îndelungată
au avut-o asupra lui ideile lui Jacob Moreno, teoreticianul jocului de rol. Şi mai marcat a fost de o
situaţie inedită. Un coleg al lui de facultate, după ce a jucat într-o piesă de teatru a intrat atât de bine în
pielea personajului interpretat încât timp de două-trei săptămâni nu a putut ieşi de sub influenţa
acestuia. Kelly a considerat că suferinţa colegului lui a fost autentică, deoarece acesta ar fi adoptat,
chiar dacă pentru o scurtă perioadă, o interpretare a lumii proprie personajului jucat. După ce şi-a
susţinut lucrarea de doctorat în domeniul disfuncţiilor în procesul vorbirii şi scrierii, Kelly a rămas
constant preocupat de rolul determinant al limbajului asupra comportamentului uman.
Teoria lui Kelly este etichetată ca fiind cognitivistă deoarece acest psiholog a susţinut
importanţa proceselor cognitive în dezvoltarea personalităţii. El a considerat că personalitatea umană
se află într-o permanentă auto-construcţie în funcţie de sensul pe care îl atribuie evenimentelor pe care
le trăieşte, în funcţie de cum interpretează lumea. Într-o oarecare măsură, Kelly reia o idee mai veche a
lui William James care punea şi el accent pe rolul credinţelor în devenirea noastră ca persoane, dar
spre deosebire de acesta, Kelly propune un concept nou, constructul, şi duce această idee până la
ultimele ei consecinţe construind o teorie deosebit de complexă şi de bine articulată.
De asemenea concepţia lui Kelly poate fi înscrisă în rândul teoriilor umaniste datorită accentului
pe care acest psiholog l-a pus pe libertatea persoanei umane în construcţia propriului destin. Lumea pe
care noi o gândim poate să se potrivească foarte puţin cu lumea reală în care trăim, dar asta nu
însemnă că lumea "gândită" este mai puţin reală. Psihologul trebuie să fie mereu conştient de faptul că
el cercetează o realitate, cea psihică, căreia trebuie să i se dea o importanţă la fel de mare ca şi cea pe
care o dau fizicienii dimensiunilor concrete ale lumii. Contrar concepţiei psihanalitice şi a celei
behavioriste care au considerat că persoana umană este în mod inevitabil determinată fie de instincte,
fie de factorii externi, dar în acord cu afirmaţiile filosofilor şi psihologilor existenţialişti, Kelly a susţinut cu
fermitate că persoana umană este liberă în deciziile sale şi abia după ce a decis ajunge să fie

347
CĂTĂLIN DÎRŢU

determinată de propriile decizii. Cu alte cuvinte, lumea "gândită" nu numai că nu se supune în mod
absolut lumii "concrete" ci, mai mult, se reflectă asupra acesteia din urmă, modificând-o.

Concepţia despre personalitate a lui Kelly


În centrul teoriei lui Kelly este aşezat conceptul de construct. Apariţia unui construct este
determinată de multiplele noastre experienţe de viaţă, deoarece noi interpretăm continuu ceea ce ni se
întâmplă utilizând preponderent comparaţia. Omul nu este privit de către Kelly ca o fiinţă pasivă ci,
dimpotrivă, ca o fiinţă activă care judecă lumea, îşi construieşte continuu propriile atitudini faţă de
aceasta, cu alte cuvinte, dă sens propriei experienţe de viaţă.
Astfel, constructul este definit de Kelly ca o modalitate de organizare a experienţei în termenii
similarităţilor şi a contrastelor. Interesant este faptul că acest psiholog al personalităţii nu a conceput
constructul ca pe un element ultim, un fel de "atom psihic", ci l-a înţeles ca pe o structură care conţine
minim trei elemente. Mai mult, pentru a putea vorbi de existenţa unui construct, structura lui internă
trebuie să conţină cel puţin două elemente similare care să contrasteze cu un al treilea. Concret, Kelly
susţine că atunci când încercăm să interpretăm un eveniment, să-l înţelegem, noi suntem obligaţi pe de
o parte să-i găsim asemănări cu cel puţin un alt eveniment, iar pe de altă parte, cele două evenimente
care se aseamănă trebuie să contrasteze cu un al treilea. Spre exemplu, o judecată aparent simplă de
tipul: "Carmen este nepoliticoasă", presupune în primul rând o asemănare între comportamentul
nepoliticos al lui Carmen şi experienţa cel puţin al unui alt comportament nepoliticos, iar în al doilea
rând este presupusă diferenţierea clară a comportamentului nepoliticos de opusul său, comportamentul
politicos. Acest proces de constituire a constructelor va fi numit în psihologia cognitivă contemporană,
proces de categorizare, iar produsul acestui proces, categorie.
Este important să ne centrăm atenţia în continuare pe principalele caracteristici ale
constructelor, aşa cum le-a subliniat Kelly. În primul rând trebuie să menţionăm că aceste constructe nu
au un caracter universal ci, sunt personale. Aceasta înseamnă că fiecare persoană îşi dezvoltă pe
parcursul vieţii propriile constructe. Diferenţele dintre constructe provin pe de o parte din conţinutul lor,
(acest conţinut e determinat de experienţa noastră de viaţă, diferită de a altora), iar pe de altă parte sunt
date de modul specific în care aceste constructe se organizează formând o structură unică de
personalitate.
Spre exemplu, dacă doi oameni caracterizează o persoană ca fiind pragmatică, prin această
caracterizare cei doi se pot referi la lucruri diferite. Pentru unul din "judecători" a fi pragmatic poate avea
o valoare pozitivă, însemnând "a fi cu picioarele pe pământ", în timp ce pentru celălalt, a fi pragmatic
poate avea o valoare negativă, însemnând "a fi lipsit de suflet". Dar nu doar conţinutul afirmaţiei poate fi
diferit ci şi importanţa pe care i-o dau cei doi acesteia poate fi diferită. Pentru primul, "a fi cu picioarele
pe pământ" poate fi o caracteristică de valoare medie, chiar lipsită de importanţă , în timp ce pentru cel
de-al doilea "judecător", "a fi lipsit de inimă" poate desemna lipsa unei caracteristici esenţiale.
Exemplu de mai sus ne permite să mai surprindem două caracteristici importante ale
constructului personal. În primul rând, un construct nu este identic cu eticheta verbală care îl
desemnează. Am văzut deja, că în spatele unui cuvânt, (pragmatic), se pot ascunde două constructe
între care sunt diferenţe semnificative. Mai mult, pentru că un construct este o un produs al proceselor

348
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

cognitive care apare în urma operaţiei de comparare, (asemănare-deosebire), un singur cuvânt nu este
de ajuns pentru a-l desemna. Vom avea mai degrabă o dimensiune care implică doi termeni
contradictorii, (pragmatic - nepragmatic). Merită amintit şi faptul că, atunci când Kelly a subliniat
independenţa relativă a constructului de cuvânt, el a urmărit să precizeze şi că această structură de
personalitate, (constructul), nu este doar creaţia unui singur proces cognitiv, (gândirea), chiar dacă
acesta este cel mai important dintre procesele cognitive. Un copil care încă nu a învăţat să vorbească,
dar îşi manifestă preferinţa pentru o persoană şi respinge o alta, exprimă prin comportamentul
adoptarea unui construct
Pe de altă parte, am văzut că această dimensiune, (pragmatic - nepragmatic), nu ocupă acelaşi
loc în sistemul de valori al celor doi "judecători". În concepţia lui Kelly, constructele personale pot ocupa
poziţii diferite în structura personalităţii. Cele mai importante constructe se situează în "inima" structurii
personale având funcţia de a o organiza. Aceste constructe sunt numite de Kelly constructele
centrale, (core constructs), în timp ce altele, mai puţin importante, sunt numite constructe periferice şi
sunt dependente de constructele centrale.
În funcţie de importanţa lor pentru individ, constructele personale sunt mai mult sau mai puţin
supuse schimbării. Este important de reţinut, deci, că pentru Kelly, structura personalităţii este supusă
continuu schimbării. Este însă normal ca acele constructe centrale, care au în subordinea lor o mulţime
de alte constructe să fie cel mai puţin supuse schimbărilor, în timp ce constructele periferice să fie
mereu supuse restructurărilor.
O ultimă caracteristică a constructelor personale la care vrem să ne referim este
permeabilitatea diferită a acestora. Kelly atrage atenţia că toate constructele, fie ele centrale, fie
periferice, pot fi mai mult sau mai puţin permeabile. Permeabilitatea se referă la deschiderea unui
construct spre acceptarea de noi informaţii. Spre exemplu, noi ştim că un pătrat are patru laturi şi nimeni
şi nimic nu ne va face să acceptăm că el ar putea avea şi cinci laturi. Acesta este un exemplu de
concept periferic impermeabil. Este vorba de un concept periferic, deoarece faptul că un pătrat are
patru laturi nu prezintă o importanţă centrală pentru interpretarea pe care o dăm unii din noi lumii. (Am
specificat "unii din noi", deoarece pentru Pitagora, spre exemplu, figurile geometrice, deci şi pătratul, au
ocupat un loc central în concepţia lui filozofică despre lume). Dar dacă o persoană consideră că lumea
se împarte doar în oameni buni şi oameni răi fără să accepte vreo nuanţă între cele două extreme ale
dimensiunii şi îşi structurează continuu atitudinea şi comportamentul ei faţă de alţi oameni în
conformitate cu acest construct, putem considera că avem de a face cu un construct central
impermeabil.
Cunoaşterea constructelor personale, (îndeosebi a celor centrale), are o mare importanţă,
deoarece pe baza acesteia, atât omul obişnuit cât şi omul de ştiinţă poate prezice comportamentul viitor
al unei persoane. Îndeosebi pentru psihoterapeuţi, sugera Kelly, este important să se pornească de la
ipoteza că omul este şi se comportă în conformitate cu ceea ce crede el că este. Schimbarea
comportamentului unei persoane nu este posibilă decât dacă acţionăm în vederea schimbării structurii
de constructe pe care acea persoană o utilizează pentru a interpreta lumea şi a se adapta la ea. Un
astfel de demers, avertizează Kelly, nu este unul uşor, deoarece am văzut deja că acele constructe
care se află în centrul structurii personalităţii sunt rezistente la schimbare. Ca psiholog umanist însă,

349
CĂTĂLIN DÎRŢU

Kelly s-a arătat optimist deoarece el consideră că există o tendinţă înnăscută care îl determină pe om
să încerce continuu să-şi îmbunătăţească propria interpretare dată lumii şi, prin aceasta, să-şi
îmbunătăţească şi posibilităţile de adaptare la ea.

ACTIVITATE

Între concepţia despre personalitate, pe de o parte, şi concepţiile instinctualiste şi behaviorism, pe


de altă parte există diferenţe marcante. Încercaţi să surprindeţi şi să explicaţi natura acestor
diferenţe.

350
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

VI. UN CONCEPT IMPORTANT ŞI LONGEVIV:


TRĂSĂTURA DE PERSONALITATE

VI.1. TEORIA CLASICĂ A TRĂSĂTURII: G. ALLPORT

VI.1.1. Date biografice şi importanţa teoriei


Concepţia lui G. Allport (1897-1967) despre personalitate am fi putut să o prezentăm foarte bine
şi în cadrul teoriilor umaniste, deoarece acesta, ca teoretician şi cercetător a fost un înverşunat critic al
celor care au definit personalitatea în mod reducţionist ca sumă a unor procese psihice elementare, ca
o exprimare a instinctelor sau ca o simplă reacţie la stimulii externi. Nu o facem deoarece credem că se
cuvine ca acest psiholog să ocupe un loc aparte în expunerea noastă, deoarece este considerat de
foarte mulţi psihologi drept "părintele" psihologiei personalităţii ca disciplină. Chiar dacă nu Allport este
primul care a utilizat conceptul de personalitate şi s-ar putea argumenta că, până la el, au mai existat
câteva teorii care au tratat sistematic omul-ca-totalitate, (ex. teoriile psihanalitice), două sunt
argumentele care pot susţine afirmaţia că recunoaşterea psihologiei personalităţii ca disciplină de sine
stătătoare îi datorează cel mai acestui psiholog.
Primul argument îşi are întemeierea în faptul că Allport este cel care în 1937 a scos prima carte
în care va fi definit foarte clar obiectul şi direcţiile de cercetare a noii discipline. Îndeosebi structurarea
personalităţii în jurul conceptului de trăsătură de personalitate va fi una dintre ideile de forţă care va
marca psihologia personalităţii până astăzi.
Cel de-al doilea argument are în vedere tenacitatea cu care acest psiholog a continuat să-şi
apere propria teorie, (devenită astăzi clasică), şi implicit graniţele noului domeniu, în condiţiile în care
tendinţele principale în psihologia americană a acelui timp negau existenţa personalităţii reducând-o la
o sumă de elemente, (vezi structuralismul şi behaviorismul). Este drept că în acelaşi an cu cartea lui
Allport a apărut o altă lucrare aparţinând lui Stagner, lucrare în care apare explicit în titlu termenul de
personalitate, însă acest autor este mai degrabă exponentul concepţiilor anti-personaliste, deoarece
concepe personalitatea ca pe o sumă de deprinderi. Aşa cum vom vedea, din cele două teorii asupra
personalităţii apărute în acelaşi an, concepţia lui Allport este cea care a avut cel mai mare impact
asupra cercetărilor ulterioare din domeniul personalităţii, în timp ce teoria lui Stagner a servit mai
degrabă ca punct de plecare al criticilor celor mai înverşunaţi adversari ai ideii existenţei personalităţii
ca sistem şi, prin aceasta, a existenţei unor caracteristici interne stabile care ar putea explica
modalităţile diferite de comportament ale oamenilor, psihologii behaviorişti.
Urmând exemplul fratelui mai mare, Floyd care a studiat psihologia la Hardvard şi a devenit
ulterior profesor al aceleiaşi prestigioase universităţi şi un nume de referinţă în psihologia socială, G.
Allport a optat de timpuriu tot pentru psihologie. În autobiografia sa, Allport descrie două întâmplări
importante din viaţa sa care l-au ajutat să-şi definească propria concepţie despre personalitate şi să-şi
croiască propriul drum în psihologie.

351
CĂTĂLIN DÎRŢU

Prima dintre ele a avut loc în 1919, la vârsta de doar 22 de ani. Fiind chemat de la
Constantinopol unde a predat engleza şi sociologia la un colegiu, la Hardvard unde obţinuse o bursă,
Allport a decis să se oprească în drum la Viena unde se afla în acel moment fratele său. În acelaşi timp,
el a decis că nu se poate să treacă prin acest oraş fără ca să-l întâlnească pe deja celebrul Freud, fapt
care l-a determinat să-i ceară acestuia fixarea unei întâlniri. Marele psihanalist a acceptat întâlnirea, dar
în drum spre cabinetul particular al lui Freud, Allport şi-a dat seama că nu s-a gândit la nici un subiect
de discuţie şi a înjghebat unul în grabă. Astfel, ajuns în faţa lui Freud, Allport i-a relatat acestuia un caz
întâmplat în chiar mijlocul de transport în comun cu care venise la cabinet. El văzuse un băieţel de doar
patru ani a cărui manifestări trădau o clară fobie faţă de murdărie. Acest băieţel se plângea mereu
mamei sale: "Nu vreau să stau acolo… Nu-l lăsa pe acest om murdar să stea lângă mine". După câteva
clipe de gândire Freud l-a surprins pe tânărul Allport cu următoarea frază: "Şi acel mic băieţel erai tu?".
Pentru a înţelege ce se ascunde în spatele acestei întrebări aparent fără sens a lui Freud,
întrebare care pare chiar total deplasată, trebuie să ne reamintim câteva dintre principalele presupoziţii
ale psihanalizei. În primul rând, pentru Freud nici un act sau proces psihic nu este lipsit de cauză, (vezi
conceptul de determinism psihic), iar adevăratele cauze ale comportamentelor noastre sunt
inconştiente, (vezi conceptele de refulare, fixaţie şi regresie). Cu alte cuvinte credem că întrebarea lui
Freud ascundea următoarea interpretare: tânărul Allport nu ar fi acordat atenţie acestui caz dacă în
inconştientul său nu ar fi existat reminiscenţe refulate ale unei fobii asemănătoare cu cea a copilului din
întâmplarea relatată. De aceea, a crezut Freud, sensibilitatea determinată de aceste reminiscenţe
inconştiente l-a determinat pe tânărul din faţa lui să reţină şi să-i relateze acel caz. Această interpretare
a cazului cuprinsă implicit în întrebarea lui Freud se deosebea total de cea la care se gândea Allport.
Acesta din urmă a fost înclinat mai degrabă să interpreteze cazul relatat ca pe o situaţie clară în care
preocuparea obsesivă a părinţilor pentru curăţenie, (în cazul nostru al mamei), se transferă printr-un
proces de învăţare socială asupra copilului.
Dar, mai important decât diferenţele dintre cele două interpretări ale comportamentului copilului,
este faptul că, în opinia lui Allport, Freud nu a sesizat adevăratele cauze care l-au făcut pe tânărul
american să-i ceară o întrevedere. La acea oră, Allport era un necunoscut, mai precis doar un viitor
psiholog. Pura curiozitate şi o bună doză de optimism inconştient specific tinerilor, (nu se poate ca
Freud să refuze să se întâlnească cu mine…), sunt, după cum afirmă Allport adevăratele cauze ale
dorinţei de a se întâlni cu marele psihanalist. Cazul copilului fobic a fost construit în grabă şi prezentat
doar ca pretext cu scopul de a masca această curiozitate care, în sine, nu justifica defel o întâlnire la un
asemenea nivel.
Faptul că un mare psiholog, aşa cum era considerat Freud, nu a reuşit să descopere nişte
cauze atât de simple ale comportamentului unui tânăr, l-a făcut pe Allport să constate că există pericolul
real ca, deseori, marii teoreticieni să devină prizonieri ai propriilor teorii. Din acel moment, Allport s-a
distanţat total de psihanaliză, considerând că această teorie care e interesată aproape exclusiv de
manifestările patologice ale personalităţii şi este excesiv de dependentă de orientarea ei instinctualistă
îşi propune să plonjeze întotdeauna prea adânc în inconştient şi riscă interpretări prea alambicate, în
condiţiile în care motivele omului sănătos obişnuit sunt adeseori banale şi pot fi interpretate mult mai
simplu şi uşor dacă acordăm atenţie activităţii conştiinţei.
Cea de a doua întâmplare importantă din tinereţea lui Allport, cu consecinţe importante pentru
activitatea lui ulterioară, se referă la întâlnirea acestuia cu o altă orientare importantă în psihologie,

352
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

psihologia structuralistă. Concret, acum este vorba de întâlnirea din 1922, (de această dată în America,
la Clark University), cu Titchener, cel care are meritul de a fi transplantat cu deosebit succes teoria lui
Wundt pe tărâm american. Aşa cum îl descrie Allport, deşi aflat la sfârşitul carierei sale, Titchener avea
o statură impozantă, o barbă albă ca de profet şi era aproape venerat de tinerii cercetători cu care timp
de două zile a discutat probleme privind stadiul cercetărilor în domeniul proceselor senzoriale. În cea de
a treia zi, celebrul psiholog le-a acordat numeroşilor doctoranzi care l-au audiat, câte trei minute pentru
a-şi prezenta propriile cercetări.
Ajuns la Allport, care şi-a definit ca obiect al interesului cercetarea personalităţii şi, îndeosebi, a
trăsăturilor de personalitate, Titchener a avut o reacţie dură manifestată la început printr-o tăcere
dezaprobatoare, întrebându-l apoi direct pe conducătorul de doctorat al acestuia: "De ce îl laşi să
lucreze pe această temă?". Ştim deja că atât Wundt cât şi Titchener considerau procesele psihice
superioare ca fiind impenetrabile la cercetare strict experimentală. Adept al cercetării personalităţii prin
introspecţie şi pornind inductiv, ca şi Wund de altfel, de la procese elementare precum senzaţia,
Titchener nu putea fi de acord cu ideea ca efortul de cercetare a psihicului uman să se "risipească" în
mod deductiv, de la personalitate ca întreg la structurile ce o compun. Era firesc să considere un astfel
de efort ca fiind unul pur speculativ, o pierdere inutilă de timp.
Dacă luăm în calcul şi faptul că începând cu anul 1913, şi încă o perioadă după moartea lui
Allport, curentul behaviorist a fost dominant în psihologia americană, monopolizând discursul psihologic,
vom putea aprecia mai bine curajul pe care l-a avut acest psiholog de a-şi susţine punctul de vedere în
condiţiile în care a trebuit să înoate împotriva curentului şi vocea sa a fost aproape total izolată.

VI.2. CONCEPŢIA DESPRE PERSONALITATE A LUI G. ALLPORT

Aşa cum afirmam în capitolul introductiv, Allport a considerat că efortul psihologului interesat de
cercetarea personalităţii trebuie să penduleze între înţelegerea caracteristicilor universale care
caracterizează personalitatea şi cea a caracteristicilor specifice unui anume individ, între ceea ce este
comun tuturor şi ceea ce ne diferenţiază. Pentru a atinge primul scop, (cunoaşterea personalităţii în
general), Allport a propus conceptul de trăsătură de personalitate. Omul obişnuit, atrăgea atenţia acest
psiholog, utilizează în mod implicit denumiri care se referă la caracteristici ale persoanelor cu care vine
în contact în viaţa de zi cu zi. Majoritatea acestor denumiri nu sunt simple etichete, considera Allport, ci
se referă la realităţi existente "înăuntrul" persoanei.
Pentru a surprinde complexitatea acestui concept Allport a propus mai multe definiţii, şi pentru
că într-un secţiune ulterioară vom mai cita o definiţie dată trăsăturii de către acest autor, aici vom opta
pentru definirea trăsăturii ca "structură neuropsihică ce are capacitatea de a face funcţional echivalenţi
mulţi stimuli şi de a iniţia şi orienta forme echivalente (constante semnificativ) de comportament
adaptativ şi expresiv", Allport (1967/1991, p. 348). Am ales deliberat această definiţie mai complexă
dată trăsăturii, deoarece ea ne ajută mai bine decât oricare alta în înţelegerea controversei care a opus
teoriile behavioriste, dominante în acea epocă, concepţiei umaniste a lui Allport. Ne putem aduce uşor
aminte că behavioriştii au negat vehement existenţa oricăror procese psihice interne, indiferent dacă că
acestea s-au numit conştiinţă, inconştient, imaginaţie, sentiment sau voinţă. Era normal ca şi conceptul

353
CĂTĂLIN DÎRŢU

de trăsătură de personalitate, în condiţiile în care Allport afirma tranşant că acesta reflectă existenţa
unei "structuri neuropsihice" să fie considerat un artefact creat de limbaj.
Psihologii behaviorişti au propus în schimb conceptele, (echivalente între ele!), de deprindere
simplă, de conexiune sau relaţie Stimul-Răspuns, (S-R). Conform concepţiei acestor psihologi, prin
învăţare, organismul uman achiziţionează deprinderi simple, (comportamente), în măsura în care
acestea sunt recompensate. O astfel de deprindere simplă întărită prin recompensă se poate şi
generaliza, dar numai în condiţiile în care situaţia nouă prezintă suficiente asemănări, (elemente
identice), cu situaţia în care s-a produs învăţarea iniţială. O astfel de generalizare a primit numele de
transfer asociativ.
Allport citează un caz devenit celebru de cercetare pornită de la o astfel de concepţie. În 1929,
Hartshorne şi May au întreprins o cercetare vizând existenţa trăsăturilor de caracter la copii. Copiilor au
fost puşi în mai multe situaţii-test. Spre exemplu, în una din ele li s-a oferit posibilitatea să copie la
şcoală şi să mintă în legătură cu copierea, în alta, aceloraşi copii li s-a dat ocazia să fure bănuţi.
Concluzia studiului a fost că, deşi a reieşit foarte clar că acei copii aveau deprinderi constante legate fie
de furtul bănuţilor, fie de copiatul la şcoală, corelaţia dintre cele două comportamente a fost foarte
slabă. Mai concret, copiii care furau bănuţi nu copiau în mod obligatoriu şi la şcoală, şi invers. Aceasta
însemna că nu există trăsături generale precum cea de cinste ci mai degrabă există deprinderi specifice
unei situaţii sau alta.
Allport nu a negat rezultatele brute ale acestui studiu, ci numai interpretarea acestora,
interpretare pe care a considerat-o total falsă aducându-i câteva critici pertinente. În primul rând,
calităţile morale nu sunt stabile la copii în condiţiile în care aceştia se află în plin proces de socializare,
(Freud ar fi spus că nu au Super Ego-ul format). Pentru a putea susţine inexistenţa trăsăturilor, studiul
ar fi trebuit realizat, crede Allport, pe adulţi, care au un comportament mult mai constant.. Apoi, în al
doilea rând, datele studiului nu permit generalizarea concluziilor la nivelul tuturor, ci, pe baza lor, putem
trage concluzia că, "necinstea, aşa cum a fost ea măsurată, nu e ea însăşi o trăsătură."
O critică serioasă a fost adusă de Allport modului în care behavioriştii au definit transferul
asociativ, (aşa numita doctrină a elementelor identice). Pentru behaviorişti, a căror teorie este una pur
asociaţionistă, inexistenţa asemănărilor nu permite realizarea generalizării deprinderii. Replica lui
Allport, care, ca şi psihologii gestaltişti, a privilegiat conceptul de structură în locul celui de asociaţie, a
fost să aducă argumente privind existenţa transferului în condiţii în care nu avem asemănare, ci numai
"similaritate funcţională." Conceptul de similaritate funcţională a fost propus de Allport pentru a explica
situaţiile complexe.
Astfel, Allport atrăgea atenţia că limbajul nostru, (în fond o formă de comportament) e prea
complex pentru a putea fi explicat prin existenţa simplei asemănări. Citând un vers din opera lui Goethe,
("Verde este arborele de aur al vieţii"), Allport a susţinut că în acest caz şi în multe alte cazuri similare
de expresii poetice sau jocuri de cuvinte, nu poate fi vorba de nici o asemănare între "viaţă" şi un arbore
verde de aur şi, cu toate acestea, noi surprindem corect semnificaţiile frazelor. Această înţelegere a
unor cuvinte aparent fără înţeles logic este posibilă, crede Allport prin faptul că în aceste cazuri, deşi
lipseşte asemănarea, putem vorbi de existenţa unor echivalenţe de sensuri, a unei similarităţi
funcţionale.
Dar, afirmă autorul nostru, nu doar la nivelul limbajului funcţionează similaritatea funcţională, ci
chiar şi în cazurile comportamentelor obişnuite. Allport a fost de acord cu ideea că trăsăturile de

354
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

personalitate nu pot fi observate direct, aşa cum observăm comportamentul, dar el a susţinut
posibilitatea inferării trăsăturilor de personalitate din mai multe comportamente.
Exemple de inferare a unei trăsături putem da, urmând raţionamentul lui Allport, în cazul
trăsăturii de politeţe. O regulă de politeţe europeană cere ca atunci când facem un cadou cuiva, să
ştergem preţul afişat pe obiectul pe care-l facem cadou. În acelaşi timp, în S.U.A., o altă regulă cere ca
în aceeaşi situaţie preţul să fie afişat la vedere, sau, este normal ca el să fie specificat cu glas tare,
deoarece în cadrul acestei culturi, valoarea cadoului este privită în primul rând prin mărimea preţului.
Similar, românii obişnuiesc să sărute mâna doamnelor în semn de politeţe, în timp ce un gest similar ar
fi considerat în spaţiul american un afront. Putem observa din aceste exemple că din nou este pusă sub
semnul întrebării doctrina elementelor identice, deoarece, nici în acest caz nu putem susţine existenţa
unor asemănări, ba, mai mult trebuie să recunoaştem existenţa unui caracter contradictoriu al
comportamentelor descrise. Dar, deşi toate aceste comportamente sunt contradictorii, ele exprimă
aceeaşi trăsătură, cea de politeţe, şi cineva care are această trăsătură stabilă de personalitate, crede
Allport, va adopta uşor aceste comportamente diferite.
Un alt argument pe care Allport îl aduce în favoarea existenţei trăsăturilor este extraordinara
complexitate a creierului uman. Cercetările realizate de neurofiziologi scot continuu în evidenţă
organizarea deosebit de complexă, sistemică a sistemului nostru nervos. Este imposibil, afirmă Allport
ca această extraordinară complexitate şi structuralitate să se exprime în plan psihic şi comportamental
doar la nivelul unor deprinderi simple care se agregă prin cumulare.
În ceea ce priveşte cea de a doua direcţie de cercetare proprie psihologiei personalităţii, cea a
individului concret, a diferenţelor interindividuale, Allport a propus conceptul, mai puţin celebru, de
dispoziţie personală. La nivelul individual, consideră Allport, trăsăturile de personalitate nu se
manifestă la toţi oamenii la fel, deoarece ele interacţionează unele cu altele într-un mod unic, în cazul
fiecărui individ în parte. Dispoziţia personală reflectă tocmai această interacţiune unică a trăsăturilor
care face ca manifestările noastre comportamentale într-o situaţie anume să nu semene perfect cu cele
ale altor indivizi, ci să aibă o amprentă personală, inimitabilă.

ACTIVITATE

Care sunt principalele argumente ale lui Allport în susţinerea existenţei trăsăturilor de
personalitate în faţa atacului behaviorist care neagă realitatea acestora?

VI.3. CONCEPŢII ACTUALE PRIVIND STUDIEREA TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE

VI.3.1.Repere în evoluţia conceptului de trăsătură de personalitate


Privită din punct de vedere istoric, teoria trăsăturii a dominat aproape din totdeauna studiul
personalităţii. După ce în 1909 Heymans şi Wiersma au întreprins prima încercare de măsurare a
personalităţii prin intermediul evaluării trăsăturilor, acum mai bine de 60 de ani, Allport impunea definitiv
teoria trăsăturii ca pe un topos privilegiat al psihologiei personalităţii. Nenumăraţi au fost psihologii care
au susţinut, în ciuda diferenţelor dintre poziţiile lor teoretice, că pentru teoria personalităţii abordarea
conceptului de trăsătură este inevitabilă.

355
CĂTĂLIN DÎRŢU

Din punct de vedere psihologic, oamenii se deosebesc unul de celălalt atât în privinţa gândurilor
sau sentimentelor lor cât şi a caracteristicilor lor temperamentale sau caracteriale, iar cele mai multe
dintre aceste diferenţe pot fi uşor sesizate când oamenii acţionează în situaţii similare. Sarcina de a
descrie sistematic aceste diferenţe şi de a studia semnificaţia lor pentru înţelegerea individului revine în
principal psihologului interesat de cunoaşterea personalităţii. Trăsăturile de personalitate, cred cei mai
mulţi dintre psihologii personalităţii sunt cele ce determină existenţa acestor diferenţe importante
manifestate în comportamentul uman. “O trăsătură poate fi definită ca o entitate ipotetică ce explică
tendinţa unui individ de a se comporta într-o manieră similară în diverse situaţii", (Brody, 1988). Mai
mult aceste ipotetice caracteristici relativ stabile sau factori interni fac nu doar ca oamenii să se
comporte diferit de alţi oameni în situaţii asemănătoare, ci şi să aibă un comportament constant de-a
lungul timpului.
Definiţiile actuale ale trăsăturii nu diferă prea mult de cea propusă în Allport, după care “o
trăsătură reflectă într-o anumită măsură dispoziţii veridice şi comparabile ale mai multor personalităţi
care, datorită unei naturi umane comune şi a unei culturi comune, dezvoltă moduri similare de adaptare
la mediul lor, deşi în grade variate” (Allport,1991).
Atenţia deosebită de care s-a bucurat conceptul de trăsătură din partea psihologilor şi valoarea
trăsăturilor pentru cunoaşterea diferenţelor de personalitate sunt date de tripla lor funcţie” descriptivă,
predictivă şi explicativă. Mai tranşant, Hofstee (1984) încearcă să demonstreze importanţa trăsăturilor
pentru teoria personalităţii prin următorul raţionament: 1) Obiectul psihologiei personalităţii îl constituie
diferenţele individuale. Conceptul de persoană este mult prea vag şi de aceea o teorie comprehensivă a
personalităţii este posibilă numai în măsura în care ea pune accent pe caracteristicile generale prin care
oamenii se diferenţiază unii de alţii. 2) Psihologia încearcă să prezică modul în care oamenii se vor
comporta. 3) Dintre cele două premise urmează că psihologia personalităţii are ca obiect să prezică
diferenţele exprimate în comportament. 4) “În orice predicţie este necesar un predictor. Sunt prezise
diferenţele individuale din comportament iar ele sunt variabile sau seturi de variabile. Variabilele pot fi
prezise numai cu ajutorul altor variabile, de aceea predictorul este şi el o variabilă sau un set de
variabile. 5) Fără a forţa excesiv limbajul obişnuit, acele atribute ale indivizilor care ne fac capabili să
prezicem diferenţele din comportament pot fi numite trăsături.” (Hofstee, 1984). În concluzie, “psihologia
personalităţii este o psihologie a trăsăturii. Nu e nimic original în această afirmaţie. Singura mea scuză,
pentru că o repet, este relativa impopularitate a acestei concluzii.”
Într-adevăr, în ultimii 20 de ani, ideea că psihologia personalităţii este în principal o psihologie a
trăsăturii a devenit într-o mare măsură impopulară. În afara unei virulente critici conduse de pe poziţiile
situaţionismului, critică la care vom reveni ulterior, teoria trăsăturii a mai avut de înfruntat şi încercarea
unor alţi psihologi ai personalităţii de a căuta alte concepte mai adecvate care să numească elementele
ce stau la baza structurii personalităţii. Au mai fost propuşi termenii precum: instincte, dorinţe, credinţe,
intenţii, stiluri sau structuri, iar interesul pentru dezvoltarea unor căi alternative de definire a variabilelor
de personalitate este în creştere. Mai nou, “scopurile” propuse de Pervin (1983) şi “stările motivaţionale”
propuse de Apter (1984) sunt favorizate ca alternative ale trăsăturilor. Pe de altă parte Maddy (1980)
consideră trăsăturile ca fiind dimensiuni ale periferiei deoarece sunt adecvate numai cercetării
diferenţelor dintre oameni în timp ce dimensiunile centrale ale personalităţii (precum Ego, Id sau
Superego la Freud) s-ar adresa direct problemelor fundamentale ale naturii umane.

356
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Unii psihologi ai personalităţii cred că aceste căutări de redefinire a factorilor interni stabili ai
personalităţii sunt determinate mai degrabă de prejudecata că teoria trăsăturii este demodată decât de
constatarea că trăsăturile nu mai sunt relevante pentru cercetarea contemporană asupra personalităţii.
Marele avantaj al trăsăturii comparativ cu conceptele concurente este legătura ei necesară cu
comportamentul. Trăsăturile nu pot fi inferate în absenţa reflectării lor în comportamentul observabil, în
timp ce alte concepte propuse pentru a defini personalitatea pot fi atribuite unui individ în absenţa
oricărei manifestări comportamentale directe. Pare rezonabil să afirmăm, de exemplu, că cineva are
dorinţa sau interesul de a fi punctual şi în condiţiile în care acea persoană întârzie mereu. Dar dacă
afirm ca acel cineva este punctual, afirm implicit că nu întârzie decât în condiţii excepţionale. Trebuinţa
de a fi sociabil o poate avea şi un timid care nu vorbeşte cu ceilalţi, dar a spune despre cineva că este o
persoană sociabilă înseamnă a presupune imediat că acea persoană este comunicativă, adică îşi
exprimă într-un anume fel această trăsătură în comportament.
Astfel, faptul că trăsăturile sunt întotdeauna reflectate în comportament le face să fie mult mai
potrivite scopurilor cercetării decât alte tipuri de concepte şi explică de ce în jurul conceptului de
trăsătură consensul continuă să fie încă impresionant şi de ce majoritatea cercetărilor trecute şi
prezente în domeniul personalităţii au fost şi sunt centrate pe acest concept.

VI.3.2. Trăsăturile de personalitate şi Big Five (ipoteza lexicală)


Examinarea limbajului natural, care conţine o multitudine de termeni prin care oamenii obişnuiţi
se descriu pe ei înşişi sau pe alţi oameni, a devenit încă de timpuriu un obiectiv privilegiat al psihologilor
preocupaţi de descoperirea trăsăturilor de personalitate. Ceea ce a atras atenţia a fost remarcabila
similaritate, atât în conţinut cât şi în formă, dintre descrierile unei persoane realizate de oameni obişnuiţi
şi de psihologi profesionişti.
În 1926, Klages a sugerat că o analiză atentă a limbajului ar conduce la o mai bună cunoaştere
a personalităţii. Această sugestie l-a determinat în 1933 pe Baumgarten să încerce o examinare a
termenilor referitori la personalitate din limba germană. Dar, din cauza începerii celui de-al doilea război
mondial şi a conului de umbră în care a intrat, din nefericire, întreaga psihologie germană, încercarea lui
Baumgarten a rămas fără ecou.
De un real impact asupra cercetărilor ulterioare în domeniul trăsăturilor s-au bucurat însă
eforturile lui Allport şi Odbert care, în 1936, au selectat din cel mai important dicţionar al limbii engleze
17.953 de termeni care se refereau într-o mai mare sau mai mică măsură la trăsături de personalitate.
Pe baza numărului şi varietăţii acestor termeni s-a putut afirma pentru prima dată că trăsăturile de
personalitate sunt o componentă importantă a limbajului utilizat de oameni pentru a vorbi sau gândi unii
despre ceilalţi şi, tot pentru prima oară, a fost subliniată şi importanţa socială a trăsăturilor de
personalitate.
Nici un cercetător n-ar fi putut opera însă cu un asemenea număr de termeni. De aceea,
imediat după identificarea posibililor termeni-trăsătură, principala sarcină ce s-a ridicat în faţa
cercetătorilor a fost reducerea acestei mulţimi de atribute ale personalităţii la doar câteva trăsături
esenţiale. La o privire mai atentă s-a observat că mulţi termeni sunt sinonimi iar alţii, chiar dacă nu-s
sinonimi din punct de vedere lingvistic au sensuri apropiate sau apar de cele mai multe ori împreună în
cercetările empirice ce vizează trăsăturile de personalitate. Primul care şi-a asumat sarcina de a realiza
această reducţie a fost Raymond Cattell. Pe parcursul mai multor ani, începând cu 1943 şi utilizând lista

357
CĂTĂLIN DÎRŢU

de adjective publicată de Allport şi Odbert, Cattell a reuşit prin reduceri succesive a numărului de
termeni cu ajutorul tehnicilor de analiză factorială să extragă la început 35 de trăsături bipolare, pentru
ca mai târziu numărul factorilor importanţi să fie reduşi la 16 şi apoi la 12. O parte din redundanţa
existentă în limbajul utilizat pentru descrierea personalităţii a fost eliminată deci şi prin gruparea
adjectivelor ce au înţelesuri opuse, rezultând aşa-numitele adjective bipolare sau dimensiuni
descriptive.
Rezultatele studiilor lui Cattell au condus la un model mai obiectiv de organizare a miilor de
termeni ce descriu diferenţele individuale şi au fost utilizate ca punct de plecare pentru numeroase alte
cercetări bazate pe tehnica analizei factoriale. Astfel, în 1961 Tupes şi Christal, analizând intercorelaţiile
dintre cele 35 de trăsături selectate de Cattell ca fiind reprezentative pentru domeniul personalităţii, au
obţinut doar 5 factori. Descoperirea aceluiaşi număr de factori a raportat-o şi Norman în 1963, din
analiza a 20 de adjective bipolare selectate tot din termenii propuşi de Cattell. Încercările lui Norman de
a descoperi o taxonomie mai adecvată a atributelor referitoare la personalitate nu s-au limitat numai la
reanalizarea rezultatelor studiilor lui Cattell ci, în 1967, pornind de la un număr de 2.800 de trăsături a
ajuns pe o cale proprie la 75 de grupări de trăsături, (clusteri), ce au putut fi din nou reduşi la 5 factori
independenţi unul de celălalt.
Mai mult ca sigur că acest efort de analiză a termenilor referitori la personalitate descoperiţi în
limbajul obişnuit ar fi fost perceput ca o inutilă pierdere de timp în afara formulării explicite a unei
ipoteze plauzibile care să confere un suport teoretic acestor cercetări laborioase. Această ipoteză a
devenit cunoscută în literatura de specialitate sub numele de “ipoteza lexicală” şi a devenit ipoteza sub
semnul căreia s-au desfăşurat marea majoritate a studiilor ce examinează limbajul utilizat de oamenii
obişnuiţi în descrierea personalităţii. Ipoteza lexicală susţine că de-a lungul istoriei “toate acele aspecte
ale personalităţii umane care au reprezentat o anume importanţă, interes sau utilitate au fost codate în
limbaj”; termenii astfel constituiţi devenind “simboluri reprezentative ale comportamentului uman.
Norman, în 1967, afirma de asemenea că în limbaj au fost codate de-a lungul timpului doar acele
caracteristici ale personalităţii care au putut fi percepute destul de frecvent, au fost relativ uşor de
recunoscut datorită distinctivităţii lor şi au avut suficientă semnificaţie pentru a fi codaţi şi reţinute în
limbajul natural.
Pentru a prezenta mai explicit modul în care teoria lexicală îşi reprezintă universul atributelor ce
definesc personalitatea, Goldberg a recurs la analogia dintre limbaj şi cerul care pe timpul nopţii este
acoperit de stele. Ca şi stelele pe cer, atributele ce descriu personalitatea sunt distribuite peste tot de-a
lungul unui întins spaţiu semantic, numai că în unele regiuni densitatea atributelor este mai mare.
Aceste regiuni pot fi numite “categorii naturale” sau mai poetic “galaxii semantice”. Cu cât va fi mai
important un atribut ce se referă la o caracteristică a personalităţii cu atât va avea mai multe sinonime şi
termeni subordonaţi care vor delimita subtil faţetele multiple ale acelui atribut.
Dată fiind importanţa socială deosebită pe care o prezintă cunoaşterea trăsăturilor de
personalitate, ipoteza lexicală începând cu Allport va presupune că toate trăsăturile care determină
diferenţe individuale vor fi reprezentate în limbaj. Astfel, în măsura în care ipoteza lexicală se dovedeşte
a fi corectă, prin analiza limbajului obişnuit am putea realiza o taxonomie comprehensivă a trăsăturilor
de personalitate. Un termen care numeşte o trăsătură implică deci o interpretare a comportamentelor
observate şi are funcţia de a descrie o persoană şi de a distinge de alte persoane permiţând o
clasificare a acelei persoane în relaţiile cu alte persoane.

358
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Pornind însă de la această funcţie socială a termenilor ce numesc trăsături, Hogan a dezvoltat o
teorie socio-analitică a limbajului. Conform acestei teorii, termenii-trăsătură ce pot fi întâlniţi în limbajul
obişnuit nu reflectă structuri psihice reale caracteristice naturii umane. Omul, crede Hogan, este în
primul rând o fiinţă socială, caracterizată de o puternică dorinţă de afiliere şi de realizare în cadrul
societăţii, de aceea şi limbajul nu poate fi conceput decât ca un produs al relaţiilor interpersonale.
Utilizarea limbajului îndeosebi în negocierea relaţiilor interpersonale face ca termenii-trăsătură să
sintetizeze şi să ofere informaţii despre contribuţia potenţială a unui membru la activitatea unui grup şi
despre reputaţia lui în acel grup.
Departe de a numi structuri neuropsihice interne, termenii-trăsătură, în viziunea lui Hogan, se
dovedesc a fi inerent evaluativi, informându-ne despre acele forme ale comportamentului social care
sunt cruciale pentru supravieţuirea grupului. Faptul că termenii-trăsătură pot avea uneori un puternic
caracter evaluativ şi că graniţa dintre termenii veridici şi cei evaluativi este adesea greu de stabilit a fost
recunoscut încă de la primele cercetări asupra limbajului de către Allport, dar acelaşi psiholog aprecia
că numai 30% dintre termenii-trăsătură au o nuanţă predominant evaluativă şi că aceşti termeni au o
semnificaţie redusă pentru studiul structurii personalităţii.
Dar Allport n-a încercat numai separarea termenilor ce denumesc structuri veridice de
personalitate de termeni evaluativi de provenienţă socială ci a mai impus o distincţie ce a stat la baza
unor numeroase studii ulterioare, cea dintre termenii-trăsătură şi termenii ce reflectă stări dispoziţionale
temporare. Aceşti termeni ce au funcţia de a descrie conduita reprezintă, conform aprecierii lui Allport,
25% din totalul de 18.000 al termenilor pe care i-a considerat ca referindu-se la personalitate. Într-un
studiu publicat în 1981, Allen şi Potkay pornind de la sugestiile lui Mischel (1968) au încercat să
demonstreze că distincţia dintre trăsătură şi stările temporare este una artificială, arbitrară. Aceşti autori
au considerat că trăsăturile şi stările dispoziţionale de moment sunt în mod inexplicabil legate, lucru
demonstrat atât prin faptul că o etichetă verbală poate desemna în acelaşi timp o trăsătură şi o stare
temporară, cât şi prin aceea că acelaşi instrument poate măsura pe rând şi trăsături şi stări, în funcţie
de schimbarea instrucţiunilor de utilizare ale acelui instrument.
În replică la aceste afirmaţii, un număr important de autori şi-au propus să descopere noi
argumente în favoarea distincţiei dintre termenii-trăsătură şi termenii-stare. Astfel, G. Semin şi
colaboratorii săi au subliniat faptul că această distincţie nu este un pur artificiu teoretic, ci este
îndreptăţită, deoarece în cadrul limbajului obişnuit, tipurile diferite de forme lingvistice reflectă diferenţe
reale, legate de funcţiile pe care le îndeplinesc aceste forme lingvistice în interiorul limbajului. Termeni
precum adjectivele ce denumesc trăsături ar avea funcţia de a descrie persoane, în timp ce termeni
precum verbele trimit în mod nemijlocit la comportament. S-a considerat că distincţia dintre termenii ce
sintetizează informaţiile despre caracteristicile generale ale personalităţii, stabile în timp, şi cei ce se
referă la dispoziţii de moment este suficient de bine reprezentată în limbajul curent astfel încât atât
psihologii, cât şi oamenii obişnuiţi pot realiza în mod spontan această distincţie.
Friedhandler (1986) se opune şi el încercărilor de a reduce distincţia dintre trăsătură şi stare la
o singură dimensiune. La afirmaţia că nu există criterii adecvate pentru a realiza această distincţie,
acest autor susţine că termenii-trăsătură şi termenii-stare numesc două realităţi cu caracteristici complet
diferite, astfel încât pentru departajarea acestora pot fi aduse suficiente argumente. În primul rând,
trăsăturile de personalitate sunt definite întotdeauna ca fiind stabile în timp, în condiţiile în care stările
emoţionale, de exemplu, la care fac referire unii din termenii-stare, au o durată de viaţă foarte scurtă. În

359
CĂTĂLIN DÎRŢU

al doilea rând, stările dispoziţionale, afirmă Friedhandler, sunt manifestări continue, în timp ce trăsăturile
se manifestă discontinuu, având o natură reactivă la circumstanţe relative şi, nu în ultimul rând, stările
dispoziţionale pot fi direct observate deoarece se referă la comportamente concrete în timp ce
trăsăturile trebuie să fie inferate, fiind entităţi abstracte.
La aceste caracteristici ce delimitează trăsăturile de stările temporare, alţi autori adaugă
frecvenţa cu care componentele ce definesc o trăsătură se manifestă într-o perioadă de timp dată şi
intensitatea mai mare care, cred aceşti autori, este caracteristică mai degrabă unei trăsături decât unei
stări de moment.
Dacă însuşi Allport recunoştea că numai 25% din termenii descriptivi oferiţi de lexicul limbii
engleze numesc trăsături de personalitate datorită faptului că aceşti termeni se referă la simboluri
sociale inventate dintr-o combinaţie de interese psihologice, culturale şi etice, înţelegem de ce
majoritatea studiilor lexicale sunt preocupate de descoperirea unor criterii eficiente în departajarea
termenilor ce numesc trăsături veridice de cele ce se referă la aspecte superficiale ale personalităţii, şi
de ce studiul limbajului se dovedeşte a fi şi astăzi incitant pentru psihologii personalităţii. Dezbaterile
privind statutul diferit al termenilor ce de referă la personalitate sau comportament au scos în evidenţă
complexitatea limbajului psihologic obişnuit, au oferit un plus de veridicitate ipotezei lexicale şi, prin
aceasta, studiile centrate pe analiza lexicală au contribuit în mod decisiv la dezvoltarea teoriilor
contemporane ale simţului comun, teorii care-şi propun să descopere atât modul în care omul obişnuit
emite judecăţi asupra personalităţii în condiţiile concrete ale vieţii de zi cu zi cât şi valoarea de adevăr a
acestor judecăţi.

VI.3.3. Five-Factor Model sau analiza trăsăturilor de personalitate


cu ajutorul chestionarelor
Deşi după formularea ipotezei lexicale analiza limbajului obişnuit s-a impus drept cea mai veche
metodă de descoperire a trăsăturilor de personalitate, există destule voci care-i contestă supremaţia în
acest domeniu. Astfel, adepţi ai utilizării chestionarelor consideră că tradiţia lexicală a jucat un rol minor
în istoria cercetării personalităţii, rol limitat doar la stimularea interesului teoretic pentru trăsăturile de
personalitate. Datorită faptului că, de-a lungul timpului, cele mai multe evaluări ale personalităţii s-au
realizat prin metoda chestionarului, aceşti cercetători conchid că studiile lexicale au fost şi sunt potrivite
numai pentru explorarea oarecum superficială a structurii personalităţii. De aceea rezultatele lor trebuie
cu necesitate confirmate, adâncite şi generalizate cu ajutorul datelor obţinute prin studii ce utilizează
chestionarele ca principal instrument, date ce sunt apoi prelucrate prin intermediul unor variate şi
complexe tehnici de analiză factorială.
Preocupările legate de descoperirea structurilor de personalitate prin prisma datelor oferite de
chestionare au condus la apariţia lui Five Factor Model, o paradigmă metodologică-teoretică în jurul
căreia s-au iscat numeroase controverse aflate astăzi în plină desfăşurare. Începutul constituirii acestei
paradigme poate fi plasat în momentul în care cercetători diferiţi ce au utilizat analiza factorială în
reducţia datelor, precum Fiske în 1949, Tupes şi Christal în 1961 sau Norman în 1963, au ajuns la
concluzia că toate trăsăturile de personalitate pot fi reduse la cinci factori între care nu mai există
corelaţii semnificative, deci sunt independenţi fiecare de ceilalţi patru. Din păcate, această primă
descoperire a celor cinci factori în care rolul principal îi revine studiului publicat de Tupes şi Christal în
1961 n-a putut fi valorificată aşa cum ar fi meritat atât datorită atacului general declanşat împotriva

360
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

trăsăturii în deceniile 70 şi 80, atac purtat îndeosebi de pe poziţiile behaviorismului radical şi al


psihologiei sociale, cât şi datorită dezacordului existent între factorialişti cu privire la tehnicile utilizate în
extragerea factorilor, la numărul de factori şi la denumirea lor.
După aproape douăzeci de ani, importanţa celor cinci factori pentru explicarea personalităţii a
fost redescoperită şi zeci de autori s-au întrecut în a conduce cercetări ale căror rezultate s-au constituit
în argumente ce susţin această paradigmă. Astăzi, chiar şi cei mai înverşunaţi adversari ai teoriei celor
cinci factori recunosc meritul acesteia de a fi reuşit reaşezarea teoriei trăsăturilor pe o poziţie dominantă
în câmpul cercetărilor asupra personalităţii. “După decade de dubii şi defensivă, trăsăturile revin în top.
Există un consens crescând în psihologia personalităţii că trăsăturile există, durând de-a lungul timpului
şi situaţiilor putând fi măsurate fidel şi valid, şi că măsurarea diferenţelor individuale prin trăsături poate
fi utilizată cu un mare avantaj în predicţia comportamentului uman (…) Five Factor Model este o cauză
majoră a acestei resuscitări a interesului pentru trăsături” (McAdams, 1992, p. 330). Ca o recunoaştere
expresă a acestui interes crescând pentru “citirea” structurilor de personalitate prin grila oferită de acest
model penta-factorial, în 1992, un număr din prestigioasa revistă Journal of Personality a fost dedicat în
întregime acestei probleme.
Consensul privind existenţa celor cinci factori a crescut rapid, dar cel privind la denumirea
factorilor a fost greu de realizat. Poate fi menţionat faptul că în 1963 Norman prefera să utilizeze cifre în
loc de cuvinte pentru cei cinci factori descoperiţi de el, considerând că prin utilizarea cifrelor se va situa
dincolo de disputele purtate în jurul interpretării factorilor. Cu toate că divergenţele dintre penta-
factorialişti cu privire la numele factorilor s-au menţinut, astăzi ele sunt privite ca reprezentând
inadecvări minore, rod al unor preferinţe terminologice subiective ce acoperă în fond aceeaşi realitate,
incapabile să mai umbrească mult mai valorosul consens cu privire la numărul şi importanţa acestor
factori pentru cunoaşterea structurii de bază a personalităţii.
Toţi adepţii modelului penta-factorial sunt astăzi de acord că doi dintre factori au fost corect
extraşi şi bine definiţi cu aproape patruzeci de ani în urmă de psihologul englez H. Eysenck. Studiile pe
care acesta le-a întreprins cu privire la bazele biologice ale personalităţii l-au condus la concluzia că
există două dimensiuni de bază ale personalităţii, numite de el Extraversiune/Intraversiune (devenită
Factorul I în Five Factor Model) şi Nevrozism/Stabilitate Emoţională (Factor IV).
Factorul I, (Extraversiune/Introversiune) a suscitat numeroase discuţii deşi a fost pus în
evidenţă mult mai devreme decât alţi factori şi a fost mult mai mult timp utilizat. (Este bine cunoscută
contribuţia lui Jung în impunerea termenilor de extra- şi introversiune). Problemele pe care le ridică
interpretarea conţinutului acestui factor sunt legate de posibila lui suprapunere peste conţinutul
Factorului II, Agreeableness. Acest al doilea factor (Agreeableness), (pentru care în limba română este
destul de greu de găsit un termen echivalent) a fost definit ca reunind caracteristici precum grijă faţă de
ceilalţi, altruism, susţinere afectivă la polul pozitiv al dimensiunii şi indiferenţă faţă de ceilalţi, egoism,
chiar ostilitate la polul negativ. Deoarece asemănarea cu Factorul E pare evidentă, cercetătorii penta-
factorialişti au subliniat faptul că Factorul A cuprinde mai degrabă aspecte interpersonale, în timp ce
Factorul E se referă preponderent la caracteristici care, în acord cu concluziile lui Eysenck, au
determinanţi biologici. Într-o altă încercare de a sublinia independenţa Factorului E de Factorul A,
Watson şi Clark identifică Factorul E cu emotivitatea pozitivă. Aceste delimitări conceptuale au meritul
de a sublinia că Factorul E nu trebuie confundat cu sociabilitatea. Observăm că se fac eforturi de a

361
CĂTĂLIN DÎRŢU

sublinia apartenenţa Factorului E la componenta temperamentală a personalităţii, în timp ce Factorului


A îi sunt atribuite aspecte ce ţin de dimensiunea ei caracterială.
Cel de-al treilea factor este poate şi mai greu de definit. El este îndeobşte numit
Conscientiouness (≈ conştiinciozitate), dar Digman (1990) consideră acest termen ca fiind mult prea
ambiguu şi propune termenul de Will to Achieve (≈ voinţă orientată spre autorealizare) sau simplu Will
(voinţă). Multe studii leagă acest factor de realizarea prin educaţie.
În ceea ce priveşte factorul Nevrozism, Factorul IV, aproape că nu există controverse privind
definirea lui. El a mai fost numit de Tellegen (1985) Emotivitate Negativă şi se referă la prezenţa şi
efectele stărilor afective negative sau, aşa cum sugerează Costa & John (1992), Factorul N se referă la
tendinţele diferite ale indivizilor de a experimenta durerea sau suferinţa şi la stilurile cognitive şi
comportamentale ce emerg din această tendinţă.
Ultimul factor, Factorul V cuprinde caracteristici subordonate precum: flexibilitate a gândirii,
originalitate, curiozitate, un spectru larg, şi a primit numele de Openness to Experience (≈ deschidere
spre experienţă), (Costa & McCrae, 1985), dar mai frecvent a fost numit Intellect (Goldberg, 1981). Atât
cei ce preferă să numească acest factor Openness, cât şi cei ce-l numesc Intellect subliniază că
Factorul V nu trebuie confundat cu inteligenţa aşa cum este ea măsurată de teste precum Stanford-
Binet sau W.I.S.C. Factorul V este considerat ca fiind o dimensiune a personalităţii şi nu o simplă
aptitudine. De aceea, penta-factorialiştii atrag atenţia că mulţi oameni pot obţine scoruri ridicate la acest
factor fără ca aceste scoruri să corespundă cu Q.I.-ul lor. Structura complexă a factorului V conţine
termeni legaţi nu doar de inteligenţă ci şi de creativitate şi de “cultură”, (interese culturale).
Dar indiferent de perspectiva metodologică adoptată în studierea factorilor şi de numele pe care
li-l dau, destul de numeroşii adepţi ai paradigmei penta-factoriale se arată a fi, în ciuda dimensiunilor
dinăuntru şi a criticilor din ce în ce mai virulente din afară, extrem de entuziaşti. Ei consideră că odată
cu descoperirea celor cinci factori au fost în sfârşit puse în evidenţă dimensiunile de bază ale oricărei
personalităţi. Astfel, Saucier & Goldberg (1996) afirmă că “… atributele personalităţii pot fi reprezentate
la un nivel abstract, cu o considerabilă comprehensivitate şi cu o mare economie, de cele cinci
dimensiuni”, iar McCrae & John (1992) cred că cei cinci factori “sunt pur şi simplu un fapt empiric,
precum faptul că există şapte continente pe pământ sau opt preşedinţi americani originari din Virginia”.
Riscând o analogie cu biologii, care clasifică vertebratele în opt clase şi nimeni nu le cere
imperativ să explice de ce procesul evolutiv s-a concretizat în opt clase şi nu în patru sau unsprezece,
aceeaşi autori afirmă, în continuare, că raţiunile pentru care diferenţele dintre fiinţele umane pot fi
înscrise de-a lungul celor cinci dimensiuni pot fi găsite undeva în evoluţie, neurobiologie, socializare sau
condiţia existenţei umane, dar că ar fi probabil fără sens sau cel puţin neprofitabil să ne întrebăm de ce
s-a întâmplat să fie doar aceste cinci dimensiuni.
Ipoteza universalităţii factorilor implică în mod necesar afirmaţia că existenţa şi stabilitatea lor n-
ar fi afectată în mod esenţial de trecerea timpului şi de contextul situaţional imediat. Studii longitudinale
realizate pe adulţi au dovedit stabilitatea în timp a trăsăturilor de personalitate, iar în urma unor cercetări
realizate în Olanda, Japonia, Ungaria sau China s-a putut afirma existenţa unor structuri similare cu cea
penta-factorială descoperită în mediul anglo-saxon (american, englez şi german). Chiar dacă, spre
exemplu, cei cinci factori descoperiţi în China nu corespund punct cu punct cu cei descoperiţi în Anglia,
factorialiştii cred că s-a acumulat suficientă evidenţă empirică pentru a se putea susţine că cei cinci
factori sunt transculturali şi implicit universali.

362
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

VI.3.4. Deosebiri între paradigma Big Five şi Five-Factor Model


La începutul secţiunii precedente am amintit faptul că importanţa analizei lexicale în
descoperirea trăsăturilor de personalitate a fost minimalizată de adepţii utilizării metodei chestionarului.
Deşi li se recunoaşte studiilor lexicale meritul de a fi pus piatra de temelie la descoperirea modelului
Five Factorial, principala obiecţie care li se aduce acestora este aceea că depind prea mult de
modalităţile în care este privită personalitatea de către simţul comun, neglijând evidenţa empirică şi
concluziile la care s-a ajuns după decenii de cercetare şi teoretizare ştiinţifică asupra personalităţii. Este
interesant de remarcat că în urma criticilor pe care adepţii chestionarelor le-au adus studiilor lexicale,
cei ce urmăresc descoperirea structurilor de personalitate prin analiza limbajului obişnuit şi-au elaborat
propria concepţie penta-factorială, numită Big-Five, ca alternativă la Five Factor Model.
Deosebirile dintre aceste două modele sunt însă minore, cea mai importantă dintre ele (în afară
de cea de metodă) fiind aceea că adepţii lui Big-Five, au renunţat la pretenţia de a răspunde la
întrebarea dacă numele trăsăturilor acoperă structuri reale sau sunt simple structuri lingvistice.
Adoptând o poziţie comodă pe care au numit-o “realism moderat”, cercetătorii lexicului i-au lăsat pe
adepţii lui Five Factor Model să poarte greul luptei cu criticii care pun sub semnul întrebării veridicitatea
trăsăturilor. Prin “realism moderat” Saucier & Goldberg (1996) înţeleg faptul că numele pe care le dăm
noi trăsăturilor de personalitate nu pot fi o reflectare directă şi pură a realităţii pe care o vizează. Deşi
aceşti autori afirmă că există o strânsă legătură între limbaj şi realitate şi resping complet ideea că
personalitatea ar putea exista numai în limbaj, ei preferă să vorbească despre atribute ale personalităţii
şi nu despre trăsături de personalitate.
Faptul că diferenţele dintre cele două variante ale modelului celor cinci factori sunt minore, şi că
ţin mai degrabă de un orgoliu privind superioritatea metodei utilizate este demonstrabil şi prin aceea că
aproape întotdeauna studiile lexicale şi cele bazate pe chestionar apar împreună în aceleaşi publicaţii.
Şi mai evidentă este similaritatea celor două variante ale paradigmei penta-factoriale, atunci când se
adoptă o poziţie comună în faţa criticilor dure venite din afara modelului. Poate fi dat ca exemplu
răspunsul la unison pe care McCrae & Costa, pe de o parte, şi Goldberg & Saucier, pe de altă parte, l-
au dat lui Block (1995) atunci când acesta, de pe poziţia unei autorităţi recunoscute în domeniul
psihologiei personalităţii, a pus sub semnul întrebării fundamentele teoretice şi, prin aceasta, şi
constatările empirice ale lui Five Factor Model.
Dar cel mai important consens realizat între variantele Big-Five şi Five Factor Model este cel cu
privire la valoarea modelului penta-factorial şi la importanţa acestuia pentru cercetările ulterioare din
psihologia personalităţii. Din perspectiva ipotezei lexicale, universalitatea factorilor este evidentă
deoarece paradigma penta-factorială îşi are originea în răspunsurile la cinci tipuri de întrebări pe care
orice om şi le pune atunci când intră în contact cu un necunoscut.
Goldberg (1981) susţine că aceste întrebări se referă la:
- dacă acel necunoscut este activ şi dominant sau pasiv şi conformist (Factorul I - Extraversion).
- dacă are în societate o prezenţă agreabilă şi caldă sau dimpotrivă este rece şi distant (Factorul II -
Agreeableness).
- dacă este responsabil şi conştiincios sau delăsător şi neglijent sau, pe scurt, dacă se poate conta pe
el (Factorul III - Consciousness).
- dacă este impredictibil (data să depăşească limita normalităţii) sau este stabil (sănătos mintal)
(Factorul IV - Nevroticism).

363
CĂTĂLIN DÎRŢU

- dacă este inteligent şi cult sau prost şi ignorant (Factorul V - Openness to Experience sau Intellect)
Priviţi din această perspectivă, ca răspunsuri la aceste cinci întrebări esenţiale pentru
cunoaşterea oricărei persoane, cei cinci factori le apar lui Saucier & Goldberg ca având puterea de a
îndeplini rolul unei hărţi. Pentru a nu ne rătăci în mulţimea atributelor ce au pretenţia de a defini fiinţa
umană, existenţa unei hărţi devine de o importanţă crucială pentru cunoaşterea structurilor de
personalitate. Aceşti autori consideră că, deşi încercări de a cartografia domeniul personalităţii au
existat din cele mai vechi timpuri, abia după formularea ipotezei lexicale ca premisă şi după dezvoltarea
tehnicilor statistice cunoscute sub termenul generic de “analiză factorială” a putut fi rezolvată această
problemă. În concluzie, credinţa celor doi autori este că Big Five este teoria care poate şi trebuie să
funcţioneze ca ghid în orice tip de cercetare a atributelor personalităţii.
Adepţii lui Five Factor Model merg chiar mai departe decât cei ai lui Big Five. Formulând
constatări critice împărtăşite şi de alţi teoreticieni, ei subliniază faptul că puţini dintre teoreticienii
personalităţii cu o evidentă orientare către cercetarea empirică, (cum ar fi Eysenck & Cattell), pot fi
încadraţi printre teoreticienii tradiţionali. În majoritatea cazurilor însă, empirismul radical al multor
cercetători ai personalităţii, fiecare din ei susţinându-şi propriul său model empiric, a fost capabil doar să
aglomereze nepermis de mult spaţiul teoretizării, prin generarea a zeci de mini-teorii şi crearea a zeci
de dispute în jurul unor probleme fără prea mare semnificaţie pentru înţelegerea personalităţii. Această
risipă de energie lipsită de finalitate a avut consecinţe negative, expunând în mod nepermis întreg
domeniul cercetării personalităţii la atacuri concertate din afară, atacuri devenite eficiente numai datorită
lipsei de coeziune din interior.
Odată însă cu apariţia F.F.M., susţinătorii lui proclamă că timpul este apt pentru un nou început
în psihologia personalităţii. Five-Factor este în viziunea lor modelul care face posibilă schiţarea unui
cadru metateoretic larg în interiorul căruia îşi pot găsi locul nu numai multe din teoriile clasice ci şi
constatările empirice ale cercetării contemporane, cadru devenit astfel cel mai potrivit pentru apariţia
unei noi generaţii de teorii. “F.F.M. nu este produsul unui empirism lipsit de sens, ci un sistem
conceptual generos care este relevant pentru multe dintre problemele generale ce au fost dezvoltate de
teoriile clasice ale personalităţii” (McCrae & Costa, 1996).
Cei ce afirmă că F.F.M. este un model metateoretic consideră în continuare că este puţin
probabil ca o singură teorie să-l poată explica în întregime. Un model metateoretic, susţin aceeaşi, va
genera aşa numitele “teorii de nivel mediu” adică teorii care se vor situa la diferite nivele explicative şi
care, vor fi mai degrabă complementare decât într-o competiţie acerbă deoarece fiecare dintre ele va
urmări să facă inteligibile anumite aspecte ale metateoriei. Dar F.F.M. nu se dovedeşte a fi un cadru
unificator doar pentru teorie şi funcţia lui nu este să ofere numai un limbaj comun pentru psihologi de
diferite tradiţii ci el are şi rolul de a integra eficient instrumentele cu ajutorul cărora psihologii pun în
evidenţă structurile de personalitate. Adepţii F.F.M. susţin că în urma cercetărilor întreprinse de ei, cei
cinci factori au fost descoperiţi în mai toate instrumentele destinate măsurării personalităţii şi că, în
consecinţă, aceste instrumente se dovedesc a fi măsuri alternative ale aceloraşi constructe
fundamentale.

VI.3.5. Critici şi controverse în jurul Big Five şi Five-Factor Model


Optimismul exagerat al penta-factorialiştilor şi-a atras însă destui critici. Mai toţi aceşti critici
manifestă serioase rezerve în legătură cu obiectivitatea metodei utilizate. Deşi în ultimii ani procedeele

364
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

statistice cunoscute sub numele de analiză-factorială au devenit extrem de sofisticate, multe dintre
vechile critici care au vizat încă de pe vremea lui Allport analiza factorială sunt considerate încă valabile.
Văzute ca fiind pur empirice cantitative, deci ateoretice, studiile analitic-factoriale sunt criticate în
principal pentru că ar permită ca subiectivitatea şi arbitrariul să intervină: 1) în alegerea itemilor; 2) în
alegerea procedurilor statistice şi a rotaţiilor şi 3) în numirea factorilor obţinuţi.
I se mai reproşează paradigmei penta-factoriale şi faptul că nu reuşeşte să fie decât o
taxonomie descriptivă deoarece, urcând pe panta generalităţii ea pierde cea mai mare parte din
informaţiile specifice ratând astfel şansa de a deveni o taxonomie explicativă. Subliniind şi el că
formularea lui Big Five este în întregime ateoretică, Block (1995) critică utilizarea termenului de “model”
ca fiind prematură.
Acelaşi autor deplânge faptul că psihologia personalităţii este definită de mult prea mult timp
doar ca un studiu al diferenţelor interindividuale şi că F.F.M. nu depăşeşte această condiţie nereuşind
să-şi propună dezvoltarea unui cadru teoretic şi pentru cercetarea diferenţelor intraindividuale.
Completând oarecum această critică, alţi autori atrag atenţia că cei cinci factori sunt prea generali
pentru a putea ghida pe psihologul clinician în interpretarea componentelor specifice omului bolnav
mental şi că, în consecinţă, pretenţia penta-factorialiştilor de a explica diferenţele dintre dezordinile
mentale este exagerată. Aceasta cu atât mai mult cu cât conceptele ce sunt importante în evaluarea
patologiei personalităţii nu sunt aproape deloc reprezentate în F.F.M., deoarece încă de la primele studii
asupra trăsăturii Allport şi Odbert le-au considerat nepotrivite pentru studiul ştiinţific al personalităţii,
eliminându-le. Cu alte cuvinte, este absurd, să se încerce extinderea asupra persoanei bolnave mental
a constatărilor unui model creat exclusiv pentru evaluarea omului sănătos.
McAdams restrânge şi mai mult pretenţiile de aplicare ale F.F.M., considerând că acesta nu
poate contura altceva decât o “psihologie a străinului”. Procedurile de evaluare cu ajutorul cărora sunt
studiate diferenţele interindividuale îl vizează aproape întotdeauna pe “celălalt” şi au cel puţin două
limite. Una dintre ele este aceea că, pentru a trece proba fidelităţii, evaluările trebuie să fie simple,
implicând doar condiţiile generice vagi. Cea de-a doua priveşte forţare implicită evaluatorului de a se
compara pe el însuşi cu alţii, evaluările făcute de el trebuie să aibă întotdeauna un referent social
pentru a avea sens.
Argumentând că superficialitatea, ce pare a caracteriza şi studiile penta-factoriale, tinde din
totdeauna să irosească timpul preţios al oamenilor de ştiinţă, Block (1995) adoptând o poziţie
intransigentă faţă de F.F.M. şi Big Five, cere ca şirul laudelor pe care penta-factorialiştii şi le aduc
singuri să înceteze imediat şi presupoziţiile lui F.F.M. să fie neîntârziat cântărite “la rece”.
Tuturor acestor critici, penta-factorialiştii le răspund fie că n-au fost bine înţeleşi, fie că se
manifestă chiar rea credinţă atunci când se construiesc atacurile asupra F.F.M. Însă, dacă sceptici
precum Mc Adams au afirmat că nu doresc ca prin critica să submineze eforturile penta-factorialiştilor,
critica radicală a lui Block a declanşat replici pe măsura atacului. Acestuia, factorialiştii îi răspund la fel
de caustic. În primul rând, susţin ei, critica lui Block este nedreaptă deoarece trece sub semnul tăcerii
multele constatări empirice ce susţin modelul, iar în al doilea rând, nimeni nu are dreptul să hotărască
cu de la sine putere momentul când o paradigmă trebuie să fie abandonată, cu atât mai mult cu cât
F.F.M. se află în plină desfăşurare şi abandonarea lui înseamnă implicit şi anularea posibililor succesori.
Dar cea mai dură replică dată lui Block şi implicit tuturor criticilor este acea că, din păcate, nu
există astăzi în psihologia personalităţii o alternativă viabilă la F.F.M. Tocmai de aceea, Block este

365
CĂTĂLIN DÎRŢU

acuzat că nu procedează în critica lui ca un om de ştiinţă care-şi argumentează propriul model în


defavoarea celuilalt ci că de fapt utilizează tehnicile retorice ale avocaţilor care distrug credibilitatea
probelor prin mijloace necinstite de persuadare şi convingere (Goldberg & Saucier, 1995).
Totuşi, indiferent care dintre cele două părţi are dreptate în această dispută şi oricât de
inconsistent ar fi F.F.M., se pare că lipsa teoriilor generale se resimte astăzi în psihologia personalităţii
şi că o alternativă viabilă la acest model va trebui cu necesitate să se constituie în viitorul apropiat şi
acest fapt nu poate decât îmbogăţi patrimoniul psihologiei personalităţii.

ACTIVITATE

Criticile care pot fi aduse concepţiei contemporane privind construcţia personalităţii în jurul celor
cinci factori depăşesc ca număr pe cele expuse în curs. Încercaţi ca, utilizând criticile deja expuse
şi adăugând altele noi, să vă conturaţi propria critică a acestor teorii.

VI.3.6. Controversa situaţie-trăsătură şi impactul ei asupra psihologiei personalităţii


În finalul demersului nostru privind locul şi rolul trăsăturii în psihologia personalităţii nu putea fi
uitată cea mai veche critică vizând importanţa acestui concept, critică venită dinspre situaţionism.
Dovedind o neaşteptată longevitate şi vitalitate, teoria trăsăturii, datorită îndeosebi poziţiei ei privilegiate
în câmpul personalităţii, a fost dintotdeauna ţinta unor atacuri pornite de pe cele mai diverse poziţii.
Rând pe rând, criticii trăsăturii s-au străduit să demonstreze că aceste concepte ar fi: 1) doar un produs
al evaluărilor făcute de observatori sau 2) simple iluzii semantice sau 3) artefacte al e stereotipurilor de
grup sau chiar că 4) ar permite descrierea personalităţii numai şi numai datorită nivelului lor mare de
generalităţi, generalitate care le transformă însă în concepte vagi şi confuze şi care în cele din urmă le
face improprii explicaţiei.
În corul acestor critici, vocea situaţioniştilor se detaşează ca fiind cea mai puternică, deoarece
ei nu contestă în principal veridicitatea trăsăturilor, aşa cum o fac ceilalţi ci, cu precădere vizează rolul
lor ca principali determinanţi ai comportamentului. Astfel, psihologi precum behavioriştii radicali şi mulţi
dintre psihologii sociali au propus un alt concept ca fiind principalul determinant al comportamentului:
situaţia. Reafirmăm că disputa dintre trăsătură şi situaţie nu este nouă dar, importanţa ei este dată de
faptul că în ultimii douăzeci şi cinci de ani această dispută a dominat psihologia personalităţii având
importante repercusiuni asupra psihologiei clinice, sociale şi organizaţionale. Astăzi, această
controversă este încă interesantă deoarece continuă să pună faţă în faţă două categorii importante de
psihologi: psihologii personalităţii şi psihologii sociali.
Este binecunoscută credinţa unor behaviorişti ca Watson, Guthrie sau Skinner că persoana
umană poate fi modelată, (mai corect “dresată”), numai prin modificarea elementelor situaţiei. De fapt,
terapia comportamentală propusă de aceştia promitea tocmai modificarea comportamentului exclusiv
prin intervenţie din exterior. Watson, spre exemplu, susţinea că, deoarece se naşte cu numai trei reacţii
instinctuale (frica, furia şi răspunsul sexual), fiinţa umană este cel mai maleabil material care aşteaptă
să fie modelat de societate. De asemeni, teoria skinner-iană a condiţionării operante cu aplicarea ei la
om este o altă variabilă a acestei credinţe în puterea situaţiei de a determina complet comportamentul
uman.
Criticilor aduse de behaviorişti trăsăturii li s-au adăugat criticile de dată mai recentă a
psihologilor sociali. Aceştia au atenţionat că presupusele structuri de personalitate ale căror

366
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

componente sunt trăsăturile devin deosebit de labile în situaţii extreme, cum ar fi: răpirile, violurile,
straniile convertiri religioase, sinuciderile colective sau catastrofele naturale. Deosebit de cunoscute şi
de relevante în acest context sunt studiile lui Milgram asupra obedienţei, studii care au demonstrat că
indiferent de cultură, convingeri sau presupuse trăsături de personalitate, oamenii tind cu toţii să se
supună autorităţii, executând cu inconştienţă comenzi ce ar implica inclusiv uciderea semenului.
Deşi la prima vedere astfel de argumente par a desfiinţa cu totul conceptul de trăsătură, este
interesant de subliniat cele mai eficiente critici ale teoriei trăsăturii nu au venit dinspre un astfel de
situaţionism radical ci, dinspre un critic aparent mult mai moderat: Walter Mischel (1968). Mischel n-a
făcut greşeala să respingă complet teoria trăsăturii ci a optat pentru recunoaşterea existenţei trăsăturilor
de personalitate subliniind însă că relaţia dintre trăsături şi comportament este prea firavă pentru a fi
importantă. Studiile prezentate de Mischel în cartea lui scoteau în evidenţă faptul că între scorurile
obţinute de o trăsătură şi comportament corelaţiile depăşesc rareori 0,30, iar această corelaţie nu
explica decât 9% din varianţă ceea ce este în opinia lui Mischel total insuficient.
Efectele constatărilor lui Mischel asupra teoriei trăsăturii au fost neaşteptate, ele bulversând
acest topos privilegiat al psihologiei personalităţii. Explicaţia acestui fapt este strâns legată de faptul că
Mischel a reuşit să convingă în primul rând şi că această limită (0,30) este o limită reală peste care
rareori se poate trece şi apoi a convins că explicaţiile pe care astfel de corelaţii le fac posibile sunt tot
nesemnificative.
După critica lui Mischel, interesul pentru teoria trăsăturilor a scăzut subit, mulţi psihologi
abandonând această teorie în grabă. Mai mult, psihologii care au continuat să fie preocupaţi de soarta
trăsăturilor s-au trezit marginalizaţi şi, după afirmaţia unor psihologi au ajuns să fie priviţi aşa cum erau
privite vrăjitoarele în Evul Mediu. O interesantă reacţie, în acest context, a avut, de exemplu, Zuroff
(1986) care a cheltuit multă energie pentru argumenta că Gordon Allport, adevăratul “părinte” al teoriei
trăsăturii n-a fost, de fapt, un psiholog al trăsăturii, încercând prin acest efort o “reabilitare” a lui.
În timp ce teoria trăsăturii a intrat în defensivă, psihologi sociali precum Sarah Hampson (1985)
au definit personalitatea ca fiind un artefact social. Modelul constructivist al personalităţii, aşa cum este
îndeobşte cunoscută această teorie, afirmă că trăsăturile nu sunt altceva decât categorii semantice care
nu se referă la entităţi din lumea reală ci sunt etichete generale utile comunicării. Rolul trăsăturii ar fi în
conformitate cu acest punct de vedere, acela de a categoriza comportamentul social şi de a permite
recunoaşterea semnificaţiei lui sociale.
Alţi psihologi situaţionişti s-au arătat preocupaţi să realizeze o taxonomie a situaţiilor ca
alternativă la taxonomiile trăsăturilor de personalitate. Van Heck (1984) este numai unul dintre psihologii
care au subliniat necesitatea unei astfel de taxonomii, dar şi dificultatea realizării acestui deziderat, din
cauza multiplelor criterii ce pot fi alese pentru clasificare, (aspecte fizice, biologice, psihologice, sociale
sau culturale). De cele mai multe ori însă, psihologii situaţionişti reduc caracteristicile complexe ale
situaţiilor lor la caracteristica ce li se pare cea mai importantă sau mai convenabilă pentru scopurile pe
care şi le propun. Aşa au procedat spre exemplu Argyle şi colaboratorii lui atunci când au selectat ca
principală trăsătură a situaţiei sociale, scopul, care, în concepţia lor, ar fi o trăsătură empiric măsurabilă
a situaţiei sociale, importantă pentru prezicerea şi explicarea comportamentului social. Apoi, după
selectarea acestei trăsături considerate ca fiind esenţială pentru definirea situaţiei sociale, întreg
discursul lor se structurează aproape exclusiv în jurul acestui concept.

367
CĂTĂLIN DÎRŢU

Totuşi, cu tot efectul devastator al criticii lui Mischel şi în ciuda entuziasmului cu care mulţi
cercetători ai personalităţii s-au dedicat cercetării caracteristicilor situaţiei, o serie de psihologi
importanţi ai personalităţii precum Block, Funder sau Epstein au depus eforturi serioase pentru a
reabilita teoria trăsăturii. Ei au argumentat că, dacă rareori corelaţia dintre trăsături şi comportamente
depăşeşte pragul de 0,30, aceasta nu înseamnă că restul corelaţiei poate şi trebuie să fie atribuit în
mod automat situaţiei. De fapt ei subliniază că rolul situaţiilor normale în determinarea şi explicarea
comportamentului este limitat de acelaşi prag impus de coeficientul de 0,30. Cu alte cuvinte apărătorii
trăsăturii consideră că studierea exclusivă a situaţiilor sociale nu poate fi o alternativă viabilă la studiul
trăsăturii deoarece puterea situaţiilor de a explica comportamentul uman este cel puţin la fel de scăzută
ca cea a trăsăturii.
O consecinţă pozitivă importantă ce a decurs în urma atacului situaţionist asupra trăsăturii a
fost aceea că teoreticienii trăsăturii au fost nevoiţi să-şi rafineze metodele şi să aducă argumente noi în
favoarea importanţei trăsăturii. Astfel s-a afirmat că succesul criticii lui Mischel a fost în primul rând
datorită faptului că majoritatea studiilor asupra trăsăturii desfăşurate până la el s-au bazat pe
măsurarea corelaţiei dintre o trăsătură şi un singur comportament. Ori, atrage atenţia Epstein, a încerca
să caracterizezi un singur comportament al individului într-o singură situaţie este similar cu a încerca să
evaluezi personalitatea printr-un test cu un singur item. În aceste condiţii este absolut logic ca fidelitatea
unei singure observaţii să fie foarte scăzută. Această fidelitate ar putea creşte, consideră acelaşi
psiholog, în condiţiile în care s-ar realiza o sinteză (aggregation) a observaţiilor multiple. În concluzie,
după ce aduce unele argumente empirice în favoarea constatărilor sale, Epstein recomandă
abandonarea studiilor asupra corelaţiei dintre un singur comportament şi o trăsătură, deoarece sunt
încălcate principiile clasice ale psihometricii şi măsurarea numai a unor seturi de comportamente
(comportamente agregate, dacă vrem ca acel coeficient 0,30 să dobândească o altă semnificaţie.
Alţi teoreticieni ai trăsăturii au propus o reinterpretare a fatidicului de 0,30. Contrar afirmaţiilor lui
Mischel ei au îndrăznit să afirme că explicarea a 9% din varianţă nu este în mod obligatoriu lipsită de
importanţă. Astfel, Abelson (1985) a demonstrat că în cazul jucătorilor de baseball din liga americană,
dacă măsurau o singură performanţă, procentajul de varianţă este mai mic de 1%, dar că, acumulat de-
a lungul sezoanelor, această insignifiantă diferenţă pe care oamenii de ştiinţă nici n-ar băga-o în seamă,
determină diferenţe substanţiale, de sute de mii de dolari între salariile jucătorilor.
Aceste reevaluări ale importanţei pentru cunoaşterea personalităţii împreună cu o critică
eficientă a situaţionismului radical căruia i se reproşează că aduce ca argumente împotriva constanţei
structurilor de personalitate numai influenţa pe care o exercită asupra personalităţii situaţii extreme,
neobişnuite, deci rare au condus la semnarea unui armistiţiu.
Disputa dintre situaţionişti şi teoreticienii trăsăturii pare a fi intrat astăzi într-o nouă etapă odată
cu adoptarea teoriei interacţioniste ca soluţie de compromis. Interacţioniştii recunosc faptul că
psihologia trăsăturii atunci când nu ia în calcul multiplele influenţe exercitate de situaţie asupra
comportamentului uman rămâne o teorie incompletă asupra diferenţelor individuale, dar pe de altă parte
atrag atenţia că relaţia dinte trăsătură şi situaţie este mult mai complicată decât ar părea la prima
vedere. În primul rând, complexitatea acestui raport decurge din faptul că puterea de determinare a
comportamentului de către situaţie depinde într-o prea mare măsură de semnificaţia pe care persoana o
conferă situaţiei în care se găseşte, iar în al doilea rând, cei ce simplifică prea mult această relaţie uită
adesea că, în condiţii obişnuite, ea stă sub semnul posibilităţii persoanei umane de a alege dintre mai

368
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

multe situaţii pe cea mai convenabilă. Existenţa acestei capacităţi de a alege susţine ipoteza că
trăsăturile de personalitate pot influenţa şi, până la un punct, chiar determina tipul de situaţie cu care ne
confruntăm zilnic.
Un certăreţ notoriu ce-şi pune în plan să strice o petrecere va reuşi să creeze starea de
tensiune dorită în câteva minute. Interesant de remarcat ar fi că ceilalţi actori sociali nu pot fi consideraţi
pur şi simplu ca nişte “prizonieri” ai situaţiei ci, se poate aştepta de la ei să opteze rapid fie pentru
intrarea în situaţia nou creată (răspunzând cu aceeaşi monedă) fie pentru crearea unei situaţii-
alternativă, o situaţie-tampon care să-i protejeze de consecinţele nedorite. Pe scurt, se poate spune că
într-o anumită măsură fiecare individ îşi creează situaţia în acord cu propria lui structură de
personalitate.
În concluzie, lunga controversă dintre psihologii personalităţii şi psihologii sociali a fost utilă
pentru ambele părţi. Pentru psihologia personalităţii, cel puţin, această dezbatere a condus la
reformularea vechii teorii a trăsăturii. De asemenea, aşa cum subliniază Funder (1988) o importantă
concluzie ce poate fi desprinsă din desfăşurarea acestei controverse este că a continua o separare
între aceste două discipline importante ale psihologiei ar fi o greşeală, deoarece multe dezvoltări
interesante sunt pregătire să ia naştere la zona de graniţă dintre acestea.

ACTIVITATE

Enumeraţi şi explicaţi cauzele pentru care conceptul de situaţie nu a reuşit să-l elimine şi să-i ia
locul conceptului de trăsătură în psihologia personalităţii.

369
CĂTĂLIN DÎRŢU

VII. ALTE CONTRIBUŢII LA CERCETAREA


TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE

VII.1. TEORIILE IMPLICITE DE PERSONALITATE

În influenta sa carte "Structura şi dezvoltarea personalităţii", G. Allport a inclus percepţia


persoanei în cadrul preocupărilor psihologiei personalităţii. În fapt, preocupările pentru cunoaşterea
acestui proces sunt împărţite între psihologia socială, psihologia cognitivă şi psihologia personalităţii.
Deoarece cercetările din acest domeniu sunt strâns legate de conceptul central al psihologiei
personalităţii, trăsătura de personalitate, considerăm că este util ca în finalul acestui curs să surprindem
şi contribuţiile psihologiei cognitive şi a celei sociale în acest domeniu.
Încă de timpuriu, atenţia multor psihologi a fost atrasă de modalităţile prin care omul obişnuit îi
percepe, îi înţelege şi îi judecă pe ceilalţi, iar alegerea lor s-a dovedit a fi inspirată, deoarece
diversitatea şi complexitatea proceselor ce intră în percepţia persoanei au definit un câmp de cercetare
cu resurse aproape inepuizabile, care i-a recompensat cu generozitate pe cei care i-au sondat cu
perseverenţă şi pricepere adâncimile. Aceasta a făcut ca şi astăzi, în ciuda deceniilor care s-au scurs
de la conturarea primelor direcţii de cercetare în domeniul percepţiei persoanei, interesul pentru
cunoaşterea mecanismelor implicate în formarea impresiei despre celălalt să se situeze încă la nivelul
entuziasmului iniţial, care a caracterizat mijlocul anilor ’50.
Începuturile cercetării în domeniul percepţiei persoanei stau în mare măsură sub semnul
psihologiei de orientare gestaltistă. Acest fapt se înscrie într-o logică firească a lucrurilor în condiţiile în
care sunt bine cunoscute interesul deosebit pe care l-au manifestat psihologii gestaltişti pentru
percepţie şi contribuţiile importante pe care aceştia le-au adus în cercetarea acestui proces psihic.
Astfel, unii psihologi gestaltişti au reuşit să transfere acest interes de pe percepţia obiectului pe
percepţia persoanei fără nici un fel de dificultate. Ca o recunoaştere a meritelor gestaltiştilor este des
utilizată şi astăzi sintagma “percepţia persoanei”, deşi teoriile actuale ale psihologilor ce studiază acest
fenomen cad de comun acord asupra insuficienţei forţe explicative a termenului de percepţie
confruntată cu complexitatea a ceea ce este din ce în ce mai des numită “formarea impresiei” despre o
persoană.
În sprijinul ideilor gestaltiste vine şi ipoteza formulată pentru prima dată de Darwin că expresiile
noastre faciale prin intermediul cărora ne exprimăm emoţiile au un caracter universal, iar această
universalitate a lor provine din faptul că sunt înnăscute. Pornind pe de o parte de la constatarea că şi
nou născuţii sunt capabili să exprime emoţii de bază precum bucuria supărarea sau dezgustul, iar pe de
altă parte de la cercetări inter-culturale care au confirmat că recunoaşterea emoţiilor de bază este
corect realizată de majoritatea oamenilor indiferent de apartenenţa lor la un tip sau altul de societate,
psihologii contemporani sunt fermi în a reafirma că: “Emoţiile sunt esenţiale pentru supravieţuirea şi

370
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

existenţa noastră ca fiinţe umane. Fără emoţii – fără capacitatea de a simţi bucuria şi tristeţea, furia şi
sentimentul de vinovăţie - noi nu am fi cu adevărat fiinţe umane. Emoţiile ajută la definirea umanului”,
(Izard C.E., p. 8).
Teoria de sorginte darwiniană privind importanţa majoră a expresiilor faciale pentru comunicare
ne interesează aici din perspectiva afirmaţiilor că afectele nu transmit doar informaţii despre stările
noastre de spirit ci, dacă luăm în calcul complexitatea şi durata sentimentelor, ele transmit şi informaţii
despre trăsăturile noastre de personalitate şi, din această perspectivă este susţinută şi ideea interesului
înnăscut pentru cunoaşterea personalităţii, (cunoaştere implicită).
“Termenul de trăsătură emoţională, (spre exemplu trăsătura irascibil), se referă la tendinţa unui
individ de a manifesta frecvent o anumită emoţie în viaţa de zi cu zi. Un concept complementar este cel
de prag emoţional. Dacă o persoană are un prag scăzut pentru supărare, el probabil manifestă des
această emoţie şi astfel va avea un scor mare atunci când vom măsura trăsătura irascibil”, (idem, p.
17).
Un alt program de cercetare care susţine ideea importanţei modului în care percepem pentru
judecarea implicită a personalităţii este cel dezvoltat de Herman Witkins şi echipa lui în 1962. Conform
opiniei acestui cercetător, teoriile implicite se dezvoltă pe diferite nivele unul dintre acestea fiind definit
de procesul perceptiv. Utilizând un desen complicat conţinând multe elemente, el a constatat că
oamenii pot fi împărţiţi în două categorii în funcţie de modul în care percep. În termenii lui Witkins unii
oameni sunt dependenţi de câmp, aceasta însemnând că percepţia lor este dominată de modul în care
este organizat câmpul perceptiv, ei percepând întregul, alţii sunt independenţi de câmp percepând rapid
toate elementele ce compuneau desenul.
Aceste constatări nu ar fi făcut obiectul interesului nostru dacă nu ar fi fost continuate într-un
mod ingenios de către Wegner şi Vallacher care au cercetat modul în care aceste diferenţe legate de
percepţie influenţează felul în care judecăm comportamentul celorlalţi. Ei afirmă că datele obţinute prin
intermediul cercetărilor lor sugerează că oamenii dependenţi de câmp au o predispoziţie mai mare spre
a considera că alţii gândesc la fel ca ei, cu alte cuvinte sunt mai rigizi în gândire, în timp ce în cazul
celor ce sunt independenţi de câmp este mai probabil să fie accentuate diferenţele ce apar între
credinţele lor şi cele ale celorlalţi.
În 1939 Kurt Lewin, interesat de modul în care era percepută puterea liderilor de grup, începe
prin a formula conceptul de “percepţie socială”, observând că “procesele care sunt implicate în
percepţia altor indivizi, a comportamentului lor şi a calităţilor lor personale, au primit doar o mică atenţie
în literatura psihologică”, propunea ca aceste procese “să fie studiate din punctul de vedere al
psihologiei percepţiei”. Pentru prima dată însă, acest autor sublinia că utilizează noţiunea de percepţie
dându-i un sens mult mai larg, de răspuns cognitiv “acoperind toate procesele cognitive care urmează
expunerii unui set de receptori de la o stimulare”.
Heider şi Simmel, 1944, au montat un ingenios experiment pentru a demonstra că procesele
implicate în percepţia persoanei sunt fundamentale nu numai în aproape orice act social, ci chiar şi
atunci când percepem obiecte în mişcare şi încercăm să descriem relaţiile dintre ele.
După ce au vizionat de două ori un scurt film, (de două minute jumătate), în care trei figuri
geometrice evoluau în interiorul şi în afara unui dreptunghi prevăzut cu un segment mobil care putea fi
închis sau deschis precum o uşă, subiecţii au fost rugaţi să interpreteze ceea ce au văzut. Una dintre
caracteristicile cele mai importante ale acestui studiu a fost şi aceea că şi acei subiecţi cărora nu li s-a

371
CĂTĂLIN DÎRŢU

indicat să interpreteze mişcările figurilor ca şi cum ar fi acţiuni ale unor persoane, interpretează totuşi
acele mişcări ca fiind ale unor fiinţe vii, (persoane sau, în două cazuri, păsări).
Concluzia autorilor a fost că mişcările figurilor geometrice sunt atribuite în mod spontan unor
cauze personale astfel încât cauza şi efectul alcătuiesc în conformitate cu legile gestaltului o singură
unitate perceptuală. Şi parcă pentru a ne risipi orice urmă de îndoială privind tendinţa naturală a omului
obişnuit (şi nu numai a lui) de a exagera rolul factorilor personali în dinamica unor situaţii în care
persoanele sunt absente, autorii înşişi, atunci când încearcă să ne prezinte “obiectiv” principalele scene
ale filmului se văd nevoiţi să personalizeze majoritatea mişcărilor realizate de cele trei figuri geometrice.
Cităm din încercarea de justificare a autorilor care au omis să spună că ea poate folosi ca justificare şi
pentru omul obişnuit: “Câteva cuvinte antropomorfice sunt utilizate pentru că o descriere în termeni pur
geometrici ar fi complicată şi ar fi fost prea dificil de înţeles”.
Doi ani mai târziu, în 1946, într-un studiu devenit clasic şi care rămâne şi astăzi unul dintre cele
mai citate studii de percepţie a persoanei, Solomon Asch, şi el psiholog de orientare gestaltistă, a
încercat să demonstreze, ca şi Heider, că legile gestaltiste de organizare a informaţiei perceptive se
aplică întregului sistem cognitiv sau, altfel spus, că aceste legi guvernează procesul de integrare al
oricărui tip de informaţie.
Asch a pornit de la ipoteza că impresia pe care ne-o formăm despre o persoană nu reprezintă o
simplă sumă de impresii fragmentare exprimate separat în termeni-trăsătură, ci este de la început o
impresie structurată, unitară, în cadrul căreia trăsăturile persoanei sunt percepute ca fiind în relaţie
unele cu altele. Pentru a testa această ipoteză, Asch a prezentat unui prim grup de subiecţi o listă ce
cuprindea şapte trăsături, pentru ca unui al doilea grup să-i fie prezentată aceeaşi listă, cu excepţia
celei de a patra trăsături, (“cald”, termenul englezesc warm semnificând aici manifestarea unui tip de
căldură în relaţiile sociale), care a fost înlocuită cu opusul ei, termenul “rece”, (cold). Ambelor grupe de
subiecţi li s-a cerut să-şi formeze o impresie despre o persoană care posedă aceste atribute, să o
caracterizeze în câteva propoziţii şi să aleagă apoi dintr-o listă mai largă de adjective pe acelea care
cred ei că descriu mai bine persoana în cauză.
După cum se şi aştepta, Asch a găsit diferenţe semnificative între descrierile celor două grupuri,
ceea ce l-a determinat să afirme că trăsăturile care sunt la originea acestor diferenţe, (trăsăturile
cald/rece) sunt trăsături centrale, jucând rolul unor organizatori, iar celelalte sunt trăsături periferice.
Pornind de la interpretarea propoziţiilor scrise de subiecţi, Asch a considerat că trăsăturile centrale
produc o transformare calitativă a înţelesului celorlalte caracteristici, dovadă clară a faptului că
trăsăturile periferice se organizează într-o impresie unitară în jurul unei trăsături centrale.
Cu mai mult curaj decât Asch, Rosenberg, (1968, 1972), utilizând analiza multidimensională a
încercat să descopere atributele preferate de un romancier (Theodor Dreiser) pentru descrierea
personajelor lui după ce a selectat aceste atribute din romanele lui cele mai cunoscute. Distribuţia
spaţială a acestor atribute i-a determinat pe aceşti autori să afirme că principalele axe pe baza cărora s-
au aranjat atributele utilizate de Dreiser au fost puternic-slab (corelând puternic cu distincţia între
feminitate şi masculinitate), şi conformist –nonconformist.
Rosenberg a explicat aceste opţiuni ale lui Dreiser pornind de la experienţa lui de viaţă, mai
precis de la înclinaţia lui spre sexul slab, (numeroasele lui aventuri au stârnit scandaluri), şi de la
credinţa lui expres afirmată în virtuţile conformismului social. Astfel pentru Rosenberg fiecare om îşi

372
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

dezvoltă inconştient o teorie implicită, un sistem de credinţe şi opţiuni pe baza cărora îşi va judeca
semenii.
Revenind la o distanţă mare în timp cu un alt studiu realizat împreună cu Zukier, Asch îşi va
reconsidera unele din afirmaţiile făcute în concluziile studiului din 1946. El se va distanţa de paradigma
gestaltistă afirmând că ea obligă la o exagerare a conceperii persoanei ca o unitate psihologică,
nelăsând loc pentru explicarea diversităţii manifestărilor acesteia. În ciuda faptului că a reformulat unele
din tezele gestaltiste renunţând la ideea de unitate în favoarea celei de potrivire sau congruenţă a
trăsăturilor, Asch s-a pronunţat în continuare ferm împotriva celor care, datorită accentului pe care-l pun
pe elementele care formează conţinutul teoriilor implicite de personalitate, “neglijează operaţiile
psihologice implicate în formarea impresiei”.
Revenirea impetuoasă a lui Asch trebuie pusă în legătură directă cu trendul ascendent pe care
s-a situat, începând anii ‘70, teoria cognitivistă a lui Norman Anderson, teorie care susţine ipoteza
elementaristă că formarea impresiei nu este afectată atât de centralitatea unora sau altora dintre
trăsăturile prezentate subiecţilor cât de ordinea în care se succed acestea. În sprijinul afirmaţiilor sale,
Anderson a făcut referire şi la unele dintre principiile care ne organizează memoria, şi anume la
principiul primordialităţii (primacy) şi la cel al recenţei.
Trebuie însă să recunoaştem că, deşi acest model elementarist al lui Anderson este, aşa cum
singur îl numeşte, unul liniar-serial, el este conceput astfel încât să se deosebească în mod clar de
modelele aditive, adică de elementarismul simplist asociaţionist. Propunerea lui Anderson este
interesantă, ea referindu-se la o formare a impresiei nu prin simplă asociere a trăsăturilor, ci prin
realizarea unei “sume ponderate a valorii subiective a trăsăturilor”. Conform rezultatelor raportate de
Anderson şi care contrazic într-o oarecare măsură rezultatele lui Asch, primele trăsături prezentate
subiecţilor au cel mai puternic efect proiectându-şi semnificaţia asupra celorlalte care urmează.
Începând cu teoria lui Anderson cercetarea teoriilor implicite de personalitate a devenit un
subiect important de cercetare pentru psihologii interesaţi de cogniţia socială, care au reuşit să-i
concureze cu succes pe psihologii personalităţii. În mod firesc, în acest capitol şi-ar fi găsit locul şi
teoriile Five Factor Model şi Big Five, deoarece adepţii acestor teorii fac referire clară la faptul că omul
obişnuit organizează şi utilizează trăsăturile atât în mod explicit cât şi implicit, dar am prezentat deja în
alt capitol aceste teorii de aceea nu mai revenim.
Vom prezenta doar concluziile unui adept declarat al Five Factor Model care, sintetizând
atitudinile manifestate de psihologii personalităţii cu privire la caracterul implicit sau explicit al trăsăturii,
constată: “În timp ce unii autori argumentează că factorii reflectă trăsături–sursă ale personalităţii
(Cattell, 1965), alţii pretind că aceşti factori ne informează mai mult despre categoriile pe care
evaluatorii le utilizează pentru a clasifica oamenii – adică despre teoriile lor implicite de personalitate
(Mischel, 1968; Shweder, 1982). Această dezbatere a fost stimulată de constatarea că Big Five nu a
fost descoperit numai în evaluările subiecţilor care cunosc persoana evaluată, ci de asemenea în
evaluarea străinilor, (…), şi în caracterul prototipic al evaluării actelor ce reflectă trăsături, sugerând
ipoteza că structurile factoriale au fost numai ficţiuni cognitive.” (Borkenau, 1992, p.296)
Revenind la psihologii cognitivişti şi la meritele lor indiscutabile în cercetarea teoriilor implicite
de personalitate am considerat oportun să le menţionăm contribuţiile pornind de la prezentarea
ipotezelor lor centrale aşa cum sunt ele sintetizate în controversatul articol-manifest “The Automaticity of
Everyday Life” publicat în 1997 de unul dintre cei mai titraţi psihologi cognitivişti contemporani, John A.

373
CĂTĂLIN DÎRŢU

Bargh. Articolul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă, laudativă chiar, din partea psihologilor
cognitivişti, dar a reprezentat ţinta imediată a unor virulente proteste şi critici din partea psihologilor
neînregimentaţi în curentul cognitivist.
Bargh a declanşat un atac deosebit de virulent împotriva celor care susţin existenţa unui rol
decisiv al conştiinţei în viaţa psihică. Caracterul inedit al acestui atac împotriva locului pe care-l ocupă
conştiinţa în viaţa noastră psihică provine din faptul că Bargh nu s-a sfiit pentru a-şi susţine ideile să se
alieze de la început cu duşmanul tradiţional al cognitiviştilor, behaviorismul radical, reprezentat în
articolul pomenit de Skinner, deosebit de des citat.
Apelul la Skinner i-a fost necesar lui Bargh pentru a readuce în prim plan ideea puterii
discreţionare a situaţiei asupra comportamentului uman, iar Skinner a fost cel mai înfocat susţinător al
acestei idei. Alianţa lui Bargh cu Skinner este însă doar aparentă, chiar un truc am putea spune. El nu a
readus aşa cum ceruse plastic Skinner behaviorismul înapoi din “insula diavolului” unde pe nedrept
considera acesta că a fost exilat, deoarece şi-a dublat forţa atacului contra conştiinţei cu argumente din
psihanaliza freudiană, care este o teorie absolut incompatibilă cu behaviorismul şi considerată de
Skinner o demonologie.
Reafirmarea rolului decisiv pe care-l are inconştientul şi, mai ales, preconştientul în viaţa
noastră psihică sintetizează o constantă a majorităţii cercetărilor cognitiviste, importanţa articolului lui
Bargh constând în aceea că a adunat cele mai importante mărturii privind existenţa şi modalităţile de
operare ale acestuia.
Concretizarea distanţei dintre cognitivism şi behaviorism apare clar atunci când Bargh adoptă
sintagma situaţie psihologică şi mai ales atunci când afirmă că situaţia psihologică este creaţia
proceselor preconştiente, singurele responsabile de activarea directă a celor trei sisteme psihologice
distincte: gândire, afectivitate şi comportament. În concepţia lui Bargh, cercetările cognitiviştilor scot în
mod clar în evidenţă faptul că procesele preconştiente îndeplinesc rolul de “servanţi mentali”, (mental
servs), care permit principalelor procese psihice “să ruleze complet fără intenţie conştientă sau stare de
atenţie”. În concluzie, Bargh afirmă că datorită eforturilor psihologilor cognitivişti de descoperire a
conţinutului “cutiei negre”, (căreia Skinner a refuzat cu obstinaţie să-i recunoască existenţa), am fi astăzi
în măsură să afirmăm acelaşi punct de vedere behaviorist la care Skinner a ajuns pe alte căi, şi anume
faptul că : “S-ar putea foarte bine ca în cele din urmă să nu existe nici un rol în viitor pentru procesarea
conştientă în explicarea gândirii, în sensul de voinţă şi liberă alegere” (Bargh, 1997, p. 52).
Fără intenţia de a intra în polemica privind rolul conştiinţei în viaţa psihică deoarece aceasta nu
intră în obiectivele noastre am insistat pe articolul-sinteză al lui Bargh deoarece acesta prezintă
cercetările asupra teoriilor implicite a personalităţii ca fiind parte integrantă a eforturilor cognitiviştilor de
a delimita cu precizie factorii determinanţi ai comportamentului şi judecăţilor noastre, factori de natură
in- sau pre-conştientă, iar psihologii implicaţi în aceste programe de cercetare nu au contrazis afirmaţiile
lui Bargh.
Cercetările cognitiviste privind teoriile implicite de personalitate au avut ca principal suport şi
punct de plecare studii asupra memoriei implicite. Distincţia dintre memoria explicită şi cea implicită nu
presupune existenţa separată a două sisteme mnezice distincte ci se referă strict la prezenţa sau
absenţa interferenţei proceselor conştiente cu cele ale memoriei. Memoria implicită, afirmă Schacter
(1987), poate fi revelată atunci când experienţele anterioare facilitează performanţa într-o sarcină care
nu reclamă reamintirea conştientă sau intenţională a acestor experienţe.

374
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Firesc, în condiţiile acceptării existenţei unei memorii implicite, interesul cercetătorilor s-a
deplasat spre descoperirea principiilor care explică modul de funcţionare al acesteia. Astfel, într-un
studiu des citat, Reid & Hastie (1979) au criticat teoriile care văd în principal rolul memoriei ca fiind
reproductiv. Memoria posedă propriile sale principii organizatorice a căror intervenţie asupra noilor
informaţii este decisivă pentru forma în care vor fi memorate acestea.
Ceea ce prezintă un interes deosebit pentru noi este faptul că întregul studiu este clădit în jurul
ipotezei că trăsăturile de personalitate pot fi considerate ca jucând rolul unor astfel de principii
organizatorice ale memoriei implicite în cazul codării şi reamintirii actelor comportamentale. Astfel,
"inferenţele despre trăsăturile abstracte de personalitate vor organiza percepţia, engramarea şi
reamintirea informaţiilor despre oameni. (…) Efectele congruenţei sau consistenţei dintre actele atribuite
unei persoane depind de primatul impresiei determinate de trăsătură în percepţie şi memorie” (Reid &
Hastie, p. 26).
Unul dintre cele mai importante programe cognitiviste de cercetare a teoriilor implicite de
personalitate pare a fi până în prezent cel ce reuneşte nume precum Newman, Uleman, Moscowiz,
Winter etc. Aceşti cercetători nu s-au hazardat în a avansa ipoteze vulnerabile la critică. Ei nu şi-au
propus să explice modalităţile în care teoriile implicite de personalitate determină organizarea informaţia
provenită dinspre actele comportamentale ci au dorit să elimine odată pentru totdeauna criticile care
porneau din neîncrederea care plana asupra existenţei reale a teoriilor implicite.
Psihologii citaţi mai sus au reuşit însă să demonstreze prin utilizarea mai multor metode, (viteza
de răspuns, sarcini de completare a cuvintelor etc.), nu numai că teoriile de personalitate sunt o
realitate psihologică, dar au reuşit să confirme şi cercetările lui Reid şi Hastie care aşa cum tocmai am
arătat mai sus au considerat că trăsăturile sunt factori determinanţi pentru organizarea în memorie a
informaţiilor pe care le primim despre comportamentele celorlalţi.
Principalele caracteristici ale teoriilor implicite de personalitate care au ieşit în evidenţă cu
ocazia cercetărilor efectuate de această echipă de psihologi au fost sintetizate sub forma a cinci
concluzii, astfel:
a) în primul rând s-a constatat că teoriile implicite de personalitate nu au un caracter universal,
ci depind de caracteristicile individuale ale subiectului ce judecă persoana, reprezentând căi diferite,
(caracteristice), de gândire despre ceilalţi. Ca exemplu, autorii citează o cercetare în urma căreia a
rezultat că în funcţie de gradul în care au dezvoltate tendinţele autoritare, subiecţii tind să facă inferenţe
diferite privind trăsăturile de personalitate.
b) în al doilea rând aceşti psihologi au arătat că, dată fiind rapiditatea cu care sunt activate
aceste teorii nu poate fi vorba despre un proces, de secvenţialitate, ci de o implicare spontană a teoriilor
implicite în formarea impresiei. (Aici ne vedem nevoiţi să facem o paranteză mai largă. O informaţie
care s-a dovedit importantă pentru cercetarea noastă empirică ţine de observaţia acestor cercetători a
faptului că activarea trăsăturii este o categorizare implicită a comportamentului şi nu depinde de
similaritatea semantică ale cuvintelor. Concret, când subiecţilor le-a fost prezentată fraza: “Secretara a
rezolvat enigma înainte de finalul romanului”, experimentatorii au constatat aplicând proba latenţei
răspunsului că subiecţii au activat trăsătura inteligentă, nereacţionând semnificativ la cuvinte care fie că
erau sinonime ale subiectului (ex. dactilografă), fie re-defineau acelaşi comportament. Explicaţia a fost
dată pe baza ipotezei lui Tulving şi Thomson (1973) care au afirmat că în procesul codării informaţiei
intervin procese specifice care determină ceea ce stocăm şi, prin aceasta, şi ceea ce ne reamintim

375
CĂTĂLIN DÎRŢU

Cumulând ipoteza codării specifice a lui Tulving şi Thomson cu constatările psihologilor care cercetează
teoriile implicite de personalitate, putem afirma că termenii-trăsătură sunt categorii naturale sau “forme”
în care informaţiile comportamentale sunt în mod inconştient şi spontan sintetizate.
c) în al treilea rând este susţinută existenţa unor diferenţe semnificative între formare impresiei
în mod implicit şi cea la care ajungem ca urmare a formulării unor scopuri explicite, acestea din urmă
făcând ca activarea unor trăsături să fie mai probabilă decât a altora. Venind în sprijinul acestor
afirmaţii, Bassili, respinge clar ipoteza că informaţia comportamentală este singurul determinant al
activării termenilor ce denumesc trăsături. Teoria inferării absolut automate a trăsăturii, care afirmă că
inferarea trăsăturilor este un răspuns universal necontrolat produs de informaţia oferită de
comportament, s-a dovedit rapid de nesusţinut.
d) intervenţia conştiinţei prin formularea unor scopuri implicite nu se limitează numai la
activarea selectivă a trăsăturilor ci ea poate determina şi inhibarea activării acestor teorii implicite de
personalitate.
e) în final, se arată că activarea spontană a trăsăturilor de personalitate este însoţită de o
surprindere la fel de spontană a sensului acţiunii, a specificului comportamentului.
În mare parte, la aceleaşi concluzii a ajuns în mod absolut independent şi o altă echipă de
cercetători grupată în jurul lui C. Dweck. Spre exemplu, Dweck, Hong & Chiu, (1993) afirmă că omul
obişnuit judecă personalitatea prin prisma a cel puţin două tipuri de teorii implicite, (una activând
trăsături, cealaltă orientând spre stări dispoziţionale), şi că activarea uneia sau alteia dintre aceste două
teorii implicite depinde de experienţa anterioară şi de specificul domeniului de personalitate evaluat.
Teoriile implicite – prin care înţelegem “supoziţiile cele mai importante ale oamenilor despre ei înşişi –
ghidează alegerea şi impun scopurile. Voi argumenta că aceste teorii implicite creează un sistem sau
cadru conceptual care influenţează alegerea acelor scopuri importante şi dezirabile pentru individ”.
(Dweck, 1996)
După periplul nostru realizat prin cercetările asupra teoriilor implicite de personalitate putem
concluziona că astăzi nu se mai pune problema existenţei sau a non-existenţei acestor teorii, deoarece
sunt suficiente cercetări care le-au surprins prezenţa. Accentul s-a mutat pe natura şi caracteristicile
importante care definesc aceste realităţi psihologice, semn clar că s-a depăşit etapa identificării şi a
conturării noului domeniu, trecându-se la etapa matură a investigării sistematice.

VII.2. STEREOTIPURILE ŞI TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE

Cercetarea stereotipurilor a luat un avânt deosebit în psihologia actuală ocupând un loc


important în încercarea atât a psihologilor sociali de a demonstra că omul obişnuit este supus greşelii,
(prejudecăţilor) în încercarea lui de a-şi judeca semenii cât şi a psihologilor cognitivişti de a surprinde
mecanismele inconştiente care guvernează procesul (sau procesele?) categorizării.
Demn de remarcat este că Allport, cel ce îndeobşte este considerat părintele psihologiei
personalităţii, a fost creditat şi cu impunerea stereotipurilor ca obiect de cercetare al psihologiei. Allport
a fost frapat că omul obişnuit acordă mult prea puţin interes diferenţelor individuale atribuind calităţi unui
sau unor grupuri întregi de oameni. O astfel de orientare spre simplificare a informaţiilor pe care noi o
manifestăm curent în viaţa de zi cu zi este criticabilă, crede Allport în momentul în care tinde să devină

376
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

suprasimplificare (adică prejudecată), implicând ostilitate şi respingere. Fundamentul respingerii este


categorial, afirmă fără ezitare autorul citat.
Prejudecăţile sunt, credea Allport mai degrabă o consecinţă decât o cauză a erorilor de
categorizare. Această ipoteză este absolut necesară dacă vrem să afirmăm, aşa cum orice om de
ştiinţă o face, puterea de intervenţie a metodelor ştiinţei în lumea reală. Scopul psihologiei sociale ar fi
în opinia psihologului american cunoaşterea proceselor cognitive implicate în prejudecată pentru a se
putea interveni asupra cauzelor sociale care determină apariţia stereotipurilor asimilate aici cu
prejudecata.
Deşi Allport a făcut o distincţie clară între stereotip şi prejudecată, ideea asimilării stereotipului
cu prejudecata a fost îmbrăţişată fără rezerve de foarte mulţi psihologi sociali. Este meritul lui Tajfel şi a
colaboratorilor lui de a se opune forţei dezvoltate de acest curent şi de a repune în drepturi distincţia
dintre stereotip şi prejudecată. Tajfel a renunţat la a mai culpabiliza stereotipul, la a-l mai face
răspunzător pentru inadaptarea şi rigiditatea noastră socială. Atitudinea lui Tajfel este mai apropiată de
cea a unui autentic om de ştiinţă care, în esenţă, trebuie, culmea, să-şi abordeze obiectul de pe o
poziţie neutră, fără pre-judecăţi. Încercând să descopere cărei funcţii psihice serveşte procesul de
stereotipizare, Tajfel a descoperit-o în procesul de discriminare intergrupală. Nu doar indivizii au
“personalitate” ci şi grupurile, ca micro-sisteme sociale. În încercarea lui de a se identifica cu un grup
omul obişnuit are tendinţa naturală de a-şi justifica alegerea şi a-şi favoriza propriul grup.
Nu ne propunem aici o conturare detaliată a acestei problematici, deoarece aspectele psiho-
sociale care definesc stereotipul nu ne interesează în mod deosebit. Mult mai apropiate intereselor
noastre sunt relaţiile stereotipului cu conceptul în jurul căruia am construit acest capitol, trăsătura de
personalitate. Comparaţia celor două concepte nu s-a dovedit a fi o întreprindere uşoară. Constatăm că
eforturile psihologilor interesaţi de această problemă s-au polarizat, unii accentuând asemănările, alţii
subliniind deosebirile.
Cei ce consideră că între trăsături şi stereotipuri, ca realităţi psihice, este o diferenţă de natură
sunt în număr mai mic decât adversarii lor. Diferenţa de natură conduce potrivit acestora la existenţa a
două procese esenţial diferite de prelucrare a informaţiei, consideră Brewer (1988).
Şi trăsăturile şi stereotipurile sunt rezultate ale aceloraşi mecanisme implicate în procesul
categorizării, afirmă cei ce preferă să evidenţieze în primul rând similarităţile. Fie că atribuim trăsături
personale, fie că judecăm persoana prin apartenenţa ei la o structură socială, (pe baza criteriilor
apartenenţei la o anumită rasă, sex etc.) acelaşi proces se implică în procesarea informaţiilor.
Diferenţele dintre cele două concepte pot fi explicate numai dacă luăm în calcul nivelul sau
gradul în care este realizată această procesare. Fiske (1988), crede că avem un singur proces cu două
extremităţi. La o extremă avem ca rezultate constructele supraordonate (stereotipurile), iar la celălalt
capăt avem trăsăturile de personalitate exprimate prin atribute de un nivel de generalitate mai scăzut
decât al stereotipurilor. “Eu cred că oamenii se angajează atât în procesarea holistică cât şi în
procesarea elementelor. Fiecare tip de procesare este cel mai probabil să se întâmple sub condiţii
motivaţionale şi informaţionale specifice”, (Fiske, 1988, p.65). Pentru a nu lăsa loc nici unui dubiu că ar
putea fi vorba aici de două procese esenţialmente diferite, Fiske nu uită să adauge în continuare că se
creează scopuri care favorizează unul sau altul dintre capetele continuumului. Cercetătoarea nu uită să
amintească faptul că, rezultatele cercetărilor realizate de psihologii sociali au scos în evidenţă
supremaţia şi în consecinţă, influenţa de netăgăduit a stereotipurilor asupra trăsăturii.

377
CĂTĂLIN DÎRŢU

Un articol deosebit de important care a fost repede inclus în cadrul select al articolelor de
referinţă a fost publicat în 1989 de Devine P.G. şi a pus sub semnul întrebării însăşi esenţa procesului
de categorizare. Într-un prim studiu, cercetătoarea arăta că, deşi subiecţii au putut fi împărţiţi pe baza
reacţiilor lor inconştiente în două grupuri (mai mult sau mai puţin înclinaţi spre prejudecată), la nivel
conştient diferenţa nu se mai păstra, toţi putând să ofere o descriere coerentă a stereotipului-
prejudecată. În al doilea studiu se concluziona că activarea stereotipului este obligatorie pentru toţi
subiecţii, iar în al treilea se demonstra că procesele conştiente pot inhiba efectele procesului automat
de activare a stereotipului. Concret, cercetătoarea demonstra că stereotipul, (chiar şi în forma lui cea
dură, de prejudecată), se activează spontan la toţi subiecţii, (deşi în grade diferite), dar unii dintre
subiecţi pot mobiliza mecanisme inhibitorii de natură conştientă, intenţională, care nu lasă loc
manifestării stereotipului.
Rezultatele acestor studii au plasat-o pe Devine în conflict cu cercetările de până atunci asupra
stereotipului, cercetări care pretindeau cercetarea stereotipului numai la nivelul activării inconştiente,
considerând că răspunsurile spontane ale subiecţilor sunt mai de încredere decât cele mediate,
conştiente. Separând procesele inconştiente ale activării de cele conştiente ale inhibării, autoarea citată
a permis revalorizarea rolului proceselor intenţionale într-un domeniu în care omul obişnuit era
considerat pradă sigură a activării automate a prejudecăţii. “Răspunsurile care nu prejudiciază sunt, în
acord cu modelul disociativ, o funcţie a proceselor controlate, intenţionale şi reclamă o decizie
conştientă de a ne comporta într-o manieră ne-prejudiciativă. În plus, noi răspunsuri trebuie să fie
învăţate şi mult practicate înainte de ca ele să poată servi ca răspunsuri competitive pentru răspunsurile
automat activate şi care sunt în acord cu prejudecata” (Devine, 1989, p.15).
În concluzie, întregul nostru efort de a defini teoretic spectrul larg al conceptului de trăsătură de
personalitate a avut drept scop pe de o parte de a sublinia interesul deosebit al unei largi categorii de
psihologi de diverse orientări pentru acest concept, iar pe de altă parte de atrage atenţia asupra
tendinţei duale şi aparent contradictorie a omului obişnuit de a se conforma într-o oarecare măsură unor
tendinţe stereotipice, activând structuri implicite de personalitate, dar şi de a fi capabil să surprindă prin
variabilitatea caracterizărilor unicitatea persoanei.

ACTIVITATE

Cum pot fi utile şi cum pot fi interpretate rezultatele cercetărilor din domeniul teoriilor implicite de
personalitate şi din cel al stereotipurilor din perspectiva teoriei Big Five.

378
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

VIII. PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ÎN


ERA PSIHOLOGIEI COGNITIVE

În timpul anilor ’70 şi ’80, behaviorismul dominant până atunci în psihologia americană a suferit
un declin rapid. Unii psihologi au vorbit de “strania moarte a behaviorismului”. Neo behaviorismul, ce
accepta existenţa variabilelor intermediare între stimul şi răspuns, a încetat să mai existe , în timp ce
behaviorismul radical a fost complet marginalizat, pierzându-şi aproape complet influenţa asupra
psihologiei contemporane. Noua orientare care a ocupat poziţia dominantă în psihologie a fost
psihologia cognitivă. Beneficiind de o susţinere financiară de excepţie, psihologii cognitivişti au început
să-şi publice propriile jurnale în 1970, 1972 şi 1977 şi au ţinut prima lor conferinţă internaţională în
1978.
Cognitiviştii au respins behaviorismul ca fiind o teorie limitată la datele pe care le pot oferi
experimentele de laborator realizate pe animale şi şi-au prezentat teoria ca pe o veritabilă revoluţie în
câmpul psihologiei. Presupoziţia principală a cognitiviştilor, care conturează cel mai bine modul în care
aceştia concep personalitatea, este că toate sistemele care procesează informaţie, (indiferent dacă sunt
alcătuite din “carne şi sânge” precum animalele şi fiinţele umane sau din siliciu şi metal precum
computerele sau din orice alte materiale ce pot fi inventate sau descoperite), operează conform
aceloraşi principii şi de aceea constituie un singur câmp de studiu, câmpul ştiinţelor cognitive.
Astfel, sarcina psihologiei cognitive este să demonstreze natura informaţională a tuturor
proceselor psihice şi să creeze o paradigmă generală, paradigma procesării informaţiei care să
depăşească behaviorismul în precizie şi rigoare. Oamenii trebuie să proceseze continuu informaţie.
“Psihologia cognitivă, afirma Lachman în 1979, este interesată de modul în care omul preia informaţia,
cum o recodifică şi şi-o aminteşte, cum ia decizii, cum sunt transformate de aceste decizii cunoştinţele
pe care deja le are şi cum se reflectă procesele de prelucrare a informaţiei în actele comportamentale”.
La baza psihologiei cognitive şi a inteligenţei artificiale stă analogia dintre om şi computer.
Relaţia dintre corp şi psihic este considerată ca fiind similară cu aceea dintre computer şi program.
Putem afirma că psihologia cognitivă reformulează tezele funcţionalismului şi ale mecanicismului.
Tezele de bază ale noului funcţionalism derivă din activitatea de programare a computerelor. Un
program va specifica un set de funcţii de calcul şi va putea rula pe diferite tipuri de computere, deşi
procesele fizice pe care fiecare computer le pune în joc vor fi diferite, deoarece structura internă a
fiecărei maşini este diferită. Astfel, pentru a putea prezice, controla şi explica modul în care se
“comportă” un computer nu este necesar să cunoaştem nimic despre procesele electronice implicate.
Este necesar să înţelegem doar funcţiile de calcul de cel mai înalt nivel ale sistemului.
Sistemul nervos uman şi computerul nu diferă decât prin materialul din care sunt alcătuite.
Astfel, noul mecanicism şi funcţionalism promovat de psihologia cognitivă presupune că activitatea
psihică a omului nu este altceva decât expresia unui set de funcţii de calcul care se derulează prin corp

379
CĂTĂLIN DÎRŢU

exact în acelaşi fel în care un program de computer, reprezentând tot un set de funcţii de calcul,
controlează computerul.
În cele din urmă, pretenţia psihologilor cognitivişti este că întregul comportament uman este
determinat de regulile formale ale procesării informaţiei. Tot ceea ce fac oamenii este rezultatul unor
proceduri formale ce pot fi reduse la formule matematice. Extraordinara capacitate a omului de a
procesa eficient informaţie ne poate îndreptăţi, crede Bargh, să-l numim pe om, mai în glumă, mai în
serios, un "monstru cognitiv". Concepând psihicul uman ca pe o maşină extrem de sofisticată,
formalismul în psihologie se încadrează în rândul celor mai elaborate forme de mecanicism. Întreg
universul poate fi privit acum ca o uriaşă maşină prin care informaţia circulă şi este prelucrată pe diferite
nivele.
Reacţiile împotriva psihologiei cognitive n-au întârziat să apară. Primii care i-au criticat pe
cognitivişti au fost, normal, behavioriştii radicali în frunte cu Skinner, care au respins conceptul de
reprezentare mentală şi ideea că aceste reprezentări sunt stocate în memorie de unde devin apoi cauze
ale comportamentului. “Organismele nu acumulează comportamente. Ele pur şi simplu se comportă în
variate moduri. Comportamentul nu este "în ele" niciodată”. Psihologia cognitivă nu poate avea pretenţia
de a fi ştiinţă atât timp cât insistă asupra existenţei proceselor interne, reînviind o teorie pur speculativă
a proceselor psihice ca determinanţi ai comportamentului. Soluţia ar fi după Skinner: “Să aducem
behaviorismul înapoi din insula diavolului unde a fost pe nedrept exilat pentru o crimă pe care n-a
comis-o niciodată şi să lăsăm psihologia să devină încă odată o ştiinţă comportamentală.”
Alţi critici ai psihologiei cognitive consideră că n-a avut loc nici o revoluţie şi că psihologia
cognitivă nu este altceva decât un alt tip de psihologie comportamentală, deoarece cu toate că
teoretizează destul de mult pe seama proceselor interne, nici cognitiviştii nu utilizează introspecţia sau
chestionarul şi nu-s preocupaţi de problema conştiinţei. Mai mult, din punct de vedere al psihologiei
personalităţii , cognitiviştii pot fi criticaţi pentru că, deşi au promis o paradigmă care să poată explica
activitatea întregului psihic, cognitiviştii n-au reuşit decât să dezvolte teorii specifice, fiecare psiholog
cognitivist fiind preocupat doar de cercetarea unui anumit proces psihic. Proliferarea teoriilor specifice a
condus la neglijarea construirii unei teorii cognitive generale şi la utilizarea a prea multor termeni diferiţi
pentru unul şi acelaşi concept. Procesarea este, aşa cum afirmă chiar unii psihologi cognitivişti, o
metaforă, iar această metaforă a procesării informaţiei oferă doar un model de abordare a psihicului în
interiorul tradiţiei comportamentaliste.
Un lucru este cert: psihologii cognitivişti şi-au propus prea mult şi au realizat deocamdată prea
puţin. În 1957, Herbert Simon profeţea că în 1967 computerul va fi campion mondial la şah şi că după
încă 10 ani, maşinile vor fi capabile să facă orice muncă pe care un om poate s-o facă. Astăzi, cei mai
mulţi psihologi cognitivişti şi-au temperat afirmaţiile recunoscând că psihologia cognitivă trebuie să
devină mai realistă şi să recunoască faptul că modelul procesării informaţiei rămâne nesatisfăcător
atunci când încearcă explicarea naturii umane. Personalitatea umană nu poate fi redusă la mecanisme
automate deoarece maşinile, spun adversarii cognitiviştilor, nu evoluează, nu interacţionează total cu
mediul aşa cum o pot face organismele, nu pot reacţiona intuitiv, spontan în situaţii confuze unde
regulile logicii formale nu mai sunt aplicabile.
La toate aceste critici mai poate fi adăugată constatarea că maşinile de calcul nu pot decât să
simuleze inteligenţa, iar a simula inteligenţa nu este totuna cu a fi inteligent. Meteorologii pot să
construiască simulări pe computer ale uraganelor, iar biologii pot să simuleze procesul fotosintezei, dar

380
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

aceasta nu înseamnă că un computer produce uragane sau că poate realiza fotosinteza. Procesul de
fotosinteză este funcţia biologică naturală a plantelor, în timp ce funcţia naturală a creierului uman este
să gândească şi să înţeleagă. Până acum nici un computer n-a putut să copie fidel această funcţie a
creierului uman.
Dominaţia paradigmei cognitive în psihologia contemporană, se reflectă şi în domeniul
psihologiei personalităţii. Conform opiniei unor nume de marcă în psihologia personalităţii, epoca marilor
teorii în acest domeniu, (precum psihanaliza sau teoria constructelor), este apusă. Cercetarea
personalităţii este astăzi realizată prin prisma unor miniteorii care nu-şi mai propun explicarea persoanei
în întreaga ei complexitate ci, se mulţumesc să abordeze doar unul sau unele nivele ale ei.

BIBLIOGRAFIE

▪ Allport, G.W., 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti.
▪ Block, J., 1995, A contrarion view of the Five-Factor approach to personality description,
Psychological Bulletin, vol. 117, nr. 2, pp. 187-215.
▪ Borkenau, P., 1992, Implicit personality theory and the Five-Factor Model, Journal of Personality,
vol. 60, nr. 2, pp.295-328.
▪ Briggs, S.R., 1992, Assessing the Five Factor Model of Personality despcription, Journal of
Personality, vol. 60, nr. 2, pp. 253-294.
▪ Brody, N., 1988, Personality in search of individuality, Academic Press, Inc., New York.
▪ Carver, Ch. S., 1996, Emergent integration in contemporary personality psychology, Journal of
research in personality, vol. 30, nr. 3, pp. 319-334.
▪ Cosmovici, A., Rudică, T., 1989, Structuri de personalitate ale elevilor cu dificultăţi de adaptare,
Revista de psihologie, nr. 2.
▪ Digman, J.M., 1990, Personality structure: Emergence of the Five-Factor Model, Annual Review of
Psychology, vol. 41, pp. 417-440.
▪ Epstein, S., O’Brien, E. J., 1985, The person-situation debate in historical and current perspective,
Psychological Bulletin, vol. 98, nr. 3, pp. 513-537.
▪ Freud S., 1980, Introducere în psihanaliză, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
▪ Funder, C. D., 1997, The personality puzzle, W.W. Northon & Company.
▪ Hampson, S. E., 1995, The construction of personality: an introduction, Routledge, London.
▪ Hampson, S.E., 1986, Personality traits as cognitive categories, în Personality psychology in
Europe: current trends and controversies, eds. Angleitner, A., Furham, A., G. van Heck, Swets &
Zeitlinger B.V., Lisse.
▪ Hastie, R., Kumar, P.A.,1979, Person memory: personality traits as organizing principles in memory
for behaviors, Journal of Personality and Social Psychology, vol. 37, nr. 1, pp. 25-38.
▪ Jung, C.G., 1996, Amintiri, vise, reflecţii, Humanitas, Bucureşti.
▪ Kelly, G., (1955/1991), The psychology of personal construct, Routledge, London.
▪ Kenrich, D.T., Funder, D.C.,1989, Profiting from controvercy: Lessons from the person - situation
debate, American Psychologist, vol. 43, nr. 1, pp. 23-34.

381
CĂTĂLIN DÎRŢU

▪ McAdams, D.D., 1992, The Five-Factor Model in personality: a critical appraisal, Journal of
Personality, vol. 60, nr. 2, pp. 329-362.
▪ McCrae, R.R., Costa, P.T., 1995, Trait explanations in personality psychology, European Journal of
Personality, vol. 9, pp. 231-252.
▪ Newman, L.S., 1996, Trait impresions as heuristics for predicting future behavior, Personality and
Social Psychology Bulletin, vol. 22, nr. 4, pp. 395-411.
▪ Newman, L.S., Uleman, J.S., 1989, Spontaneous trait inference, in Unintended thought, eds.
Uleman J.S., Bargh J.A., Guilford Press, New York.
▪ Ozer, D.J., Reise, S.P., 1994, Personality assessement, Annual Review of Psychology, pp. 357-
388.
▪ Saucier, G., Goldberg, L.R., 1996, The language of Personality: Lexical perspectives on the Five-
Factor Model, în The Five-Factor Model of Personality: Theoretical perspectives, ed. Wigins, J.S.
▪ Pervin, L.A, 1996, The science of personality, John Wiley and Sons Inc., New York.
▪ Ryckman, R.M., 1993, Theories of personality, Wadsworth Inc., California.
▪ Saucier, G., Goldberg, L.R.,1996, The language of Personality: Lexical perspectives on the Five-
Factor Model, în The Five-Factor Model of Personality: Theoretical perspectives, ed. Wigins, J.S.
▪ Zuroff, D.C., 1986, Was Gordon Allport a trait theorist?, Journal of Personality and Social
Psychology, vol. 51, nr. 5, pp. 992-1000

382