UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

CATEDRA DE PSIHOLOGIE

Dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale la

elevii proveniţi din medii sociale defavorizate

COORDONATOR, CADRU DIDACTIC,

PROF. UNIV. DR. ADRIAN OPRE DIANA-CRISTINA POPA

CUPRINS:

ARGUMENTUL LUCRĂRII..................................................................................................................

CAPITOLUL I

CARACTERISTICI DE DEZVOLTARE LA ŞCOLARII MICI (clasele O-IV)

1.1. Dezvoltarea fizică ...............................................................................

1.2. Dezvoltarea cognitivă...................................................................................................

1.3. Dezvoltarea socio-emoţională..............................................................

CAPITOLUL AL II-LEA

COMPETENŢELE SOCIO-EMOŢIONALE ALE ELEVILOR DIN CLASELE PRIMARE

2.1. Competenţele emoţionale........................................

2.2. Competenţele sociale............................................

CAPITOLUL AL III-LEA

PARTICULARITĂŢI ALE ELEVILOR PROVENIŢI DIN MEDII SOCIALE DEFAVORIZATE

3.1. Factori de risc în dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale ................

3.1.1. Factori intrapersonali

3.1.2. Factori interpersonali

CAPITOLUL AL III-LEA

EDUCAŢIA RAŢIONAL-EMOTIVĂ ŞI COMPORTAMENTALĂ si REBT.................................

3.1. Programul SELFKIT pentru şcolarii mici ...............................................

3.2. Aplicarea programului SELFKIT în context educaţional....................................................................

CERCETAREA DE TEREN:.................................................................................................................

OBIECTIVELE CERCETĂRII:.............................................................................................................
IPOTEZELE DE LUCRU...........................................................................................................................

METODOLOGIA CERCETĂRII.........................................................................................................

REZULTATE........................................................................................................................................

DISCUŢII................................................................................................................................................

CONCLUZII..........................................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................

ANEXE..................................................................................................................................................
ARGUMENTUL LUCRĂRII

În prezent, copiii se confruntă nu doar cu problemele normale de dezvoltare, ci şi cu

numeroşi stresori care nu apăreau la generaţiile anterioare şi care îi pot copleşi.

Copiii şi adolescenţii au nevoie să deprindă un set echilibrat de abilităţi şi deprinderi

cognitive, sociale şi emoţionale pentru a reuşi să aibă succes in viaţa modernă, să facă faţă
provocărilor secolului XXI şi să beneficieze de oportunităţile care li se ivesc. S-a demonstrat că
abilităţile cognitive, incluzându-le pe acelea care se măsoară prin teste de evaluare şi calificative
sau note, au influenţă asupra reuşitei în muncă. În plus, ele reprezintă un bun predictor pentru
încredere, participarea şi implicarea socială şi politică.

De asemenea, s-a demonstrat că abilităţile sociale şi emoţionale, cum sunt perseverenţa,

sociabilitatea şi stima de sine influenţează numeroase aspect ale reuşitei sociale, cum ar fi o stare
de bine îmbunătăţită, o mai bună sănătate fizică, precum şi o reducere a problemelor de
comportament. Aşadar, putem afirma că abilităţile cognitive şi socio-emoţionale coexistă şi
conlucrează, ajutând copiii atât în reuşita şcolară, cât şi înafara şcolii. De exemplu, competenţele
socio-emoţionale ajută la transpunerea intenţiilor în acţiuni, ducând astfel la creşterea
probabilităţii de absolvire a unei universităţi, de adoptare a unui stil de viaţă sănătos şi de
prevenire a angajării în comportamente agresive a copiilor, indiferent de mediul din care aceştia
provin.

Unii experţi susţin că perioada copilăriei mijlocii, cuprinsă între 6-11 ani, este cea mai
bună perioadă de dezvoltare, în parte datorită faptului că este o perioadă de creştere relativ lentă.
Copilăria mijlocie este strâns asociată cu stăpânirea sarcinilor şi este numită vârsta gândirii
operaţionale concrete, un termen care reflectă modul în care copiii procesează la această vârstă
informaţia. Pe parcursul acestei perioade de dezvoltare, copiii devin din ce în ce mai puţin
dependenţi de părinţii lor şi îşi canalizează energiile spre învăţare şi explorare. Înţelegerea de
sine se extinde, socializarea în contextul unui grup de copii devine un lucru central şi se dezvoltă
abilităţile de rezolvare a problemelor.

Deşi mulţi cercetători susţin că această perioadă de dezvoltare este cel mai puţin
problematică, Elkind (1988) afirmă că există prea multe presiuni asupra copiilor pentru a creşte
"prea repede, prea curând", astfel că unii copii ajung să experienţieze probleme sociale,
emoţionale şi comportamentale. Datorită faptului că ei sunt oarecum limitaţi de capacitatea lor de
a conceptualiza şi verbaliza, copiii au nevoie de sprijin nu doar pentru provocările zilnice ale
creşterii, dar şi pentru factorii situaţionali mai problematici. Ca şi adulţi, ne este uşor uneori să
uităm că o ceartă cu un prieten sau anxietatea de a citi în faţa clasei sunt la fel de importante ca şi
problemele şi stresorii pe care îi avem noi de confruntat.

Învăţarea socio-emoţională este procesul prin care copiii sunt ajutaţi să dobândească
abilităţi fundamentale de a face faţă provocărilor şcolare, de a relaţiona pozitiv şi de a se
dezvolta personal. Aceste abilităţi includ recunoaşterea şi managementul emoţiilor, creşterea
empatiei, stabilirea unor relaţii pozitive, luarea unor decizii responsabile, gestionarea şi
rezolvarea într-un mod constructiv a unor situaţii conflictuale şi provocatoare.

În general, programele de sănătate mentală centrate pe prevenţie facilitează toate

aspectele dezvoltării şi ajută copiii să-şi dezvolte acceptarea necondiţionată de sine, abilităţile de
relaţionare interpersonală, strategiile de rezolvare de probleme şi de luare a deciziilor, abilităţile
de a face faţă emoţiilor negative şi o perspectivă mai flexibilă asupra vieţii. Prin utilizarea lor
secvenţială, aceste programe pot oferi copiilor informaţii şi abilităţi care pot minimize
intensitatea şi severitatea problemelor, chiar dacă nu le vor elimina în totalitate.

SELFKIT, pilotat pe un grup de copii proveniţi din medii defavorizate din clasele
primare, atât copii de etnie română, cât şi rromă, este un program de consiliere psihologică şi
educaţională care îşi propune ca obiectiv major dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale ale
copiilor. SELFKIT este fundamentat pe principiile teoriei raţional-emotive şi comportamentale
(EREC).

Ca educatori, părinţi şi profesionişti în domeniul sănătăţii mentale, vom avea cu siguranţă

nevoie de toate resursele pe care le putem aduna, pentru a învăţa copiii să facă faţă emoţiilor
disfuncţionale şi gândurilor iraţionale, pentru a-i proteja de evaluarea globală negativă şi de
comportamentele autodistructive.
 CAPITOLUL I

CARACTERISTICI DE DEZVOLTARE LA ŞCOLARII MICI (clasele O-IV)

1.1. Dezvoltarea fizică

La vârsta copilăriei mijlocii, copiii cresc mai înalţi, mai puternici, li se dezvoltă creierul
şi toate acestea duc la achiziţii semnificative în ceea ce priveşte abilităţile motorii, cognitive şi
sociale.
Maturizarea şi învăţarea în copilăria mijlocie şi după aceea depind de acordul fin al
conexiunilor cerebrale şi, de asemenea, de selectarea mai eficace a ariilor cerebrale potrivite
pentru anumite sarcini. Împreună, aceste procese sporesc viteza şi eficacitatea proceselor
cerebrale şi îmbunătăţesc capacitatea de a filtra şi elimina informaţii irelevante (Amos & Casey,
2006). Studierea structurii creierului este complexă, aceasta fiind la orice moment dat procesul
interacţiunii între factori genetici, epigenetici şi de mediu. Imagistica, prin rezonanţa magnetică
(IRM), le permite cercetătorilor să observe, fără vreu risc pentru sănătatea copiilor studiaţi, ce
schimbări survin în timp la nivelul creierului şi cum variază aceste schimbări de la un copil la
altul (Blackemore & Choudhury, 2006; Kuhn, 2006; Lenroot & Giedd, 2006).
O schimbare importantă ce ţine de maturizare, văzută clar în studiile de imagistică a
creierului, este reducerea densităţii materiei cenuşii (corpurile neuronale strâns lipite între ele) în
anumite arii ale scoarţei cerebrale. Acest proces reflectă eliminarea dendritelor nefolosite.
Volumul materiei cenuşii de la nivelul scoarţei cerebrale formează un „U” cu capul în jos, ce
ajunge la apogeu în momente diferite pentru diferiţi lobi. În lobii parietali, care se ocupă de
înţelegerea spaţială, materia cenuşie atinge, în medie, volumul maxim în jurul vârstei de 10 ani la
fete şi 11, 6 ani la băieţi; în lobii frontali, care se ocupă de funcţii superioare, ca gândirea, la 11
ani la fete şi 12 ani la băieţi; iar în lobii temporali, care contribuie la limbaj, în jurul vârstei de 16
ani şi la băieţi, şi la fete. Dedesuptul cortexului, volumul de materie cenuşie al nucleului caudal,
componentă a ganglionilor bazali, implicaţi în controlul mişcărilor şi tonusului muscular şi în
medierea funcţiilor cognitive superioare, a atenţiei şi emoţiilor – atinge apogeul la 7, 6 ani la fete
şi 10 ani la băieţi (Lenroot & Giedd, 2006). Această reducere a densităţii materiei cenuşii este
echilibrată de o constantă creştere a materiei albe, axonii sau fibrele nervoase ce transmit
informaţii între neuroni până în zonele îndepărtate ale creierului. Aceste conexiuni se îngroaşă şi
se mielinizează, începând cu lobii frontali şi mergând spre partea posterioară a creierului. Între 6-
13 ani se produce o creştere izbitoare a legăturii dintre lobii temporali şi cei parietali. Creşterea
materiei albe poate să încetinească abia la vârsta adultă (Gieddetal, 1999; Kuhn, 2006; Lenroot &
Giedd, 2006).
O altă modalitate folosită de specialişti în neuroştiinţe pentru a studia dezvoltarea
creierului constă în urmărirea modificărilor la nivelul grosimii cortexului. Cercetătorii au
observat între 5-11 ani o îngroşare corticală în anumite arii ale lobilor temporali şi frontali. În
acelaşi timp, se produce o subţiere în porţiunea posterioară a cortexului frontal şi parietal din
emisfera cerebrală stângă. Această schimbare se corelează cu performanţe mai bune la porţiunea
de vocabular a testelor de inteligenţă (Toga et al., 2006).
Se crede că există o corelaţie între cantitatea de materie cenuşie a cortexului frontal,
stabilită în mare măsură pe cale genetică, şi diferenţele de IQ (Thompson, Cannon et al., 2001).
Unele cercetări sugerează însă că esenţial poate fi nu cât de multă materie cenuşie are
copilul, ci tiparul dezvoltării cortexului prefrontal. La copiii cu inteligenţă medie, cortexul
prefrontal este relativ gros la 7 ani, atinge apogeul în jurul vârstei de 8 ani şi apoi se subţiază
treptat, pe măsura eliminării conexiunilor inutile. În schimb, la cei mai inteligenţi copii de 7 ani,
cortexul nu atinge grosimea maximă decât în jurul vârstei de 11-12 ani. Această îngroşare
prelungită a cortexului prefrontal poate să prezinte o perioadă critică extinsă pentru dezvoltarea
unor circuite ale gândirii superioare (Shaw et al., 2006).
Copilăria mijlocie este perioada în care se dezvoltă deopotrivă abilităţile motorii fine şi
grosiere.
Abilităţile motorii grosiere sau altfel spus, mişcările motorii mari (motricitatea grosieră),
cele care cer un control al mişcărilor ample ale braţelor, picioarelor sau ale întregului corp, devin
mai fine şi mai bine coordonate în copilăria mijlocie (Case-Smith, 2005). Acţiunile pe care
preşcolarii le performau – alergarea, săriturile, aruncarea şi prinderea unei mingi – devin mai
rafinate. Îmbunătăţirea flexibilităţii, echilibrului şi coordonării ajută copiii să se angajeze în noi
activităţi fizice, mai complexe: mersul pe bicicletă, patinajul, înotul, gimnastica şi alte sporturi.
Timpul de reacţie se îmbunătăţeşte stadial, treptat.

Unii copii prezintă „dureri de creştere” în această perioadă, caracterizate prin dureri la
nivelul coapselor şi gambelor sau în spatele genunchilor. Contrar părerii generale şi înţelepciunii
populare, aceste dureri nu sunt cauzate de creşterea în sine, ci, mai degrabă sunt rezultatul
creşterii activităţii fizice (alergare, căţărare, sărituri) şi a dezvoltării utilizării muşchilor în noi
moduri (Mayo Clinic, 2006).
Comparativ, băieţii de vârstă şcolară manifestă rezultate mai bune decât fetele la aruncări
şi alergare (atât la distanţă, cât şi la viteză), în timp ce fetele par a fi mai flexibile şi au un
echilibru mai bun (Thomas&French, 1985). Oricum, nu este clar dacă aceste lucruri reprezintă
diferenţe fiziologice sau dacă rezultă din experienţele motorii diferite pe care le au baieţii şi
fetele. Unele cercetări leagă caracteristicile familiale, cum ar fi educaţia parentală (stilul
parental), implicarea taţilor în activităţi sportive, timpul petrecut în faţa televizorului de distanţa
la care băieţii şi fetele sunt capabili de a arunca o minge (East&Hensley, 1985). Cercetătorii
concluzionează că factorii nutriţionali şi socio-culturali şi experienţele din interiorul familiei
joacă un rol semnificativ în dezvoltarea deprinderilor motorii în copilăria mijlocie.
Prin practică şi repetiţie, copiii îşi dezvoltă „programe de abilităţi motorii”, care sunt
stocate în memoria pe termen lung (Martinez, cercetare în derulare). Aceste programe ne permit
să utilizăm o bicicletă după o lungă perioadă în care n-am mai utilizat-o. E ca şi cum amintirea ar
fi stocată în muşchi (sau, mai acurat, sunt nişte comenzi non-verbale ale creierului spre muşchi
care pot fi accesate la nevoie). Pe măsură ce înaintăm în vârstă devine din ce în ce mai greu să
învăţăm să ne dăm cu bicicleta, să înnotăm sau să patinăm.
Într-o varietate de moduri, dezvoltare motricităţii grosiere creşte din perioada copilariei
mici până in copilăria mijlocie.
Echilibrul copiilor se îmbunătățește, permițându-le să rămână pe o bicicletă fără roți
ajutatoare sau să traverseze o punte peste un râu. Ei devin mai puternici, astfel încât pot sări mai
sus și arunca o minge mai departe. Coordonarea lor avansează, astfel încât să poată efectua
mișcările in activități precum înotul și patinajul, care necesită sincronizarea diferitelor părți ale
corpului. Copiii au o mai mare agilitate, astfel încât se pot mișca mai rapid și mai precis, de
exemplu, când se schimbă direcțiile în timp ce joacă fotbal. În cele din urmă, timpul de reacție
devine mai rapid, permițându-le să răspundă rapid la schimbul de informații, de exemplu, atunci
când lovesc o minge de tenis într-un joc virtual de pe net sau atunci când prind sau lovesc o
minge de baseball (Kail, 2003). Crescând mielinizarea corpului calos care leagă cele două
emisfere ale creierului, se accelerează timpul de reacție atat pentru sarcinile motorii grosiere, cat
si pentru sarcinile motorii fine (Roeder et al., 2008).
 Pe masura ce motricitatea grosiera se dezvolta, copiii se pot bucura de o largă gamă de
jocuri şi sport. Peste tot în lume, copilăria mijlocie este perioada in care se joaca multe jocuri de
activitate fizică cu fraţii si prietenii, de la de-a v-ați ascunselea la fotbal, cricket, baseball și
baschet. Cele mai multe dintre jocurile lor sunt informale și au loc pe stradă, într-un parc sau în
curtea școlii, când câțiva copii se adună și decid să înceapă un joc (Kirchner, 2000).
Copilăria de mijloc este, de asemenea, momentul în care copiii sunt cel mai probabil să
fie implicaţi într-un sport organizat.
Cu toate acestea, in opinia celor de la serviciile de sănătate publică din SUA, copiii nu
primesc atat de multa activitatea motorie, așa cum ar trebui, ceea ce duce la rate ridicate de
obezitate. Copilăria mijlocie poate fi un timp de mari progrese în abilitățile motorii grosiere, dar
jocurile fizice active și sportive concurează astăzi cu ademenirile electronice de televiziune si
jocuri pe calculator (Anderson & Butcher, 2006). În unele locuri, școlile sunt mai puțin setate
decât în trecut pentru activitate fizică. In Statele Unite, de exemplu, procentul copiilor implicați
în programele de zi cu zi de "educație fizică" în timpul copilăriei de mijloc a scăzut de la 80% în
1969 la doar 8% în 2005 (Centers for Disease Control and Prevention [CDC], 2006; Health
Management Resources, 2001).
Autoritățile din sănătate recomanda 60 de minute de activitate fizica pe zi pentru copiii
cu varsta cuprinsa intre 6-17, dar puțini copii americani fac asta (a se vedea
http://www.cdc.gov/physicalactivity/everyone/guidelines/index.html).
Pentru unii copii, problemele de dezvoltarea motorie pot fi semnificative in timpul
copilariei de mijloc. Unul din factorii care contribuie la abilități motrice scazute este obezitatea.
Intr-un studiu efectuat în Canada, privind abilitatile motorii grosiere, care au inclus
alergarea, alergarea galopantă, hopping-ul, săriturile, săriturile in lungime si inaltime, miscarile
de alunecare, au fost studiati copii cu varste intre 5-10 ani (Marshall & Bouffard, 1997).
Cercetatorii au descoperit ca acei copii cu obezitate au aptitudini motrice grosiere mai scazute
decât copiii care nu erau obezi.
Aceste deficite in abilitățile motorii brute pot fi remediate, cel puțin în parte, prin
educație fizică la școală. In studiul canadian al aptitudinilor locomotorii descris mai sus,
cercetatorii au comparat copiii din mai multe scoli. In unele scoli, copiii au participat la (QDPE)
"Educație fizică zilnica de calitate". Alti copii frecventau scoli care ofereau standardul, PE
(educatie fizica) de două sau de trei ori pe săptămână. Componentele programului QDPE au
inclus ore zilnice de educatie fizica, participare activă maxima, activități de fitness în fiecare
clasă, facilități adecvate și echipamente, precum și profesori competenți si calificati.
Copiii care au frecventat școlile QDPE, fie obezi sau nu, si-au evidentiat mai bine
aptitudinile locomotorii decât copiii din școlile non-QDPE (Marshall & Bouffard, 1997).
Dezvoltarea motorie fină face de asemenea progrese mari din copilăria mică la cea de
mijloc. Nu mulți copii de 3-4 ani işi pot lega şireturile de la pantofi cu succes, dar aproape toţi
copiii in vârsta de 8-9 ani, pot. În culturile asiatice, doar aproximativ jumătate dintre copiii de 4
ani se pot folosi de bețișoare cu succes, dar pentru copiii în vârstă de 6 ani și în sus se poate
constata ușor ca se descurcă foarte bine (Wong și colab., 2002). În multe țări în curs de
dezvoltare, copiii aflaţi la vârsta copilăriei de mjloc, devin valoroşi ca muncitori în fabrică, din
cauza abilităților lor de a efectua sarcini complicate, ce presupun abilităţi motorii fine, cum ar fi
ţeserea unor covoare.
În diverse culturi, progresele înregistrate în dezvoltarea motorie fină sunt deosebit de
evidente în două domenii, desen și scris. In copilăria timpurie, abilitățile de desen sunt limitate la
reprezentări brute de figuri bidimensionale. Cu toate acestea, în cursul copilăriei de mijloc, ei
învață să indice adâncimea tridimensională prin suprapunere obiectelor și desenarea unor
reprezentări mai mici pentru obiectele îndepărtate (Braine et al.,1993). De asemenea, ei învață să
traseze obiecte mai în detaliu, pentru a ajusta dimensiunea și relație dintre obiectele dintr-un
desen, astfel încât acestea să se potrivească împreună într-un întreg coerent (Case & Okamoto,
1996).
În ceea ce privește scrierea, în copilăria timpurie majoritatea copiilor învaţă să scrie
câteva litere și numere în formă primară. În copilăria de mijloc, abilitățile lor inregistrează un
mare avans (Berninger et al.,2006). Chiar şi la vârsta de 6 ani, cei mai mulți copii sunt capabili
de a scrie literele alfabetului, propriile lor nume și numerele de la 1 la 10. În cursul următorilor
câțiva ani, abilităţile lor motrice fine se dezvoltă, iar ei sunt capabili să facă literele mari şi mici,
de mână si de tipar, cu înălțimea și distanța adecvate. Pana la varsta de 8 sau 9 ani, cei mai mulți
copii pot învăța să scrie cursiv. Mai mult, în general, până la sfârșitul copilăriei de mijloc
abilitățile lor motorii fine au ajuns aproape la maturitate, în timp ce dezvoltarea deprinderilor
motrice grosiere va continua să avanseze timp de mai mulți ani.
Abilitățile motorii fine implică utilizarea rafinată a muschilor mici care controlează
mâna, degetele și degetul mare, de multe ori coordonate cu ochii (Case-Smith, 2005).
Dezvoltarea acestor abilități permite mai multe realizări noi in copilăria de mijloc, inclusiv:
scrierea cursivă de mână, desene cu o mulțime de detalii, folosirea unui joy stick și a mouse-ului,
tastarea pe o tastatură de calculator, trimiterea de mesaje text; efectuarea unor activităţi de
tricotat, gătit, de măsurare, de tăiere și de cusut, modele de construcție; cântatul la pian, vioară și
flaut etc. Toate acestea contribuie la creșterea sentimentului de competență și autoeficacitate.
O veche zicală susține că "exersarea aduce perfecţiunea" și există ceva adevăr în aceasta.
In copilăria mijlocie, cântatul la un instrument, de exemplu, furnizează oportunități nenumărate
pentru evaluări, rafinări, și răspunsuri motorii timpurii în raport cu feedback-ul constant (de ex,
un sunet).
Un studiu a comparat un grup de elevi care au luat lecții de pian o dată pe săptămână și a
exersat trei-patru ore pe săptămână, timp de doi ani, cu un alt grup de control care nu a primit
nici o pregătire muzicală (Costa-Giomi, 2005). La sfârșitul acestei perioade, elevii care au luat
lecţii de pian au înregistrat scoruri mai mari la testele de timp de reacţie și viteză generală de
procesare a informațiilor decât cei din grupul de control. Prin urmare, dezvoltarea creierului
permite copiilor sa exerseze abilități motorii fine, cum ar fi cântatul la un instrument, acesta
stimulând la rândul său dezvoltarea creierului.
Unii copii, care au semnificative dificultăți cu ambele abilități motorii, atat grosiere, cat
si fine, manifesta o tulburare numită: Tulburare de dezvoltare a coordonării (Developmental
Coordination Disorder - DCD).
Conform American Psychiatric Association (APA, 2000), aproximativ 6% dintre copiii cu
vârste intre 5-11 ani au DCD. Boala este caracterizată printr-o deteriorare semnificativă în
coordonarea motorie, având în vedere ce ar fi de așteptat pentru vârsta si inteligenţa cronologică
a copilului. Pentru ca diagnosticul de DCD sa fie pus, înseamnă că deficienţele motorii (1)
afectează semnificativ performanțele academice sau activităţile de zi cu zi de zi (de exemplu,
imbrăcatul, auto-îngrijirea, joaca) și (2) nu se datorează unei condiții medicale generale. Copiii
cu DCD pot avea dificultăți, de exemplu, în prinderea unei mingi, în a sta in echilibru într-un
picior, în mersul pe bicicletă, în a-si lega șireturile sau a ține un creion. Pot fi afectate numai
abilitățile motorii grosiere, numai abilitățile motorii fine, sau o combinație dintre cele două.
Cauza DCD nu este cunoscută, iar problemele motorii durează de obice pana la maturitate
(Skinner & Piek, 2001). Există kinetoterapeuţi si terapeuţi ocupaţionali care sunt specializaţi şi
care au dezvoltat servicii pentru a îmbunătăţi abilităţile motorii fine si grosiere ale copiilor care
au acest diagnostic.
Un studiu reprezentativ la nivelul SUA, bazat pe jurnale de monitorizare a folosirii
timpului, a arătat că, în Statele Unite, copiii de vârstă şcolară petrec mai puţin timp pe săptămână
practicând sporturi şi activităţi în aer liber decât o făceau la începutul anilor 1980 şi mai multe
ore ocupaţi cu şcoala şi temele acasă, aceasta pe lângă timpul petrecut la televizor – în medie,
12-14 ore pe săptămână – şi cu activităţi pe computer, care abia dacă existau cu 20 de ani în urmă
(Juster, Ono şi Stafford, 2004). (vezi Tabelul 1)
Tabelul 1 – Dezvoltarea motorie în copilăria mijlocie
Vârsta Comportamente selectate
6 ani Fetele sunt superioare în ceea ce priveşte precizia mişcărilor, băieţii sunt
superiori în acţiunile care cer forţă şi sunt mai puţin complexe
Pasul ştrengarului este posibil. Copiii pot să execute aruncări, cu mutarea
corectă a centrului de greutate şi cu păşire corectă
7 ani Devine posibil echilibrul într-un picior fără a privi.
Copiii pot merge pe o bârnă lată de 5 cm.
Copiii pot sări într-un picior şi de pe loc, cu precizie, în pătrate mici.
Copiii pot executa corect exerciţiul saltului pe loc cu picioarele depărtate şi
ridicare braţelor deasupa capului,urmat de revenirea în poziţia iniţială, cu
braţele pe lângă corp.
8 ani Copiii au o forţă de strângere în mână cu presiune de 5 kg.
Numărul jocurilor la care participă ambele sexe este cel mai mare la această
vârstă.
Copiii pot sări ritmic într-un picior, alternând picioarele, în ritm, doi-doi, doi-
trei sau trei-trei.
Fetele pot să arunce o minge mică la 14 m
9 ani Băieţii pot alerga cu viteză de 5,5 m/ s, pot arunca o minge mică la 23 m
10 ani Copiii pot estima şi intercepta traiectoria unei mingi mici, aruncate de la
distanţă.
Fetele pot alerga cu 6 m/ s
11 ani Băieţii pot executa un salt de 1,5 m în lungime de pe loc, iar fetele un salt de 1,3 m.