Adrian Opre

ADRIAN OPRE
NOI TENDINŢE IN PSIHOLOGIA

PERSONALITĂŢII
MODELE TEORETICE
pwmm~mmş
Hi
Volumul I
Adrian Opre (coordonator)
Volumul I
NOI TENDINŢE ÎN PSIHOLOGIA
PERSONALITĂŢII
MODELE TEORETICE
Adrian Opre
Volumul I
NOI TENDINŢE ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII
MODELE TEORETICE
Copyright © 2002 Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România
Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul
prealabil în scris al editurii este interzisă.
Procesare computerizată: Daniel Paul Corectura: Liliana Opriş, Raluca Buciuman
Editura ASCR (Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România) Str. Gh. Bilaşcu nr. 37, 3400 Cluj-
Napoca Tel.: (+40)-264-190967 Fax: (+40)-264-195576 Email: ascr@psycholoqv.ro
Pentru comenzi:
Tel.: (+40)-264-190967
Email: ascr@psvcholoqy.ro
ISBN 973-86357-3-x ISBN voi. 1 973-86357-4-8
Volumul I
NOI TENDINŢE ÎN PSIHOLOGIA
PERSONALITĂŢII
MODELE TEORETICE
Editura ASCR Cluj-Napoca
Lista autorilor
(Voi. 1 - Voi. 2)
Universitatea Babeş-Bolyai
Mahzarin R. Banaji
Universitatea Yale
Oana Benga
Ioan Buş
Sofia Chirică
Petru L. Curşeu
Daniel David
Shelly D. Farnham
Universitatea Washington
Anthony G. Greenwaid
Florinela Kiss
Deborah S. Mellott
Mircea Miclea
Viorel Mih
Montserrat Gomâ-i-Freixanet
Universitatea din Barcelona
Brian A. Nosek
Universitatea Yale
Adrian Opre
Dana Opre
Horia D. Pitariu
Ioan Radu
Laurie A. Rudman
Universitatea Rutgers
Marvin Zuckerman
Universitatea Delaware
Volumul I
Adrian Opre
Modele clasice ale personalităţii
loan Radu
Demersuri tipice în abordarea personalităţii
Marvin Zuckerman
Umori bune şi rele: Bazele biochimice ale personalităţii şi ale tulburărilor sale
Adrian Opre
Corelate psihobiologice ale temperamentului şi caracterului
Oana Benga
Temperamentul şi bazele timpurii ale personalităţii
Anthony G. Greenwald, Laurie A. Rudman, Brian A. Nosek,
Mahzarin R. Banaji, Shelly D. Farnham, Deborah S. Mellott
O teorie unificată a atitudinilor implicite, stereotipurilor, stimei de sine şi
conceptului de sine
Volumul II
Mircea Miclea, Petru L. Curşeu
Procesarea oportunităţilor şi pericolelor în luarea deciziei
Dana Opre, Florinela Kiss
Scala căutării de senzaţii; aplicabilitate transculturală
Montserrat Gomâ-i-Freixanet
Aspecte prosociale şi antisociale ale personalităţii
Petru L. Curşeu, loan Buş
Metode de evaluare a personalităţii. Particularităţi ale personalităţii infractorilor
Horia D. Pitariu
Stresul profesional la manageri: corelate ale personalităţii în contextul
situaţiei de tranziţie social-economică din România
Sofia Chirică
Interpretarea personală a acţiunii: echilibrul motivaţiilor de acurateţe şi
coerenţă
Daniel David
Rolul inhibiţiei cognitive în sugestibilitate şi hipnotizabilitate
Adrian Opre
Conceptualizări şi intervenţii cognitiv-comportamentale în tulburările de
personalitate
Viorel Miri Personalitatea şi educaţia
CUPRINS
Cuvânt către cititor ix
Adrian Opre
Modele clasice ale personalităţii 1
loan Radu
Demersuri tipice în abordarea personalităţii 19
Marvin Zuckerman
Umori bune şi rele: Bazele biochimice ale personalităţii şi 35
ale tulburărilor sale
Adrian Opre
Corelate psihobiologice ale temperamentului şi 59
caracterului
Oana Benga
Temperamentul şi bazele timpurii ale personalităţii 91
Anthony G. Greenwald, Laurie A. Rudman, Brian A. Nosek, Mahzarin R. Banaji, Shelly D.
Farnham, Deborah S. Mellott O teorie unificată a atitudinilor implicite, stereotipurilor,
stimei de sine şi conceptului de sine 155
CUVÂNT CĂTRE CITITOR

Această lucrare tratează unul dintre cele mai fascinante subiecte: personalitatea umană.
Teoreticienii şi cercetătorii, ale căror puncte de vedere le vom examina aici sunt deseori în
dezacord; prin urmare, dacă sunteţi un cititor care caută doar răspunsuri ultime, veţi fi
probabil dezamăgit. Dar dacă sunteţi intrigat de provocarea de a încerca să înţelegeţi natura
umană, inclusiv propriul vostru comportament, reflectând asupra unor idei care vă incită
gândirea, atunci veţi găsi studiul personalităţii ca fiind foarte răsplătitor.
Prin conţinutul celor două volume ale sale, lucrarea propune o actualizare tridimensională a
problematici personalităţii: teoretică, experimentală şi aplicativă. Primul volum Noi tendinţe
în psihologia personalităţii: Modele teoretice, se focalizează preferenţial asupra mutaţilor de
ordin teoretic pe care le-a suferit studiul personalităţii, îndeosebi în ultima decadă. Volumul al
doilea, Noi tendinţe în psihologia personalităţii: diagnoză, cercetare şi aplicaţii, aduce în
prim plan preocupări recente privind modalităţile diagnostice, cercetarea fundamentală şi cea
aplicativă din domeniul psihologiei personalităţii.
întâmpinarea pe care o facem cititorului prin discursul din capitolul Modele clasice ale
personalităţii are menirea de al familiariza cu tezele centrale şi aparatul conceptual al teoriilor
personalităţii. Sunt prezentate, într-o formă contrasă, teoriile clasice ale personalităţii:
psihanalitică, a trăsăturilor, umanistă, behavioristă, a constructelor personale şi, respectiv, a
învăţării sociale. Capitolul Demersuri tipice în abordarea personalităţii decupează şi
adânceşte analiza asupra a două dintre modelele cele mai utilizate în studiul personalităţii:
modelul trăsăturilor şi cel factorial. Sunt analizate elementele de comunalitate dar şi de
diferenţiere dintre cele două abordări şi se argumentează utilitatea coroborării lor. Luate
împreună, primele două capitole oferă o prerechizitare absolut necesară unei fluentizări a
lecturii capitolelor următoare.
începând cu capitolul trei, lectorul va pătrunde în problematica psihobiologiei personalităţii.
în fapt, capitolele Umori bune şi rele: bazele biochimice ale personalităţii şi, respectiv,
Corelate psihobiologice ale temperamentului şi caracterului sunt dovada strădaniilor de a
oferi răspuns la una dintre cele mai spinoase întrebări cu care s-au confruntat personologii
ultimelor decenii: „Care sunt bazele biologice ale trăsăturilor de personalitate?" Sunt
prezentate, în acest sens, cele mai cunoscute modele psihobiologice, însoţite de argumente
empirice greu de contestat. Capitolul Temperamentul şi bazele timpurii ale personalităţi, prin
tematica sa, face un pas înainte şi ne relevă, recurgând la aceeaşi abordare interdisciplinară,
parcursul ontogenetic al dimensiunilor temperamentale.
Capitolul O teorie unificată a atitudinilor implicite, stereotipurilor, stimei de sine şi
conceptului de sine, expresie a muncii unui colectiv cu expertiză în domeniu, oferă o
portretizare a structurii implicite a personalităţii, în sprijinul căreia sunt oferite un număr
semnificativ de date experimentale. în cadrul larg al relaţiilor sociale, sunt analizate, teoretic
şi experimental, dimensiunile implicite ale atitudinilor, stereotipurilor, stimei de sine şi,
respectiv, conceptului de sine.
Cel de al doilea volum, aşa cum deja am menţionat, pune alături strategii diagnostice cu studii
experimentale şi de intervenţie care acoperă prin conţinutul lor principalele domenii de
aplicaţie ale psihologiei personalităţii: industrial-organizaţional, clinic şi educaţional.
Capitolul Procesarea oportunităţilor şi pericolelor în luarea deciziei oferă suport empiric
pentru una dintre particularităţile adaptării filogenetice ale sistemului cognitiv. Rezultatele
studiului experimental demonstrează că în demersul decizional sistemul cognitiv uman
prelucrează preferenţial, mai rapid şi mai acurat, informaţia ce semnalează pericolele.
Capitolul Scala căutării de senzaţii; aplicabilitate transculturală analizează etapele
elaborării, precum şi conţinutul formelor intremediare şi finală ale scalei căutării de senzaţii
(Zuckerman-Kuhlman). Se insistă pe descrierea fiecărei subscale dar şi asupra proprietăţilor
psihometrice ale acestora; în final, sunt
prezentate rezultatele preliminare ale unui proiect de etalonare a acestei scale pe populaţia
românească.
Următoarele două capitole surprind aspecte de fineţe ale diagnozei personalităţii, prin
investigarea unor populaţii specifice. Primul, Aspecte prosociale şi antisociale ale
personalităţi urmăreşte identificarea variabilelor de personalitate comune celor care se
implică în activităţi cu risc fizic crescut (sporturi extreme, jaf armat). Al doilea, Metode de
evaluare a personalităţii. Particularităţi ale personalităţii infractorilor, trece mai întâi în
revistă principalele metode de evaluare a personalităţi, pentru ca apoi să se centreze pe
testarea valorii diagnostice a Chestionarelor schemelor cognitive (Young, 1990) în contextul
populaţiei penitenciare.
Alte două capitolele sunt expresii ale unor analize experimental-aplicative în domeniul
industrial şi organizaţional. Cel dintâi, Stresul profesional la manageri: corelate ale
personalităţii în contextul situaţiei de tranziţie social-economică din România, analizează
particularităţile stresului profesional la manageri în condiţiile tranziţiei sociale şi economice
din ţara noastră; sunt puse în evidenţă unele corelate psihologice ale personalităţii legate de
stresori şi reacţiile la stres, precum şi rolul acestora ca moderatori în managementul stresului
şi stabilizatori al eficienţei manageriale. Cel de al doilea, Interpretarea personală a acţiunii:
echilibrul motivaţiilor de acurateţe şi coerenţă, prezintă un model şi o metodă de determinare
a diferenţelor individuale în ceea ce priveşte modul în care oamenii interpretează situaţiile
astfel încât să dobândească şi să îşi menţină controlul în condiţiile unor schimbări
organizaţionale.
Capitolul Rolul inhibiţiei cognitive în sugestibilitate şi hipnotizabilitate abordează
sugestibilitatea şi hipnotizabilitatea, în calitate de componente ale personalităţii şi examinează
cele mai importante mecanisme cognitive prin care cele două dimensiuni pot fi explicate. în
baza analizelor efectuate, sunt discutate implicaţiile pentru practica clinică şi
psihoterapeutică.
Capitolul Conceptualizări şi intervenţii cognitiv-comportamentale în tulburările de
personalitate reprezintă o analiză a statutului actual al teoriei, cercetării şi practicii terapiei
cognitiv comportamentale (TCC) în tulburările de personalitate. Sunt trecute în revistă
perspectivele cognitiv - comportamentale, este oferit suport empiric privind eficacitatea TCC
în tratamentul tulburărilor de
personalitate şi sunt prezentate o serie de sugestii pentru optimizarea TCC la această categorie
gnosologică.
în sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, capitolul Personalitatea şi educaţia studiază implicaţiile
componentelor: cognitivă, comportamentală şi emoţională ale personalităţii elevilor asupra
stimei de sine, precum şi asupra performanţelor şcolare şi sociale ale acestora.
Adrian Opre
MODELE CLASICE ALE PERSONALITĂŢII
Adrian Opre
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Preocupările privind elaborarea unor modele teoretice ale personalităţii au o îndelungată
tradiţie în psihologie. încă din primele decade ale psihologiei ştiinţifice studiul personalităţii
s-a confruntat cu o serie de întrebări. Ce este personalitatea? Cum se dezvoltă ea? Cum putem
explica consistenţa transsituaţională a comportamentelor noastre? Cât şi în ce fel se exprimă
componenta genetică în personalitatea adultului? Iată doar câteva dintre nenumăratele
întrebări la care s-au străduit să de-a răspuns psihologii personologi ai secolului trecut atunci
când şi-au elaborat modelele.
Obiectivul acestui prim capitol îl reprezintă familiarizarea cititorului cu tezele centrale ale
teoriilor clasice ale personalităţii. Am considerat că o astfel de prefaţă va spori accesibilitatea
lecturii celorlalte capitole care, deşi focalizate pe interpretări şi subiecte de actualitate din
psihologia personalităţii, fac frecvente referiri la modelele clasice consacrate.
Dintre numeroasele modele teoretice existente în literatura psihologică, vă vom supune
atenţiei, într-o formă contrasă, doar pe acelea care, pe parcursul secolului XX, au reuşit să se
impună, şi anume: teoria psihanalitică, a trăsăturilor, umanistă, behavioristă, a constructelor
personale şi, respectiv, teoria învăţării sociale. Emulaţia lor, în oferta de modele explicative,
este, de altfel, firească dacă luăm în calcul faptul că aceste abordări reprezintă principalele
forţe ce operează activ în cadrul întregii psihologii, şi nu doar în domeniul personalităţii. Am
acordat un spaţiu mai extins teoriei freudiene deoarece, aşa cum vom observa, majoritatea
celorlalte modelări sunt raportate la conceptele psihanalitice primare. Perspectiva
psihobiologică asupra personalităţii, care s-a remarcat mai pregnant spre sfârşitul secolului de
curând încheiat, va fi analizată detaliat în capitolele Umori bune şi rele:
bazele biochimice ale personalităţii, Corelate psihobiologice ale temperamentului şi
caracterului şi, respectiv, Temperamentul şi bazele timpurii ale personalităţii. De asemenea,
teoriei implicite a personalităţii i s-a acordat un spaţiu preferenţial în capitolul O teorie
unificată a atitudinilor implicite, stereotipurilor, stimei de sine şi conceptului de sine.
In ciuda faptului că toate aceste teorii permit o prezentare amplă a ceea ce numim sistemul de
personalitate, răspunsul la întrebarea fundamentală "Ce este personalitatea?" rămâne în
continuare o problemă dificil de soluţionat. Nu există, cel puţin până acum, un răspuns
definitiv la această întrebare. Fiecare teorie poate fi parţial corectă sau putem spune că toate
sunt parţial corecte, ceea ce ne face să credem că răspunsul corect la întrebarea avansată este,
în fapt, unul cumulativ. El ar reuni, probabil, într-o nouă teorie, aspectele cele mai viabile ale
teoriilor deja avansate.
Cei mai mulţi dintre noi înţeleg intuitiv ce înseamnă personalitatea. Deşi până acum nu a fost
acceptată o definiţie unică a personalităţii, majoritatea psihologilor sunt de acord asupra unor
consideraţii generale. Absenţa unui consens general asupra naturii personalităţii, precum şi
asupra celei mai potrivite modalităţi de abordare a acesteia, se regăseşte în egală măsură şi în
dezacordul privitor la definirea termenului ce o etichetează. Din considerente pragmatice, am
optat totuşi pentru o definiţie de lucru prin care nădăjduim că vom fi în asentimentul mai
multor personologi. Conform acesteia, personalitatea se referă Ia acele caracteristici ale
unei persoane care justifică consecvenţa paternurilor sale comportamentale.
A. Teoriile psihanalitice ale personalităţii
a) Modelulfreudian
în primele sale modelări ale psihicului uman, Freud (1856-1939) a definit structura
personalităţii în termeni de inconştient, preconştient şi conştient - modelul topografic. Mai
precis, el a încercat să schiţeze o imagine a psihicului prin prisma nivelelor de
conştientă, considerând că viaţa psihică poate fi descrisă prin concepte ce reflectă gradul de
conştientizare a unui fenomen. Astfel, Freud a identificat trei nivele ale conştientei: conştient,
preconştient şi inconştient. Conştientul se relaţionează cu toate acele fenomene de care noi
suntem "conştienţi" la un moment dat. Preconştientul decupează fenomenele care pot deveni
conştiente dacă ne focalizăm atenţia asupra lor. Inconştientul circumscire fenomenele
inaccesibile conştientei şi care nici nu pot fi conştientizate decât în condiţii cu totul speciale.
Cu toate că Freud nu a fost primul psiholog care a acordat atenţie inconştientului, el a fost,
totuşi, cel care, pentru prima dată, a explorat analitic calităţile proceselor inconştiente şi
le-a relevat importanţa majoră pe care acestea le au în derularea experienţelor
cotidiene. Recurgând la analiza viselor, lapsusurilor, nevrozelor, psihozelor şi ritualurilor,
Freud s-a străduit să descifreze proprietăţile inconştientului. Ceea ce el a descoperit a fost un
"spaţiu" psihic în care totul devine posibil. Inconştientul este ilogic (ideile contrare pot
coabita fără conflict aici), atemporal (evenimente din perioade diferite de timp coexistă şi se
suprapun) şi aspaţial (relaţiile spaţiale şi de mărime sunt eludate aşa încât obiecte imense pot
fi găzduite de cele minuscule, iar cele obiectiv distanţate se pot regăsi în acelaşi loc) (Freud,
1900/1953).
La origini, teoria psihanalitică este o teorie motivaţională a comportamentului uman. Ea
sugerează că cele mai multe dintre comportamentele noastre sunt iniţiate şi susţinute de
motive inconştiente. Anumite gânduri, sentimente şi motive se află în inconştient din raţiuni
bine justificate, iar pătrunderea lor în conştient nu ar face altceva decât să ne producă
disconfort şi supărare. Spre exemplu, reamintirea unor evenimente dureroase din trecutul
personal, recunoaşterea sentimentelor de ostilitate şi invidie, ori recunoaşterea dorinţei de a
întreţine relaţii sexuale cu persoane moral interzise ar putea conduce la un real disconfort
pentru cei mai mulţi dintre noi. Pentru a evita asemenea experienţe neplăcute psihicul nostru
caută să blocheze pătrunderea lor în conştient. Pe de altă parte, însă, toate aceste conţinuturi
ale inconştientului se pot releva prin conduita cotidiană, regăsindu-le în acte ratate, lapsus,
false percepţii, comportamente iraţionale etc. Ca atare, în ciuda tuturor eforturilor depuse de
către conştient pentru a le păstra ascunse, sentimentele şi
motivele inconştientului ghidează disimulat comportamentele noastre.
în conformitate cu modelul topografic, toate emoţiile sunt conştiente. El subliniază faptul că
actul de a "împinge" conţinutul psihic în inconştient este iniţiat de celelalte două instanţe,
preconştientul şi conştientul şi, ca atare, ar trebui să fie uşor accesibil conştientului nostru. Cu
toate acestea, Freud a sesizat că, adesea, pacienţii săi etalează sentimente de culpabilitate.
Deşi iniţial acestea erau conştiente, ulterior erau însă reprimate automat fără o minimă
conştientizare a implicării subiective în acest proces. Freud a realizat astfel că modelul
topografic este mult prea simplist şi incapabil să explice pe deplin complexitatea funcţionării
psihice.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, în 1923 Freud a dezvoltat o nouă teorie pe care a sintetizat-o
în modelul structural. Acesta descrie personalitatea apelând la trei constructe: id, ego şi
supraego. Freud atrage atenţia asupra faptului că cele trei componente nu trebuie judecate ca
trei compartimente separate în mintea noastră; ele se îmbină precum secţiunile unui telescop
sau culorile unui pastel. Din acest motiv, ele nici nu pot fi tratate separat, ci doar în
interrelaţie.
Id-ul este singura componentă a personalităţii care este prezentă încă de la naştere. In
concepţia lui Freud, originea personalităţii este una biologică, fiind reprezentată de id,
elementul ei bazai. El "adăposteşte" instinctele şi întreaga energie psihică a individului, iar
conţinutul său este în întregime inconştient. în concepţia lui Freud, id-ul reprezintă
"întunericul din adânc, nucleul inaccesibil al personalităţii, un cazan cu pulsiuni clocotind".
Rolul său este de a transforma trebuinţele biologice în tensiune psihică, adică în dorinţe.
Singurul său ţel este de a obţine cu orice preţ plăcerea - principiul plăcerii; împlinirea acestui
deziderat este însoţită de satisfacerea energiei instinctuale şi reducerea tensiunii psihice. Id-ul
este iraţional şi amoral, el ocoleşte constrângerile realităţii şi este străin de comportamentele
autoconservative. Sarcina sa principală este de a forma imagini mentale pentru acele obiecte
care oferă satisfacţie, adică cele care permit împlinirea dorinţelor. în funcţionarea sa, id-ul
este asemeni unui copil răsfăţat şi impulsiv care nu suportă frustrarea şi vrea plăcerea acum şi
necondiţionat (Freud, 1923/1984).
în jurul vârstei de 6-8 luni, desprinzându-se din Id, începe să se dezvolte Ego-ul. Formarea
ego-ului este ajustată de experienţele corporale care îl ajută pe copil să diferenţieze între "eu"
şi "non-eu". La această vârstă, când copilul se atinge pe sine însuşi, el "simte" că se atinge,
această senzaţie aparte nu apare însă când atinge alte obiecte. în plus, corpul său este o sursă
de plăcere şi durere care nu pot fi îndepărtate, aşa cum se întâmplă cu obiectele din jurul său.
Ego-ul este faţada id-ului, el "îmbracă" id-ul precum scoarţa cerebrală înveleşte creierul".
Spre deosebire de id, ego-ul se întinde peste conştient, preconştient şi inconştient. Ego-ul este
singura componentă a personalităţii capabilă să interacţioneze nemijlocit cu mediul, deoarece
este înţelept şi raţional, elaborându-şi planuri realiste, menite să satisfacă nevoile id-ului. Deşi
este şi el preocupat de a obţine plăcerea, ego-ul poate totuşi suspenda principiul plăcerii în
favoarea principiului realităţii: gratificarea unui instinct este amânată până în momentul în
care plăcerea poate fi obţinută în absenţa unor consecinţe nedorite (Freud, 1923/1984).
Supraego-ul. Potrivit modelului freudian, până în jurul vârstei de 3 ani, copiii nu au sensul
binelui şi al răului, ceea ce îi pune în imposibilitatea de a utiliza un sistem axiologic. Doar id-
ul amoral este prezent încă de la naştere. Pentru început, funcţia moralizatoare este realizată
de către părinţi, de care copilul neajutorat va depinde mai multă vreme. Ei recompensează
anumite comportamente ale copilului, confirmându-şi astfel afecţiunea şi făcându-şi plăcută
prezenţa. Dar tot ei sunt cei ce-1 pedepsesc atunci când greşeşte. Acest lucru constituie un
semn ameninţător pentru copil, avertizându-1 că, cel puţin pentru o vreme, a pierdut dragostea
şi va fi lăsat singur la dispoziţia unui mediu înconjurător ostil şi periculos.
Spre sfârşitul anilor 1920, Freud realizează o integrare a celor două modele (structural şi
topografic), conferind astfel mai multă coerenţă tezelor sale descriptiv-explicative privind
personalitatea.
b) Modele neofreudiene
Un număr important de teoreticieni consacraţi ai personalităţii au început ca freudieni (Jung,
Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erickson, Murray). UHerior, eforturile lor de a înţelege
personalitatea umană i-a făcut să dezvolte conceptualizări sensibil diferite de cele ale lui
Freud. Când Freud a refuzat să accepte schimbările propuse de ei, singura lor alternativă a
fost să abandoneze psihanaliza şi să-şi dezvolte propriile teorii
Pentru aceşti teoreticieni şi pentru cei ce studiază din alte perspective personalitatea,
diferenţele dintre conceptele neofreudiene şi psihanaliza freudiană sunt semnificative. Există,
însă, şi alte păreri. Unii psihologi contemporani preferă să se concentreze pe aspectele
observabile şi conştiente ale personalităţii, care sunt mai uşor de supus rigorilor cercetării
experimentale. Şi, astfel, ei au privit teoriile lui Freud şi ale dizidenţilor lui ca fiind destul de
asemănătoare, deoarece toate aceste teorii accentuau importanţa proceselor inconştientului.
(Pervin, 2001).
O a doua problemă privind teoriile neofreudiene o reprezenta terminologia. Dorind să-şi
transmită ideile cât mai eficace şi să sublinieze diferenţele faţă de Freud, neofreudienii au
introdus numeroase concepte noi, încât studiul fiecărei teorii în parte e comparabil cu
încercarea de a învăţa o nouă limbă. In parte, din acest motiv, teoriile neofreudiene au avut o
influenţă mai mică asupra psihologiei moderne decât a avut psihanaliza freudiană. Doar
anumite părţi din aceste teorii au ajuns să se bucure de un interes apropiat de cel acordat
lucrărilor lui Freud. Tocmai de aceea, cele mai multe lucrări care abordează problematica
personalităţii acordă mai putină atenţie neofreudienilor, în comparaţie cu cea care îi revine lui
Freud.
B. Teoria trăsăturilor de personalitate
Prima desprindere clară de teoria analitică a survenit în anii 1930, când Gordon Allport a
început să lucreze la ceea ce acum este cunoscută ca fiind "teoria trăsăturilor". Allport
susţinea că Freud a supraaccentuat importanţa proceselor inconştientului, în loc să se
concentreze asupra aspectelor vizibile ale personalităţii: "Dacă vrei să ştii ceva despre o
persoană, de ce n-o întrebi mai întâi ?" Conceptele lui Allport, mai degrabă decât cele ale lui
Murray, Galton (pionierii teoriei trăsăturilor), s-au dovedit a fi mult mai recunoscute printre
psihologii, cercetătorii şi practicienii ultimelor patru decenii (Pervin, 2001).
Gordon Allport (1897-1967)

Allport a încercat să descrie şi să explice personalitatea folosind o serie de concepte familiare
ce etichetează trăsături, precum: prietenos, ambiţios, entuziast, timid, punctual, vorbăreţ,
dominant, generos etc. El a estimat că există circa 4000 - 5000 de trăsături şi 18000 de nume
de trăsături). Asemeni lui Jung, Allport a susţinut că suntem motivaţi de planurile noastre de
viitor, la fel de mult ca şi de cauzele anterioare. El a împărtăşit, de asemenea, credinţa lui
Adler potrivit căreia fiecare personalitate este unică. Allport şi Murray au fost primii
teoreticieni ai personalităţii preocupaţi de găsirea unui suport empiric pentru ideile lor,
conducând experimente formale şi analize statistice. Allport este autorul unei respectate
metode de evaluare a personalităţii (Studiul Valorilor - The Study of Values), iar cursul său
despre personalitate, susţinut la Universitatea Harvard, este considerat ca fiind primul curs
predat vreodată într-un colegiu american care aborda acest subiect. Sunt demne de reţinut
câteva dintre ideile lui Allport, care în fapt i-au conferit binecunoscuta notorietate. Spre
deosebire de psihanalişti, el a diminuat importanţa primilor ani din viaţa individului asupra
dezvoltării sale psihice ulterioare. De asemenea, Allport a susţinut existenţa unor diferenţe
calitative între sistemele motivaţionale ale copilului şi, respectiv, ale adultului. Aceleaşi
diferenţe le-a invocat şi atunci când a discutat relaţia normal -patologic.
Prima sa lucrare a fost scrisă împreună cu fratele său, Floyd, şi era centrată pe trăsăturile de
personalitate percepute ca aspecte deosebit de importante ale oricărei teoretizări a persoanei
(Allport şi Allport, 1921). Allport credea că trăsăturile sunt unităţile de bază ale personalităţii.
Conform teoriei sale, trăsăturile au existenţă reală şi chiar fundamentare neurobiologică. Ele
reprezintă dispoziţii generale ale persoanei care sunt responsabile de consistenţa
comportamentelor sale în diferite situaţii. Aceste trăsături pot fi definite prin 3 proprietăţi:
frecvenţă, intensitate şi gama situaţiilor în care se relevă. De exemplu, o persoană obedientă
îşi va etala submisivitatea într-o mare varietate de situaţii, fapt ce-i va confirma consistenţa
transsituaţională.
în teoria sa, ca de altfel în propria viaţă, Allport a accentuat în mod repetat unicitatea fiecărui
individ; în cea mai mare parte, munca sa a fost o perpetuă căutare a propriei identităţi.
Hans J. Eysenck (1916- 200 )
Perspectiva teoretică şi practică a lui Eysenck a fost influenţată de: evoluţia metodologică a
tehnicilor statistice prin analiza factorială, gândirea tipologiştilor europeni (Jung şi
Kretschemer), studiile privind ereditatea realizate de Sir Cyril Burt, experimentele lui Pavlov
privind condiţionarea clasică şi teoria învăţării propusă de Clark Huli.
Eysenck a pus un accent foarte mare pe claritatea conceptuală şi pe măsurare. Din acest
motiv, el este considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai teoriei psihanalitice. Eysenck a
atras atenţia asupra necesităţii de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor,
necesitatea unei teorii uşor testabile şi deschise la critici, precum şi asupra importanţei
stabilirii fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături. Prin acestea, afirma el, s-ar evita
caracterul circular al explicaţiilor, adică invocarea trăsăturii ca justificare a unui
comportament care, în fapt, a stat la baza conceptualizării ei.
La baza preocupărilor sale privind măsurarea şi elaborarea unei ierarhii a trăsăturilor stă o
metodă statistică numită analiza factorială. Aceasta este o tehnică ce debutează prin aplicarea
unui mare număr de probe unei populaţii largi de indivizi. întrebarea care se ridică este "La
care dintre itemii acestor probe toţi indivizii vor răspunde similar? " Prin intermediul mai
multor proceduri statistice se derivă clusteri sau factori, itemii pentru un singur factor fiind în
strânsă legătură unii cu alţii şi nerelaţionaţi cu itemii celorlalţi factori. Conform teoriei
trăsăturilor, există structuri naturale în personalitate, iar analiza factorială ne permite să le
detectăm. Dacă dimensiunile evaluate (variabile, răspunsuri la test, produsele activităţii etc.)
evoluează împreună, adică dacă apar şi dispar împreună, se poate conchide că ele se fondează
pe trăsături comune, adică aparţin aceleiaşi unităţi funcţionale a personalităţii. Analiza
factorială presupune că acele comportamente care evoluează împreună sunt relaţionate şi au
în spatele lor trăsături comune (Ryckman, 1997).
Procesul descris conduce la factori, în acest caz la trăsături. Ele sunt etichetate prin termenii
acelei caracteristici care este comună tuturor itemilor sau comportamentelor aflate în relaţie
unul cu celălalt. Prin intermediul unor proceduri statistice suplimentare, Eysenck determină
dimensiunile ce stau la baza acestor trăsături. Aceste dimensiuni bazale sunt numite de către
Eysenck tipuri. Spre exemplu,
trăsături precum sociabilitatea, impulsivitatea, excitabilitatea şi dinamismul pot fi grupate
împreună sub conceptul (tipul) de extraversiune. Termenul de tip desemnează o dimensiune
cu două valori extreme care delimitează un continuum de-a lungul căruia persoanele, prin
particularităţile lor, ocupă diverse poziţii.
RaymondB. Cattell (1905-1998)
Chiar şi cel mai dedicat teoretician al trăsăturilor va fi în mod sigur de acord că lista de 4000-
5000 de trăsături a lui Allport este greu gestionabilă, iar uneori chiar inutilă. Pare mai
rezonabil să tragem concluzia că natura umană nu poate fi atât de diversă şi că trebuie să
existe un număr mai mic de trăsături, care reprezintă miezul personalităţii. Cattell, încercând
să pună ordine în diversitatea trăsăturilor, a susţinut că psihologia trebuie să devină mult mai
obiectivă matematic pentru a dobândi credibilitate. Cattell şi-a bazat vastele cercetări asupra
dimensiunilor personalităţii pe aceeaşi tehnică statistică pe care a folosit-o şi Eysenck -
analiza factorială.
Deoarece analiza factorilor este dificil de înţeles şi deoarece Cattell a folosit un număr de
neologisme ciudate, mulţi psihologi preferând să-i ignore munca. Totuşi, ideile sale se
bazează pe o cantitate imensă de cercetări empirice şi unele dintre cercetările pe care le-a
realizat conduc într-o direcţie surprinzătoare - ele susţin concepte freudiene pe care Allport le-
a respins în mod categoric.
Cu toate că se cunosc foarte puţine lucruri despre experienţele personale ale lui Cattell, care i-
au conturat viaţa şi munca, o serie de influenţe pot fi relativ uşor identificate prin amprentele
pe care le-au lăsat. Mai întâi, interesul său pentru analiza factorială şi încercarea de a dezvolta
o teorie privind organizarea ierarhică a personalităţii pot fi asociate cu numele a doi mari
psihologi britanici care l-au influenţat şi pe Eysenck: Spearman şi Burt. în al doilea rând,
perspectiva lui Cattell asupra motivaţiei a fost influenţată de către un alt psiholog britanic, şi
anume William McDougall. în fine, experienţele lui Cattell în calitate de chimist, şi-au pus şi
ele amprenta asupra gândirii sale de mai târziu. Aşa cum Mendeleev a elaborat o metodă de
clasificare a elementelor chimice, concretizată în sistemul periodic, Cattell a încercat să
dezvolte un model de clasificare a variabilelor personale. El s-a străduit ca, utilizând analiza
factorială, să conducă psihologia spre propriul ei "sistem periodic" (Ryckman, 1997).
C. Teoriile umaniste ale personalităţii
Spre mijlocul secolului XX, unii psihanalişti (cercetători şi psihoterapeuţi) s-au lovit de un
fenomen enigmatic. Standardele sociale au devenit mai tolerante decât în perioada lui Freud,
în special în privinţa sexualităţii. Teoretic, acest liberalism crescut ar fi trebuit să ajute la
alinarea id-ului supărător, a conflictelor supraego-ului şi să reducă numărul nevrozelor. Cu
toate că tulburările isterice păreau să fie mai puţine decât în vremea lui Freud, tot mai mulţi
oameni apelau acum la psihoterapie. Ei sufereau de probleme noi şi neobişnuite, precum: gol
interior şi depărtare de sine. Mai degrabă decât să spere că-şi vor vindeca diverse tulburări,
aceşti pacienţi aveau o nevoie disperată de a găsi un răspuns potrivit la o întrebare profund
filosofică: cum să remedieze aparenta lipsă de sens a vieţii lor?
Unii teoreticieni au încercat să rezolve aceste probleme importante înlăuntrul unui cadru mai
mult sau mai puţin psihanalitic (ex. criza de identitate eriksoniană, concepţia lui Fromm
privind fuga de libertate). Alţi psihologi, însă, au pus evident sub semnul întrebării punctele
slabe, fundamental raţionale, ale teoriei analitice. Ei au fost de acord că unele dintre
conceptele şi sugestiile freudiene puteau fi aplicate perfect epocii sale; au atras atenţia, în
schimb, că noţiunile de id, ego şi superego precum şi pesimismul lui Freud asupra naturii
umane, mai degrabă agravau acum problemele pacienţilor "moderni". Postularea unei
personalităţi mecanice, fragmentare şi maligne îşi pierdea acum utilitatea. Din acest motiv,
teoreticienii umanişti au preferat să abordeze personalitatea umană într-un mod mai integrat şi
mai optimist.
Cari Rogers (1902-1987)
Rogers nu a fost străin de ranchiunile anchetei ştiinţifice. în 1939, la aproximativ 10 ani de la
obţinerea doctoratului în psihologie, poziţia lui Rogers ca director al unei clinici de îndrumare
a copiilor a fost pusă puternic sub semnul întrebării de ceilalţi psihiatri. Nu era pusă la
îndoială calitatea muncii sale, dar era invocat motivul că nici un practician care nu e medic nu
poate fi suficient de calificat să conducă un program de sănătate mintală. Iată cum descria el
această perioadă: "a fost o luptă singuratică... o încleştare pe viaţă şi pe moarte şi aceasta,
deoarece luptam pentru lucrul pe care îl făceam
bine şi pentru munca pe care vroiam foarte mult s-o continuu" (Rogers, 1961). Pe Rogers,
tocmai această seriozitate în muncă 1-a ajutat să câştige recunoaştere şi respect în domeniul
psihologiei clinice. El era foarte optimist în privinţa naturii umane şi credea că noi suntem
motivaţi de o forţă pozitivă unică, o tendinţă înnăscută de a ne dezvolta abilităţile constructive
şi sănătoase - actualizarea sinelui.
Rogers a evidenţiat importanţa interacţiunilor părinte - copil, în mod special acele tipuri de
interacţiuni care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al personalităţii care a pus
accent pe noţiunea de sine, care s-a dovedit ulterior a fi un concept foarte important şi intens
studiat. Ca şi Kelly, Rogers a atras atenţia asupra faptului că, în lumina noilor descoperiri,
orice teorie este limitată şi, ca atare, trebuie uneori să fie ignorată.
Abraham H. Maslow (1908-1970)
în contrast cu majoritatea teoreticienilor personalităţii, Maslow s-a dedicat în primul rând
studiului indivizilor foarte echilibraţi. El considera că teoriile bazate în întregime pe date
clinice nu pot produce decât adevăruri parţiale despre personalitatea umană. Din acest motiv,
el a studiat prioritar acei indivizi rari despre care credea că au ajuns la cel mai înalt nivel de
adaptare. In acest sens, s-a folosit de un eşantion relativ mic, format atât din persoane în viaţă,
cât şi din personaje istorice, precum T. Jefferson, A. Einstein, E. Roosevelt, J. Addams, W.
James si A. Schweitzer. El a enumerat 15 trăsături comune ale acestor aşa-numiţi "superior
adaptaţi", printre care a inclus: o percepţie mai acurată a realităţii, o cunoaştere de sine mai
bună şi relaţii interpersonale mai profunde şi pline de dragoste. Teoria lui Maslow este bine
cunoscută şi pentru abordarea ierarhică a nevoilor umane. El a subliniat faptul că un nivel (ex.
nevoia de afiliere) rămâne relativ neimportant, până când nivelurile inferioare (ex. nevoia de
securitate) nu au fost satisfăcute cel puţin într-o anumită măsură.
D. Alternativa behavioristă
Teoreticienii personalităţii au încercat să explice comportamentul uman în termeni ai cauzelor
interioare: instincte,
arhetipuri, sentimente de inferioritate, trăsături, nevoi, conflicte şi multe altele. Totuşi,
validitatea acestor motive care provin din interiorul psihicului nu este sub nici o formă
general acceptată.
Aproximativ în aceeaşi perioadă în care Freud introducea conceptele de id, ego, şi supraego,
cunoscutul psiholog american J. B. Watson căuta să discrediteze astfel de teorii, demonstrând
că o fobie (frica iraţională faţă de un obiect sau de o situaţie, care nu este periculoasă în mod
obiectiv) poate fi indusă doar prin forţe externe. Watson a fost favorabil impresionat de
munca lui Pavlov, care a fost primul cercetător ce a elucidat mecanismele celei mai simple
forme de învăţare: condiţionarea clasică. Pavlov a introdus un câine într-o cameră izolată
fonic şi i-a prezentat un stimul neutru (o lumină sau un sunet) şi, imediat după acest stimul,
câinele primea mâncare, care-1 făcea să saliveze. După ce această procedură s-a repetat de
multe ori, câinele saliva şi în absenţa hranei (Monte, 1995).
în acord cu procedura lui Pavlov, Watson a făcut experimente cu un copil de 11 luni (Albert),
care se temea doar de zgomote puternice. Watson i-a arătat lui Albert un şobolan alb
inofensiv, pe care Albert 1-a acceptat rapid şi cu care a început să se joace. Ulterior, ori de
câte ori Albert vroia să se joace cu şobolanul, Watson, plasat în spatele copilului, lovea
puternic cu ciocanul o bară de oţel. După doar 7 reiterări ale acestei experienţe traumatice,
Albert a fost condiţionat: el arăta acum o teamă puternică faţă de şobolan, care nu numai că a
durat mult timp, dar s-a extins şi faţă de alte animale cu blană, ca de exemplu iepuri. De aici,
Watson a ajuns la concluzia că este greşit să relaţionezi psihopatologia cu cauze interioare,
precum conflictele oedipale nerezolvate sau conflictele id-ego. Mai mult, el a susţinut că
însăşi psihologia ar trebui redefinită ca fiind studiul comportamentului observabil. Perpetuând
ideile lui Watson, Skiner, un alt psiholog american, a avut cea mai semnificativă contribuţie la
dezvoltarea perspectivei behavioriste.
B.F.Skinner (1904-1990)
Ca mulţi alţi teoreticieni ai personalităţii, B.F.Skinner a avut şi el parte de momente dureroase
de respingere profesională. în cazul său, însă, aceste probleme au implicat un alt domeniu, nu
psihologia.
Dorinţa iniţială a lui Skinner era aceea de a deveni romancier. Ei s-a specializat în Anglia, la
Colegiul Hamilton şi a
trimis spre recenzie mai multe povestiri cunoscutului poet Robert Frost, care i-a răspuns atât
de favorabil, încât Skinner şi-a petrecut o perioadă de timp după absolvire, încercând să scrie
literatură de ficţiune. Totuşi, un an mai târziu, şi-a abandonat visul, ajungând la concluzia că,
din păcate, nu avea nimic de spus din punct de vedere literar. în loc să-şi atribuie eşecul unei
deficienţe proprii, Skinner era convins că acest eşec este rezultatul inevitabil al
circumstanţelor în care se găsea. Mai târziu, când şi-a început cariera în psihologie,
convingerile sale s-au întărit. Astfel, el a ajuns la concluzia conform căreia comportamentul
uman nu este determinat de cauze interioare, ci doar de efectele mediului extern.
Skinner nu a urmărit să demonstreze că stările tensionate interioare (cum ar fi foamea, setea)
şi procesele inconştientului nu există. El, asemeni lui Watson, a susţinut, însă, că psihologia
poate fi considerată disciplină ştiinţifică doar dacă îşi restrânge atenţia asupra
comportamentului observabil şi asupra operaţiilor vizibile, care se fac asupra organismului
din afară. Skinner a fost de acord cu Pavlov şi Watson în ceea ce priveşte faptul că unele
comportamente sunt învăţate prin condiţionare clasică, aşa cum scaunul dentistului devine
sursă de anxietate, deoarece a fost în mod repetat asociat frezei dureroase. în condiţionarea
pavloviană, stimulul neutru precede şi solicită răspunsul condiţionat, permiţând învăţarea. Cu
toate acestea, Skinner a susţinut că marea majoritate a actelor de învăţare depind de ceea ce se
întâmplă după ce survine comportamentul. Comportamentul nostru operează asupra mediului
şi produce anumite efecte, iar aceste consecinţe, la rândul lor, determină frecvenţa ulterioară
de apariţie a acelui comportament (Skinner, 1969). Modelul propus de Skinner pentru a
explica acest tip de învăţare este cunoscut sub numele de condiţionare operantă.
Albert Bandura (1925-)
Experimentele lui Skinner cu animale au implicat, în mod tipic, încercări şi erori în învăţare.
Un şobolan sau porumbel înfometat este pus în cutia lui Skinner, unde este angajat în
comportamente variate: ghemuire, alergare, rotire ş.a.m.d. în cele din urmă, animalul
realizează răspunsul dorit, cum ar fi împingerea unei bare sau lovirea cu ciocul a unui disc,
acte ce vor fi răsplătite prin hrană. Această recompensă sporeşte ulterior probabilitatea
apariţiei comportamentului urmărit de cercetător.
Bandura a atras, însă, atenţia asupra faptului că multe procese umane de învăţare au loc într-
un mod destul de diferit. Şoferul debutant nu va deprinde să conducă un automobil, şi nici
studentul medicinist să facă o operaţie pe creier, recurgând la serii de comportamente
aleatoare recompensate sau/şi întărindu-li-se negativ comportamentele ratate prin ciocniri
traumatice sau pacienţi morţi. Bandura a susţinut că dacă şobolanii şi porumbeii din
experimentele lui Skinner ar fi avut de-a face cu pericole reale, cum ar fi înecarea sau
electrocutarea, limitele condiţionării operante ar fi devenit mai repede evidente (Bandura,
1978b).
Bandura a fost preocupat iniţial de aplicaţiile teoriei învăţării la fenomenele clinice.
Obiectivul lui era de a conceptualiza fenomenele clinice într-un mod care să permită testarea
lor experimentală. Ulterior, a studiat procesele interactive în psihoterapie şi patern-urile
familiale care determină agresivitatea la copii. Studiile privind determinantele familiale ale
agresivităţii au stat la baza tezelor sale privind rolul central al modelării (învăţarea
observaţională) în dezvoltarea personalităţii. Aceste studii s-au concretizat în două lucrări:
Agresiunea în adolescenţă (1959) şi învăţarea socială şi dezvoltarea personalităţii (1963). In
lucrarea intitulată "Bazele sociale ale gândirii şi acţiunii" (1986), Bandura a încercat să
clarifice aspecte ale capacităţilor umane aflate în relaţie cu dezvoltarea personalităţii. Cele
mai recente lucrări ale sale se centrează asupra motivaţiei umane şi a implicaţiilor
autoeficacităţii (competenţei personale) asupra sentimentului de confort fizic şi psihic (well-
being).
Bandura susţine că noi învăţăm adesea doar observând ceea ce fac ceilalţi şi care sunt
consecinţele comportamentului lor. Acest tip de învăţare a fost denumită învăţare socială sau
observaţională. Astfel, cel ce învaţă să şofeze sau studentul la medicină va privi un expert
lucrând şi va trage diverse concluzii, înainte de a-şi asuma sarcina respectivă. Spre deosebire
de Skinner, Bandura a accentuat rolul cauzelor interioare ale comportamentului uman, cum
sunt gândurile, credinţele şi aşteptările.
E. Teoriile cognitive
Să presupunem că observaţi o mică excrescenţă pe braţul dumneavoastră. Dacă se
interpretează umflătura ca fiind expresia externă a unei boli maligne (ex. cancer), probabil că
veţi deveni de îndată deprimat. Dar, dacă consideraţi că această excrescenţă este "un neg
inofensiv", vă veţi comporta mult mai diferit, aţi putea fi chiar indiferent. în fiecare caz,
mediul extern e acelaşi; interpretarea pe care o daţi însă realităţii este aceea care vă
influenţează comportamentul (cel puţin până vă hotărâţi să vă testaţi ipotezele, obţinând
opinia unui doctor). Epictet afirma :"nu evenimentele sunt cele ce ne tulbură, ci interpretarea
pe care noi o dăm acestora". în aceeaşi notă, Shakespeare, ceva mai târziu, adăuga: "Nimic nu
este bun ori rău, doar gândirea noastră îl face astfel" (Hamlet 11:2). Subscriind unei atari
interpretări, unii teoreticieni preferă să accentueze aspectele cognitive ale personalităţii.
George A. Kelly (1905-1967)
în percepţia majorităţii oamenilor, omul de ştiinţă este un individ aparte: un profesionist bine
pregătit, preocupat de gânduri ascunse, proceduri esoterice şi de misterele necunoscutului.
în dezacord cu aceştia, George Kelly a susţinut că noi toţi ne comportăm asemănător
oamenilor de ştiinţă. Asta înseamnă că fiecare dintre noi îşi creează propriile concepte,
"predicţii" şi "ipoteze experimentale", pentru a înţelege şi a se descurca în lumea în care
trăieşte. Aceste concepte necunoscute, pe care Kelly le-a numit constructe personale, sunt
cele pe care psihologii trebuie să le înţeleagă, mai degrabă decât să încerce să-şi impună
propriile seturi conceptuale asupra întregii umanităţi.
Printre contribuţiile remarcabile ale lui Kelly, menţionăm concepţia conform căreia teoriile
sunt unelte limitate, care, în lumina noilor cunoştinţe trebuie să fie mai degrabă ignorate; el
oferă, astfel, o alternativă revigorantă la pretenţiile exagerate ale unor teoreticieni de orientare
analitică. Kelly a atras atenţia asupra importanţei determinanţilor cognitivi ai
comportamentului uman. A fost cercetător şi clinician deopotrivă şi a elaborat un instrument
psihometric pentru evaluarea constructelor personale.
Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezintă cheia înţelegerii teoriilor personalităţii.
Constructele nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât conceptele personale ale creatorilor
lor, care se întâmplă să fie mai sistematice şi mai explicite decât ale majorităţii oamenilor.
Rezumat
1. Nu există până acum nici o definiţie universal acceptată a personalităţii. într-o accepţiune
mai larg utilizată, personalitatea se referă la caracteristicile cele mai importante, relativ stabile
în timp, ale individului şi care justifică consecvenţa comportamentului său. Aspectele
personalităţii pot fi observabile sau neobservabile şi, respectiv, conştiente sau inconştiente.
2. O teorie este o asumpţie nedemonstrată asupra realităţii, una care va trebui supusă testului
valorii de adevăr. Ea constă într-un set de termeni şi principii, cunoscute ca concepte, care
sunt elaborate sau aplicate de teoreticieni.
3. Adesea teoreticienii personalităţii nu sunt de acord unul cu celălalt. Ei explorează o lume
relativ nouă şi dificil de descifrat -psihicul şi, ca atare, au de-a face cu aspecte deosebit de
delicate ale fiinţei umane, fapt ce explică diferenţele lor interpretative.
4. Cele mai cunoscute teorii ale personalităţii pot fi grupate în şase categorii: psihanaliza
freudiană, teoriile neofreudiene (Jung, Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erickson,
Murray), teoriile trăsăturilor (Allport, Eysenck, Cartel), teoriile umaniste (Rogers, Maslow)
şi versiunile behavioriste (Skinner, Bandura), teoria constructelor personale (Kelly).
5. în ultimele decade, accentul a trecut de la teoriile globale ale personalităţii spre
cercetări care se preocupă de subiecte particulare cu scopuri limitate. Schimbarea
paradigmatică se datorează, în primul rând, faptului că motivele şi obiectivele primilor
teoreticieni ai personalităţii diferă de cele ale cercetătorilor actuali. Ea se relevă cu precădere
în capitolele volumului II al prezentei lucrări.
BIBLIOGRAFIE
Allport, G. W. (1981). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti: E.
D.P. Bandura, A. (1978b). Self-inforcement: Theoretical and methodological
considerations. CM. Francks, & G.T. Williams (Eds.), Annual
Review of Behavior Therapy, voi. 5. Bandura, A. (1986). Social foundations of thought and action.
Englewood
Cliffs, NJ: Prentice Hali. Freud, S. (1900, 1953). The interpretation ofdreams. The standard edition,
voi. I, II. London: Hogarth. Freud, S. (1923, 1984). The Ego and the Id. In The Pelican Freud Library,
voi. 11. Harmondsworth: Penguin. Monte, C. (1995). Beneath the mask: An Introduction to Theories
of
Personality. San Francisco, CA: Harcourt Brace College
Publishers. Pervin, L. A., & John, O. P. (2001). Personality: Theory and Research. New
York: John Wiley & Sons.
Rogers, C. R. (1961). On becoming a person. Boston: Houghton Mifflin. Ryckman, R. M. (1997).
Theories of personality. Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole Publishing Cornpany. Schultz, D. (1989). Theories of personality. Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole
Publishing Company. Skinner, B. F. (1969). Contingencies of reinforcement: A theoretical
analysis. New York: Appleton-Century Crofts.
DEMERSURI TIPICE ÎN ABORDAREA PERSONALITĂŢII

Ioan Radu
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Pentru ştiinţa psihologică, personalitatea este o calitate, pe care o poate dobândi virtual orice
individ într-o etapă a dezvoltării sale -şi anume în perioada adolescenţei avansate - întrunind
anumite atribute caracteristice. Numărul definiţiilor date personalităţii este de ordinul zecilor,
astfel încât enumerarea lor ar fi mai curând deconcertantă. Ne interesează personalitatea
privită ca o "construcţie ştiinţifică", un tablou elaborat prin abstracţie ştiinţifică - pornind de
la fapte - cu care abordăm individul concret, analizând modul său de a fi şi de a se comporta
în condiţii diferite.
Pornind de la cerinţa elementară pentru ştiinţă - de a porni de la fapte - studierea personalităţii
şi-a ales ca punct de plecare observaţia în condiţiile vieţii cotidiene sau în situaţii miniaturale
de laborator, utilizarea de instrumente standardizate (chestionare, teste), la care se adaugă
experienţa clinică, sau combinarea acestor surse laolaltă. Observaţia este un demers bilateral
care integrează un aspect ascendent şi unul descendent. Astfel, observaţia nu se reduce la
simpla lectură perceptivă; prin demersul ascendent ne ridicăm de la lectura perceptivă a
datelor prin analiză şi abstractizare spre prototip sau concept; prin demersul descendent,
utilizăm concepte deja elaborate pentru a da transparenţă datului perceptiv. Ca rezultat al
observaţiei, luată în această accepţiune, putem defini constructul ca fiind un decupaj de
comportamente reunite sub o categorie concept. Sinteze teoretice recente au sugerat revenirea
la constructe bazale ale descrierii personalităţii, subliniindu-se centralitatea noţiunii de
"trăsătură de personalitate" pe de o parte în demersul teoretic, iar pe de altă parte în tehnicile
de evaluare a personalităţii (Wiggins & Pincus, 1992).
MODELUL TRASATURILOR
Luând drept cadru de observaţie viaţa cotidiană, ceea ce se impune atenţiei - în legătură cu o
persoană - sunt faptele sale de conduită, aspectul fizic (postura, ţinuta), relaţiile cu ceilalţi,
prestaţiile la care ajunge etc. La prima vedere, aceste fapte/relaţii - cu excepţia aspectului fizic
- diferă parcă de la o situaţie la alta, prezintă, cum se spune, o variabilitate situaţională.
Considerând un interval de timp mai lung se impune observaţiei o anumită consistenţă
internă dincolo de varietatea situaţiilor. Multitudinea de acte, relaţii, realizări ale unui individ
se înscriu într-un cadru relativ unitar, relevă în filigran anumite invariante. Dependenţa de
context rămâne însă incontestabilă.
Tot aşa, în roluri sau funcţii diferite pe care le îndeplineşte o persoană, aceasta manifestă
atitudini şi calităţi sau defecte asemănătoare, adeseori identice. Aşadar, atât variabilitatea
situaţională a conduitei, cât şi alternanţa în timp a rolurilor unei persoane se înscriu într-un
cadru de relativă stabilitate şi consistenţă, care conferă comportamentului, relaţiilor sale cu
lumea o anumită identitate. Aceasta trimite la ideea de personalitate. Informaţia de start este
aici, cu precădere, una observaţională, formată iniţial din date de ordin calitativ despre fapte,
activităţi. Pornind de la aceste convergenţe s-a impus noţiunea de trăsătură psihică, şi apoi
cea de personalitate, înţeleasă, în primă aproximaţie, ca o "constelaţie de trăsături" (P.
Guilford).
O trăsătură psihică este o însuşire sau particularitate relativ stabilă a unei persoane sau a unui
proces psihic. Pe plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde
în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod relativ stabil de
comportare a unei persoane în situaţii noi şi în raport cu ceilalţi, mod de comportare marcat de
stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energică exagerată ş.a. Luând act de comportamentele
unei persoane, le subsumăm unor etichete verbale (sincer, onest, emotiv etc), le grupăm în
anumite noţiuni sau categorii. Trăsăturile sunt în primul rând noţiuni descriptive, dar ele
dobândesc în practică şi o valoare explicativă. Fapte de conduită, întâlnite în viaţa cotidiană,
sunt explicate prin noţiunile care le rezumă: încăpăţânarea este explicată prin negativism,
reacţiile emoţionale exagerate - prin timiditate etc. Noţiuni construite astfel prin abstracţie
clasificatorie devin apoi explicative. Acesta este modul aristotelic de abordare propriu
simţului comun, dar şi psihologiei tradiţionale, care s-a menţinut - cel puţin în punctele ei de
plecare - în proximitatea simţului comun.
Procesul de abstractizare prin care ne ridicăm de la variabilitatea situaţională a conduitei la
trăsături psihice şi apoi la tipuri sau structuri coerente de personalitate poate fi redat grafic în
figura 1.
Nivelul grupajelor/tipurilor
Nivelul trăsăturilor
Nivelul habitudinilor
Nivelul răspunsurilor specifice
Fig.l. Demersul abstracţiei clasificatorii
După cum se vede, nivelul de start este acela al răspunsurilor comportamentelor specifice
consemnate în situaţii diferite. în diversitatea acestor comportamente observaţia sistematică
degajă anumiţi "numitori comuni": deprinderi şi obişnuinţe de conduită care vor fi reunite,
regrupate apoi în trăsături psihice. Noţiunea de trăsătură este un concept pivot în această
abordare. In continuare, în procesul de abstractizare şi continuă regrupare se obţin cadre de
clasificare mai largi, având la bază grupaje de trăsături coerente. Tipul psihologic este un
concept de generalitate medie, situat între concretul-singular şi generalul-abstract, şi
realizează o îmbinare de trăsături, un grupaj structurat (Roşea, 1976). Rezumând, acesta este
demersul clasic - al abstracţiei clasificatorii - prin care avansăm spre structura esenţială a
persoanei, fără a avea certitudinea că o sesizăm în mod efectiv. E. Boring, cunoscut istoric al
psihologiei, a arătat că modelul aristotelian a rămas multă vreme predominant în gândirea şi
metodologia psihologică. Noţiunile, respectiv categoriile construite prin abstractizare sunt
reificate, adică sunt proiectate ca suporturi psihice reale, diferite de conduitele care le
desemnează, deşi ele nu fac decât să eticheteze aceste conduite. Avem de-a face cu o
explicaţie idem per idem (adică tautologică), ce capătă statut de primă aproximaţie. Problema
este daca acestei construcţii cognitive în trepte îi corespunde o ierarhizare reală sau este vorba
mai degrabă de simple cadre cu valoare euristică.
Tipologiile psihologice pornesc de la sesizarea intuitivă a unor fapte sau relaţii remarcabile
care duc la schiţarea iniţială a unui cadru de clasificare provizoriu; urmează apoi studiul
cantitativ, cu mijloace statistice, menite să scoată în relief asocieri sau corelaţii statistic
semnificative. Aceasta ne apropie de aproximarea unei configuraţii sau structuri, care nu mai
este o simplă compunere aditivă de trăsături, ci un grupaj unitar, o îmbinare calitativ
specifică. Demersul abstracţiei clasificatorii sau modelul trăsăturilor se întregeşte astfel ca
unul de tip structural.
Un demers de acest gen regăsim în schiţarea oricărei tipologii. Spre exemplu, în cadrul
experienţei clinice s-au remarcat anumite paralelisme frapante între constituţia somatică sau
corporală a unei persoane şi manifestările de ordin psihic, comportamental. Această intuiţie a
dus la schiţarea unor tipologii numite constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice,
corporale. După o clasificare mai veche, propusă de Pende, oamenii se împart -după aspectul
lor fizic - în trei categorii: tipul brevilin (scund), tipul longilin (înalt) şi tipul intermediar sau
mediu. Preluând, în esenţă, această clasificare, E. Kretschmer utilizează alţi termeni: tipul
picnic, tipul astenic şi tipul atletic. Ca aspect fizic, tipul picnic se caracterizează printr-o
siluetă de statură mijlocie, exces ponderal, faţa plină, mâini şi picioare scurte, abdomenul şi
toracele bine dezvoltate, gâtul mai scurt. Tipul astenic se caracterizează mai curând prin
dezvoltarea pe verticală: corpul mai alungit şi slab, greutate inferioară celei normale în raport
cu înălţimea respectivă, mâinile şi picioarele mai lungi şi subţiri, sistem osteo-muscular firav.
Acestor două tipuri li se adaugă un al treilea - tipul atletic: bine proporţionat fizic, având
toracele şi musculatura bine dezvoltate.
E. Kretschmer asociază - pe baza experienţei clinice -anumite portrete psihologice tipurilor
somatice descrise mai sus. Astfel, persoanele cu o constituţie picnică prezintă statistic un
grupaj tipic de trăsături psihice: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate în
gesturi şi vorbire, capacitate de a stabili uşor contacte, dar şi o anumită superficialitate în
relaţiile sociale, înclinaţii către concesii şi compromisuri, spirit mai practic etc. Acest grupaj
de trăsături formează un profil temperamental numit de Kretschmer ciclotimie. La indivizii cu
o constituţie fizică de tip astenic întâlnim: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare,
sensibilitatea pentru forma exterioară a relaţiilor dintre oameni, meticulozitate dusă uneori
până la pedanterie, un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un
complex de inferioritate etc. Acest profil a fost numit schizotimic. Tipul atletic, intermediar
între tipurile extreme menţionate, prezintă ca trăsături psihice: înclinaţia spre activităţi care
reclamă un volum mare de mişcări şi un mare consum de energie (ramuri sportive, activităţi
desfăşurate pe spaţii mari cu schimbări rapide de situaţie etc), apoi echilibru emoţional, trăiri
afective stenice (bună dispoziţie), încredere în sine, autoapreciere realistă etc. (dupăCeauşu,
1978).
Asemenea tipologii prezintă interes real în măsura în care prezintă o valoare predictivă, chiar
şi numai statistică. De pildă, cunoscând o persoană care aparţine unui anume tip
constituţional, ne întrebăm asupra informaţiei prezumtive referitor la profilul temperamental
sau a şansei de apariţie a unor tulburări psihice.
Controlul experimental al tipologiei lui Kretschmer, întrevăzută iniţial mai mult pe bază
intuitivă, a fost realizat de continuatorii acestuia. Corelaţia dintre portretele psihologice şi
tipul somatic nu s-a dovedit a fi atât de bine stabilită pentru personalitatea normală, cât este
pentru cazurile patologice. Axa definită prin radicalii schizo-ciclo a devenit curentă în
terminologia psihopatologică.
în tabelul 1 sunt condensate câteva particularităţi temperamentale la ciclotimi şi schizotimi,
stabilite pe bază experimentală (după Rohracher).
TRĂSĂTURA CICLOTIMI SCHIZOTIMI

Ritmul personal: -lent - rapid
Oboseala manifestă: - se manifestă progresiv - se manifestă brusc
Reacţia la formă şi
culoare: - receptiv la culori - receptiv la forme
Extensiunea
câmpului de
observaţie: - larg - îngust
Reprezentările: - asociative - perseverative
Performanţă şi
atenţie: - cantitativ bună; - cantitativ slabă;
calitativ slabă; sintetic calitativ bună; analitic
şi orientat spre şi orientat asupra unor
ansamblu anumite părţi
Adaptabilitatea la
situaţii noi: - se schimbă uşor - se schimbă greu
Comportamentul
însoţit de: - halo afectiv imediat - coloratură afectivă
fără repercusiuni lentă cu repercusiuni de
prelungite durată
în situaţii excitante: - exploziv - stăpânire de sine
"Tipul constituţional - arată V. Ceauşu (1978) - reprezintă un anumit mod de îmbinare a
caracteristicilor fizice cu cele psihice, în aşa fel încât din cunoaşterea unora să poată fi deduse
celelalte" (p. 139). Bineînţeles, este vorba aici de relaţii pe planul informaţiei şi nu pe planul
relaţiilor cauzale. Oricum, aspectul fizic, corporal, ţine de "simptomatica stabilă", sesizabilă
direct prin observaţie. Anumite asocieri statistic semnificative între caracteristici ce ţin de
aspectul corporal şi variabile psihologice sugerează clasificări orientative în examenul
psihologic al unei persoane - menţionează autorul citat. De notat că valorile coeficienţilor de
corelaţie nu depăşesc, de regulă, 0.25 - 0.30, plasându-se la limita semnificaţiei. Totuşi, aceste
valori rămân stabile în studii repetate, ceea ce le conferă valoare predictivă.
Nu este vorba însă de a deriva, pe plan ontologic, însuşirile psihice din tipul somatic fără
medierea chimismului intern al organismului, respectiv a sistemului nervos central.
Demersul structuralist cere ca atunci când abordăm o persoană să desprindem anumite
dimensiuni sau trăsături-pivot (în număr de 2-3), în jurul cărora se organizează celelalte
însuşiri. G. Allport (1971) estimează că la fiecare individ se pot descoperi 2-3 trăsături
cardinale, care domină şi controlează pe celelalte. Urmează apoi un grup de trăsături
principale (10-15) care pot fi recunoscute cu uşurinţă la o persoană fiindu-i caracteristice, în
sfârşit există sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt mai palid exprimate
(dicţionarul unei limbi cuprinde mii de termeni ce desemnează trăsături). Simpla inventariere
analitică a trăsăturilor unei persoane nu ne spune mare lucru, personalitatea nu trebuie
concepută în mod aditiv, ca o simplă sumă de trăsături. Importantă este surprinderea
configuraţiei, a structurii; numai aceasta permite o predicţie valabilă I. Holban (1971). într-o
asemenea configuraţie urmează să desprindem trăsătura sau trăsăturile-pivot, adică o
caracteristică centrală sau câteva prin care se exprimă pregnant personalitatea cuiva şi care
susţine sau subordonează celelalte însuşiri, realizând indirect o formă de echilibru proprie
unui individ, în felul acesta - spune I. Holban (1971) - se distinge un impulsiv de un
echilibrat, un om de caracter de un om pe care nu-1 poţi preţui, un om sociabil, comunicativ
de un om retras, un timid de un îndrăzneţ etc. Dominanta psihică aduce o ierarhizare şi
interdependenţă a trăsăturilor, reliefând fie o direcţie de orientare, fie o modalitate de reacţie a
unei persoane, fie un talent deosebit. în acest din urmă caz, talentul subordonează multe din
mobilurile activităţii cotidiene, ştiinţei, tehnicii, artei etc. pe care persoana respectivă o
stăpâneşte şi care devine valoarea centrală a conduitei sale. Dacă trăsătura-pivot sau
dominantă va fi una temperamentală - de pildă impulsivitatea -persoana va exterioriza această
caracteristică "prin aspectul precipitat şi intens al mişcării, prin trecerea la acţiune fără
suficientă deliberare, uneori fără suficientă informare, prin nerezistenţă la stări de aşteptare
sau muncă de migală, prin caracterul sacadat al vorbirii, prin prezenţa impulsivităţii în
relaţiile sociale" (Holban, 1971, p. 26).
Fără îndoială, modelul trăsăturilor, inaugurat prin operele lui G. Allport, R. Cattell, Mischel
ş.a., a făcut carieră în evoluţia psihologiei. "Dacă există un subdomeniu al psihologie numit
personalitate - observă un autor - atunci noţiunea sa unică şi definitorie este aceea de
trăsătură" (Buss, 1989). în timp, au apărut
numeroase critici. Cu toate acestea, ramurile aplicate ale psihologiei revendică în continuare
noţiunea de trăsătură, apreciind că nu se poate aborda personalitatea ca întreg fără a dispune
de un crochiu al trăsăturilor şi al modului lor de organizare în structura personalităţii.
Cum s-a spus, trăsăturile de personalitate, extrase prin abstractizare din datele empirice, le
proiectăm, de regulă, ca determinante ale conduitei, în timp ce ele nu fac decât, să le rezume.
Autorii de start (Allport, Cartel ş.a.) au considerat trăsăturile ca fiind reale, nu simple
constructe. Subsumând o clasă de comportamente unei trăsături de personalitate, subiectul
uman şi le reprezintă într-un format simplu, uşor de procesat, stocat sau reactualizat atunci
când situaţia o cere. Mai mult, trăsătura de personalitate constituie baza de inferenţe, inclusiv
de predicţie, asupra indivizilor caracterizaţi prin trăsătura respectivă. Să observăm că şi dacă
s-ar întocmi un vocabular abreviat în diferite limbi, numărul etichetelor care desemnează
trăsături de personalitate este de ordinul sutelor. Ori, aceştia nu pot fi clar definiţi şi
operaţionalizaţi. Un efort însemnat de condensare s-a făcut prin modelul celor 5 factori -
cunoscut sub numele de Big Five - care reduce, cum se ştie, varietatea conceptelor descriptive
ale personalităţii la 5 factori. Cele 5 constructe supraordonate denumesc grupaje de trăsături
de personalitate universale, dar cu ponderi diferite în spaţii socio-culturale diferite. Ele au fost
supuse testului validităţii interculturale prin studii comparative pornind din SUA, apoi
Germania, Japonia, China, Filipine, Israel ş.a. R. Crae (2002), aplicând chestionarul NEO-PI-
R, grefate pe modelul Big Five, a făcut studii comparative pe 36 de culturi. Asistăm la
dezvoltarea unui demers prin care se încearcă distilarea şi clasificarea conceptuală a unor
termeni utilizaţi în descrierea personalităţii. Aceşti termeni circumscrişi riguros, verificaţi prin
studii transculturale şi operaţionalizaţi psiho-comportamental, conduc la elaborarea unor
constructe de personalitate considerate aspecte bazale şi fundamentale ale oricărei
personalităţi.
In definiţia constructelor de personalitate se adaugă tot mai mult o a treia cerinţă, aceea a
fundamentării lor neurofiziologice/neurochimice. Circumscrierea neurofiziologică a
constructelor de personalitate le transformă în posibile mecanisme explicative ale diverselor
aspecte comportamentale; aceasta mai ales în cazul constructelor unde ponderea factorului
genetic este mare (>50%) şi care ilustrează comportamente simple, respectiv faţete distincte
ale personalităţii.
Eysenck a stabilit, în cercetările sale, o corelaţie clară între extraversiune/introversiune şi
forţa proceselor nervoase. J. Strelau (1970) a găsit corelaţii semnificative între extraversiune
şi forţa procesului excitativ (r=0,42; p<0,01), între extraversiune şi mobilitate (r=0,67;
p<0,01), în timp ce între extraversiune şi forţa procesului inhibitiv corelaţia este aproape nulă
(r=0,02). Acelaşi autor a găsit corelaţii negative semnificative între forţa proceselor nervoase
şi neurotism (r=-0,56 şi r=-0,53; p<0,01). Zuckerman (1995) stabileşte corespondenţe
neurofiziologice/ neurochimice pentru constructe de personalitate cum sunt: căutarea de
senzaţii, neurotism - echilibru emoţional, sociabilitate, activism.
Un construct de bază reevaluat în ultimul deceniu graţie cercetărilor de psihologie cognitivă
este acela de inhibiţie. (Ne amintim că la Freud refularea şi represia erau constructe centrale).
Conţinutului clasic al noţiunii, cu aplicaţie în sfera funcţionării comportamentale, i se adaugă
o nouă determinaţie: inhibiţia cognitivă. Cu această extensie, capacitatea de inhibiţie tinde să
devină un alt construct de personalitate, care satisface cerinţele de precizie cu privire la
descrierea comportamentală, precum şi cele referitoare la întemeierea neurofîziologică.
Lucrările din ultimul deceniu integrează inhibiţia ca mecanism de bază în funcţionarea
sistemului cognitiv uman, în particular în planificarea, controlul şi monitorizarea procesării
informaţiei. în această privinţă, inhibiţia cognitivă acţionează ca un mecanism de control al
conţinutului memoriei de lucru; ea apare şi ca un proces de supresie cognitivă ce contribuie la
reuşita în diferite sarcini, împiedicând informaţia irelevantă să pătrundă şi să se menţină în
memoria de lucru (ML). Totodată, inhibiţia limitează difuzia activării, menţinând atenţia
focalizată pe informaţia relevantă, protejând astfel procesarea cognitivă în general.
într-o cercetare, coordonată de autorul studiului de faţă, 1 au fost supuse unei analize statistice
riguroase (studii corelaţionale,
1
Cercetarea a constituit obiectul unei teze de doctorat cu titlul „Constructe de personalitate şi sugestibilitate"
elaborată de B. Suheir şi finalizată cu succes în 1999.
analiză factorială şi analiza de clusteri) rezultatele obţinute în urma aplicării a 3 chestionare
pe un eşantion reprezentativ. Este vorba de Inventarul Psihologic California (CPI),
chestionarul de anxietate STAI şi chestionarul Paivio (IDO), acesta din urmă fiind menit să
identifice predilecţia pentru codul-imagine sau codul verbal în procesarea informaţiei. Prin
aceste instrumente de evaluare au fost operaţionalizate 6 din constructele de personalitate care
vor fi precizate în continuare: (I) Extraversiunea/introversiunea; (II) Dominanţa, tendinţa de
afirmare/supunere; (III) Sociabilitate, caracterul agreabil/ostilitate, notă agresivă în conduită;
(IV) Stabilitate emoţională/tendinţa spre neurotism; (V) Responsabilitate, angajare/delăsare,
voinţă slabă, tendinţe hedoniste; (VI) Deschidere spre experienţă, inteligenţă/suficienţă,
interese înguste. Faţă de modelul celor 5 factori (Big Five), disociem extraversiunea de
dominanţă, având în vedere corelatele neurofiziologice clare, în primul caz, şi componenta
predominant socială, în al doilea caz. în final vom adăuga capacitatea de inhibiţie (VII).
în această listă au fost selectate trăsături de personalitate care întrunesc cel puţin două din trei
cerinţe: (1) descriere comportamentală precisă, (2) relevanţă transculturală şi (3)
fundamentare neurofiziologică/neurochimică.
S-a studiat modul în care se structurează variabilele (faţetele) din inventarele de personalitate
CPI, STAI şi PAIVIO sub cele 6 constructe de personalitate.
H. Gough (1969), Johnson (1989), Goldberg (1990) ş.a. au stabilit corespondenţe între scalele
CPI şi superfactorii din modelul celor cinci factori (Big Five). Aceste tentative nu au dus la
grupaje univoce, dar încercarea este instructivă pentru noi. Cele şase constructe de
personalitate reţinute de noi înglobează cei cinci factori din Big Five.
Pentru a depăşi simpla analiză de conţinut s-a recurs progresiv - în prezentarea datelor - la
analiza de cluster şi la analiza factorială pe datele CPI, STAI şi chestionarul PAIVIO,
demersuri prezentate în detaliu în lucrarea de doctorat amintită.
Combinând datele analizelor teoretice (Gough, 1969; Johnson, 1989; Goldberg, 1990,
Wiggins & Pincus, 1992) cu cele ale analizei factoriale şi ale analizei de cîusteri ne-am oprit,
cu titlu de ipoteză, la modul de structurare a variabilelor din grupajele ce urmează:
T.Extraversiune/ II.Dominantă/ IlI.Sociabilitate,

intro versiune supunere prietenie/
Sp (prezeţâ socială) Do (dominanţă) ostilitate, nota
Sy (sociabilitate) Cs (capacitate de statut) agresivă
Do (dominanţă) Sa (acceptare de sine) Sy (sociabilitate)
Notă: extraversiunea se In (independenţă) Ac (afirmare prin
află disipată şi în Sp (prezenţă socială) conformism)
"dominanţă" şi IDQ-V (aptitudine So (socializare)
"sociabilitate". verbală) Cm (comunalitate)
Em (empatie) To (toleranţă)
Ie (eficienţă intelectuală) F/M (feminitate/
Se (autocontrol) - masculinitate)
saturaţie negativă Em (empatie)
F/M (feminitate/
masculinitate) - saturaţie
negativă
IV. Responsabilitate, V. Echilibrul VI. Deschidere la

conştiinciozitate/ emotional/neurotism experienţă.
delăsare Sa (acceptare de sine) funcţionare cognitivă
Re (responsabilitete) Se (autocontrol) Ie (eficienţă
Se (capacitate de statut) Gi (impresie bună) intelectuală)
Gi (impresie bună) Wb (sănătate) Fx (flexibilitate)
Mp (potenţial Anx (anxietate) - saturaţie Ai (afirmare prin
managerial) negativă independeţă)
Wo (înclinaţie spre F/M (feminitate/ To (toleranţă)
muncă) masculinitate) - saturaţie Sa (acceptare de sine)
Anx (anxietate) - negativă Mp (potenţial
saturaţie negativă STAI-T (anxietate) - managerial)
saturaţie negativă Wo (înclinaţie spre
muncă)
IDQ-I (imaginaţie)
La acestea se adaugă cel de-al şaptelea construct: capacitatea de inhibiţie. Este în esenţă un
"model Big Five" lărgit - pe baza datelor evocate - care poate constitui implicit şi crochiul
unui inventar de personalitate amendat.
MODELUL FACTORIAL
Dacă primul demers metodologic avea ca noţiune centrală pe aceea de trăsătură, a doua cale
în studierea personalităţii ia ca noţiune-pivot noţiunea de factor iar strategia aplicată poate fi
numită strategia factorială. Informaţia de start pe care se sprijină această strategie este
psihometrică, ea îmbracă, de regulă, forma de date numerice: rezultate la teste, aprecieri prin
punctaj sau note (pe o scară convenţională), evaluarea produselor activităţii etc. întreg
demersul constă în a reduce diversitatea rezultatelor brute la anumiţi faeton comuni sau mai
specifici, de a căuta într-un sens "simplul" sub "complex". Este vorba deci, de tendinţe fireşti
în gândirea naturală. Dacă luăm, spre exemplu, un fenomen complex - reuşita la învăţătură,
exprimată într-o diversitate de rezultate - încercăm să o explicăm, arătând că ea este rezultatul
unor factori de ordin intelectual (inteligenţă, aptitudini), a unor factori non-intelectuali
(motivaţie, sârguinţă), precum şi a unor condiţii externe (metoda de predare etc). Fiecare din
aceşti factori participă la producerea rezultatului considerat cu o anumită pondere.
Diversitatea reuşitei şcolare este redusă la numiţi factori.
Tot aşa, dacă analizăm performanţa cognitivă a omului în toată diversitatea şi complexitatea
ei, căutăm în spatele acesteia factorii care o explică: percepţia, memoria, gândirea etc. Fireşte,
numărul de factori postulaţi este mai mic decât ansamblul de date sau variabile brute de la
care plecăm. Pornind deci de la o informaţie iniţială - dată în formă numerică - se aplică apoi
un aparat statistico-matematic, în speţă calculul de corelaţie şi analiza factorială.
Noţiunea de corelaţie sau asociere corespunde tendinţei fireşti de a asocia, de a pune în
legătură fapte care apar şi se modifică (evoluează) paralel. De exemplu, notele obţinute de
elevi la matematici (x) tind "să meargă" în paralel, mai exact în acelaşi sens cu cele de la
fizică (y). Un şcolar care are note bune la una din materii are şanse mari de a obţine note la
acelaşi nivel şi la cealaltă disciplină. Explicăm în chip firesc acest paralelism postulând un
factor comun, în cazul nostru un mod de raţionament tipic, presupus de ambele materii de
învăţământ. Se poate estima gradul de asociere între cele două mulţimi (x şi y) cu ajutorul
unui indice numeric numit coeficient de corelaţie (rxy), care ia valori între -l şi +1, trecând prin
zero. Aceşti coeficienţi reuniţi într-o matrice, sunt supuşi în continuare unei analize în trepte
care degajă factorii subiacenţi urmând o procedură bine definită numită pe scurt analiză
factorială.
în mod analog, dacă vom aplica unui lot de persoane anumite teste verificate, rezultatele lor
ne apar în formă numerică. Puse în paralel, în cadrul colecţiei de date, vor reieşi tendinţe de
asociere a variabilelor, de modificare în acelaşi sens (valori ale lui r tinzând spre 1,00) sau de
variaţie în sens opus (valori negative), precum şi de aspectul de independenţă, indicat de
valori r apropiate de 0. Coeficienţii de corelaţie (r) indică doar paralelismul (covariaţia) iar de
la un nivel legătura între variabile, fără a putea preciza natura cauzelor, respectiv factorilor,
care determină corelaţia. Analiza factorială este o procedură matematică prin care, dintr-un
ansamblu de coeficienţi de corelaţie aşezaţi într-o matrice, se extrag factorii implicaţi,
încercând deci să precizeze compoziţia corelaţiei, disociind elementele, respectiv factorii care
o compun. încredinţată în zilele noastre unui calculator, procedura permite să se reducă
diversitatea rezultatelor brute iniţiale la câţiva factori comuni, mai frecvent la un factor
general (g), apoi la factori care joacă un rol într-un grup de activităţi (numiţi factori de grup)
şi în cele din urmă la factori specifici implicaţi doar într-o activitate particulară sau alta. în
figura 2 este redată o asemenea diagramă ierarhică (Zorgo, 1980), prezentată de autor ca o
aproximare a investigaţiilor factoriale asupra capacităţilor. La vârful diagramei avem un
factor comun (g), urmează apoi factori de grup şi apoi factori specifici.
Factori majori de grup
Factori minori de grup
Factori specifici
Fig. 2. Diagramă factorială
întreaga informaţie finală fiind dată în formă numerică - la fel ca şi cea iniţială - urmează a fi
interpretată psihologic pe baza ipotezelor de start. Analiza factorială este o metodă, nu o
teorie; o metodă de condensare a datelor în proximitatea teoriei psihologice; ea este neutră în
raport cu interpretările psihologice care se formulează, interpretări tributare opţiunilor
teoretice ale psihologului. In final, în "rezumatul matematic" obţinut urmează să se
aproximeze o structură sau configuraţie a factorilor întrevăzută, eventual în cadrul unei
ipoteze psihologice sau sugerând o nouă teorie. A. Anastasi contestă psihologului - în numele
unui empirism sever - "dreptul de a trece de la un concept matematic la o altă realitate - cea
psihologică -, de a atribui factorilor o altă existenţă decât aceea de simbol, care exprimă într-
un mod comod datele experimentale". Ori situaţia este aceeaşi ca şi în fizică, cercetătorul nu
se opreşte la ecuaţii matematice; prin ele raţionamentul său poartă asupra fenomenelor reale.
Obiecţia astfel nu este întemeiată.
Să observăm, în încheiere, că cele două demersuri tipice în abordarea personalităţii - modelul
trăsăturilor şi modelul factorial -prezintă anumite note şi segmente comune, dar şi
particularităţi diferenţiatoare. Ambele încearcă să reducă diversitatea iniţială a datelor la
trăsături/factori subiacenţi în număr mai redus decât variabilele prezente în start (date ale
observaţiei sau informaţii-test). în continuare demersul factorial procedează analitic prin sub-
divizare în factori comuni şi specifici, iar celălalt prin regrupare în sensul condensării,
sintetizării. Cele două figuri, (1 şi 2) pot sugera acest lucru: figura 1 se "citeşte" de jos în sus -
de la răspunsuri specifice la tipuri psihologice - iar figura 2 se parcurge de sus în jos, adică de
la factori comuni spre cei specifici. Este de menţionat convergenţa rezultatelor obţinute prin
cele două strategii, ceea ce probează validitatea datelor şi concluziilor psihologice.
Combinarea lor curentă a devenit o regulă.
BIBLIOGRAFIE
Allport, G. W. (1981). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti: E.
D. P.
Buss, A. H. (1989). Personality as traits. American Psychologist, 44. Ceauşu, V. (1978).
Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii.
Bucureşti: Ed. Militară. Crae, R. (2002). Cross-cultural Research on the Five-Factor Model of
Personality. Online Readings Psychological on Culture. Washington:
Bellingham. Goldberg, L. R. (1990). An alternative "description of personality": The Big
Five factor structure. Journal of Personality and Social Psychology,
59. Gough, H. (1969). Manual for the California Psychological înventory. Palo
Alto CA: Consulting Psychologist Press. Holban, I. (1971). Reaizarea personalităţii, hazard sau
ştiinţă?. Bucureşti:
Ed. Enciclopedică română. Johnson, M. E., Popp, C, Scacht, T. E., Mellon, J., & Strupp, H. H. (1989).
Converging evidence for identification of recurrent relationship
themes: comparison of two methods. Psychiatry, 52. Roşea, Al. (1876). Psihologia generală.
Bucureşti: E. D. P. Rubinstein, S. L. (1960). Existenţă şi conştiinţă. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică. Strelau,
J. (1970). Nervous system type and extravesion-introversion. Polish
Psychological Bulletin, 1. Zorgo, B., & Kulcsar,T. (1980). Aptitudinile. Psihologie Şcolară. Cluj
Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai. Wiggins, J. S., & Pincus, A. L. (1992). Personality:
Structure and
Assessment Annual Review of Psychology, 43, 473-504.
UMORI BUNE Şl RELE:

Bazele biochimice ale personalităţii şi ale
tulburărilor sale
Marvin Zuckerman1
Universitatea Delaware
Personalitatea şi tulburările sale pot fi studiate la mai multe niveluri, pornind de la trăsături generale
până la nivelul genetic fundamental. Acest articol vizează în principal două dintre aceste niveluri:
trăsăturile de personalitate şi structurile biochimice, precum şi relaţiile dintre ele, tratând sumar
nivelurile genetic şi neuropsihologic. Sunt descrise cinci modele actuale ale trăsăturilor. S-a dovedit că
sistemele neurotransmiţătoare ale creierului şi hormonii sunt surse importante ale diferenţelor
individuale în ceea ce priveşte trăsăturile şi comportamentele oamenilor şi ale altor specii. Totuşi,
relaţiile simple de corespondenţă unu la unu între trăsăturile de personalitate şi structurile biochimice
sunt rare, iar interacţiunile se pot produce la toate nivelurile.
în secolul V î.Hr. medicii greci au propus baze biochimice (umori) pentru personalităţile
normale şi tulburate. Timp de mai multe secole, acest model al temperamentelor şi bolilor
mentale s-a luptat cu posedarea demonică, conlucrările satanice, pedepsele divine şi alte teorii
supranaturale şi moraliste.
în prima parte a secolului XX, din activitatea lui Freud şi a discipolilor săi a prins contur
perspectiva psihodinamică. Freud, neurologul şi „biologul minţii" (Sulloway, 1979),
considera teoriile sale psihologice ca fiind oportune în dezvoltarea neuroştiinţei (Freud,
1920/1955). în a doua jumătate a secolului, descoperirea unor medicamente eficiente în
tratamentul anxietăţii, depresiei şi a
'This article originally appeared in English as "Zuckerman, M. (2002). Good and bad humors:
Biochemical bases of personality and its disorders. Psychological Science, 6, 325-322". Copyright
© 1995 by Blackwell Publishing Co. Translated and reprinted with permission. Traducerea din
limba engleză: Adrian Opre, Andrei Miu
schizofreniei, a condus la apariţia unei noi ştiinţe: psihofarmacologia. Cercetările asupra
bazelor neurochimice ale funcţiilor cerebrale, precum şi evidenţierea căilor neurochimice
mediate de neurotransmiţători specifici au condus la o mai bună înţelegere a mecanismelor
chimice ce susţin funcţiile cerebrale şi a relaţiei acestora cu cogniţia, emoţia şi
comportamentul. Medicii greci au avut o idee corectă, dar umorile greşite. Având în vedere
progresele ştiinţelor despre creier din ultimul sfert de secol, Freud ar fi fost probabil de acord
că este momentul să reconsiderăm psihobiologia personalităţii şi a tulburărilor sale
(Zuckerman,1991).
NIVELURILE DE ANALIZĂ A PERSONALITĂŢII
Personalitatea poate fi studiată la mai multe niveluri, de la cel superior spre cele inferioare,
începând cu extragerea trăsăturilor sale fundamentale din comportamentele sociale şi
expresiile emoţionale, şi coborând spre mecanismele comportamentale şi spre cogniţiile ce
mediază învăţarea comportamentului social şi spre determinanţii psihofiziologici, biochimici,
neurologici şi genetici ai acestor mecanisme (Zuckerman,1993). Aceasta nu este o paradigmă
reducţionistă deoarece fiecare nivel merită să fie tratat individual. Insă, această metodă de
analiză încurajează căutarea relaţiilor dintre niveluri şi stabilirea unor „cauze" şi efecte
biologice derivate din cercetarea experimentală şi comparativă cu alte specii. Deoarece, din
motive etice, nu putem experimenta pe creierul uman, înţelegerea rolului mecanismelor
biologice ale comportamentului uman provine în general din studiile neuropsihologice şi
psihofarmacologice asupra psihopatologiei şi efectelor medicamentelor utilizate pentru
tratarea tulburărilor cognitiv-comportamentale (Bloom & Kupfer, 1995). Până când ajungem
la nivelul genetic, cauzalitatea dintre niveluri poate fi bidirecţională. De exemplu, niveluri
specifice ale activităţii hormonilor şi neurotransmiţători lor ar putea predispune
comportamentul pe anumite direcţii, pe când stresul prelungit şi experienţele emoţionale pot
afecta stările biochimice. Stările cronice pot evolua în trăsături biologice care, la rândul lor,
vor afecta reacţiile viitoare.
Acest articol analizează în primul rând nivelul trăsăturilor şi cel biochimic. O abordare mai
amplă a tuturor nivelurilor de analiză poate fi găsită în alte surse (Gray,1982, 1987b;
Zuckerman, 1991, 1993). Acest articol subliniază importanţa factorilor biologici în
dezvoltarea trăsăturilor de personalitate fără a minimaliza însă influenţa mediului social.
Acesta din urmă a beneficiat în schimb de o mai mare atenţie în studii ce au tratat superficial
sau chiar au ignorat proiectarea genetică şi biologică a individului. Faptul că biologicul este în
focarul acestui articol nu minimizează importanţa mediului social în dezvoltarea trăsăturilor
de personalitate, dar acest din urmă subiect este amplu tratat în literatura în care proiectarea
genetică şi biologică a individului este luată în considerare mai puţin adecvat, dacă nu
complet ignorat.
TRĂSĂTURILE
în ultimii ani se constată restrângerea numărului de dimensiuni, considerate bazale, ale
personalităţii, de la 16 la cinci sau chiar trei. Mai mult, asupra a două dintre aceste trăsături de
bază aproape toate sistemele taxonomice se pun de acord (extraversiune sau sociabilitate şi
neuroticism sau anxietate). Eysenck (1967, 1991) a propus trei factori fundamentali ai
personalităţii: extraversiune (E), neuroticism (N) şi psihoticism (P). Modelul trifactorial al lui
Tellegen (1985) include ca factori fundamentali afectivitatea pozitivă (PA), afectivitatea
negativă (NA) şi constrângerea (C). Tellegen a găsit corelaţii puternice între al său "Marele
trei" (Big Three) şi triada lui Eysenck (E corelează cu PA, N cu NA şi P cu C). Modelul
"Marele Cinci" ("Big Five") a evoluat din scalele de evaluare bazate pe analize lexicale şi a
fost transpus sub formă de chestionar de către Costa şi McCrae (1992). Factorii modelului
Big Five sunt extraversiunea, neuroticismul, conştiinciozitatea, agreabilitatea şi deschiderea
către experienţă (sau intelect).
Bazându-ne pe analiza factorială a scalelor de personalitate (Zuckerman, Kuhlman,
Thornquist, & Kiers, 1991) şi pe itemii de chestionar (Zuckerman, Kuhlman, Joireman, Teta,
& Kraft, 1993), eu (Zuckerman, 1994a) am propus un „Cinci Altrenativ" ("Alternative Five"):
sociabilitate, neuroticism-anxietate, căutarea impulsivă de senzaţii, agresiune-ostilitate şi
activitate. Am examinat (Zuckerman et al., 1993) legăturile dintre triada lui Eysenck, Marele
Cinci al lui Costa şi McCrae şi Cinci Alternativ. Rezultatele corelaţiilor şi analizelor
factoriale au arătat o puternică echivalenţă între
extraversiune (sociabilitate) şi măsurile neuroticismului din toate sistemele, şi o puternică
relaţie negativă între agreabilitate şi agresiune-ostilitate în cele două modele cvadrifactoriale.
Au fost identificate relaţii de intensitate moderată între P şi căutarea impulsivă de senzaţii,
ambele corelând negativ cu conştiinciozitatea.
Cloninger (1987) a dezvoltat un sistem de trei factori ai personalităţii, fundamentat biologic,
incluzând trăsăturile de căutarea noutăţii, evitarea suferinţei şi dependenţa de recompensă.
Mai târziu, el şi-a extins sistemul la şapte factori adăugând trăsături precum cooperarea,
perseverenţa, autodeterminarea şi spiritualitatea. într-un studiu nepublicat, Cloninger îmreună
cu mine am examinat cum trăsăturile propuse de el se relaţionează cu triada lui Eysenck şi cu
Cinci Alternativ al meu. Evitarea suferinţei a fost relaţionată negativ cu extraversiunea
(sociabilitatea) şi pozitiv cu evaluările neuroticismului în celelalte două sisteme. Căutarea
noutăţii a fost în primul rând relaţionată cu căutarea impulsivă de senzaţii din modelul Cinci
Alternativ şi la fel cu P şi E din sistemul lui Eysenck. Cooperarea a fost relaţionată negativ cu
agresiunea - ostilitatea, iar perseverenţa a fost relaţionată cu activitatea din Cinci Alternativ.
Autodeterminarea a indicat o relaţie negativă slabă cu neuroticismul din celelalte două
sisteme. Dependenţa de recompensă şi spiritualitatea au relevat relaţii puţine sau lipsite de
semnificaţie cu alte măsuri. Tabelul 1 condensează relaţiile dintre variabilele personalităţii în
cele cinci sisteme.
GENETICA
Studiile cu măsurători ale trăsăturilor de personalitate, pe bază de chestionare, efectuate pe
gemeni, cum sunt cele din modelul trifactorial sau din modelul Marele Cinci, indică o
eritabilitate generală de 30% până la 60% (Bouchard, 1993; Loehlin, 1992; Pederson, Plomin,
McClearn, & Friberg, 1988; Zuckerman, 1991). Unele trăsături, cum ar fi căutarea de senzaţii
şi constrângerea, ating plafonul de 60%. Restul variantei trăsăturilor poate fi atribuit mediului
şi erorilor de măsurare a trăsăturilor. Majoritatea studiilor arată o contribuţie mult mai mare a
influenţelor de mediu separat decât a celor de mediu comun. Aceste influenţe de mediu
separat provin din afara familiei sau reflectă tratamentul diferenţiat al copiilor prin
interacţiunile sociale cu părinţii sau fraţii. Influenţa mai
Tabelul 1. Corespondenţa dintre trăsăturile primare în cinci sisteme

Eysenck Tellegen Costa şi McCrae Zuckerman Cloninger
Extraversiune Afectivitate pozitivă Extraversiune Sociabilitate - Evitarea suferinţei
Neuroticism Afectivitate negativă Neuroticism Evitarea suferinţei
Psihoticism - Constrângere - Conştiinciozitate Neuroticism-anxietate Căutarea noutăţii
Căutare impulsivă de
Agreabilitate senzaţii
— - Agresivitate-ostilitate Cooperare
Deschiderea spre Activitate Persistenţă
experienţă — —
Dependenţa de
recompensă
Autodeterminarea
Spiritualitatea
Notă. Un semn minus indică faptul că trăsătura este corelată negativ cu trăsătura de pe aceeaşi linie din prima
coloană din stânga.
puternică a mediului separat este surprinzătoare pentru cercetătorii care consideră influenţele
familiale drept cruciale pentru diferenţele individuale în personalitate. In orice caz, rezultatul
nu este o surpriză pentru părinţii care observă diferenţe marcante în personalităţile copiilor
lor, în ciuda încercării de a-i trata la fel.
Studiile nongemelare au indicat o influenţă mult mai scăzută a eredităţii - cam jumătate din
cea găsită în studiile pe gemeni. Diferenţele s-ar putea datora variantei genetice de tip
nonaditiv (interacţiuni ale genelor) găsită doar la gemenii identici (monozigoţi), ale căror
gene sunt toate la fel, sau violării asumpţiei mediilor echivalente despre faptul că similarităţile
ambientale sunt de aceeaşi natură pentru gemenii identici şi dizigoţi. Gemenii identici pot fi
trataţi la fel pentru că sunt mai asemănători, atât fizic, cât şi comportamental. Studiile pe
gemeni separaţi, care nu împart acelaşi mediu, ar putea rezolva problema tratamentului
diferenţial al gemenilor identici şi dizigoţi. Cu toate acestea, studiile realizate în Minnesota
(Bouchard, 1993) şi în Suedia (Pederson et al., 1992) pe gemeni separaţi au relevat rezultate
diferite; studiul Minnesota a indicat puţine diferenţe între gemenii identici crescuţi împreună
şi cei crescuţi separat, în timp ce studiul suedez arată câteva diferenţe marcante, demonstrând
că gemenii identici crescuţi împreună sunt mai asemănători din punct de vedere al
personalităţii decât cei crescuţi separat.
STRUCTURILE CEREBRALE
Frenologia secolului al XlX-lea sugera faptul că fiecare trăsătură are o localizare specifică în
creier. Concepţia modernă asupra structurilor cerebrale consideră structurile nervoase cum
sunt amigdala, hipotalamusul sau hipocampul drept staţii de releu pentru sisteme nervoase
complexe ce asigură o varietate de funcţii comportamentale. în cadrul oricărei structuri
distincte, cum este amigdala, diverşi nuclei pot fi implicaţi în diferite funcţii. O discuţie
riguroasă asupra neuropsihologiei personalităţii este imposibilă aici, dar se impun totuşi
câteva observaţii.
S-a sugerat că sistemele implicate în răspunsurile emoţionale ar fi baza pentru unele din
trăsăturile fundamentale ale personalităţii.
Tellegen (1985), de exemplu, a postulat faptul că extraversiunea se bazează pe afectivitate
pozitivă, iar neuroticismul pe afectivitate negativă (anxietate şi depresie). Oare suportă
relaţiile structură-funcţie din creier această distincţie? Pentru a răspunde acestei întrebări s-au
realizat o serie de cercetări experimentale. Putem enumera, în acest sens, studiile focalizate
pe: (a) efectele leziunilor corticale asupra comportamentului emoţional; (b) efectele arousal-
ului unor emoţii specifice asupra activităţii creierului; (c) diferenţele individuale în răspunsul
emoţional şi corelatele lor corticale. Toate acestea sugerează faptul că lobii frontali ai
emisferei drepte contribuie primordial la dezvoltarea afectelor negative şi controlul inhibiţiei
la copii (Davidson, 1992). Leziunile din aria orbito-frontală dreaptă la oameni produc furie şi
agresivitate, probabil, prin dezinhibiţie (Grafman, Vance, Weingarten, Salazar & Amin,
1986). La nivel subcortical, Davis (1986) sugerează că nucleul central al amigdalei este un
centru de organizare pentru diverse aspecte ale răspunsului prin frică; acest control se
realizează prin intremediul conexiunilor sale eferente cu alţi nuclei care mediază inhibiţia
comportamentală, răspunsurile cardiovasculare şi respiratorii, răspunsurile de alarmă,
expresiile faciale ale fricii, vigilenţa şi hiperalerta.
Afectul pozitiv, exprimat prin zâmbet de exemplu, este asociat cu intensificarea activităţii
cerebrale frontale stângi şi anterioare (Davidson, 1992) Emoţiile pozitive sunt probabil legate
de sistemele de recompensă limbice, identificate pentru prima dată de Olds şi Milner (1954).
Hipotalamusul lateral şi fasciculul telencefalic anterior sunt părţi în care autostimularea
creierului este puternic susţinută, iar distrugerea lor diminuează comportamentul de abordare.
Distincţiile între afectele pozitive şi negative precum şi cele între afectele negative de
anxietate şi ostilitate (asociate cu agresivitatea) par a avea posibile baze în sistemele cerebrale
de la nivelul centrilor superiori ai lobilor frontali până la structurile limbice implicate în
circuite specifice. Este însă dificilă diferenţierea structurilor specifice relaţionate unic cu
anumite mecanisme sau trăsături comportamentale specifice. Atunci când un nucleu este
lezat, efectele se pot ramifica de-a lungul mai multor căi. Analiza căilor mediate de
neurotransmiţători specifici permite o examinare mai amănunţită a mecanismelor bio-
comportamentale, iar lezarea chimică a acestor căi oferă mai multe informaţii decât lezarea
chirurgicală a structurilor sau a nucleilor lor. Sunt de acord cu concluzia lui Kagan (1995)
care susţine că „este foarte probabil în acest moment ca o mare parte a variaţiei bazate pe
temperament ...să rezide mai degrabă în diferenţe în neurochimia şi fiziologia asociată decât
în anatomie" (p. 51).
UMORI (NEUROTRANSMITĂTORI ŞI HORMONI)
Proiectarea biochimică a organismului determină caracteristicile fiziologice ale sistemului
nervos, care în schimb predispun la pattem-uri de comportament relativ consistente (în
anumite tipuri de situaţii), pe care noi le numim trăsături. Neurotransmiţătorii guvernează
transmiterea impulsurilor nervoase prin căi nervoase specifice. Sinteza, eliberarea, degradarea
catabolică, recaptarea şi stocarea neurotransmiţătorilor este controlată de enzime specifice.
Activitatea unor sisteme neuromediatoare specific umane este adesea estimată din metaboliţi
inactivi ai neurotransmiţătorilor, din lichidul cefalo-rahidian (LCR), sânge sau urină după
degradarea transmiţătorului şi înainte de eliminare. Aceste estimări sunt imprecise şi sunt
confundate cu rezultate ale activităţii din sistemul nervos periferic, decât din creierul propriu-
zis. Noi metode neuroimagistice specifice unor neurotransmiţători ar putea oferi măsurători
mai directe.
Termenul de activitate, cu referire la un sistem de neuromediaţie, nu este specific sursei
moleculare a activităţii, care ar putea fi un nivel mare de sinteză, recaptare şi stocare scăzute
sau sensibilitate ori densitate a receptorilor presinaptici şi postsinaptici.
Factorul crucial ar putea fi o enzimă care controlează ratele de sinteză sau degradare. Având
în vedere complexitatea acestor sisteme, unii cercetători susţin că este inutil să se studieze
rolul lor în comportament. Oricum, în orice domeniu al ştiinţei este bine ca fenomenele să fie
studiate la toate nivelurile. în psihologie, de exemplu, deseori studiem comportamentul, fără o
înţelegere bună a proceselor cerebrale subiacente implicate în acel comportament.
Informaţiile despre funcţiile comportamentale ale unor sisteme neuromediatoare specifice sau
ale hormonilor, sunt obţinute
în mare parte din studii comparative ale speciilor infraumane, datorită faptului că în cazul
acestor specii experimentarea directă pe creier este posibilă. Sistemele neuromediatoare pot fi
stimulate sau lezate direct, iar rezultatele comportamentale pot fi observate. Inferenţe asupra
relaţiilor creier-comportament uman depind de cât de adecvate sunt modelele animale de
comportament şi psihopatologie. Datele din studiile comparative pot fi comparate cu rezultate
din psihiatria biologică în care sunt folosite medicamente pentru a ameliora dispoziţia afectivă
umană şi tulburările de comportament.
Monoamino-oxidaza (MAO)
Monoaminooxidaza (MAO) este o enzimă aflată în neuronii sistemelor monoaminergice,
unde controlează nivelurile de monoamine, degradând anumiţi neurotransmiţători după
recaptare sau în fanta sinaptică. Monoaminele primare din creier includ catecolaminele,
noradrenalina, dopamina, dar şi indoleamina şi serotonina. Tipul B de MAO, evaluat de pe
plăcuţele sangvine, este deosebit de important în degradarea şi controlul dopaminei din
creierul uman şi al primatelor nonumane. Nu s-a găsit până acum nici o corelaţie între MAO
plachetar şi MAO din cortexul uman, dar există posibilitatea ca MAO plachetar să fie
relaţionat cu MAO cerebral din anumite arii limbice ale creierului. Efectele inhibitorilor
MAO atât asupra comportamentului, cât şi asupra MAO plachetar şi gama largă de trăsături
de personalitate şi de comportament dar şi corelatele psihopatologice ale MAO plachetar care
vor fi prezentate în continuare pledează de asemenea pentru relevanţa MAO pentru relaţiile
creier-comportament. MAO plachetar este înalt eritabil şi este relaţionat cu activitatea
comportamentală şi emoţionalitatea nou-născuţilor în primele 3 zile de viaţă (Sostek, Sostek,
Murphy, Martin &Born, 1981).
Corelatul cel mai consistent al MAO este trăsătura căutare de senzaţii. MAO a fost
semnificativ corelată negativ cu căutarea de senzaţii la 9 dintr-un grup de 13 bărbaţi, oarecum
similar în grupurile numai de femei, dar şi în grupurile mixte (Zuckerman, 1994), şi cu
extraversia în alte studii. Deşi majoritatea acestor corelaţii au valori scăzute şi nu explică o
mare parte din variantă în trăsătura psihologică, consistenţa rezultatelor sugerează un rol
important al
unora dintre sistemele monoaminergice în personalitate. Mai mult, MAO scăzută este
relaţională cu unele corelate comportamentale ale căutării de senzaţii şi ale extraversiunii,
incluzând: delincventa, consumul de alcool, tutun şi consumul ilegal de droguri, experienţa
sexuală şi sociabilitatea la oameni. MAO scăzută este de asemenea corelată cu dominanţa
socială, sociabilitatea, agresivitatea, activităţile sexuale şi ludice la maimuţe. Asemănările
interspecii între trăsăturile comportamentale asociate cu MAO sunt impresionante. Niveluri
scăzute de MAO sunt asociate cu trei din cele cinci trăsături majore din modelul
pentafactorial alternativ: căutarea de senzaţii impulsivă, sociabilitatea şi agresiune-ostilitatea.
MAO pare să fie legat şi de un număr de tulburări comportamentale. MAO este scăzută la
consumatorii cronici de marihuana, la persoanele cu tulburări bipolare; schizofreni cronici cu
simptome pozitive precum halucinaţiile şi delirele paranoide; alcoolici; adulţii cu tulburare
borderline şi tulburări de personalitate antisocială; copii cu deficit atenţionai şi tulburări de
comportament. Toate aceste tulburări sunt caracterizate prin comportamente dezinhibate şi
impulsive. Persoanele cu tulburări bipolare sunt căutători de senzaţii impulsivi în stările
maniacale şi evită senzaţiile în stările depresive. Totuşi, nivelurile lor de MAO nu variază
mult cu starea clinică, sugerând că MAO este implicată în etiologia tulburării bipolare şi nu
este pur şi simplu un răspuns la stările produse de tulburare. în general, nivelurile de MAO
sunt stabile şi de încredere pe perioade lungi de timp şi se schimbă numai gradual, crescând
cu vârsta. Din contră, neurotransmiţătorii catecolaminergici variază marcant cu starea
tulburării bipolare. Atât neurotransmiţătorii din creier, cât şi din sistemul nervos periferic
variază ca răspuns la stres. Deşi MAO plachetar este relaţionat cu o gamă largă de trăsături şi
comportamente şi cu forme dezinhibitive ale psihopatologiei, semnificaţia ei rezidă în
reglarea sistemelor monoaminergice, mai ales cele dopaminergice şi serotoninergice.
Sistemele monoaminergice
Studii corelaţionale simple relaţionând neurotransmiţătorii sau metaboliţii lor şi trăsăturile de
personalitate la subiecţii normali şi la pacienţi, nu au dus la descoperiri importante. Căutarea
de senzaţii
corelează negativ cu noradrenalina din LCR (Ballenger et al., 1983). Acidul 5-hidroxindol-
acetic (5-HIAA), metabolitul serotoninei, este corelat negativ cu scorul la scala P a lui
Eysenck la grupuri normale şi de pacienţi (Schalling, Asberg & Edman, 1984). Cu toate
acestea, raetabolitul dopaminei, acidul homovanilic (HVA), nu a dovedit corelaţii
semnificative cu trăsăturile de personalitate.
Studiile experimentale asupra sistemelor monoaminergice din creier sunt dificile la oameni;
studiile de leziuni sunt în afara discuţiei, iar studiile de stimulare sunt realizate numai în
timpul operaţiilor pe creier la o populaţie specială, cum ar fi epilepticii. Modele
comportamentale animale pentru trăsăturile umane de personalitate reprezintă o oportunitate
de a studia efectele leziunilor nervoase asupra comportamentelor relevante pentru
personalitate. Explorarea unor situaţii noi a fost propusă ca model pentru extraversiune
(Garcia-Sevilla, 1984) şi căutare de senzaţii (Deliu, Mayo, Piazza, Le Moal & Simon, 1993;
Zuckerman, 1984). Trăsătura de comportament definită ca responsivitate la semnalele de
recompensă şi tendinţa de a aborda şi de a investiga situaţii şi stimuli noi au intrat sub
denumirea de abordare comportamentală (Gray, 1971, 1978b; Schneirla, 1959; Zuckerman,
1984), activare (Fowles, 1980) sau facilitare (Depue & lacono, 1989). Teorii şi cercetări
comparative au legat acest sistem comportamental de sistemele dopaminergice (Cloninger,
1987; Deliu et al., 1993; Depue & lacono, 1979; Gray, 1987b, Panksepp, 1982; Zuckerman,
1984, 1991). La nivel uman, sistemul de abordare subsumează probabil câteva trăsături de
bază, incluzând extraversiunea, impulsivitatea şi căutarea de senzaţii. La speciile non-umane,
„personalitatea", definită prin trăsături comportamentale este probabil organizată în factori
mai generali, cum ar fi abordare-dominanţă-impulsivitate şi inhibiţie-timiditate-asociabilitate.
Cercetări experimentale care să lege activitatea dopaminergică direct cu personalitatea umană
sunt rare. Există însă studii indirecte care au folosit agonişti catecolaminergici ca amfetamina
şi cocaina, dar acestea nu pot separa efectele dopaminergice de cele noradrenergice. Aceste
studii pun în evidenţă de multe ori relaţii curbiliniare între doză şi comportament: drogurile
stimulante produc adesea euforie, activitate, sociabilitate şi dezinhioiţie, la doze mici, dar
produc anxietate, retragere sau chiar
psihoze scurte, la doze mari. Există probabil un nivel optim al activităţii sistemului
catecolaminergic (CSA) pentru dispoziţia afectivă, performanţă şi comportament social; prea
puţină sau prea multă activitate a sistemului catecolaminergic nu sunt optime (Zuckerman,
1984).
Persoanele cu o căutare de senzaţii mare au un nivel optim de CSA mai ridicat decât
căutătorii de senzaţie moderaţi (Ballanger et al., 1983). Nivelurile scăzute de noradrenalină
din LCR la persoanele cu căutare de senzaţii mare (Ballanger et al., 1983) ar putea indica
faptul că au un arousal suboptim cronic şi caută stimulare pentru activarea sistemului. Teoria
nivelului optimal diferă de teoria extraversiunii a lui Eysenck (1967) prin faptul că arousal-ul
cortical nu este sursa de recompensă a activităţii de căutare de senzaţii. Recompensa în creier
este asociată cu eliberarea de dopamină în sistemul mezolimbic mergând prin fasciculul
medial telencefalic la centri din lobii frontali. Eliberarea celeilalte catecolamine,
noradrenalină, potenţează reacţia şi determină arousal cortical, dar este necesară reacţia
dopaminergică pentru efectul de recompensă. Droguri stimulatoare cum ar fi amfetamina şi
cocaina produc atât euforie, cât şi arousal potenţează activitatea în ambele sisteme
catecolaminergice. Un sistem dopaminergic reactiv ar putea constitui un factor în acţiunile
hedoniste ale căutătorilor de senzaţii şi extravertiţilor.
Netter şi Rammsayer (1991) au administrat un puternic antagonist dopaminergic, haloperidol,
precursorul dopaminei, L-dopa (care stimulează sinteza de dopamină) şi un placebo la
subiecţi normali în diverse condiţii. Descoperirile lor sugerează că atât căutătorii de senzaţii,
cât şi extravertiţii au sisteme dopaminergice suprareactive şi că indivizii cu niveluri reduse la
aceste trăsături au sisteme subreactive.
Depue, Luciana, Arbisi, Collins şi Leon (1994) au selectat subiecţi atât pe baza emotivităţii
pozitive (extraversie) cât şi pe baza constrângerii (impulsivităţii), folosind subiecţii cu nivel
ridicat de extraversie, dar nivel scăzut de constrângere (extravertiţi impulsivi) la o extremă,
iar la cealaltă, subiecţii cu nivel scăzut de extraversie şi nivel ridicat de impulsivitate. Ei au
administrat subiecţilor un agonist al receptorilor dopaminergici şi au găsit o relaţie pozitivă
între efectele agonistului şi extraversie (dar nu şi impulsivitate sau
neuroticism), sugerând o activitate dopaminergică facilitată la extraverţi.
Sistemul noradrenergic ascendent dorsal provenind din locus coeruleus a fost caracterizat ca
un sistem de alarmă la niveluri moderate de activitate şi ca un sistem generator de panică la
niveluri mai ridicate (Gray, 1982, Redmond, 1987). Stimularea zonei locus coeruleus produce
semne comportamentale de anxietate la maimuţe (Redmond, 1987). Cu toate acestea, alţi
cercetători au caracterizat acest sistem noradrenergic ca un simplu sistem de arousal implicat
în atenţia focalizată. Desigur, un stimul ameninţător sau unul asociat cu pedeapsa focalizează
atenţia, dar şi alte tipuri de stimuli semnificativi, cum ar fi arousal-ul sexual şi recompensa
pot avea aceleaşi efecte. Stimulii noi nu provoacă întotdeauna frică, iar la căutătorii de
senzaţii aceştia sunt elemente ce atrag atenţia şi interesul. Unii neurotransmiţători, alţii decât
noradrenalina, pot mijloci „sensibilitate la semnalele de pedeapsă" în cazul neuroticilor
anxioşi (Gray, 1982). Receptorii benzodiazepinici recent descoperiţi ar putea furniza anumite
explicaţii pentru trăsătura de neuroticism sau anxietate. Benzodiazepinele sunt produse de
către companiile farmaceutice, nu de către creier, dar descoperirea unor receptori specifici
pentru aceste substanţe sugerează că în creier există totuşi anumite tranchilizante endogene
similare din punct de vedere chimic. Receptorii benzodiazepinici fac parte dintr-un complex
mai mare de receptori pentru neuromodulatorul acid gama-aminobutiric (GABA). GABA are
în general acţiuni inhibitorii asupra neuronilor din alte sisteme, inclusiv cel noradrenergic.
Există agonişti inverşi care acţionează asupra receptorilor GABA şi produc anxietate la om.
Atât un exces de agenţi endogeni asemănători cu aceste substanţe agoniste inverse cât şi lipsa
de transmiţători endogeni de tipul benzodiazepinelor pot sta la baza anxietăţii ca trăsătură. O
altă posibilitate ar fi aceea că anxietatea ca trăsătură este o funcţie a concentraţiei scăzute de
receptori benzodiazepinici (Wiezman et al., 1987). O ultimă posibilitate este ca opioidele
endogene sau endorfine ar putea fi implicate în anxietate ca o extensie naturală a funcţiei lor
primare în reducerea durerii. Deficitul de endorfine ar determina vulnerabilitatea la anxietate.
In timp ce sistemul dopaminergic mezolimbic pare să medieze multe tipuri de motivaţii de
abordare la şobolani, inclusiv
agresivitatea, sexul şi explorarea, sistemul serotoninergic care provine din nucleii rafeului şi
se extinde spre multe structuri corticale limbice şi frontale pare a servi o funcţie generală de
inhibiţie a comportamentului (Soubrie, 1986). Atât Cloninger (1987), cât şi Gray (1987b) au
identificat acest sistem serotoninergic cu evitarea suferinţei şi anxietatea ca trăsătură, dar
Gray a stipulat că serotonina mediază în primul rând efectele de inhibiţie ale anxietăţii şi nu
efectele de arousal. Leziunile serotoninergice produc dezinhibiţie la animale. Niveluri scăzute
de serotonina la om sunt asociate cu psihopatia şi agresivitate impulsivă, omuciderea şi suicid.
Un sistem serotoninergic subreactiv poate fi pus în legătură cu căutarea impulsivă de senzaţii,
o trăsătură caracterizată prin dezinhibiţie comportamentală şi lipsa de planificare sau
precauţie. Netter şi Rammsayer (1989) au descoperit faptul că un blocant al receptorilor de
serotonina a dus la îmbunătăţirea performanţei sub forma timpului de reacţie la căutătorii de
senzaţii moderaţi, dar la scăderea performanţei la căutătorii de senzaţii exaltaţi. Rezultatele
lor indică faptul că cei cu căutare de senzaţii mare prezintă inhibiţie în viteza de reacţie de
către un sistem serotoninergic suprareactiv, în timp ce un sistem serotoninergice subreactiv ar
putea explica reacţiile rapide şi impulsive ale căutătorii de senzaţii exaltaţi.
Hormonii
Hormonul gonadal testosteron este produs la mascul de către testicule, dar este produs şi la
femei, în primul rând de către corticosuprarenală. Estrogenul este produs la femei de către
ovare, şi în mare măsură prin transformarea testosteronului la mascul. Agresivitatea la oameni
a fost atribuită prioritar testosteronului în exces, în parte din cauza prezenţei
comportamentelor agresiv-competitive la alte specii şi a diferenţelor de agresivitate între sexe
la specia noastră. Dar asocierea nu a fost aşa de clară la om precum la alte animale, posibil
datorită formelor diferite pe care le poate lua agresivitatea la oameni şi socializării puternice a
acestei trăsături. Deşi bărbaţii sunt în competiţie pentru a câştiga favorurile femeilor ei se
angajează rareori într-o confruntare directă pentru a rezolva această problemă. în spectrul
normal de agresivitate-ostilitate, rezultatele nu asociază trăsătura cu testosteronul, dar în
grupuri de
bărbaţi delincvenţi precum şi în cele femei şi bărbaţi prizonieri, nivelurile de testosteron sunt
ridicate la delincvenţii cu antecedente ale unor agresiuni criminale violente dar şi la aceia cu
dominanţă socială ridicată faţă de alţi prizonieri (Carr, Frady & Riad, 1995; Dabbs, Ruback,
Frady, Hopper & Sgoritas, 1988; Ehrenkranz & Bliss, 1974). Steroizii anodrogeni anabolici
autoadministraţi de atleţi produc adesea episoade maniacale însoţite uneori de comportamente
agresive şi violente (Pope & Katz, 1994).
Testosteronul la bărbaţi tineri normali este puternic relaţionat cu căutarea de senzaţii, în
special cu cea de tip dezinhibitor (Daitzman & Zuckerman, 1980), dar şi cu extraversiunea,
dominanţa şi experienţa heterosexuală. Testosteronul este hormonul legat de arousal-ul sexual
la femei, ca şi la bărbaţi. La femeile căsătorite, testosteronul este asociat cu responsivitatea şi
gratificările sexuale raportate şi cu frecvenţa contactelor sexuale. Desigur, activitatea sexuală
este una din modalităţile majore de căutare de senzaţii de tip dezinhibitor.
Testosteronul are reputaţia unei „umori rele", probabil din cauza asocierii sale reputate cu
agresivitatea masculină. Totuşi, acest hormon pare să fie asociat cu multe trăsături adaptative
pozitive, incluzând capacitatea de arousal sexual, asertivitatea şi sociabilitatea.
Cortizolul este un hormon secretat de corticosuprarenală în timpul stresului fizic şi psihologic,
dar şi în timpul funcţionării metabolice normale. Eliberarea sa este rezultatul final al unui lanţ
neurochimic care începe cu secreţia factorului de eliberare a corticotropinei (CRF) din
hipotalamus. Acest factor ajunge în adenohipofiză care eliberează hormonul
adrenocorticotropic (ACTH). CRF ajunge prin circulaţie în corticosuprarenală unde determină
eliberarea unui număr de hormoni corticosteroizi, inclusiv cortizonul. Cortizolul este
răspunzător pentru eliberarea glicogenului din depozitele hepatice în circulaţie, unde poate fi
utilizat de ţesuturile reactive la stres, ca cele din creier şi muşchi.
Eliberarea cortizolului este un efect proeminent al stresului la oameni, dar niveluri tonice
înalte ale acestui hormon sunt mai specifice tulburărilor dispoziţionale depresive decât
tulburărilor anxioase. Cortizolul variază cu depresia la multe persoane după un ciclu zilnic
(Rubinow, Post, Gold, Ballenger & Wolff, 1984), dar nu este clar care este cauză şi care este
efect în relaţia dintre depresie şi
cortizon. Injectarea de cortizol la voluntari normali nu a afectat depresia, anxietatea, furia sau
sentimentele sociale (Born, Hitzler, Pauschinger & Fehm, 1988), sugerând că hormonul nu
este cauza directă a modificărilor emoţionale, ci poate fi un efect al altor factori, cum ar fi
reducerea nivelurilor de noradrenalină în creier.
Cu toate acestea, cortizolul, noradrenalină şi enzima dopamină-pMiidroxilază (DBH, care este
implicată în sinteza de noradrenalină) din LCR-ul voluntarilor normali sunt relaţionate
negativ cu trăsături mai stabile precum căutarea de senzaţii şi hipomania (scala Inventarul
Multifazic de Personalitate Minnesota) şi cu scala P a lui Eysenck (Zuckerman, 1994),
sugerând că hormonul cortizol ar putea juca un rol în inhibiţia comportamentului asociat cu
supracontrolul şi constrângerea la niveluri mari de activitate a cortizolului şi dezinhibare şi
căutare de senzaţii nesocializată la niveluri mici ale activităţii cortizolului. Niveluri ridicate de
cortizol au fost găsite la copiii timizi de vârste mici şi la copiii de vârste mai mari care
afişează mai degrabă frică decât interes ca răspuns la stimulii noi şi la străini (Kagan, Reznik
& Snidman, 1988). Pentru niveluri moderate de activitate, cortizolul nu este considerat a fi o
umoare bună dar nici rea, în schimb la valori extreme ale activităţii poate fi asociat cu
tulburări de personalitate caracterizate fie de un subcontrol comportamental (personalităţi
antisociale şi borderline) sau cu supracontrol (personalităţi evitante, depresive şi obsesiv-
compulsiv).
Interacţiunile între hormoni, sistemele monoaminice şi mecanismele comportamentale
Concepţia frenologică sugerează existenţa unor relaţii izomorfice de corespondenţă între
trăsăturile de personalitate, neurotransmiţători, hormoni şi structurile nervoase. Un astfel de
izomorfism ar simplifica modelele psihobiologilor. Dar biologicul nu este simplu, iar evoluţia
a produs numeroase redundanţe şi interacţiuni între mecanismele nervoase ce mediază
mecanismele comportamentale. Figura 1 oferă un model ce sumarizează mecanismele
neurochimice şi comportamentale subiacente celor trei trăsături de bază identificate în toate
modelele cu trei şi cinci factori.
Mecanismul de abordare este mediat de activitatea dopaminergică din fasciculul medial
telencefalic şi hipotalamul lateral şi este implicat în trăsăturile de sociabilitate şi căutare
impulsivă de senzaţii. El este potenţat de către hormonii gonadali, în special de către
testosteron, şi de către enzima MAO prin influenţa reglatoare asupra neuronilor
dopaminergici. Inhibiţia comportamentală este o funcţie a activităţii serotoninergice şi este
scăzută în trăsătura căutare de senzaţii impulsivă. Arousal-ul cortical este în parte o funcţie a
sistemului noradrenergic ascendent de la locus coeruleus. Tracturile descendente produc
activarea părţii simpatice a sistemului nervos autonomie. Sistemul noradrenergic este reglat
de enzima DBH, GABA şi endorfine. Capacitatea redusă de arousal a acestui sistem este
identificată la căutătorii impulsivi de senzaţii, în vreme ce capacitatea mare de arousal este o
componentă a neuroticismului-anxietăţii. Nivelurile scăzute de GABA joacă un rol specific în
anxietate ca mediator al agoniştilor endogeni şi al agoniştilor inverşi care acţionează pe
receptorii benzodiazepinici. Nu sunt indicate în diagramă influenţele arousal-ului
noradrenergic asupra trăsăturilor de activitate şi agresivitate-ostilitate şi inhibiţia
serotoninergică a agresivităţii. De asemenea, nu sunt indicate în diagramă influenţele posibile
ale cortizolului asupra inhibiţiei şi arousal-ului.
Interacţiunile la nivelul mecanismelor comportamentale sunt evidente. Inhibiţia şi abordarea
sunt incompatibile. Arousal-ul noradrenergic ridicat este asociat cu inhibiţia comportamentală
şi arousal-ul foarte scăzut cu dezinhibiţia. Dar interacţiuni au loc de asemenea şi la nivelul
neurotransmiţătorilor, unde serotonina ar putea inhiba atât dopamina, cât şi noradrenalina.
O consecinţă a acestor interacţiuni este că nu există o relaţie simplă de corespondenţă între o
trăsătură de personalitate şi un neurotransmiţător, enzima sau hormon singular. Gray (1987a)
a criticat teoria lui Cloninger din cauza atribuirii unui singur neurotransmiţător pentru fiecare
dimensiune de personalitate. Modelul meu respinge de asemenea acest tip de izomorfism
simplist.
Căutarea impulsivă de senzaţii, de pildă, este o funcţie a abordării puternice, a inhibiţiei
reduse şi arousal-ului scăzut, şi, prin urmare, un nivel mare al acestei trăsături de personalitate
s-ar putea datora unor combinaţii variate între monoaminele implicate în aceste
E-Sociabilitate
P-ImpUSS
Hormoni gonadici
MAO TipB
DBH I GABA Endorfine
Fig. 1. Un model psihofarmacologic pentru extraversiune-sociabilitate (E - sociabilitate), căutarea
impulsivă nesocializată de senzaţii (P - ImpUSS, impulsive unsocialized sensation seeking) şi
neuroticism -anxietate (N-Anxietate) care evidenţiază mecanismele comportamentale (abordare,
inhibiţie şi arousal) şi neurotransmiţătorii, enzimele şi hormonii implicaţi. Interacţiunile agoniste între
factori sunt indicate prin semnul plus şi interacţiunile antagoniste sunt indicate prin semnul minus.
MAO = monoaminoxidaza; DBH = dopamin-P-hidroxilază; GABA = acid y aminobutiric. Modificată
după Figura 14.2 în Zuckerman (1994b). Copyright 1994, Cambridge University Press. Tipărită cu
permisiune.
mecanisme, dar şi între enzimele şi hormonii care influenţează activitatea
neurotransmiţătorilor.
Aşa după cum spuneau „psihofarmacologii" greci ai Antichităţii, nu există umori bune sau
rele; tulburările de personalitate sunt un rezultat al dezechilibrelor umorale. Chiar dacă
indicatorii indirecţi ai activităţii neurochimice la oameni ar fi indicatori valizi şi de încredere
ai activităţii cerebrale (deşi nu sunt) şi chiar dacă alţi neurotransmiţători sau enzime nu ar fi
implicate (cum probabil sunt), nu ne-am putea aştepta să găsim o corelaţie puternică între
oricare dintre trăsăturile de personalitate şi o singură măsură a activităţii monoaminergice.
Evidenţierea unor rezultate concludente deşi nu extrem de solide sugerează că există o bază
biochimică a personalităţii, complexă şi multivariată. Faptul că au ieşit totuşi la iveală unele
corelaţii de încredere şi generalizabile chiar dacă nu sunt
foarte încredere, sugerează că există o bază biochimică a personalităţii, deşi una
complexă şi multivariată.
CONCLUZII
Nu moştenim trăsăturile de personalitate şi mecanismele comportamentale în sine. Ceea ce
este moştenit sunt modele chimice care produc şi reglează proteinele implicate în construirea
structurilor sistemulului nervos şi neurotransmiţătorilor, enzimelor şi a hormonilor care le
reglează. Nu ne naştem extraverţi, neurotici, căutători impulsivi de senzaţii sau personalităţi
antisociale, dar ne naştem cu diferenţe în reactivitatea structurilor cerebrale şi a nivelurilor de
reglatori cum ar fi MAO. Cum anume aceste diferenţe de trăsături biologice modelează
alegerile noastre în viaţă din multitudinea de posibilităţi oferite de mediu? Asemenea
răspunsuri nu pot fi găsite în teoriile nefondate ale influenţelor parentale prezente în
majoritatea manualelor despre personalitate. Dar nu pot fi găsite nici în acele experienţe de
viaţă din afara familiei asupra cărora oamenii nu au nici un control. Numai cercetările
psihobiologice interdisciplinare, developmentale şi comparative pot furniza aceste răspunsuri.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Ballenger, J.C., Post, R.M., Jimerson, D.C., Lake, C.R., Murphy, D.L., Zuckerman, ML, & Cronin, C.
(1983). Biochemical correlates of personality traits in normals: An exploratory study. Personality and
Individual Differences, 4, 615-625.
Bloom, F.E., & Kupfer, DJ. (Eds.). (1995). Psychofarmacology: The Fourth generation ofprogress.
New York: Raven Press.
Born, J., Hitzler, R., Pauschinger, P., & Fehm, H.L. (1988). Influences of cortisol on auditory evoked
potentials and mood in humans. Neuropsychobiology, 20, 145-151.
Bouchard, T.J. Jr. (1993). Genetic and environmental influences on adult personality: Evaluating the
evidence. în J. Hettema & I.J. Deary (Eds.), Foundations of personality (p. 15-44). Dordrecht,
Netherlanda: Kluwer Academic.
Cloninger, C.R. (1987). A systematic method for clinical description and
classification of personality. Archives of General Psychiatry, 44,
573-588. Costa, P.T. Jr., & McCrae, R.R. (1992). NEO-PI-R: Revised personality
inventory. Odessa, FL: Psychological Assessment Resources. Dabbs, J.M. Jr, Carr, T.S., Frady, R.L, &
Riad, J.K. (1995). Testosterone,
crime and misbehavior among 692 male prisoner inmates.
Personality and Individual Differences, 19, 627-633. Dabbs, J.M.Jr., Ruback, R.B., Frady, R.L,
Hopper, C.H., & Sgoritas, D.S.
(1988). Saliva testosterone and criminal violence among women.
Personality and Individual Differences, 9, 269-275. Daitzman, R.J., & Zuckerman, M. (1980).
Disinhibitory sensation seeking,
personality and gonadal hormones. Personality and Individual
Differences, 1, 103-110. Davidson, RJ. (1992). Emotion and affective style: Hemispheric substrates.
Psychological Science, 3, 39-43. Davis, M. (1986). Pharmacological and anatomical analysis
of fear
conditioning using the fear-potentiated startle paradigm. Behavioral
Neuroscience, 100, 814-824. Deliu, E., Mayo, W., Piazza, P.V., LeMoal, M., & Simon, H. (1993).
Individual differences in behavioral responses to novelty in rats:
Possible relationship with the sensation-seeking trăit in man.
Personality and Individual Differences, 14, 411-418. Depue, R.A., & Iacono, W.G. (1989).
Neurobehavioral aspects of affective
disorders, Annual Review ofPsychology, 40, 457- 492. Depue, R., Luciana, M., Arbisi, P., Collins,
P., & Leon, A. (1994).
Dopamine and the structure of personality: Relationship of agonist-
induced dopamine activity to positive emotionality. Journal of
Personality and Social Psychology, 67, 485- 498. Ehrenkranz, L, Bliss, E., & Sheard, M.H. (1974).
Plasma testosterone:
Correlation with aggressive behavior and social dominance in man.
Psychosomatic Medicine, 36, 469- 475. Eysenck, H.J. (1967). The biologica! basis of personality.
Springfield, IL:
Charles C. Thomas. Eysenck, H.J. (1991). Dimensions of personality: The biosocial approach to
personality. în J. Strelau & A. Angleitner (Eds.), Explorations in
temperament (p. 87- 103). London: Plenum Press. Fowles, D.C. (1980). The three arousal model:
Implications for Gray's two
factor learning theory for heart rate, electrodermal activity and
psychopathy. Psychophysiology, 17, 87-104.
Freud, S. (1955). Beyond the pleasure principie. în J. Strachey (Ed.), The
standard edition of the complete psychological works (voi. 18).
London: Hegarth Press (Lucrare originală publicată în 1920). Garcia- Sevilla, I. (1984). Extraversion
and neuroticism in rats. Personality
aiul Individual Differences, 5, 511-532. Grafman, J.,Vance, S.C., Weingarten, H., Salazar, A.M., &
Amin, D.
(1986). The effects of lateralized frontal lesions on mood
regulation. Brain, 109, 1127-1148. Gray, J.A. (1971). The psychology offear and stress. New York:
McGraw
Hill. Gray, J.A. (1982). The neuropsychology of anxiety: An enquiry into the
funcîions of the septo-hippocampal system. New York. Oxford
University Press. Gray, J.A. (1987a). Discussions arising from: Cloninger, C.R. A unified
biosocial theory of personality and its role in the development of
anxiety states. Psychiatric Developments, 4, 377-394. Gray, J.A. (1987b). The neuropsychology of
emotion and personality. în
S.M. Stahl, S.D. Iverson & E.C. Goodman (Eds.), Cognitive
Neurochemistry (p. 171- 190). Oxford: Oxford University Press. Kagan, J. 1995). Galen s prophecy:
temperament in human nature. New
York: Basic Books. Kagan, J. & Reznik, J.S., & Snidman, N. (1988). Biological basis of
childhood shyness. Science, 240, 167-171. Loehlin, J.C. (1992). Genes and environment in personality
development.
Newbury Park, CA: Sage. Netter, P., & Rammsayer, T. (1989). Serotonergic effects on sensory and
motor responses in extraverts and introverts. International Clinic
Psychopharmacology, 4 (supplement), 21-26. Netter, P., & Rammsayer, T. (1991). Reactivity to
dopaminergic grugs and
aggression related personality traits. Personality and Individual
Differences, 12, 1009-1017. Olds, J., & Milner, P. (1954). Positive reinforcement produced by
electrical
stimulation of septal area and other regions of rat brain. Journal of
Comparative and Psysiological Psychology, 47, 419-427'. Panksepp, J. (1982). Toward a general
psychobiological theory of emotions.
Behavioral and brain Sciences, 5, 407-422. Pederson, N.L, Plomin, R., McClearn, G.E., &
Friberg, L. (1988).
Neuroticism, extraversion and related traits in adult twins reared
apart together. Journal of Personality and Social Psychology, 55,
950-957.
Pope, H.G., & Katz, D.L. (1994). Psychiatric and medical effects of anabolic androgen steroid use: A
controlled study of 160 athletes. Archives of General Psychiatry, 51, 375-382.
Redmond, D.E. (1987). Studies of locus coeruleus in monkeys and hypotheses for
neuropsychopharmacology. In H.Y. Meltzer (Ed.), Psychopharmacology: The third generation of
progress (p. 967-975). New York: Raven Press.
Rubinow, D.R., Post, R.M., Gold, P.W., Ballanger, J.C., & Wolff, F.A. (1984). The relationship
between cortisol and clinical phenomenology of affective illness. în R.M. Post & J.C. Ballanger (Eds.).
Neurobiology of mood disorders (p. 271-289). Baltimore, MD: Williams & Wilkins.
Schaling, D., Asberg, M. & Edman, G. (1984). Personality and CSF monoamine metabolites.
Manuscris nepublicat, Department of Psychiatry and Psychology, Karolinska Hospital and Department
of Psychology, University of Stockholm, Stockholm, Sweden.
Schneirla, T.C. (1959). An evolutionary and development theory of biphasic processes underlying
approach and withdrawal. în M.R Jones (Ed.), Nebraska Symposium on Motivation, (voi. 7, p. 1-42),
Lincoln: University of Nebraska Press.
Sostek, A.J., Sostek, A.M., Murphy, D.L., Martin, E.B., & Born ,W.S. (1981). Cord blood amine
oxidase activities reiate to arousal and motor functioning in human newborns. Life Sciences, 28, 2561-
2568.
Soubrie, P. (1986). Reconciling the role central serotonin neurons in human and animal behavior.
Behavioral and Brain Sciences, 9, 319- 364.
Sulloway, FJ. (1979). Freud: Biologist of the mind. New York: Basic Books.
Tellegen, A. (1985). Structures of mood and personality and their relevance to assessing anxiety with
an emphasis oneself-report. în A.H. Turna & J.D. Maser (Eds.), Anxiety and the anxiety disorders (p.
681-706). Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Weizman, R., Tanne, Z., Granek, M., Karp, L., Golomb, M., Tyano, S., & Gavish, M. (1987).
Peripheral benzodiazepine binding sites on platelet membranes are increased during diazepam
treatment of anxious patients. European Journal of Pharmacology, 138, 289-292.
Zuckerman, M. (1984). Sensation seeking: A comparative approach to a human trăit. Behavioral and
Brain Sciences, 7, 413- 471.
Zuckerman, M. (1991). Psychobiology of personality. Cambridge, England: Cambridge University
Press.
Zuckerman, M. (1994a). Personality from top (traits) to bottom (genetics) with stops at each level
between. în J. Hettema & IJ. Deary (Eds.), Foundations of personality (p. 73-100). Dordrecht,
Netherlands: Kluwer Academic.
Zuckerman, M. (1994a). An alternative five factor model for personality. în C.F. Halverson, G.A.
Kohnstamm & R.P. Martin (Eds.), The developing structure of temperament and personality from
infancy to adulthood (p. 53-68). Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Zuckerman, M. (1994b). Behavioral expressions and biosocial hases of sensation seeking. New York:
Cambridge University Press.
Zuckerman, M., Kuhlman, D.M., Joireman, I, Teta, P., & Kraft, M. (1993). A comparison of three
structural models for personality: The big three, the big five and the alternative five. Journal of
Personality and Social Psychology, 65,757- 768.
Zuckerman, M., Kuhlman, D.M., Thornquist, M., & Kiers, H. (1991). Five (or three) robust
questionnaire scale factors of personality without cui ture. Journal of Personality and Individual
Dijferences, 12, 929-941.
CORELATE PSIHOBIOLOGICE ALE TEMPERAMENTULUI Şl

CARACTERULUI
Adrian Opre
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Cu o îndelungată tradiţie în psihologie regăsim distincţia între două domenii principale ale
personalităţii: temperamentul şi caracterul. Conform opiniilor primilor psihologi,
temperamentul se referă la predispoziţiile noastre emoţionale congenitale, pe când caracterul
corespunde la ceea ce oamenii fac din ei înşişi în mod intenţionat. Pentru a realiza o cercetare
psihobiologică reală, este util să operaţionalizăm această distincţie în termeni ai diferenţelor
individuale reflectate în procesele neuroadaptative. în acord cu această distincţie
temperamentul poate fi definit prin reacţiile asociative automate induse de acei stimuli
emoţionali care determină obiceiuri şi dispoziţii afective, pe când caracterul se referă la
conceptele conştiinţei de sine care nr influenţează intenţiile şi atitudinile voluntare (Cloninger
et al., 1993). Cercetătorii din domeniul psihologiei de regulă au definit temperamentul prin
intermediul acelor componente ale personalităţii care: pot fi moştenite, sunt stabile evolutiv,
fundamentate emoţional sau autonome de influenţele socio-culturale. Din fericire, aceste
patru definiţii alternative sunt convergente; studii recente arată că toate dimensiunile
temperamentului, definite ca diferenţe individuale relativ la patemurile deprinderilor
fundamentate emoţional sunt de obicei moştenite, sunt stabile de-a lungul ontogenezei şi
constante structural în diferite grupuri culturale sau etnice. Aproximativ 50% din variaţiile de
temperament dintre indivizi sunt moştenite şi stabile de la copilărie până la
maturitate(Cloninger, 1994b).
în contrast, caracterul are o pondere ereditară redusă, dar este mai sensibil influenţat de
modelele socio-culturale. Caracterul se maturizează gradual de la copilărie până la vârste
înaintate, iar încadrarea temporală şi rtta de tranziţie dintre nivelele de maturitate
sunt funcţii non-lineare ale configuraţiilor temperamentale preexistente şi ale educaţiei socio-
culturale.
Problematica personalităţii este extrem de complexă. Nu poate exista o abordare singulară, de
tipul unei explicaţii reducţioniste, care să acopere întregul concept. Tocmai de aceea,
fenomenele psihologice au fost întotdeauna abordate din mai multe perspective, ca de
exemplu, perspectiva comportamentală, perspectiva cognitivă, perspectiva biologică şi
perspectiva interacţionistă. Fiecare dintre aceste abordări ale individualităţii oferă o explicaţie
oarecum diferită a motivului pentru care indivizii se poartă într-un anumit fel şi, astfel, fiecare
abordare aduce o contribuţie pentru o concepţie integrativă asupra persoanei în ansamblu.
Aceste abordări multiple ale fenomenelor individualităţii şi personalităţii au avantajele ei.
Există şi un proverb: "Lasă 1000 de flori să înflorească, pentru că ele vor aduce întotdeauna
ceva bun şi util până la urmă."
O problemă majoră, încă actuală, din domeniu, este dezbaterea gene versus mediu. Suntem
fiinţe biologice sau sociale? Sau şi una, şi alta? Această dezbatere este o consecinţă a unei
discuţii mult mai vechi, foarte controversate, cunoscută ca "dezbaterea natural-educat".
Această discuţie se focalizează asupra importanţei relative a factorilor biologici şi sociali în
dezvoltarea diferenţelor individuale. Mult timp, explicaţiile biologice şi psihologice păreau să
fie reciproc exclusive şi, întotdeauna, o abordare părea să o anuleze pe cealaltă (Lensvelt-
Mulders, 2000). Noi vom încerca aici o abordare psihobiologică a personalităţii.
De secole, oamenii s-au străduit să înţeleagă relaţia dintre corp şi minte, dintre constituţie şi
personalitate. Medicii greci din secolul al V-lea d.Hr. propuneau baze biochimice (umori)
pentru personalităţile normale şi tulburările de personalitate. în prima parte a secolului XX,
perspectiva psihodinamică a emers din studiile lui Freud şi ale discipolilor săi. Freud,
neurolog şi "biolog al minţii" (Sulloway, 1979), şi-a considerat teoriile psihologice ca o
strategie expeditivă în aşteptarea dezvoltării neuroştiinţelor mature (Freud, 1920/1955, apud
Zuckerman, 1995). în a doua jumătate a secolului, descoperirea unor medicamente eficiente
pentru tratarea tulburărilor de anxietate, dispoziţionale şi ale schizofreniei au condus la o nouă
ştiinţă: psihofarmacologia. Cercetări asupra bazelor neurochimice ale
funcţiilor creierului şi apoi delimitarea căilor neurochimice mediate de neurotransmiţători
specifici ne-au lărgit înţelegerea chimiei funcţiilor cerebrale şi a relaţiilor lor cu emoţia,
cogniţia şi comportamentul. Ultimul deceniu al secolului trecut a fost numit "Deceniul
Creierului". O dată cu aceste perspective, putem căpăta noi explicaţii despre relaţia dintre
funcţionarea creierului şi personalitate. Date fiind progresele din neuroştiinţele ultimului sfert
de secol, Freud ar fi fost, probabil, de acord că este timpul să ne uităm din nou la
psihobiologia personalităţii (Zuckerman, 1991).
MODELELE TRASATURILOR
în mod tradiţional, esenţa abordării trăsăturilor a constat în presupunerea că un comportament
este determinat, în primul rând, de trăsături generalizate stabile - predispoziţii largi pentru un
anumit comportament. Ghidaţi de această asumpţie, mulţi cercetători au căutat cu încredere
aceste trăsături. Probabil că scopul cardinal al psihologiei trăsăturilor a fost să identifice
poziţia persoanei pe una sau mai multe dimensiuni (de exemplu, inteligenţă, introversiune,
anxietate etc), prin compararea individului cu alţii în condiţii uniforme similare. Cei mai mulţi
psihologi consideră că aceste dimensiuni au tendinţa de a fi stabile în situaţii diferite şi, în
timp, focarul lor în studiul individualităţii devenind o căutare pentru identificarea trăsăturilor
de bază ale persoanei. Ultimele decenii ne-au făcut martorii unei restrângeri a registrului a
ceea ce sunt considerate dimensiuni de bază ale personalităţii de la aproximativ 16 la 5 sau 3.
De fapt, numărul de factori nu este aşa de important, pentru că factorii generali încorporează
factori mai restrânşi, într-o ordine ierarhică (Eysenck, 1967; Costa & McCrae, 1985;
Zuckerman et al., 1988), şi procesul de corelare a factorilor mai restrânşi reconstituie, de
obicei, factorii mai generali. Deci, numărul factorilor pe care-i avem depinde de nivelul de
analiză. Dezacorduri asupra a ceea ce este un factor de bază provin, de multe ori, din diferenţe
în selectarea iniţială a variabilelor. Importanţa unui factor din analiză depinde de câţi markeri
au fost aleşi pentru a reprezenta un factor. Dacă este un singur marker pentru un factor, este
puţin probabil ca acesta să rezulte ca factor important în analiză.
Preocupaţi de identificarea unui suport biologic pentru trăsăturile de personalitate numeroşi
psihologi, cercetători şi clinicieni, au elaborat modele psihobiologice ale personalităţii. Cele
mai cunoscute şi deopotrivă susţinute experimental sunt modelele propuse de Eysenck (1965,
1991), Tellegen (1985), Costa & McCrae (1992), Zuckerman (1991, 1994) şi respectiv
Cloninger (1987, 1994).
Cloninger (1987) a dezvoltat un sistem trifactorial al personalităţii, fundamentat biologic şi
incluzând trăsături ca, de exemplu, căutarea de senzaţii, evitarea suferinţei şi dependenţa de
recompensă. El şi-a dezvoltat mai târziu sistemul la şapte factori, adăugând primelor trei încă
patru trăsături: cooperare, persistenţă, autodeterminare şi spiritualitate. Zuckerman şi
Cloninger au examinat în colaborare relaţiile dintre modelele cu trei factori al lui Eysenck,
Cinci Alternative {Alternative Five) şi modelul cu şapte factori. Rezultatele au relevat relaţii
interesante, ce pot fi consultate în tabelul 1 din capitolul anterior.
Aşa cum am văzut, au fost făcute eforturi enorme de către psihologii personalităţii de a stabili
modele ale trăsăturilor şi de a le lega de procese biologice specifice (Cloninger, Svrakic &
Przybeck, 1993; Zuckerman, 1991, 1996; Depue, 1996; Depue & Colins, 1999; Eysenck,
1990; Gray, 1987; Pickering & Gray, 1999; Tellegen, 1985). Deşi apar multe similarităţi între
aproape toate aceste modele şi sunt evidenţiate relaţii clare dintre dimensiunile de bază ale
acestora, acestea nu se suprapun întotdeauna în mod clar unul celuilalt. Prin urmare, decât să
explorăm o parte din aceste modele, vom prezenta aici numai "Modelul celor Şapte Factori"
al temperamentului şi caracterului (Cloninger, 1994). In acest capitol vom include, în plus,
date empirice care au fost obţinute de cercetători independenţi când aceştia au testat
predicţiile teoretice pe care le-a făcut Cloninger despre psihobiologia fiecăreia dintre cele
şapte dimensiuni ale personalităţii.
Modelul celor "Şapte ţestoase" (Zuckerman, 1991,1994) s-a bucurat de o deosebită
popularitate în ultimii zece ani. Am omis totuşi prezentarea lui aici deoarece am considerat
mult mai nimerit ca această sarcină să revină însuşi autorului său Marvin Zuckerman care a
răspuns afirmativ invitaţiei noastre prin materialul ce acoperă spaţiul alocat capitolului
precedent. înainte de a începe prezentarea modelului lui Cloninger este necesar să menţionăm
că mulţi cercetători independenţi, inclusiv Cloninger, au evaluat proprietăţile psihometrice ale
testelor cantitative de măsurare a personalităţii şi tulburărilor acesteia, atât la populaţia
generală, cât şi pe eşantioane clinice. Această evaluare a asigurat dovezi pentru validitatea
celor două teste numite "Chestionarul Tridimensional de Personalitate" (TPQ, Tridimensional
Personality Questionnaire) şi "Inventarul de Temperament şi Caracter", mai comprehensiv
(TCI, Temperament and Character Inventory) (Cloninger et al., 1993), care a fost dezvoltat
după studiile iniţiale asupra TPQ. Mai recent, numeroşi cercetători au efectuat, folosind TPQ
şi TCI, studii internaţionale extensive, pentru a caracteriza neuroanatomia, neuropsihologia,
neurochimia şi neurogenetica personalităţii umane.
MODELUL CU ŞAPTE FACTORI AL PERSONALITĂŢII
Personalitatea poate fi definită ca organizarea dinamică a sistemelor psihobiologice care
modulează adaptarea la experienţă (Cloninger, 1987). O lungă tradiţie din psihologie distinge
două dimensiuni majore ale personalităţii - temperamentul şi caracterul. Potrivit primilor
psihologi, temperamentul se referea la predispoziţia noastră emoţională congenitală, în timp
ce caracterul era ceea ce oamenii deveneau intenţionat (Kant, 1798/1974). Pentru a face
cercetare psihobiologică, este util să operaţionalizăm această distincţie prin diferenţele
individuale ale proceselor neuroadaptative. Astfel, temperamentul poate fi definit prin
răspunsurile automatice asociative la stimuli emoţionali de bază, care determină obiceiurile şi
deprinderile, în timp ce caracterul se referă la conceptele conştiente care influenţează
intenţiile şi atitudinile noastre voluntare (Cloninger et al, 1993).'
Cercetătorii psihosocialului au definit, de obicei, temperamentul ca fiind acele componente
ale personalităţii care sunt heritabile, stabile în dezvoltare, fundamentate emoţional şi
neinfluenţate de învăţarea socio-culturală (Goldsmith et al., 1987). Din fericire, aceste patru
definiţii alternative sunt foarte convergente;
studii recente arată că toate dimensiunile temperamentului, definit prin diferenţe individuale
în pattern-urile de obiceiuri fundamentate emoţional, sunt mediu eritabile, stabile din copilărie
până în perioada adultă şi consistente structural în diferite culturi şi grupuri etnice (Cloninger,
1995). Cam 50% din varianta interindividuală a temperamentului este ereditară şi stabilă din
copilărie până în perioada adultă (Tabelul 1).
în contrast, caracterul este slab eritabil, dar influenţat moderat de învăţarea socio-culturală.
Acesta se maturează într-o manieră secvenţială din copilăria mică până târziu în perioada
adultă, iar sincronizarea şi rata tranziţiei între niveluri de maturitate sunt funcţii nelineare ale
configuraţiilor temperamentale antecedente şi educaţiei socio-culturale (Svrakic et al., 1996).
Tabelul 1. Diferenţe în învăţare, sisteme cerebrale şi etiologic, între temperament şi caracter.
Sursa: Cloninger, 1998.
Variabile ale învăţării
Temperament
Caracter
Forme de învăţare
Nivelul de conştientă Tipul activităţii Principiile învăţării
Sisteme cerebrale
Componente etiologice Rentabilitate genetică Mediul comun la gemeni Mediul conjunctura!
Automatic Obiceiuri, deprinderi Condiţionare asociativă
Sistem limbic Striatum
40% - 60%
40% - 60%
Intenţional Scopuri, valori înţelegere conceptuală
Neocortex Hipocamp
10% -15% 30% - 35% 40% - 60%
Distincţia dintre temperament şi caracter pare să corespundă disocierii dintre sistemele
cerebrale majore pentru memoria şi învăţarea procedurală versus prepoziţională, aşa cum este
descris în Figura 1, şi documentat în studii sumarizate în tabele subsecvente ca şi în
continuare, în text. Cu alte cuvinte, temperamentul implică diferenţe individuale în învăţarea
obiceiurilor (adică învăţarea procedurală), în timp ce caracterul implică diferenţe în
procesarea cognitivă
Persont ilitate ente
Automat s v. nanun conşt inconştient/^

^-\^
Sel1
Tempe <4 s •acter
Ca
rament fe,
W
1 UUIIlll milă |
învăţare procedurală (condiţionare asociativă) învăţare prepoziţională (intuiţie)
\ Seturi cognitive
Sisteme ale obişnuinţelor
Evitare Activare Ataşament întărire social Individ Societate Universal

pasivă mobilizatoare parţială
1 i 1 i I
\
1
Evitarea Căutarea Dependenţă Persistenţă de Auto- Cooperare direcţionare Auto-transcendenţă
suferinţei noutăţii recompensă
Figura 1. Prezentare schematică a modelului celor şapte factori al temperamentului şi caracterului. Sursa:
Cloninger et al, 1994
de la un nivel mai înalt, aşa cum ar fi conceptele de sine şi relaţionare cu alţii. Distincţia
dintre aceste două sisteme nervoase de adaptare la experienţă a cunoscut o varietate de
etichete, cum ar fi percept versus concept, emoţie versus voliţie, instinct versus voinţă şi
obicei versus cogrilţie. Conform acestei perspective psihobiologice, dezvoltarea caracterului
poate fi operaţionalizată prin procese simbolice abstracte, care sunt mai dezvoltate la oameni,
cum ar fi comportamentul autodirecţionat, cooperarea socială empatică şi invenţia simbolică
creativă. Formaţiunea hipocampică şi neocortexul cerebral sunt esenţiale pentru encodarea
unor asemenea reprezentări conceptuale, simbolice ale experienţei.
In contrast, temperamentul (sau emoţionalitatea bazală) poate fi operaţionalizat prin învăţarea
asociativă a unor obiceiuri care se bazează pe percepţie şi este bine dezvoltată la o vârstă
timpurie la aproape toate vertebratele, chiar şi la acelea care nu au o diferenţiere a
neocortexului cerebral (Cloninger, 1994b, 1995). Studii recente, pe care le vom descrie mai
târziu, arată că markerii psihofiziologici ai procesării neocorticale, cum ar fi potenţialele
evocate P300, sunt corelate cu diferenţe individuale în ceea ce priveşte caracterul, dar nu şi
temperamentul. Această disociere subevaluează importanţa neurobiologică a distincţiei dintre
temperament şi caracter, care este neglijată de modele ale personalităţii, derivate din analize
factoriale.
Cele patru dimensiuni ale temperamentului uman corespund îndeaproape celor observate la
alte mamifere, cum ar fi rozătoarele sau câinii (Wilsson & Sundgren, 1997). Descriptori
clinici ai celor patru dimensiuni ale temperamentului uman şi ai celor trei dimensiuni de
caracter sunt ilustraţi în Tabelele 2 şi, respectiv, 3.
In particular, aceeaşi structură multidimensională este observată în populaţia generală
(Cloninger et al., 1993) şi în eşantioanele de pacienţi schizofrenici (Svrakic et al., 1993) sau
altfel de pacienţi (Bayton et al., 1996).
Relaţia acestui model multidimensional cu clusterele tulburărilor de personalitate din DSM-
IV (American Psychiatric Association, 1994) este indicată în Tabelul 4. Toate clusterele
tulburărilor de personalitate sunt caracterizate de scoruri mici la autodirecţionarea şi
cooperativitatea din TCI. Deviaţiile temperamentului sunt asociate cu anumiţi clusteri din
DSM-IV: clusterul tulburărilor anxioase (C), cu evitare mare a suferinţei, clusterul celor
Tabelul 2. Dimensiunile temperamentului. Sursa: Wilsson & Sundgren, 1997.

Dimensiunea Descriptorii variantelor extreme
temperamentului Ridicat Redus
Evitarea suferinţei Pesimist Fricos Optimist îndrăzneţ
Timid Lipsit de Descurcăreţ Energic
energie
Căutarea noutăţii Explorator Impulsiv Rezervat Rigid

Extravagant Iritabil Frugal Stoic
Dependenţa de recompensă Sentimental Deschis Critic Retras Detaşat

Entuziast înţelegător Independent
Persistenţă Silitor Motivat Leneş Răsfăţat

Ambiţios Ineficient Pragmatic
Perfecţionist
Tabelul 3. Descriptorii indivizilor care prezintă scoruri mari şi mici la cele trei
dimensiuni ale caracterului. Sursa: Wilsson & Sundgren, 1997.
Dimensiunea caracterului Descriptorii variantelor extreme
Ridicat Scăzut
Autodirecţionare Responsabil Acuzator
Orientat Nemotivat
înzestrat Absurd
îngăduitor cu Vanitos
propna-i persoana Indisciplinat
Disciplinat
Cooperaţi vitate Tandru Intolerant

Empatic Insensibil
Folositor Ostil
Plin de compasiune Răzbunător
Principial Oportunist
Transcendentalitate Autoîngăduitor Lipsit de imaginaţie

Transpersonal Autoritar
Spiritual Materialist
Convins Posesiv
Idealist Practic
impulsive (B), cu o căutare mare de senzaţii şi clusterul celor de evitare (A), cu dependenţă
scăzută de recompensă. Mai mult, categorii individuale din DSM-IV pot fi distinse pe baza
unor profiluri unice de scoruri TCI. De exemplu, tulburarea de personalitate borderline este
caracterizată de un profil de temperament exploziv (adică o evitare mare a suferinţei, căutare
mare de senzaţii, dependenţă de recompensă mică), alături de scoruri mici de caracter. O
asemenea descompunere multidimensională permite unui clinician să facă clasificări
disjuncte, fără problema obişnuită a unor diagnostice multiple suprapuse, pe baza listelor
ambigue de criterii din DSM-IV.
Tabelul 4. Corelaţii între scalele Inventarului de Temperament şi Caracter (TCI) şi un număr
de simptome ale dizarmoniilor de personalitate din DSM-IV. Sursa: Goldman et al., 1994; Nagoshi et
al., 1992; Svrakic et al., 1993.
Simptome ale tulburărilor de personalitate
după clusterele din DSM-III-R
Dimensiuni ale TCI Total Anxios Impulsiv Retras
Evită suferinţa Caută + ++ ++ +
noutatea +
Dependent de recompense
Persistent
-- - -- --
Autodirecţionat Cooperant
Autotranscendent
FUNDAMENTELE NEUROBIOLOGICE ALE

TEMPERAMENTULUI
Studii neurofarmacologice pe animale, cel mai adesea, pe rozătoare, şi studii de stimulare şi
de leziuni au oferit ipoteze explicite pentru testarea relaţiilor dintre învăţarea stimul-răspuns şi
temperament. Aceste ipoteze sunt ilustrate în Tabelul 5 pentru toate cele patru dimensiuni de
temperament. Acest model psihobiologic al învăţării se bazează pe date neurofarmacologice,
neuroanatomice şi biochimice (Clonir.ger, 1987, 1994b) şi pe studii ale aptitudinilor de
învăţare în filogeneză (Cloninger, 1994a), care sunt descrise pe scurt aici.
Căutarea noutăţii este caracterizată prin tonifiere şi explorare, ca răspuns la stimuli noi,
abordare a semnalelor de recompensă, evitare activă a semnalelor de pedeapsă condiţionate şi
evaziunea pedepsei necondiţionate. Se presupune că toate aceste patru comportamente ar
covaria între diferitele componente ale căutării noutăţii, incluzând căutarea senzaţiilor
extreme (adică explorarea noutăţii); cheltuiala impulsivă, extravagantă (adică abordarea
semnalelor de recompensă); argumentarea impulsivă (adică evitare activă); şi fuga de acasă
(adică evaziunea). S-a arătat că proiecţiile dopaminergice mezolimbice şi mezofrontale joacă
un rol crucial în activarea stimulatoare a fiecărui aspect al căutării noutăţii (Cloninger, 1987).
Leziuni care produc depleţia neuronilor dopaminergici din nucleus accumbens sau din
tegmentumul ventral conduc la neglijarea stimulilor noi din mediu şi reduc atât activitatea
spontană, cât şi comportamentul explorator. Activarea comportamentală prin agonişti
dopaminergici depinde de integritatea nucleului accumbens, dar nu şi de cea a nucleului
caudat. In studiile pe oameni, indivizii cu risc pentru boala Parkinson au scoruri premorbide
reduse la căutarea noutăţii, dar nu şi la alte dimensiuni ale personalităţii (Menza et al., 1995),
susţinându-se astfel importanţa dopaminei în activarea stimulatoare a comportamentului
hedonic. Iniţierea şi frecvenţa hiperactivităţii, îngurgitării, hedonismului sexual, consumului
de alcool, fumatului şi abuzului de alte substanţe, în special stimulante, sunt, fiecare, asociate
cu scoruri mari la căutarea noutăţii (Bardo et al., 1996; Downey et al., 1996; Fergusson &
Lynskey, 1996; Howard et al., 1996). Alte date neurofiziologice, neuroanatomice şi
biochimice convergente sunt prezentate în alte studii (Bardo et al., 1996; Cloninger, 1987,
1994b).
Evitarea suferinţei este o tendinţă heritabilă de a fi îngrijorat, anxios, timid şi fatigabil
(Tabelul 2). în termenii învăţării procedurale (Tabelul 4), indivizii cu evitarea suferinţei se
presupune că sunt predispuşi să formeze semnale de pedeapsă sau nonrecompensă frustrantă
condiţionate (adică ei se îngrijorează şi sunt uşor de speriat) şi să fie sensibili la învăţarea
evitării pasive, care este inhibiţia activităţii ca răspuns la astfel de semnale condiţionate. Cu
alte
Tabelul 5. Cele patru sisteme cerebrale disociabile ce influenţează pattern-urile

stimul-răspuns, subiacente temperamentului. Sursa: Adaptat după Cloniger, 1987,
1994; Deakin, 1996.
Sistemul Principalii Stimulii Răspunsul
cerebral neuromodulatori relevanţi comportamental
(dimensiunea
înrudită a
personalităţii)
Activarea Dopamina Noutatea Urmărirea
comportamentală exploratorie
(căutarea
noutăţii) SC de recompensă Abordare apetitivă
SC sau SN de
eliberare de Evitarea activă
monotonie sau Fuga
pedeapsă
Inhibiţia GABA Condiţionare Formarea unor SC
comportamentală aversivă aversivi
(evitarea (împerecherea SC
suferinţei) şiSN)
Serotonina Semnale Evitare pasivă
(nucleul dorsal al condiţionate de Extindere
rafeului) pedeapsă, noutate
sau frustrare
deprivată de
recompensă
Ataşament social Noradrenalina Condiţionarea Formarea de SC
(dependenţa de recompensei (atât

recompensă) Serotonina SC, cât şi SN)
(nucleul median al
rafeului)
întărirea parţială Glutamat întărire Rezistenţa la
(persistenţă) intermitentă extincţie
Serotonina
(nucleul dorsal al
rafeului)
Notă: SC - stimul i condiţionaţi, SN - stimuli necondiţionaţi, GABA - acid y-aminobutiric.
cuvinte, indivizii care au evitarea mare a suferinţei răspund intens la semnale aversive
condiţionate (adică ei sunt uşor de inhibat, timizi şi
fatigabili). Proiecţiile serotoninergice ascendente de la nucleul dorsal al rafeului spre
substanţa neagră inhibă neuronii dopaminergici nigrostriaţi şi sunt esenţiale pentru inhibiţia
condiţionată a activităţii prin semnale de pedeapsă şi nonrecompensă frustrantă (Cloninger,
1987; Deakin & Graeff, 1991). Benzodiazepinele dezinhibă condiţionarea de evitare pasivă
prin inhibiţia mediată de acidul y-aminobutiric (GABA-ergică) a neuronilor serotoninergici
cu origine în nucleul dorsal al rafeului (Sepinwall & Cook, 1980; Stein, 1981). Celulele
serotoninergice din partea anterioară a nucleului dorsal al rafeului se intercalează cu celulele
dopaminergice de la aria tegmentală ventrală şi ambele grupuri inervează aceleaşi structuri
(adică ganglionii bazali, inclusiv nucleul accumbens şi amigdala), asigurând influenţe
antagonice dopaminergic-serotoninergice în modularea comportamentelor de abordare şi
evitare. Proiecţiile serotoninergice anterioare de la nucleul dorsal al rafeului spre striatum,
nucleul accumbens, amigdala şi cortexul frontal sunt, de obicei, asociate cu receptori 5-HT 2
(Deakin & Graeff, 1991). La indivizii care obţin scoruri mari atât la evitarea suferinţei, cât şi
la căutarea noutăţii este de aşteptat să aibă conflicte abordare-evitare frecvente, ca în ciclurile
de îngurgitare-provocare a vomei în bulimie (Cloninger, 1994b). Mai general, inhibiţia
comportamentală excesivă (adică evitarea mare a suferinţei) predispune indivizii la anxietate,
depresie şi stimă de sine scăzută. Tratamentul antidepresiv eficient scade scorurile la evitarea
suferinţei, dar scoruri mai mari la evitarea suferinţei prezic răspunsuri mai modeste la
antidepresive, inclusiv triciclicele şi inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (SSRIs)
(Joffe et al., 1993; Joyce et al., 1994; Tome et al., 1997).
Dependenţa de recompensă se presupune că este o predispoziţie heritabilă pentru facilitarea
dezvoltării semnalelor de recompensă condiţionate, în particular, a amorselor sociale. S- a
presupus că proiecţiile noradrenergice de la locus coeruleus şi proiecţiile serotoninergice de la
nucleul median al rafeului influenţează o astfel de condiţionare de recompensă (Tabelul 5). La
animale, stimularea locus coeruleus-ului noradrenergic sau a fasciculului său dorsal sau
aplicarea directă a noradrenalinei descreşte rata de descărcare a neuronilor terminali şi creşte
sensibilitatea lor pentru alte aferente, în aşa fel încât stimulii ţintă să fie selectaţi din stimulii
non-ţintă (Segal & Bloom, 1976). La oameni,
reducerea de scurtă durată a eliberării noradrenalinei, prin infuzia acută de clonidină, agonist
presinaptic a2, alterează selectiv învăţarea asociativă de perechi, în particular achiziţia de
asocieri noi (Frith et al., 1985). Locus coeruleus-ul lOCt este localizat la acelaşi nivel
posterior al trunchiului cerebral, ca şi nucleul median al rafeului serotoninergic, şi ambele
populaţii celulare posterioare monoaminergice inervează structuri importante pentru formarea
de asocieri de perechi, cum ar fi talamusul, neocortexul şi hipocampul (Deakin, 1996). în timp
ce receptorii 5-HT2a din cortexul frontal sunt inervaţi mai ales de proiecţii de la nucleul
dorsal al rafeului, terminalele rafeului median inervează fibrele înzestrate cu receptori 5-HTi a
din lobul temporal anterior şi medial. Studii neurofiziologice arată că lobul temporal anterior
este specializat pentru decodarea semnalelor sociale, cum ar fi imagini faciale sau gesturi
sociale. In consecinţă, se aşteaptă ca indivizii cu dependenţă de recompensă mare să fie
sensibili mai ales în comunicarea lor socială, în timp ce cei cu dependenţă de recompensă
mică se aşteaptă să fie tonici social. Persistenţa este o a patra dimensiune heritabilă a
temperamentului. Indivizii persistenţi sunt dornici, ambiţioşi şi hotărâţi să obţină performanţe
supramedii. Persistenţa poate fi măsurată obiectiv prin efectul de extincţie parţială a întăririi
(PREE, parţial reinforcement extinction effeci), în care indivizii persistenţi sunt mai rezistenţi
la extincţia comportamentului care a fost înainte întărit intermitent decât alţi indivizi care au
primit în continuu întăriri. Iniţial, Cloninger (1987) a propus persistenţa ca pe o componentă a
dependenţei de recompensă, pentru că experimentele pe animale au sugerat că leziunile
fasciculului noradrenergic dorsal conduc la rezistenţă la extincţie a comportamentului întărit
anterior (Mason & Iversen, 1979). Oricum, studiile pe animale cu privire la efectul de
extincţie, dependent de fasciculul dorsal, nu au fost reproductibile. De asemenea, studiile pe
oameni au arătat că persistenţa a fost corelată slab şi inconsistent cu dependenţa de
recompensă (Cloninger et al., 1993) şi a fost moştenită independent (Stallings et al., 1996).
Studii recente efectuate pe rozătoare au indicat că integritatea PREE depinde de proiecţii de la
subiculumul din formaţiunea hipocampică spre nucleul accumbens (Tai et al., 1991). Această
proiecţie glutamatergică ar putea fi considerată ca o şuntare a sistemului de inhibiţie
comportamentală spre sistemul de
activare comportamentală, convertind, deci, un semnal de pedeapsă condiţionat într-un
semnal de anticipare a recompensei, condiţionat. Această conexiune este, probabil, alterată la
oameni de leziuni ale cortexului orbitomedial, care ar putea avea un efect specific, antagonic
persistenţei cu beneficiu terapeutic pentru unii pacienţi cu tulburări obsesiv-compulsive
severe (Cloninger, 1994b). Cingulotomia bilaterală, care reduce numai evitarea suferinţei este
mai puţin eficientă în reducerea comportamentului compulsiv persistent decât cingulotomia
combinată cu leziuni orbitomediale (Hay et al., 1993).
CORELATE PSIHOBIOLOGICE ALE TEMPERAMENTULUI ŞI CARACTERULUI
Corelatele psihobiologice ale evitării suferinţei
In ultimul deceniu, cercetători independenţi au obţinut informaţii extensive pentru a testa
predicţiile teoretice pe care Cloninger le-a făcut despre psihobiologia fiecăreia dintre cele
şapte dimensiuni de personalitate. Studii neuroanatomice, neuropsiholo-gice, neurochimice şi
studii neurogenetice asupra genelor candidate cu un rol în evitarea suferinţei, sunt prezentate
în Tabelul 6. Studiile neuropsihologice confirmă că evitarea suferinţei este asociată cu
diferenţe individuale în condiţionarea clasică de evitare, în timp ce alte dimensiuni ale
personalităţii nu sunt corelate (Corr et al., 1995a). Evitarea suferinţei, dar nu şi alte
dimensiuni ale temperamentului, este asociată, în chip replicabil, cu potenţarea răspunsului
catatonic la fluxuri de aer, ca stimul aversiv aplicat spre fantele palpebrale (Corr et al., 1995b,
1997). Nu au fost testate direct corelaţiile dintre învăţarea evitării pasive cu variabilele de
personalitate din TPQ, dar alte teste neuropsihologice confirmă efecte ce implică inhibiţia
comportamentală. De exemplu, evitarea suferinţei este asociată cu efectul de validitate
Posner. Sarcina Posner utilizează paradigma timpului de reacţie al detecţiei la prezentarea
discretă, la periferie, a unor stimuli vizuali simpli. Amorsele care direcţionează corect atenţia
spre locaţia spaţială unde va apărea stimulul ţintă sunt numite amorse valide, în timp ce acelea
care direcţionează atenţia către locaţii incorecte sunt numite amorse nevalide.
In trei eşantioane mari de studenţi sănătoşi, indivizii care au obţinut o evitare mai mare a
suferinţei au afişat o reducere mai rapidă a reacţiei lor la amorse nevalide sau un beneficiu
mai mic decât la alţii de pe urma amorselor valide (r = .28, .30, .38 în fiecare studiu)
(Cloningeretal., 1994).
Studiile asupra a 31 de adulţi sănătoşi voluntari cărora le-a fost efectuată, la National Institute
of Mental Health, o tomografie cu emisie de pozitroni (PET), utilizând 18F-
fluorodeoxiglucoză şi cărora le-a fost aplicat şi TPQ, au confirmat că evitarea suferinţei a fost
asociată cu activitate crescută în circuitul paralimbic anterior, mai specific, amigdala dreaptă
şi insula, cortexul orbitofrontal drept şi cortexul prefrontal medial stâng (George et al.,
comunicare scrisă, mai, 1996). Acest model de activare corespunde bine cu terminalele dotate
cu receptori 5-HT2 ale proiecţiilor rafeului dorsal. Oricum, 5-HT 2 a fost măsurată numai la
nivelul plăcuţelor sanguine (Tabelul 6).
Niveluri plasmatice mai mari de GABA au fost corelate cu evitarea redusă a suferinţei
(Tabelul 6). GABA plasmatic a fost, de asemenea, corelată cu alte măsuri ale predispoziţiei la
anxietate şi corelează foarte mult cu nivelurile cerebrale de GABA (Cowley et al., 1996). în
sfârşit, s-a descoperit că o genă de pe cromozomul 17q 12 care controlează expresia
transportorului serotoninei, justifică 4-9% din varianta totală a evitării suferinţei; acest efect a
fost observat în patru din studiile indicate în Tabelul 6. Aceste descoperiri susţin un rol atât al
GABA, cât şi al proiecţiilor serotoninergice de la rafeul dorsal în diferenţele individuale ale
inhibiţiei comportamentale, aşa cum aceasta este măsurată prin trăsătura de evitare a
suferinţei.
Corelatele psihobiologice ale căutării noutăţii
Corelatele pihobiologice studiate pentru căutarea noutăţii sunt rezumate în Tabelul 8. Scoruri
mari sunt asociate cu activitatea metabolică crescută la PET în cortexul cingulat şi caudat
(George et al., comunicare scrisă, mai 1996; Menza et al., 1995). în plus, căutarea mare a
noutăţii este asociată cu activitate scăzută în cortexul prefrontal medial, adică exact aceeaşi
regiune asociată cu activitate crescută la indivizii cu scoruri mari la evitarea suferinţei.
Această descoperire sugerează că neocortexul prefrontal medial ar putea fi o regiune
importantă în procesarea conflictelor abordare-evitare.
Tabelul 6. Corelate psihobiologice ale evitării pericolului

Variabilă Efect Subiecţi Referinţe
Neuroanatomie (PET)
Prefrontal medial (S) + + activitate Subiecţi sănătoşi Georgeetal., 1996

Paralimbic anterior (D) + + activitate Subiecţi sănătoşi
Neuropsihologie
Condiţionare aversivă Associative pairing (r=A) Subiecţi sănătoşi Corretal., 1995a
Reflex de clipire Potenţarea Subiecţi sănătoşi Corrctal., 1995b, 1997
(mărimea efectului 1.9)
Efectul de validitate Posner Mai lent 0=3) Subiecţi sănătoşi Swanson et al., 1994
Răspuns spaţial întârziat întârziere mai bună (r=.5) Subiecţi sănătoşi Fleming et al., 1995
p-Amfetamină
Neurochimie
Receptor 5-HT2 plachetar Mai puţini (r = -.6) Subiecţi depresivi Nelsonetal., 1996
GABA plasmatic Mai scăzut (r= -.5) Subiecţi sănătoşi şi fii ai unor Cowley et al., 1996
pacienţi alcoolici
Neurogenetică
Promotor al Mărimea efectului .3 Subiecţi sănătoşi Lesch et al., 1996
transportorului 5-HT
Mărimea efectului .5 Familii Leschetal., 1996
Mărimea efectului .5 Subiecţi în vârstă Ricketts et al., (in press)
Mărimea efectului .9 Femei tinere Nakamura et al., 1997
Absenţa efectului Subiecţi sănătoşi Balletal., 1997
Absenta efectului Subiecţi sănătoşi Ebstein et al., 1997
Notă. PET: tomografie cu emisie de pozitroni; S: stânga; D: dreapta; GABA: acid y- aminobutiric.
Studii ale potenţialelor evocate dependente de intensitatea stimulului confirmă că trăsătura
căutării noutăţii este asociată cu augmentarea intensităţii stimulului, în particular, a stimulilor
noi (Juckel et al., 1995). Căutătorii noutăţii sunt, de asemenea, sensibili atât la sedative, cât şi
la stimulente: ei sunt uşor de suprasedat cu benzodiazepine (Cowley et al., 1993) şi de
suprastimulat cu amfetamine, ducând la deteriorări în procesarea informaţiei (Fleming et al.,
1995). Timpii lor de reacţie la stimuli neutri sunt mici (Cowley etal., 1995a).
Asocierea activităţii crescute în striatum cu o căutare mare a noutăţii este relaţionată mai
specific cu densitatea mai mare a transportorului dopaminei la pacienţii alcoolici (Tiihonen et
al., 1995), sugerând că trăsătura căutării noutăţii implică recaptarea crescută de dopamină la
nivelul terminalelor presinaptice, ceea ce necesită stimularea suplimentară, pentru a menţine
niveluri optime de stimulare dopaminergică postsinaptică. Căutarea noutăţii duce la diverse
comportamente de căutare a plăcerii, incluzând fumatul, care ar putea explica observarea
frecventă a unei activităţi scăzute a monoamin-oxidazei (MAO) B plachetare, pentru că
fumatul are efectul inhibării activităţii MAO B în plăcuţe şi în creier (Fowler et al, 1996).
Studiile genelor candidate implicate în neuromedierea dopaminergică (de exemplu,
transportorul dopaminei şi receptorul dopaminergic D4 sau D4DR) au oferit dovezi pentru
asocierea acesteia cu căutarea noutăţii, dar cu nici o altă dimensiune a temperamentului.
Transportorul dopaminei care este responsabil de recaptarea presinaptică a dopaminei şi care
este o ţintă majoră de acţiune a drogurilor, inclusiv stimulente ca metilfenidatul şi
antidepresivul buspironă, este codat de locusul SLC6A3 (numit şi DAT1) de pe cromozomul
5p (Gelemter et al., 1995). Un polimorfism al acestei gene este asociat cu tulburarea de deficit
atenţionai (Cook et al., 1995; Gill et al., 1997) şi cu alte tulburări legate de variaţii ale căutării
noutăţii (Blum et al., 1997; Comings et al., 1996). Căutarea noutăţii nu a fost măsurată direct
în aceste studii, iar rezultatele nu sunt consistente, nici chiar atunci când căutarea noutăţii este
măsurată (Tabelul 7). Acest rezultat nu este surprinzător, date fiind dovezile provenite din
scanări ale linkajelor la nivelul
Tabelul 7. Corelate psihobiologice ale căutării noutăţii
Neuroanatomie (PET)
Prefrontal (S) - - activitate Subiecţi sănătoşi George et al., 1996

Cingulat + + activitate Subiecţi sănătoşi
Caudat (S) + + activitate Subiecţi sănătoşi
Caudat (S) + + captare dopaminâ Pacienţi cu Parkinson Menzaetal., 1995
Neuropsihologie
Timp de reacţie Mai lent (r = -A) dacă nu Subiecţi sănătoşi Corretal., 1995a
este întărit
Intensitatea stimulului Creşte noutatea (r =.5) Subiecţi sănătoşi Juckel etal., 1995
(Potenţiale evocate N ^ ERP)
Prag de sedare (sacade Mai scăzut la sedare (r = -.3) Subiecţi cu anxietate generalizată Cowley etal., 1993
p- diazepam) şi sănătoşi
Lista verbală de memorie Rey Se deteriorează Subiecţi sănătoşi Fleming etal., 1995
p- amfetamina (r=.6)
Tabelul 7 (continuare). Corelate psihobiologice ale căutării noutăţii
Variabilă
Efect
Subiecţi
Referinţe
Neurochimie Transportorul dopaminei la
nivelul striatului MAOB plachetar
Neurogenetică
Receptorul dopaminergic D4
Transportorul dopaminei
Densitate crescută (SPECT)
Activitate mai scăzută (r= -.5) O=-.3) (r=-.5) (r= -.6)
Mărimea efectului Mărimea efectului Mărimea efectului Efect cu NS, Lipsă efect Lipsă efect Lipsă efect Mărimea
efectului Lipsă efect______
Pacienţi alcoolici
Subiecţi sănătoşi Pacienţi alcoolici Fii ai unor pacienţi alcoolici Pacienţi alcoolici abstinenţi
Subiecţi sănătoşi
Familii
Femei tinere
Subiecţi alcoolici şi sănătoşi
Subiecţi alcoolici şi sănătoşi
Subiecţi cu ADHD
Subiecţi sănătoşi__________
Tiihonenetal., 1995
Sullivan et al., 1990 Sullivarietal., 1990 Howard et al., 1996 Rommelspacheret al, 1994
Ebstein et al., 1996 Benjamin et al., 1996 Benjamin et al., 1996 Ono et al., 1997 Malhotra et al., 1997 Sander et al.
(în curs de apariţie) Sullivan et al., 1997 Cooket al., 1995 Sullivan et al, 1997
Notă. PET: tomografie cu emisie de pozitroni; S: stânga; ADHD: tulburare de hiperactivitate cu deficit atenţionai;
MAO: monoamin oxidază; ERP: potenţial de receptor timpuriu; SPECT: tomografie computerizată cu emisia unui
singur foton.
întregului genom, despre interacţiunea epistatică (nonlineară) dintre locusuri multiple. O
susţinere suplimentară pentru studiile iniţiale de linkaj şi asocierea dintre locusul D4DR şi
căutarea noutăţii vine din mai multe studii ce confirmă asocierea alelică dintre polimorfismul
exonului III al D4DR şi tulburarea de deficit atenţional/hiperactivitate (LaHoste et al, 1996) şi
cu dependenţa de opioide (Kotler et al., 1997), ambele fiind asociate cu niveluri mari de
căutare a noutăţii.
Corelatele psihobiologice ale dependenţei
de recompensă
Corelatele psihobiologice studiate ale dependenţei de recompensă sunt rezumate în Tabelul 8.
Conform predicţiei, dependenţa de recompensă este asociată cu diferenţe individuale în
formarea semnalelor de recompensă condiţionate (Corr et al., 1995a). Această descoperire
este susţinută, de asemenea, de asocierea ei cu diferenţe individuale în învăţarea asocierii
perechilor în condiţii placebo (Cloninger et al., 1994; Fleming et al., 1995).
Dependenţa mare de recompensă este asociată cu o activitate crescută în talamus (George et
al., 1996), ceea ce este consistent cu propunerea lui Deakin (1996) despre importanţa
proiecţiilor serotoninergice de la rafeul median spre talamus în modularea comunicării
sociale. Această asociere este mai departe susţinută de descoperirea unor niveluri scăzute de
3-metoxi-4-hidroxifenilglicol (MHPG) în urina pacienţilor alcoolici cu dependenţă de
recompensă mare (Garvey et al., 1996). Alte studii efectuate în Germania pe pacienţi alcoolici
au indicat niveluri mai mari de harman p-carbolin, care rezultă din interacţiunea
indolaminelor şi acetaldehidei la pacienţii alcoolici (Wodarz et al., 1996).
Ebstein et al. (1997b) au raportat o asociere alelică semnificativă între un polimorfism al
locusului receptorului 5-HT2c, atât cu dependenţa de recompensă, cât şi cu persistenţa. Mai
mult, aceste efecte au fost facilitate de interacţiunea dintre D4DR şi D3DR (Ebstein et al.,
1997b). Nu există studii despre receptorul 5-HT, şi vreo dimensiune temperamentală, dar
asemenea investigaţii ar merita a fi efectuate pentru testarea predicţiei lui Deakin asupra
acestor receptori şi învăţării sociale.
Tabelul 8. Corelate psihologice ale dependenţei de recompensă

Neuroanatomie (PET) Talamus + + activitate Subiecţi sănătoşi George et al., 1996
Neuropsihologie Condiţionare Grupare asociativă (^.3) Subiecţi sănătoşi Corret al., 1995a
prin recompensă Asociere învăţare mai bună (r=.5) Subiecţi sănătoşi Subiecţi Fleming et al., 1995
perechi Efectul de validitate învăţare mai rapidă (r= -.4) sănătoşi Swanson et al., 1994
Posner
Neurochimie MHPG urinar Excreţie mai redusă (r= -.4) Pacienţi alcoolici Pacienţi Garvey et al., 1996 Wodarz
Harman urinar Excreţie mai mare (r=.7) alcoolici et al., 1996
Neurogeneticâ Receptor 5-HT2c Mărimea efectului 2.0 Subiecţi sănătoşi Ebstein et al., 1997
Note. PET: tomografie cu emisie de pozitroni; MHPG: 3- metoxi- 4- hidroxifenilglicol.

Tabelul 9. Corelate psihobiologice ale persistenţei
Neuroanatomie
Cortex orbitomedial întreruperea reduce perseverenţa Pacienţi obsesivi Hay et al., 1993 Cloninger,
1994
Neuropsihologie Mărimea pariului în Perseverenţă (r =.4) Subiecţi sănătoşi Christodoulou et al., 1995
ciuda pierderilor în sarcini de joc de noroc învăţare fără întăriri (r=.5) Subiecţi sănătoşi Fleming et al., 1995
învăţarea listei verbale Rey Cloninger et al., 1994
Neurochimie
Conexiune glutaminergică Subiculum-ul Esenţial pentru PREEa Şobolani Tai et al, 1991
nucleului acumbens
Neurogenetică Receptorul 5- HT7C Mărimea efectului 2.0 Subiecţi sănătoşi Ebstein et al., 1997
*Efectul de extincţie parţială a întăririi (PREE) este persistenţa sau rezistenţa crescută la extincţie în urma unor
întăriri intermitente.
Corelatele psihobiologice ale persistenţei
Corelatele psihobiologice studiate ale persistenţei sunt rezumate în Tabelul 9. Mult mai puţine
studii sunt disponibile despre persistenţă decât despre alte trăsături de personalitate, posibil
din cauză că aceasta a fost distinsă ca dimensiune moştenită independent, încă din 1993
(Cloninger et al., 1993). Studii neuropsihologice confirmă că indivizii cu persistenţă mare fac
mai mult efort de a învăţa fără întăriri (Cloninger et al., 1994; Fleming et al., 1995). în sarcini
de joc cu miză, simulate în laborator, indivizii cu persistenţă mare sunt, de asemenea, mai
perseverenţi; adică, ei afişează "eroarea jucătorului", prin menţinerea unei mize de aceeaşi
mărime, în pofida unor pierderi repetate.
Corelatele psihobiologice ale caracterului Distincţia dintre temperament şi caracter ar fi
mult mai clară dacă un test obiectiv ar putea discrimina trăsăturile de caracter de trăsăturile de
temperament. Recent, Vedeniapin et al., (1997) au observat la 56 de subiecţi sănătoşi că
autodirecţionarea din TCI este corelată moderat cu potenţialul evocat P300 (r = .3, p =.02) în
regiunile parietale (Tabelul 10). P300 nu a fost corelată cu alte dimensiuni de personalitate,
iar corelaţia cu autodirecţionarea a rămas neschimbată la controlarea evitării suferinţei şi a
altor dimensiuni ale temperamentului şi caracterului. La fel, variaţia contingenţă negativă a
fost corelată moderat cu trăsătura cooperativităţii din TCI şi, într-o mai mică măsură, cu
autotranscendenţa din TCI, dar nu şi cu autodirecţionarea sau vreo altă dimensiune de
temperament.
Tabelul 11. Relaţia dintre trăsăturile de caracter şi diferenţele psihobiologice, prin
potenţialele evocate cu origine parietală la indivizii adulţi sănătoşi. Sursa: Vedeniapin et al., 1997.
Corelaţia cu
Trăsătura de caracter P300 CNV
Autodirecţionare +.31 (P=.O23) -.26 (NS) -.34 (P=.O35) -.32
Cooperativitate +.14 (NS) (P=.O48)
Autotranscendenţa +.06 (NS)
Notă: P300 exprimă amplitudinea medie a P300 între semnalele parietale (P3, Pz, P4) la 56 de subiecţi; CNV este
variaţia contingenţă negativă între sursele parietale (P3, Pz, P4) la 37 de subiecţi. Toate corelaţiile au controlat
vârsta; corelaţiile lui P300 au controlat alte trăsături de caracter.
CONCLUZII
In ultimul deceniu, cercetători independenţi au obţinut informaţii extensive care oferă teste
empirice ale modelului teoretic al personalităţii umane, descris şi de noi aici. Aceste teste au
fost facilitate de disponibilitatea largă a inventarelor cantitative autoraportate, de încredere şi
scurte, pentru măsurarea temperamentului (TPQ) şi a caracterului (TCI). Datele disponibile
susţin, în general, modelul celor şapte factori, incluzând domeniile majore ale
temperamentului şi caracterului şi subdiviziunile fiecăruia dintre aceste domenii.
Predicţiile teoretice, făcute pentru prima dată de Cloninger în 1987 au căpătat un grad
remarcabil de confirmare prin datele empirice din neuroanatomie, neuropsihologie,
neurochimie şi neurogenetică din cei zece ani care au urmat. Accentuarea iniţială asupra
importanţei neuromodularii dopaminergice în căutarea noutăţii, a neuromodulării
serotoninergice de la rafeul dorsal în evitarea suferinţei şi a influenţelor noradrenergice în
dependenţa de recompensă au fost, în general, susţinute. Totuşi, persistenţa a rezultat ca o a
patra dimensiune eritabilă, cu anumite corelate psihobiologice distincte, şi trei dimensiuni de
caracter au fost diferenţiate de acelea ale temperamentului. De asemenea, psihobiologia
fiecărui sistem implică interacţiuni între numeroase gene şi între sisteme neuromediatoare.
Modelul celor şapte factori al personalităţii oferă un cadru util pentru înţelegerea mai
completă a psihobiologiei numeroaselor dimensiuni ale personalităţii. El poate justifica
clusteruri şi categorii de diagnostic în termenii unor profiluri multidimensionale care sunt
relativ stabile în dezvoltare, la fel cum poate oferi măsuri cantitative utile, atât în cercetarea
psihobiologică, cât şi clinică. Replicările recente ale descoperirii că modelul cu şapte factori
al personalităţii prezice diferenţele individuale reactive la antidepresive sunt de o deosebită
semnificaţie practică (Joffe et al., 1993; Joyce et al., 1994; Tome et al., 1997). Această
descoperire permite înţelegerea psihobiologiei personalităţii pentru ghidarea practicii clinice,
prin informarea selecţiei diferitelor medicamente şi combinaţii de medicamente asociate cu
psihoterapia (Cloninger & Svrakic, 1997; Tome et al., 1997).
înainte de a încheia, trebuie să adăugăm un alt punct de vedere. Studiile lui Cloninger şi ale
altora (Siever & Davis, 1991) au încercat să coreleze diferite dimensiuni ale
comportamentului şi personalităţii cu diferite sisteme neuromediatoare. Numărul de cercetări
efectuate de când au fost propuse aceste teorii, acum 7 sau 10 ani, este remarcabil (Cloninger,
1987; Cloninger et al., 1993; Siever & Davis, 1991). Pe de o parte, aceste cercetări ar putea
reflecta dorinţa şi nevoia puternică pentru o teorie biologică a personalităţii şi a patologiei
personalităţii. Pe de altă parte, în umila noastră opinie, numărul de cercetări ar putea reflecta
gradul în care teoriile propuse rezonează cu intuiţiile clinice şi de cercetare. Dar, pentru
scopurile noastre, poate cel mai important punct de vedere ar trebui să reflecte ideea că
metode şi metodologii tot mai sofisticate sunt aplicate cu o frecvenţă crescândă, în încercarea
de a descoperi suporturile biologice ale comportamentelor care constituie personalitatea şi
tulburările ei.
BIBLIOGRAFIE
Ball, D., Hill, L., Freeman, B. (1997). The serotonin transporter gene and
peer-rated neuroticism. Neuroreport, 8, 1301-1304. Bardo, M.T., Donohew, R.L., Harrington, N.G.
(1996). Psychobiology of
novelty seeking and drug seeking behavior. Behavioral Brain
Research, 77, 23-43. Bayon, C, Hill, K., Svrakic, D.M. (1996). Dimensional assessment of
personality in an outpatient sample: relations of the systems of
Milion and Cloninger. Journal of Psychiatrlc Research, 30, 341-
352. Benjamin, J., Li, L., Patterson, C. (1996). Population and familial
association between the D4 dopamine receptor and measures of
novelty seeking. Nature Genetics, 12, 81-84. Blum, K., Braverman, E.R., Wu, S., (1997). Association
of polymorphisms
of dopamine D2 receptor (DRD2) and dopamine transporter
(DAT1) with schizoid / avoidant behaviors (SAB). Molecular
Psychiatry, 2, 239-246. Christodoulou, C, Rosen, J., J., Janal, M., N. (1995). Personality differences
in patterns of risk taking while gambling. Psychological Reports,
76, 1307-1314.
Cloninger, C.R. (1987). A systematic method for clinical description and
classification of personality variants. Archives of General
Psychiatry, 44, 573-588. Cloninger, C.R. (1994a). Genetic structure of personality and learning: a
phylogenetic structure. Clinical Genetics, 46, 124-137. Cloninger, C.R. (1994b). Temperament and
personality. Current Opinion in
Neurobiology, 4, 266-273. Cloninger, C.R. (1995). The psychobiological regulation of social
cooperation. Nature Medicine, 1, 623-625. Cloninger, C.R., Svrakic, D.M. (1997). Integrative
psychobiological
approach to psychiatric assessment and treatment. Psychiatry, 60,
120-141. Cloninger, C.R., Svrakic, D.M., Pryzbeck, T.R. (1993) A psychobiological
model of temperament and characters. Archives of General
Psychiatry, 50, 975-990. Cloninger, C.R., Pryzbeck, T.R., Svrakic, D.M. (1994). The Temperament
and Character Inventory (TCI): A Guide to Its Development and
Use. St. Louis, MO, Washington University Center for
Psychobiology of Personality. Comings, D.E. Wu, S., Chiu, C. (1995). Polygenic inheritance of
Tourette
syndrome, stuttering, attention deficit hyperactivity, conduct, and
oppositional defiant disorder. American Journal of Medical
Genetics, 67, 264-288. Cook, E.H., Jr., Stein, M.A., Krasowski, M.D. (1995). Association of
attention deficit disorder and the dopamine transporter gene.
American Journal ofHuman Genetics, 56, 993-998. Corr, P.J., Pickering, A.D., Gray, J.A.
(1995a). Personality and
reinforcement in associative and instrumental learning. Personality
and Individual Differences, 19, 47-71. Corr, P.J., Wilson, G.D., Fotiadou, M. (1995b). Personality and
affective
modulation of the startle reflex. Personality and Individual
Differences, 19, 543-553. Cowley, D.S., Roy-Byrne, P.P., Greenblatt, D.J. (1993). Personality and
benzodiazepine sensitivity in anxious patients and control subjects.
Psychiatry Research, Al, 151-162. Cowley, D.S., Roy-Byrne, P.P., Greenblatt, D.J. (1996). Effect of
diazepam
on plasma gamma-aminobutyric acid in sons of alcoholic fathers.
Alcohol Clinical and Experimental Research, 20, 343-347. Deakin, J.F.W. (1996). 5-HT,
antidepressant drugs, and the psychosocial
origins of depression. Journal of Psychopharmacology, 10, 31-38.
Deakin, J.F.W., Graeff, F.G. (1991). 5-HT and mechanisms of defense. Journal of
Psychopharmacology, 5, 305-315.
Depue, R.A. (1996). A neurobiological framework for the structure of personality and emotion:
Implications for personality disorders. In J. Clarkin, M. Lenzenweger (Eds.), Major theories of
personality disorders (pp. 347-390). New York: Guilford.
Depue, R.A., Collins, P.F.(1990). Neurobiology of the structure of personality: Dopamine, facilitation
of incentive motivation and extraversion. Behavioral and Brain Sciences, 22, 491-517.
Downey, K.K., Pomerleau, C.S., Pomerleau, O.F. (1996). Personality differences related to smoking
and adult attention deficit hyperactivity disorder. Journal of Substance Abuse, 8, 129-135.
Ebstein, R.P., Novick, O., Umansky, R. (1996). Dopamine D4 receptor (D4DR) exon III polymorphism
associated with the human personality trăit of novelty seeking. Nature Genetics, 12, 78-80.
Ebstein, R.P., Gritsenko, L, Nemanov, L., Frisch, A., Osher, Y., Belmaker, R.H. (1997a). No
association between the serotonin transporter gene regulatory region polymorphism and the three
dimensional personality questionnaire (TPQ) temperamental of harm avoidance. Molecular Psychiatry,
2, 224-226.
Ebstein, R.P., Segman, R., Benjamin, J. (1997b). 5-HT2c (HTR2C) serotonin receptor gene
polymorphism associated with the human personality trăit of reward dependence: interaction with
dopamine D4 receptor (D4DR) and dopamine D3 receptor (DJDR) polymorphisms. American Journal
of Medical Genetics, 74, 65-72.
Eysenck, H.J. (1967). The biological basis of personality. Springfield, IL: Charles C. Thomas.
Eysenck, H.J. (1990) Biological dimensions of personality. In L.A. Pervin (Ed.), Handbook of
personality: Theory and research (pp.244-276). New York: Guilford Press.
Eysenck, H.J. (1991). Dimensions of personality: The biosocial approach to personality. In J. Strelau,
A. Angleitner (Eds.), Exploration in temperament (pp. 87-103). London: Plenum Press.
Fleming, K., Bigelow, L.B., Weinberger, D.R. (1995). Neuropsychological effects of amphetamine
may correlate with personality characteristics. Psychopharmacological Bulletin, 31, 358-362.
Fowler, J.S., Volkow, N.D., Wang, G-J. (1996). Inhibition of monoamine oxidase B in the brains of
smokers. Nature, 379, 733-736.
Freud, S. (1955). Beyond the pleasure principie. In J. Strachey (Ed.), The standard edition of the
complete psychological works. London: Hogarth Press, (Original work published 1920), (Voi. 18).
Frith, CD., Dowdy, J., Ferrier, I.N. (1985). Selective impairment of paired
associate learning after administration of a centrally-acting
adrenergic agonist (clonidine). Psychopharmacology, 87, 490-493. Garvey, M.J., Noyes, R. Jr., Cook,
B. (1996). Preliminary confirmation of
the proposed link between reward-dependence traits and
norepinephrine. Psychiatry Research, 65, 61-64. Gelernter, J., Vandenbergh, D., Kruger, S.D. (1995).
The dopamine trans-
porter protein gene (SLC6A3): primary linkage mapping and
linkage studies in Tourette syndrome. Genomics, 30, 459-463. George, M.S., Cloninger, C.R.,
Kimbrell, T.A., Willis, M., Parekh, P.I.,
Danielson, A., Ketter, T.A., Herscovitch, P., Post, R.M. (1996).
Toward the Neurobiological Basis ofTemperament: PET Studies of
Cloninger's Tridimensional Scale in Healthy Adults. American
College of Neuropsychopharmacology, San Juan, PR. Gill, M., Daly, G., Heron, S. (1997).
Confirmation of association between
attention deficit hyperactivity disorder and a dopamine transporter
polymorphism. Molecular Psychiatry, 2, 311-313. Goldsmith, H.H., Buss, A.H., Plomin, R. (1987).
What is temperament?
Four approaches. Child Development, 58, 505-529. Gray, J.A. (1987). The psychology offear and
stress. Cambridge, England:
Cambridge University Press. Hay, P., Sachdev, P., Cummings, S. (1993). Treatment of obsessive-
compul-
sive disorder by psychosurgery. Acta Psychiatrica Scandinavica,
87, 197-207. Howard, M.O., Cowley, D.S., Roy-Byrne, P. (1996). Tridimensional person-
ality traits in sons of alcoholic and nonalcoholic fathers. Alcohol
Clinical and Experimental Research, 20, 445-448. Joffe, R.T., Bagby, R.M., Levitt, A.J. (1993).
The Tridimensional
Personality Questionnaire in major depression. American Journal
of Psychiatry, 150, 959-960. Joyce, P.R., Mulder, R.T., Cloninger, C.R. (1994). Temperament predicts
clomipramine and desipramine response in major depression.
Journal of Ajfective Disorders, 30, 35-46. Juckel, G., Schmidt, L.G., Rommelspacher, H. (1995). The
Tridimensional
Personality Questionnaire and the intensity dependence of auditory
evoked dipole source activity. Biological Psychiatry, 37, 311-317. Kant, I. (1798). Anthropology from
a pragmatic point ofview. Translated by
Gregor MJ. (1974). The Hague: Martinus Nijhoff. Kotler, M., Cohen, H., Segman, R. (1997). Excess
dopamine D4 receptor
(D4DR) exon III seven repeat allele in opioid-dependent subjects.
Molecular psychiatry, 2, 251-254.
LaHoste, G.J., Swanson, J.M., Wigal, S.B. (1996). Dopamine D4 receptor gene polymorphism is
associated with attention deficit hyperactivity disorder. Molecular Psychiatry, 1, 121-124.
Lensvelt-Mulders, G.J.L.M. (2000). Personality at different levels: A behavior genetic approach. PhD
thesis, Tilburg: IVA.
Lesch, K.P., Bengal, D., Hells, A. (1996). Association of anxiety-related traits with a polymorphism in
the serotonin transporter gene regulatory region. Science, 274, 1527-1531.
Malhotra, A.K., Virkkunen, ML, Rooney, W. (1997). The association between the dopamine D4
receptor (D4DR) 16 amino acid repeat polymorphism and novelty seeking. Molecular Psychiatry, 1,
388-391.
Menza, M.A., Mark, M.H., Burn, DJ. (1995). Psychiatric correlates of 18F-dopa striatal uptake: results
of positron emission tomography in Parkinson's disease. Journal of Neuropsychiatry and Clinical
Neurosciences, 7, 176-179.
Nakamura, T., Muramatsu, T., Ono, Y. (1997). Serotonin transporter gene regulatory region
polymorphism and anxiety-related traits in the Japanese. American Journal of Medical Genetics, IA,
544-545.
Nelson, E.C., Cloninger, C.R., Przybeck, T.R. (1996). Platelet serotonergic markers and
Tridimensional Personality Questionnaire measures in a clinical sample. Biological Psychiatry, 40,
271-278.
Ono, Y., Manki, H., Yoshimura, K. (1997). Association between dopamin D4 receptor (D4DR) exon
III polymorphism and novelty seeking in Japanese subjects. American Journal of Medical Genetics.
Pickering, A.D., Gray, J.A. (1999). The neuroscience of personality. In L.A. Pervin, O.P. John (Eds.),
Handbook of personality: Theory and research (pp. 277-299). New York: Guilford.
Ricketts, M.H., Hamer, R.M., Sage, J.I. (in press). Association of a serotonin transporter gene promoter
polymorphism with harm avoidance behavior in an elderly population. Psychiatry Genetics.
Rommelspacher, H., May, T., Dufeu, P. (1994). Longitudinal observations of monoamine oxidase B in
alcoholics: differentiation of marker characteristics. Alcohol Clinical and Experimental Research, 18,
1322-1329.
Sander, T., Harms, H., Dufeu, P. (in press). Dopamine D4 receptor exon III alleles and variation of
novelty seeking in alcoholics. American Journal of Medical Genetics.
Segal, M., Bloom, F.E. (1976). The action of norepinephrine in the rat hippocampus, IV: the effects of
locus coeruleus stimulation on evoked hippcampal unit activity. Brain Research, 107, 513-525.
Siever, L.J., Davis, L. (1991). A psychobiological perspective on the personality disorders. American
Journal of Psychiatry, 148, 1647-1658.
Stalings, M.C., Hewitt, J.K., Cloninger, C.R. (1996). Genetic and environmental structure of the
Tridimensional Personality Questionnaire: three or four temperament dimensions? Journal of
Personality and Social Psychology, 70, 127-140.
Sullivan, P.F., Fifield, W.J., Kennedy, M.A. (1990). No association between novelty seeking and the
type 4 dopamine receptor gene (DRD4) in two New Zealand samples. American Journal of Psychiatry,
155, 98-101.
Sullivan, P.F., Fifield, W.J., Kennedy, M.A. (1997). Novelty seeking and a dopamine transporter gene
polymorphism (DAT1). Biological Psychiatry, 42, 1070-1072.
Sulloway, F., J. (1979). Freud: Biologist of the mind. New-York: Basic Books.
Svrakic, D.M., Whitehead, C, Przybeck, T.R. (1993). Differential diagnosis of personality disorders by
the seven factor model of temperament and character. Archives of General Psychiatry, 50, 991-999.
Svrakic, N.M., Svrakic, D.M., Cloninger, C.R. (1996). A general quantitative theory of personality
development: fundamentals of a self-organizing psychobiological complex. Development and
psychopathology, 8, 247-272.
Swanson, J.M., Wigal, T., Conboy, M.S. (1994). Use of MEL and dBASE programs in large sample
experiments: correlation of scores on Cloninger's personality dimensions with performance measures
on Posner's laboratory test of attention. In C.R. Cloninger, T.R. Przybeck, D.M. Svrakic (Eds.), TC1:
Guide to Its Development and Use (pp 141-143). St. Louis, MO, Washington University Center for
Psychobiology.
Tai, C.T., Clark, A.J., M., Feldon, J. (1991). Electrolytic lesions of the nucleus accumbens in rats
which abolish the PREE enhance the locomotor response to amphetamine. Experimental Brain
Research, 86,333-340.
Tellegen, A. (1985). Structures of mood and personality and their relevance to assesing anxiety with an
emphasis an self-report. In A.H. Turna, J.D. Maser (Eds.), Anxiety and the anxiety disorders (pp. 681-
706). Hillsdale, NJ: Erlbaum,
Tiihonen, J., Kuikka, J., Bergstrom, K. (1995). Altered striatal dopamine reuptake site densities in
habitually violent and non-violent alcoholics. Nature Medicine, 1, 654-657.
Torae, M.B., Cloninger, C.R., Watson, J.P. (1997). Serotonergic autoreceptor blockade in the reduction
of antidepressant latency: personality variables and response to paroxetine and pindolol. Journal
ofAjfective Disorders, 44, 101-109.
Vedeniapin, A., Anokhin, A., Sirevaag, E. (1997). P300 and personality in relation to personality
disorders. Paper presented at the Psycho-physiology Seminar, Department of Psychiatry, Washington
University, St. Louis, MO, October.
Wilsson, E., Sundgren, P.E. (1997). The use of a behavior test for the selection of dogs for service and
breeding, I: method of testing and evaluating test results in the adult dog, demands on different kinds of
service dogs, sex and breed differences. Applied Animal Behavior Science, 53, 279-295.
Wodarz, N., Wiesbeck, G.A., Rommelspacher, H. (1996). Excretion of betacarbolines harman and
norharman in 24-hour urine of chronic alcoholics during withdrawal and controlled abstinence. Alcohol
Clinical and Experimental Research, 20, 706-710.
Zuckerman, M. (1991). Psychobiology of personality. Cambridge, England: Cambridge University
Press.
Zuckerman, M. (1993). Personality from top (traits) to bottom (genetics) with stops at each level
between. In J. Hettema, & I.J. Deary (Eds.), Foundation of personality (pp. 73-100). Dordrecht,
Netherlands: Kluwer Academic.
Zuckerman, M. (1994a). An alternative five factor model for personality. In C.F. Halverson, G.A.
Kohnstamm, R.P. Martin (Eds.), The developing structure of temperament and personality from
infancy to adulthood (pp. 53-68). Hillsdale NJ: Erlbaum.
Zuckerman, M. (1995). Good and bad humors: biochemical bases of personality and its disorders.
Psychological Science, 6, 325-332.
TEMPERAMENTUL Şl BAZELE TIMPURII ALE PERSONALITĂŢII

Oana Benga
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
1. DE LA TEMPERAMENT LA PERSONALITATE
Diferenţele interindividuale sunt ubicue şi pervazive, reflectându-se în toate aspectele
existenţei umane, nerămânând restrânse la caracteristici de ordin fizic ci modelând într-o
măsură covârşitoare şi experienţa socială (Caspi, 1998) De aceea studiul lor nu are doar
savoare pur teoretică, ci şi profunde implicaţii practice, inclusiv la nivel de politici sociale.
întrebările care se pun vizează atât raţiunile acestor variaţii de la un individ la altul (De ce unii
copii se concentrează mai greu? De ce unii adolescenţi sunt mai timizi decât alţii?) cât şi
consecinţele lor (Agresivitatea timpurie prezice comportamentul violent de la vârstă adultă?
Ce trăsături de personalitate au valoare predictivă pentru succesul profesional sau satisfacţia
în viaţa de cuplu? Există dimensiuni ale personalităţii care influenţează un comportament
abuziv asupra copiilor?)
Importanţa studierii acestor variaţiuni interindividuale este accentuată de numeroase studii
indicând faptul că diferenţele intragrup sunt chiar mai mari decât diferenţele intergrup, lucru
confirmat de altfel inclusiv la nivelul analizelor genetice. Comparaţii realizate în cadrul
Proiectului Genomului Uman între populaţii de asiatici - africani - europeni (caucazieni) au
demonstrat că pentru aceleaşi secvenţe de gene varianta intergrup este cuprinsă între 1.3 şi
18.5%, faţă de varianta intragrup, care este situată în intervalul 68.9-87.8% (The International
Human Genome Sequencing Consortium, 2001). Poate de aceea Posner (2001) afirma că,
pentru psihologie, cea mai promiţătoare ofertă a geneticii este cea care vizează studiul
diferentelor interindividuale.
într-un amplu studiu metaanalitic, Caspi (1998) a arătat că urmărirea acestor diferenţe
interindividuale de personalitate în progresie ontogenetică se construieşte de regulă în jurul a
trei întrebări fundamentale:
Care sunt originile unor asemenea diferenţe interindividuale?
Ce stă la baza continuităţii lor?
Care sunt mecanismele schimbării?
Nu de puţine ori însă, răspunsurile la aceste întrebări sunt confundate, şi de aceea atât de
nesatisfăcătoare. Un exemplu foarte bun oferit de autor este chiar apelul la argumentul
eredităţii. Studiile de genetică a comportamentului, şi mai recent de genetică moleculară pot
oferi date despre eritabilitatea unor dimensiuni ale personalităţii, deci despre originile
acesteia. Adesea însă aceleaşi date sunt interpretate şi drept răspunsuri la problema
continuităţii, ignorându-se faptul că o prelungire a unor trăsături de personalitate de la o etapă
de vârstă la alta poate fi foarte bine rezultanta influenţei mediului (Rutter, 1991) şi mai puţin
reflectarea fundamentelor lor genetice.
O lungă tradiţie a cercetărilor psihologice distinge două componente majore ale personalităţii
— temperamentul şi caracterul (Opre, 2001). Definiţiile oferite celor două dimensiuni le
polarizează de regulă, caracterul fiind circumscris de conceptele conştiente care influenţează
intenţiile şi atitudinile noastre voluntare, în vreme ce temperamentul cuprinde răspunsurile
asociative automate la stimuli emoţionali primari, determinând deprinderile şi abilităţile
noastre (Cloninger & Pryzbeck, 1993). Această polarizare cuprinde şi sistemele neurale
implicate, temperamentul fiind relaţionat mai ales cu structurile limbice şi striate, în vreme ce
caracterul este mai degrabă legat de funcţionarea neocortexului şi a hipocampusului
(Cloninger, 1995; Opre, 2001). Deşi teoriile recente asupra personalităţii fac asumpţia
existenţei unor corelate neurobiologice pentru ambele laturi ale personalităţii, totuşi
accepţiunea comună este cea potrivit căreia în primul rând temperamentul este fundamentat
biologic, el reflectând acele predispoziţii biologic determinate care duc la apariţia diferenţelor
interindividuale, manifeste de timpuriu (Goldsmith et al., 1987, Derryberry & Rothbart, 1997;
Rothbart & Posner, 2001; Fox, Henderson & Marshall, 2001).
In acest sens, din perspectiva dezvoltării se consideră că personalitatea este un concept mult
mai larg decât temperamentul
(Rothbart, 1987; Rutter,1987); temperamentul este astfel considerat un soi de infrastructură,
care stă la originile şi impune constrângeri asupra celorlalte aspecte, ulterioare, ale
personalităţii. De exemplu Buss şi Plomin (1984) vorbesc despre caracteristicile
temperamentale ca fiind acele "trăsături de personalitate emergente de timpuriu", iar Rothbart
(1987) consideră "personalitatea" noului născut ca fiind de fapt dată de temperament. Deci
temperamentul ar putea fi conceptualizat drept "nucleul tare", din care şi în jurul căruia se
construieşte apoi personalitatea (Rothbart, Ahadi & Evans, 2000).
Intr-o măsură semnificativă aceste asumpţii se bazează pe conceptualizarea oarecum unanim
acceptată a temperamentului (Rutter, 1987, 1991; Goldsmith et al, 1987) ca fiind reprezentat
de acele dimensiuni comportamentale emergente de timpuriu, care au o relativă stabilitate şi
predictibilitate în timp; în plus, după cum am arătat deja, se consideră că există corelate
genetice I neurobiologice relativ circumscrise pentru aceste caracteristici temperamentale.
Dacă temperamentul dă în acest fel indicii de start, personalitatea, se afirmă, s-ar naşte prin
elaborări sociale şi cognitive ale înzestrărilor temperamentale. De exemplu Rothbart (1987)
consideră că acestora li se adaugă în timp: 1) conceptul de sine, conceptualizări ale celorlalţi
indivizi, reprezentări ale lumii fizice; 2) concepte, scheme şi naraţiuni personale vizând
relaţiile dintre propria persoană şi restul lumii (sociale şi non-sociale); 3) adaptări cognitive la
lumea socială, inclusiv strategii de coping. Aceste structuri supraetajate ar fi dobândite ca
urmare a maturizării individului şi a interacţiunii sale cu mediul. Trecerea de la temperament
la personalitate ar fi deci dată de parcurgerea traseului de la acţiune / comportament la
reprezentare.
Atâta doar că această conjectură este deocamdată dificil de susţinut empiric. Studiile
longitudinale care ar trebui să urmărească o asemenea progresie din copilăria timpurie până la
vârsta adultă sunt foarte costisitoare, de aceea destul de puţin reprezentate, pe de o parte, iar
pe de altă parte sunt victime ale unor disjuncţii conceptuale sau metodologice care nu permit
aglutinarea lor într-o metaanaliză riguroasă. Apoi, nu e de neglijat faptul că la fragmentarea
datelor prezente se adaugă şi o surprinzătoare lipsă de comunicare între cei care se ocupă de
studiul temperamentului în copilărie şi psihologii consacraţi studiului personalităţii. Deşi,
dincolo de etichetele diferite
ale variabilelor folosite pentru a descompune în factori primi temperamentul, există un
consens substanţial în privinţa conţinutului diferitelor constructe (Rothbart & Bates,1998),
precum şi similarităţi între dispoziţiile temperamentale şi trăsăturile de personalitate ale
modelului Big Five al lui Costa şi McCrae (Martin, Wisenbaker & Huttunen, 1994; Ahadi &
Rothbart, 1994; Rothbart, Ahadi & Evans, 2000) sau chiar modele ale personalităţii care
includ temperamentul -cum este modelul lui Cloninger (1994) The Seven Factor Model care
include patru asemenea dimensiuni temperamentale.
în fine, dar deloc în ultimul rând, însăşi "natura umană" se opune demonstrării "complete" a
acestui proces de "trecere" de la temperament la personalitate. Dacă am face o inferenţă
cuminte, am putea spune că procesul prin care temperamentul devine personalitate este acela
de întărire repetată a unor atribute temperamentale, parte a moştenirii noastre genetice, până
când ele se elaborează în structuri cognitive ce vor fi substanţial amorsate, devenind astfel
maximal accesibile. Dar "nu va fi niciodată posibil să justificăm până la capăt acest proces.
Această afirmaţie nu reprezintă o erezie, ci o asumare înţeleaptă a condiţiei umane." (Caspi,
1998, p. 340). Din simplul fapt că mare parte din dezvoltarea noastră personală seamănă cu
un "traseu aleator", o serie de evenimente stocastice contribuind, colectiv şi cumulativ, la
diferenţele dintre noi şi ceilalţi (Meehl, 1986). în acelaşi spirit, Bandura (1982) arăta că unele
parcursuri existenţiale sunt determinate de evenimente întâmplătoare, care îşi au propria
cauzalitate. Şi totuşi, chiar dacă nu putem prezice aceste evenimente / întâlniri întâmplătoare,
rămâne totuşi posibil şi util să căutăm în ce constau diferenţele interindividuale de la nivelul
acelor dispoziţii timpurii temperamentale, şi să investigăm în ce fel anume ele influenţează
experienţierea secvenţelor viitoare, inclusiv a celor aleatoare.
Am mai putea aminti încă o problemă. S-ar putea concluziona din cele afirmate mai sus că
temperamentul este "în joc" deţinând rolul principal până în momentul în care încep să fie din
ce în ce mai prezente reprezentările (simbolice), deci aproximativ până în cel de-al doilea / al
treilea an de viaţă. Ca şi cum am putea tranşa clar linia de demarcaţie dintre temperamentul
"pur" şi personalitatea modelată sociocultural sau personalitatea "în adevăratul sens al
cuvântului". Dar cercetări mai vechi focalizate pe analiza
ataşamentului, precum şi integrări recente ale datelor legate de dezvoltarea sociocognitivă
atrag atenţia asupra faptului că influenţele socioculturale încep să îşi facă simţită prezenţa
asupra individului de foarte timpuriu. Iar întrebarea nu mai este dacă experienţele primilor
doi ani de viaţă îşi pun amprenta asupra personalităţii viitoare, ci în ce fel îşi exercită influenţa
şi care sunt procesele care mediază această relaţie. Un set interesant de întrebări sunt cele
care, de exemplu, încearcă să stabilească în ce mod interacţiunile timpurii au un impact
asupra reprezentărilor propriei persoane sau a reprezentărilor celorlalţi. De exemplu, care e
legătura dintre ataşamentul timpuriu şi particularităţi ale memoriei autobiografice, sau ale
"theory of mind" (vezi Thompson, 1998, pentru o sinteză convingătoare în acest sens),
dezvoltarea conceptului de sine sau apariţia moralităţii (conscience) la intersecţia cu
mecanismele de autocontrol.
2. DE CE DEZVOLTARE ŞI TEMPERAMENT?
Una din întrebările fundamentale care se pun, dacă acceptăm primordialitatea
temperamentului, este cât credit putem acorda dimensiunilor timpurii ale acestuia? în ce
măsură ele stau cu adevărat la baza personalităţii noastre? Cu atât mai mult cu cât
temperamentul este cel mai aproape de ideea unei baze genetice şi a unei stabilităţi temporale.
După cum arătau Buss & Plomin (1984), Rothbart (1986), Pesonen et al. (în curs de apariţie)
chiar constructul de temperament are sens să fie invocat doar dacă acele comportamente pe
care le reprezintă au o oarecare consistenţă transsituaţională şi / sau temporală, sau dacă
interacţiunile dintre temperament şi mediu presupun o anumită stabilitate şi predictibilitate.
O definiţie ultrasimplificată ar presupune ca, în virtutea prespecificărilor înnăscute,
temperamentul să fie relativ constant pe parcursul vieţii. Aceasta a fost într-un fel una din
predicţiile de start ale cercetătorilor din domeniul dezvoltării. De aici a apărut nevoia de a
căuta continuitatea unor constructe ale temperamentului la diferite vârste.
Pe această linie de argumentaţie a mers şi una dintre teoriile cele mai puternice care vizează
dezvoltarea temperamentului - teoria lui Mary Rothbart.
După Fox, Henderson & Marshall (2001), aceasta înglobează două din direcţiile ce au
caracterizat căutarea bazelor biologice ale temperamentului. Una este cea începută de Pavlov
şi continuată apoi de Strelau, care propun o tipologie a diferenţelor interpersonale pornind de
la forţa (energia), echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase superioare - excitaţie şi
inhibiţie (Radu, 1991). Cea de a doua direcţie de studiu este imprimată de teoria lui Gray
(1982, 1987) care se orientează pe fundamentarea temperamentului pornind de la trei sisteme
motivaţionale diferenţiate care au baze cerebrale distincte - sistemul de inhibiţie a
comportamentului, sistemul de fugă / luptă şi sistemul comportamental de apropiere -
paradigma acestuia fiind preluată şi relaţionată cu temperamentul şi personalitatea mai ales de
către modelul elaborat de Eysenck, întrucât prezice diferite tipuri de întăriri pentru introverţi
şi extraverţi.
Rothbart & Derryberry (1981) oferă o definiţie a temperamentului ca fiind măsura
diferenţelor interindividuale în REACTIVITATE şi AUTOREGLARE, diferenţe
considerate a avea o bază constituţională; această sintagmă presupune pentru autori structura
biologică relativ stabilă a organismului, influenţată deopotrivă de ereditate, procesele
maturaţionale şi experienţă.
Ca urmare, o primă observaţie ar fi aceea că, deja în chiar această definiţie, biologicul nu este
echivalat cu înnăscutul, ci se acceptă elementul de variaţie pe care îl aduce cu sine
dezvoltarea într-un mediu care potenţează schimbările sau modulările caracteristicilor
temperamentale.
REACTIVITATEA ar cuprinde excitabilitatea, responsivitatea sau nivelul de arousal al
sistemelor comportamentale şi fiziologice ale organismului - răspunsurile motorii, emoţionale
şi atenţionale la stimuli interni şi externi, în timp ce AUTOREGLAREA cuprinde procesele
de la nivel neuronal şi comportamental care modulează această reactivitate.
Dacă cele două conceptualizări ar putea fi acuzate de o excesivă generalitate, de fapt autorii
au recunoscut că le folosesc doar ca termeni umbrelă, care însă pot fi descompuşi şi analizaţi
la multiple niveluri, permiţând astfel o mult mai acurată evaluare a diferenţelor
interindividuale.
De exemplu, reactivitatea se poate măsura prin cinci caracteristici ale răspunsului: latenţă,
timpul necesar pentru amplificarea răspunsului, intensitatea maximă la care acesta poate
ajunge, intensitatea globală a răspunsului, şi timpul necesar pentru revenirea de la nivelul
maxim de excitabilitate la cel de bază. Aceşti parametri pot fi folosiţi pentru a descrie
răspunsuri la multiple niveluri: comportamental, autonom, endocrin sau nervos, permiţând
totodată studiul evoluţiei în timp şi a intensităţii diferitelor componente ale răspunsului (rată
cardiacă, activitate motorie, orientare vizuală).
în mod similar, autoreglarea cuprinde controlul atenţionai, apropierea / evitarea şi inhibiţia,
care au rolul de a facilita sau inhiba reactivitatea.
O observaţie interesantă (Rothbart, Ahadi & Evans, 2000) este aceea că spre deosebire de alte
conceptualizări ale temperamentului care vorbesc despre un "stil" temperamental (Thomas &
Chess, 1977), în teoria lui Rothbart nu putem vorbi despre o uniformitate a reacţiilor
individuale. De exemplu, predispoziţia pentru frică poate fi demonstrată în situaţii noi şi
impredictibile, dar nu şi într-un mediu familiar şi securizant. Tendinţa de a manifesta frustrare
va putea fi văzută atunci când individul a întâmpinat un obstacol interpus între sine şi scop,
dar nu şi atunci când scopurile pot fi satisfăcute. De asemenea, spre deosebire de viziunea
care consideră că o caracteristică a răspunsului se poate generaliza la toate modalităţile de
expresie, pentru Rothbart & Derryberry (1981) pragul sau intensitatea răspunsului "ating"
diferenţiat sistemele care răspund de acţiune, afectivitate sau atenţie.
Dar chiar şi cu aceste plusuri, viziunea de mai sus, care consideră caracteristicile
temperamentale drept indici de start ai personalităţii, omite un aspect esenţial, şi anume că
temperamentul însuşi se dezvoltă. Atât emoţiile şi componentele lor, cât şi diversele aspecte
ale funcţionării motorii şi ale sistemelor de arousal, precum şi sistemele atenţionale cunosc o
expandare graduală, tabloul iniţial fiind departe de a acoperi întreg temperamentul.
De aceea structura piramidală propusă în cele din urmă (Rothbart, 1989) presupune
reconsiderarea temperamentului la vârste diferite, şi urmărirea modului în care intră treptat în
funcţie componentele sale: iniţial sistemul responsabil de reactivitate, apoi cel de autoreglare -
componenta atenţiei executive cu rol autoreglator fiind una dintre ultimele achiziţii, care se
prelungeşte dincolo de vârsta şcolară, foarte probabil, după cum arată şi datele
neuroimagistice, până în adolescenţă (Casey, Giedd & Thomas, 2000).
O altă corecţie adusă de autoare propriei teorii vizează accentuarea faptului că nu toate
sistemele reactive sunt prezente de la naştere - frica reprezintă un asemenea exemplu "târziu"
de intrare în funcţie abia în jurul vârstei de 6 luni. în plus, se acceptă că până şi sistemele
reactive emoţionale pot include componente autoreglatorii - cum ar fi aspectul de inhibiţie
comportamentală al fricii sau cel de apropiere pe care îl presupune o motivaţie pozitivă.
Este demn de luat în calcul şi un alt aspect. în revizuirile teoretice ulterioare Rothbart arată că
atât stimulii declanşatori care pot pune în evidenţă reacţiile temperamentale, cât şi expresiile
pe care le iau aceste reacţii se restructurează pe parcursul dezvoltării.
Relativ la stimuli, de exemplu, dacă până la vârsta de 3 ani frica se poate manifesta în raport
cu un mediu necunoscut sau o persoană "ciudată" - de exemplu costumată în mod neobişnuit
-această reacţie va fi mai puţin întâlnită la copiii mai mari, la care frica are mai degrabă
conotaţii sociale - frica de evaluările / respingerea celorlalţi.
într-o încercare de a clasifica stimulii declanşatori ai fricii în diferite perioade de vârstă,
Morris & Kratochwill (1985), iar mai recent Ollendick & King (1991) au propus următoarea
succesiune:
■ Intre 6 şi 12 luni copiii se tem de sunete puternice care vin din spatele lor, de lipsa
suportului (mişcări bruşte prin care ar putea fi scăpaţi din braţele adulţilor), de străini şi
de separarea de părinţi;
■ La 1-2 ani, predominantă este anxietatea de separare, frica de străini, de schimbări
apărute în mediu;
■ La 3-4 ani apare teama de întuneric, frica de a fi lăsat singur, frica de insecte sau de
animale mici;
■ La 5-6 ani predomină frica de animale sălbatice, de fantome, de monştri sau de "oameni
răi";
■ La 7-8 ani copiii se tem de diferite aspecte legate de şcoală,
de fiinţe sau evenimente supranaturale, de pericolul fizic; ■ La 9-11 ani, apar frici sociale,
sau legate de război, sănătate,
răniri corporale, performanţe şcolare.
Aşadar aceasta ar fi o succesiune normală a trăirilor de frică pe care le "parcurge" orice copil.
într-o bună măsură, frica este deci una din caracteristicile emoţionale normale ale copiilor,
având rolul de reglare a interacţiunilor lor cu mediul (Kagan, 1994).
Cât priveşte expresia fricii, la 1-2 ani ea se va concretiza într-o reacţie de plâns violent sau în
"agăţarea" de adultul din preajmă, în vreme ce la un adolescent va fi mult mai internalizată
(Putnam, Ellis & Rothbart, 2001).
în concluzie, abordările recente ale temperamentului acceptă că acesta - chiar dacă este
infrastructura personalităţii - parcurge un traseu ontogenetic care presupune expandarea sa
graduală.
Repere ontogenetice ale dezvoltării temperamentului
Schimbările suferite de dimensiunile temperamentale precum şi de expresiile acestora nu sunt
deloc neglijabile, mai ales în primul an de viaţă, când ritmul de metamorfoză este foarte
accelerat. De aceea între un nou-născut, un sugar de 3 luni şi un copil de 12 luni pot să apară
diferenţe majore.
Dacă rămânem consecvenţi celor două constructe principale propuse de Rothbart, reactivitate
şi autoreglare, va trebui să constatăm că nu putem măsura la toate vârstele întreaga paletă de
manifestări temperamentale, întrucât atât emoţiile primare cât şi procesele atenţionale
evoluează treptat în primul an de viaţă, iar elementele de autoreglare / control cunosc de
asemenea un debut eşalonat în timp (prelungit, după cum am arătat, până târziu către
adolescenţă) (Rothbart, Chew & Gartstein, 2001).
La noul născut, dimensiunile temperamentale au fost evaluate în principal comportamental,
fie cu ajutorul Scalei Brazelton (Brazelton,1973) fie prin măsurători de laborator (Riese,
1987), la acestea adăugându-se unele evaluări de ordin fiziologic (rata cardiacă, tonusul vagal,
nivelul de cortisol). Caracteristicile temperamentale care pot fi detectate sunt: iritabilitate /
tendinţă către distres, capacitate de liniştire (soothability), stare de alertă şi nivel de
activitate - acesta din urmă de regulă covariind cu distresul comportamental. Studii existente
sugerează că se pot face predicţii ale temperamentului viitor şi ale relaţiilor de ataşament,
pornind de la aceste dimensiuni.
între 1-3 luni deşi există încă o destul de mare labilitate a stărilor pe care le parcurge sugarul
pe parcursul unei zile, se constată treptata stabilizare a indicilor temperamentali anteriori. în
plus, apar zâmbetul / râsul - ca şi componente ale emoţionalităţii pozitive; activitatea motorie
se leagă din ce în ce mai mult de stările afective, pozitive sau negative; de asemenea, apare şi
emoţia de mânie / frustrare.
In intervalul 4-8 luni frica se diferenţiază din ce în ce mai mult de iritabilitate. Dar distresul
manifestat de copil la suprastimulare la vârsta de 4 luni devine predictiv pentru viitoarea
inhibiţie comportamentală (frica) (Kagan, 1994) manifestă la copiii mai mari. întrucât apare
posibilitatea de a manipula obiecte, se poate măsura acum şi latenţa de apropiere, considerată
indicator al tendinţei de apropiere a individului. De regulă, o latenţă scurtă este însoţită de
emoţii pozitive (zâmbet / râs). De asemenea acum se dezvoltă capacitatea de orientare a
atenţiei - focalizare pe diferiţi stimuli din mediu, fapt care modulează reacţiile emoţionale.
între 9 şi 12 luni frica sau inhibiţia comportamentală se dezvoltă din ce în ce mai mult,
modulând reacţia de apropiere de obiecte / persoane. întrucât adesea e dificil ca la nivel
comportamental să se cuantifice tendinţa de apropiere, care poate fi "mascată" de frică, se
recomandă fie luarea în calcul a măsurătorilor realizate anterior (aproximativ la 4 luni, când
frica nu este încă manifestă) fie urmărirea copilului în contexte diferite (situaţii noi versus
situaţii familiare). în acest interval, de asemenea, reacţia de frustrare poate fi diferenţiată de
reacţia de frică (mişcări motorii versus inhibiţie comportamentală).
S-ar putea crede că în virtutea tabloului prezentat mai sus toate caracteristicile
temperamentale sunt deja "la locul lor" la sfârşitul primului an de viaţă. Dimensiunea
reglatorie sau de control cunoaşte însă o dezvoltarea care se prelungeşte în perioada
preşcolară, şi foarte probabil chiar mult mai târziu, până la sfârşitul adolescenţei (Ruff &
Rothbart, 1996; Rothbart & Bates, 1998), fiind
detectabilă în capacitatea de control voluntar, planificare, inhibiţia sau amânarea activităţilor
şi expresiilor emoţionale. Deşi controlul poate opera în serviciul fricii, el se extinde şi asupra
altor emoţii şi activităţi, permiţând o flexibilitate superioară în manifestarea acestora.
Temperament şi autoreglare
Până recent, teoriile temperamentului au fost focalizate aproape exclusiv pe aspectele reactive
ale acestuia, dimensiunile considerate fiind afectivitatea pozitivă sau negativă, sensibilitatea
la pedeapsă sau recompensă, nivelul de arousal în faţa stimulării. Asumpţia de bază a acestor
teorii a fost deci aceea că indivizii sunt guvernaţi de dispoziţii de apropiere sau evitare a unui
stimul, dată fiind valoarea de recompensă sau pedeapsă a acestuia. Dihotomia inspirată de
teoria lui Gray (1987) sugerează, de exemplu, că indivizii extravertiţi sunt foarte sensibili la
recompensă şi au predominant tendinţa de apropiere de stimuli, în timp ce indivizii introvertiţi
sunt sensibili la pedeapsă, temători şi deci au preponderent tendinţa de evitare a stimulării.
Modelele psihobiologice ale temperamentului cad de acord, dincolo de variaţiunile inerente,
asupra unui set de constructe de bază, care în bună măsură au fost inspirate de cercetările
asupra animalelor: apropiere / afect pozitiv sau extraversiune, inhibiţie şi anxietate, nivele
optime de arousal, distres la suprastimulare (Cloninger, 1987; Eysenck, 1967; Gray, 1982;
LeDoux, 1989).
O dată cu progresul tehnicilor neuroimagistice, de neurochimie sau de genetică moleculară, a
devenit posibilă căutarea corelatelor temperamentului la nivel implementaţional şi în studiul
subiecţilor umani. Iar sistemul care a fost adus în discuţie este cel atenţionai, care permite
realizarea controlului şi autoreglării.
Pentru că, aşa cum arată Posner & Rothbart (2000), sistemele atenţionale de control permit
apropierea de anumiţi stimuli / situaţii chiar în faţa unor indicatori evidenţi care semnalizează
pedeapsa / pericolul, iar pe de altă parte, evitarea unor situaţii chiar în faţa unor indicatori ai
recompensei imediate. întrucât dimensiunea autoreglatorie a temperamentului nu este
distribuită uniform în populaţie, există indivizi care reuşesc într-o măsură mai mare decât alţii
să îşi controleze emoţiile sau acţiunile.
Ideea întemeierii dimensiunii autoreglatorii a temperamentului în sistemele atenţionale a
apărut ca urmare a constatării unui paralelism între cele două dimensiuni, susţinut inclusiv la
nivel neurobiologic.
Controlul emoţiilor negative reprezintă o sarcină majoră în primele luni de viaţă, iar atenţia
joacă un rol esenţial în această reglare (Harman, Rothbart & Posner, 1997). Dacă iniţial copiii
sunt calmaţi, liniştiţi de adulţi prin îmbrăţişări sau legănat, în intervalul 2-4 luni se dezvoltă
progresiv capacitatea de orientare vizuală, ceea ce permite "decuplarea" copiilor de pe
stimulii care le provoacă distresul şi alocarea atenţiei în direcţia unor distractori. S-a constatat
că printr-o asemenea orientare asupra unor stimuli interesanţi, vizuali sau auditivi, se reduc
indicatorii faciali sau vocali ai distresului -chiar dacă, o dată cu dispariţia obiectului de
interes, se revine la emoţia negativă iniţială.
De unde însă ideea unor diferenţe interindividuale relativ la această abilitate? în primul rând,
există studii care arată existenţa unor diferenţe între copiii de această vârstă relativ la latenţa
orientării şi durata orientării atenţiei către stimuli noi (Ruff & Rothbart, 1996). Apoi,
asemenea diferenţe interindividuale în durata interesului corelează cu manifestări
comportamentale ale emoţionalităţii pozitive - zâmbet, râs, vocalizări (Rothbart, Derryberry
& Hershey, 2000). în mod similar, adulţii care au o capacitate bună de focalizare şi comutare
a atenţiei tind să experienţieze mai puţine emoţii negative (Derryberry & Rothbart, 1988).
Aşadar, diferenţele interindividuale par să se menţină pe termen lung. Nu trebuie neglijat însă
faptul că iniţial adulţii sunt cei care îi orientează pe copii în afara spaţiului propriei emoţii
negative, urmând ca apoi aceştia să înveţe şi să îşi exerseze singuri această abilitate. Dacă
atunci când controlul orientării este exogen — deci aflat în subordinea unui adult — reţeaua
neurală a ATENŢIEI REACTIVE, care este responsabilă de acest proces, e cea posterioară
parietală, se speculează faptul că o dată cu intrarea în funcţie a controlului endogen, în jurul
vârstei de 6 luni, care permite de fapt AUTOREGLAREA!, se implică structuri frontale
mediane, în principal girusul cingulat anterior care la adulţi s-a constatat că deţine o astfel de
funcţie.
Aşadar autoreglarea se leagă de intrarea în funcţie a sistemului atenţionai anterior frontal, care
se dezvoltă progresiv,
extinzând controlul de la nivelul emoţiilor la cel al reacţiilor comportamentale - de exemplu
inhibiţia răspunsurilor prepotente -, şi cognitive - controlul cognitiv. Fără a intra în disputele
legate de componentele acestora şi de locaţiile lor neuroanatomice mai mult sau mai puţin
precise, putem fi de acord că acest control se instalează gradual, pentru contexte şi sarcini
diferite, puncte de tranziţie notabile fiind 9-12 luni pentru sarcini de tip A nonB (Diamond,
1991), 24-30 luni pentru conflictul spaţial - sarcină de tip Simon (Gerardi-Caulton, 2000), 3-4
ani, respectiv 6-7 ani pentru inhibiţia răspunsului prepotent în sarcini de tip Stroop sau Luria
(Gerstadt, Hong & Diamond, 1994) sau de tip Wisconsin Cârd Sorting Task (Zelazo, Reznick
& Pinon, 1995), şi adolescenţa târzie pentru sarcini mai complexe de control inhibitor sau
memorie de lucru (Casey, Giedd & Thomas, 2000).
Variabila temperamentală legată de dezvoltarea atenţiei executive a fost denumită control -
"effortful control" - şi a fost operaţionalizată drept capacitate de inhibiţie a unui răspuns
dominant pentru a putea executa un altul care este subdominant (Posner & Rothbart, 2000;
Rothbart & Posner, 2001). Diferenţe interindividuale în această dimensiune au fost corelate
negativ cu afectivitatea negativă sau agresivitatea şi pozitiv cu empatia, sau cu emergenţa
moralităţii (conscience) (Kochanska, Murray & Coy, 1997; Kochanska, Murray & Harlan,
2000). Lengua & Long (2002) au arătat că există o legătură inclusiv între caracteristicile
temperamentale şi stilul de coping la copiii de 8-12 ani: cote mari la afectivitatea /
emoţionalitatea negativă se asociază cu un coping evitativ, care exacerbează stresul, ducând la
probleme de adaptare sporite, în vreme ce un nivel mare de autoreglare prezice un coping
activ, care diminuează efectele stresului, şi duce în consecinţă la mai puţine probleme
adaptative. Emoţionalitatea pozitivă nu e relaţionată cu copingul activ, ci doar cu un număr
redus de probleme de adaptare.
Relaţia dintre atenţia executivă şi dimensiunile temperamentale a fost la rândul său explorată.
De exemplu, Gerardi-Caulton (2000) a demonstrat că acei copii de 2-3 ani care experienţiază
un conflict redus într-o baterie de probe care măsoară controlul inhibitor, inclusiv sarcini de
tip Stroop, sunt evaluaţi de părinţi ca având cote mari la dimensiunile ce compun factorul
control, şi mici la cele care întră în componenţa afectivităţii negative. Gonzalez et al. (2001a,
b), într-un studiu realizat cu copiii de 7 ani, au arătat în acelaşi sens că acei copii cu niveluri
ridicate de mânie, disconfort, tristeţe înregistrează cele mai pronunţate efecte de interferenţă
la o sarcină de tip flanker. Dar studiul lor a reliefat şi interacţiunea prezentă între dimensiunile
temperamentului. De exemplu, un nivel crescut de activitate şi impulsivitatea sporită, dublate
de control inhibitor redus, sau un nivel crescut de furie "intersectat" cu abilităţi reduse de
control rezultă în niveluri sporite de interferenţă. Modularea reacţiei de furie de către atenţia
executivă este evidentă, întrucât un nivel crescut de furie, însoţit de un control ridicat, nu duce
la creşterea interferenţei. Un alt rezultat interesant al acestui studiu este că un nivel mare de
timiditate împreună cu un nivel redus de activitate duc de asemenea la un efect redus de
interferenţă; acest fapt este interpretat drept argument în favoarea faptului că există deja în
acea "inhibiţie comportamentală" subîntinsă de dimensiunea timiditate o dimensiunea
reglatorie.
Spre deosebire de viziunea tradiţională exclusiv în termeni reactivi a temperamentului,
introducerea dimensiunii autoreglatorii presupune o bază biologică - neurologică pentru
diferenţele interindividuale, dar care nu e gata funcţională de la naştere, ci are o emergenţă
graduală, pe măsură ce individul se dezvoltă. Apariţia autoreglării "eşalonat" pe un interval de
timp mai lung, prin integrarea diferitelor sisteme inhibitorii asociate cu / implicând cortexul
prefrontal (Fox, Henderson & Marshall, 2001), este rezultanta nu doar a unor diferenţe
individuale "precablate" ci şi a îndelungatului proces de socializare. Poate în acest fel
autoreglarea reprezintă filonul de legătură între temperament şi personalitatea "propriu-zisă".
De altfel, Evans şi Rothbart (1999), după Rothbart, Ahadi şi Evans (2000) au arătat că: 1)
factorul control "compune" nu doar temperamentul la copii, ci şi la adulţi, după cum arată
măsurători realizate cu Adult Temperament Questionnaire, un chestionar construit pornind de
la teoria prezentată anterior a lui Rothbart; 2) factorul control corelează la adulţi cu nivelul de
"conscientiousness", măsurat cu ajutorul chestionarului Big Five.
în concluzie, în ciuda unor abordări iniţiale care considerau temperamentul drept un "dat
originar" care se modifică prea puţin pe parcursul existenţei individului, datele din psihologia
şi neuroştiinţele dezvoltării sugerează că de fapt există un parcurs ontogenetic şi pentru acest
presupus "nucleu" al personalităţii (Rothbart, 1989, Rothbart & Bates, 1998). Dacă
responsivitatea la stimulare, precum şi tendinţa de a experienţia preponderent emoţii pozitive
sau negative se conturează treptat în primul an de viaţă, dimensiunea autore-glatorie a
temperamentului cunoaşte o dezvoltare prelungită până în perioada şcolară şi chiar
adolescenţă. Foarte probabil că rostul acestei progresii treptate este acela de a permite
interacţiunea optimă între factorul biologic şi socializare (Posner & Rothbart, 1998).
Bineînţeles, teoria expusă aici nu este singura posibilă, nici măcar în perimetrul dezvoltării.
într-un studiu recent, Constantino et al. (2002) demonstrează aplicarea modelului celor şapte
factori propuşi de Cloninger la vârste timpurii (2-5 ani), oferind suport pentru existenţa unor
domenii diferite ale temperamentului (4 factori) şi caracterului (3 factori). întrucât
dimensiunea autoreglatorie a temperamentului propusă de Rothbart şi Posner se suprapune
într-o anumită măsură peste dimensiunile caracterului din teoria lui Cloninger, ar fi extrem de
interesant ca studiile viitoare să realizeze o analiză comparativă a celor două modele, oferind
astfel şansa unei punţi de legătură între studiul temperamentului timpuriu şi cel al
personalităţii.
3. EVALUAREA TEMPERAMENTULUI DE-A LUNGUL DEZVOLTĂRII
Chestionarele de evaluare a temperamentului - probleme metodologice
Toate consideraţiile teoretice prezentate până acum pot fi întâmpinate cu un scepticism deloc
de neglijat, dacă se pune întrebarea firească: de unde provin informaţiile despre traseul
ontogenetic al temperamentului?
Am expus pe larg teoria lui Rothbart, dar aceasta nu înseamnă deloc că ea este singura
vehiculată în momentul de faţă -
aşadar nici unanim acceptată. Există poziţii alternative asupra temperamentului, precum cea a
lui Buss & Plomin (1984), Goldsmith şi Campos (1986), Thomas & Chess (1977), sau mai
recent extensii ale teoriei lui Cloninger (1994), fiecare dintre acestea generând instrumente de
lucru distincte.
Aşadar, în primul rând, nu există o univocitate a "unităţilor de măsură", instrumentele având
adesea la bază constructe diferite -chiar dacă nu neapărat diametral opuse. De aici dificultatea
comparării şi interpretării rezultatelor, cu atât mai mult atunci când sunt corelate cu parametrii
neurofiziologici, sau cu comportamente atipice / disfuncţionale.
Pentru vârstele mici, la care am putea căuta "originile temperamentului", există trei strategii
principale de lucru, pe lângă măsurarea parametrilor biologici: utilizarea chestionarelor despre
comportamentul copiilor, aplicate părinţilor; utilizarea unor situaţii standard de laborator care
ar trebui să declanşeze reacţii temperamentale specifice; şi observaţiile realizate acasă, în
mediul natural al copilului (Rothbart & Bates, 1998).
Chestionarele aplicate părinţilor, ca şi cele ce presupun autoaplicare (la copiii mai mari,
adolescenţi sau adulţi) pot fi acuzate de subiectivitate excesivă. Una dintre acuzele frecvente
este aceea că, în răspunsurile lor, părinţii de fapt proiectează imaginea pe care şi-au construit-
o despre copil şi nu realitatea comportamentelor acestuia. Alte erori pot să apară datorită:
neînţelegerii itemilor sau a instrucţiunilor; lipsei de cunoaştere a comportamentelor copilului
sau a semnificaţiilor acestora; comparaţiilor cu alţi copii care li se solicită părinţilor prin
întrebări; sau lipsei de acurateţe a memoriei (Rothbart, Chew & Gartstein, 2001). Nu este de
neglijat nici dezirabilitatea socială care poate biasa răspunsurile, sau problemele de natură
clinică ce îi afectează pe părinţi (anxietate, depresie).
De exemplu, biasările parentale pot duce la corelaţii mici sau chiar negative între gemenii
dizigoţi, rezultate care au fost interpretate prin prisma unor aşa numite "efecte de contrast"
(Saudino, în curs de apariţie) - părinţii exagerând diferenţele dintre gemeni, mai ales atunci
când aceştia nu sunt "identici", chiar dacă diferenţele nu ar fi de fapt "endogene"
Totuşi nu se poate nega rolul esenţial pe care îl joacă părinţii în evaluarea propriului copil
(Domuţa, 2001). Tocmai pentru că îşi
cunosc bine copilul, îl pot urmări de-a lungul unei diversităţi de situaţii - contexte diferite, ei
pot oferi informaţii despre ce anume constituie un comportament tipic, respectiv atipic. O
măsurătoare de laborator, chiar dacă este mai obiectivă relativ la, de exemplu, frecvenţa,
intensitatea sau durata unui comportament, pierde "parfumul comportamentului" (Saudino, în
curs de apariţie) aşa cum se poate desprinde el dintr-o situaţie ecologică. Pe de altă parte însă,
nu se pot ignora rezultate care indică o biasare clară, cum sunt cele care presupun corelaţii
mult prea mici pentru gemenii dizigoţi. întrucât aceste rezultate divergente se constată mai
ales pentru vârstele mai mari (3-7 ani) s-a sugerat că pot fi explicate prin tendinţa efectelor de
contrast de a se amplifica o dată cu trecerea timpului (Buss, Plomin & Willerman,1973).
Replica dată de Hwang & Rothbart (în curs de apariţie) este aceea că efectele de contrast s-ar
datora instrumentului de lucru, şi nu unor biasări inerente părinţilor, instrumentele cele mai
susceptibile de eroare fiind cele care acoperă un interval foarte mare de timp (de exemplu,
până la 9 ani, cum este cazul scalei EAS Emotionality, Activity, Sociability, elaborată de
Buss & Plomin), sau care solicită judecăţi globale asupra temperamentului, referindu-se la
"cum este copilul în general" - de exemplu un item pentru nivelul de activitate e de tipul
"Copilul (meu) este foarte plin de energie", fiind cotat pe o scară în 5 puncte, de la "deloc" la
"foarte mult". în schimb IBQ Infant Behavior Questionnaire (Rothbart, 1981; DBQ-Revised,
Gartstein & Rothbart, în curs de apariţie) măsoară acelaşi nivel de activitate prin itemi care se
referă la contexte mult mai specifice şi care încearcă să cuantifice frecvenţa
comportamentului "Atunci când face baie, cât de des loveşte copilul din picioare?"- măsurată
în 7 trepte posibile, de la "niciodată" la "întotdeauna". în plus, acest din urmă instrument îi
cere părintelui să facă apel la informaţii recente (din ultimele una-două săptămâni),
minimalizând astfel distorsiunile mnezice.
Tocmai pentru că nu recurge la informaţii despre frecvenţa unui comportament, chestionarul
pentru măsurarea temperamentului elaborat de Rothbart pentru copiii între 3 şi 7 ani - CBQ
Children's Behavior Questionnaire (Rothbart, Ahadi & Hershey, 1994; Rothbart et al., 2001)
este poate mai susceptibil la erori faţă de IBQ / IBQ-R. Deşi Rothbart, Derryberry şi
Hershey (2000) au arătat că
măsurătorile de laborator la 3, 6.5, 10 şi 13.5 luni (realizate cu LAB-TAB, Laboratory
Temperament Assessment Battery, Goldsmith & Rothbart, 1991) prezic temperamentul aşa
cum este el evaluat de către părinţi cu ajutorul CBQ la 7 ani, un argument suplimentar,
dincolo de calităţile sale psihometrice, pentru a-1 considera un instrument valid.
Referindu-se la modul în care se pot face şi alte îmbunătăţiri în construcţia chestionarelor
aplicate părinţilor, Goldsmith & Hewitt (în curs de apariţie) sugerează un set de corecţii
general valabile, cum ar fi: apelul la cât mai multe cunoştinţe legate de construcţia itemilor,
utilizarea datelor pe care le avem despre funcţionarea memoriei la adulţi (de pildă, ce
informaţii se accesează preferenţial atunci când cineva răspunde la itemii unui chestionar),
maximizarea consistenţei interne a instrumentului, evitând însă pericolul unei îngustări
exagerate a conţinutului. După cum arată cei doi autori, construcţia unui chestionar bun
necesită aproximativ 10 ani de muncă — şi poate de aceea instrumentarul propus de Rothbart,
rod a peste 25 ani de revizuiri, este dintre cele mai valide.
Un alt lucru important care trebuie luat în considerare este necesitatea de a-i induce părintelui
un "set mental" corespunzător care să îi faciliteze răspunsurile.
Apoi, o strategie propusă de mai toţi autorii citaţi este utilizarea unor măsurători multiple,
care să îmbine evaluările obiective (măsurători de laborator) cu cele subiective (de tip
chestionare). Problema apare în punctul în care, după cum atrage atenţia Seifer (în curs de
apariţie) nu avem nici o bază empirică pentru a trasa graniţa dintre cantitatea de variantă dată
de obiectiv şi cea dată de elementul subiectiv în rapoartele parentale. Atâta timp cât ne
interesează - dată fiind conceptualizarea temperamentului - acele comportamente ale copilului
care sunt relativ stabile de-a lungul timpului şi a unor locaţii diferite, distilarea factorilor
comuni, dincolo de demersurile metodologice, se impune cu absolută necesitate.
Şi, oricum nu trebuie uitat, atunci când se vorbeşte despre biasările venite dinspre părinţi, că
în construcţia şi interpretarea rezultatelor proprii sau a literaturii din domeniu, şi cercetătorii
suferă la rândul lor de biasări.
Am insistat pe discutarea problemelor puse de utilizarea chestionarelor deoarece, la rândul
său, personalitatea adultă este
măsurată cu predilecţie în acest fel, iar căutarea corelatelor biologice se face pornind de la
acelaşi tip de indicatori. Ori, şansele de succes ale oricărui asemenea demers depind în mod
esenţial de folosirea unor chestionare / inventare de personalitate standardizate, care au o
puternică fidelitate test-retest, stabilitate longitudinală, o structură factorială care este validată
pe populaţii şi culturi diferite, şi corelaţii rezonabile între autoevaluări şi evaluările realizate
de alţi observatori (Lesch & Mossner, 1998).
Epilog: părinţii nu sunt nişte observatori atât de neavizaţi cum s-ar crede...
Clarke-Stewart et al. (în curs de apariţie) au realizat un studiu foarte interesant legat de
detecţia timpurie a comportamentelor problematice care intră în sfera de incidenţă psihiatrică
la 2-5 ani, urmărind o ipotetică - doar - convergenţă între măsurătorile medicilor psihiatrii
(observaţii, interviuri) şi cele ale mamelor (realizate cu ajutorul CBCL Child Behavior
Checklist; Achenbach & Edelbrock, 1983.). Câteva din constatările lor merită a fi reţinute:
deşi este un interval de vârstă la care apare riscul confundării comportamentelor atipice cu
cele specifice vârstei - de exemplu la 2 ani se atinge nivelul maxim de activitate de pe
parcursul întregii vieţi - mamele nu comit eroarea exagerării unor astfel de comportamente.
Apare doar o uşoară biasare în a nota mai ales probleme de externalizare (noncomplianţă,
agresivitate, lipsa inhibiţiei comportamentale) şi a subaprecia problemele de internalizare (de
exemplu, anxietatea de separare), comparativ cu medicii psihiatrii. Acest lucru este valabil
doar la 2 ani, la vârsta de 5 ani evaluările profesioniştilor neaducând nici un plus de
informaţie! In cazul unor probleme persistente, mamele sunt chiar mai consecvente în
evaluările lor succesive, comparativ cu psihiatrii (.6 vs.4). Evaluările făcute de mame la 2 ani
pot prezice funcţionarea socială, abilităţile lingvistice şi problemele dezvoltate ulterior de
copii. Spre deosebire de medici, care au doar o viziune fragmentară, mamele reuşesc să
integreze informaţia anterioară în evaluările curente. Iar din perspectiva discuţiei de faţă, doar
evaluările mamelor corelează pozitiv cu măsurătorile temperamentului.
Structura temperamentului din primul an de viaţă până la vârsta adultă

Unul dintre demersurile cele mai ample şi curajoase de a investiga temperamentul de-a lungul
unui interval considerabil de timp este cel realizat de Rothbart şi colaboratorii săi. Pornind de
la teoria expusă anterior, acest grup de cercetători a construit un set de instrumente având la
bază aceleaşi constructe, operaţionalizate însă astfel încât să se respecte pe de o parte ideea de
continuitate a temperamentului, iar pe de altă parte să existe o adaptare a constructelor la
diferitele categorii de vârstă.
Astfel au fost elaborate următoarele chestionare (după Rothbart, Ahadi & Evans, 2000;
Putnam, Ellis & Rothbart, 2001):
1) IBQ (Infant Behavior Questionnaire). (Rothbart, 1981) şi varianta revizuită ulterior a
acestuia IBQ-R (Gartstein & Rothbart, în curs de apariţie), pentru copii între 3 şi 12 luni;
2) ECBQ (Early Childhood Behavior Questionnaire) pentru copii între 18 şi 30 luni;
3) CBQ (Children's Behavior Questionnaire) pentru 3-8 ani (Rothbart, Ahadi & Hershey,
1994; Rothbart, Ahadi, Hershey &Fisher, 2001);
4) EATQ-R (Early Adolescence Temperament Questionnaire -Revised) (Ellis & Rothbart, în
pregătire) pentru copii între 9 şi 16 ani;
5) Adult Temperament Questionnaire (Evans & Rothbart, 1999).
Dacă primele trei sunt destinate părinţilor, chestionarul pentru adolescenţi şi cel pentru adulţi
presupun completarea de către subiectul însuşi; în cazul adolescenţilor există însă şi o variantă
pentru părinţi.
In construcţia acestor chestionare s-a pornit de la studiul literaturii consacrate personalităţii,
temperamentului, comportamentului animal, geneticii comportamentului, psihofiziologiei, dar
şi de la intervievarea părinţilor în legătură cu particularităţile propriilor copii. Au fost astfel
generate definiţii conceptuale pentru constructe, iar itemii au fost construiţi astfel încât să
reflecte aceste definiţii. în plus, pe parcursul procedurii de rafinare a instrumentelor, unii
itemii au fost eliminaţi, dacă s-a văzut că ar corela mai puternic cu o altă scală decât cea
pentru care fuseseră concepuţi.
Principalele scale care intră în componenţa acestor chestionare sunt:
Nivelul de activitate - este o dimensiune evaluată în mod curent de cei care au în vedere
temperamentul, fiind accesibilă deja în primele luni de viaţă — deci apare deja în IBQ. Este
definită ca activitate motorie grosieră, incluzând rata şi amplitudinea mişcării. Furie/frustrare
- este de regulă parte a constructului emoţionalităţii / dispoziţiei emoţionale, care apare deja în
IBQ ca "Distres /Neplăcere în faţa limitărilor sau obstacolelor". Este identificată drept o
emoţie primară (Izard, 1977). Se defineşte ca fiind acea afectivitate negativă care se leagă de
întreruperea unor sarcini în desfăşurare sau de blocarea atingerii scopurilor.
Focalizarea atenţiei - alte conceptualizări ale temperamentului vorbesc despre volumul /
persistenţa atenţiei, iar IBQ despre durata orientării. La adulţi această variabilă pare a corela
foarte puternic cu Comutarea atenţiei, la copii însă apare o distincţie clară între cele două
scale. Se referă la capacitatea de menţinere a atenţiei asupra sarcinii.
Disconfortul - aspect al emoţionalităţii negative, corespunde emoţiei primare de distres /
neplăcere (Izard, 1977). Vizează afectivitatea negativă legată de calităţile senzoriale ale
stimulării, inclusiv intensitatea, rata, complexitatea luminii, mişcării, sunetului sau a texturii.
Reducerea reactivităţii - Capacitatea de liniştire (Soothability) - Se referă la rata revenirii la
nivelul de bază după atingerea unui maxim de distres, încântare sau arousal general.
Frica - este o emoţie primară, se regăseşte deja în IBQ, şi în alte conceptualizări; vizează
polul "respingere" al cuplului apropiere-respingere (approach-withdrawal, Gray, 1982, 1987).
Se referă la un afect negativ, care include nelinişte, îngrijorare, nervozitate, legate de
anticiparea unei dureri sau a unui distres, sau / şi de situaţii potenţial ameninţătoare.
Plăcerea la stimulare de intensitate mare - pare să corespundă foarte bine constructului de
căutare de senzaţii a lui Zuckerman (1979). Se referă la plăcerea sau încântarea legate de
situaţii care conţin stimulare de intensitate, rată, complexitate, noutate sau incongruenţă
sporite.
Impulsivitatea - se defineşte drept viteză de iniţiere a răspunsului. Deşi alte conceptualizări
cum ar fi cea a lui Buss şi Plomin au renunţat la această dimensiune, pe motiv că eritabilitatea
sa este foarte redusă, totuşi această impulsivitate măsurată în laborator ca latenţă a contactului
cu obiecte de dimensiuni mici s-a dovedit a fi un aspect important, de aceea a fost inclusă şi în
alte modele teoretice (Rothbart, Derryberry & Posner, 1994).
Controlul inhibitor - se dezvoltă abia după prima copilărie, dar este un construct adecvat
pentru intervalul 3-7 ani. Se referă la capacitatea de a planifica şi de a suprima răspunsuri
necorespunzătoare, fie în urma unor instrucţiuni, fie în situaţii noi sau incerte. Plăcerea la
stimulare de intensitate mică - se referă la plăcerea sau entuziasmul resimţite în situaţii care
presupun o stimulare de nivel redus ca intensitate, rată, complexitate, noutate sau
incongruenţă. Sensibilitate perceptuală - în alte teorii apare ca prag al stimulării, se leagă de
sistemele atenţionale de orientare (Posner & Raichle, 1994). Se referă la detectarea unor
stimuli de intensitate redusă. Apropierea sau anticiparea pozitivă - este una din dimensiunile
majore ale modelului lui Gray, se află la polul opus respingerii, dar preponderent se referă la
situaţii noi.
Tristeţea — este afectivitatea negativă, reducerea energiei şi diminuarea dispoziţiei, ca
urmare a unei suferinţe fizice, a unei dezamăgiri, pierderi, sau în faţa suferinţei altcuiva. Nu
este evaluată de IBQ sau de alte măsurători infantile, dar este o emoţie primară. Timiditatea
(versus apropierea socială) - este una din faţetele constructului de inhibiţie comportamentală,
elaborat de Kagan şi colaboratorii săi (Kagan, Reznick & Sndiman, 1988). Se referă la
apropierea lentă sau inhibată (faţă de apropierea rapidă), şi disconfortul (versus confortul)
resimţit în situaţii sociale. Zâmbet I Râs - de asemenea se consideră a fi legat de emoţia
primară de bucurie, deja este evaluat în IBQ. Este afectul pozitiv resimţit ca răspuns la
schimbările în intensitatea stimulului, rata, complexitatea sau incongruenţa acestuia.
Scalele reprezentând dimensiuni temperamentale distincte au fost supuse analizei factoriale,
rezultând doi factori principali constanţi de-a lungul tuturor vârstelor - denumiţi Afectivitate
Negativă şi Extraversiune (Surgency), la care se adaugă, începând cu 18 luni, un al treilea
factor, Control (Effortful Control). în primul an de viaţă,
apare de asemenea un al treilea factor care include însă atât o dimensiune afiliativă cât şi una
de autoreglare, denumit Afiliere / Orientare, acesta fiind considerat un posibil precursor al
factorului Control.
Prezenţa celor trei factori este în concordanţă cu teoria elaborată de Rothbart, care presupune
că temperamentul este compus din reactivitate şi autoreglare; reactivitatea s-ar părea că este
de la bun început polarizată, întrucât la nivel comportamental sesizăm doar cum peste un
sistem general de arousal se suprapun sistemul responsabil de emoţionalitatea negativă,
respectiv cel dedicat emoţiilor pozitive.
Sunt interesante atât elementele de consistenţă a scalelor de la o vârstă la alta, cât şi cele de
schimbare structurală (Putnam, Ellis & Rothbart, 2001). De exemplu, extraversiunea este
observată deja la sugari, într-un set de caracteristici ce presupun nivel crescut de activitate,
tendinţa de a zâmbi şi a vocaliza, apropierea rapidă de obiectele noi, plăcerea în faţa unei
stimulări puternice. După doi ani, această dimensiune se extinde, pentru a include şi
impulsivitatea precum şi căutarea de experienţe intense. La copiii mai mari şi la adolescenţi
este definită şi prin lipsa timidităţii.
Emoţiile negative de frustrare, tristeţe şi frică încarcă în mod constant factorul afectivităţii
negative. La copiii mai mari, aici sunt incluse şi disconfortul în faţa unor stimuli dureroşi sau
iritativi, precum şi incapacitatea de a se linişti singur.
Al treilea factor indexează atât plăcerea resimţită în activităţi care presupun stimulare de
intensitate redusă cât şi abilităţile atenţionale. Sugarii care au cote ridicate pentru această
dimensiune sunt atenţi la stimuli pentru perioade lungi de timp, se bucură atunci când sunt
alintaţi de adulţi şi pot fi uşor liniştiţi de aceştia. La copiii mai mari se adaugă aici capacitatea
de inhibiţie şi de comutare a atenţiei. în adolescenţă, s-ar părea că există o tendinţă de
separare a aspectelor afiliative de cele atenţionale, ducând astfel la apariţia unui al patrulea
factor.
Date legate de consistenţa internă a scalelor, stabilitatea lor temporală, şi structura factorială
au fost obţinute atât pentru populaţia americană cât şi pentru eşantioane semnificative din
China şi Japonia. De asemenea validitatea convergentă a instrumentului a fost derivată din
concordanţa rapoartelor părinţilor, cât şi din predicţia paternurilor de comportament social.
Recent, structura trifactorială a putut fi identificată şi în cazul variantei CBQ adaptată la
populaţia românească (Benga, manuscris nepublicat). De asemenea, încărcătura factorilor s-a
dovedit surprinzător de similară cu cea caracteristică pentru populaţia americană, mai ales la
vârsta de 7 ani.
Continuitate şi discontinuitate în temperament
Pesonen et al. (în curs de apariţie) au urmărit 1319 persoane de-a lungul a 17 ani, de la 3-12
ani (când evaluarea temperamentului s-a făcut pe baza chestionarelor aplicate părinţilor) până
la 20-29 ani (când li s-a solicitat subiecţilor să se autoevalueze). Autorii au constatat o
oarecare prelungire a unor caracteristici temperamentale în timp, nivelul de activitate având o
continuitate semnificativă (p<.001) iar constructul agregat de "temperament dificil" - compus
din emoţionalitate negativă, activitate crescută şi sociabilitate redusă demonstrând o
continuitate moderată (p<.001). Acelaşi studiu longitudinal a arătat însă că se pot manifesta
nu doar fenomene homotipice — acelaşi patern temperamental fiind prezent în diferite faze de
dezvoltare - ci şi heterotipice, care presupun tranziţii în timp, de exemplu de la nivelul de
activitate crescut în copilărie la un nivel ridicat al furiei, la vârstă adultă, sau de la
sociabilitate redusă în copilărie tot la furie. Se observă că slaba ajustare socială în copilărie
pare să prezică probleme ulterioare de adaptare. Constructul de "temperament dificil" cu care
operează autorii, deşi compozit, este susţinut nu pentru a fi folosit ca etichetă stigmatizatoare,
ci pentru a indica unde anume există un risc mai mare de apariţie a unor probleme, mai ales
dacă se interpun evenimente de viaţă negative.
4. FUNDAMENTELE BIOLOGICE TIMPURII ALE TEMPERAMENTULUI
Bazele genetice
Studiile care combină analiza genetică şi evaluarea temperamentului încă din primele luni de
viaţă s-au axat în principal pe examinarea a două polimorfisme, indicate în majoritatea
studiilor ca fiind de interes: regiunea promotor a genei transportorului serotoninei (5-
HTTLPR), pusă în relaţie cu neuroticismul şi reacţia de evitare, şi regiunea repetitivă a
exonului III de pe gena receptorilor dopaminergici D4 (DRD4) relaţionată cu căutarea de
senzaţii / căutarea noului şi cu tulburarea de deficit atenţionai şi hiperactivitate (ADHD).
Alegerea acestor gene s-a bazat, după cum arată Ebstein, Benjamin & Belmaker (2000), pe
faptul că majoritatea chestionarelor de personalitate includ două mari categorii de factori -
reacţia de evitare (harm avoidance) şi căutarea noului. Teoriile biologice sunt de acord că
reacţia de evitare este subservită de sistemul serotonergic, în vreme ce reacţia de căutare de
senzaţii sau căutare a noului e subservită de sistemul dopaminergic.
Gena transportorului serotoninei SLC6A4 este prezentă la nivelul cromosomului 17ql2, şi
prezintă un polimorfism la nivelul promotorului de la capătul 5' (Lesch et al., 1996). S-ar
părea că există un singur locus polimorf la nivelul acestei gene atât la indivizii umani cât şi la
alte specii de hominoizi - 5-HTTLPR (5-HTT gene-linked polimorphic region) (Lesch &
Mossner, 1998), progenitorul acestei secvenţe apărând probabil cu aproximativ 40 milioane
de ani în urmă. Este vorba despre un element repetitiv constând în 22 perechi de baze, care
poate fi prezent la om cel mai frecvent de 16 ori - formă lungă (1), sau de 14 ori - forma
scurtă (s). Transportorul serotoninei 5-HTT este cel care reglează magnitudinea şi durata
răspunsurilor serotonergice, fiind deci esenţial pentru reglarea transmiterii serotoninei. S-a
constatat că varianta scurtă a genotipului duce la reducerea eficienţei transcripţiei 5-HTT
(cuantificată în concentraţii mai mici de ARN mesager), şi deci la reducerea recuperării
serotoninei de la nivel sinaptic. Creşterea neurotransmiterii serotonergice a fost relaţionată cu
anxietatea crescută în cazul indivizilor umani, modelele animale confirmând acest lucru.
Numeroase studii au constatat asocierea dintre neuroticism şi genotipul "s" - indivizii cu una
sau doua alele s având scoruri mai mari la neuroticism / anxietate / emoţionalitate negativă /
reacţie de evitare (Lesch et al., 1996; Ball et al., 1997; Opre, 2001), precum şi vulnerabilitate
crescută la un spectru mult mai larg de tulburări afective (Lesch, 1998).
Sunt de reţinut însă câteva aspecte interesante. în primul rând, contribuţia acestei gene este
modestă, deşi replicabilă - ea afectând doar la 3-4% din varianta totală şi 7-9% din varianta
genetică a trăsăturilor legate de neuroticism. Se speculează că ar fi de fapt vorba de
implicarea mai multor gene (10-15) care interacţionează unele cu altele, influenţând
manifestarea acestor trăsături. Apoi, rezultate destul de intrigante, care atrag atenţia asupra
examinării prudente a unor astfel de asocieri gene-temperament / personalitate, au fost
obţinute pe populaţia japoneză. Spre deosebire de caucazieni, la japonezi există o prevalentă
mult mai mare a genotipurilor care au fost legate de anxietate l/s sau s/s. După cum arată
Nakamura et al. (1997), este posibil ca sensibilitatea interpersonală şi controlul emoţional
crescut, caracteristici cultural specifice la japonezi, să fie o adaptare fenotipică populaţională
la asemenea genotipuri predominante, pentru a preveni excluderea socială a indivizilor.
Gena receptorilor dopaminergici DRD4 este la subiecţii umani localizată pe cromosomul 1
lpl5.5 şi conţine la nivelul exonului III o regiune extrem de polimorfă, care cuprinde un
număr variabil de secvenţe repetitive de câte 48 perechi de baze în tandem; alelele lungi sunt
cele care conţin 6-8 secvenţe repetitive, iar alelele scurte 2-5 asemenea secvenţe (Vantol et
al., 1992). Există numeroase studii care susţin asocierea dintre variantele lungi ale exonului
III DRD4 şi niveluri ridicate ale dimensiunii de căutare a noului / căutare de senzaţii
(Benjamin et al., 1996; Noble et al., 1998; Ebstein, Benjamin & Belmaker, 2000) deşi, după
cum rezultă din metaanaliza realizată de Paterson, Sunohara & Kennedy (1999) au fost
înregistrate şi rezultate negative / neconcludente. Un alt set de date controversate se referă la
asocierea alelei 7, cea mai comună variantă lungă DRD4, cu ADHD, rezultate pozitive putând
fi regăsite în studiile realizate între alţii de LaHoste et al., 1996, Rowe et al., 1998, Swanson
et al, 1998, Faraone et al, 2001, Muglia et al., 2000, iar replici negative fiind oferite de
Castellanos et al., 1998, Eisenberg et al., 2000, Hawi et al., 2000, Kotler et al., 2000. în plus
Dulawa et al. (1999) au arătat că şoarecii knock-out pentru gena DRD4 prezintă un deficit
specific în capacitatea de explorare a stimulilor noi. Studiile farmacologice (Asghari et al.,
1995) arată că receptorii DRD4 asociaţi cu alela lungă 7 sunt mai puţin sensibili la dopamina
endogenă, ceea ce duce la un nivel crescut de dopamină extrasinaptică şi amplificarea
transducţiei semnalului dopaminergic.
După cum se va vedea, din perspectiva dezvoltării s-au evaluat atât efectele individuale ale
celor două gene asupra dimensiunilor temperamentale, cât mai ales efectele prezenţei lor
simultane şi ale unei presupuse interacţiuni.
Polimorfismul 5-HTT
într-un prim set de studii, Ebstein et al. (1998), Auerbach et al. (1999), Ebstein şi Auerbach
(2000) au efectuat măsurători comportamentale asupra nou-născuţilor cu ajutorul Scalei
Brazelton, care au fost apoi relaţionate cu măsurarea temperamentului cu ajutorul IBQ la 2
luni. S-au constatat astfel corelaţii negative semnificative, la nivel comportamental, între
reacţia de orientare şi organizarea motorie neonatală (Brazelton, 1973), pe de o parte, şi pe de
altă parte emoţionalitatea negativă şi distresul în faţa limitărilor / restricţiilor (cu alte cuvinte
reacţia de furie) la vârsta de două luni. Aceste rezultate par să fie susţinute şi la nivel genetic.
în concordanţă cu rezultatele obţinute în cazul adulţilor, copiii cu genotip homozigot (s/s) 5-
HTTLPR au avut scoruri semnificativ mai mici la orientarea neonatală, şi mai mari la
emoţionalitate negativă şi furie la vârsta de 2 luni, comparativ cu copiii cu genotip l/s sau 1/1.
O concluzie oarecum similară a fost obţinută într-un studiu recent realizat de Champoux et al.
(2002) cu maimuţe Rhesus, care pot prezenta un polimorfism similar celui uman pentru gena
transportorului serotoninei - rh5-HTTLPR. Subiecţii heterozigoţi cu o alelă s, examinaţi la 7,
14, 21 şi 30 zile postnatal cu o baterie standardizată inspirată din scalele Brazelton, au
demonstrat o reacţie de orientare semnificativ mai redusă şi mai mult distres, comparativ cu
cei homozigoţi 1/1, în fiecare din cei patru timpi ai testării; afectarea reacţiei de orientare a
fost mai evidentă mai ales la 21 şi 30 zile după naştere.
Cel mai interesant efect observat în cazul subiecţilor umani a fost unul de interacţiune
"statistică" — ce se poate presupune că are în spate o co-ocurenţă sau chiar un veritabil
fenomen de epistasis (interacţiune între gene aflate pe cromosomi diferiţi) - între gena DRD4
şi gena 5-HTT. Acest efect ar trebui să ne sugereze de fapt complexitatea biologică ce stă în
spatele diferenţelor interindividuale. Copiii cu genotip homozigot 5-HTTLPR scurt (s/s) şi cu
forma scurtă a DRD4 (alele cu 2-5 secvenţe repetitive) au avut cel mai scăzut scor la reacţia
de orientare Ia vârsta de 2 săptămâni; aceeaşi combinaţie de gene la 2 luni a corelat cu
scorurile cele mai mari la emoţionalitate negativă şi distres în faţa limitărilor (cu alte cuvinte
reacţie de furie amplificată) dimensiuni care s-ar putea să stea la baza unui neuroticism adult.
(Deocamdată însă nu putem şti care vor fi profilele temperamentale ale acestor subiecţi peste
20-30 ani).
Aşadar, rezultatele indică faptul că efectul genotipului 5-HTTLPR homozigot scurt este de a
amplifica distresul, dar şi de a reduce reacţia de orientare, prin urmare, sunt afectate
abilităţile atenţionale foarte precoce, mai ales în cazul indivizilor care nu sunt "predispuşi" la
căutarea noului, ceea ce are drept urmare creşterea în intensitate a emoţiilor negative.
Dacă la subiecţii umani interacţiunea dintre cele două polimorfisme afectează reacţia de
orientare, la maimuţele Rhesus, întrucât lipseşte polimorfismul DRD4, expresia 5-HTTLPR
este mai "pură" (Champoux et al., 2002).
într-un studiu realizat de Lakatos et al. (în curs de apariţie) cu copii de 12 luni, efectele
polimorfismului 5-HTTLPR s-au dovedit a fi concordante cu cele demonstrate la vârste
anterioare, de această dată fiind mai pronunţate în raport cu stimulii sociali. Copiii homozigoţi
s/s 5-HTTLPR au manifestat o durată semnificativ crescută a anxietăţii ca urmare a prezenţei
unei persoane străine -deci ca răspuns la stimuli sociali noi - chiar dacă acest lucru s-a
petrecut în prezenţa mamei. Pe de altă parte, Auerbach et al., 2001a, b, Geller at al., 2002 au
obţinut rezultate contrare, copii de aceeaşi vârstă cu genotip homozigot (s/s) 5-HTTLPR
manifestând mai puţină frică în faţa persoanelor străine, dar şi mai puţină plăcere într-o
situaţie de joc structurat, comparativ cu copiii cu genotip l/s sau 1/1.
Considerăm că asemenea divergenţe pot avea cauze multiple, care justifică demersuri viitoare
susţinute, şi nu abandonarea acestei direcţii de cercetare.
1) întrucât numărul studiilor în discuţie este deocamdată foarte redus, problemele de
eşantionare / număr de subiecţi nu pot fi excluse.
2) Măsurătorile temperamentale nu s-au făcut cu acelaşi instrumentar, parcă pentru a
îngreuna astfel orice analiză. Auerbach et al., 2001a, b, Geller at al., 2002, au folosit
măsurători de laborator ale temperamentului, realizate cu ajutorul bateriei LAB-TAB,
elaborate de Goldsmith şi Rothbart în 1996, care conţine un set de episoade standard menite
să declanşeze frică, furie, plăcere, interes, activitate - această baterie având la bază
constructele teoriei lui Rothbart. în schimb, Lakatos et al. (în curs de apariţie) au utilizat aşa
numita "Situaţie Străină" (Strânge Situation), care este de fapt o "unitate de măsură"
standardizată de Ainsworth (Ainsworth & Wittig, 1969) pentru a evalua natura ataşamentului
mamă-copil. De altfel, în acest studiu nu s-a putut stabili nici o corelaţie semnificativă între
frica raportată de mamă ca dimensiune a temperamentului (cu ajutorul IBQ), frica măsurată în
laborator şi variaţia genetică.
3) Relaţia factor genetic-particularităţi structurale / funcţionale ale creierului-comportament /
temperament este departe de a fi liniară. De aceea în studii diferite se pot surprinde faţete
diferite ale acestei interdependenţe.
Un studiu realizat de Hariri et al. (2002) permite o examinare critică a acestor conjecturi.
Autorii au pornit de la: studii neuroimagistice (PET, fMRI) care arată posibilitatea unor
asocieri între activarea cortexului prefrontal şi a amigdalei şi diferenţe individuale afective şi
temperamentale (Canli et al., 2001; Zald, Mattson & Pardo, 2002); studii pe şoareci knock-out
pentru gena 5-HTT, care sugerează importanţa acestui mediator în condiţionarea fricii şi
anxietate (Murphy et al., 2001); cercetări recente utilizând subiecţi umani (Garpenstrand et
al., 2001) şi animali (Holmes et al., 2001), care au arătat că o reacţie anormală de condiţionare
a fricii -care e dependentă de amigdala - se asociază cu funcţionarea 5-HTT, sugerând că
această structură ar putea fi critică în medierea efectelor pe care le are serotonina asupra
comportamentului emoţional. Pornind de la aceste premise, studiul realizat de Hariri et al.
(2002) a formulat următoarea ipoteză: indivizii cu una sau două copii de alele s, care au
niveluri crescute de serotonina la nivel sinaptic, şi al căror genotip a fost asociat în cercetările
anterioare cu anxietate, frică, neuroticism ridicate, vor avea şi o activare mai sporită a
amigdalei faţă de indivizii homozigoţi pentru alela 1.
într-adevăr, într-o sarcină cu conţinut emoţional, autorii au putut constata activarea
semnificativ mai sporită a amigdalei drepte la grupurile ţintă, dar această activare nu s-a
tradus în diferenţe de performanţă (acurateţe sau timp de reacţie) şi, în mod surprinzător,
nici în diferenţe la nivelul trăsăturile de personalitate! Oricum, atât eşantionul mic cu care s-a
lucrat, cât şi instrumentul de măsură utilizat TPQ (Cloninger), care după unii autori surprinde
mai puţin fidel efectele genotipului asupra anxietăţii (Lesch & Mossner, 1998), pot explica
lipsa de succes a rezultatelor obţinute.
Cu toate acestea, studiul indică clar relaţia dintre polimorfismul genetic al 5-HTT şi răspunsul
unor regiuni cerebrale critice pentru procesarea informaţiei emoţionale. Activarea crescută a
amigdalei reflectă probabil o excitabilitate neuronală crescută, datorită unei cantităţi ridicate
de 5-HT care acţionează asupra subtipurilor de receptori excitatori, precum şi desensibilizarea
parţială a receptorilor inhibitori 5-HT1A ca urmare a creşterii concentraţiei sinaptice de
serotonină. In ce mod sau în ce condiţii aceste particularităţi neurobiologice ajung să
influenţeze comportamentul nu doar punctual, ci şi pe termen lung, rămâne de investigat.
4) Variabilitatea rezultatelor poate să vină însă şi din faptul că, aşa cum arătam anterior,
influenţa exercitată de gena 5-HTT pare a fi destul de redusă, lăsând suficient spaţiu de
acţiune atât factorilor de mediu, cât şi altor gene şi interacţiunii cu şi dintre acestea.
Poate că în acest sens studiul lui Champoux et al. (2002), realizat cu maimuţe Rliesus, este
prilej de meditaţie, prin concluzia sa principală: deşi genotipul l/s este asociat cu o reacţie
emoţională mai pronunţată, mai mult distres, date ce par să coreleze cu cele obţinute de
Ebstein şi Auerbach pe subiecţi umani, totuşi reacţia de orientare mai scăzută apare doar la
acei subiecţi care sunt crescuţi la "creşă", alături de alţi pui, dar nu şi la indivizii rămaşi
alături de mamele lor biologice. întrebarea care se naşte este, evident, de unde vine un
asemenea efect? Poate că mamele au un rol protector sau compensator, diminuând sau
eliminând manifestarea în genotip a efectelor fenotipului. Mamele Rhesus s-ar părea că îşi pot
modula comportamentul faţă de pui în funcţie de vârsta, sexul, handicapul fizic al acestuia,
sau în funcţie de condiţiile de mediu. Pe de altă parte este posibil ca mediul mai controlat, mai
puţin variabil să permită în cazul maimuţelor crescute la creşă manifestarea mult mai
nestânjenită a caracteristicilor lor determinate genetic.
Dacă este aşa însă, revine problema "purităţii" temperamentului timpuriu. Argumentul oferit
de altfel de Lakatos et
al. (în curs de apariţie) pentru includerea unui instrument de diagnostic al ataşamentului în
măsurarea dimensiunilor temperamentului vine din suprapunerea dintre ataşament şi
temperamentul timpuriu (Vaughn & Bost, 1999) sesizată de numeroase studii.
5) S-ar părea că impactul genei 5-HTTLPR se reflectă în emoţii negative diferite la vârste
diferite, pe măsură ce ele intră în scenă. Aminteam ceva mai înainte succesiunea acestora,
care pare să se regăsească în studiile trecute în revistă ce indică o legătură între polimorfismul
5-HTT şi temperament: la nou-născuţi distresul, amplificat mai ales dacă nu poate fi
"compensat" prin tendinţa de căutare a stimulilor noi, la două luni furia, la douăsprezece luni
frica. Un (parţial) substrat genetic şi biochimic comun al acestor reacţii emoţionale nu va mai
părea în contradicţie cu datele care arată existenţa unor sisteme neurobiologice distincte
pentru fiecare dintre ele, dacă recapitulăm informaţia actuală despre sistemul serotonergic.
La adulţi, se ştie că neuronii rafeului proiectează într-o varietate de regiuni cerebrale —
cortex, amigdală, hipocampus — având rol în integrarea emoţiei cu cogniţia, motricitatea,
durerea, ritmurile circadiene şi funcţionarea endocrină (Lesch & Mossner, 1998). In plus,
sistemul serotonergic orchestrează activitatea şi interacţiunea a multiple sisteme de
neurotransmiţători.
Mai mult decât atât însă, se susţine rolul morfogenetic jucat de serotonină în dezvoltarea
sistemului nervos. Expresia timpurie a serotoninei în neuronii rafeului din trunchiul cerebral
şi în proiecţiile acestora, încă dinainte de sinaptogeneză şi de debutul semnalizării
serotonergice, indică faptul că acest neurotransmiţător joacă un important rol în reglarea
activităţii morfogenetice pe parcursul dezvoltării embrionare (proliferare, migrare,
diferenţiere cerebrală) (Lauder, 1990,1993). Pe de altă parte, se pare că procese de dezvoltare
postnatale, critice pentru stabilirea comportamentului emoţional, sunt influenţate de
transmiterea serotonergică (Gross et al., 2002).
Polimorfismul DRD4
In cadrul aceloraşi studii realizate cu copii de 12 luni Auerbach et al. (2001a, b), Geller at al.
(2002) au constatat că varianta lungă - alela 7 a genei DRD4 corelează cu manifestarea unui
interes redus într-o situaţie structurată de construcţie din cuburi, dar în schimb cu un nivel de
activitate crescut în situaţia de joc liber (care le
oferă celor mici posibilitatea explorării, am putea adăuga noi). De asemenea, aceiaşi copii au
manifestat mai puţină furie într-o situaţie de imobilizare fizică moderată (din nou am adăuga,
pentru că vulnerabilitatea la emoţii negative nu se leagă de varianta lungă, ci mai degrabă cea
scurtă a DRD4).
Măsurători atenţionate mai precise au indicat faptul că genotipul 7-DRD4 corelează cu valori
semnificativ mai mici ale duratei privirii, şi de asemenea cu latenţe mai scurte ale primei
sacade "în afara" sarcinii / a obiectului, comparativ cu alte genotipuri. Aceste rezultate au fost
interpretate prin prisma unui potenţial risc de probleme atenţionale - de tip ADHD (Auerbach
et al., 2001b) care ar marca aceşti copii.
Pe de altă parte, un studiu longitudinal realizat de Schmidt et al.(2001) cu copii de la 4 la 7
ani a arătat că problemele atenţionale din populaţia normală (raportate de mame cu ajutorul
CBCL), care nu ating pragul unui diagnostic clinic, par a fi legate de varianta lungă a DRD4.
Se sugerează astfel că gena în discuţie ar putea să contribuie la un spectru larg de abilităţi
atenţionale, mai degrabă decât la dezvoltarea unei patologii specifice, ADHD nefiind eventual
decât un capăt al acestui continuum.
Un efect urmărit şi de această dată de Auerbach şi colaboratorii săi a fost presupusa
interacţiune dintre cele două gene în discuţie, constatându-se astfel cum copiii cu genotip 7-
DRD4 şi s/s 5-HTTLPR înregistrează cele mai mici valori în ceea ce priveşte durata orientării
- rezultat care însă se cere confirmat de viitoare studii longitudinale. Faptul că genotipul s/s 5-
HTTLPR pare a exacerba dificultăţile în atenţia concentrată pe care le favorizează alela 7
DRD4 s-ar putea explica prin schimbările în balanţa dintre sistemele serotonergic şi
dopaminergic care pot produce variaţii în dezvoltarea cognitivă (Oades & Muller, 1997).
Interesant este faptul că o interacţiune între aceste gene pare să fie detectabilă şi Ia adulţi
(Ebstein, Benjamin & Belmaker, 2000): indivizii cu varianta lungă DRD4 şi homozigoţi
pentru forma scurtă 5-HTTLPR (s/s) nu par să manifeste superioritate în căutarea noului, în
vreme ce indivizii heterozigoţi (l/s) şi homozigoţi (1/1) da, varianta 7-DRD4 gene fiind
responsabilă de 13% din varianta scorurilor de căutare a noului între cele două grupuri.
Un rezultat similar este cel obţinut de Lakatos et al.(în curs de apariţie), care arată că
răspunsul la stimulii noi de natură socială este influenţat de efecte combinate ale celor două
polimorfîsme. Copiii cu 5-HTTLPR varianta lungă şi cu DRD4 7 au fost mai dispuşi să
interacţioneze cu persoana străină, şi semnificativ mai puţin anxioşi, efect consistent cu datele
obţinute în cazul adulţilor pentru căutarea noului. In schimb copiii din grupul mic caracterizat
prin genotipul s/s 5-HTTLPR şi 7-DRD4 au fost cei mai temători, lipsiţi de dorinţa de a
interacţiona cu străinul, şi foarte dificil de stimulat în a face acest lucru.
S-ar părea, aşadar, că studiile timpurii susţin implicarea alelei 7 a genei DRD4 atât în căutarea
noului cât şi în probleme atenţionale, care eventual ar prefigura o viitoare patologie. Care însă
este pragul ce le diferenţiază? Este doar o problemă de "intensitate" a acestor trăsături care
evoluează de-a lungul unui continuum?'Sau diferenţa este dată de implicarea altor gene (una
dintre ele doar fiind gena 5-HTT), fiecare cu posibilele sale variante? Cât de separabile sunt
efectele genelor individuale? Ce rol joacă mediul în această ecuaţie? Lakatos et al. (2000) au
arătat că există o frecvenţă mult mai mare a alelei 7 DRD4 la copii ai căror ataşament faţă de
mamă este dezorganizat sau dezorientat. Dar acest tip de ataşament nu este deloc
"obligatoriu", iar după cum sugerează studiul deja discutat al lui Champoux et al.(2002)
adulţii s-ar putea să joace un rol decisiv în modularea caracteristicilor atenţionale / de căutare
a noului ale celor mici.)
Are vreo şansă mintea noastră, care operează categorial, să primească vreodată răspunsul
deplin la aceste întrebări, ce presupun atât de mulţi factori de variaţie?
Concluzionând, studiile actuale arată că variaţiuni la nivelul aceloraşi două gene par a fi
legate de trei dimensiuni distincte -neuroticism, căutarea noului şi concentrarea atenţiei,
demonstrând pe de o parte că studiul comportamentului trebuie să ia în considerare mai mult
decât influenţa unei singure gene, iar pe de altă parte că asemenea cercetări sunt încă în
perioada de pionierat, mai ales atunci când se caută explicaţii care au în obiectiv dinamica
dezvoltării. Oricum, este de aşteptat ca mai multe gene să contribuie la trăsăturile
temperamentale / de personalitate, după cum arată primul studiu care
a recurs la scanarea întregului genom în căutarea bazelor genetice ale acestora (Cloninger et
al., 1998).
Fenotipuri atenţionale
Recent, căutarea fundamentelor genetice s-a concentrat şi asupra celei de a treia dimensiuni a
temperamentului, conform modelului elaborat de Rothbart şi Posner., şi anume controlul
-mediat de atenţia executivă.
Fan et al. (2001) au arătat că ideea de a distinge endofenotipuri atenţionale a apărut şi la alţi
cercetători (Cornblatt & Malhotra, 2001) dar aceştia de regulă nu iau în considerare diferitele
funcţii ale atenţiei. Acesta este cazul studiilor legate de DRD4 şi implicarea sa în problemele
atenţionale, sau a studiilor care indică faptul că persoanele homozigote pentru alela e4 a genei
apoe, care sunt asimptomatice, dar prezintă un risc crescut de boală Alzheimer, manifestă un
deficit atenţionai în aceeaşi direcţie cu pacienţii diagnosticaţi cu Alzheimer (Greenwood et
al., 2000). De asemenea, tot aici pot fi incluse studiile care arată că durata orientării şi
controlul — ca dimensiuni ale temperamentului — sunt eritabile (Goldsmith et al., 1999,
Schmidt et al., 2001).
Există însă (Posner & Raichle, 1994) reţele atenţionale diferite care au fost separate inclusiv
în termeni neuroanatomici: cea de orientare la stimuli senzoriali (care cuprinde părţi
superioare şi inferioare ale lobului parietal, în conjuncţie cu structuri frontale şi subcorticale
care sunt responsabile de mişcările oculare), cea de dezvoltare şi menţinere a alertei (ce
depinde de arii frontale şi parietale drepte), şi cea de control executiv, utilizată atunci când
trebuie rezolvat conflictul dintre stimuli şi răspuns (incluzând girusul cingulat anterior şi
cortexul lateral prefrontal).
Căutarea unor fenotipuri atenţionale pentru aceste trei reţele s-a bazat pe faptul că ele par a fi
modulate de neuromediatori distincţi - în sistemul de alertă fiind implicată norepinefrina, în
cel de orientare acetilcolina iar în sistemul de control executiv dopamina (Fan et al., 2001;
Fosella et al, 2002a).
Combinând măsurătorile celor trei reţele atenţionale într-un singur test - the Attention
Network Test - cercetătorii de la Sackler Institute for Developmental Psychobiology au
estimat pentru început eritabilitatea fiecărei componente, folosind datele obţinute de la
gemeni mono- şi dizigoţi. S-a putut stabili astfel că eritabilitatea este
mare pentru reţeaua de control executiv - valoare de.89, mai mică pentru reţeaua de alertă. 18
şi absentă pentru reţeaua de orientare (rezultatul din urmă fiind deocamdată neconcludent,
dată fiind dimensiunea redusă a eşantionului de subiecţi) (Fan et al., 2001).
în pasul următor, pornind de la ideea unor neuromodulatori specifici pentru fiecare reţea
atenţională, s-a trecut la căutarea unor gene candidate responsabile de această specificitate.
Una dintre genele analizate pentru componenta de control executiv a fost gena DRD4. Relativ
la aceasta, date anterioare (Swanson et al., 1998) arată că alela 7 se asociază cu probleme
comportamentale specifice ADHD, dar nu şi cu deficite în timpul de reacţie sau în rezolvarea
conflictului dintr-o sarcină de tip Stroop. Ipoteza cercetătorilor a fost că această genă, chiar
dacă ar contribui la ADHD, probabil că ar face acest lucru altfel decât prin atingerea eficienţei
atenţionale. In acest sens vin şi rezultatele obţinute de Schmidt et al. (2002), care indică o
asociere semnificativă a variantei lungi DRD4 cu probleme de agresivitate la preşcolari.
Tabloul mai complet oferit de Fosella et al. (2002 a, b) arată că alela 4 a genei DRD4 are un
efect mic, dar semnificativ asupra reţelei de control executiv. Persoanele homozigote pentru
alela 4 par a experienţia un conflict sporit în sarcini de tip Stroop comparativ cu cele
homozigote pentru alela 7. Dar combinaţia heterozigotă 4, 7 pare a fi cea care produce cele
mai mari dificultăţi reţelei care monitorizează conflictul atenţionai. Prezenţa alelei 4 se
asociază cu o mai mare dificultate în rezolvarea conflictului şi, într-o măsură mai mică
reducerea efectului de alertă, dar nu şi afectarea timpului de reacţie sau a acurateţii la nivel
global.
Fosei la et al. (2002b) au analizat şi un alt polimorfism, cel al unei singure nucleotide (SNP)
definit ca substituţie a lui C cu T în poziţia -521, alela T-521 ducând la o reducere cu 40% a
transcripţiei DRD4.
Rezultatele arată că variaţia genotipică la nivelul exonului III contribuie la 3.9% din varianta
totală a scorului de atenţie executivă. Prezenţa unei secvenţe 4-DRD4 duce la cele mai mari
scoruri la atenţia executivă, deci la cea mai mică eficienţă a reţelei respective. Datorită
reacţiei acestui genotip la agonişti farmacologici, se sugerează că ar fi implicat într-un
răspuns mai puternic la dopamina endogenă.
Acelaşi studiu a luat în calcul şi alte gene implicate potenţial în controlul executiv.
Gena catecolamin-O-metil transferazei (COMT), localizată pe cromosomul 22ql 1,
catalizează degradarea catecolaminelor în conjuncţie cu monoaminoxidaza. In cortexul
prefrontal, degradarea dopaminei sinaptice pe calea COMT este critică, deoarece CPF este
caracterizat prin cea mai mare difuzie extracelulară şi cea mai lentă "curăţire" a dopaminei
(Sesak et al., 1998). Cel mai comun polimorfism constă în substituţia valinei cu metionina la
nivelul codonilor 108 şi 158 ai genei COMT, genotip care a fost relaţionat cu performanţa la
Wisconsin Cârd Sorting Test (Egan et al., 2001) sau cu activitate redusă la nivel prefrontal
într-o sarcină de tip N-back. Deşi (Eisenberg et al., 1999) alela valinei pare să fie transmisă
preferenţial la subiecţii cu ADHD şi se asociază cu false alarme pozitive într-o sarcină de
performanţă continuă, în studiul lui Fosella et al.(2002b) ea imprimă numai slabe efecte
asupra atenţiei executive.
Gena monoaminoxidazei A este localizată pe cromosomul X (Xpll) şi codează enzimele care
catalizează deaminarea aminelor biogene - în principal serotonina şi norepinefrina. Regiunea
polimorfă a genei se referă la o secvenţă de 30 perechi de baze pentru care există alela cu 3,
respectiv 4 repetiţii (cele mai comune variante), cea 3 repetitivă având o inducţie
transcripţională de 5 ori mai redusă. Payton et al.(2001) arată că polimorfismul MAO a fost
asociat cu ADHD. în studiul de faţă, s-a constatat un efect semnificativ al acestui polimorfism
asupra alertei şi atenţiei executive.
Interesante sunt comparaţiile între indivizii care se presupune că vor avea niveluri crescute de
dopamină (COMT Metionina şi MAOA cu 3 secvenţe repetitive) comparativ cu cei cu
niveluri scăzute. Genotipul Met/Met şi 3/3 faţă de Val/Val şi 4/4 indică o eficienţă scăzută a
celui dintâi în sarcini ce presupun control executiv.
Alela COMT Metionina se presupune că duce la niveluri crescute de dopamină endogenă, iar
alela 3 - MAOA are niveluri mai reduse de transcripţie şi probabil de aceea duce şi ea la
creşterea nivelului de dopamină.
Este posibil ca toate aceste gene să ducă la niveluri ridicate de dopamină, care se traduc prin
scoruri mai puţin eficiente de atenţie executivă.
Fan et al. (în curs de apariţie) subliniază că sistemul dopaminergic ventral tegmental este cel
care e implicat la nivelul cortexului cingulat anterior dorsal. în sarcinile de conflict atenţionai
de tip flanker incluse în Attention Network Test s-a demonstrat activarea puternică a acestei
regiuni cerebrale. Pe de altă parte, pornind de la polimorfismele implicate în modularea
dopaminergică, ce au legătură cu eficienţa conflictului, două gene au fost studiate -DRD4 şi
MAOA. Mai exact, pentru DRD4 s-a avut în vedere un polimorfism la capătul 5', constând în
inserţia sau deleţia unei reziduu de guanozină în poziţia 1217 (DRD4-1217G Ins/Del), iar
pentru MAOA alela 4 versus alela 3.
Studiul a demonstrat că cei care au alela care determină mai puţin conflict resimţit în sarcină
(cuantificat ca diferenţă între TR incongruent minus TR congruent), sunt şi cei care au o
activare mai mare la nivelul girusului cingulat anterior.
Experienţierea unui conflict mai puternic se leagă de MAOA 3 sau de deleţia DRD4-1217G,
iar managementul mai bun al conflictului de MAOA 4 şi inserţia DRD4-1217G.
Modele neurobiologice
Fox, Henderson & Marshall (2001) au propus un model al biologiei temperamentului care
încorporează elementele comportamentale din teoria lui Rothbart, la care însă adaugă şi
inputul cercetărilor din neuroştiinţe. Temperamentul presupune aşadar din perspectiva lor: 1)
reactivitate, peste care se suprapun 2) biasările afective şi 3) componenta reglatorie. Dacă
relativ la cea de a treia componentă este recunoscut rolul pe care îl joacă lobii frontali, poziţia
lui Rothbart şi Posner relativ la reţelele atenţionale fiind încorporată şi de aceşti autori, pentru
primele două componente au fost studiaţi alţi indicatori.
Reactivitatea
Modelele fiziologice ale temperamentului consideră că reactivitatea comportamentală reflectă
diferenţele individuale în sistemele de reactivitate fiziologică, ce presupun organizarea internă
şi ajustarea ca răspuns la solicitările mediului.
In literatura consacrată dezvoltării, există două tipuri de măsurători care au fost folosite cu
predilecţie - tonusul vagal şi cortisolul.
Tonusul vagal ca indice al răspunsului autonom se referă la aritmia respiratorie, adică
creşteri şi descreşteri ale perioadei cardiace care apar cu inspiraţia şi expiraţia. întrucât
această aritmie este determinată aproape exclusiv de către nucleul ambiguu al nervului vag
(Porges, 1995), a primit numele de tonus vagal.
Nivelul de bază al tonusului vagal este măsura integrării cu succes a funcţiilor interne ale
organismului şi a menţinerii homeostaziei. Se consideră că acei copii care au un asemenea
nivel de bază ridicat manifestă răspunsuri organizate, mai puţin negative la niveluri moderate
de stimuli noi sau stresanţi. De asemenea (Huffman et al., 1998) aceşti copii au şi un volum
atenţionai crescut şi o capacitate mai bună de a se lăsa liniştiţi. Un nivel de bază ridicat este
astfel o măsură a unei reactivităţi corespunzătoare: pozitivă, atunci când copilul este
confruntat cu o situaţie de stimulare socială, şi negativă, când stimulul declanşează, de
exemplu, durere.
Tonusul vagal suferă o supresie în condiţii de stres, atenţie sau efort, facilitând astfel o
creştere instantanee a outputului cardiac. Această supresie poate fi direct legată de structuri
corticale şi subcorticale care sunt conectate cu nucleul ambiguu, oferind posibilitatea unei
reglări cognitive şi afective a reactivităţii autonome. Cu cât tonusul vagal poate fi mai eficient
suprimat, cu atât răspunsurile comportamentale sunt mai adaptative. Studiul mai sus amintit al
lui Huffman et al. (1998) a arătat că o supresie corespunzătoare a tonusului vagal la 3 luni
corelează cu o durată mai lungă a orientării, emoţionalitate pozitivă - zâmbet şi râs mai
frecvente, şi o mai mare uşurinţă a liniştirii. Porges et al. (1996) au arătat că acei copii care nu
reuşesc să îşi reducă tonusul vagal într-o sarcină de atenţie socială la 9 luni au semnificativ
mai multe probleme comportamentale la 3 ani.
Cortisolul ca indicator al reactivităţii la stres. Acesta este un indicator al funcţionării
sistemului limbic-hipotalamo-pituitar-adrenocortical (L-HPA).
Gunnar & Donzella (2002) au arătat că, dată fiind aria foarte redusă de măsurători posibile la
copiii cu vârste foarte mici, activitatea axei HPA este cel mai adesea măsurată cu ajutorul
cortisolului salivar, obţinut fie prin sucţiune de salivă a cărei producere a fost stimulată cu
ajutorul unor substanţe acide, fie prin colectarea acesteia pe un material absorbant.
Deşi nivelul de cortisol plasmatic este mult mai redus la nou născuţi, cel salivar se apropie de
valori "mature", chiar dacă nu înregistrează aceeaşi ritmicitate. De aceea, stabilirea
diferenţelor individuale în nivelul cortisolului trebuie să ţină cont de faptul că nivelul de bază
şi modulările acestuia în funcţie de momentul zilei sunt setate diferit faţă de adulţi. De regulă,
abia către 4 ani se observă o reducere dramatică a nivelului de cortisol de dimineaţă
(aproximativ ora 10 a.m.) spre după amiază (ora 16 p.m.), ciclicitate ce caracterizează
funcţionarea normală.
întrucât activitatea HPA a fost teoretic legată de răspunsurile afective la stimulările din
mediu, s-a făcut o predicţie simplă cum că o creştere a nivelului de cortisol se va asocia cu o
reactivitate emoţională negativă şi distres comportamental. într-adevăr, deja la nou născuţi s-a
constatat că evenimente neplăcute sau dureroase se asociază cu creşterea nivelului de cortisol.
Dar Gunnar (1989, apud Gunnar & Donzella, 2002) a arătat că, deşi nou născutul continuă să
răspundă comportamental prin plâns sau motricitate violentă, răspunsul său biochimic pare să
cunoască o habituare. De asemenea, s-a constatat că începând cu vârsta de 3 luni şi până la 12
(chiar 18 luni) evenimentele care declanşează distres, îngrijorare sau evitare nu duc la
creşterea nivelului de cortisol.
De asemenea, evenimente care solicită în mod moderat abilităţile adaptative ale copiilor, cum
ar fi prima zi de grădiniţă, nu duc nici ele la asemenea creşteri ale cortisolului.
Totuşi (Gunnar et al., 1996) copiii care sunt temători şi manifestă un ataşament insecurizant la
15 luni se caracterizează prin valori crescute ale cortisolului; autorii atrag însă atenţia că
distresul comportamental prezice răspunsul biochimic doar în cazul în care calitatea
ataşamentului este deficitară, sau îngrijirea copilului se face de către adulţi mai puţin sensibili
sau responsivi.
Dettling et al. (2000) au arătat de asemenea că se pot stabili corelaţii pozitive între nivelul
cortisolului şi afectivitatea negativă, şi corelaţii negative între acesta şi variabila control, la
copiii de 5 ani.
Bruce, Davis şi Gunnar (2002) au arătat că temperamentul prezice nivelul cortisolului la
intrarea în clasa I, eveniment care solicită capacităţile adaptative ale copiilor, începând cu cea
de a 5-a zi de şcoală.
Biasările afective
Pornind de la studiile lui Davidson care au postulat şi demonstrat o dependenţă a biasărilor
afective de asimetria frontală EEG, Davidson şi Fox (1989) au evidenţiat faptul că la 10 luni
copiii cu asimetrie stângă sunt mai puţin predispuşi la reacţii de evitare, distres, faţă de cei cu
asimetrie dreaptă.
Cercetările sugerează că acei copii care sunt foarte reactivi la stimuli noi şi exprimă
afectivitate negativă sunt mai predispuşi la manifestarea unei asimetrii frontale drepte.
Fox et al. (2001), într-un studiu longitudinal care a urmărit copiii de la 4 luni la 4 ani, a arătat
că dintre acei copii care par să manifeste inhibiţie comportamentală la 4 luni, doar un grup
restrâns îşi păstrează aceste caracteristici, şi anume grupul celor care manifestă asimetrie
frontală dreaptă la nivel EEG deja la vârsta de 9 luni.
Există şi o a doua categorie de copii, care la 4 luni par să se caracterizeze prin extraversiune,
exuberanţă; în acest caz aproape 50% dintre subiecţi manifestă o continuitate în timp a acestor
comportamente. în cazul lor s-ar părea că apare o asimetrie frontală stângă.
5. RELEVANŢA CERCETĂRILOR LEGATE DE TEMPERAMENTUL TIMPURIU
Dată fiind "fluiditatea" extremă pe care o aduce cu sine, după cum s-a văzut, dezvoltarea,
chiar şi în cazul unei dimensiuni considerate relativ stabile, se pune problema la ce bun să
studiem -deci şi să măsurăm - temperamentul timpuriu.
Dincolo de satisfacerea curiozităţii noastre epistemice...
Există un volum considerabil de cercetări care susţin importanţa unui asemenea demers,
demonstrând astfel că studiul temperamentului timpuriu are finalitate practică, putând furniza
o serie de direcţii pragmatice de prevenţie şi intervenţie. Am realizat o sinteză a câtorva dintre
acestea, pe care o propunem cititorului în continuare.
Relaţia părinte-copil, percepţia parentală, stilul parental
Măsura în care temperamentul "dificil" al copiilor în primele luni de viaţă este o cauză sau un
efect al interacţiunii defectuoase cu părinţii, în cel de-al doilea caz provenind dintr-o percepţie
eronată, construită în termeni negativi, a celor mici, este încă un subiect de dispută. Oricum,
este recunoscut faptul că, de la bun început, relaţia părinte-copil este rezultanta unei
"negocieri" între cele două părţi.
Copilul "dificil", aşa cum a fost descris de Thomas, Chess & Birch (1968) se caracterizează
prin funcţionare biologică neregulată, dispoziţie afectivă predominant negativă, adaptare lentă
la schimbări, răspunsuri de intensitate sporită. Din păcate, acest construct este...dificil de
măsurat. Unii din indicatorii foarte timpurii luaţi în calcul au fost intensitatea şi durata stărilor
de plâns ale copilului. Din păcate, după cum au arătat Bell şi Ainsworth (1972), aceşti
indicatori pot include şi confunda chiar responsivitatea mamei şi iritabilitatea propriu-zisă a
copilului, întrucât un plâns intens şi prelungit poate veni din faptul că mama nu răspunde
prompt, imediat la "semnalul" copilului. De aceea Crockenber & Perrin (în curs de apariţie)
au propus două unităţi de măsură: pentru a măsura responsivitatea mamei, s-a utilizat durata
de timp necesară până când mama intervine într-un astfel de episod de plâns, iar pentru
iritabilitatea copilului, durata de timp necesară pentru calmarea copilului, după ce a avut loc
intervenţia mamei.
Cu o astfel de operaţionalizare a iritabilităţii, cei doi autori au putut demonstra că acei copii
care sunt consideraţi dificili la 10 zile după naştere vor fi la fel şi la vârsta de 3 luni. Dar, aşa
cum se poate de altfel presupune, această iritabilitate nu prezice şi timpul total petrecut de
copil în plâns sau în stări de agitaţie, nelinişte. In schimb, cantitatea totală de plâns a copilului
este asociată cu o atitudinea nonresponsivă, inflexibilă a mamei.
Interesant este faptul că atât caracteristicile copilului cât şi cele ale răspunsului matern,
evaluate la 1 lună, prezic comportamentul mamei faţă de copil la vârsta de 3 luni.
Percepţia în termeni negativi a temperamentului copilului poate duce la extreme la instalarea
unor stări depresive în părinte, pare să arate, în acelaşi spirit, studiul lui Edhborg et al. (2000).
Copiii "dificili" au într-un procent mult mai mare mame depresive la 2 luni după naştere; în
aceleaşi familii stresul parental este crescut 1 an de
zile mai târziu: 1) chiar şi pentru acele mame care nu mai manifestă acum simptome
depresive; 2) chiar şi pentru taţii care nu au manifestat anterior depresie.
Acest studiu particular nu poate da seama de direcţia cauzalităţii, şi nici nu poate spune în ce
măsură nu este cumva vorba de o distorsiune perceptivă (eventual comună ambilor părinţi).
Deşi există date (Field et al., 1988) care arată că şi persoane necunoscute care interacţionează
cu copiii mamelor depresive devin mai puţin pozitive emoţional şi mai puţin expresive
comparativ cu răspunsul lor în interacţiune cu copii ai mamelor care nu sunt depresive. Acesta
ar putea fi un semn că asemenea copii sunt mai "dificili" în valoare absolută. Pe de altă parte,
dacă ne raportăm la studiile recente, este posibil ca deja câteva luni de convieţuire să îşi pună
amprenta asupra acestor copii, mamele depresive transformându-i în copii dificili.
Chiar cu aceste incertitudini, studiul suedez ne atrage atenţia asupra faptului că percepţia
temperamentului copilului drept unul dificil atrage după sine o experienţiere mult mai
negativă a faptului de a fi părinte, un stres sporit şi o insatisfacţie amplificată. Această
insatisfacţie nu pare a fi pasageră, corelând nu doar - concurent - cu depresia maternă la 2
luni, ci şi pe termen lung cu insatisfacţia parentală 1 an de zile mai târziu.
Deci, indiferent de realitatea obiectivă sau subiectivă a unui asemenea temperament dificil,
detectarea sa timpurie - mai ales atunci când se însoţeşte de stres crescut din partea părinţilor
— ar putea duce la intervenţii ţintite, cu rol de optimizare a relaţiei părinte-copil. Orice
părinte al unui asemenea copil dificil ar încuviinţa această concluzie.
Dintr-o altă perspectivă, există o serie de studii care se focalizează pe interacţiunea dintre
temperamentul copilului şi stilul parental - mai exact stilul de disciplină parentală - în
stabilirea ataşamentului părinte-copil. Paterson & Sanson (1999) accentuează relaţia dintre
stilul de disciplină parentală şi temperamentul copilului, mergând pe ideea unei aşa-numite
"goodness of fit" (Thomas & Chess, 1977) - adică potrivirea dintre ceea ce oferă copilul prin
temperamentul său şi expectanţele / percepţia / chiar oferta fizică a mediului. Un studiu
realizat de Mangelsdorf et al. (2000) pare să sprijine la rândul său această ipoteză. Copiii cu
un nivel de activitate crescut şi o reacţie de distres în faţa noului la 8 luni doar în
interacţiune cu mame impulsive, care îşi asumă riscuri necontrolate, ajung să dezvolte un
ataşament insecurizant. Copiii cu un nivel crescut de frică şi unul scăzut de emoţionalitate
pozitivă, în interacţiune cu mame cu un nivel scăzut de emoţionalitate pozitivă, manifestă un
ataşament evitativ. în schimb cei caracterizaţi printr-un nivel crescut de furie sau de distres în
faţa limitărilor (toleranţă la frustrare) manifestă mai mult un ataşament rezistent.
Aşadar, tipul de ataşament depinde atât de caracteristicile copilului cât şi de cele ale mamei.
Apelul la caracteristicile temperamentale permite însă, dincolo de o asemenea aserţiune
aproape de simţ comun, o evaluare mai puţin monolitică a copiilor; după cum s-a văzut, o
asemenea evaluare include nu doar nivelul emoţiilor negative, ci şi pe cel al emoţiilor
pozitive. în plus, "spargerea" conceptului prea general de copil dificil, sau iritabil favorizează
gândirea unor intervenţii de optimizare mult mai diferenţiate, atât asupra copilului, cât şi
asupra relaţiei sale cu părintele.
Percepţia parentală este importantă şi sub alte aspecte. De exemplu, după cum arată Rubin et
al. (1999), un copil evaluat de părinţi la 2 ani ca fiind timid are şanse mari ca să rămână
considerat astfel şi la 4 ani. In plus, convergenţa evaluărilor materne cu cele paterne este
foarte ridicată. în plus, acest tip de evaluare la 2 ani prezice practicile de socializare a
copilului - mai precis, lipsa de încurajare a independenţei acestuia. Aşadar, anumite
caracteristici temperamentale, aşa cum sunt ele văzute de părinţi, prezic comportamentul
acestora faţă de copii.
Interacţiunea dintre temperament şi stilul de disciplină parentală pare să influenţeze nu doar
viaţa de familie de fiecare zi, ci şi ajustarea copiilor la evenimente de viaţă negative sau
situaţii de criză. în acest sens, Lengua et al. (2000) au investigat influenţa pe care o are
temperamentul asupra adaptării copiilor la divorţ.
O idee interesantă care transpare din studiul lor este aceea că relaţia dintre stilul parental şi
temperament - în raport cu ajustarea copilului - nu este neapărat una aditivă, ci (şi) interactivă.
Ambele componente pot prezice în mod direct adaptarea copilului: emoţionalitatea negativă a
copilului prezice depresia, impulsivitatea sa prezice tulburările de comportament, iar un stil
parental caracterizat prin respingere sau inconsistenţă duce la o incidenţă mai
mare a tuturor problemelor adaptative ale copilului în faţa divorţului. Dar pe de altă parte
raportarea părintelui la copil poate avea un efect potenţator sau dimpotrivă temperator în
funcţie de caracteristicile de bază ale acestuia. Copiii cu emoţionalitate negativă şi
impulsivitate crescută sunt mai vulnerabili la un stil parental defectuos decât copiii cu
emoţionalitate pozitivă crescută. Copiii cu emoţionalitate negativă mai mare şi care sunt
respinşi de către mamă au probleme mai mari (depresie, tulburări de comportament) în faţa
divorţului parental, chiar şi la 2 ani după consumarea evenimentului. Cei cu impulsivitate
crescută sunt mai afectaţi de un stil parental de disciplină inconsistentă. După cum afirmă şi
Rothbart & Bates (1998) depistarea unor asemenea caracteristici se dovedeşte a fi foarte
importantă pentru intervenţie, sau chiar prevenţie, trăsăturile temperamentale sugerând care
sunt copiii cei mai susceptibili de a fi victime ale evenimentelor de viaţă negative. Şi în acest
caz, s-ar părea că preponderenţa emoţiilor pozitive are un rol protector, ferindu-i chiar şi pe
copiii ai căror părinţi au un stil parental negativ de impactul nefast al divorţului sau al altor
evenimente critice de viaţă.
Adaptarea copiilor la mediul preşcolar şi şcolar; implicaţiile temperamentului asupra
dezvoltării cognitive şi a performanţei şcolare
Un studiu realizat de Coplan, Barber & Lagace-Seguin (1999) a arătat că acei copii preşcolari
care au o capacitate de concentrare a atenţiei mai bună, un nivel de activitate mai redus şi un
nivel mai scăzut al emoţionalităţii negative demonstrează deopotrivă şi performanţe
superioare în achiziţia prerechizitelor matematice şi de scris-citit. Dimensiunile
temperamentale au prezis performanţa într-o măsură semnificativ mai mare decât alţi
indicatori luaţi în calcul, cum ar fi nivelul de educaţie al părinţilor, nivelul de dezvoltare a
vocabularului sau sexul copilului.
Aceste rezultate sunt interesante întrucât urmăresc performanţa academică a copilului chiar
dinaintea intrării sale propriu-zise în şcoală. Există multiple interpretări posibile pentru aceste
rezultate, aşa cum sugerează de altfel şi autorii studiului: copiii cu asemenea caracteristici
temperamentale se "potrivesc" cu mediul structurat al clasei; aceste dimensiuni
temperamentale influenţează
relaţia profesor-elev, mai exact măsura în care profesorii - educatorii / educatoarele fac
predicţii "pozitive" legate de profitul acestor copii de pe urma predării; copiii cu acest profil
temperamental se bucură de un suport social crescut şi de pe urma colegilor, inclusiv în faţa
unor sarcini dificile. Am putea trage concluzia indirectă că tocmai această "biasare"
perceptivă venită din partea educatorilor şi a colegilor îi face să aibă asemenea rezultate
superioare. Pe de altă parte însă, aşa cum sugerează Matheny (1989), s-ar putea ca să existe
unele suprapuneri între temperament şi anumite caracteristici cognitive generale, care intră
sub cupola generică a inteligenţei. De exemplu, dimensiuni ale atenţiei, distractibilitatea
redusă, persistenţa în sarcină au fost incluse în numeroase modele ale abilităţii generale de
învăţare - de aceea ar fi interesant de văzut cum în viitor se vor putea construi modele care să
ţină cont de această interacţiune. Dimensiunea autoreglatorie a atenţiei executive, care
compune modelul lui Rothbart, este un exemplul unui asemenea punct de intersecţie.
Psihologia evoluţionistă atrage atenţia şi asupra unui alt aspect: anumite comportamente
considerate în momentul de faţă non-adaptative nu au fost selecţionate de fapt pentru
supravieţuirea în cultura modernă, ci într-un mediu ancestral (Pleistocen) (Bjorklund &
Bering, 2002). Sistemul de învăţământ formal din şcolile moderne neglijează tocmai acest
lucru, făcând ca solicitările impuse copiilor să fie cu totul "nenaturale". Dacă există abilităţi
"biologic primare" (precum limbajul), şcoala face apel la abilităţi "biologic secundare"
(Geary, 1995), care se bazează pe primele, dar sunt practic invenţii culturale (cum ar fi
cititul), au abia câteva mii de ani vechime, şi au fost exersate "pe scară largă" abia o dată cu
secolul nostru. Dacă abilităţile primare sunt universal achiziţionate şi copiii sunt puternic
motivaţi să se implice în sarcini care le presupun, cele secundare sunt determinate cultural şi
adesea necesită repetiţii istovitoare (de exemplu cititul sau matematica superioară).
Din aceeaşi perspectivă, Jensen şi colegii săi (1997) au avansat ideea revoluţionară a
reconsiderării ADHD-ului. Impulsivitatea, scanarea rapidă a mediului şi hiperactivitatea au
fost probabil caracteristici adaptative pentru Homo sapiens al începuturilor pentru obţinerea
rapidă a informaţiilor despre un mediu nou, monitorizarea / anticiparea pericolelor, procurarea
rapidă a hranei sau evitarea prădătorilor. Şcoala modernă care presupune
concentrare intensă reprezintă un mediu foarte puţin potrivit cu aceste predispoziţii ancestrale.
Cu alte cuvinte, exact profilul temperamental favorizat de şcoala modernă este cel care ar fi
fost cel mai puţin necesar în mediul ancestral. Oare din această cauză să existe o atât de mare
diversitate a profilurilor temperamentale individuale în.momentul de faţă?
Oricum, cunoaşterea şi asumarea acestor diferenţe interindividuale poate duce la prospectarea
unor strategii de predare şi interacţiune cu copiii semnificativ diferenţiate (Rothbart & Jones,
1998) putând astfel să se evite frustrările / refuzul şcolar / abandonul celor care nu se simt
"integraţi" în mediul clasei. Optimizarea adaptării şcolare ar trebui să exploateze cel mai mult
dimensiunea autoreglatorie a temperamentului.
Temperament şi durere; ajustarea la proceduri medicale dificile; vulnerabilitate la răniri şi
accidente
O altă relaţie explorată este cea dintre temperament şi durere, respectiv răspunsul copiilor la
proceduri medicale dificile, inclusiv la sedare.
Studii realizate cu copii de 18 luni sau mai mari (Wallace, 1989) au arătat că temperamentul
este un predictor al durerii sau al comportamentelor relaţionate cu aceasta; de exemplu, copiii
cu o reactivitate crescută sunt cei care necesită doze crescute de anestezice pe parcursul
spitalizării.
într-un studiu longitudinal care a urmărit copiii la 2, 4, 6, 12 şi 18 luni, Lilley, Craig & Gunau
(1997) nu au putut constata însă legătura dintre temperament (măsurat cu ajutorul
chestionarelor) şi cantitatea de durere exprimată, mai ales prin indicatori faciali, de către
subiecţi. Pe de altă parte, s-a înregistrat o consistenţă în timp atât a acestor expresii faciale, cât
şi a eforturilor şi strategiilor de liniştire a copiilor, utilizate de părinţi în situaţii care
declanşează durerea, ceea ce sugerează că, deşi nedetectată, ar exista totuşi o legătură între
dimensiunile temperamentale şi reacţia la durere.
în plus, autorii au constatat că înjur de 4 luni se înregistrează o reducere a nivelului durerii
exprimat de copii, eveniment interpretat atât prin prisma dezvoltării unor mecanisme
inhibitorii care reglează transmiterea centrală a durerii, cât şi prin dezvoltarea unor strategii
de calmare, liniştire superioare. Această ipoteză se leagă de
dezvoltarea mecanismelor atenţionale de orientare, postulate de teoria lui Rothbart şi Posner.
Pe de altă parte, copiii de 18 luni manifestă o intensificare a expresiei durerii, autorii
susţinând că este posibil ca pe măsură ce cresc abilităţile cognitive, cei mici să îşi poată
interpreta experienţele mai bine şi să îşi poată exprima o reacţie emoţională mai complexă,
care combină furia cu anxietatea.
Aşadar, progresia ontogenetică a temperamentului poate explica fluctuaţiile care apar în
reacţia celor mici la durere, precum şi diferenţele interindividuale la nivelul acestei
dimensiuni.
Reacţia copiilor nu doar la stimuli dureroşi, cât şi la proceduri de anesteziere / sedare a fost
studiată tot prin prisma temperamentului. Asemenea intervenţii sunt utilizate adesea pentru
reducerea anxietăţii şi facilitarea imobilizării corpului, necesară în execuţia unor manevre
medicale - de la anestezie dentară la analize de tipul tomografiei computerizate sau a
rezonanţei magnetice nucleare (Voepel-Lewis et al., 2000), folosite pentru clarificări
diagnostice.
In studiul realizat de aceşti autori, din 102 copii între 3 şi 7 ani, 8 nu au avut nevoie de sedare,
83 au trecut cu succes prin această procedură, iar în cazul a 11 copii procedurile au fost
întrerupte.
Copiii în cazul cărora procedurilor de sedare au eşuat s-au dovedit a fi mai puţin adaptabili
decât cei la care procedura a avut succes (p=.O5). Cei care nu au avut nevoie deloc de sedare
s-au dovedit a fi mai persistenţi decât cei sedaţi (p=.05), iar cei la care sedarea a eşuat mai
puţin persistenţi (p=.O2) şi mai activi decât aceştia din urmă (p=.O3). Asemenea rezultate
sugerează posibilitatea predicţiei reuşitei unor asemenea manevre pe baza diferenţelor
interindividuale de ordin temperamental. Care ar fi "portretul robot" al unui copil predispus la
eşecul procedurilor de sedare? Caracterizat prin lipsa de ritmicitate, de adaptabilitate, reacţie
de evitare, cu dispoziţii afective negative şi reacţii emoţionale şi motorii intense.
Nu numai durerea legată de intervenţii / proceduri medicale a fost relaţionată cu
temperamentul. într-un studiu realizat de Fearon, McGrath & Achat (1996) s-a sugerat chiar
faptul că pentru majoritatea celor mici experienţa majoră a durerii nu vine din boli sau
proceduri medicale, cât din "durerea de fiecare zi" (everyday pain), produsă de julituri,
căzături, lovituri, multe din acestea neavând nici
măcar semne fizice vizibile. în mod paradoxal, frecvenţa crescută a unor astfel de incidente
nu duce la desensibilizare (nici măcar o dată cu vârsta), ci, dimpotrivă, la sensitivizare şi la un
nivel crescut de distres resimţit de copii. De aceea nu e de neglijat posibila legătură dintre
experienţierea unei dureri intense şi afectivitatea negativă a copiilor. Pe de altă parte, s-a
constatat că acei copii care sunt mai puţin adaptabili devin mai agitaţi înaintea unui incident
care le va produce durere, nivelul de activitate fiind deci un predictor al ocurenţei unor astfel
de evenimente.
Alături de dimensiunile temperamentale, un alt factor care pare să prezică vulnerabilitatea la
răniri şi accidente, mai ales în cazul copiilor preşcolari, este supraestimarea pe plan cognitiv a
abilităţilor fizice proprii (judecarea greşită a ceea ce pot sau nu să facă din punct de vedere
fizic într-o anumită situaţie). După cum arată Schwebel & Plumert (1999), majoritatea
cercetărilor au considerat că ambii factori prezic independent vulnerabilitatea. Studiul
longitudinal realizat de cei doi autori cu copii de 33, 46 şi 75 luni a demonstrat însă că
temperamentul poate influenţa la rândul său inclusiv aceste estimări nerealiste ale propriilor
puteri. De exemplu, copiii cu un nivel crescut de extraversiune, care au "apetenţă" mai ales
pentru stimuli noi, de intensitate crescută, şi un nivel crescut de activitate, nu numai că sunt în
"căutarea" unor situaţii primejdioase care pot să ducă la accidentări, ci au şi tendinţa de a-şi
supraaprecia abilităţile fizice. Acest lucru s-a dovedit valabil şi pentru măsurători ale
temperamentului în avans (2.9 ani — 33 luni) raportate apoi la estimări ale abilităţilor fizice
la 6.3 ani - 75 luni.
Flexibilitatea interpretării rezultatelor este demnă de considerat în cazul acestui studiu: deşi s-
ar putea concluziona că un nivel scăzut de extraversiune şi un control inhibitor crescut sunt
factori protectori care "feresc" copilul de răniri, aceleaşi caracteristici temperamentale pot de
fapt să aducă şi consecinţe mai puţin pozitive, cum ar fi izolarea socială, sau ocazii mai puţin
frecvente de exersare a abilităţilor fizice. Aşadar ambii "poli" pot sugera prezenţa unor factori
temperamentali de risc.
Am sintetizat aceste linii de cercetare cu intenţia de a argumenta că studiul temperamentului
poate fi folosit în scopul optimizării personale - a copilului, dar şi a părintelui, sau a relaţiilor
dezvoltate de cel mic iniţial cu adulţii, apoi cu tovarăşii de joacă.
Acest tip de demers are rostul de a se focaliza mai degrabă pe prevenţie decât pe intervenţie,
şi de a contrabalansa tendinţa unei patologizări excesive care există nu doar în psihologia
adultului, ci şi în demersurile care vizează vârstele timpurii.
6. TEMPERAMENTUL TIMPURIU ŞI PREDICŢIA UNEI VIITOARE PATOLOGII
Există numeroase studii axate pe valoarea predictivă a temperamentului în raport cu
dezvoltarea unei simptomatologii de ordin clinic. Astfel, Lengua, West & Sandler (1998) au
demonstrat relaţia care există între temperament, măsurat cu ajutorul CBQ, şi
simptomatologia clinică: emoţionalitatea negativă pare să fie relaţio-nată cu depresia, iar
impulsivitatea cu problemele de comportament. Emoţionalitatea pozitivă nu corelează deloc
cu simptomele clinice.
Kagan (1997) a propus existenţa a două categorii de copii, care pot fi diferenţiate deja la
vârsta de 4 luni: copii cu un prag de reactivitate redus, care în prezenţa unor stimuli
nefamiliari au o reacţie de distres şi de activare motorie, şi au şanse mai mari decât alţi copii
de a manifesta frică sau timiditate în copilăria timpurie; şi copii care au un prag ridicat de
arousal şi tendinţa de a dezvolta o sociabilitate crescută.
Pentru polul de distres în faţa stimulilor nefamiliari a fost propus constructul de "inhibiţie
comportamentală". Este vorba de o susceptibilitate crescută de ordin comportamental şi
neurologic pentru emoţii negative. Această susceptibilitate se manifestă în diverse contexte şi
îl predispune pe copil la dezvoltarea unor tulburări de tip anxios. După Kagan & Snidman
(1999), aproximativ 20% dintre copii se nasc cu o biasare temperamentală care îi predispune
la reactivitate extremă în situaţii nefamiliare şi tendinţă de evitare a acestora. Inhibiţia
comportamentală ce îi caracterizează pe unii copii deja înaintea vârstei de 2 ani se manifestă
printr-o timiditate extremă, tendinţa de a plânge mai mult decât majoritatea copiilor în diferite
situaţii, tendinţa de nu aborda situaţii sau persoane noi, sau de a le întâmpina printr-o
iritabilitate crescută (deja înaintea vârstei de 14 luni). Aproximativ 10% dintre copii îşi
conservă acest model comportamental la vârsta de 5 ani. Dintre copiii la care se manifestă
toate formele de anxietate între 5 şi 11 ani, cei mai numeroşi sunt aceia caracterizaţi prin
inhibiţie comportamentală cu trei ani în urmă. în adolescenţă, aproximativ o treime din aceşti
copii manifestă semne serioase de anxietate.
Din punct de vedere neurobiologic, aceşti copii par a se caracteriza printr-un sistem
cardiovascular mult mai reactiv, asimetria activării corticale a EEG în favoarea unei activări
preponderent drepte, şi o putere mai mare a EEG în aria de frecvenţe înalte.
Goldsmith & Lemery (2000) au arătat cum corelatele biologice ale inhibiţiei comportamentale
(nivelul cortisolului, asimetria frontală EEG, reactivitatea cardiacă) sunt legate de
endofenotipu-rile anxioase, făcând graniţa dintre normal şi patologic foarte incertă.
Pollock et al. (1995) au sintetizat rezultate a numeroase studii care indică faptul că acei copii
caracterizaţi prin inhibiţie comportamentală sunt mai predispuşi la a dezvolta tulburări
anxioase - nu doar fobie socială, ci şi anxietate de separare sau anxietate generalizată. Pe de
altă parte, această dimensiune temperamentală nu este neapărat specifică anxietăţii, asociindu-
se într-o bună măsură şi cu depresia (Reznick et al., 1992).
Dacă majoritatea studiilor care examinează această dimensiune au în vedere copii preşcolari,
un studiu realizat de Muris, Meesters & Spinder (în curs de apariţie) a arătat că şi în cazul
adolescenţilor de 11-15 ani există o corelaţie puternică între inhibiţia comportamentală
raportată de subiecţii înşişi şi de părinţii acestora, şi simptomele anxioase sau depresive.
Reversul inhibiţiei comportamentale este ...dezinhibiţia. Copiii caracterizaţi prin dezinhibiţie
comportamentală au dimpotrivă un risc mai crescut de a dezvolta probleme de comportament,
agresivitate, iar după unii autori chiar ADHD (Hirschfeld-Becker et al., 2002) deja la vârsta
de 6 ani. Acest construct a fost operaţionali-zat drept acea tendinţă de căutare a noului, de a
apropiere de stimulii nefamiliari şi de lipsa de inhibiţie în vorbire sau acţiune. Deja la aceste
vârste mici, asemenea copii sunt plasaţi în clase speciale, au mai multe dificultăţi şcolare,
precum şi probleme care vizează activităţile din timpul liber, şi un nivel de funcţionare global
mai scăzut.
în mod cert, asemenea asocieri au valoare euristică, semnalizând cazurile de copii care
manifestă un risc crescut de a dezvolta o viitoare patologie/ Dar dată fiind graniţa labilă dintre
normal şi patologic, precum şi riscul stigmatizării premature a copiilor în virtutea unor
trăsături incerte, sugerăm folosirea cu precauţie a acestui tip de demers.
BIBLIOGRAFIE
Achenbach, T & Edelbrock, C. (1983). Child Behavior Checklist. Burlington, VT: University
Associates in Psychiatry.
Ahadi, S.A., & Rothbart, M.K. (1994). Temperament, development and the Big Five. In I. C.
Haverson, G.A. Kohnstamm, & R.P. Martin (Eds.), The developing structure of temperament and
personality front infancy to adulthood. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Ainsworth, M.D.S., & Wittig, B.A. (1969). Attachment and exploratory behavior of one-year-olds in a
Strânge Situation. In B.M. Foss (Ed.), Determinants ofinfant behavior, voi 4. London: Methuen.
Asghari, V., Sanyal, S., Buchwaldt, S., Peterson, A., Jovanovic, V., & Van Toi, H.H. (1995).
Modulation of intracellular cyclic AMP levels by different human dopamine D4 receptor variants.
Journal of Neurochemistry, 65, 1157-1165.
Auerbach, I, Benjamin, J., Faroy, M., Geller, V., & Ebstein, R.P. (2001a). DRD4 related to infant
attention and information processing: a developmental link to ADHD. Psychiatric Genetics, 11, 31-35.
Auerbach, J., Geller,V., Shinwell, E., Belmaker, R.H., Levine, J., & Ebstein, R.P. (1999). Dopamine
D4 receptor (DRD4) and serotonin transporter promoter (5-HTTLPR) polymorphisms in the
determination of temperament in 2-month-old infants. Molecular Psychiatry, 4, 369-373.
Auerbach, J.G., Faroy, M., Ebstein, R., Kahana, M., & Levine, J. (2001b). The association of the
dopamine D4 receptor gene (DRD4) and the serotonin transporter promoter gene (5-HTTLPR) with
temperament in 12—month-old infants. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 42,111'-783.
Ball, D., Hill, L., Freeman, B., Eley, T.C., Strelau, J., Riemann, R., Spinath, F.M., Angleitner, A., &
Plomin, R. (1997). The serotonin transporter gene and peer-rated neuroticism. NeuroReport, 8, 1301-
1304.
Bandura, A. (1982). The psychology of chance encounters and life paths. American Psychologist,
37,141-155.
Bell, S.M., & Ainsworth, M.D. (1972). Infant crying and maternal responsiveness. Child Development,
43, 1171-1190.
Benjamin, J., Li, L., Patterson, C, Greenberg, B.D., Murphy, D.L., &
Hamer, D.L. (1996). Population and familial association between
the D4 dopamine receptor gene and measures of Novelty Seeking.
Nature Genetics, 12, 81-84. Bjorklund, D.F., & Bering, J.M. (2002). The evolved child. Applying
evolutionary developmental psychology to modern schooling.
Learning and Individual Differences, 12, 347-373. Brazelton, T.B. (1973). Neonatal
Behavioral Assessment Scale.
Philadelphia, Pa.: J.B. Lippincott. Bruce, J., Davis, E., & Gunnar, M.R. (2002). Individual differences
in
children's cortisol response to the beginning of a new school year.
Psychoneuroendocrinology, 27, 635-650. Buss, A.H., & Plomin, R. (1984). Temperament:
Early developing
personality traits. Hillsdale, NJ: Erlbaum. Buss, A.H., Plomin, R., & Willerman, L. (1973). The
inheritance of
temperaments. Journal of Personality, 41, 513-524. Canli, T., Zhao, Z., Desmond, J.E., Kang, E.,
Gross, I., & Gabrieli, J.D.
(2001). An fMRI study of personality influences on brain reactivity
to emoţional stimuli. Behavioral Neuroscience, 115, 33-42. Casey, B.J., Giedd, J.N., & Thomas, K.M.
(2000). Structural and funcţional
brain development and its relation to cognitive development.
Biological Psychology, 54, 241-257. Caspi, A. (1998). Personality development across the life course.
In W.
Damon & N. Eisenberg, (Eds.), Handbook of Child Psychology.
Social, Emoţional and Personality Development. John Wiley &
Sons, Inc.: New York. Castellanos, F.X., Lau, E., Tayebi, N., Long, R.E., Giedd, J.N., Sharp, W.,
Marsh, W.L., Walter, J.M., Hamburger, S.D., Ginns, E.I.,
Rapoport, J.L., & Sidransky, E. (1998). Lack of an association
between a dopamine-4 receptor polymorphism and attention-deficit
/ hyperactivity disorder: genetic and brain morphometric analyses.
Molecular Psychiatry, 3, 431-434. Champoux, M., Bennett, A., Shannon, C, Higley, J.D., Lesch, K.P.,
Suomi, S.J. (2002). Serotonin transporter gene polymorphism,
differential early rearing, and behavior in rhesus monkey neonates.
Molecular Psychiatry, 7, 1058-1063. Clarke-Stewart, K.A., Allhusen, V.D., McDowell, D.J., Thelen,
L., & Caii,
J.D. (in press). Identifying psychological problems in young
children: How do mothers compare with child psychiatrists?
Applied Developmental Psychology. Cloninger, C.R. (1987). A systematic method for clinical
description and
classification of personality variants. Archives of General
Psychiatry, 44, 5"'3-588.
Cloninger, C.R. (1994). Temperament and personality. Current Opinion in
Neurobiology, 4, 226-273. Cloninger, C.R. (1995). The psychological regulation of social cooperation.
Nature Medicine, 1, 623-625. Cloninger, C.R., & Pryzbeck, T.R. (1993). A psychological model of
temperament and character. Archives of General Psychiatry, 50,
975-990. Cloninger, C.R., Van Eerdewegh, P., Groate, A., Edenberg, H.J., Blangero,
I, Hesselbrock, V., Reich, T., Nurnberg Jr., J., Schuckit, M-,
Porjesz, B., Crowe, R., Rice, J.P., Foroud, T., Pryzbeck, T.R.,
Almasy, L., Bucholz, K., Wu, W., Shears, S., Carr, K., Crose, C,
Willig, C, Zhoa, I, J.A. Tischfield, J. A., T. -K. Li, T.-K.,
Conneally, P.M., & Begleiter, H. (1998). Anxiety Proneness
Linked to Epistatic Loci in Genome Scan of Human Personality
Traits. American Journal of Medical Genetics (Neuropsychiatric
Genetics), 313-317. Constantine J.N., Cloninger, C.R., Clarke, A.R., Hashemi, B., & Przybeck,
T. (2002). Application of the seven-factor model of personality to
early childhood. Psychiatry Research, 109, 229-243. Coplan, R.J., Barber, A.M., Lagace-Seguin, D.G.
(1999). The Role of Child
Temperament as a Predictor of Early Literacy and Numeracy Skills
in Preschoolers. Early Childhood Research Quartedy, 14, 537-
553. Cornblatt, B.A., & Malhotra, A.K. (2001). Impaired attention as an
endophenotype for molecular genetic studies of schizophrenia.
American Journal of Medical Genetics, 105, 11-15. Crockenberg, S.B., & Perrin, S. (2002).
Antecedents of mother-infant
interaction and infant irritability in the first 3 months of life. Infant
Behavior and Development, 115, 1-14. Davidson, R.J., & Fox, N.A. (1989). The relation between tonic
EEG
asymmetry and 10-month old emoţional response to separation.
Journal of Abnormal Psychology, 98, 127-131. Derryberry, D., & Rothbart, M.K. (1988). Arousal,
affect and attention as
components of temperament Journal of Personality and Social
Psychology, 55, 958-966. Derryberry, D., & Rothbart, M.K. (1997). Reactive and effortful processes
in the organization of temperament. Development and
Psychopatology, 9, 633-652. Dettling, A.C., Parker, S.W., Lane, S., Sebanc, A., & Gunnar, M.R.
(2000).
Quality of care and temperament determine changes in cortisol
concentrations over the day for young children in childeare.
Psychoneuroendocrinology, 25, 819-836.
Diamond, A. (1991). Frontal lobe involvement in cognitive changes during the first year of life. In K.R.
Gibson & A.C. Petersen (Eds.), Brain Maturation And Cognitive Development: Comparative And
Cross-Cultural Perspectives (p. 127-180). New York: Aldine de Gruyter.
Domuţa, A. (2001). Considerations on children's psychological assessment process. In O. Benga & M.
Miclea (Eds.), Development and cognition. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
Dulawa, S.C., Grandy, D.K., Low, M.J., Paulus, M.P., & Geyer, M.A. (1999). Dopamine D4 receptor-
knock-out mice exhibit reduced exploration of novei stimuli. Journal of Neuroscience,19, 9550-9556.
Ebstein, R., Benjamin, J., & Belmaker, R.H. (2000). Personality and polymorphisms of genes in
aminergic neurotransmission. European Journal of Pharmacology, 410, 205-214.
Ebstein, R.P., & Auerbach, J. (2000). Dopamine D4 receptor, serotonin transporter genotypes and
temperament in early childhood. Biological Psychiatry, 47, 10S.
Ebstein, R.P., Levine, J., Geller, V., Auerbach, J., Gritsenko, L, & Belmaker, R.H. (1998). Dopamine
D4 receptor and serotonin transporter promoter in the determination of neonatal temperament
Molecular Psychiatry, 3, 238-248.
Edhborg, M., Seimyr, L., Lundh, W., & Widstrom, A.M. (2000). Fussy child - difficult parenthood?
Comparisons between families with a "depressed" mother and non-depressed mother two months
postpartum. Journal of Reproductive and Infant Psychology, 18, 225-238.
Egan, M.F., Goldberg, T.E., Kolachama, B.S., Callicott, J.H., Mazzanti, C.M., Straub R. E., Goldman,
D., & Weinberger, D.R. (2001). Effect of COMT VallO8/158 Met genotype on frontal lobe function
and risk for schizophrenia. Pwceedings of the National Academy of Sciences USA, 98,6911-6922.
Eisenberg, J., Mei-Tal, J., Steinberg, A., Tartakovsky, E., Zohar, A., Gritsenko, L, Nemanov, L., &
Ebstein, R.P. (1999). Haplotype relative risk study of catechol-O- methyltransferase (COMT) and
attention deficit hyperactivity disorder (ADHD): association of the high-enzyme activity Val allele
with ADHD impulsive-hyperactive phenotype. American Journal of Medical Genetics, 88, 497-502.
Eisenberg, J., Zohar, A., Mei-Tal, G., Steinberg, A., Tartakovsky, E., Gritsenko, L, et al. (2000). A
haplotype relative risk study of the dopamine D4 receptor (DRD4) exon III repeat polymorphism and
attention deficit hyperactivity disorder (ADHD). American Journal of Medical Genetics, 96, 258-261.
Eysenck, H.J. (1967J. Biological basis of personality. Springfield, IL:
Thomas. Fan, J., Fossella, J.A., Sommer, T., Wu, Y., Posner, M.I. (in press).
Executive attention: Imaging and genetic analysis. Annual Meeting
ofthe Cognitive Neuroscience Society, New York, NY. Fan, J., Wu, Y., Fossella, J.A., & Posner, M.I.
(2001). Assessing the
Heritability of Attentional Networks. BMC Neuroscience, 2, 14. Faraone, S.V., Doyle, A.E., Mick, E.,
& Biederman, J. (2001). Meta-
analysis of the association between the 7-repeat allele of the
dopamine D4 receptor gene and attention deficit hyperactivity
disorder. American Journal of Psychiatry, 158, 1052-1057. Fearon, L, McGrath, P.J., & Achat, H.
(1996). "Booboos": the study of
everyday pain among children. Pain, 68, 55-62. Field, T., Healy, B., Goldstein, S., Perry, S., Debra, B.,
Schanberg, S.,
Zimmerman, E. A., & Kuhn, C. (1988). Infants of depressed
mothers show "depressed" behavior even with non/depressed
adults. Child Development, 59, 1569-1579. Fosella, J., Posner, M.I., Fan, J., Swanson, J.M., & Pfaff,
D.M. (2002a).
Attentional phenotypes for the analysis of higher mental function.
The Scientific World Journal, 2, 217-223. Fossella, J.A., Sommer, T., Fan, J., Wu, Y., Swanson, J.M.,
Pfaff, D.W., &
Posner, M.I. (2002b). Assessing the molecular genetics of attention
networks. BMC Neuroscience, 3, 14. Fox, N.A., Henderson, H.A., Rubin, K.H., Calkins, S.D., &
Schmidt, A.
(2001). Continuity and discontinuity of behavioral inhibition and
exuberance: psychophysiological and behavioral influences across
the first four years of life. Child Development, 72, 1-21. Fox, N.A., Henderson, H.A., & Marshall, P.J.
(2001). The biology of
temperament: An integrative approach. In CA. Nelson, & M.
Luciana (Eds.), The Handbook of Developmental Cognitive
Neuroscience. Cambridge, MA: MIT Press. Garpenstrand, H., Annas, P., Ekblom, J., Oreland, L., &
Fredrikson, M.
(2001). Human fear conditioning is related to dopaminergic and
serotonergic biological markers. Behavioral Neuroscience, 115,
358-364. Gartstein, M.A., & Rothbart, M.K. (in press). Studying infant temperament
via the Revised Infant Behavior Questionnaire. Infant Behavior and
Development. Geary, D.C. (1995). Reflections of. evolution and culture in children's
cognition: implications for mathematical development and
instruction. American Psychologist, 50, 24-37.
Geller, V., Auerbach, J., Belraaker, R.H., Ebstein, R., & Levine, J. (2002).
The association of DRD4 and 5-HTTLPR with infant temperament.
European Neuropsychopharmacology, 12, 404. Gerardi-Caulton, G. (2000). Sensitivity to spaţial
conflict and the
development of self-regulation in children 24-36 months of age.
Developmental Science, 3, 397-404. Gerstadt, C, Hong, Y., & Diamond, A. (1994). The relationship
between
cognition and action: Performance of 3l/2-7 year old children on a
Stroop-like day-night test. Cognition, 53, 129-153. Goldsmith, H.H., Buss, K., Plomin, R., Rothbart,
M.K, Thomas A., Chess,
S., Hinde, R.A., & McCall, R.B. (1987). What is temperament?
Four approaches. Child Development, 58, 505-529. Goldsmith, H.H., & Campos, J.J. (1986).
Fundamental Issues in the Study of
Early Temperament. In M.E. Lamb & A. Brown (Eds.), Advances
in Developmental Psychology, Hillsdale, New Jersey: L. Erlbaum. Goldsmith, H.H., & Hewitt, E.C. (in
press). Validity of parental report of
temperament: Distinctions and needed research. Infant Behavior
and Development. Goldsmith, H.H., & Lemery, K.S. (2000). Linking temperamental
fearfulness and anxiety symptoms: a behavior-genetic perspective.
Biological Psychiatry, 48, 1199-1209. Goldsmith, H.H., Lemery, K.S., Buss, K.A., & Campos, J.J.
(1999). Genetic
analyses of focal aspects of infant temperament. Developmental
Psychology, 35, 972-985. Goldsmith, H.H., & Rothbart, M.K. (1991). Contemporary instruments for
assessing early temperament by jquestionnaire and in the laboratory.
In A. Angleitner & J. Strelau (Eds.), Explorations in temperament:
International perspectives on theory and measurement. New York:
Plenum. Gonzalez, C, Carranza J.A., & Galian, M. (2001a). Children temperament.
Theory and research. In O. Benga & M. Miclea (Eds.),
Development and cognition. Cluj-Napoca: Editura Presa
Universitară Clujeană. Gonzalez, C, West, S.G., Fuentes, L.J., Carranza J.A., & Estevez, A.F.
(2001b). Temperament and attention in the self-regulation of 7-
year-old children. Personality and Individual Differences, 30, 931-
946. Gray, J.A. (1982). The neuropsychology of anxiety. London: Oxford
University Press. Gray, J.A. (1987). The psychology offear and stress. Cambridge, England:
Cambridge University Press.
Greenwood, P.H., Sunderland, T., & Parasurman, R. (2000). Genetics and
visual attention: Selective deficits in healthy adult carriers of the
epsilon 4 allele of the apolipoprotein E gene. Proceedings of the
National Academy of Sciences, 97, 1661-1666. Gross, C, Zhuang, X., Stark, K., Ramboz, S., Oosting,
R., Kirby, L.,
Santarelli, L., Beck, S., & Hen, R. (2002). Serotonin IA receptor
acts during development to establish normal anxiety-like behaviour
in the adult. Nature, 416, 396-400. Gunnar, M.R., Brodersen, L., Nachmias, M., Buss, K., & Rigatuso,
J.
(1996). Stress reactivity and attachment security. Development al
Psychobiology, 29, 191-204. Gunnar, R.M., & Donzella, B. (2002). Social regulation of the cortisol
levels
in early human development. Psychoneuroendocrinology, 27, 199-
220. Hariri, A.R., Mattay, V.S., Tessitore, A., Kolachana, B., Fera, F., Goldman,
D., Egan, M. F., &Weinbwrger, D.R. (2002). Serotonin Transporter
Genetic Variation and the Response of the Human Amygdala.
Science, 297, 400-403. Harman, C, Rothbart, M.K., & Posner, M.I. (1997). Distress and attention
interactions in early inkncy.Motivation and Emotion, 21, 27-43. Hawi, Z., McCarron, M., Kirley, A.S.,
Daly, G., Fitzgerald, M., & Gill, M.
(2000). No association of the dopamine DRD4 receptor (DRD4)
gene polymorphism with attention deficit hyper activity disorder
(ADHD) in the Irish population. American Journal of Medical
Genetics, 96, 268-272. Hirshfeld-Beker, D., Biederman, J., Faraone, S.V., Vilette, H., Wrightsman,
J., & Rosenbaum, J.F. (2002). Temperamental correlates of
distributive behavior disorders in young children: preliminary
findings. Biological Psychiatry, 50, 563-576. Holmes, A. (2001). Targeted gene mutation approaches
to the study of
anxiety-like behavior in mice. Neuroscience and Biobehavioral
Review, 25, 261-273. Huffman, L.C., Bryan, Y.E., Del Carmen, R., Pedersen, F.A., Doussard-
Roosvelt, J.A., & Porges, S.W. (1998). Infant temperament and
cardiac vagal tone: assessments of twelve weeks of age. Child
Development, 69, 624-635. Hwang, J., & Rothabart, M.K., (in press). Behavior genetics studies of
infant
temperament: Findings vary across parent-report instruments.
Infant Behavior and Development. Izard, C. (1977). Human Emotions. Plenum Press, New York.
Jensen, P.S., Mrazek, D., Knapp, P.K., Steinberg, L., Pfeffer, C, Schwalter, J., & Shaprio, T. (1997).
Evolution and revolution in Child Psychiatry: ADHD as a disorder of adaptation. Journal of the
American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 36, 1672-1681.
Kagan, J. (1994). Galen's prophecy: Temperament in human nature. New York: Basic Books.
Kagan, J. (1997). Temperament and Reactions to Unfamiliarity. Child Development, 68, 139-143.
Kagan, J., Reznick, J.S., & Snidman, N. (1988). Biological bases of childhood shyness. Science, 240,
167-171.
Kagan, J., & Snidman, N. (1999). Early childhood predictors of adult anxiety disorders. Biological
Psychiatry, 46, 1536-1541.
Kochanska, G., Murray, K., & Coy, K. (1997). Inhibitory control as a contributor to conscience in
childhood: From toddler to early school age. Child Development, 68, 263-277'.
Kochanska, G., Murray, K.T., & Harlan, E. (2000). Effortful control in early childhood: Continuity and
change, antecedents, and implications for social development. Developmental Psychology, 36, 220-
232.
Kotler, M., Manor, I., Sever, Y., Eisenberg, J., Cohen, H., Ebstein, R.P., & Tyano, S. (2000). Failure to
replicate an excess of the long dopamine D4 exon III repeat polymorphism in ADHD in a family-based
study. American Journal of Medical Genetics, 96, 278-281.
LaHoste, G.J., Swanson, J.M., Wigal S.B., Glabe, C, Eigal, T., King, N., & Kennedy, J. L. (1996).
Dopamine D4 receptor polymorphism gene is associate with attention deficit hyperactivity disorder.
Molecular Psychiatry, 1, 121-124.
Lakatos, K., Nemoda, Z., Birkas, E., Ronai, Z., Kovacs, E., Ney, K., Toth, L, Sasvari-Szekely, M., &
Gervai, J. (in press). Association of D4 dopamine receptor gene and serotonin transporter promoter
polymorphisms with infants' response to novelty. Molecular Psychiatry.
Lakatos, K., Toth, I., Nemoda, Z., Ney, K., Sasvari-Szekely, M., & Gervai, J. (2000). Dopamine D4
receptor (DRD4) polymorphism is associated with attachment disorganization in infants. Molecular
Psychiatry, 5, 633-637.
Lauder, J.M. (1990). Ontogeny of the serotonergic system in the rat: Serotonin as a development
signal. Atmals of New York Academy of Sciences, 600,291-314.
Lauder, J.M. (1993). Neurotransmitters as growth regulatory signals: role of receptors and second
messengers. Trends in Neuroscience, 16, 233-240.
LeDoux, J.E. (1989). Cognitive-emotional interactions in the brain.
Cognition and Emotion, 3, 267-289. Lengua, L.J., & Long, A.C. (2002). The role of emotionality and
self-
regulation in the appraisal-coping process: tests of direct and
moderating effects. Applied Developmental Psychology, 23, 471—
493. Lengua, L.J., West, S.G., & Sandler, I.N. (1998). Temperament as a
predictor of symptomatology in children: addressing of
contamination of measures. Chila' Development, 69, 164-181. Lengua, L.J., Wolchik, S.A., Sandler,
I.N.., & West, S.G. (2000). The
additive and interactive effects of parenting and temperament in
predicting adjustment problems in children to divorce. Journal of
Clinicul Child Psychology, 29, 232-244. Lesch, K., & Mossner, R. (1998). Genetically Driven
Variation in Serotonin
Uptake: îs There a Link to Affective Spectrum,
Neurodevelopmental, and Neurodegenerative Disorders?
Biological Psychiatry, 44, 169-178. Lesch, K.P. (1998). Serotonin transporter and psychiatric
disorders:
Listening to the gene. ~Neu.roscientist, 4, 25-34. Lesch, K.P., Bengel, D., Heils, A., Sabol, S.Z.,
Greenberg, B.J., Petri, S.,
Benjamin, J., Miiller, C.R., Hamer, D.H., & Murphy, D.L. (1996).
Association of anxiety-related traits with a polymorphism in the
serotonin transporter gene regulatory region. Science, 274, 1527-
1531. Lilley, C.M., Craig, K.C., & Eckstein-Grunau, R. (1997). The expression of
pain in infants and toddlers: developmental changes in facial
activity. Pain, 72, 161-170. Mangelsdorf, S.A., McHale, J.L., Diener, M., Heim Goldstein, L., & Lehn,
L. (2000). Infant attachment: Contributions of infant temperament
and maternal characteristics Infant Behavior and Development, 23,
175-196. Martin, R.P., Wisenbaker J., & Huttunen M. (1994). Review of factor
analytic studies of temperament measures based on the Thornas-
Chess structural model: Implications for the Big Five. In I.C.
Haverson, G.A. Kohnstamm, & R.P. Martin (Eds.), The developing
structure of temperament and personality from infancy to
adulthood. Hillsdale, NJ: Erlbaum. Matheny, A.P. Jr. (1989). Temperament and cognition: Relations
between
temperament and mental test scores. In G. Kohnstamm, J. Bates &
M.K. Rothbart (Eds.), Temperament in childhood. New York:
Wiley.
Meehl, P.E. (1986). What sociai scientists don't understanci. In D.W. Fiske
& R.A. Shwedwe (Eds.), Metatheory in social science. Chicago:
University of Chicago Press. Morris, R.J., & Kratochwill, T.R. (1985). Behavioral treatment of
children's
fears and phobias: A review. School Psychology Review,14, 84-93. Muglia, P., Jain, U., Macciardi, F.,
& Kennedy, J.L. (2000). Adult attention
deficit hyperactivity disorder and the dopamine D4 receptor gene.
American Journal of Medical Genetics, 96, 273-277'. Muris, P., Meesters, C, & Spinder, M. (in press).
Relationships between
child- and parent-reported behavioural inhibition and symptoms of
anxiety and depression in normal adolescents. Personality and
Individual Differences. Murphy, D.L., Li, Q., Engel, S., Wichems, C, Andrews, A., Lesch, K.P, &
Uhl, G. (2001). Genetic perspectives on the serotonin transporter.
Brain Research Bulletin, 56, 487-494. Nakamura, T., Muramatsu, T., Ono, Y., Matsushita, S.,
Higuchi, S.,
Mizushima, BL, Yoshimura, K., Kanba, S., & Asai, M. (1997).
Serotonin transporter gene regulatory region polymorphism and
anxiety-related traits in the Japanese. American Journal of Medical
Genetics, 74, 544-545. Noble, E.P., Ozkeregoz, T.Z., Ritchie, T.L., Zhang, X., Belin, T.R., &
Sparkes, R.S. (1998). D2 and D4 dopamine receptor
polymorphisms and personality. American Journal of Medical
Genetics, 87,257-267. Oades, R., & Muller, B. (1997). The development of conditioned blocking
and monoamine in children with attention deficit hyperactivity
disorders or complex tics and health controls: an exploratory
analysis. Behavior and Brain Research, 88, 95-102. Ollendick, T.H., & King, N.J. (1991). Origins
of childhood fears: an
evaluation of Rachman's theory of fear acquisition. Behavior
Research and Therapy, 29,117-123. Opre, A. (2001). Evidence for biological bases of personality. In
O.Benga &
M. Miclea (Eds.), Development and cognition. Cluj-Napoca:
Editura Presa Universitară Clujeană. Paterson, A.D., Sunohara, G.A., & Kennedy, J.L. (1999).
Dopamine D4
receptor gene: novelty or nonsense? Neuropsychopharmacology,
27,3-16. Paterson, G., & Sanson, A. (1999). The association of behavioral adjustment
to temperament, parenting and family characteristics among 5-year-
old children. Social Development, 8, 293- 309.
Payton, A., Holmes, J., Barrett, J.H., Hever, T., Fitzpatrick, H., Trumper, A.L., Harrington, R.,
McGuffin, P., O'Donovan, M., Owen, M., Ollier, W., Worthington, J., & Thapar, A. (2001). Examining
for association between candidate gene polymorphisms in the dopamine pathway and attention-deficit
hyperactivity disorder: a family-based study. American Journal of Medical Genetics, 105, 464-470.
Pesonen, A.K., Răikkonen, K., Keskivaara, P., & Keltikangas-Jărvinen, L. (in press). Difficult
temperament in childhood and adulthood: continuity from maternal perceptions to self-ratings over 17
years. Personality and Individual Differences.
Pollock, R.A., Rosenbaum, J.F., Marrs, A., Miller, B.S., & Biederman, J. (1995). Anxiety disorders of
childhood, Implications for adult psychopathology. Psychiatric Clinics of North America, 18, 745-766.
Porges, S.W. (1995). Orienting in a defensive world: Mammalian modifications of our evolutionary
heritage. A Polyvagal Theory. Psychophysiology, 32, 301-318.
Porges, S.W., Doussard-Roosevelt, J.A., Portales, A.L., & Suess, P.E. (1996). Infant regulation of the
vagal "brake" predicts child behavior problems: A psychobiological model of social behavior.
Developmental Psychobiology, 29, 697-712.
Posner, M.I. (2001). Developing Brains: The work of the Sackler Institute. Clinical Neuroscience
Research, 1, 258-266.
Posner, M.I., & Raichle, M.E. (1994). Images ofmind. New York: Scientific American Library.
Posner, M.I., & Rothbart, M.K. (1998). Attention, seif regulation and consciousness. Philosophical
Transactions of the Royal Society of London, 353, 1915-1927.
Posner, M.I., & Rothbart, M.K. (2000). Developing mechanisms of seif regulation. Development and
Psychopathology, 12, 427-441.
Putnam, S., Ellis, L.K., & Rothbart, M.K. (2001). The structure of Temperament From Infancy through
Adolescence. In A. Eliasz & A. Angleitner (Eds.), Advances in Research of Temperament. Germany:
Pabst Science.
Radu, I. (coord.) (1991). Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca: Sincron 1991.
Reznick, J.S., Hegeman, I.M., Kaufman, E., Woods, S.W., & Jacobs, M. (1992). Retrospective and
concurrent self-report of behavioral inhibition and their relation to adult mental health. Developmental
Psychopathology, 4, 301-321.
Riese, M.L. (1987). Temperamental stability between the neonatal period and 24 months.
Development.il Psychology, 23, 216-222.
Rothbart, M.K. (1981). Measurement of temperament in infancy. Child
Development, 52, 569-578. Rothbart, M.K. (1986). Longitudinal observation on infant temperament.
Developmental Psychology, 22, 356-365. Rothbart, M.K. (1987). A psychological approach to
the study of
temperament. In G. Kohnstan (Ed.), Temperament discussed.
Amsterdam, The Netherlands: Swets and Zeitlinger. Rothbart, M.K. (1989). Temperament in
childhood: A framework. In G.
Kohnstamm, J. Bates, & M.K. Rothbart, (Eds.), Temperament in
childhood. Chichester, England: Wiley. Rothbart, M.K., Ahadi, A., & Evans, D.E. (2000).
Temperament and
Personality: Origins and Outcomes. Journal of Personality and
Social Psychology, 78, 122-135. Rothbart, M.K., Ahadi, S.A., & Hershey, K.L. (1994). Temperament
and
social behavior in childhood. Merrill-Palmer Quarterly, 40, 21-39. Rothbart, M.K., Ahady, S.A.,
Hershey, K.L., & Fisher, P. (2001).
Investigations of temperament at three to seven years: The
children's behavior questionnaire. Child Development, 72, 1394-
1408. Rothbart, M.K., & Bates, J.E. (1998). Temperament. In W. Damon & N.
Eisenberg (Eds.), Handbook of Child Psychology. Social,
Emoţional and Personality Development. John Wiley & Sons, Inc:
New York. Rothbart, M.K., Chew, K., & Gartstein, M.A. (2001). Assessment of
temperament in early development. In L. Singer & P.S. Zeskind
(Eds.), Biobehavioral assessment of the infant (p. 190-208). New
York: Guilford. Rothbart, M.K., & Derryberry, D. (1981). Development of individual
differences temperament. In J.W. Fagen & J. Colombo (Eds.),
Advances in developmental psychology, voi 1 (p. 37-86). Hillsdale,
NJ: Erlbaum. Rothbart, M.K., Derryberry, D., & Hershey, K. (2000). Stability of
temperament in childhood: Laboratory infant assessment to parent
report at seven years. In V.J. Molfese & D.L. Molfese (Eds.),
Temperament and personality development across the life spân (p.
85-119). Hillsdale, NJ: Erlbaum. Rothbart, M.K., Derryberry, D., & Posner, M.I. (1994). A
psychobiological
approach to the development of temperament. In J.E. Bates & T.D.
Wachs (Eds.), Temperament: Individual differences at the interface
ofbiology and behavior. Washington, DC: American Psychological
Association. Rothbart, M.K., & Jones, L.B. (1998). Temperament, Self-Regulation and
Education. School Psychology Review, 27, 479-491.
Rothbart, M.K., & Posner, M.I. (2001). Mechanism and variation in the
development of attentional networks. In CA. Nelson & M. Luciana
(Eds.), Handbook of developmental cognitive neuroscience.
Cambridge, MA: MIT Press. Rowe, D.C., Stever, C, Giedinghagen, L.N., Gard, J.M.C., Cleveland,
H.H.,
Terris, S. T., Mohr, J.H., Sherman, S., Abramowitz, A., &
Waldman, I.D. (1998). Evidence that dopamine D4 receptor is a
susceptibility gene in attention deficit hyperactivity disorder.
Molecular Psychiatiy, 3, 419-426. Rubin, K.H., Nelson, L.J., Hastings, P., & Asendorpf, J. (1999).
The
transaction between parents' perceptions of their children's shyness
and their parenting styles. International Journal of Behavioral
Development, 23, 937-957. Ruff, H., & Rothbart, M.K. (1996). Attention in early development: Themes
and variations. New York: Oxford. Rutter, M. (1987). Temperament, personality, and personality
disorder.
British Journal ofPsychiatry, 150, 443-458. Rutter, M. (1991). Nature, nurture, and psychopathology:
A new look at an
old topic. Development and Psychopathology, 3, 125-136. Saudino, KJ. (in press). The need to consider
contrast effects in parent-rated
temperament. Infant Behavior and Development. Schmidt, L.A., Fox N.A., Perez-Edgar, K., Hu, S., &
Hamer, H. (2001).
Association of DRD4 with attention problems in normal childhood
development. Psychiatric Genetics, 11, 25-29. Schmidt, L.A., Fox, N.A., Rubin, K.H., Hu, S., &
Hamer, D. (2002).
Molecular genetics of shyness and aggression in preschoolers.
Personality and Individual Dijferences, 33, 227-238. Schwebel, D.C., & Plumert, J.M. (1999).
Longitudinal and concurrent
relations between temperament, ability estimation, and accident
proneness. Child Development, 70,700-712. Seifer, R. (in press). Twin studies, biases of parents,
and biases of
researchers. Infant Behavior and Development. Sesack, S.R., Hawrylak V.A., Guido, M.A., & Levey,
A.I. (1998). Cellular
and subcellular localization of the dopamine transporter in rat
cortex. Adv Pharmacology, 42, 468-472. Swanson, J.M., Sunohara, G.A., Kennedy, J.L., Regino, R.,
Fineberg, E.,
Wigal, T., et al. (1998). Association of the dopamine receptor D4
(DRD4) gene with a refined phenotype of attention deficit
hyperactivity disorder (ADHD): a family-based approach..
Molecular Psychiatry, 3, 38-41. The International Human Genome Sequencing Consortium (2001).
Iniţial
sequencing and analysis of the human genome. Nature, 409, 860-921.
Thomas, A., & Chess, S. (1977). Temperament and development. New
York: Brunner/Mazel. Thomas, A., Chess, S., & Birch, H.G. (1968). Temperament and behavioral
disorders in children. New York: New York University Press. Thompson, R.A. (1998). Early
sociopersonality development. In W. Damon
& N. Eisenberg (Eds.), Handbook of Child Psychology. Social,
Emoţional and Personality Development (p. 25-105). John Wiley
& Sons, Inc.: New York. Vantol, H.H.M., Wu, CM., Guan, H.C., Ohara, K., Bunzow, J.R., Civelli,
O., et al. (1992). Multiple dopamine D4 receptor variants in the
humain- population. Nature, 358, 149-152. Vaughn, B.E., & Bost, K.K. (1999). Attachment and
temperament. In J.
Cassidy & P.R. Shaver (Eds), Handbook of Attachment. The
Guilford Press, New York. Voepel-Lewis, T., Malviya, S., Prochaska, G., & Tait, A.R. (2000).
Sedation failures in children undergoing MRI and CT: is
temperament a factor? Paediatric Anaesthesia, 10, 319-323. Wallace, M.R. (1989). Temperament:
a variable in children's pain
management. Pediatric Nursing, 15, 118-121. Zald, D.H., Mattson, D.L., & Pardo, J.V. (2002).
Brain activity in
ventromedial prefrontal cortex correlates with individual
differences in negative affect. Proceedings of the National
Academy of Sciences USA, 99, 2450-2454. Zelazo, P.D., Reznick, J.S., & Pinon, D.E. (1995). Response
control and the
execution of verbal rules. Developmental Psychology, 31, 508-517. Zuckerman, M. (1979). Sensation
Seeking: Beyond the Optimal Level of
Arousal. Hillsdale, New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates.
O TEORIE UNIFICATĂ A ATITUDINILOR IMPLICITE,

STEREOTIPURILOR, STIMEI DE SINE Şl CONCEPTULUI DE SINE1
Anthony G. Greenwald, Universitatea Washington
Laurie A. Rudman, Universitatea Rutgers
Brian A. Nosek, Mahzarin R. Banaji, Universitatea Yale
Shelly D. Farnham, Deborah S. Mellott, Universitatea Washington
Rezumat
Această integrare teoretică a principalelor constructe cognitive şi afective ale psihologiei sociale a fost
conturată prin 3 influenţe: (a) interesul răspândit recent pentru cogniţia automată şi implicită; (b)
dezvoltarea Testului Asociaţiilor Implicite (IAT; A. G. Greenwald, D. E. Mc Ghee, & J. L. K.
Schwartz, 1998), şi (c) teoriile consistenţei din psihologia socială a anilor 1950, în special teoria
echilibrului a lui F. Heider (1958). Este introdus designul identităţii echilibrate ca metodă de testare a
predicţiilor corelaţionale ale teoriei. Datele obţinute prin această metodă au arătat faptul că pattern-urile
de consistenţă prezise au fost puternic vizibile în datele oferite de măsurătorile implicite (IAT) dar nu şi
în acelea ale măsurătorilor explicite (prin autoevaluare) paralele. Sunt descrise două predicţii adiţionale
ale teoriei încă netestate.
Tradiţia teoretică a consistenţei cognitive
Teoriile consistenţei cognitive au dominat psihologia socială în anii 1960. Cele mai influente
dintre ele apăruseră în anii 1950, incluzând teoria congruenţei a lui Osgood şi Tannenbaum
(1955),
1
This article originally appeared in English as "Greenwald, A. G., Banaji, M. R., Rudman, L. A., Farnham, S. D.,
Nosek, B. A., & Mellott, D. S. (2002). A unified theory of implicit attitudes, stereotypes, self-esteem, and self-
concept. Psychological Review, 109, 3-25". Copyright © 2002 by the American Psychological Association.
Translated and Reprinted with permission. APA is not responsible for the accuracy of this translation.
Traducerea din limba engleză: Adrian Opre, Petru Curşeu, Oana Marcu Smaranda Boroş
teoria disonanţei cognitive a lui Festinger (1957) şi teoria echilibrului a lui Heider (1958).
Apogeul teoriilor consistenţei este atins în 1968 prin publicarea volumului de 920 de pagini,
coordonat de 6 editori intitulat Theories of Cognitive Consistency: A Sourcebook (Abelson şi
colab., 1968). Lucrarea conţine 84 de capitole la care au contribuit 75 de autori. Acum, după
doar 30 de ani, este remarcabil că aceste teorii, odată dominante, sunt menţionate cel mult
ocazional de cercetători din domeniul psihologiei sociale. Există câteva căi de a înţelege
această pierdere a importanţei.
1. Transformarea acestora în cunoştinţe axiomatice pentru psihologia socială. Parţial,
atenţia redusă asupra teoriilor consistenţei poate fi datorată faptului că au fost cu totul
integrate în materialul psihologiei sociale dobândind caracterul unei înţelepciuni
neîndoielnice, care nu mai necesită investigare.
2. Competiţia nerezolvată între teorii. Competiţia între teoriile consistenţei din perioada
1960 - 1970 a atras atenţia mai mult asupra diferenţelor teoretice periferice dintre ele decât
asupra ariilor centrale de consens a acestora. Cercetările care au abordat aceste diferenţe nu au
condus niciodată la o preferinţă decisivă pentru una dintre teorii. Se poate ca lipsa rezolvării
să fi creat impresia că toate teoriile au puncte nerealiste, sau cel puţin să fi distras atenţia de la
nucleul lor teoretic comun, care de altfel nu a fost niciodată contestat.
3. Apariţia teoriilor atribuirii. Teoria disonanţei cognitive a lui Festinger a atras atenţia
asupra problemei esenţiale a înţelegerii schimbării cognitive identificate în paradigma
"complianţei forţate" (Festiger & Carlsmith, 1959). Chiar dacă teoria disonanţei a fost
construită pe o fundaţie aparent raţională a consistenţei cognitive, interpretarea complianţei
forţate a fost contraintuitivă şi dificilă -contrazicea teorii ale învăţării pe-atunci dominante,
prezicând că întăriri mai mici vor duce la preferinţe mai mari. Această confruntare a focalizat
o enormă atenţie a cercetărilor din perioada 1960 - 1970 ca întruchipări ale complianţei
forţate în direcţia complianţei induse şi a asumării contraatitudinale de roluri. Această
activitate de cercetare a modificat în schimb centrul acţiunii teoretice de la competiţia între
teoriile consistenţei cognitive la competiţia între teoria disonanţei şi numeroşii rivali în
explicarea rezultatelor complianţei induse. Setul de emuli include teoria lui Bem (1972)
asupra autopercepţiei; teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi
Davis (1965); teoria managementului impresiei a lui Tedeschi, Schlenker şi Bonoma (1971);
şi în mod special teoria atribuirilor a lui Kelley (1967), care a fost profund marcată de
teoretizările lui Heider. Teoria atribuirilor a devenit abordarea dominantă a anilor 1970.
4. Succesul limitat al încercărilor de aplicare. în mod remarcabil, setul teoriilor
consistenţei a generat puţine aplicaţii practice. Din cele trei teorii majore ale consistenţei, s-
ar fi putut crede că teoria disonanţei cognitive oferea cea mai promiţătoare gamă de aplicaţii
interesante şi inedite datorită caracterului puţin evident al predicţiilor făcute în baza ei. Totuşi,
după mai mult de 40 de ani de cercetare, adepţii teoriei disonanţei continuă să dezbată
problema optimei formulări a teoriei şi a transpunerii ei în aplicaţii corecte (Harmon-Jones &
Mills, 1999).
5. Folosirea metodelor de autoevaluare. Era dominanţei teoriilor consistenţei cognitive a
fost şi o perioadă în timpul căreia cercetarea socio-psihologică depindea aproape exclusiv
de utilizarea unor instrumente de autoevaluare a constructelor cognitive şi afective. Există
probleme bine-cunoscute cu acest tip de măsurători, deoarece acestea depind în mod crucial
de (a) dorinţa subiectului de a raporta cunoştinţe personale şi (b) abilitatea subiectului de a
raporta astfel de cunoştinţe în mod acurat. In consecinţă, măsurătorile prin
autoevaluare pot fi invalide atunci când respondenţii fie nu doresc fie nu sunt capabili de a
raporta informaţiile personale într-o manieră acurată. Aceste probleme pot fi suficiente pentru
a masca operarea proceselor cognitive implicate în menţinerea consistenţei.
în pofida celor cinci puncte menţionate anterior, teoriile consistenţei au marcat puternic
psihologia socială. Cea mai profundă influenţă ar fi asupra modului în care psihologii înţeleg
acum funcţionarea întăririlor (recompense şi pedepse) în comportamentul uman. Anterior
anului 1960, psihologia a fost dominată de concepţiile non-cognitive de tip lege a efectelor în
ceea ce priveşte modul în care recompensele şi pedepsele influenţează comportamentul,
concepţii ancorate în tradiţiile teoriilor învăţării ale lui Thomdike, Huli şi Skinner (printre
alţii). Teoriile consistenţei şi în mod special teoria disonanţei cognitive au înlocuit această
viziune cu concepţii pe de-a-ntregul cognitive asupra efectelor comportamentale ale
recompenselor şi pedepselor.
Strategii indirecte de măsurare

în aproape acelaşi timp în care teoriile consistenţei s-au afirmat, în anii 1960, măsurătorile
prin autoevaluare erau puternic atacate datorită susceptibilităţii lor la artefacte precum
particularităţile întrebării (Orne, 1962), teama de evaluare (Rosenberg, 1969), şi
managementul impresiei (Tedeschi etal., 1971; S. J. Weber & Cook, 1972). Reunind aceste
atacuri empirice asupra măsurătorilor prin autoevaluare, Nisbett şi Wilson (1977) au oferit o
critică teoretică şi metodologică asupra introspecţionismului defectuos al acestor metode de
autoevaluare.
în timpul perioadei de critică împărtăşită asupra măsurătorilor prin autoevaluare, în anii 1960
şi 1970, cercetătorii din domeniul psihologiei sociale au fost atraşi de măsurătorile indirecte,
numite uneori măsurători non-reactive sau non-intruzive (Webb, Campbell, Schwartz &
Sechrest, 1966; Webb, Campbell, Schwartz, Sechrest & Grove, 1981). Totuşi, atracţia
psihologiei sociale faţă de măsurătorile indirecte în anii 1970 şi 1980 s-a dovedit a nu fi mai
mult decât un flirt. Poate că atractivitatea acestor măsurători a fost subminată atât de munca
intensă pe care o necesitau, cât şi de aparenta îndepărtare de constructele cognitive de care
psihologii erau tot mai atraşi la sfârşitul sec. 20.
La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 au început să apară în cercetările cogniţiei
sociale alternative folositoare şi eficiente la metodele de autoevaluare. Câteva din noile
măsurători indirecte au fost inspirate de dezvoltarea cercetărilor în cogniţia implicită (ex.
Jacoby, Lindsay & Toth, 1992; Schacter, 1987). O explicaţie semnificativă pentru aceste
măsurători a fost credinţa larg împărtăşită că acestea oferă acces la un domeniu cognitiv care
nu a fost atins de metodele de autoevaluare (Bargh, 19997; Fazio, Jackson, Dunton &
Williams, 1995; Greenwald & Banaji, 1995). Ulterior, Greenwald, McGhee şi Schwartz
(1998) au introdus Testul Asociaţiilor Implicite (IAT), prin care se evaluează constructele
cogniţiei sociale implicite, folosite şi pentru a testa teoria elaborată în acest articol.
Scopul unificării teoretice

Astfel, teoriile prezentate în acest articol au început nu din interes pentru teoriile consistenţei,
ci ca o încercare de a înţelege rezultatele obţinute în primii câţiva ani de utilizare a metodei
IAT. Un rezultat intrigant a fost descoperirea neaşteptată a faptului că femeile asociază în
mod implicit "femeie" (female) cu "putere" (strength) în aproape aceeaşi măsură în care
asociază "bărbat" (male) cu "putere"(Rudman, Greenwald & McGhee, 2000, Experimentul 1).
Aşteptările au fost, în schimb, ca femeile să asocieze implicit "bărbat" (mai mult decât
"femeie") cu "putere" - adică la femei să apară, în aceeaşi măsură în care a apărut la bărbaţi,
asocierea bărbatului cu puterea, caracteristică stereotipului de gen. în experimentul care a
surprins pentru prima dată această diferenţă între sexe privind stereotipul gen - putere
(Rudman et al., 2001, Experimentul 1), cuvintele care desemnau "puternic" Ia IAT au fost
evaluate ca fiind mai pozitive decât cele care desemnau "slab". O posibilă interpretare a fost
aceea că asocierea implicită făcută de femei "femeie"-"putere" le-ar putea reflecta stima de
sine. Adică, "femeie"-"putere" ar fi putut fi produsul cognitiv consistent al asocierilor
"sine"-"femeie", "sine"-"pozitiv" şi "putere"-"pozitiv", dintre care nici una nu a fost măsurată
în experiment. Studiile următoare, care au folosit multiple măsurători IAT, s-au cristalizat în
final în designul identităţii echilibrate, care este descris şi ilustrat în acest articol. In
consecinţă, specificarea teoriei din acest articol s-a dezvoltat parţial ca o interpretare post-hoc
a rezultatelor obţinute cu designul identităţii echilibrate, dar se extinde spre a include principii
care nu au fost încă subiectul testărilor experimentale.
Termeni primari
Teoria de faţă foloseşte trei termeni care au fost lăsaţi fără o definiţie precisă: concept, tăria
asocierii ,şi activarea conceptului. Deoarece aceşti termeni sunt familiari datorită utilizării lor
uzuale în psihologie, folosirea lor informală aici nu ar trebui să creeze probleme. Următoarele
paragrafe explică sensurile generale ataşate acestor trei termeni în acest articol.
Concepte
Conceptele care sunt semnificative pentru această teorie desemnează persoane, grupuri sau
atribute. Dintre conceptele -atribute, valenţele pozitive şi negative sunt în mod special
importante. Conceptele pot fi reduse la rândul lor la alte concepte primare - de exemplu, la
relaţii structurate între prototipuri sau exemplare (E.R. Smith & Zarate, 1992) sau, la un nivel
inferior, între elementele care compun ilustrările conceptelor (ex. E.E. Smith & Medin, 1981).
Astfel de detalii nu sunt specificate aici din convingerea că nu au consecinţe fundamentale
pentru asumpţiile şi principiile ce urmează.
Tăria asociaţiei
Asociaţiile sunt relaţii între perechi de concepte care pot fi reprezentate prin diagrame
familiare de tip nod (concept) şi legătură (asociaţie) (ex. figura 1). Tăria asociaţiei este
înţeleasă ca potenţialul unui concept de a activa un altul (vezi paragraful următor). Teoria
prezentată în acest articol tratează asociaţiile ca fiind bidirecţionale, facilitatorii, şi continuu
variabile din punctul de vedere al tăriei. Este puţin probabil ca teoria să se schimbe în vreun
aspect esenţial dacă s-ar folosi convenţii alternative pentru tăria asociaţiilor (ex. dacă
asocierile ar fi unidirecţionale, atât facilitatorii cât şi inhibitorii, sau după principiul totul-sau-
nimic în tărie)2.
Activarea conceptelor
Conceptele sunt presupuse a fi activate fie prin stimuli externi sau prin excitaţie în virtutea
asocierii lor cu alte concepte, deja active. Asumpţia că asocierile sunt întărite între două
concepte active simultan a fost proeminentă în teoretizarea lui Hebb (1949) şi a fost
menţinută în teoriile moderne ale reţelelor neurale
2
Această aserţiune este făcută prin prisma presupunerii că asumpţiile procesului pot fi folosite îndeajuns de
flexibil astfel încât să permită diferitelor formate de reprezentare să funcţioneze echivalent (aşa cum a fost descris,
de ex. de Anderson, 1978). Un recenzor a sugerat faptul că asumpţia asociaţiei exclusiv facilitatorie ar putea
întâmpina dificultăţi în a descrie relaţia dintre cuvinte opuse, cum ar fi "fierbinte" şi "rece", sau dintre perechi
relaţionate, dar incompatibile afectiv, ca "Hitler" şi "evrei". Astfel de cazuri pot fi, totuşi, adaptate unei scheme cu
asocieri exclusiv facilitatorii cu ajutorul unei asumpţii asupra procesului, cum ar fi principiul dezechilibrului-
disonanţei (vezi rnai jos) al teoriei de faţă, care descrie rezistenţa la formarea asociaţiilor directe între membrii
unor astfel de perechi.
(conexioniste); de asemenea oferă o bază pentru întărirea asociaţiilor postulată în primul
principiu al prezentei teorii.
Definiţii
Teoria defineşte patru constructe social-cognitive familiare, în termeni ai asocierilor între
concepte.
O atitudine este asocierea unui obiect social sau concept reprezentând un grup social cu un
concept atribut de valenţă.
Un stereotip este asocierea unui concept ce reprezintă un grup social cu unul sau mai multe
concepte atribut (fără valenţă).
Stima de sine este asocierea conceptului de sine cu un atribut valenţă.
Reprezentarea conceptuală despre sine constă în asocierea dintre conceptul de sine cu unul
sau mai multe concepte atribut (fără valenţă).
Definirea fiecăruia dintre aceste constructe în termenii asociaţiilor face posibilă descrierea
relaţiilor dintre aceste patru constructe folosind un set minim de principii teoretice.
Asumpţii
Asemenea primilor trei termeni primari, următoarele trei asumpţii se abat foarte puţin de la
părerile care sunt larg împărtăşite de cercetătorii din psihologia socială. Ele sunt, de fapt, părţi
ale fondului paradigmatic comun al psihologiei sociale moderne.
Cunoştinţe sociale asociative
O importantă parte a cunoştinţelor sociale poate fi reprezentată ca o reţea de asociaţii
variabile ca tărie între concepte ce reprezintă persoane (incluzând şinele şi grupurile) şi
atribute (incluzând valenţa).
Centralitatea sinelui
După Koffka (1935), multe cercetări recente au identificat şinele ca fiind o entitate centrală în
structura cunoştinţelor sociale (ex. Greenwald, 1981; Greenwald & Pratkanis, 1984;
Kihlstrom & Cantor, 1984; Kihlstrom & Klein, 1994).
într-o structură asociativă de cunoştinţe, centralitatea sinelui poate fi reprezentată prin
asocierea lui cu multe alte concepte care sunt ele însele puternic conectate în structură.
Pozitivitatea sinelui
Deoarece valenţa este reprezentată ca un concept atribut în structura asociativă a cunoştinţelor
sociale, stima de sine poate fi reprezentată ca o conexiune între nodul ce reprezintă şinele cu
un nod valenţă. Observaţiile empirice frecvente că stima de sine este pozitivă în populaţia
normală se traduce în asumpţia că, pentru majoritatea, nodul sine este asociat cu nodul de
valenţă pozitivă.
Trei definiţii şi trei principii
Figura 1 înfăţişează o structură schematică de cunoştinţe sociale (social knowledge structure -
SKS) care încorporează asumpţiile şi termenii primari ai teoriei. Chiar dacă figura 1 cuprinde
doar o mică fracţiune din conceptele (obiecte şi atribute) ale unei SKS reale, totuşi include
structuri corespunzând constructelor teoretice de concept de sine, stimă de sine, stereotip şi
atitudine.
Teoria prezentată în acest articol poate descrie relaţiile dintre stima de sine, conceptul de sine,
stereotipuri şi atitudini prin specificarea a trei principii care constrâng tăriile asociaţiilor în
structuri de tipul SKS. Fiecare din cele trei principii ale teoriei este denumit într-un mod în
care se identifică elemente ale tradiţiei teoriilor consistenţei cognitive şi fiecare foloseşte o
definiţie preliminară pentru a descrie o proprietate relevantă din punct de vedere teoretic
pentru structura de cunoştinţe.
Definiţia 1: Legătura împărtăşită de ordin întâi. Atunci când două noduri sunt fiecare conectate de acelaşi al
treilea nod se consideră că acestea au o legătură împărtăşită de ordin întâi.
Principiul 1: Echilibru-congruenţă. Când două noduri neconectate sau slab conectate împărtăşesc o legătură de
ordinul întâi, asociaţia dintre aceste două noduri se întăreşte.
Principiul 1 a fost denumit astfel pentru a recunoaşte atât influenţa teoriei echilibrului a lui
Heider (1946, 1958), cât şi a teoriei congruenţei a lui Osgood şi Tannenbaum (1955). In
structura prezentată în figura 1 principiul echilibrului-congruenţei ar trebui să
tindă să întărească (printre altele) o serie de legături implicând nodul "Eu", incluzând "Eu-
tată", "Eu-bărbat", "Eu-afectuos", "Eu-persoană în vârstă" şi "Eu-slab". Se observă că toate
aceste posibile noi legături în afară de una ("Eu-afectuos") sunt opuse conform următorului
principiu:
Definiţia 2: Opoziţia bipolară a nodurilor. în măsura în care două noduri au mai puţine legături împărtăşite de
ordin întâi decât ar fi de aşteptat la nivelul şansei, ele pot fi descrise ca bipolar opuse.
Figura 1. Structura unei cunoştinţe sociale. Această structură include asocieri ce corespund constructelor social-
psihologice de concept de sine, stimă de sine, şi atitudine în psihicul unei profesoare universitare în vârstă.
Nodurile (în chenare) reprezintă conceptele şi legăturile (liniile) reprezintă asociaţiile. Grosimea liniei reprezintă
tăria asocierii. Conceptul de sine cuprinde legăturile nodului "EU" cu concepte care includ roluri (profesoară,
bunică) şi atribute-trăsături (inteligentă, atletică); stima de sine este colecţia de asocieri - fie directe sau mediate
prin
componente ale conceptului de sine - ale nodului "EU" cu valenţe (+ + + sau----);
stereotipurile sunt asocieri ale conceptelor de grup cum ar fi "persoană în vârstă", "bunică", "profesor", "bărbat"
{<$<$$) şi "femeie" (ŞŞŞ) cu concepte atribute; atitudinea este colecţia de legături, directe sau mediate prin
componente ale unui stereotip, care conectează un concept social de o valenţă.
Conform figurii 1, SKS are două perechi de noduri bipolar opuse proeminente, acelea pentru
valenţă (pozitivă, negativă) şi sex sau gen (bărbat, femeie). (SKS conţine o altă pereche
bipolară – slab şi puternic - şi ar putea fi uşor extinsă astfel încât să includă şi altele, cum ar fi
inteligent-prost, scund-înalt.)
Principiul 2: Dezechilibru-disonanţă. Reţeaua împiedică formarea de noi legături care ar avea ca rezultat legături
de ordinul întâi ale unui nod cu două noduri bipolar opuse3.
Principiul 2 a fost denumit astfel pentru a putea recunoaşte atât influenţa teoriei echilibrului a
lui Heider (1958), cât şi a teoriei disonanţei propusă de Festinger (1957). Rezistenţa la noi
legături exprimată în principiul dezechilibrului-disonanţei este necesară din punct de vedere
teoretic pentru a împiedica de altfel inevitabilul efect al principiului echilibrului-congruenţei,
care în conjuncţie cu influenţele mediului, să producă legături între toate perechile de noduri.
în figura 1, de exemplu, "EU" este conectat cu "femeie" şi de "atletic", dintre care ultimul nod
este conectat cu "bărbat". Principiul dezechilibrului-disonanţei se opune formării unei legături
între "EU" şi "bărbat", care de altfel ar fi impusă de principiul echilibrului-congruenţei,
operând asupra legăturii împărtăşite de ordinul întâi atât
3
Pentru acest articol, conceptul de opoziţie bipolară nu necesită o specificare mai precisă decât în definiţia 2.
Totuşi, pentru a arăta precizia care poate fi atinsă consideraţi că opoziţia dintre noduri poate fi cuantificată prin
numărul de legături împărtăşite de ordinul întâi raportat la numărul total de legături în care participă. Să luăm spre
exemplu nodurile "slab" şi "afectuos" din SKS (figura 1). Aceste două noduri au 4 legături împărtăşite de ordinul
întâi raportate la maximum posibil de trei (fiecare are trei legături de ordinul întâi). Faptul că nodurile au în comun
două legături de ordinul întâi este esenţial, având în vedere faptul că numărul aşteptat de legături împărtăşite de
ordinul întâi pentru "slab" şi "scund" este doar 0.6 (Pentru a calcula: există 15 alte noduri cu care acestea două ar
putea avea legături împărtăşite de ordinul întâi. Fiecare din nodurile "slab" şi "scund" având trei legături directe,
numărul aşteptat de legături împărtăşite de ordinul întâi este 3/15x3/15x15 = 0.6). Pe de altă parte, "puternic" şi
"slab" nu au legături împărtăşite de ordinul întâi, raportate la maximum posibil de trei. Chiar dacă măsurătorile
opoziţiei bipolare ar trebui să fie bazate pe o specificare mai completă a structurii asociative decât cea oferită de
structura deliberat simplificată a figurii 1, pattern-urile descrise indică faptul că "slab" şi "scund" sunt asociate
pozitiv (chiar dacă nu există legătură directă între ele), în timp ce "slab" şi "puternic" sunt probabil în opoziţie
bipolară. Intorcându-ne la aspectul subliniat în nota 1, concepte opuse ca "fierbinte" şi "rece" ar împărtăşi cel puţin
o legătură de ordin întâi (de ex. cu conceptul supraordonat lor abstract, de "temperatură"), dar foarte probabil nu ar
avea atât de multe legături împărtăşite de ordinul întâi ca şi sinonimele ("fierbinte" şi "cald") datorită operaţiei
teoretizate de principiul dezechilibrului-disonanţei.
a nodului "EU" cât şi a nodului "bărbat" cu "atletic". Similar, în figura 1, principiul
dezechilibrului-disonanţei se opune influenţelor care ar putea întări legătura "EU-negativ",
(ex. prin legătura împărtăşită de ordinul întâi cu "scund").
Principiul dezechilibrului-disonanţei funcţionează pentru a evita configuraţii în care se
conectează oricare nod conceptual cu două noduri bipolar opuse. Un principiu adiţional cu o
funcţie similară este necesar pentru situaţiile care implică o presiune externă susţinută înspre
generarea unei configuraţii dezechilibrate. Spre exemplu, situaţia în care fratele iubit al cuiva
(A) se căsătoreşte cu persoana B, care este şi criminal (C). Asociaţia existentă între A şi o
valenţă pozitivă ar produce (prin asumarea legăturii noi între A şi B, conform principiului
echilibrului-congruenţei) o legătură între B şi valenţa pozitivă. în acelaşi timp asocierea foarte
probabil nealterabilă a conceptului de criminal cu o valenţă negativă ar tinde (din nou
conform principiului echilibrului-congruenţei) să producă o asociere a lui B cu valenţa
negativă. Tendinţei lui B de a dezvolta legături cu nodurile bipolar opuse (valenţă pozitivă şi
negativă) i se opune principiul dezechilibrului-disonanţei. în această situaţie ar fi folositoare o
adaptare structurală care ar putea evita confruntarea susţinută a influenţelor de dezechilibru.
Aceasta este oferită de al treilea principiu.
Definiţia 3: Concept constrâns (pressured concept). Un concept este constrâns atunci când influenţe repetate susţin
(conform principiului echilibrului-congruenţei) dezvoltarea de conexiuni cu fiecare dintre cele două noduri bipolar
opuse.
Principiul 3: Diferenţierea. Conceptele constrânse tind să se împartă în subconcepte, fiecare conectat de un nod
diferit din cele două noduri bipolar opuse.
Numele principiului 3 a rezultat din analiza lui Heider (1958) asupra unei situaţii similare
(vezi figura 2). în exemplul partenerului criminal al surorii, soţul (B) este un concept
constrâns. Această presiune ar fi înlăturată dacă persoana B s-ar putea împărţi în două
concepte, unul conectat de valenţa negativă (ex. vechea identitate criminală a lui B) şi celălalt
de valenţa pozitivă (identitatea curentă a lui B ca soţ iubitor). Această împărţire sau
diferenţiere, înlătură presiunile înspre schimbare care rezultă din principiul echilibrului-
congruenţei şi cărora li se opune principiul dezechilibrului-disonanţei. Principiul diferenţierii
include operaţia cognitivă cunoscută ca subclasificare în cercetarea stereotipurilor (ex. Deaux,
Winton, Crawly & Lewis, 1985; Hewstone, Macrae, Griffiths & Milne, 1994; R. Weber &
Crocker, 1983).
Similarităţi cu teoria echilibrului a lui Heicler
Există câteva similarităţi ale teoriei prezentate cu teoria echilibrului propusă de Heider.
Insight-uri corespunzând tuturor principiilor enunţate au fost surprinse în diagramele lui
Heider (1958) ale configuraţiilor echilibrate şi neechilibrate pentru relaţii de preferinţă şi de
asociere. In diagramele lui Heider (reproduse aici în figura 2) principiul echilibrului-
congruenţei apare în structurile echilibrate B-D, principiul dezechilibrului-disonanţei în
diagrama A şi principiul diferenţierii în diagrama E. Principala diferenţă între reprezentarea
lui Heider şi aceea din prezenta teorie sunt: (a) atenţia limitată acordată de Heider legăturilor
ce implică o persoană obiect (şinele [p] sau altul [o]); (b) Heider distinge legăturile de
asociere de cele de preferinţă, prin contrast cu teoria de faţă care foloseşte doar un singur tip
de legătură (asociativă); (c) Heider s-a centrat mai mult pe rolul consistenţei în modificarea
legăturilor existente decât pe rolul acesteia în crearea (sau evitarea) unor noi legături; şi (d)
Heider nu distinge între perechi de noduri neasociate şi perechi de noduri bipolar opuse.
Pentru a reprezenta complexitatea relaţiilor construite conştient dintre obiectele psihologice,
Heider s-a concentrat pe relaţiile de tip persoană-obiect şi a făcut distincţie între relaţii de
asociere şi de preferinţă. Observaţia lui Heider că multe relaţii de tip persoană-obiect pot fi
descrise folosind relaţiile de asociere şi de preferinţă a fost o simplificare remarcabilă şi
eficientă teoretic. Teoria de faţă foloseşte o simplificare şi mai radicală pentru a atinge un
scop mai larg - înlăturarea atât a (a) distincţiei între conceptele ce reprezintă persoane şi alte
concepte şi (b) distincţia între relaţie de
Confruntarea lui Heider cu dificultatea de a nu avea o distincţie ca aceea între noduri neasociate şi noduri bipolar
opuse poate fi văzută în discuţia sa despre "unele dificultăţi legate de relaţiile de neasociere" (Heider, 1958, pag.
201-202)
asociere şi de preferinţă. Acest pas a fost influenţat de modelarea modernă conexionistă şi
neurală, forme teoretice care reduc reprezentările mentale la structuri de noduri şi legături
(Rumelhart & McClelland, 1986; E.R. Smith, 1996).
Metodele testărilor empirice IAT: Măsurarea tăriei asociaţiilor în SKS

Predicţiile teoriei prezentate anterior pot fi testate în studii care folosesc măsurători prin
autoevaluare de tipul celor larg folosite în psihologia socială în ultimele decenii. Totuşi, din
două motive, metodele de autoevaluare nu sunt neapărat preferabile pentru testările prezentei
teorii. In primul rând, unele dintre legăturile asociative ale SKS ar putea să nu fie accesibile
introspecţiei şi ar putea astfel să nu permită o apreciere corectă prin măsurătorile explicite
(Greenwald & Bajani, 1995). In al doilea rând, măsurătorile prin autoevaluare sunt
susceptibile la construcţii (de tipul managementului impresiei şi caracteristicilor întrebării)
care pot distorsiona raportarea chiar şi a unor asociaţii care sunt accesibile introspecţiei. în
consecinţă, în experimentele prezentate aici predicţiile teoriei au fost testate nu numai prin
măsurători prin autoevaluare, ci şi printr-o metodă de măsurare indirectă recent elaborată,
IAT.
Formatul măsurătorii
IAT (Greenwald et al., 1998) măsoară în mod indirect tăriile asociaţiilor dintre concepte.
Subiecţii sunt rugaţi să sorteze stimuli reprezentând patru concepte în doar două categorii de
răspuns, fiecare dintre acestea conţinând două din cele patru concepte. Utilitatea IAT-ului
pentru a mătura tăria asociaţiilor dintre concepte se bazează pe asumpţia că atunci când două
concepte care au acelaşi răspuns sunt puternic asociate, sarcina de sortare este considerabil
mai uşoară decât în cazul în care cele două concepte cu acelaşi răspuns sunt fie slab asociate
sau bipolar opuse. IAT-ul ilustrat în figura 3 foloseşte cele patru concepte de "bărbat",
"femeie", "sine" şi "altul" pentru a oferi o măsură a conceptului de sine în relaţie cu
identitatea de gen ca bărbat sau femeie. Subiecţii pentru care conceptul de sine este relaţionat
cu sexul feminin (femei) ar trebui să găsească sarcina IAT-ului mai uşoară atunci când cele
două categorii pentru sortare sunt "femeie"-sau-"sine" versus "bărbat"-sau-"celălalt" decât
atunci când cele două categorii de sortare sunt
"bărbat"-sau-"sine" versus "femeie"-sau-"altul".
Contra stele dintre concepte IAT pentru conceptul de sine referitor la gen
Bărbat vs. Femeie Sine vs. Altul
concepte Bărbat Femeie Sine Altul
masculin (male) feminin (female) eu(I) pe mine ei (they) pe ei
bărbat (man) băiat femeie (woman) (me) al meu (them) al lor
itemi (boy) el (he) domn fată (girl) ea (she) (my) al meu (their) al lor
(sir) doamnă (lady) (mine) sine (theirs) alţii
(seif) (others)
Succesiunea sarcinilor IAT pentru conceptul de sine referitor Ia gen
Paşi Concepte pentru răspunsul Concepte pentru răspunsul
stâng drept
1 masculin (male) feminin (female)
2 sine (seif) altul (other)
3 sine sau bărbat altul sau femeie
4 femeie bărbat
5 sine sau femeie altul sau bărbat
Figura 3. Ilustrarea Testului Asociaţiilor Implicite (IAT) pentru măsurarea conceptului de sine referitor la gen.
IAT-ul începe prin a prezenta subiectului cele patru concepte care sunt folosite într-o serie de cinci sarcini. în
această ilustrare, o pereche de concepte este prezentată în prima sarcină, cerându-le subiecţilor să răspundă cu tasta
din stânga la cuvintele reprezentând "masculin" şi cu tasta din dreapta la cuvinte reprezentând "feminin". în sarcina
a doua, se introduce o nouă pereche de concepte, subiecţii fiind rugaţi să răspundă cu mâna stângă la cuvinte
reprezentând "şinele" şi dreapta la cuvinte reprezentând "altul". Al treilea pas conţine o sarcină combinată, în care
cuvinte reprezentând fie "bărbat" sau "sine" primesc răspunsul stânga şi cuvinte reprezentând sau "femeie" sau
"altul" primesc răspunsul dreapta. A patra sarcină este inversarea primei, şi a cincea sarcină combină sarcinile
paşilor doi şi patru. Măsurarea efectului IAT este realizată comparând performanţele paşilor trei şi cinci. Dacă
subiectul răspunde mai rapid la sarcina "bărbat"-sau-"sine" vs. "femeie"-sau-"altul" decât la sarcina "femeie"-
sau-"sine" vs. "bărbat"-sau-"altul" aceasta indică faptul că, în combinaţie, asociaţiile "bărbat"-"sine" şi
"femeie"-"altul" sunt mai puternice decât asociaţiile "femeie"-"sine" şi "bărbat"- "altul".
în folosirile lui cele mai tipice, IAT-ul măsoară tăria relativă a asociaţiilor într-o structură ca
SKS. In exemplul din figura 3, IAT
5
Notarea "femeie"-sau-"sine" indică faptul că itemii reprezentând conceptele de "femeie" şi "sine" sunt sortaţi
împreună în IAT (ex. subiectul dă acelaşi răspuns la tastatură pentru orice itemi reprezentând aceste concepte).
oferă o măsură {efectul IAT) care compară tăria combinată a asociaţiilor "femeie"-"sine" şi
"bărbat"-"altul" cu tăria combinată a "bărbat"-"sine" şi "femeie"-"altul" mai degrabă decât să
ofere o măsură absolută a tăriei oricărei legături asociative individuale. Acest indicator al
tăriei relative este folositor în special pentru testarea predicţiilor teoriei de faţă, care compară
tăria asocierilor valenţei sau sinelui cu perechi de concepte bipolar opuse.
Proprietăţi ale măsurătorilor IAT
Unul dintre primele scopuri ale cercetării folosind IAT-ul a fost să se stabilească dacă
măsurătoarea poate detecta diferenţe de valenţă care sunt (a) aproape universale în populaţie
(ex. preferinţa pentru flori faţă de insecte) sau (b) presupuse a fi diferite între diverse populaţii
ţintă (ex. între coreenii americani şi japonezii americani în valenţele asociate cu etniile lor).
Aceste demonstraţii au fost oferite de Greenwald et al. (1998), care au mai demonstrat că IAT
nu este afectat de o serie de posibile surse de artefact procedural. In particular, măsurarea
efectului IAT nu a fost influenţată nici de asignarea categoriei plăcute la mâna dreaptă sau la
mâna stângă şi nici de variaţii ale intervalului dintre două încercări succesive (de la 150 ms la
750 ms).
Efectele obţinute cu IAT au fost destul de robuste, chiar variind maniera de a trata datele
oferite de răspunsurile incorecte şi distribuţiile anormale ale latenţei răspunsului. Cercetări
ulterioare au extins dovezile validităţii interne a lAT-ului, stabilind faptul că măsurătorile
asociaţiilor prin IAT nu sunt influenţate de variaţii în familiaritatea itemilor folosiţi pentru
reprezentarea conceptelor atitudine-obiect comparate (Dasgupta, McGee, Greenwald &
Banaji, 2000; Ottaway, Haiden & Oaks, 2001; Rudman, Greenwald, Mellott & McGee,
1999).6 Greenwald et al. (1998) raportează o influenţă
O limită a acestei generalizări asupra imunităţii IAT-ului la efectele de familiaritate este pusă în evidenţă atunci
când IAT include un concept artificial care este compus în întregime din itemi nefamiliari şi fără înţeles, cum ar fi
cuvinte fără sens. în teste implicând asocierile cu o valenţă, aceste pseudo-concepte produc date indicând faptul că
ar avea valenţă negativă. Acest lucru ar putea fi corect, dar ar fi mai potrivit să sugerăm că IAT nu ar trebui folosit
pentru a atribui tării ale asocierilor care includ concepte vide de acest tip.
legată de ordinea administrării celor două sarcini IAT critice (adică sarcinile 3 şi 5 în figura
3). Răspunsurile la oricare dintre cele două sarcini tind să fie mai rapide când aceasta este a
treia ca ordine, faţă de a cincea, în secvenţa prezentată în figura 3. Acest efect procedural a
fost atenuat în cercetările ulterioare în primul rând prin contrabalansarea celor două posibile
ordini ale acestor două sarcini.
Mai multe studii au demonstrat senzitivitatea măsurătorilor IAT la manipulări experimentale
care ar fi de aşteptat să influenţeze expresia automată a atitudinilor şi stereotipurilor.
Dasgupta şi Greenwald au demonstrat că expunerea la exemplare admirabile din categorii
stigmatizate (afro-americani şi persoane în vârstă) reduce negativitatea implicită înspre acele
categorii. Haines (1999) a descoperit că atribuirea unui rol de putere unei femei într-un joc de
simulare creşte măsura asocierii sinelui cu puterea la IAT. Blair, Ma şi Lenton (2001) au
arătat că un exerciţiu de imagerie ghidată constând în vizualizarea unei femei puternice a
scăzut valoarea la măsurarea prin IAT a stereotipului de gen care asociază "bărbat" mai mult
decât "femeie" cu "putere". Rudman, Ashmore şi Garry (2001) au obţinut o valoare mai
redusă la măsurarea prin IAT a prejudecăţii implicite la studenţii înscrişi la un seminar de
"Prejudecată şi Conflict". Karpinski şi Hilton (2001) au demonstrat că prezentând 200 de
perechi de cuvinte care legau cuvântul "vârstnic" de diferite cuvinte plăcute şi cuvântul
"tânăr" de diferite cuvinte neplăcute s-a redus mărimea efectului IAT, în alte condiţii puternic,
care indica preferinţa automată pentru "tânăr" vs. "vârstnic".
Pentru a fi folosit în testarea predicţiilor teoriei de faţă, IAT-ul trebuie să fie sensibil la
diferenţe individuale, chiar fiindu-i demonstrată senzitivitatea la diferenţe între grupuri.
Fidelitatea test-retest a măsurătorilor IAT, observată în studii încă nepublicate, a fost găsită a
fi aproximativ r=0.6 (ex. Bosson, Swann & Pennebaker, 2000; Dasgupta & Greenwald, 2001;
Greenwald & Farnham, 2000). Diferenţe individuale intragrup interpretabile teoretic au fost
observate de Greenwald et al. (1998); Rudman, Ashmore & Garry (2001); Rudman & Glick
(2001) şi Rudman, Greenwald & McGee (2001). Spre exemplu prejudecăţile faţă de femeile
candidate la o slujbă sunt asociate cu stereotipuri de gen evaluate prin IAT (care nu iau însă o
formă explicită) (Rudman & Glick, 20001). Corelaţii ale măsurătorilor IAT cu măsurători
prin amorsaj semantic ale tăriilor asociaţiilor arată că aceste două proceduri converg ca
măsurători ale tăriilor asociaţiilor automate (Cunningham, Preacher & Banaji, 2001; Mellott,
Cunningham, Rudman, Banaji & Greenwald, 2001; Rudman & Kilianski, 2000). Mai mult
decât atât, prejudecăţile implicite evaluate prin IAT corelează cu activarea amigdalei (o
structură subcorticală asociată cu învăţarea emoţională şi evaluarea), evaluată prin fMRI la
subiecţi albi expuşi la feţe negre nefamiliare (Phelps et al., 2000).
Designai identităţii echilibrate
Teoria prezentată aici defineşte patru constructe social-cognitive - stima de sine, conceptul de
sine, stereotipurile şi atitudinile - ca fiind asociaţii între concepte. Cele trei principii ale teoriei
generează relaţiile prezise între măsurătorile tăriilor acestor asocieri. Cercetările care
urmăreau testarea acestei teorii au propus o clasă de designuri ale identităţii echilibrate care
sunt identificate prin patru trăsături: (a) examinarea unei triade de concepte potenţial asociate
care întotdeauna includ şinele, o categorie socială şi un atribut; (b) măsurători ale celor trei
asociaţii care leagă toate perechile de concepte din această triadă; (c) date de la subiecţi care
se presupune că variază în tăria asocierilor între sine şi categoria socială (adică având variate
tării ale identităţii) şi (d) folosirea testelor statistice pentru pattern-urile prezise care implică
simultan cele trei asocieri. Identitatea este inclusă în denumirea design-ului pentru că acesta
include întotdeauna o asociere de identitate, care este asocierea sinelui cu o categorie socială.
Cuvântul echilibrată este cuprins în numele design-ului pentru că aceste design-uri relevă
consistenţă în cadrul triadei de asocieri, de tipul aceleia descrise de Heider (1958) în teoria
echilibrului. Figura 4 prezintă un model de reprezentare pentru design-urile identităţii
echilibrate. Clasa design-urilor identităţii echilibrate poate fi enormă, datorită multiplelor
moduri posibile de a selecţiona categorii sociale şi atribute pentru investigaţii.
Design-urile identităţii echilibrate sunt potrivite pentru atesta predicţii derivate din principiul
echilibrului-congruenţei al teoriei de faţă, care susţine că două concepte cu o legătură
împărtăşită de ordin întâi dezvoltă o asociere mutuală. Astfel, pentru sine şi valenţă
pozitivă, alături de orice alt concept ce reprezintă un grup, existenţa atât a asocierilor
sine-pozitiv şi sine-grup constituie un fragment de reţea care are o conexiune
împărtăşită de ordin întâi, atât grupul cât şi valenţa pozitivă fiind conectate cu "sine".
Pentru această configuraţie principiul echilibrului-congruenţei prezice că atitudinea
faţă de grup (adică asocierea grup - pozitiv) se dezvoltă proporţional cu produsul
tăriilor legăturilor sine-pozitiv şi sine-grup. Cu alte cuvinte, grupurile asociate cu
şinele ar trebui să împărtăşească valenţa sinelui.
Femeie STEREOTIP Ccald
African sau ATITUDINE ■i fumător econom
Musulman
Francez Asocierea grup-atribut valen(ă+
(grup) \
Figura 4. Un format de reprezentare a design-urilor identităţii echilibrate. Fiecare colţ al triunghiului reprezintă
concept. Un design al identităţii echilibrate include întotdeauna şinele ca unul dintre concepte (colţul de jos), şi
include de asemenea atât un concept-categorie socială (grup), cât şi un concept-atribut. Cu italice, deasupra
nodurilor grup şi atribut, sunt exemple de concepte care ar putea să joace aceste roluri în design. Cele trei asociaţii
măsurate din design sunt reprezentate de muchiile triunghiului care unesc colţurile celor două concepte asociate.
Asocierea grup-sine corespunde unei identităţi. Etichetele pentru celelalte două tipuri de asociaţii depind de natura
atributului: dacă este sau nu de valenţă. Dacă atributul este de valenţă, atunci asocierea grup atribut este o atitudine
şi asocierea sine-atribut este stimă de sine. Dacă atributul nu este de valenţă (ex. oricare dintre cele trei atribute
cuprinse în acoladă în colţul dreapta sus), atunci asocierea grup-atribut este stereotip şi asocierea sine-atribut este
un aspect al conceptului de sine .
1
Termenul "seif a fost tradus prin "sine", iar "me" prin "eu".
Figura 5 ilustrează o structură asociativă corespunzând unui posibil design al identităţii
echilibrate pentru conceptul de sine referitor la gen al femeilor. După cum arată figura, dacă
şinele ("EU") are asocierile aşteptate (pentru femei) atât cu "pozitiv" (valenţă) cât şi cu
"femeie", există condiţiile pentru dezvoltarea unei asocieri de echilibrare a nodului "pozitiv"
cu "femeie", prin operarea principiului echilibrului-congruenţei. Predicţia 1 specifică
rezultatul acestei derivări astfel încât să includă orice configuraţie implicând şinele, valenţă
pozitivă şi un grup de apartenenţă (un grup de apartenenţă).
Figura 5. Echilibrarea identităţii şi atitudinii. Diagrama arată un fragment din structura de cunoştinţe sociale ale
unei femei, în care "pozitiv" (+++) şi "femeie" (ŞŞŞ) au o legătură împărtăşită de ordinul întâi cu şinele ("eu").
Legătura "eu"-"pozitiv" reprezintă stima de sine şi legătura "eu"- "femeie" reprezintă identitatea relativă la grupul
de apartenenţă ca femeie. în această situaţie principiul echilibrului-congruenţei (întărirea asociaţiei dintre două
noduri care au o legătură împărtăşită de ordinul întâi) solicită întărirea legăturii "femeie"-"pozitiv" indicată de linia
întreruptă. 6*6*0* = bărbat; — = valenţă negativă.
Predicţia 1: Identitatea echilibrată şi atitudinea. Atitudinea faţă de grupul de apartenenţă (asocierea grup de
apartenenţă-pozitiv) este o funcţie multiplicativă a tăriilor identităţii relative la grupul de apartenenţă (asocierea
sine-grup de apartenenţă) şi stima de sine (asocierea sine-pozitiv).
Forma multiplicativă a predicţiei 1 rezultă din integrarea în principiul echilibrului-congruenţei
a noţiunii de legătură împărtăşită de ordinul întâi. Aceasta înseamnă că dacă oricare dintre
legăturile sine-pozitiv sau sine-grup de apartenenţă nu are tărie, nu există (a) o
legătură împărtăşită şi (b) tendinţa de a forma, a crea o a treia legătură (grup de apartenenţă-
pozitiv).
Analiza statistică a design-ului identităţii echilibrate
Figura 6 descrie un pattern de date aşteptat în baza teoriei pentru orice set de trei variabile
care au inter-relaţiile descrise în Predicţia 1 - o variabilă (criteriul) fiind produsul
multiplicativ al celorlalte două (predictorii A şi B). Predicţia 1 ar fi putut fi specificată cu tăria
oricăreia din cele trei asociaţii pe care le consideră a fi o funcţie multiplicativă a tăriilor
celorlalte două. Aşadar, oricare din cele trei măsurători ale asociaţilor într-un design al
identităţilor echilibrate se poate transpune în rolul criteriului din figura 6. Cele trei variabile
sunt astfel efectiv interşanjabile în rolurile lor în analiza de date.
Predictor B moderat
Predictor B slab
PREDACTOR (unităţi SD)
Figura 6. Pattern-urile de date aşteptate pentru design-urile identităţii echilibrate. Când cele trei măsurători ale
design-ului identităţii echilibrate variază pe tot intervalul, Predicţia 1 solicită găsirea unui efect de interacţiune
între regresia oricărei variabile şi celelalte două. Efectul interacţiunii este reprezentat aici de trei pante diferite
pentru regresia criteriului unui predictor (A) faţă de nivelele scăzut, moderat şi ridicat ale unui al doilea predictor
(B). SD = abaterea standard.
în experimentele prezentate în acest capitol, cele trei asociaţii din fiecare design de identitate
echilibrată sunt măsurate pe scale numerice. Pentru a permite prezentarea grafică, una din cele
trei variabile din figura 6 (în mod arbitrar predictorul B) a fost tratată ca o
variabilă index cu trei nivele: scăzut, moderat şi ridicat. Figura 6 prezintă regresia aşteptată a
variabilei criteriu pentru predictorul A, separat pentru aceste trei nivele ale predictorului B.
Deoarece variabilele unui design al identităţii echilibrate pot să joace oricare dintre cele trei
roluri din figura 6, implicaţia figurii este că panta relaţiei de regresie dintre oricare două
variabile (ex. criteriul şi predictorul A) este guvernată de nivelul celei de-a treia variabile
(predictorul B). Când a treia variabilă este la un nivel înalt, relaţia aşteptată între primele două
variabile este înclinată pozitiv; când a treia variabilă este la un nivel scăzut, relaţia aşteptată
între primele două este negativă.
Analiza de regresie multiplă
Pattern-ul din figura 6 are o puternică implicaţie pentru rezultatele unei analize de regresie
multiplă în care oricare din cele trei variabile ale design-ului identităţii echilibrate este
criteriul şi celelalte două sunt predictori. în particular, datele ar trebui să se potrivească în
întregime prin efectul interacţiunii, în primul pas al unei analize ierarhice din doi paşi, care (a)
include doar efectul interacţiunii în primul pas şi (b) adaugă cele două variabile componente
ale interacţiunii ca predictori separaţi în al doilea pas. Mai mult decât atât, coeficientul de
regresie pentru termenul corespunzător acestui efect al interacţiunii trebuie să fie pozitiv ca
semn.8 Când C reprezintă criteriul şi A şi B reprezintă cei doi predictori, ecuaţiile pentru cei
doi paşi sunt următoarele:
(1) C = bo + b!(A*B) + e
(2) C = b0 + bi (A * B) + b2 (A) + b3 (B) + e
In aceste ecuaţii cele patru valori ale coeficientului de regresie sunt punctul de intersecţie -
termenul constant - (bo), efectul
Figura 6 arată că valoarea măsurată a criteriului este aşteptată a fi în mod special scăzută atunci când un predictor
are nivel ridicat şi altul are nivel scăzut (situaţie care face produsul AB negativ). Similar, figura 6 arată că valoarea
criteriului este aşteptată a fi în mod special ridicată când ambii predictori au nivel scăzut sau când ambii au nivel
ridicat - ambele situaţii fac produsul AB pozitiv. Valoarea criteriului fiind aşteptată a fi în mod special scăzută
când produsul AB este negativ şi în mod special ridicată când produsul AB este pozitiv, se aşteaptă per ansamblu o
relaţie pozitivă între produsul AB şi criteriu.
interacţiunii (t>i), şi efectele predictorilor A (b 2) şi B (b3); A * B este variabila interacţiunii
dintre predictori care este calculată înmulţind valorile A şi B. 'Procedura uzuală pentru
testarea efectului interacţiunii este de a introduce variabila care o reprezintă în analiza de
regresie, după estimarea efectelor principale prin introducerea individuală a variabilelor
componente ale interacţiunii ca predictori (Cohen & Cohen, 1983). Totuşi, această ordine
tipică trebuie să fie inversată pentru a determina dacă datele design-ului identităţii echilibrate
potrivesc pe de-a-ntregul cu termenul interacţiunii. 9 O potrivire bună pentru modelul simplei
interacţiuni al Ecuaţiei 1 va apărea sub forma absenţei unei creşteri statistic semnificative a
lui R la pasul al doilea.
Specificată mai pe larg, Predicţia 1 ne conduce la patru aşteptări pentru rezultatele analizei
ierarhice în doi paşi: (a) R în pasul întâi ar trebui să justifice o variaţie substanţială a
criteriului şi pasul întâi ar trebui să estimeze o valoare numerică pozitivă pentru bi, (b)
estimarea lui bi ar trebui de asemenea să fie pozitivă în pasul doi, 10 (c) creşterea lui R la pasul
2 nu ar trebui să fie semnificativă statistic şi (d) nici b 2, nici b3 nu ar trebui să fie semnificativ
diferite de 0 în pasul 2. Ultimele două predicţii necesită o asumpţie asupra scalarii - valori
numerice de 0 pentru variabilele A şi B indică lipsa tăriei a asociaţiei pe care acestea o
măsoară. Eşecul acestei asumpţii de scalare ar putea produce o creştere semnificativă a lui R
în pasul 2, precum şi deviaţii semnificative ale lui b 2 şi/sau b3 faţă de 0 (Aiken & West, 1991,
Anexa A). Astfel, când predictorii la şi lb sunt confirmaţi, incorectitudini minore la Ic şi ld s-
ar putea datora mai degrabă inadecvării asumpţiei de scalare decât invalidităţii Predicţiei 1.
9
Suntem recunoscători unui critic anonim pentru sugestia acestei strategii de analiză.
10
După cum sugerează figura 6, atunci când un predictor nu variază, analiza de regresie poate degenera într-o
relaţie liniară între celelalte două variabile fără efect al interacţiunii. O astfel de circumstanţă extremă ar trebui să
fie rară. Totuşi, acest raţionament indică faptul că atunci când intervalul cel puţin al unei variabile în design-ul
identităţii echilibrate este restrâns, termenul interacţiunii în pasul doi poate să fie doar slab pozitiv şi prin aceasta
nu neapărat semnificativ statistic.
Corelaţiile de ordin zero
Corelaţiile de ordin zero sunt corelaţii neajustate produs-moment între două variabile. Acestea
sunt distincte de corelaţiile parţiale care sunt produse într-o analiză de regresie multiplă. După
cum am explicat cu câteva paragrafe mai sus, corelaţia aşteptată de ordin zero dintre oricare
două din cele trei variabile ale unui design al identităţii echilibrate depinde de distribuţia celei
de-a treia variabile. Dacă predictorul B este bine distribuit pe întregul interval, corelaţia de
ordin zero între criteriu şi predictorul A ar trebui să fie o combinare de trei pante, ca în figura
6, fără nici o aşteptare direcţională - ar trebui să nu difere semnificativ de 0. Situaţia este
diferită atunci când predictorul B are o distribuţie polarizată, însemnând că scorurile sunt
vizibil dispuse de-o parte şi de alta a lui 0. Să luăm de exemplu în considerare un test al
identităţii echilibrate pentru analiza prezentată în figura 5. In acest design, cele trei măsurători
ale design-ului identităţii echilibrate sunt asocierile "sine"-"femeie" (identitatea de grup),
asocierile "sine"-"pozitiv" (stima de sine) şi asocierile "femeie"-"pozitiv" (atitudinea faţă de
grup). într-un studiu care realizează aceste trei măsurători pe subiecţi femei, subiecţii ar trebui
să aibă scoruri polarizate înspre valori înalte pentru măsurătoarea identităţii de grup (adică
subiecţii femei ar trebui să asocieze şinele mult mai mult cu "femeie" decât cu "bărbat"). Dacă
această măsură a asocierii "sine"-"femeie" este în rolul predictorului B din figura 6 datele
obţinute pentru celelalte două variabile ar trebui să fie plasate înspre panta de regresie
pozitivă din figura 6, care este numită nivel ridicat al predictorului B. Cu alte cuvinte,
corelaţia de ordin zero între măsurătorile asocierilor "sine"-"pozitiv" şi "femeie"-"pozitiv" ar
trebui să fie pozitive numeric. Dacă eşantionul ar fi în schimb polarizat înspre nivelul scăzut
al predictorului B (ex. pentru un eşantion de bărbaţi, corelaţia predictorului A cu criteriul ar
trebui să fie negativă, corespunzând pantei de nivel scăzut al predictorului B).
Pentru a sumariza şi generaliza: când oricare variabilă din designul identităţii echilibrate este
polarizată spre nivelul său înalt, corelaţia de ordin zero între celelalte două variabile ar trebui
să fie pozitivă; când oricare dintre variabile este polarizată înspre nivelul său scăzut, corelaţia
de ordin zero între celelalte două variabile ar
trebui să fie negativă; şi dacă o variabilă în designul identităţii echilibrate nu este polarizată,
corelaţiile între celelalte două variabile ar trebui să nu difere semnificativ de zero.
Experiment ilustrativ: investigările identităţii echilibrate asupra atitudinii faţă de gen
Primul experiment care a folosit designul identităţii echilibrate a fost conceput pentru a testa
Predicţia 1 în domeniul identităţii de gen şi atitudinii faţă de gen, aşa cum ilustrează figura
5.11 Acest test a solicitat (a) măsurarea a trei tipuri de asociaţii: "sine"-"gen" (identitatea de
gen), "sine"-"valenţă" (stima de sine) şi "gen"-"valenţă" (atitudinea faţă de gen) şi, apoi, (b)
testarea relaţiilor de regresie specificate de Predicţia 1. Pentru IAT a fost necesară
reprezentarea genului, sinelui şi conceptelor valenţă din figura 1 sub forma contrastelor între
categorii complementare. Astfel, şinele a fost reprezentat prin contrastul dintre "sine" vs.
"altul", valenţa prin contrastul dintre "plăcut" vs. "neplăcut" şi genul prin contrastul dintre
"bărbat" vs. "femeie".
Metoda
Subiecţii
Subiecţii au fost 67 de femei studente la Universitatea din Washington, care s-au oferit
voluntare în schimbul unui credit suplimentar la cursul de introducere în psihologie. Doi
subiecţi nu au urmat instrucţiunile şi datele lor au fost excluse. în plus, 8 subiecţi aveau datele
incomplete în chestionar, eşantionul final fiind de N = 57 pentru analizele măsurătorilor
explicite.
Procedură
Subiecţii au participat individual. Procedura a constat în administrarea atât a unor măsurători
explicite (prin autoevaluare, hârtie-creion), cât şi implicite (IAT, pe calculator) ale celor trei
seturi de asociaţii care constituie designul identităţii echilibrate. Când acest experiment a fost
efectuat, se presupunea că aplicarea măsurătorilor IAT era mai probabil să influenţeze
răspunsurile la măsurătorile prin
11
Acest experiment a fost raportat de Farnham şi Greenwald (1999). O descriere detaliată poate fi găsită în
Farnham (1999, experiment 1)
autoevaluare decât viceversa (totuşi, nu există încă date care să stabilească efecte sistematice
ale ordinii administrării IAT-ului şi măsurătorilor prin autoevaluare). In consecinţă
măsurătorile prin autoevaluare asupra stărilor asociaţilor au fost administrate primele.
Măsurători explicite
Stima de sine. Stima de sine explicită (asociaţia dintre sine şi valenţa pozitivă) a fost măsurată
prin trei proceduri: (a) tehnica termometru, (b) o scală Likert şi (c) un inventar standard
pentru stima de sine. Pentru tehnica termometru, subiecţii au cotat atât "şinele" (yourself) cât
şi "alţii" (other people), plasând un semn orizontal pe o scală de termometru verticală, care
avea ancora 0 (rece sau nefavorabil) la bază, 50 (neutru) la mijloc şi 99 (cald sau favorabil) în
partea superioară. Măsura a fost analizată ca scor de diferenţă, scăzând scorul pentru "alţii"
din cel pentru "sine". Pentru scala Likert subiecţii au cotat 6 cuvinte cu înţeles plăcut şi 6
cuvinte cu înţeles neplăcut pe scale de 7 puncte cu ancorele 1 = "deloc caracteristic ţie" şi 7 =
"extrem de caracteristic ţie" (cei 12 itemi sunt listaţi mai jos în descrierea măsurătorilor IAT).
Măsura a fost analizată scăzând scorul mediu pentru cei 6 itemi neplăcuţi din scorul mediu al
celor 6 itemi plăcuţi. Metoda inventarului standard a folosit scala de 10 itemi asupra stimei de
sine a lui Rosenberg (RSES; Rosenberg, 1965). Analizele statistice ale identităţii echilibrate
au necesitat ca fiecare din aceste măsurători să fie cotată pe o scală care avea un punct
raţional 0. Metodele termometru şi Likert aveau puncte raţionale 0 datorită construcţiei lor ca
scoruri de diferenţă. RSES solicită subiecţilor răspunsuri la propoziţii care descriu şinele
pozitiv sau negativ pe o scală de 4 puncte şi i s-a putut da astfel un punct raţional 0, făcându-1
să corespundă cu punctul de mijloc (între punctele 2 şi 3 ale scalei de aprobare). O măsură
explicită de ansamblu a stimei de sine a fost obţinută pentru fiecare subiect, împărţind fiecare
din măsurile de valenţă ale sinelui la abaterea standard şi apoi făcând media celor trei valori
(această procedură a menţinut locaţia dorită a punctului 0).
Identitatea de gen. Identitatea de gen explicită (asocierea "sine"-"gen") a fost măsurată în
format Likert. Subiecţii au cotat 6 substantive masculine şi 6 feminine (listate mai jos în
descrierea măsurătorilor IAT) pe o scală cu 7 puncte, care avea ancorele 1 = "deloc
caracteristic ţie" şi 7 = "extrem de caracteristic ţie". Această
măsurătoare a fost analizată scăzând scorul mediu pentru cei 6 itemi masculini din cel pentru
cei 6 itemi feminini. în consecinţă scoruri înalte reprezintă asociaţii mai puternice ale sinelui
cu "femeie".
Atitudinea faţă de gen. Variabila atitudine explicită faţă de gen a combinat două măsurători:
una în format termometru şi una în format Likert. Măsurătoarea termometru a fost ca aceea
pentru stima de sine, cele două concepte care au fost cotate pe scala căldurii sentimentului
fiind "femei" şi "bărbaţi". Scorul de diferenţă pentru această măsurătoare a folosit cotarea
pentru "bărbaţi" scăzută din cea pentru "femei". Scala Likert a atitudinii faţă de gen a fost de
asemenea paralelă celei pentru stima de sine, fiind construită din cotările a 6 itemi neplăcuţi şi
6 plăcuţi (de două ori fiecare) o dată pe o scală cu intervalul de la "deloc caracteristic
bărbaţilor" (1) până la "extrem de caracteristic bărbaţilor" (7) şi o dată pe o scală similară
referitoare la femei. Scalele de atitudine pentru ambele concepte au fost obţinute scăzând
scorul mediu pentru cei 6 itemi neplăcuţi din cel pentru cei 6 itemi plăcuţi. Scorul de diferenţă
pentru atitudinea faţă de gen a fost calculat ca scorul de atitudine pentru bărbaţi, scăzut din
scorul de atitudine pentru femei. O măsurătoare combinată pentru atitudinea faţă de gen a fost
elaborată pentru fiecare subiect împărţind iniţial fiecare din cele două măsurători ale
asociaţiei "gen"-"valenţă" la abaterea standard şi apoi făcând media celor două valori
rezultate. Scoruri mai mari reprezintă asociaţii mai puternice a femeii cu valenţe pozitive.
Măsurătorile IAT
Subiecţii au completat trei proceduri IAT administrate pe computer care măsurau stima de
sine implicită, identitatea de gen şi atitudinea faţă de gen. Aceste măsurători IAT au fost pe
cât posibil paralele scalelor explicite Likert pentru fiecare dintre aceste constructe, utilizându-
se aceiaşi itemi stimuli pentru ambele tipuri de măsurare. Ordinea celor trei măsurători IAT a
fost contrabalansată între subiecţi. După o analiză iniţială care a arătat că ordinea
administrării măsurătorilor IAT nu avea nici un efect sistematic, nu a mai fost considerată un
predictor în analizele ulterioare.
Fiecare din cele trei măsurători IAT a folosit schema în 5 paşi prezentată în figura 3. Fiecare
pas implica un bloc de 20 de încercări care a fost considerat drept exerciţiu. Paşii trei şi cinci,
cele două sarcini care ofereau date pentru măsurătoarea IAT, aveau
fiecare un bloc adiţional de 40 de încercări pentru colectarea de date. Valorile mediilor
performanţelor pentru cele două sarcini combinate au fost calculate folosind procedurile
descrise de Greenwald şi colab. (1998). Acestea includ (a) eliminarea primelor două încercări
din blocurile de 40 de încercări, datorită latenţei tipice mari a răspunsului; (b) analizarea
latenţelor pentru toate încercările, incluzând acelea la care se fac erori; (c) înregistrarea
latenţelor sub 300 ms ca având 300 ms şi a celor peste 3000 ms ca având 3000 ms şi (d)
transformarea logaritmică datelor rezultate înainte de a calcula performanţele medii. Aşa cum
au arătat Greenwald et al., aceste proceduri elimină o parte din aberaţiile statistice, dar nu
produc rezultate care să fie substanţial diferite de cele obţinute prin proceduri alternative de
management al datelor. Scorurile IAT au fost calculate ca diferenţe de medii între cele două
sarcini combinate, întotdeauna cotate în aceeaşi direcţie ca şi în descrierea anterioară a
scalelor Likert.
Şinele idiografic şi alţi itemi. Anterior testelor IAT fiecare subiect a fost rugat să genereze un
item reprezentând şinele, răspunzând la fiecare din următoarele 7 amorse: numele, un
prenume, al doilea prenume, oraşul unde locuiesc, statul unde locuiesc, ţara unde locuiesc şi
rasă-etnie.12 Subiecţii au introdus fiecare item într-o fereastră de dialog pe ecranul
computerului. După ce au generat cei 7 itemi, subiecţii au selectat un item adiţional pentru
fiecare din cele 7 categorii pentru a-1 reprezenta pe "celălalt". Pentru fiecare din selecţiile
pentru "celălalt" subiecţilor li se oferea o varietate largă de opţiuni pentru fiecare probă şi
erau rugaţi să selecteze, pentru fiecare, una din acestea care nu era nici asociată cu ei înşişi,
nici în mod special plăcută sau neplăcută. Subiecţilor li s-a dat oportunitatea de a elimina unul
sau doi itemi din categoriile cu 7 itemi referitoare la "sine" şi "altul" dacă itemii generaţi sau
selectaţi nu reprezentau bine acele categorii.
Stima de sine. Pe lângă itemii pentru contrastul "sine"-"altul", IAT-ul pentru stima de sine
solicita itemi pentru contrastul
12
Acesta diferă de reprezentarea prin pronume sau generică a sinelui şi a celorlalţi din figura 3. Greenwald şi
Farnham (2000) au folosit ambele formate pe aceiaşi subiecţi şi au găsit că măsurătorile rezultate corelau foarte
bine una cu alta şi aveau corelaţii similare cu o a treia variabilă.
"plăcut"- "neplăcut" (valenţă). Pentru contrastul de valenţe, "plăcut" a fost reprezentat de 6
cuvinte ("bucurie", "căldură", "aur", "fericit", "zâmbet", "plăcere") şi "neplăcut" de 6 cuvinte
("tristeţe", "agonie", "durere", "duhoare", "murdărie", "moarte"). Acestea au fost aceleaşi 12
cuvinte folosite la scalele Likert pentru stima de sine şi atitudinea faţă de gen. Scorul 1AT
pentru stima de sine a fost scorul diferenţei calculat prin scăderea performanţei medii pentru
blocul sarcinii de clasificare în categoriile "sine"-sau-"plăcut" vs. "altul"-sau-"neplăcut" din
cea a blocului pentru sarcina de clasificare în categoriile "altul"-sau-"plăcut" vs. "sine"-
sau-"neplăcut". Scoruri înalte reprezintă asociaţii ale sinelui cu valenţă pozitivă (mai mult
decât negativă).
Identitatea de gen. IAT-ul pentru identitatea de gen a folosit acelaşi contrast "sine"-"altul"
care a fost folosit în IAT-ul pentru stima de sine. Pentru contrastul dintre genuri
("bărbat"-"femeie"), "bărbat" a fost reprezentat de 6 cuvinte ("bărbat" (man), "băiat", "fiu",
"domn", "masculin" (male), "tip") şi femeie de 6 cuvinte paralele "femeie" (woman), "fată",
"fiică", "doamnă" (madam), "feminin" (female), doamnă (lady)). Aceste 12 cuvinte au fost
aceleaşi cu cele folosite la scalele Likert asupra identităţii de gen şi atitudinii faţă de gen.
Scorul diferenţă pentru măsurătoarea LAT a identităţii de gen a fost calculat astfel încât
scorurile înalte să reprezinte asociaţii mai mari ale sinelui cu "femeie" decât cu "bărbat".
Atitudinea faţă de gen. IAT-ul pentru atitudinea faţă de gen a folosit aceeaşi comparaţie
"bărbat"-"femeie" ca şi în IAT-ul pentru identitatea de gen şi aceeaşi comparaţie
"plăcut"-"neplăcut" ca şi în IAT-ul pentru stima de sine. Diferenţa a fost calculată în aşa fel
încât scorurile înalte să reprezinte asociaţii mai puternice ale femeii cu valenţa pozitivă (mai
degrabă decât ale bărbatului cu valenţa pozitivă).
Rezultate şi discuţii
Figura 7 sumarizează cele trei măsurători IAT şi prezintă latenţele medii pentru cele două
sarcini combinate ale fiecărei măsurători IAT (acelea corespunzând paşilor 3 şi 5 în figura 3).
Figura 8 prezintă distribuţiile datelor pentru toate măsurătorile, IAT şi prin autoevaluare.
PERECHILE DE CONCEPTE PENTRU TESTUL DE ASOCIAŢII

IMPLICITE
PERSOANĂ ŞINELE GEN BĂRBAT VALENŢĂ POZITIVĂ
CELĂLALT Shelly FEMEIE Masculin NEGATIVĂ Bucurie
Mary Diane Feminin Bărbat Tristeţe Căldură
Susan Farnham Femeie Băiat Agonie Aur
Smith Seattle New Fată Fiu Suferinţă Bucuros
Haven WA Fiică Domn Duhoare Zâmbet
CT Doamnă Mizerie
B IDENTITATE DE GEN
Sine-sau-bărbat vs. altul-sau-femeie j Sine-sau-femeie vs. altul-sau-barbat ]
STIMA DE SINE
Sine-sau-negativ vs. altul-sau-negativ ! Sine-sau-pozitiv vs. altul-sau-negativ I
ATITUDINEA DE GEN Bărbat-sau-pozitiv vs. femeie-sau-negativ Bărbat-sau-negativ vs. femeie-sau-pozitiv j
0 256 SCS 7S0 îGOD t25Q
Latenţa medie la sarcinile combinate (ms)
Figura 7. Stimulii Testului Asociaţiilor Implicite (IAT) şi măsurătorile experimentului atitudinii faţă de gen.
Subiecţi femei, N = 65. A: Itemii prezentaţi reprezintă cea mai parte dintre aceia folosiţi pentru cele trei măsurători
IAT. Itemii prezentaţi pentru "sine" şi "altul" sunt aceia pe care autorul articolului, Shelly D. Farnham i-ar fi
selectat ca subiect. B: Graficul datelor prezintă latenţele medii pentru cele două sarcini combinate incluse în
fiecare dintre cele trei măsurători IAT. Efectul mediu IAT pentru fiecare măsurătoare este diferenţa dintre valoarea
de sus şi valoarea de jos, între mediile prezentate pentru fiecare sarcină combinată. Datele sunt din Farnham şi
Greenwald (1999).
Măsurători implicite
Rezultate descriptive. Partea de sus a figurii 8 arată că toate cele trei măsurători implicite au
fost polarizate înspre valori înalte. Acest fapt nu a fost surprinzător. Era de aşteptat ca
eşantionul de femei studente să prezinte, în medie, identitate relativă la grupul de apartenenţă
ca femei (adică scoruri înalte, polarizate pentru asocierea "sine"-"femeie"), de asemenea
scoruri pozitive pentru stima de sine care sunt tipice pentru eşantioanele de studenţi (scoruri
polarizate înalte pentru asocierile "sine"-"pozitiv"). Scorurile înalte polarizate pentru a treia
măsurătoare (asocierea "femeie"-"pozitiv") au fost de
aşteptat ca urmare a Predicţiei 1. Asta înseamnă, aşa cum arată figura 6, că atunci când două
variabile predictori au ambele valori înalte, a treia variabilă (criteriul) este de aşteptat să aibă
valori înalte. Deoarece toate cele trei măsurători au fost polarizate înspre valori înalte, s-a
aşteptat ca toate trei corelaţiile de ordin zero să fie pozitive. în figura 9 aceste corelaţii de
ordin zero sunt prezentate pe laturile triunghiului interior al imaginii de sus. în concordanţă cu
aceste aşteptări, toate cele trei corelaţii au fost pozitive (p < 0.01).
Regresiile ierarhice. Testările celor trei regresii ale predicţiei 1 - una folosind fiecare dintre
cele trei măsurători IAT ca şi criteriu -sunt sumarizate în imaginea din stânga a figurii 9. în
figura 9, Ri este coeficientul de regresie pentru primul pas al regresiei în care doar termenul
interacţiunii a fost introdus ca predictor. R2 este coeficientul celui de-al doilea pas, care a
adăugat cele două variabile componente ale interacţiunii ca predictori. Aceşti doi paşi ai
regresiei corespund ecuaţiilor prezentate înainte (ecuaţiile 1 şi 2).
Aşa cum am descris anterior, fiecare dintre cele trei analize de regresie au oferit 4 indicatori
consistenţi cu Predicţia 1. Pentru a recapitula, cei 4 indicatori sunt următorii: (a) în pasul 1 un
Rj substanţial asociat cu o valoare pozitivă a lui b>i, (b) o valoare pozitivă a lui b] în pasul 2,
(c) o creştere nesemnificativă de la pasul 1 la pasul 2 în varianta explicată a criteriului şi (d)
nici b1( nici b2 semnificativ diferite de 0 în pasul 2. Toţi aceşti 4 indicatori au apărut, aşa cum
s-a prevăzut, în fiecare dintre cele trei analize de regresie sumarizate în imaginea de sus a
figurii 9. în particular, (a) cele trei valori standardizate pentru bi în pasul 1 erau în medie de
+0.449 (p < 0.0004); (b) coeficienţii bi în pasul 2 au fost cu toţii pozitivi ca semn, cu corelaţii
parţiale în medie de +0.20; (c) creşterile lui R2 de la pasul 1 la pasul 2 au fost nesemnificative
(p > 0.48) şi (d) toate valorile bi şi b2 la pasul 2 au fost nesemnificative (p > 0.25). Pe scurt,
aceste rezultate au fost consistente fără echivoc cu Predicţia 1.
Măsurători explicite
Triunghiul interior al imaginii din dreapta din figura 9 arată că toate cele trei corelaţii de ordin
zero dintre măsurătorile explicite diferă de cele aşteptate conform Predicţiei 1 în baza
distribuţiilor celor trei măsurători (vezi jumătatea din dreapta a figurii 8). Două corelaţii de
ordin zero, care se aştepta a fi pozitive ca semn sunt
negative şi a treia, care ar fi trebuit să fie aproape zero, are o valoare pozitivă semnificativă
statistic. Pentru rezultatele regresiei multiple (de asemenea sumarizată în imaginea de jos a
figurii 9), semnele de exclamare de după fiecare din cele trei valori Ri indică faptul că
asocierile dintre coeficienţii bi şi aceşti Ri au fost toate opuse predicţiei ca semn (adică
negative), în mod evident în dezacord cu Predicţia 1. Eşecul Predicţiei 1 la primul pas al
analizei de regresie a făcut rezultatele analizei pasului al doilea nerelevante pentru evaluarea
Predicţiei 1.
MĂSURI ALE ASOCIAŢIILOR IMPLICTE
Fem.-Poz.
Sine-Fem.
Sinc-Poz.
MĂSURI ALE ASOCIAŢIILOR EXPLICITE
Fem.-Poz.
Sine-Fem.
Sine-Poz.
DEVIAŢII STANDARD
Figura 8. Distribuţiile măsurătorilor implicite si explicite pentru un design ilustrativ al identităţii echilibrate. Sunt
reprezentate intervalele, medianele, limitele quartilelor şi câteva dintre cazurile extreme (cercuri) pentru
măsurătorile: (A) implicite şi (B) explicite (prin autoevaluare) ale asociaţiilor din experimentul ilustrativ. Subiecţii
femei, N=65 pentru măsurătorile implicite şi N=57 pentru măsurătorile explicite; datele sunt din Farnham &
Greenwald (1999). Fem=femeie; Poz=pozitiv.
(grup) FEMEIE
A. MĂSURĂTORI IMPLICITE
Ri = .445, R2 = .454
(M = +2.4) (atribut)
Femeie-Pozitiv POZITIV
SINE
Creşterea medie a lui R . Pasul 1: 20,1%; Pasul 2: 1,3%
(grup) FEMEIE
B. MĂSURĂTORI EXPLICITE
Ri = .145!, R2 = .339
(M = +0.2) (atribut)
Femeie-Pozitiv POZITIV
SINE
Creşterea medie a lui R2. Pasul 1: 1,5%; Pasul 2: 10,7%
Figura 9. O sumarizare a testelor statistice pentru măsurătorile implicite şi explicite. Experimentul ilustrativ a
folosit un design al identităţii echilibrate cu măsurători (A) implicite şi (B) explicite ale asocierilor dintre sine-grup
şi concepte atribut, care sunt înscrise la colţurile fiecărui triunghi exterior. Toate valorile medii sunt prezentate în
unităţi de abateri standard, fără a se modifica poziţia lui zero. Fiecare corelaţie de ordin zero (r 0) de pe fiecare
muchie a unui triunghi interior leagă cele două măsurători ale asociaţiei indicate de săgeţile muchiei. Aceste r 0 sunt
consistente cu Predicţia 1 a teoriei de faţă dacă au acelaşi semn cu valoarea medie a măsurătorii asociaţiei rămase ,
care apare pe latura paralelă (adică opusă) a triunghiului extern ( vezi discuţia din text asupra figurii 6). De
exemplu, r0 dintre măsurătorile asocierilor "femeie"- "pozitiv" şi "sine"- "pozitiv" era aşteptat a fi pozitiv în ambele
imagini ale figurii deoarece valoarea medie pentru asocierea
rămasă, "femeie"-"sine", este polarizată pozitiv în ambele. Corelaţia de +0,34 în imaginea de sus este consistentă
cu teoria , dar corelaţia corespondentă de -0,10 din imaginea de jos nu are semnul pozitiv prevăzut şi este în
consecinţă inconsistentă cu teoria. Corelaţia parţială medie din fiecare triunghi interior este media corelaţiilor
parţiale ale efectului de interacţiune obţinută la al doilea pas în cele trei analize de regresie ierarhică multiplă care
sunt sumarizate în fiecare imagine. Rj şi R2 reprezintă coeficienţii regresiei multiple produşi, succesiv, în primul şi
al doilea pas ai acestor analize de regresie. Semnele exclamării (!) sunt puse după valorile r 0 care sunt opuse ca
semn predicţiei şi după valorile Rt care sunt asociate cu coeficienţi de interacţiune opuşi faţă de predicţie (adică
negativi). Pentru fiecare r0 şi R, din imaginea de sus (N=65), valorile de 0,244; 0,317 şi 0,344 sunt asociate cu
valori p de 0,05; 0,01; respectiv 0,005. Pentru fiecare r0 şi Ri din imaginea de jos (N=57), valori de 0,261; 0,338 şi
0,367 sunt asociate cu valori p de 0.05; 0,01; respectiv 0,005. Datele sunt din Farnham şi Greenwald (1999).
Pe scurt, rezultatele experimentului ilustrativ au fost în conformitate cu Predicţia 1 pentru
măsurători implicite, dar nu şi explicite. Pentru măsurătorile implicite, ecuaţia 1 a explicat o
medie substanţială a variantei criteriului de 20,1%, fără prea multă variantă adiţională (în
medie de 1,3%) explicată de ecuaţia 2. Pentru măsurătorile explicite, chiar şi acea mică
variantă explicată de ecuaţia 1 (o medie de numai 1,5%) a fost inconsistentă ca direcţie cu
Predîcţia 1.
Testări adiţionale ale Predicţiei 1.
Banaji, Greenwald & Rosier (1997). Banaji et al. (1997) au folosit un design al identităţii
echilibrate într-un studiu asupra identităţii rasiale, atitudinilor rasiale şi stimei de sine. Acest
design a înlocuit comparaţia genurilor (bărbat-femeie) din experimentul ilustrativ prezentat în
figura 7 cu un contrast rasial (negru-alb). Subiecţii erau studenţi, bărbaţi şi femei, de la
Universitatea Yale: 30 afro-americani (negri) şi 31 europeni-americani (albi). Deoarece
experimentul lui Banaji et al. a fost finalizat numai pentru măsurători implicite, rezultatele
măsurătorilor explicite nu sunt descrise aici. Datele analizelor de regresie ale măsurătorilor
implicite au fost conforme cu primele două aşteptări ale Predicţiei 1: (a) cei trei coeficienţi Ri
au fost toţi pozitivi, justificând o medie substanţială a variantei criteriului de 30%; şi (b)
coeficienţii bi din pasul 2 au fost toţi pozitivi ca semn, cu corelaţii parţiale în medie de +0,35.
Celelalte două teste au arătat o uşoară deviere de la Predicţia 1: (c) chiar dacă creşterile
valorilor R2 de la pasul 1 la pasul 2 au fost, aşa cum era de
aşteptat, considerabil mai mici decât la pasul 1 (având 7% variantă adiţională explicată), două
din trei au fost semnificative statistic şi (d) una din şase valori b 2 şi b3 a fost semnificativ
diferită de 0 la pasul 2. (Detalii adiţionale asupra metodei de lucru şi datelor pot fi găsite în
Anexă).
Mellott & Greenwald (2000). Mellott & Greenwald (2000) au folosit un design al identităţii
echilibrate pentru investigarea relaţiilor dintre identitatea de vârstă, atitudinile faţă de vârstă
(îmbătrânire) şi stima de sine. Subiecţii lor erau 52 de studenţi (vârsta medie=19,7 ani,
abaterea standard (SD)=1,6) şi 46 de subiecţi în vârstă (vârsta medie=74,7 ani; SD=6,6).
Măsurătoarea implicită a identităţii de vârstă (asocierea sine-bătrân) s-a situat înspre limita de
jos (sine-tânăr). Acest fapt a fost surprinzător fiindcă includerea atât de subiecţi tineri cât şi de
subiecţi în vârstă ar fi trebuit să producă o distribuţie centrată aproape de zero pentru această
măsurătoare. Totuşi, subiecţii în vârstă au manifestat aproape aceeaşi identificare implicită cu
"tânăr" şi aceeaşi negativitate implicită faţă de "în vârstă" pe care au manifestat-o tinerii.
Pentru măsurătorile implicite, rezultatele primului pas al regresiei au fost aşa cum era de
aşteptat, cu valori bi numeric pozitive şi semnificative statistic, justificând o medie de 13%
din varianta criteriului. Pentru măsurătorile explicite, prin contrast, două din valorile bi din
pasul 1 au fost numeric negative şi nici una nu a fost semnificativă statistic, justificând în
medie numai 1% din varianta criteriului. Pentru pasul 2 al analizelor de regresie ale
măsurătorilor implicite, rezultatele nu s-au potrivit foarte bine cu Predicţia 1. Media celor trei
valori fy în pasul 2 a fost foarte aproape de 0 şi două din cele trei regresii au prezentat atât
creştere semnificativă statistic în varianta criteriului explicată la pasul 2 (în medie de 4%) cât
şi devieri semnificative statistic de la valoarea 0 ale coeficienţilor predictorilor variabile
individuale (adică b2 şi b3). Pentru a sumariza, datele măsurătorilor implicite ale lui Mellott şi
Greenwald au oferit suport parţial pentru Predicţia 1, în timp ce măsurătorile lor explicite
deloc. (Detalii adiţionale în legătură cu metode şi datele pot fi găsite în Anexă). 13
13
O replicare a studiului lui Mellott & Greenwald (2000) a fost raportat recent de către Hummert, Garstka,
O'Brien, Greenwald & Mellott (2001). Examinarea rezultatelor lor folosind metoda regresiei ierarhice a dat
rezultate consistente cu cele
Identitatea echilibrată şi stereotipurile

Predicţia 1 a aplicat principiul echilibrului-congruenţei triadei grup de apartenenţă, sine şi
pozitiv (valenţă). In măsura în care asocierile sine-pozitiv şi sine-grup există (o configuraţie
cu o legătură împărtăşită de ordin întâi), ar fi de aşteptat să se dezvolte o asociere grup-
pozitiv. Următorul pas în explorarea şi testarea teoriei de faţă a fost aplicarea principiului
echilibrului-congruenţei la configuraţii în care atributul de valenţă pozitivă din Predicţia 1
este înlocuit cu un atribut-trăsătură. Această substituţie creează un trio de asociaţii care
cuprinde identitatea, un stereotip, şi un concept de sine (vezi fig. 4). Când şinele este asociat
cu un grup care este stereotipic asociat cu o trăsătură, apare o legătură împărtăşită de ordinul
întâi, care leagă atât şinele cât şi trăsătura referitoare la grupul de apartenenţă. Principiul
echilibrului-congruenţei prezice întărirea legăturii dintre sine şi trăsătură. De exemplu,
asocierea stereotipică a femeii cu trăsătura de "căldură". Dacă o femeie asociază "sine" cu
"femeie" şi "femeie" cu "căldură", atunci ar trebui să asocieze "sine" cu "căldură".
Predicţia 2: Identitatea echilibrată şi stereotipurile. Tăria unei asocieri între sine şi un atribut-trăsătură este o
funcţie multiplicativă dintre tăriile asocierilor sinelui cu grupul (identitatea relativă la grupul de apartenenţă) şi
atributul grupului (stereotipul de grup).
Testarea predicţiei 2 cu stereotipurile de gen vizând căldura şi puterea
Predicţia 2 a fost testabilă folosind datele obţinute într-o investigaţie a stereotipurilor de gen
implicite în ceea ce priveşte puterea şi căldura (Rudman et al., 2001). Designul gen-trăsătură
al experimentului 4 al lui Rudman şi colab. a fost diferit de designul gen-atitudine din figura
7, deoarece a folosit comparaţia atributelor trăsătură de putere vs. căldură în locul comparaţiei
de valenţă pozitiv-negativ. în acest design Predicţia 2 se traduce în aşteptarea (din perspectiva
femeii) că tăria asocierii dintre "sine" cu "căldură" ar
ale lui Mellott & Greenwald; descoperirile lor au fost consistente cu predicţia 1 la pasul 1 pentru măsurători
implicite dar nu şi pentru măsurători explicite, şi nu au confirmat-o la pasul al doilea.
trebui să fie rezultanta tăriei identităţii de gen ca femeie şi tăria asocierii stereotipică de gen a
femeii cu "căldură",
în experimentul 4 al Iui Rudman şi colab. (2001), atributul de putere asociat stereotipic cu
bărbatul a fost reprezentat în IAT prin cuvintele "putere" (power), "puternic" (strong),
"încrezător", "dominant", "puternic" (potent), "a comanda" şi "revendicativ" (assert).
Atributul de căldură stereotipic asociat femeii a fost reprezentat de "cald", "afectuos"
(nurturing), "drăguţ" (nice), "dragoste", "grijuliu" (caring), "finuţ" (gentle), "bun" (kind).
Subiecţii au fost 43 de studenţi bărbaţi şi 52 de studente de la Universitatea Washington.
Măsurătoarea explicită a stereotipului a fost obţinută punând subiecţii să coteze fiecare din
cuvintele IAT reprezentând puterea şi căldura pe două scale de 7 puncte, fiecare evaluând
acurateţea cuvântului ca descriptor al bărbaţilor şi femeilor. Similar, măsurătoarea
conceptului de sine a implicat cotarea acestor cuvinte atribute pe două scale de 7 puncte,
fiecare măsurând acurateţea cuvântului ca descriptor al sinelui şi al altora. Fiecare
măsurătoare a fost calculată ca un scor de diferenţe, astfel încât valorile 0 indicau că puterea
şi căldura sunt aplicabile pentru amândouă conceptele comparate ("bărbat" şi "femeie" pentru
măsurătoarea stereotipului; "sine" şi "alţii" pentru măsurătoarea conceptului de sine).
Măsurătoarea explicită a identităţii de gen a fost obţinută printr-o scală de format Likert cu 4
itemi, cotată astfel încât scoruri înalte să indice identificarea de sine ca femeie.
La fel ca pentru Predicţia 1, era posibil pentru fiecare din cele trei asocieri ("femeie"-"sine",
"femeie"-"căldură", "sine"-"căldură") să fie concepută ca dependentă de valorile celorlalte
două. Astfel, strategia statistică a fost de a folosi acelaşi format al regresiei multiple ca şi
pentru Predicţia 1, întreprinzând o analiză ierarhică în doi paşi cu fiecare dintre cele trei
asociaţii, pe rând, în rolul variabilei criteriu. Aceste teste ale predicţiei 2 sunt sumarizate în
figura 10.
Testarea predicţiei 2 cu măsurători implicite
Cum era de aşteptat pentru un eşantion care includea atât femei cât şi bărbaţi, măsurătoarea
identităţii de gen implicite (asocierea "sine"-"femeie") avea o distribuţie
nepolarizată.
Figura 10. O sumarizare al analizelor de regresii multiple pentru identitatea echilibrată. Vezi comentariile figurii
9 pentru interpretarea formatului de prezentare al rezultatelor. Datele măsurătorilor implicite au fost pe deplin
consistente cu Predicţia 1 a teoriei de faţă, atât în paşii 1 cât şi 2 ai celor trei analize de regresii multiple. Prin
contrast, datele măsurătorilor explicite au fost evident inconsistente cu Predicţia 1 la pasul 1, făcând rezultatele
pasului 2 irelevante. Pentru r0 cât şi pentru Ri, în ambele imagini, N = 95, valori de 0.202; 0.263 şi 0.286 sunt
asociate cu valori p de 0.05; 0.01; respectiv 0.005. Datele sunt din Rudman şi colab., 2001, experiment 4.
Măsurătoarea conceptului de sine a fost uşor polarizată înspre valori înalte, indicând o
tendinţă medie de a asocia şinele mai mult cu căldura decât cu puterea. Singura măsurătoare
implicită în mod evident polarizată a fost măsurătoarea stereotipului de gen (asocierea
"femeie"-"căldură"), care a fost polarizată înspre valori înalte, consistentă cu asocierea femeii
mai mult cu căldura şi a bărbatului mai mult cu puterea, aşteptată conform stereotipului.
Polarizarea petrecându-se numai pentru măsurătoarea stereotipului de gen, singura corelaţie
de ordin 0 care a fost de aşteptat să difere de 0 a fost între conceptul de sine şi identitatea de
gen. Cu toate că această corelaţie a fost, aşa cum se aştepta, pozitivă (r = +0.13, p = 0.21), nu
era diferită semnificativ de 0 (ca şi celelalte două corelaţii de ordin 0).
Efectele aşteptate conform predicţiei 1 au fost foarte clar vizibile în cele mai multe din
rezultatele celor trei analize de regresii multiple în doi paşi. Cele trei valori standardizate
pentru bi în pasul 1 au fost toate pozitive, în medie de +0.338 (p < 0.004).Coeficienţii b! din
pasul al doilea au fost toţi pozitivi şi toate cele trei corelaţii parţiale ale interacţiunilor în pasul
doi au fost semnificative statistic (p < 0.001), în medie de +0.36. Creşterile lui R 2 de la pasul
1 la pasul 2 au fost nesemnificative (p > 0.09). Singurele slăbiciuni în confirmarea predicţiei 1
au fost date de faptul că procentajul din varianta criteriului explicată de modelul pasului 1 a
fost doar moderată (în medie de 11%), şi două din cele trei regresii aveau fiecare un predictor
individual variabil semnificativ statistic în pasul 2. Aşa cum am explicat mai sus, aceste
devieri în pasul 2 de la predicţii ar putea fi datorate unui eşec al asumpţiei că lui 0 numeric la
măsurătorile implicite i-ar corespunde absenţa asocierii.
Testarea predicţiei 2 cu măsurători explicite
Două dintre măsurătorile explicite au fost polarizate: stereotipul de gen (asocierea femeii mai
mult cu căldura, a bărbatului mai mult cu puterea) şi trăsătura conceptului de sine (asociera
sinelui mai mult cu căldura decât cu puterea). Aceasta a dus la aşteptarea a două corelaţii de
ordin 0 pozitive, dintre care una singură a fost pozitivă (identitatea de gen cu trăsătura
conceptului de sine (r = 0.12, p = 0.25, vezi figura 10).
Cealaltă valoare, contrar predicţiei, a fost semnificativ negativă (identitatea de gen cu
stereotipul de gen; r = -0.32; p = 0.002). Testul critic al predicţiei 1 este acel al pasului 1 al
celor trei analize de regresii ierarhice. Aşa cum apar în figura 10, două din cele trei regresii nu
au coeficientul pozitiv prezis pentru coeficientul bi în pasul 1 şi singurul coeficient bi pozitiv
din pasul 1 a fost slab (Ri = 0.176; p = 0.09). Cu această lipsă de susţinere a predicţiei 1 în
pasul 1, rezultatele pentru pasul 2 sunt irelevante pentru Predicţia 1.
Testări adiţionale ale predicţiei 2 cu stereotipul de gen referitor la matematică
Nosek, Banaji & Greenwald (în curs de apariţie - b) au investigat conceptele de sine,
stereotipurile de gen şi atitudinile vizând ariile de interes academic pe un lot de 46 de bărbaţi
şi 45 de femei, studenţi la Universitatea Yale. Cele două domenii academice care au fost
comparate pentru măsurătorile implicite şi explicite au fost matematica şi artele (detalii
adiţionale sunt oferite în Anexă). S-a aşteptat ca designul identităţii echilibrate să releve că
asocierile dintre sine şi matematică ar fi consistente cu combinaţia identităţii de gen ca bărbat
sau ca femeie şi cu existenţa unui stereotip de gen care asociază matematica cu bărbaţii.
Experimentul a folosit un design al identităţii echilibrate doar pentru măsurători implicite.
Rezultate regresiilor multiple pentru aceste date ale măsurătorilor implicite au fost pe deplin
consistente cu aşteptările bazate pe Predicţia 1. Cele trei valori standardizate pentru bi în
pasul 1 au fost toate pozitive, în medie de +0.359 (p < 0.003). Coeficienţii bi în pasul 2 au
fost toţi pozitivi ca semn, în medie de +0.16 (unul dintre ei a fost semnificativ statistic). în
plus, creşterile lui R2 de la pasul 1 la pasul 2 au fost toate nesemnificative (p > 0.30) şi nu au
fost deviaţii semnificative de la valoarea 0 pentru predictorii componenţi ai interacţiunilor din
pasul 2. Analiza doar a efectului interacţiunii a pasului 1 a explicat o medie de 14% din
varianta criteriului, pasul 2 adăugând o medie de doar 2%. O descriere a acestor rezultate ale
măsurătorilor implicite din perspectiva femeilor este că e foarte puţin probabil ca femeile care
se identifică puternic ca gen şi au asocierea stereotipică bărbat-matematică să asocieze şinele
cu matematica. Stereotipul devine
astfel un obstacol în aspiraţiile pentru carieră în matematică ale femeilor. Din perspectiva
bărbaţilor, combinaţia identităţii de gen şi a stereotipului devin factori care susţin asociaţia
sinelui cu matematica.
Corolar al predicţiei 2: Valenţa pozitivă a trăsăturilor stereotipice grup de apartenenţă
Predicţia 2 leagă tăria unei componente a conceptului de sine (asocierea sine-trăsătură) cu
tăria unei identităţi relative la grupul de apartenenţă (asociere sine-grup) şi un stereotip
relevant (asocierea grup-trăsătură). Participarea posibilă a legăturii sine-trăsătură în efectele
ce succed principiului echilibrului-congruenţei este conţinută de un corolar al Predicţiei 2.
Legătura sine-trăsătură, alături de o legătură sine-pozitiv (stima de sine), produce o
configuraţie cu o legătură de ordinul 1 împărtăşită, în care şi trăsătura şi valenţa pozitivă sunt
asociate cu şinele. Să considerăm spre exemplu femeile care (a) asociază şinele cu căldura
(aşteptare a predicţiei 2 ca o consecinţă a asocierii sinelui cu femeie şi femeii cu căldură) şi
(b) asociază de asemenea şinele cu pozitiv (adică au stimă de sine crescută). Această
combinaţie creează o legătură de ordinul 1 împărtăşită a nodului "căldură" şi a nodului
"pozitiv" cu şinele. Principiul echilibrului-congruenţei aplicat acestei configuraţii prezice
întărirea asocierii dintre căldură cu pozitiv. Corolarul predicţiei 2 descrie această operaţie de
ordinul 2 a principiului echilibrului-congruenţei.
Corolarul Predicţiei 2: Un atribut care este stereotipic asociat cu grupul de apartenenţă al unei persoane primeşte
valenţă pozitivă.
Conform corolarului, atitudinea (valenţă asociată cu trăsătura stereotipică a grupului de
apartenenţă) ar trebui să fie o funcţie multiplicativă a tăriilor asocierilor sine-grup (identitate
relativă la grupul de apartenenţă) şi grup-trăsătură (stereotip). Se aşteaptă aceasta deoarece
tăria legăturii sine-trăsătură este aşteptată a fi descrisă de această funcţie multiplicativă. 14
Corolarul poate fi astfel
14
O asumpţie adiţională de care depinde predicţia este aceea că stima de sine este pozitivă şi nu foarte variabilă pe
subiecţii din eşantionul de cercetare; cu alte cuvinte,
testat cu acelaşi format de analiză de regresie multiplă în doi paşi folosit pentru Predicţiile 1 şi
2. Mai mult decât atât, deoarece corolarul tratează atitudinile ca o consecinţă a existenţei
anterioare a identităţii relative la grupul de apartenenţă şi a stereotipurilor faţă de grupuri, este
logic ca acest test să folosească doar acea regresie ierarhică în care măsurarea atitudinii
(asocierea trăsătură-valenţă) este criteriu.
Testarea corolarului prin atitudinea matematică-gen
Experimentul lui Nosek et al. (în curs de apariţie - b) a inclus o măsurătoare implicită a
asocierii matematică-valenţă care a făcut posibilă testarea corolarului Predicţiei 2. Privit din
punctul de vedere al bărbaţilor, corolarul prezice că o atitudine pozitivă faţă de matematică ar
trebui sa fie o funcţie multiplicativă a tăriilor identităţii masculine (asocierea sine-grup) şi a
asocierii de gen stereotipice a matematicii cu "bărbat". Rezultatele regresiei în doi paşi au fost
conforme corolarului Predicţiei 2. Valoarea standardizată a lui bj în pasul 1 a fost pozitivă,
+0.359 (p = IO"5). Coeficientul bi în pasul 2 a fost tot pozitiv, cu o corelaţie parţială de +0.30
(p = 0.004). De asemenea, aşa cum se aştepta, creşterea lui R 2 de la pasul 1 la pasul 2 a fost
nesemnificativă (p = 0.50), şi nici unul dintre coeficienţii predictorilor individual variabili nu
era diferit de 0 la intrarea în pasul 2 (p > 0.30). Ecuaţia 1 explica 20% din varianta
măsurătorii atitudinii implicite faţă de matematică; ecuaţia 2 a adăugat în plus doar 1%.
Aceste rezultate întăresc fără echivoc corolarul Predicţiei 2. 15 O interpretare a rezultatelor ar fi
că efectele faptului că bărbaţilor le place şi femeilor le displace matematica sunt mărite de
tăria identităţilor lor implicite de gen şi stereotipurilor lor implicite faţă de gen.
testul porneşte de la asumpţia că diferenţele individuale în legătura sine-trăsăturâ sunt mult mai substanţiale decât
diferenţele individuale în stima de sine. 15 Testele cu celelalte două măsurători ca şi criterii au arătat de asemenea
rezultate consistente pe deplin cu Predicţia 1.
Discuţiile rezultatelor empirice Sumarizarea datelor empirice

Toate predicţiile teoriei de faţă au fost specificate sub forma dependenţei tăriei unei
măsurători a asociaţiei (criteriu) de produsul multiplicativ al tăriilor celorlalte două măsurători
ale asociaţiei (predictor) dintre cele trei elemente conceptuale ale triadei echilibrului. Aceste
predicţii bazate pe teorie au fost testate folosind analize de regresie ierarhică în doi paşi, în
care doar produsul multiplicativ al celor două măsurători predictori a fost introdus în pasul 1
şi măsurătorile predictorilor individuali au fost adăugate la pasul al doilea. Acest articol
cuprinde 16 analize de acest tip pentru măsurători implicite şi 9 pentru măsurători explicite.
Cea mai importantă aşteptare pentru aceste analize a fost (a) ca termenul produsului
multiplicativ să aibă un coeficient de regresie pozitiv, semnificativ statistic în pasul 1. Această
aşteptare a fost confirmată pentru toate cele 16 analize ale măsurătorilor implicite, dar nu a
fost confirmată de nici una din analizele măsurătorilor explicite.
După găsirea coeficientului pozitiv semnificativ pentru termenul produsului multiplicativ în
pasul 1, s-a încercat (pentru măsurătorile implicite) să se examineze trei aşteptări adiţionale în
ceea ce priveşte rezultatele analizei de regresie în pasul 2: (a) coeficientul termenului
produsului multiplicativ să rămână pozitiv în pasul 2 (s-a confirmat în 15 din 16 teste de
măsurători implicite), (b) pasul 2 nu adaugă variantă semnificativă la cea justificată de pasul 1
(confirmată pentru 12 din 16 teste) şi (c) coeficienţii pentru variabilele predictori individuale
să nu difere semnificativ de 0 în pasul 2 (confirmată de 11 din 16 teste). Aşa cum s-a explicat
anterior, nu este posibil în prezent să se determine dacă neconfirmările ultimelor două
aşteptări ar trebui interpretate ca făcând rău teoriei sau trebuie atribuite eşecului asumpţiei că
valori de 0 la măsurătorile implicite pot fi interpretate ca absenţa asocierii.
De ce consistenţa a apărut doar la măsurătorile implicite?
Predicţiile consistenţei triadice ale teoriei au fost confirmate per ansamblu de datele
măsurătorilor implicite. Din contră, nu a
existat nici o dovada a acestei consistenţe în datele măsurătorilor explicite. Aceste două
observaţii implică disocierea empirică dintre aceste două tipuri de măsurători şi impune
întrebarea: de ce? Ce diferenţă între măsurătorile implicite şi explicite poate explica apariţia
rezultatelor prezise doar pentru măsurătorile implicite?
Raţiunea iniţială a folosirilor măsurătorilor implicite în lucrarea de bază a fost dublă: limitele
introspecţiei - măsurătorile implicite ar putea să fie capabile să măsoare asociaţiile de care
respondentul nu este conştient, şi (b) factorii de răspuns -autoevaluarea unor asociaţii pe care
subiectul le cunoaşte poate fi marcată de factori cum ar fi caracteristicile întrebării (Orne,
1962), teama de evaluare (Rosenberg, 1969) şi jocul de rol al subiectului (S. J. Weber &
Cook, 1972). Aceste două interpretări sunt complementare în sensul că una dintre ele
presupune un set de influenţe (cunoştinţe inconştiente) care afectează măsurătorile implicite
mai mult decât pe cele explicite, în timp ce cealaltă presupune influenţe care afectează în
primul rând măsurătorile explicite (factorii de răspuns). Limitele introspecţiei şi interpretările
dependente de factorii de răspuns nu sunt mutual contradictorii; disocierea implicit-explicit ar
putea fi explicată la fel de bine prin presupunerea operării lor în comun cât şi prin
presupunerea operării lor individuale.
Asumpţia că IAT-ul oferă un acces mai bun la cunoştinţele asociative decât autoevaluarea
este comună şi limitelor introspecţiei şi interpretărilor dependente de factori de răspuns.
Aceasta ar putea părea surprinzător pentru aceia care interpretează consistenţa cognitivă ca un
proces raţional care, prin virtutea de a opera într-o arie conştientă, ar trebui să fie pe deplin
accesibil autoevaluării. Totuşi, nu există un bloc de cercetări care să susţină asumpţia conform
căreia consistenţa cognitivă este o proprietate impusă conştient a structurilor de cunoştinţe.
Problema operării conştiente vs. inconştiente a proceselor consistenţei pur şi simplu nu a fost
un subiect pentru teoriile consistenţei cognitive ale anilor 1950. Neglijarea de către
teoreticieni a ceea ce pare a fi o problemă teoretică importantă poate fi înţeleasă gândindu-ne
că, până destul de recent, marea majoritate a cercetătorilor din psihologia socială (şi a altora)
presupunea tacit că procesele cognitive sunt în general conştiente şi de aceea disponibile prin
autoevaluare. Doar după atacul
lui Nisbett şi Wilson (1977) asupra acestui introspecţionism tacit, cercetătorii din psihologia
socială au început să ia în serios probabilitatea că o parte semnificativă a cunoştinţelor sociale
ar putea să fie inaccesibilă conştiinţei.
Ce măsoară IAT-ul?
Două interpretări ale felului în care IAT-ul diferă de autoevaluare în oferirea unei măsuri a
tăriei asociaţilor sunt legate de cele două justificări pentru disocierea implicit-explicit. Dacă
se presupune că tăriile asociaţiilor măsurate prin IAT sunt accesibile conştiinţei, atunci
diferenţele dintre autoevaluare şi măsurători IAT pot fi înţelese ca diferenţa dintre măsurători
directe şi indirecte ale tăriei asociaţiei. Din acest punct de vedere IAT-ul funcţionează bine ca
măsurătoare indirectă deoarece i se presupune lipsa susceptibilităţii la factori de răspuns care
afectează măsurătorile directe. Totuşi, dacă se presupune că tăriile asociaţiilor măsurate prin
IAT sunt inaccesibile conştiinţei, atunci diferenţa între autoevaluare şi IAT poate fi înţeleasă
ca o diferenţă în accesul lor la cunoştinţele inconştiente. Din nou, nu trebuie să presupunem
că doar una din cele două explicaţii este corectă.
O metodă posibilă pentru a identifica rolurile relative ale limitelor introspecţiei şi factorilor de
răspuns ar fi de a identifica condiţiile în care disocierile între măsurători implicite şi explicite
au sau nu loc. S-au făcut progrese în această direcţie prin identificarea domeniilor în care apar
disociaţiile între IAT şi măsurătorile prin autoevaluare şi altele în care apare consens între
cele două tipuri de măsurători. Au fost identificate disociaţii în studii referitoare la atitudinea
faţă de gen (Greenwald & Farnham, 2000), rasă (Banaji et al., 1997; Greenwald et al., 1998),
etnie (Greenwald et al., 1998) şi vârstă (Mellott & Greenwald, 2000), precum şi în domeniul
stereotipurilor de gen (Nosek et al., în curs de apariţie - b; Goodman et al., 2001). Pe de altă
parte, consensul între măsurătorile implicite şi explicite a fost evidenţiat în studii ale
atitudinilor faţă de candidaţi politici (Nosek, Banaji & Greenwald, în curs de apariţie - a) şi
faţă de unele produse de consum (Brunei, Collins, Greenwald & Tietje, 1999; Maison,
Greenwald & Bruin, 2001). în aceste studii, atitudinile au fost măsurate prin IAT şi
autoevaluare. Domeniile caracterizate ae
corelaţii mari sunt acelea pentru care este plauzibil ca subiecţii să fie puţin motivaţi să-şi
deghizeze atitudinile la măsurătorile explicite. Rezultatele non-disocierii confirmă o
interpretare prin prisma factorilor de răspuns a diferenţei implicit-explicit. Din păcate, pare
aproape la fel de plauzibil faptul că domeniile în care apar non-disocierile sunt acelea care
permit acces introspectiv superior la aceste asociaţii. Pentru moment, distincţia între
interpretările date de perspectivele ce postulează limitele introspecţiei şi factorii ce
influenţează răspunsul în ceea ce priveşte diferenţele în pattern-ul de rezultate pentru
măsurători implicite şi explicite este dificil de rezolvat.
Neglijarea cauzalităţii
Principiul 1 (echilibru-congruenţă) descrie un efect cauzal al configuraţiei legăturilor
împărtăşite de ordinul întâi asupra tăriei asociaţiei dintre două noduri care sunt conectate
ambele cu un al treilea nod. în schimb, Predicţiile 1 şi 2 (ambele fiind bazate pe Principiul 1)
au fost specificate în termenii corelaţiilor dintre tăriile legăturilor asociative existente la un
moment dat între trei concepte, ignorându-se cauzalitatea. De asemenea, testele empirice
oferite de designurile identităţii echilibrate nu pomenesc nimic despre cauzalitate. Această
neglijare a cauzalităţii a fost imposibil de evitat în testarea Principiului 1 în structuri cognitive
naturale. Pentru aceste structuri, se poate ghici ordinea în care diferitele asociaţii se formează,
dar designul identităţii echilibrate nu poate evalua acele presupuneri. Efortul de a evalua
conţinutul cauzal al principiului echilibrului-congruenţei va necesita întreprinderea unor studii
cu concepte create experimental şi cu asociaţiile dintre ele.
Predicţii adiţionale (netestate) Rezistenţa la asocierea a două noduri bipolar opuse
Deoarece membrii unor grupuri demografic diverse din interiorul unei societăţi au deseori o
experienţă culturală larg împărtăşită, baza asociativă pentru cunoştinţele sociale ale
membrilor unor grupuri distincte ar putea să fie foarte similară. De exemplu, este foarte
probabil ca bărbaţii şi femeile să împărtăşească cunoştinţe asupra stereotipurilor de gen care
asociază bărbatul cu anumite trăsături (ex. putere) şi femeia cu altele (ex. căldură). Totuşi, în
centrul acestor reţele de cunoştinţe sociale larg împărtăşite există un nucleu de cunoştinţe
sociale care diferă mult în cadrul sub-grupurilor demografice ale unei societăţi. Aceasta este
colecţia de legături asociative cu şinele. Principalul instrument teoretic folosit în acest articol
a fost descrierea consecinţelor social cognitive ale diferenţelor individuale şi de grup în
conexiunile asociative ale sinelui.
Predicţiile 1 şi 2 au urmat aplicării primului principiu al teoriei (echilibrului-congruenţei) la
configuraţii implicând asociaţii variate ale sinelui la grupul de apartenenţă. Predicţii
adiţionale pot fi generate prin aplicarea primului şi celui de-al doilea principiu al teoriei la
structuri care variază în asociaţiile sinelui. Principiul 2 (dezechilibru - disonanţă) descrie
consecinţele asocierii sinelui cu unul din două concepte bipolar opuse, şi principiul 3
(diferenţierea) descrie consecinţele asocierii sinelui cu ambele concepte ale unei perechi de
noduri bipolar opuse. Cerinţele metodologice pentru testarea predicţiilor ce decurg din
Principiile 2 şi 3 sunt destul de exigente, astfel încât nu s-au întreprins încă testări definitive.
Totuşi este folositoare specificarea următoarelor două predicţii atât pentru a extinde
implicaţiile teoretice ale teoriei cât şi pentru a oferi un obiectiv pentru studiile viitoare.
Predicţia 3. Identitatea comparată, conceptul de sine şi atitudinea. SKS-urile se opun formării de asociaţii ale
grupului de apartenenţă sau sinelui cu concepte asociate unui grup care este bipolar opus grupului de apartenenţă.
Predicţia 3 rezultă din combinarea principiilor echilibrului-congruenţei şi dezechilibrului-
disonanţei. Dacă şinele se asociază cu un concept care este conectat cu un grup bipolar opus
unui grup de apartenenţă (adică un out-grup), atunci principiul echilibrului-congruenţei ar
solicita formarea unei legături între sine şi out-grup. Principiul dezechilibrului-disonanţei se
opune formării unor astfel de configuraţii.
Figura 11 înfăţişează consecinţele aplicării principiului dezechilibrului-disonanţei pe un
fragment de reţea care conţine un
concept legat de o identitate care este bipolar opusă grupului de apartenenţă. Pentru ilustrare,
identităţile bipolar opuse sunt "bărbat" şi "femeie" şi conceptul de "maşinărie" care este
(conform stereotipului de gen) asociat cu "bărbat", în timp ce "şinele" este asociat "femeii".
Principiul dezechilibrului-disonanţei impune rezistenţa la formarea legăturilor unui nod cu
ambele noduri bipolar opuse. în termenii figurii 11, cineva care se identifică drept "femeie"
nu trebuie să formeze o asociaţie între "femeie" şi conceptul identificat ca fiind bărbătesc de
"maşinărie".
Metodele folosite pentru testarea Predicţiilor 1 şi 2 nu au inclus nici o măsură a rezistenţei la
formarea asociaţiilor, descrisă în Predicţia 3. Chiar dacă un astfel de test nu a fost încă
realizat, o posibilă metodă de a testa Predicţia 3 ar fi (a) să se stabilească o asociaţie între un
concept nou şi un grup bipolar opus grupului de apartenenţă şi apoi (b) să se măsoare uşurinţa
achiziţionării asociaţiei dintre grupul de apartenenţă şi noul concept.
Figura 11. Rezistenţa la încorporarea unui stereotip legat de un out-grup în cadrul conceptului de sine. Legăturile
groase reprezintă asociaţiile din structura de cunoştinţe ale unei femei (sau fete). Acestea includ o legătură
stereotipală de gen între conceptele "bărbat"(c?c?c?) şi "maşinărie". Legăturile cu linie întreruptă sunt asocierile
conceptului de sine ("EU"-"maşinărie") şi trăsăturii de gen ("maşinărie"-"femeie"), formării cărora li se opune
principiul dezechilibrului-disonanţei, într-o structură de cunoştinţe care conţine legătura "EU"-"femeie". Ş Ş Ş =
femeie; +++ = valenţă pozitivă; — = valenţă negativă.
Diferenţierea unui grup conectat cu concepte bipolar opuse

Principiul dezechilibrului-disonanţei descrie rezistenţa la formarea de configuraţii în care un
concept este conectat cu două noduri bipolar opuse. în pofida acestui principiu, astfel de
concepte constrânse (vezi definiţia 3) sunt importante deoarece ele apar în mod natural atunci
când (a) mediul social se schimbă (adică atunci când o persoană devine membru al unui grup
care anterior era un out-grup),
(b) mediul social este defectuos (ex. dacă un părinte sau o altă persoană semnificativă este
alternativ iubitoare şi punitivă), şi
(c) mult mai comun, când prietenii cei mai buni ai cuiva sunt______
(completaţi spaţiul liber cu numele unui grup neacceptat, stigmatizat, sau cu statut social
scăzut). Figura 12 prezintă o situaţie generalizată de ultimul tip - o legătură între sine şi
membrul unui grup care este asociat cu valenţă negativă. Efectele acestei situaţii, aşa cum ar
fi de aşteptat pe baza Principiului 3 (diferenţierea), sunt cuprinse în Predicţia 4.
Predicţia 4. Diferenţierea out-grupurilor. Asocierea sinelui cu un membru dintr-un out-grup neacceptat induce
diferenţierea out-grupului în subconcepte cu valenţe pozitive şi negative.
Similar situaţiei în care se află Predicţia 3, Predicţia 4 solicită metode care nu sunt încă
suficient de elaborate pentru a o testa.
Discuţie generală
Relaţia dintre identitatea socială şi teoriile de auto-categorizare
Constructele de atitudine, stereotip, concept de sine şi stimă de sine sunt foarte populare
printre cercetătorii din psihologia socială. Cel puţin unul dintre aceste constructe a fost
menţionat în 90% din cele 601 articole din volumele din 1996-1998 ale revistelor Journal of
Personality and Social Psychology care au fost accesibile prin baza de date cu texte integrale
ale American Psychological Association. Un indicator al utilităţii teoriei care relaţionează
cele patru constructe este sugerat de observaţia că două sau mai multe din
cele patru constructe au fost menţionate în 72% din cele 601 articole, trei sau mai multe în
40%, şi toate patru în 12% din articole.
Cercetările anterioare care se apropie cel mai mult de relaţionarea celor patru constructe de
atitudine, stereotip, concept de sine şi stimă de sine se constituie în blocul de cercetări şi
teorie asupra identităţii sociale, în particular teoria identităţii sociale propusă de Tajfel (Tajfel,
1982; Tajfel & Turner, 1986) şi teoria mai recentă a auto-categorizării propusă de Turner
(Turner, Hogg, Oakes, Reicher & Wertherell, 1987). Teoria identităţii sociale (Social Identity
Theory - SIT) se centrează pe conflictul intergrup şi discriminarea asociată cu identificarea de
grup. Teoria auto-categorizării (Self-categorization Theory — SCT) încorporează şi extinde
teoria identităţii sociale la o colecţie mai largă de fenomene sociale plasând reprezentarea
socio-cognitivă a sinelui în centrul ei teoretic (vezi Turner et al., 1987, pag. 42-43). în ceea ce
priveşte teoria de faţă (Unified Theory - UT), atât SIT cât şi SCT presupun existenţa unei
strânse relaţii între apartenenţa la grup şi stima de sine.
Figura 12. Configuraţia diferenţierii unui concept constrâns. în această diagramă, şinele ("EU") este legat de un
"altul" plăcut care este membrul unui (adică conectat cu) out-grup cu valenţe negative (—). în această configuraţie
"EU", "altul" şi "out-grupul" sunt toate constrânse (în sensul Definiţiei 3) datorită legăturilor lor simultane (directe
sau mediate) cu cele două concepte-valenţă bipolar opuse. Presiunea poate să dispară prin diferenţierea (Principiul
3) oricăruia dintre aceste trei concepte. Diferenţierea out-grupului ar putea fi cea mai stabilă rezolvare deoarece
acestei diferenţieri ar fi cel mai puţin probabil să i se opună influenţe de echilibru-
congruenţă apărute din afara fragmentului SKS. Diferenţierea, care este indicată de linia punctată care împarte out-
grupul în două noduri, permite formarea legăturilor cu linii întrerupte (aşteptate conform principiului echilibrului-
congruenţei) şi le permite să existe într-o configuraţie ne-constrânsă. +++ = valenţă pozitivă.
Toate cele trei teorii generează cu uşurinţă aşteptări similare implicând stima de sine,
identitatea relativă la grupul de apartenenţă, şi preferinţa pentru grupul de apartenenţă. Toate
aceste trei teorii sugerează că stima de sine este mărită prin apartenenţa la un anumit grup, şi
că persoanele care se identifică puternic cu un anumit grup vor afişa mai multe atitudini
pozitive faţă de acel grup decât cei care au o identificare mai slabă cu grupul.
Există o serie de diferenţe structurale uşor de observat între SCT şi UT. SCT consideră auto-
categorizarea ("gruparea cognitivă a sinelui cu o clasă de stimuli"; [Turner et al., 1987, pag.
44]) ca fiind structura sa reprezentaţională, în timp ce elementele reprezentaţionale ale UT
sunt asociaţiile. Mai mult decât atât, SCT concepe şinele ca o structură ierarhică de auto-
categorizări la trei nivele de abstracţie (Turner et al., 1987, pag. 45), în contrast cu structura
asociativă non-ierarhică a UT. Chiar dacă aceste aspecte structurale abstracte ale teoriilor sunt
evident diferite, nu este evident nici că sunt fundamentale teoretic (ex. grupările cognitive ale
SCT ar putea fi transformate în formatul de asocieri al UT) şi nici că se traduc în diferenţe ale
aşteptărilor empirice.
O diferenţă substanţială există între SIT şi UT, în felul în care înţeleg stima de sine în relaţie
cu tăria identificării cu un grup de apartenenţă nou. Această diferenţă poate fi văzută în felul
în care cele două teorii explică rolul stimei de sine în fenomenul grupului minimal (Tajfel,
Billig, Bundy & Flament, 1971). Denumirea de "grup minimal" vine de la observaţia că cele
mai mici baze pentru stabilirea unei relaţii de apartenenţă la un grup social - chiar şi un grup
nefamiliar - duc la faptul că noul membru face judecăţi care vor fi, foarte probabil, biasate în
favoarea grupului. Analiza teoriei de faţă asupra relaţiei dintre stima de sine şi identificarea
relativă la grupul de apartenenţă poate fi generalizată pornind de la figura 5, înlocuind
conceptul "femeie" din figura 5 cu cuvântul nou "grup". Conform UT se aşteaptă ca stima de
sine mai mare să fie asociată cu preferinţa mai mare pentru noul grup (principiul
echilibruluicongruenţei impune ca tăria legăturii dintre noul grup şi valenţa pozitivă să fie
influenţat în mod pozitiv de tăria legăturii sinelui cu valenţa pozitivă). în contrast cu modul în
care UT tratează stima de sine, ca şi conexiune asociativă a sinelui cu valenţa pozitivă, SIT
tratează stima de sine ca o forţă motivaţională (dorinţa pentru o imagine de sine pozitivă) care
conduce la folosirea indentităţilor de grup ca piedestal uri de la înălţimea cărora să poată face
comparaţii (adică generarea unei imagini de sine pozitive prin promovarea grupurilor de
apartenenţă sau denigrarea out-grupurilor). în timp ce SIT prezice că biasarea în favoarea unui
grup nou de apartenenţă este mai mare pentru aceia care au o stimă de sine scăzută (Hogg &
Mullin, 1999; Rubin & Hewstone, 1998), predicţia UT este că biasarea în favoarea unui grup
nou de apartenenţă este mai mare pentru cei care au stimă de sine crescută.
Alte diferenţe ale UT faţă de SIT şi SCT derivă din principiile consistenţei postulate de teoria
unificată, care produc pattern-urile de date prezise şi testate în experimentele 1-5 prezentate în
acest articol. Acestea sunt diferenţele la nivelul predicţiilor asupra detaliilor şi nu se referă la
predicţii mutual opuse.
Probabil că cea mai mare diferenţă între teoria unificată pe de o parte şi SIT şi SCT pe de altă
parte este o consecinţă a diferenţelor metodologice utilizate în testarea teoriilor. Programele
de cercetare ale SIT şi SCT au precedat orice distincţie general acceptată între măsurători
implicite şi explicite. Astfel, cercetările SIT şi SCT au progresat prin măsurători explicite.
Testele UT au fost întreprinse în paralel cu măsurători implicite şi explicite, conducând la
rezultatul (până acum) consistent că pattern-urile prezise de UT sunt mai evidente pentru
măsurătorile implicite decât pentru cele explicite. în consecinţă, este foarte probabil ca testele
UT să continue în principal cu măsurători implicite, în timp ce SIT şi SCT să rămână
identificate la nivel empiric cu măsurătorile explicite.
Conexiuni cu trecutul, prezentul şi viitorul
Similarităţi cu vechile teorii ale consistenţei Odată cu propunerea celor trei principii ale
teoriei unificate, au fost subliniate legăturile acestora cu teoriile consistenţei. Cele trei
principii suni în mod special similare cu teoria echilibrului a lui
Heider (1958), mai mult decât cu teoria disonanţei a lui Festinger (1957) sau cu teoria
congruenţei a Iui Osgood şi Tannenbaum (1955). Totuşi, toate aceste trei teorii împărtăşesc
ideea centrală că relaţiile dintre concepte tind înspre structuri organizate pe principiul
consistenţei cognitive. Probabil că ceea ce s-a pierdut din vedere în timpul competiţiei dintre
aceste teorii a fost faptul că: (a) acest principiu de bază al consistenţei a fost într-adevăr
împărtăşit de toate teoriile şi (b) acest principiu împărtăşit nu a fost niciodată pus sub semnul
întrebării în mod serios nici de rezultatele cercetărilor, nici de teoria abstractă. Acelaşi
principiu al consistenţei este şi trăsătura centrală a teoriei de faţă. Principiile echilibrului-
congruenţei, dezechilibrului-disonanţei şi diferenţierii postulate de teoria unificată prezintă în
moduri diferite tema centrală a consistenţei şi s-ar putea demonstra că ele sunt derivabiie
dintr-un singur principiu mai general (Shoda, Tiernan & Greenwald, 2000).
Teoria de faţă depăşeşte evident teoriile anterioare ale consistenţei din două puncte de vedere.
In primul rând, datorită împrumutării formatulului reprezentărilor contemporane ale reţelelor
neurale, structura mentală schematică a teoriei de faţă (vezi figura 1) este construită doar din
două tipuri de entităţi: noduri care reprezintă concepte şi legături care reprezintă asociaţii. 16 în
aî doilea rând, teoria de faţă este avantajată de disponibilitatea măsurătorilor implicite pentru
teste empirice. Rezultatele experimentului prezentat ca suport al Principiului 1 al teoriei au
indicat până acum că predicţiile teoriei sunt verificate cu măsurători implicite (nu şi
explicite).
Teoria de faţă a fost specificată astfel încât să considere echilibrul ca o proprietate a
asociaţiilor la micro-nivelul triadelor, ca acelea ilustrate în figurile 5, 11 şi 12. Cea mai parte
din teoriile anterioare ale consistenţei s-au centrat, în mod similar, pe fragmente izolate ale
sistemului cognitiv. Totuşi, au păstrat implicaţia -prezentă şi în teoria de faţă - că există
posibilitatea ca această analiză
16
Pe de altă parte, teoria echilibrului a lui Heider (Î958) distingea între două tipuri de noduri (persoane şi concepte)
şi două tipuri de legături (de asociere şi de preferinţă). Teoriile disonanţei şi congruenţei nu au folosit reprezentări
prin reţele asociative. Formatul nod-şi-conexiune al teoriei unificate face posibilă descrierea atitudinii,
stereotipului, conceptului de sine şi stimei de sine, printr-un singur cadru teoretic. De asemţ-'iea depăşeşte câteva
probleme pe care le-a întâlnit He; ier în încercarea lui de a trata conceptul de relaţie de "neasociere" (vezi nota de
subsol 3).
să fie extinsă la fragmente mai largi, poate chiar la întreaga reţea (cf. Cart Wright şi Harary,
1956).
Influenţe contemporane
Chiar dacă acest articol caută să reînvie o perioadă trecută de teoretizare a consistenţei
cognitive, instrumentele folosite pentru aceasta sunt contemporane. Distincţia implict-explicit
din acest articol subliniază o distincţie dintre procese automate şi deliberate, care a fost făcută
în mod frecvent în teoriile recente ale psihologiei sociale (vezi Chaiken & Trope, 1999;
Wilson, Lindsey & Scholler, 2000). Distincţia implicit-explicit poate de asemenea să fie
legată de un contrast pe care psihologii din mediul academic au evitat-o cu sârg în cea mai
parte a secolului XX - concepţia unor moduri de cunoaştere conştientă şi inconştientă
funcţional distincte. Justificarea asociaţionistă a cogniţiei din teoria de faţă este în mod
evident inspirată din teoretizarea conexionistă (reţele neuronale), care şi-a stabilizat rădăcini
puternice în psihologia cognitivă, inteligenţa artificială şi neuroştiinţe. Este interesant faptul
că la sfârşitul anilor 1950 când teoriile consistenţei dominau peisajul teoretic al psihologiei
sociale, această abordare asociaţionistă ar fi apărut a fi o relicvă ieşită din modă a teoriilor
behavioriste ale începutului de secol XX, cum ar fi cea a lui Edward Lee Thorndike (acesta şi-
a denumit propria abordare "conexionistă"; Thorndike, 1932).
Posibilităţi pentru unificări ulterioare
Unificarea care a fost realizată în acest articol este în mod evident limitată. Chiar dacă teoria a
avut succes în oferirea unei integrări a patru constructe social-cognitive importante, datele au
arătat că acest succes a fost limitat la domeniul măsurătorilor implicite. O continuare firească
este încercarea de a adapta măsurătorile explicite şi de a le aduce în concordanţă cu asumpţiile
teoriei unificate. De asemenea, dezvoltările ulterioare ale teoriei de faţă ar putea să încerce să
aducă descrieri mai acurate ale manipulărilor situaţionale (cum ar fi succesul şi eşecul) în
acelaşi cadru descris de constructele cognitive şi să extindă teoria la cogniţii asociate cu relaţii
diadice, cum ar fi comparaţiile sociale între membrii unui singur grup.
Concluzii
Acest articol a pornit cu scopul de a dezvolta o integrare teoretică a celor mai importante
constructe cognitive ale psihologiei sociale (stereotipul şi conceptul de sine) cu cele mai
importante constructe afective (atitudinea şi stima de sine). Atât efortul de unificare cât şi
forma finală a teoriei unificate au fost conturate de trei influenţe: (a) interesul crescut pentru
cogniţia socială automată sau implicită, (b) elaborarea testului IAT şi (c) formularea design-
ului identităţii echilibrate. Cele trei principii reprezentând nucleul teoriei unificate au rădăcini
în teoriile consistenţei cognitive ale psihologiei sociale a anilor 1950 - în mod special teoria
echilibrului a lui Heider (1958). într-o perioadă care valorizează tot mai mult reciclarea
resurselor, refolosirea înţelepciunii conţinută în acest bloc clasic de teorii este un rezultat
satisfăcător.
BIBLIOGRAFIE
Abelson, R. P., Aronson, E., McGuire, W. J., Newcomb, T. M., Rosenberg,
M. J., & Tannenbaum, P. (Eds.). (1968). Theories of cognitive
consistency:A sourcebook. Chicago: Rand-McNally. Aiken, L. S., & West, S. G. (1991). Multiple
regression: Testing and
interpreting interactions. Thousand Oaks, CA: Sage. Anderson, J. R. (1978). Arguments concerning
representations for mental
imagery. Psychological Review, 85, 249-277. Banaji, M. R., Greenwald, A. G., & Rosier, M. (1997,
October). Implicit
esteem: When collectives shape individuals. Paper presented at the
Precortference on Seif, Toronto, Ontario, Canada. Bargh, J. A. (1997). The automaticity of everyday
life. In R. S. Wyer (Ed.),
Advances in social cognition (Voi. 10, pp. 1-61). Mahwah, NJ:
Erlbaum. Bem, D. J. (1972). Self-perception theory. In L. Berkowitz (Ed.), Advances
in experimental social psychology (Voi. 6, pp. 1-62). New York:
Academic Press. Blair, I., Ma, J., & Lenton, A. (2001). Imagining stereotypes away: The
moderation of automatic stereotypes through mental imagery.
Journal of Personality and Social Psychology, 81, 828-841.
Bosson, J. K., Swann, W. B., & Pennebaker, J. W. (2000). Stalking the
perfect measure of self-esteem: The blind men and the elephant
revisited? Journal of Personality and Social Psychology, 79, 631—
643. Brunei, F. F., Collins, C. M., Greenwald, A. G., & Tieţje, B. C. (1999,
October). Making the private public, accessing the inaccessible:
Marketing applications of the Implicit Association Test. Paper
presented at the annual meeting of the Association for Consumer
Research, Columbus, OH. Cartwright, D., & Harary, F. (1956). Structural balance: A generalization of
Heider's theory. Psychological Review, 63, 277-293. Chaiken, S., & Trope, Y. (Eds.). (1999). Dual-
process theories in social
psychology. New York: Guilford. Cohen, J., & Cohen, P. (1983). Applied multiple
regression/correlation
analysis for the behavioral sciences (2nd ed.). Hillsdale, NJ:
Erlbaum. Cunningham, W. A., Preacher, K. 1, & Banaji, M. R. (2001). Implicit
attitude measures: Consistency, stability, and convergent validity.
PsychologicalScience, 121, 163—170. Dasgupta, N., & Greenwald, A. G. (2001). Exposure to admired
group
members reduces automatic intergroup bias. Journal of Personality
and Social Psychology, 81, 800-814. Dasgupta, N., McGhee, D. E., Greenwald, A. G., & Banaji, M. R.
(2000).
Automatic preference for White Americans: Eliminating the
familiarity explanation. Journal of Experimental Social Psychology,
J<5,316-328. Deaux, K., Winton, W., Crowley, M., & Lewis, L. L. (1985). Levels of
categorization and content of gender stereotypes. Social Cognition,
3,145-167. Farnham, S. D. (1999). From implicit self-esteem to in-group favoritism.
Unpublished doctoral dissertation, University of Washington. Farnham, S. D., & Greenwald, A. G.
(1999, June). In-group favoritism _
implicit self-esteem _ in-group Identification. Paper presented at the
llth annual meeting of the American Psychological Society,
Denver, CO. Fazio, R. H., Jackson, J. R., Dunton, B. C, & Williams, C. J. (1995).
Variability in automatic activation as an unobstrusive measure of
racial attitudes: A bona fide pipeline? Journal of Personality and
Social Psychology, 69, 1013-1027. Festinger, L. (1957). A theory of cognitive dissonance. Palo Alto,
CA:
Stanford University Press. Festinger, L., & Carlsmith, J. M. (1959). Cognitive consequences of forced
compliance. Journal of Abnormal Social Psychology, 58, 203-211.
Greemvald, A. G. (1981). Seif and memory. In G. H. Bower (Ed.), The
psychology oflearning and motiv•ation (Voi. 15, pp. 201-236). New
York: Academic Press. Greenwald, A. G., & Banaji, M. R. (1995). Implicit social cognition:
Attitudes, self-esteem, and stereotypes. Psychological Review, 102,
4-27. Greenwald, A. G., & Farnham, S. D. (2000). Using the Implicit Association
Test to measure self-esteem and self-concept. Journal ofPersonality
and Social Psychology, 79, 1022-1038. Greenwald, A. G., McGhee, D. E., & Schwartz, J. L. K. (1998).
Measuring
individual differences in implicit cognition: The Implicit
Association Test. Journal ofPersonality and Social Psychology, 74,
1464-1480. Greenwald, A. G., & Pratkanis, A. R. (1984). The seif. In R. S. Wyer & T.
K. Srull (Eds.), Handbook of social cognition (pp. 129-178).
Hillsdale, NJ: Erlbaum. Haines, E. L. (1999). Elements of a social power schema: Gender stand - 21
unified theory of implicit social cognition point, self-concept, and
experience. Unpublished doctoral dissertation, City University of
New York. Harmon-Jones, E., & Mills, J. S. (Eds.). (1999). Cognitive dissonance:
Progress on a pivotai theory in social psychology. Washington, DC:
American Psychological Association.
Hebb, D. O. (1949). Organization of behavior. New York: Wiley. Heider, F. (1946). Attitudes and
cognitive organization. Journal of
Psychology, 21, 107-112. Heider, F. (1958). The psychology of interpersonal relations. New York:
Wiley. Hewstone, M., Macrae, C. N., Griffiths, R., & Milne, A. B. (1994).
Cognitive models of stereotype change: 5. Measurement,
development, and consequences of stereotyping. Journal of
Experimental Social Psychology, 30, 505-526. Hogg, M. A., & Mullin, B.-A. (1999). Joining groups to
reduce uncertainty:
Subjective uncertainty reduction and group identification. In D.
Abrams & M. Hogg (Eds.), Social identity and social cognition (pp.
249-279). Oxford, England: Blackwell. Hummert, M. L., Garstka, T. A., O'Brien, L., Greenwald, A.
G., & Mellott,
D. S. (2001). Using the Implicit Association Test to measure age
differences in implicit social percepţions. Manuscript submitted for
publication. Jacoby, L. L., Lindsay, D. S., & Toth, J. P. (1992). Unconscious influences
revealed: Attention, awareness, and control. American Psychologist,
47,802-809.
Jones, E. E., & Davis, K. E. (1965). From acts to dispositions: The
attribution process in person perception. In L. Berkowitz (Ed.),
Advances in experimental social psychology (Voi. 2, pp. 219-266).
New York: Academic Press. Karpinski, A., & Hilton, J. L. (2001). Attitudes and the Implicit
Association
Test. Journal ofPersonality and Social Psychology, 81, 774-788. Kelley, H. H. (1967). Attribution
theory in social psychology. Nebraska
Symposium on Motivation, 15, 192-238. Kihlstrom, J. F., & Cantor, N. (1984). Mental representations
of the seif. In
L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology
(Voi. 17, pp. 2-48). New York: Academic Press. Kihlstrom, J. F., & Klein, S. B. (1994). The seif as a
knowledge structure. In
R. S. Wyer & T. K. Srull (Eds.), Handbook of social cognition (2nd
ed., Voi. 1, pp. 153-208). Hillsdale, NJ: Erlbaum. Koffka, K. (1935). Principles of gestalt psychology.
New York: Harcourt,
Brace, & World. Maison, D., Greenwald, A. G., & Bruin, R. (2001). The Implicit Association
Test as a measure of implicit consumer attitudes. Polish
Psychological Bulletin, 32. Retrieved from
http://insight.blackhorse.pl/10012/10012010002a.html Mellott, D. S., Cunningham, W. A., Rudman, L.
A., Banaji, M. R., &
Greenwald, A. G. (2001). Do the IATand priming measure the same
construct? Evidence for the convergence of implicit measures.
Manuscript in preparation, University of Washington. Mellott, D. S., & Greenwald, A. G. (2000). But l
don 'tfeel old! Implicit self-
esteem, age identity, and ageism in the elderly. Unpublished
manuscript, University of Washington, Seattle. Nisbett, R. E., & Wilson, T. D. (1977). Telling more
than we can know:
Verbal reports on mental processes. Psychological Review, 84, 231—
259. Nosek, B., Banaji, M. R., & Greenwald, A. G. (in press-a). Harvesting
implicit group attitudes and beliefs from a demonstration website.
Group Dynamics. Nosek, B., Banaji, M. R., & Greenwald, A. G. (in press-b). Math _ male, me
_ female, therefore math _ me. Journal of Personality and Social
Psychology. Orne, M. T. (1962). On the social psychology of the psychological
experiment: With particular reference to demand characteristics and
their implications. American Psychologist, 17, 776-783. Osgood, C. E., & Tannenbaum, P. H. (1955).
The principie of congruity in
the prediction of attitude change. Psychological Review, 62, 42-55.
Ottaway, S. A., Hayden, D. C. & Oakes, M. A. (2001). Implicit attitudes and racism: Effect of word
familiarity and frequency on the Implicit Association Test. Social Cognition, 19, 97-144.
Phelps, E. A., O'Connor, K. J., Cunningham, W. A., Gatenby, J. C, Funayama, E. S., Gore, J. C, &
Banaji, M. R. (2000). Amygdala activation predicts performance on indirect measures of racial bias.
Journal of Cognitive Neuroscience, 12, 729-738.
Rosenberg, M. (1965). Society and the adolescent self-image. Princeton, NJ: Princeton University
Press.
Rosenberg, M. J. (1969). The conditions and consequences of evaluation apprehension. In R. Rosenthal
& R. L. Rosnow (Eds.), Artifact in behavioral research (pp. 279-349). New York: Academic Press.
Rubin, M., & Hewstone, M. (1998). Social identity theory's self-esteem hypothesis: A review and some
suggestions for clarification. Personality and Social Psychology Review, 2, 40—62.
Rudman, L. A., Ashmore, R. D., & Gary, M. (2001). "Unlearning" automatic biases: The malleability
of implicit stereotypes and prejudice. Journal of Personality and Social Psychology, 81, 856-
Rudman, L. A., & Glick, P. (2001). Prescriptive gender stereotypes and
backlash toward agenţie women. Journal of Social Issues, 57, 743-
762. Rudman, L. A., Greenwald, A. G., & McGhee, D. E. (2001). Implicit self-
concept and evaluative implicit gender stereotypes: Seif and ingroup
share desirable traits. Personality and Social Psychology Bulletin,
27,1164-1178. Rudman, L. A., Greenwald, A. G., Mellott, D. S., & McGhee, D. E. (1999).
Measuring the automatic components of prejudice: Flexibility and
generality of the Implicit Association Test. Social Cognition, 17,
437-465. Rudman, L. A., & Kilianski, S. E. (2000). Implicit and explicit attitudes
toward female authority. Personality and Social Psychology
Bulletin, 26, 1315-1328. Rumelhart, D. E., & McClelland, J. L. (1986). Parallel distributed
processing (2 vols.). Cambridge, MA: MIT Press. Schacter, D. L. (1987). Implicit memory: History
and current status. Journal
of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 13,
501-518. Shoda, Y., Tiernan, S. L., & Greenwald, A. G. (2000). An associative
network model of cognitive-affective consistency principles.
Manuscript in preparation. . Smith, E. E., & Medin, D. L. (1981). Categories and concepts. Cambridge,
MA: Harvard University Press.
Smith, E. R. (1996). What do connectionism and social psychology offer
each other? Journal of Personality and Social Psychology, 70, 893—
912. Smith, E. R., & Zarate, M. A. (1992). Exemplar-based model of social
judgment. Psychological Review, 99, 3-21. Tajfel, H. (Ed.). (1982). Social identity and
intergroup relations.
Cambridge, England: Cambridge University Press. Tajfel, H., Billig, M. G., Bundy, R. F., & Flament,
C. (1971). Social
categorization and intergroup behaviour. European Journal of
Psychology, 1, 149-177. Tajfel, H., & Turner, J. C. (1986). The social identity theory of intergroup
behaviour. In S. Worchel & W. G. Austin (Eds.), Psychology of
intergroup relations (pp. 7-24). Chicago: Nelson-Hall. Tedeschi, J. T., Schlenker, B. R., & Bonoma, T.
V. (1971). Cognitive
dissonance: Private ratiocination or public spectacle? American
Psychologist, 26, 685-695. Thorndike, E. L. (1932). The fundamentals of learning. New York:
Columbia University, Teachers College. Turner, J. C, Hogg, M. A., Oakes, P. 1, Reicher, S. D., &
Wetherell, M. S.
(1987). Rediscovering the social group. Oxford, England:
Blackwell. Webb, E. J., Campbell, D. T., Schwartz, R. D., & Sechrest, L. (1966).
Nonreactive measures in the social sciences. Boston: Houghton
Mifflin, Webb, E. I, Campbell, D. T., Schwartz, R. D., Sechrest, L., & Grove, J. B.
(1981). Nonreactive measures in the social sciences (2nd ed.).
Boston: Houghton Mifflin. Weber, R., & Crocker, J. (1983). Cognitive processes in the revision of
stereotypic beliefs. Journal of Personality and Social Psychology,
45,961-977. Weber, S. I, & Cook, T. D. (1972). Subject effects in laboratory research:
An examination of subject roles, demand characteristics, and valid
inference. Psychological Bulletin, 77, TTi-295. Wilson, T. D., Lindsey, S., & Schooler, T. Y. (2000). A
model of dual
attitudes. Psychological Review, 107, 101-126.
ANEXA
Detalii adiţionale la trei studii ale identităţii echilibrate Detalii adiţionale la studiul lui
Banaji et al. (1997)
Banaji et al. (1997) au folosit un design al identităţii echilibrate pentru a investiga identitatea
şi atitudinile rasiale. Designul lor a fost asemănător cu cel utilizat de Farnham şi Greenwald
(1999; vezi figura 7), exceptând faptul că au înlocuit comparaţia de gen (bărbat-femeie) cu
una rasială (Alb-Negru). O diferenţă mai puţin semnificativă a fost dată de faptul că în
măsurătorile IAT ale stimei de sine şi identităţii rasiale, comparaţia idiografică sine-altul din
figura 7 a fost înlocuită de o comparaţie sîne-altul generică , în care pronumele erau utilizate
atât pentru a reprezenta şinele (eu, pe mine, al meu, eu însumi) cât şi pe celălalt (ei, pe ei, al
lor, alţii). In IAT-ul identităţii rasiale, comparaţia rasială era reprezentată doar de etichetele
categoriei Alb şi Negru. Măsura IAT a atitudinii rasiale era o medie a trei IAT-uri care
reprezentau comparaţia rasială în moduri diferite (etichetele categoriei: Alb şi Negru, portrete
[ca şi în Dasgupta et al., 2000] şi prenume clasificabile rasial [ca şi în Greenwald et al.,
1998]).
Subiecţii au fost 61 de studenţi, bărbaţi şi femei, de la Universitatea Yale, 30 afro-americani
(Negri) şi 31 de europeni americani (Albi). Acest experiment s-a derulat înainte ca cerinţele
pentru analizele de regresie pentru designurile identităţii echilibrate să fi fost în întregime
formulate. Deoarece folosea măsurători explicite ale identităţii relative la grupul de
apartenenţă şi a atitudinii faţă de grupul de apartenenţă, care erau formulate raportat la propria
rasă, nu a existat o scală numerică comună pentru scorurile obţinute de subiecţii albi şi negri
la această măsurătoare. Analizele identităţii echilibrate au fost din acest motiv posibile doar
pentru măsurătorile implicite.
Datele pentru analizele identităţii echilibrate, rezumate în Figura Al, sunt luate în considerare
în primul rând din punct de vedere descriptiv şi apoi în termenii testelor de regresie ierarhică.
Măsura stimei de sine a avut polarizarea tipică spre valori pozitive, ceea ce a dus la aşteptarea
unei corelaţii de ordin zero pozitivă între
celelalte două măsuri, fapt de altfel confirmat (r=0.64, p=l(T 8). După cum era de aşteptat
pentru eşantionul ce includea ambele rase, media pentru identitatea implicită de rasă a fost
apropiată de zero (asocierea sine-Alb). Se aştepta în consecinţă ca între celelalte două măsuri
corelaţia de ordin zero să fie apropiată de zero, ceea ce s-a şi întâmplat (r=0.02). Măsura
atitudinii implicite de rasă (asocierile Alb-pozitiv) a fost într-o oarecare măsură polarizată
spre valori mari, ducând la aşteptarea unei corelaţii slabe între celelalte două variabile, ceea
ce nu s-a observat în realitate (r=-0.06).
Atitudini rasiale: MĂSURĂTORI IMPLICITE
Ri = .700, Rs = .701
(grup) (M = +0.9) (atribut)
ALBI Albi-Pozitiv POZITIV
SINE
Creşterea medie a lui R2. Pasul 1: 29,9%; Pasul 2: 7,2%
Figura Al. Analiza identităţii echilibrate pentru măsurătorile implicite ale lui Banaji et al. (1997). Vezi
legenda de la figura 9 pentru o interpretare a formatului de prezentare a acestor rezultate. Regresia
multiplă cu atitudinea rasială implicită (asocierea albi-pozitiv) ca şi criteriu a fost în întregime
consistentă cu Predicţia 1. Regresia cu stima de sine ca şi criteriu nu a fost consistentă cu Predicţia 1,
cu o creştere mai mare la pasul 2 în variantă decât la pasul 1 şi cu unul din coeficienţii variabilei
individuale semnificativ diferit de zero la pasul 2. Pentru oricare r0 şi R\, pentru valori de .252, .327, .
355, ,ps = .05, .01 şi respectiv .005 (N= 61).
în conformitate cu Predicţia 1, în toate cele trei analize de regresie, termenul ce desemna
eî'ectul interacţiunii a avut semnul
pozitiv scontat. Totuşi, pentru una din cele trei analize (cea care avea stima de sine implicită
drept criteriu), partea de variantă explicată la pasul 1 a fost redusă (R]=0.267, p=0.04). Pentru
toate cele trei analize, efectul interacţiunii în pasul 2 a avut semnul pozitiv aşteptat, şi două
din trei au fost semnificative statistic. Cele trei valori-prag pentru creşterea lui R 2explicate în
pasul 2 au fost 0.96, 0.003 şi 0.05. Ultimele două creşteri semnificative nu au fost în
conformitate cu aşteptările derivate din Predicţia 1, şi a existat de asemenea un coeficient
semnificativ pentru un predictor variabil individual la pasul 2 în analiza având drept criteriu
stima de sine implicită. Pattern-ul general a fost în consecinţă doar parţial consistent cu
Predicţia 1. După cum s-a explicat înainte, este posibil ca deviaţiile de la aşteptări în pasul 2
să se datoreze erorilor de scalare mai degrabă decât invalidităţii teoriei.
Figura A2 prezintă grafic testul interacţiunii efectului designului identităţii echilibrate în cazul
uneia din cele trei regresii multiple sumarizate în Figura Al - cea care a avea drept criteriu
atitudinea rasială implicită (asocierea Alb-pozitiv).partea superioară a imaginii A2 prezintă
date pentru subiecţii cu scoruri mici la identitate Albă implicită (având aşadar o identitate
implicită Neagră). Expectanţele pentru aceşti subiecţi corespunde funcţiei cu pantă negativă
din figura 6 care este etichetată Predictor B slab. în mod asemănător, partea de jos a imaginii
prezintă date pentru subiecţii cu scoruri înalte la identitatea implicită Albă, corespunzând
funcţiei cu pantă pozitivă din figura 6 etichetată Predictor b bun. Direcţiile ambelor pante
corespund acelor predicţii cu toate că panta din partea de sus a imaginii a fost doar uşor
negativă. Un test de semnificaţie pentru diferenţa dintre cele două pante din figura A2 este
oferit de efectul interacţiunii din pasul 2 (r parţial=0.357), F(l,57) =8.34, p=0.005.
Detalii adiţionale la studiul luiMellott & Greenwald (2000)
Mellott şi Greenwald (2000) au utilizat un design al identităţii echilibrate pentru a studia
relaţia dintre identitatea de vârstă, atitudini faţă de vârstă (îmbătrânire) şi stima de sine.
Subiecţii au fost 52 de studenţi la colegiu (media de vârstă fiind 19.7, SD=1.6)
A. SUBIECŢI CU VALORI SCĂZUTE ALE ASOCIERII IMPLICITE A SINELUI CU ALBII

al. (1997). A: Reprezentarea datelor pentru toţi subiecţii (triunghiurile cu baza în sus) ale căror scoruri
implicite pentru
identificarea cu rasa (asocierea sinelui cu Albii) s-au situat cu cel puţin 0.5 deviaţii standard
sub media măsurătorilor. B: Reprezentarea datelor pentru subiecţii ale căror scoruri s-au situat
cu cel puţin 0.5 deviaţii standard deasupra mediei (triunghiurile cu baza în jos). Pantele
suprapuse peste fiecare reprezentare sunt cele aşteptate în urma rezultatelor Pasului 2 al
regresiei multiple. Analiza de regresie a fost aplicată asupra atitudinii rasiale implicite şi
stimei de sine implicite pentru subiecţi ipotetici care au la identificarea implicită cu rasa
scoruri situate cu o abatere standard sub media eşantionului (A) sau cu o abatere standard
deasupra mediei eşantionului (B).
şi 46 de subiecţi mai în vârstă (vârsta medie=74.7, SD=6.6). Toţi subiecţii au completat atât
măsurători implicite (IAT) cât şi explicite (prin autoevaluare) care (a) comparau atitudinea
faţă de tineri şi bătrâni, (b) măsurau concepţia asupra propriei persoane ca fiind tânăr sau
bătrân şi (c) evaluau stima de sine (asocierea sine-valenţe pozitive). A1 Măsurile îmbătrânirii şi
identităţii de vârstă au fost cotate în aşa fel încât scorurile pozitive să indice preferinţa pentru
bătrâneţe, respectiv auto-identificarea ca fiind bătrân.
Acest experiment a fost derulat având un interes deosebit în ceea ce privea ceea ce el ar fi
putut releva despre cogniţiile implicite ale subiecţilor din eşantionul de persoane mai în
vârstă. S-a anticipat că subiecţii mai în vârstă vor avea o gamă mai largă de atitudini în ceea
ce priveşte conceptul de bătrâneţe, subiecţii mai în vârstă cu stima de sine ridicată având o
atitudine pozitivă faţă de bătrâneţe, reflectând probabil confortul psihologic cu identitatea lor
de vârstă. Aceste aşteptări s-au dovedit a fi relativ opuse faţă de ceea ce au demonstrat datele
măsurătorilor implicite, şi anume, cu cât stima de sine a persoanelor în vârstă era mai mare,
cu atât preferinţa lor implicită era mai clar conturată pentru tinereţe faţă de bătrâneţe, şi cu
A1
Stima de sine explicită era măsurată cu RSES, şi atitudinile explicite cu scale termometru şi scale de
diferenţiator semantic. Identitatea explicită de vârstă a fost măsurată cu două scale. Pentru prima, subiecţii trebuia
să se categorizeze ca fiind foarte tineri, tineri, de vârstă mijlocie, mai în vârstă, în vârstă. Pentru cea de-a doua,
subiecţii trebuia să selecteze decada de vârstă (variind între preadolescentă şi 80 de ani) care considerau că îi
descrie cel mai bine. Punctele mediane ale acestor două scale (vârsta medie şi 45 de ani) au fost considerate a se
afla în punctul 0, indicând identificarea în egală măsură cu tineri şi bătrâni.
atât mai mult se identificau ei ca fiind mai degrabă tineri decât bătrâni (observaţi corelaţiile de
ordin 0 din partea de sus a figurii
A3).
Testarea Predicţiei 1 cu măsurători implicite
Mediile pentru măsurătorile indirecte ale identităţii de vârstă şi ale atitudinii faţă de vârstă au
fost polarizate în direcţia negativă (bătrâneţea asociată cu valenţe negative şi asociată cu alţii,
nu cu propria persoană), în timp ce valorile medii pentru stima de sine implicită au fost
polarizate pozitiv (vezi mediile din partea superioară a figurii A3). Polarizarea pentru măsura
implicită a identităţii de vârstă a fost surprinzătoare, deoarece includerea atât a subiecţilor
tineri cât şi a celor în vârstă era de aşteptat să producă o distribuţie nepolarizată pentru această
măsură. Date fiind mediile observate, corelaţiile de ordin zero - una pozitivă şi două negative
- dintre măsurile implicite au fost cele scontate (la un nivel semnificativ). Rezultatele
regresiei multiple au fost şi ele în conformitate cu Predicţia 1 la primul pas al analizei. In
pasul 1, bi mediu standardizat a fost 0.359, explicând o medie de 13% din varianta criteriului.
în pasul 2, rezultatele pentru una dintre cele trei regresii (cea având identitatea de vârstă
implicită drept criteriu) a fost în acord cu Predicţia 1. Totuşi, inconsistente cu Predicţia 1,
celelalte două
regresii au avut creşteri semnificative ale Iui R în pasul 2, iar valorile lor pentru b 2 sau b3
erau semnificativ diferite de zero.
Testarea Predicţiei 1 cu măsurători explicite
Cele trei măsurători explicite au avut valori medii mai apropiate de ceea ce se aştepta de la un
eşantion mixt de tineri şi bătrâni, adică, măsurile identităţii de vârstă şi ale atitudinii faţă de
vârstă (îmbătrânire) nu au fost polarizate. Polarizarea pozitivă (tipică) a stimei de sine
explicite a dus la aşteptarea (derivată din Predicţia 1) că celelalte doua măsuri (identitatea de
vârstă şi atitudinea faţă de vârstă/îmbătrânire) vor fi corelate pozitiv - ceea ce nu s-a întâmplat
în realitate (r = - 0.10). Mai mult, media valorilor standardizate ale celor trei bi în pasul 1 a
fost 0.055 (nici una semnificativă statistic, iar
două din ele de semn negativ), explicând doar 1% din varianta criteriului, în consecinţă
neoferind suport pentru Predicţia 1.
Greenwald (2000). Vezi legenda figurii 9 pentru o interpretare a formatului de prezentare a

acestor rezultate. Datele
măsurătorilor implicite au fost consistente cu Predicţia 1 în pasul 1 al teoriei unificate în toate cele trei
analize de regresie, dar nu şi în pasul 2. Datele măsurătorilor explicite nu au fost în toate consistente cu
Predicţia 1. A: Pentru oricare r0 sau /?, (N = 98), pentru valori de .199, .259 şi .281, ps = .05, .01 şi
respectiv .005. B: Pentru oricare r0 sau Ry (N = 91), pentru valori de .206, .269 şi .292, ps = .05, .01 şi
respectiv .005.
Cele mai interesante rezultate ale acestui experiment au fost date de faptul că (a) subiecţii mai
în vârstă se identificau implicit cu tinerii şi prefereau implicit tinerii (tinereţea) în aproximativ
aceeaşi măsură ca şi subiecţii tineri şi (b) aceste tendinţe erau mai puternice printre acele
persoane în vârstă care aveau stima de sine implicită mai ridicată. Probabil aceste asocieri
implicite ale celor în vârstă pot fi atribuite faptului că au trăit mulţi ani într-o societate care
constant şi în toate domeniile valorizează mai mult tinerii decât pe bătrâni. în conformitate cu
prezenta teorie, acest fapt e de natură să îngreuneze psihologic asocierea valenţelor pozitive
sau şinele cu vârsta bătrâneţii la cei cu o stimă de sine crescută. A2
Detalii adiţionale la studiul lui Nosek, Banaji & Greenwald (în curs de apariţie-b)
Nosek, Banaji şi Greenwald (în curs de apariţie-b) au studiat conceptul de sine, stereotipurile
de gen şi atitudinile faţă de discipline academice într-un eşantion de 46 de bărbaţi şi 45 de
femei, studenţi la Universitatea Yale. Cele două domenii academice comparate în
măsurătorile lor de asociere au fost matematica şi ştiinţele umaniste. Se aştepta ca designul
identităţii echilibrate să releve că asocierea dintre sine şi matematică este consistentă cu
combinarea stereotipului de gen care asociază matematică cu bărbat cu identitatea de gen
masculină sau feminină.
A2
Subiecţii mai în vârstă din acest experiment erau de asemenea sănătoşi şi capabili să călătorească singuri la
laboratorul unde se desfăşura cercetarea. Ar fi fost interesant de obţinut date de ia bătrâni mai puţin capabili de a
avea grijă singuri de ei înşişi.
La momentul derulării experimentului condus de Nosek et al. (în curs de apariţie-b), nu era
încă un interes manifest în a derula designuri ale identităţii echilibrate în paralel pentru
măsurători implicite şi explicite, astfel că procedura lui nu a inclus măsurători ale identităţii
de gen explicite, necesară pentru analiza identităţii echilibrate. Aşadar, analiza lui Nosek et al.
asupra identităţii echilibrate s-a limitat la măsurători implicite. Pentru IAT, matematica a fost
reprezentată de opt itemi (matematică, algebră, geometrie, calcul, ecuaţii, operaţii
matematice, numere şi Newton) iar ştiinţele umaniste tot de opt itemi (poezie, artă, dans,
literatură, roman, simfonie, dramă, Shakespeare). Şinele şi celălalt au fost reprezentate de
pronumele obişnuite. Comparaţia care a rămas a fost masculin (frate, tată, unchi, bunic, fiu,
el, a lui, lui) vs. feminin (soră, mamă, mătuşă, bunică, fiică, ea, a ei, ei).
Creşterea medie a lui R . Pasul 1: 13,5%; Pasul 2: 1,5%
Figura A4. Rezumat al analizei măsurătorilor implicite pentru Nosek et al. (în curs de apariţie - b).
Vezi legenda figurii 9 pentru interpretarea formatului de prezentare a acestor rezultate. Rezultatele
măsurătorilor implicite au fost în totalitate consistente cu Predicţia 1 a teoriei unificate în ambii paşi 1
şi 2 ai tuturor celor trei analize de regresie. Pentru oricare r0 sau Rx (N = 91), pentru valori de .206, .269
şi .292, ps = .05, .01 şi respectiv .005.
Testele Predicţiei 2 sunt rezumate în Figura A4. Dintre cele trei IAT-uri, singurul care a avut
o distribuţie polarizată a fost cel care măsura stereotipul de gen (asocierea bărbat-
matematică), corespunzând asocierii stereotipale între masculin (în mai mare măsură decât
feminin) cu conceptul de matematică. Această observaţie a dus la aşteptarea unei corelaţii de
ordin zero pozitivă între celelalte două măsuri, identitatea de gen (asocierea masculin-sine) şi
conceptul de sine (asocierea sine-matematică). Acea corelaţie (0.41) a fost semnificativă
statistic (p=0.00005). Mai mult decât atât, rezultatele regresiei multiple în doi paşi au fost
deplin consistente cu aşteptările formulate în baza Predicţiei 1. Cele trei valori standardizate
pentru bi la pasul 1 au fost toate pozitive, având o medie de +0.359 (p < 0.03), iar coeficienţii
bj în pasul 2 au fost toţi de semn pozitiv, având o medie de +0.16 (unul din ei a fost
semnificativ statistic). în plus, creşterile lui R2 de la pasul 1 la pasul 2 au fost toate
nesemnificative statistic (p > 0.30), şi nu au existat deviaţii semnificative de la valorile zero
pentru predictorii componentei interacţiune la pasul 2.

Adrian Opre - Noi Tendinte in Psihologia Personalitatii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian Opre - Noi Tendinte in Psihologia Personalitatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOI TENDINŢE IN PSIHOLOGIA

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

Gordon Allport (1897-1967)

DEMERSURI TIPICE ÎN ABORDAREA PERSONALITĂŢII

TRĂSĂTURA CICLOTIMI SCHIZOTIMI

T.Extraversiune/ II.Dominantă/ IlI.Sociabilitate,

IV. Responsabilitate, V. Echilibrul VI. Deschidere la

UMORI BUNE Şl RELE:

Tabelul 1. Corespondenţa dintre trăsăturile primare în cinci sisteme

CORELATE PSIHOBIOLOGICE ALE TEMPERAMENTULUI Şl

Persont ilitate ente

Automat s v. nanun conşt inconştient/^

Evitare Activare Ataşament întărire social Individ Societate Universal

Tabelul 2. Dimensiunile temperamentului. Sursa: Wilsson & Sundgren, 1997.

Căutarea noutăţii Explorator Impulsiv Rezervat Rigid

Dependenţa de recompensă Sentimental Deschis Critic Retras Detaşat

Persistenţă Silitor Motivat Leneş Răsfăţat

Cooperaţi vitate Tandru Intolerant

Transcendentalitate Autoîngăduitor Lipsit de imaginaţie

FUNDAMENTELE NEUROBIOLOGICE ALE

Tabelul 5. Cele patru sisteme cerebrale disociabile ce influenţează pattern-urile

(dependenţa de recompensei (atât

Tabelul 6. Corelate psihobiologice ale evitării pericolului

Prefrontal medial (S) + + activitate Subiecţi sănătoşi Georgeetal., 1996

Prefrontal (S) - - activitate Subiecţi sănătoşi George et al., 1996

Tabelul 8. Corelate psihologice ale dependenţei de recompensă

Note. PET: tomografie cu emisie de pozitroni; MHPG: 3- metoxi- 4- hidroxifenilglicol.

TEMPERAMENTUL Şl BAZELE TIMPURII ALE PERSONALITĂŢII

Structura temperamentului din primul an de viaţă până la vârsta adultă

O TEORIE UNIFICATĂ A ATITUDINILOR IMPLICITE,

Strategii indirecte de măsurare

Scopul unificării teoretice

Metodele testărilor empirice IAT: Măsurarea tăriei asociaţiilor în SKS

PERECHILE DE CONCEPTE PENTRU TESTUL DE ASOCIAŢII

Identitatea echilibrată şi stereotipurile

Discuţiile rezultatelor empirice Sumarizarea datelor empirice

Diferenţierea unui grup conectat cu concepte bipolar opuse

A. SUBIECŢI CU VALORI SCĂZUTE ALE ASOCIERII IMPLICITE A SINELUI CU ALBII

Greenwald (2000). Vezi legenda figurii 9 pentru o interpretare a formatului de prezentare a

S-ar putea să vă placă și