Dezvoltarea inteligenței emoționale la

copii

Inteligenta emotionala reprezinta cheia succesului atunci cand vine vorba despre
orice fel de relatii. Tot mai multi parinti investesc in cursuri si materiale menite sa le
dezvolte acest simt deosebit, atat lor cat mai ales celor mici. 

Pentru ca este dovedit faptul ca un nivel ridicat al inteligentei emotionale

echivaleaza cu o viata linistita, implinita si echilibrata. In plus, ea reprezinta cea mai
importanta caracteristica regasita in randul marilor lideri ai lumii.

Din fericire, inteligenta emotionala (EQ) se diferentiaza de coeficientul de

inteligenta (IQ) prin faptul ca se poate dezvolta oricand, pe intreg parcursul vietii.

In cazul copiilor, inteligenta emotionala consta in:

 Intelegerea cat mai buna a starilor si emotiilor;

 Capacitatea de a se autoanaliza, de a-si forma o imagine cat mai clara despre sine;
 Capacitatea de a se auto-motiva (nu cauta stimuli externi, ci prezinta o motivare
intrinseca);
 Empatie;
 Toleranta la stres;
 Capacitatea de a forma relatii de succes cu cei din jur.

Cum se dezvolta inteligenta emotionala a copiilor?

Copiii invata cel mai bine prin joc. Din acest motiv este important ca antrenamentul sa se
realizeze intr-o forma cat mai ludica. 

Astfel, exista posibilitatea de a achizitiona diverse jocuri si instrumente educative special

concepute pentru dezvoltarea inteligentei emotionale a copiilor dar, totodata, si parintii pot
crea jocurile. Un exemplu de joc pentru dezvoltarea inteligentei emotionale ar fi crearea de
povesti cu animalele de plus, in care micutul sa vorbeasca despre emotiile acestora, in
diverse contexte.

De asemenea, este recomandata dezvoltarea inteligentei emotionale a copiilor prin

intermediul filmelor. Tot mai multi producatori au inteles importanta dezvoltarii personale
a celor mici. Asa au aparut filme precum Inside Out – film in care este explicat extrem de
usor si de placut modul in care se formeaza si functioneaza sistemul nostru emotional.

Nu in ultimul rand, inteligenta emotionala a copiilor poate fi dezvoltata foarte bine prin
intermediul povestilor. Indiferent ca vorbim despre carti, povesti audio inregistrate sau
jocuri de formare a lor, povestile au fost mereu menite sa deschida o fereastra a
posibilitatilor in mintile celor mici.
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE
EDUCAŢIEI
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

TITLUL LUCRĂRII
 LUCRARE DE LICENȚĂ

ELENA DANIELA FARCAŞ

ANUL 2022

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
MASTER: TERAPIA LOGOPEDICĂ ÎN PROCESELE DE
COMUNICARE

TITLUL LUCRĂRII
Coordonator ştiinţific:

Conf. Univ. Dr.

Student:

LUPU ALINA

Bucureşti
2022

Abstract

REZUMAT

Lucrarea de faţă doreşte să identifice modalităţi prin care să atenueze sau chiar să
elimine efectele negative la preșcolarii cu stimă de sine scăzută.
Preşcolaritatea este vârsta la care se pot manifesta dezechilibre şi tulburări
afectiv-emoţionale din cauza stimei de sine scăzută, ce pot duce la dificultăţi de adaptare
a copilului la colectivitatea şcolară şi socială, manifestată prin reţineri, inhibiţie în
desfăşurarea activităţilor, stări de discomfort şi nesiguranţă în alte activităţi, complexe de
inferioritate şi izolare faţă de cei din jur.

Cuprins:

Capitolul 1. Particularităţi psihopedagogice şi psihosomatice la vârsta preşcolară

1.1. Aspecte privind dezvoltarea bio- psiho-socială a preşcolarilor pag1

1.1.1. Etapele de dezvoltare pag1

1.1.2. Caracterizarea generală a vârstei preşcolare pag2

1.1.3. Factorii principali în dezvoltarea armonioasă a preşcolarilor pag 6

Capitolul 2. Aspecte psihopedagogice privind problematica tulburărilor de limbaj

 2.1. Definiţie şi cauzele tulburării de limbaj pag10

2.1.1 Definiţia tulburării de limbaj pag10

2.1.2.Cauzele tulburării de limbaj pag11

2.2. Clasificarea tulburărilor de limbaj pag13

2.3. Tulburări de pronunţie pag17

2.3.1. Specificul tulburărilor de pronunţie pag17

2.3.2. Clasificarea tulburărilor de pronunţie pag17

2.3.3. Dislalia pag20

Capitolul 3. Stima de sine în contextul şi ciclul vârstei preşcolare

3.1. Dezvoltarea emoţională, principalul palier şi condiţie a dezvoltării preşcolarului

pag26
3.2. Formarea şi dezvoltarea imaginii de sine pag29

3.3. Metode şi tehnici pentru formarea imaginii de sine şi în consecinţă a stimei de sine
a preşcolarilor..............................................................................................................pag32

3.3.1. Metode şi tehnici utilizate de educatori pentru stimularea imaginii şi stimei de

sine pag32

3.3.2. Utilizarea poveştilor terapeutice în educaţia preşcolarilor pag36

Capitolul 4. Metodologia cercetării

4.1. Scopul cercetării pag41

4.2. Obiectivele cercetării pag41

4.3. Ipotezele cercetării pag41

4.4. Populaţia şi grupul cercetării pag42

4.5. Metodele utilizate in cercetare pag43

4.6. Analiza şi interpretarea rezultatelor cercetări pag49

Capitolul 5. Concluzii cu caracter aplicativ

5.1. Bibliografie 57

5.1. Anexe 79
 CAPITOLUL 1
PARTICULARITĂŢI PSIHOPEDAGOGICE ŞI PSIHOSOMATICE LA VÂRSTA
PREŞCOLARĂ

1.1. Aspecte privind dezvoltarea bio- psiho-socială a preşcolarilor

Dezvoltarea este definită ca „sporire în complexitate sau modificare de la forme simple la

forme complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat, continuu, în cadrul căruia copilul obţine
cunoştinţe vaste, dezvoltă un comportament mai variat şi deprinderi mai diverse” ( Bolboceanu,
et. Al 2008, p 9).
Psihologia defineşte dezvoltarea ca „întregul traseu ontogenetic al unui individ, de la
naştere pană la moarte, motivele şi modurile în care diferite aspecte ale funcţionării umane
evaluează şi se transformă pe parcursul vieţii. Procesele care generează aceste modificări sunt
procese programate biologic şi procese rezultate din interacţiunea cu mediul” . (Bucinschi si
colab. 2009, p 19)

1.1.1. Etapele de dezvoltare

Ciclicitatea observată în dezvoltarea fiinţei umane, permite distingerea unor etape de vârstă
bine circumscrise (Papalia şi Olds, 1992, apud. Bucinschi et al 2009, p. 20), această segmentare
a etapelor de vârstă fiind mai degrabă didactică.
Deşi modelul dezvoltării, în general, acelaşi pentru toţi copiii, ritmul dezvoltării variază de
la un copil la altul. Ritmul şi calitatea dezvoltării copilului ţin de maturitatea fiziologică a
sistemului nervos muscular şi al scheletului. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecarui
copil, influenţează şi ei ritmul şi calitatea dezvoltării copilului. Deci, fiecare copil este unic în
modul în care creşte, se dezvoltă şi dobândeşte deprinderi şi competenţe.
Copiii trec prin stadii similare de dezvoltare, dar în ritmuri diferite. Nu toţi copiii ating
acelaşi nivel de performanţă în acelaşi timp. Deosebirile dintre etape pot să nu fie pregnante sau
pot să apară suprapuneri într-o masură foarte mare între ele.
După Bucinschi et al, (2009, p 20) ciclul vital are următorul traseu general:
 Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la nastere)
 Perioada de nou născut şi sugar (0-1 an)

9
  Copilăria timpurie (1-3 ani)
 Vârsta preşcolară (3-6 ani)
 Vârsta şcolară mică (6/7- 10/11/ ani)
 Preadolescenţa- pubertatea (10/11- 14/15 ani)
 Adolescenţa (14/15- 20 ani)
 Vârsta adultă tânără (20-40 ani)
 Vârsta “de mijloc” ( 40-65 ani)
 Vârsta adultă târzie sau bătrâneţea (incepand cu 65 ani)
Cercetătorii au descoperit faptul că, diversele zone ale creierului se dezvoltă în momente şi
proporţii diferite. De asemenea, s-a demonstrat şi faptul că există perioade prielnice pentru
învăţarea diferitelor abilităţi şi pentru dezvoltarea socioemoţională. Ȋn acest sens, se poate vorbi
de existenţa unor „Ferestre de oportunitate” pentru dezvoltarea anumitor tipuri de competenţe.
De-a lungul acestor perioade cheie, este nevoie de o stimulare adecvată, prin oferirea unui cadru
propice pentru acumularea unor experinţe, care să ducă la formarea reţelei de conexiuni
neuronale şi să întărească şi să eficientizeze legăturile din creierul copilului. Ȋn această perioadă,
copilul este capabil, în cea mai mare măsură, să perceapă uşor şi repede experienţele noi şi să le
folosească util. Ȋn esenţă „mediile bogate produc creier bogat”.

1.1.2. Caracterizarea generală a vârstei preşcolare

Perioada preșcolară a fost numită și vârsta de aur a copilăriei. Acest lucru s-a datorat
faptului că tot ce are loc în această perioadă îi oferă copilului satisfacție intensă, bucurii, trăiri,
experiențe de neuitat în planul afectiv. Această perioadă este cuprinsă între vârstele 3-6/7 ani și
cuprinde procesul de dezvoltare complexă a copilului.
Preşcolaritatea sau vârsta de aur a copilăriei înregistrează progrese mari în ceea ce
privește dezvoltarea fizică şi psihică, după cum spune Betty Almășan. Ȋn acord cu Betty Almășan
este și T. Crețu care susține ideea conform căreia “preșcolaritatea este vârsta de aur a copilăriei.”
(pg 78, Tinca Crețu)
“Copilul preșcolar traversează etapa cunoașterii, prin lărgirea contactului cu mediul social
și cultural din care asimilează modele de viață ce determină o integrare tot mai activă la condiția

10
umană” (Emil Verza, pag 91.). Pornind de la afirmația lui Emil Verza, putem completa cu
sintagma “copilul atunci când este mic, este ca un burete”, conform căreia, copiii asimilează tot
din jur, tot ce îl înconjoară.
În această perioadă, a preșcolarității, au loc schimbări și diferențe vizibile în ceea ce
privește modalitatea de relaționare și adaptare la condițiile de mediu atât pentru copiii care
frecventează grădinița, cât și pentru cei care rămân alături de familie. Odată cu începerea
frecventării grădiniței, au loc schimbări majore pentru preșcolari. Sunt antrenați în activități care
ajută la dezvoltarea lor fizică și psihică. Este perioadă în care se solicită ajutorul copiilor la
treburi casnice, sunt solicitați să povestească, să fie atenți la persoanele din jur, la mediul
înconjurător, care este în continuă schimbare. Perioada preșcolară, cuprinde trei subperioade:
preșcolarul mic, mijlociu și preșcolarul mare.
Preșcolarul mic își manifestă curiozitatea față de mediul înconjurător, trece de la
satisfacerea nevoilor primare, la activități complexe și în cel mai frecvent caz, are loc intrarea la
grădiniță, unde se impun reguli, cunoaște colegi și întreprinde relații de prietenie.
Preșcolarul mijlociu se adaptează mai ușor la mediul înconjurător, la mediul de la
grădiniță, jocul este bazat pe acțiuni care îi stârnesc ambiția și depune eforturi pentru îndeplinirea
sarcinilor. O altă caracteristică este aceea că preșcolarul are un ritm mai accelerat de socializare și
se definește ușor viitoarea personalitate.
În perioada preșcolarului mare, deși activitatea fundamentală este jocul, activităţile sunt
mult mai complexe, care solicită efort psihic, solicită gândirea. Începe pregătirea pentru școală.
Se dezvoltă limbajul, utilizându-se cuvinte, expresii. Apar forme ale gândirii logice și
sistematizate.
Așa cum am precizat mai sus, începând încă din perioada preșcolarului mic până în perioada
preșcolarului mare, au loc foarte multe schimbări vizibile care contribuie totodată și la
modificarea structurii fizice și psihice a copiilor. “Din punct de vedere fizic, preşcolarii
înregistrează cele mai mari schimbări în această perioadă. Ca și statură, are loc creșterea de la 92
cm la 116 cm, iar ca și greutate, de la 14 kg la 22 kg. Are loc o schimbare și o dezvoltare a
muschilor, pielea devine mai elastică, mai densă și mai puțin friabilă, procesul de osificare este
continuu, dantura începe să se deterioreze, iar mugurii danturii definitive se întăresc. Chiar și în
preșcolaritate se menține regula conform căreia organele nu se dezvoltă identic și acesta este
motivul pentru care copilul are o înfățișare puțin disproporționată. Fenomenul este mai accentuat

11
în subperioada preșcolară mică (3-4 ani), când capul este încă raportat la corp, membrele
inferioare și superioare sunt scurte în raport cu trunchiul etc., dar spre finalul perioadei, copilul
capătă o înfățișare mai armonioasă și fenomenul are efect pozitiv în creșterea preciziei mișcărilor
și în întărirea echilibrului spațiului.” (Verza, 1994, p. 94)
Apar diferențe semnificative între fete și băieți. R. Zazzo (Verza, 1994, p. 94) evidențiază
„o agitație mai mare și o tendință de izolare la băieți decât la fete, o cooperare mai mare la fete și
o dezvoltare a vorbirii mai mare”. Au loc modificări legate de modul de a se îmbrăca, igienă și
toaletă. Până la sfârșitul perioadei preșcolare, copilul se poate adapta eficient prin constituirea
unor seturi de deprinderi adecvate.” (Verza, 1994, p. 96)
Consider că cei doi, E. Verza cât și R. Zazzo au dreptate cu privire la modificarea pe care
o resimt preșcolarii, din punct de vedere al aspectului fizic. Acest lucru este foarte ușor vizibil.
Am observat de-a lungul vieții și experienței personale cu copiii preșcolari, că aceștia de la o zi la
alta suferă modificări ale corpului, ale fizionomiei.
Din punct de vedere al dezvoltării psihice, „la preșcolar reprezentările au un caracter
intuitiv, situativ și sunt încărcate de elemente concrete, particulare. Paralel cu reprezentările
memoriei se dezvoltă şi reprezentările imaginaţiei. Functia cognitivă a reprezentărilor se dezvoltă
mai ales după vârsta de 4 ani facilitând procesul înțelegerii, coerentă vieții psihice, dându-i
posibilitatea preşcolarului să poată trăi mental trecutul şi viitorul în prezent, realul și imaginarul
în acțiune.” (U. Șchiopu, V. Piscoi, 1989, p. 126).
Gândirea copilului la această vârstă este strâns legată de dezvoltarea senzaţiilor şi
percepţiilor. Gândirea copilului începe prin investigaţii practice asupra obiectelor şi fenomenelor
din jurul lui, bazându-se în continuare pe actul percepţiei (din acest motiv se spune că la acest
moment gândirea copilului este concretă). (Mihaela Găișteanu, 38 link )
Filosoful J. Piaget afirmă în cartea “Psihologia copilului” că această abilitate a copilului
de a se folosi de simboluri nu include abilitatea relaţionării logice (de exemplu un copil la
sfârşitul acestei perioade ştie că 3+2=5 dar, nu realizează că 5-2 =3 – stadiul preoperaţional al
gândirii). Tot acum copilul respectă, prin gândirea sa, principiul conservării cantităţilor, a
numărului.
Ecaterina Vrăsmaș afirmă în cartea sa, că „fiecare om este unic, prin particularitățile și
caracteristicile sale date de combinația dintre ereditate și experiențele de viață trăite și
transformate în învățături, în mediul său de apartenență. Unicitatea este dată astfel, atât de

12
materializarea sa corporală cât și de construcția interioară a personalității și spiritualității sale.”
(Vrăsmaș, 2014, p. 241)
De asemenea Tinca Crețu, susține și vine cu precizarea că dezvoltarea psihică a
preșcolarilor depinde de trei factori foarte importanți: ereditatea, mediul exterior și educația.
 “Primul factor care contribuie la creșterea copiilor într-o manieră inedită, ereditatea, este
proprietatea ființelor vii de a transmite urmașilor caractere dobândite de-a lungul
filogenezei.” (Crețu Tinca, pg 4)
Biologia demonstrează că sunt multe caracteristici ale ființei umane, transmise ereditar,
precum caracteristici fizice, psihice, structurale, funcționale ale diverselor organe.
Tinca Crețu subliniază importanța eredității, spunând că “fără intervenţia celorlalţi doi factori
fundamentali, potenţialul ereditar nu se transformă în componente ale vieţii psihice. Este
polivalent pentru că pe aceleaşi premise ereditare se pot forma componente diferite ale vieţii
psihice în funcţie de felul în care au acţionat mediul şi educaţia.”
 Al doilea factor este constituit de mediul exterior. Mediul reprezintă “totalitatea
influenţelor naturale şi sociale, fizice şi spirituale, directe şi indirecte, organizate şi
neorganizate, voluntare şi involuntare, care constituie cadrul în care se naşte, trăieşte şi se
dezvoltă fiinţa umană.”
Mediul are un impact foarte mare care poate transforma fondul ereditar, îl poate dezvolta și
activa. Mediul este foarte important, motiv pentru care urmărim evoluția copiilor în medii
precare. Acesta are puterea de a influența creșterea fizică și psihică a copilului, prin acțiunile sale.
Factorul principal fără de care dezvoltarea nu ar putea avea loc într-un mod armonios,
deschis care contribuie totodată la integrarea și acceptarea ființei umane în societate este
educația. “Educaţia este ansamblul de acţiuni şi activităţi care integrează fiinţa umană ca pe un
factor activ, se desfăşoară sistematic, unitar, organizat, având un conţinut cu necesitate definit de
societate, uzând de procedee, metode, mijloace adecvate, şi fiind condusă de factori competenţi
special calificaţi.” (Tinca Cretu, pg 11)
Influenţele de mediu şi educaţie trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ atât cu
perioada prezentă a programului ereditar, cât şi cu zona proximei dezvoltări (L. S. Vâgotski).
Acești factori sunt în strânsă legătură și acționează unul asupra altuia.
În concluzie, cei trei factori fundamentali ai dezvoltării psihice, se influențează reciproc.
Dezvoltarea copilului are rădăcini adânci în ceea ce provine din ereditate, se dezvoltă pe linia

13
cunoștințelor oferite de mediul înconjurător și este ghidată de educație. Astfel, fără cei trei
factori, procesul dezvoltării copilului poate fi încetinit. Acest lucru ne înseamnă să oferim și să
îmbunătățim la maximum nivelul acestor factori, să oferim un mediu deosebit copiilor, din care
să preia un model de viață și cultură, să oferim un mediu călduros și primitor cu o paletă largă de
cunoștințe în ceea ce privește educația. Din punct de vedere al eredității, care este un factor dificil
de modelat, trebuie să fim cea mai bună variantă a noastră, deoarece comportamentele se copiază.

1.1.3. Factorii principali în dezvoltarea armonioasă a preșcolarilor

Educația copiilor a devenit în zilele noastre o prioritate, deoarece ne gândim că aceștia

sunt viitorul nostru. Modalitatea prin care noi ne dedicăm acestora contribuie totodată și la
dezvoltarea societății, deci viitorul nostru, are nevoie de ei.
Filosoful Platon, spunea despre educație „Educația este cel mai frumos dar pe care îl
poate dobândi omul.” Susțin și sunt de acord cu acesta în ceea ce privește educația, deoarece
omul prin educație, se poate bucura de tot ce îi oferă viața. Cu ajutorul educației, ființa umană
vede frumusețile din lumea înconjurătoare, din natură și va oferi, va emana atitudine pozitivă.
Educația influențează înțelegerea și diferența dintre bine și rău și ajută la dezvoltarea capacității
de a privi lucrurile dintr-o perspectivă corectă. Pentru a evolua și pentru a ține pasul cu
încercările și transformările care apar, este nevoie de educație. Educația oferă șansa de a
îmbunătăți relaționarea socială, sporește dorința de cunoaștere despre întreaga lume. Prin educația
aleasă pe care o oferim copilului, îl încurajăm să-și îndeplinească toate dorințele. Consider că
acest lucru trebuie să ne determine atât de mult încât să oferim o educație armonioasă, un stil de
viață favorabil pentru copii, care să le deschidă orizonturile, care să îi dezvolte.
O dezvoltare armonioasă înseamnă o dezvoltare optimă care se referă la „abilitățile
copilului de a achiziționa deprinderi și comportamente relevante din perspectiva individuală și
culturală”. (Vrăsmas, 2014, p. 18). Așa cum precizează Ecaterina Vrăsmaș în citatul de mai sus,
dezvoltarea armonioasă pentru o ființa umană, în cazul nostru fiind copilul, nu înseamnă doar o
dezvoltare pe un drum liniar, fără obstacole. Dezvoltarea armonioasă, reprezintă pentru copil,
șansa de a experimenta, de a cunoaște mediul înconjurător prin experiențe proprii de viață.
Înseamnă să îi dăm șansa să-și dezvolte deprinderi, să-l încurajăm în ceea ce este pregătit să facă
și să îl încurajăm să se accepte așa cum este. Când vorbim despre dezvoltarea armonioasă a
copiilor, ne raportăm la modalitatea de creștere, de îngrijire, la modul prin care se manifestă un

14
copil în mod natural, dar și la modul de manifestare față de evenimentele, obiectele din jur.
Trebuie să îi insuflăm copilului modele de comportamente, de admirație pentru mediul
înconjurător.
Procesul de socializare este un proces social prin care individul parcurge transformări, un
proces continuu de interacțiune, care dă potențial ființei umane, respectiv preșcolarului și îi dă
posibilitatea de a-și dezvolta o identitate. Astfel societatea are rolul de a transforma individul într-
o manieră care să corespundă noilor norme și valorilor cetățenești. Prin socializare, educație,
îndrumare corespunzătoare, copilul este condus către regulile și conduitele vieți.
L.S.Vâgotski evidențiază faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului
cu mediul său social în care el învață limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor
sale. De asemenea, J. Piaget accentuează rolul socializării și spune că „procesul socializării nu se
reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rasa.”

Concluzionăm astfel ca prin socializare, copilul se dezvoltă mai ales psihic, își dezvoltă
vocabularul și exprimă ceea ce simte, ceea ce își dorește. Comunicarea cu copilul îi deschide
orizonturi, întrebări la care dorește un răspuns și învață să aprecieze binele, frumosul.
Unul dintre cei mai importanți factori care contribuie la dezvoltarea copilului pe plan
psihic și mai ales social și care ajută foarte mult la dezvoltarea armonioasă a copilului este
familia. Este cert faptul că familia joacă un rol primordial și foarte important în formarea
copiilor, în dezvoltarea personalității lor. Familia constituie fundamentul cu ajutorul căruia au loc
satisfacerea nevoilor psihologice și sociale în tot ciclul creșterii copilului. Aceasta imprimă
trăsături caracteriale și morale de bază. În primii ani de viață, copilul este dependent de familie,
din toate punctele de vedere, în special de părinți, motiv pentru care aceștia sunt îndreptățiți să
ofere modele de învățare. Cu ajutorul părinților învață „să supraviețuiască” și să-și îndeplinească
nevoile primordiale.
Iubirea maternă este forma cea mai strânsă de legătură. Copilul descoperă lumea cu
ajutorul mamei. Aceasta, încă de la apariția copilului pe lume îi oferă sprijin, siguranță, confort
psihic și fizic. Cu ajutorul mamei care reprezintă un model de viață, copilul descoperă lumea prin
observare și imitația gesturilor. Atitudinea față de lucruri, obiecte, evenimente, oameni sau
propria persoană determină copilul să aibă aceleași atitudini. Mama este simbolul feminității atât
pentru fată cât și pentru băiat.

15
 Pentru fată, mama este prototipul care o învață să-și iubească statutul de femeie, să-și
iubească soțul și copiii, iar pentru băiat, ea este imaginea inversă pe care acesta o va căuta și când
va deveni adult.
Mama reprezintă un simbol al afecțiunii, protectivității, feminității, iar tatăl reprezintă
simbolul autorității, puterii, încrederii. De obicei, copiii fac afirmații despre părinții lor, în funcție
de ceea ce percep prin simpla observație: „mama mea este mai frumoasă, iar tatăl meu este mai
puternic.”
Tatăl în primele luni de viață ale sugarului, reprezintă un suport solid pentru psihicul
mamei. Prezența acestuia contribuie semnificativ la identificarea identității sexuale a copilului.
Pentru băieți, are rol în validarea propriei masculinității, iar pentru fete, iubirea tatălui este un
pas pentru recunoașterea feminității lor. Tatăl este persoana care intervine în relația mamă-copil,
reprezintă forța, puterea, statornicia, emanând autoritate supremă. Are rol indirect în viața
sugarului, dar este un suport psihologic esențial pentru mamă. Acesta este sprijin mai ales în
perioada imediată după nașterea copilului. Tatăl este cel care are puterea de a impune reguli,
limite fără să devină sever, autoritar.
Pentru o educație armonioasă, este nevoie de o familie armonioasă. Elementele cheie care
ajută familia, să aibă un ambiant plăcut, sunt comunicarea, înțelegerea tuturor nevoilor membrilor
familiei și a tuturor problemelor care apar, prezența afecțiunii, generozității, onestității.
Dificultățile trebuie depășite împreună, trebuie să existe respect reciproc, încredere.
Atitudinea optimistă a părinților plină de energie, entuziasm, în care toată lumea să fie
pusă în valoare contribuie semnificativ la dezvoltarea armonioasă și echilibrată a copiilor. Așa
cum am spus mai sus, familia este un factor foarte important pentru dezvoltarea armonioasă a
copilului. Mediul familial trebuie să-i acorde atenție sporit, dar cel mai important, este să-i acorde
condiții de îngrijire.
T.Crețu subliniază importanța familiei pentru dezvoltarea armonioasă dar și pentru
dezvoltarea inteligenței emoționale, prin „dezvoltarea bazelor caracterului se realizează sub
influența preponderentă a familiei (cei de 7 de acasă) și a grădiniței. ”
Marele pedagog Evangelos Theodoros, spunea că „primul și principalul factor al formării
și al educației copilului, ca și al oricărei alte educații, este famila. Trăirile familiale vor rămâne
neșterse în mintea copilului și îl vor însoți toată viața.” Astfel, concluzionăm că cel mai mare
factor care contribuie la dezvoltarea emoțională a copiilor, este de departe familia.

16
 Pentru dezvoltarea oricărui copil sunt importante 3 valori, 3 condiții în strânsă legătura:
stabilitate, schimbare, sprijin. Cele trei valori, sunt în strânsă legătură și se influențează una pe
cealaltă. Copilului îi este necesară stabilitatea familială, socială pentru a se dezvolta. Stabilitatea
familială, înseamnă pentru copil siguranță, liniște, mediul unde copilul are încredere. Aceasta este
oferită de familie, de părinți. Dacă între aceștia este o legătură strânsă, dacă se înțeleg, comunică,
ei vor oferi copilului liniștea de care are nevoie pentru a evolua. Stabilitatea familială, susține
copilul în tot demersul evoluției și dezvoltării lui. Dar pentru a se dezvolta nu este nevoie doar de
stabilitate, pentru ca astfel nu ar avea loc dezvoltarea, ci și de schimbare. Schimbarea este
continuă și contribuie la dezvoltare în mod obiectiv. Schimbarea trebuie să aibă loc încă din
primele luni ale copilului, deoarece acesta trebuie să învețe să accepte alte persoane în jur, alte
medii de viață, trebuie să cunoască, astfel el își deschide orizonturile. Devine mai sociabil, mai
încrezător, mai liber, devine stăpân pe sine, își dezvoltă încrederea.
Cea de-a treia valoare care accentuează procesul de dezvoltare armonioasă, este sprijinul.
Acesta este pus la dispoziție de către familie, societate, valori culturale ale acestora cât și mediul
instituționalizat pe care acesta îl frecventează. Sprijinul este condiția de care copilul are nevoie în
demersul educației lui. Prin sprijinul pe care îl oferă societatea, copilul se dezvoltă toata viața.
Copilul are nevoie până la 8 ani să fie sprijinit în dezvoltarea abilităților sale fizice, mentale,
sociale, care îi facilitează supraviețuirea și realizarea individuală și socială de mai târziu.
(Vrăsmaş, 2014, p. 18)
Putem concluziona astfel, precizând faptul că dezvoltarea armonioasă a copilului este un
factor care îl pregătește pe acesta pentru viața de adult, îl ajută în educare, dezvoltare și pentru
societate.

CAPITOLUL 2

ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE PRIVIND PROBLEMATICA TULBURĂRILOR DE

LIMBAJ

17
 CAPITOLUL 3

STIMA DE SINE IN CONTEXTUL SI CICLUL DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ

3.1. Dezvoltarea emoțională, principal palier și condiție a dezvoltării preșcolarilor

Inteligența emoțională reprezintă abilitatea de a monitoriza sentimente, emoții proprii și

ale celorlalți și folosirea acestora pentru a ghida gândirea și acțiunea cuiva. Reprezintă
capacitatea de a controla comportamente nocive și de a lega relații săntoase cu cei din jur.
Pentru a crește un copil sănătos care să aibă capacitatea de a lega relații frumoase,
constructive, acesta are nevoie de abilități sociale, dar și de educarea inteligenței emoționale.
Aceste două elemente de care are nevoie copilul sunt într-o strânsă legătură și le numim abilități
socio-emoționale.
Această legătură este dată de planul social și emoțional. Ambele planuri se completează
reciproc și sunt interdependente. Interacțiunile sociale contribuie la dezvoltarea unei imagini de
sine pozitive.
Abilitățile sociale ajută copilul să se dezvolte, treptat, o dată cu etapele de vârstă. Acestea
ajută la integrarea copilului în mediul în care trăiește, în mediul de la grădiniță, de la școală, de la
serviciu. Copiii care au abilități sociale dezvoltate, se adaptează mai ușor la mediul de la
grădiniță, au rezultate bune, se întegrează ușor printre grupurile de copii pe când copiii care au
abilități sociale mai puțin dezvoltate, au o probabilitate mai mare să fie respinși, să aibă chiar
probleme de comportament. Abilitățile emoționale ajută copilul să formeze și să mențină relații
constructive cu ceilalți, fie că sunt persoane de aceeași vârstă sau persoane de vârstă diferită.
Gestionarea emoțiilor este foarte importantă pentru copii, pentru că în lipsa ei, aceștia
dacă percep în mod negativ un impact sau obstacol, pot avea un revers chiar devastator.
Dezvoltarea socio-emoțională trebuie să înceapă de la cele mai fragede vârste, chiar din primul an
de viață.
Principalii factori care contribuie la dezvoltarea emoțională sunt familia, educatorul și
mediul. Marele psihopedagog Pestalozzi spunea „Orice sistem de educație care nu are la bază
relații armonioase de familie, va duce la decăderea omului.”, astfel concluzionăm ca cel mai
important factor este familia. Ea poate fi privită ca prima școală a emoțiilor, unde copilul învață
să recunoască emoțiile, reacțiile celor din jur cum să gestioneze emoții și cum sa aleagă reacțiile
18
potrivite. Familia este el mai sigur camin, un paradis pentru fiecare copil unde acesta se simte
protejat și dezvăluie cele mai sincere emoții.
Educatoarea este modelul peste care copilul nu va trece niciodată, nu îl va contrazice, ci
din contra, îl va venera. Motiv pentru care, acesta trebuie să fie constant plin de energie, veselie,
cu iubire pentru copii, încât ei să se simtă foarte. Este un factor influent care contribuie la
deschiderea copiilor către societate. Anii copilăriei sunt și anii grădiniței. Cadrul grădiniței,
formează și educă copilul. Educatoarea este cea care are rolul de a modela suflete. Aceasta are
rolul de a crea un climat familial pentru copii, de a se transforma într-o mamă pentru o perioadă
de timp. Ea trebuie să aibă înțelegere, răbdare, dragoste, blândețe, empatie pentru copii pentru a-i
putea înțelege. Prin tactul pedagogic, trebuie să facă față certurilor dintre copii, trebuie să arate și
să demonstreze corectitude desăvârșită. Prin nota meseriei, prin rolul ei, educatoarea formează
deprinderi de gândire corectă, concretă. Prin desfășurarea activităților instructiv-educative, le
deschide copiilor apetitul pentru cunoaștere.
Mediul este factorul care poate fi influențat către o direcție ascendentă sau descendentă de
către ceilalți doi factori. Cu cât mediul în care copilul crește, este unul călduros, primitor, cu atât
acesta, se simte în siguranță și poate să dea frâu liber emoțiilor. Mediul îi oferă copilului
posibilitatea de a experimenta, de a cunoaște. Mediul poate să influențeze la rândul său copilul în
bine sau în rău.
Din punctul meu de vedere, cei trei factori de mai sus sunt foarte importanți, aproape
indispensabili. Cu toate acestea, ei nu pot influența creșterea și dezvoltarea preșcolarilor dacă
sunt singuri, fără alte însușiri. Cei trei factori nu pot da rezultate dacă nu exista și părți sufletești,
sentimente exprimate sincer, ca iubirea și fericirea.
“O stare emoțională foarte întâlnită este starea de iubire care contribuie semnificativ la
dezvoltarea armonioasă a preșcolarilor. Efectele pozitive ale conexiunilor dragostei cu
personalitatea actorilor implicați sunt identificate în: creșterea inteligenței, stabilitatea stării de
veghe și prelungirea cu 30% a lungimii fazei somnului paradoxal.” (Neacșu, 2010, p. 187).
Așa cum precizează și Ioan Neacșu, iubirea este cel mai pur sentiment care are puterea de a
schimba comportamentul copiilor. Părinții care oferă iubire necondiționat sunt interesați în mod
inconștient de fericirea, bunăstarea, sănătatea fizică, psihică și emoțională a copiilor.
Au fost descoperite și efectele negative pe care le are lipsa iubirii în dezvoltarea
preșcolarului, în mod special, absența dragostei materne la copii abandonați. Între acestea sunt

19
menționate: o topire a creierului emoțional, ca efect al izolării senzoriale și a carențelor afective,
blocaje mnezice, forme de autism, absența capacității anticipative. (Neacșu, 2010, p. 187) Ioan
Neacșu relatează atât efectele pozitive cât și efectele negative ale iubirii. Un alt factor care
contribuie la dezvoltarea preșcolarilor, este fericirea.
Procesul de dezvoltare emoțională a preșcolarilor este susținut de factori diverși proveniți
din diferite direcții. Cu cat acești stimuli sunt mai accentuați, mai susținuți, cu atât și gradul de
dezvoltare crește. Dacă oferim copilului, din mediul familial, stabilitate, sprijin, schimbare dar
adăugăm cel puțin fericire și iubire, copilul se va dezvolta într-un mod plăcut cu rezultate vizibile
din toate punctele de vedere, fizic, psihic, emoțional și mental. În comparație cu antepreșcolarul
trăirile afective ale preșcolarului sunt mai bogate și mai diversificate pe măsură ce capacitățile lui
cresc și interrelaționează mai complex cu ambianța (familia, grădinița, jocul, întâlnirea cu
covârstnicii, temele de învățare din grădiniță sunt surse de variate emoții și sentimente). (Crețu,
2008, p. 76).
Cea mai bună adaptare la mediu face să se accentueze pozitivarea emoțiilor și dispozițiilor
afective și preșcolarul poate rămâne ore întregi cu o tonalitate afectivă favorabilă. Educația
bazată pe inteligența emoțională folosește tehnici specifice, simple, dar importante care pot
contribui din plin la pacea și la armonia familiei. (Goleman, p. 21)
Pentru rezultate școlare înalte, dar și succes în viața de zi cu zi, copilul trebuie învățat încă
din primul mediu favorabil în care se simte cel mai confortabil, atitudini, comportamente. Acest
mediu, mediul familiei, poate contribui în mod semnificativ la dezvoltarea copilului, atât pe plan
fizic cât și pe plan psihic, moral, afectiv.
Din punct de vedere al afectivității din mediul familial, distingem astfel două tipuri de
copii: cei care au un mediu fericit, dar și cei care provin din familii nefericite sau destrămate.
Copiii din familiile fericite vin la grădiniță emanând fericire și pentru a adauga ceva în plus față
de ce oferă familia. Ceilalți vin la grădiniță pentru a găsi ceea ce le lipsește, „o situație
emoțională stabilă, în cadrul căreia să poată să își exprime instabilitatea lor emoțională, un grup
în care să poată încet încet să se integreze.” (D. Vinnicot)
În stransă legatură cu emoția este și empatia. Empatia este capacitatea de a împărtăși
sentimentele celorlalți. A cunoaște sentimentele celuilalt este o parte importantă a dezvoltării
sensibilității față de oamenii din jurul nostru. Pentru a cunoaște sentimentele celuilalt și a fi
alături de el, trebuie să întelegem care sunt acestea. Fapt ce presupune, deopotrivă, să ascultăm cu

20
atenție și să citim indiciile nonverbale. Putem considera empatia, o înțelegere emoțională
nonverbală a celorlalți. (Goleman, 2012, p. 31)
În acord cu Goleman, Arthur C. Bohart (Empatia in psihoterapie) precizează faptul că
prezența empatiei și nivelul acesteia față de un elev care își dorește să reușească, dar se teme de
eșec, poate să difere în funcție de persoana care empatizează cu el: părintele, profesorul, prietenul
sau terapeutul acelui student.
Arthur C. Bohart asociază empatia cu iubirea, grija, bunăvoința, altruismul și înțelegerea
socială.
Goleman (2012) precizează în cartea sa faptul că este extrem de important ca un copil să-
și însușească empatia ca atitudine socială pozitivă. Cei doi cred în empatie și în puterea de a
schimba ceva cu ajutorul acestui sentiment, îi acordă o importanță de mare anvergură.
Walter Mischel este un psiholog care, în anii 60, la Universitatea Stanford, a adresat o
provocare unor copii de 4 ani, punându-i să aleagă între a lua o bomboană pe moment și a aștepta
câteva minute, până când un cercetător avea să revină în cameră și să le ofere două bomboane.
Capacitatea de a aștepta și copiii au făcut cele mai năstrușnice lucruri pentru a se abține de la a
mânca bomboanele care erau așezate pe o masă în preajma lor, a avut o legătură strânsă cu
obținerea unor rezultate mai bune, psihologice și comportamentale. Mischel i-a monitorizat pe
acești copii până au absolvit liceul și a descoperit că aceia care fuseseră în stare să nu mănânce
bomboana imediat nu numai că stăteau mai bine în privința diverselor teste de comportament
pozitiv și sănătate mintală, dar și valorile la testele de cunoștințe școlare (SAT) erau în medie cu
200 de puncte mai mari decât cele ale foștilor lor colegi mai grăbiți. (Goleman, p. 32)

3.2. Formarea și dezvoltarea imaginii de sine

Imaginea de sine reprezintă imaginea pe care și-o formează copilul despre importanța sa
în lume, despre valoarea pe care o are. Reprezintă o oglindă interioară (Vrăsmaș, 2014, p. 246)
care prezintă acțiunile noastre, opiniile, dar și a celor din jurul nostru. Acesta este și motivul
pentru care la vârstele mici, copilul este mulțumit de tot ceea ce face, deoarece și mediul exterior
contribuie la mulțumirea interioară, la creșterea imaginii de sine.
Dacă dorim să formăm o persoană cu o imagine de sine crescută, trebuie să acționăm, să
sprijinim copilul de mic în procesul dezvoltării sale. Încrederea în sine reprezintă convingerea,

21
siguranța pe care o avem în legătură cu împlinirea unui obiectiv. Cu cât imaginea de sine este
mai bună, cu atât și stima de sine și încrederea în sine, în forțele proprii crește.
Putem vorbi și despre respectul de sine, care reprezintă valoarea pe care ne-o atribuim
nouă înșine în funcție de cât de mult ne prețuim. În unele domenii în care ne pricepem, ne
apreciem mai mult pe când în altele necunoscătoare, nu ne atribuim aceleași valori. În educația
preșcolarilor, până acum nu s-a vorbit foarte mult despre aceste concepte și nici nu s-a pus foarte
mare accent pe studierea acestora. Nu s-a considerat o temă de abordat în ceea ce privește
vârstele mici.
Imaginea de sine este reprezentată de propriul comportament și servește conștiinței
propria identitate în condițiile schimbării ei. Sintagmele precum „imaginea de sine”, „încrederea
în sine”, „stimă de sine”, sunt în strânsă legătură și acționează unele asupra altora. „Imaginea de
sine (IS) se dezvoltă apoi în conceptul sinelui (CS), din care se construiește încrederea sau
neîncrederea în forțele sale (IS) și respectiv stima sau respectul de sine (SS).” (Vrăsmaş, 2014 ,
p. 245)
Maxwell Malts spunea ca cea mai mare descoperire a secolului XX, este cea a imaginii
personale. Indiferent dacă ne dăm seama sau nu, absolut toți avem o imagine mentală a noastră.
Este părerea noastră personală despre cum suntem și este formată din propriile idei și convingeri.
Stima de sine reprezintă o dimensiune importantă a personalității de factură afectiv-
atitudinală, componenta evaluativă a sinelui care se referă la opiniile și sentimentele pe care le
avem despre propria persoană. Este numită deseori „prețuire de sine”, „respect de sine” sau
„acceptare de sine”. Aceasta are rolul de a desemna modul în care ne evaluăm pe noi înșine, cât
de mult ne apreciem și ne prețuim valorile. Psihologii educaționali spun că elementele care
conturează stima de sine sunt încrederea în sine, concepția despre sine și iubirea de sine.
Stima de sine reflectă felul în care ne autoapreciem și ne autovalorizăm sentimente de
încredere în propria persoană reflectate în acțiunile pe care le realizăm în mod constant.
Deși Maslow definește stima de sine ca fiind o dorință a unei persoane pentru respect,
recunoaștere și atenție, nu este încă acceptată. Aproape toți cercetătorii și speicialiștii sunt de
acord cu importanța termenului și diferiților factori care o constituie, dar totodată o consideră
diferită față de definiția de bază și de diferite componente.
Personal, sunt de acord cu această opinie, deoarece stima de sine este despre propria
persoană, deci este important ceea ce crede aceasta despre ea, este important cum se vede și dacă

22
se apreciază. Stima de sine cuprinde trăirile afective și emoțiile pe care o persoană le
exteriorizează atunci când se referă la propria persoană sau când are parte de anumite experiențe.
Formarea stimei de sine are loc în copilăria timpurie, în perioada vârstei de doi ani, când
copilul începe să exploreze, când începe chiar să-și manifeste nemulțumiri. Evoluția conștiinței
de sine, continuă spre 3-4 ani cu dezvoltarea treptată a celor trei aspecte principale: eul corporal,
identitatea de sine, respectul de sine.
În perioada timpurie, sunt foarte multe surse cu ajutorul cărora stima de sine poate fi
îndreptată către o direcție ascendentă. M. Sheridan (Vrăsmaş, 2014, p. 244), susține faptul că acei
copii care sunt susținuți să verbalizeze, să analizeze și să își descrie credințele/ percepțiile/ ideile
negative despre sine, pentru a le înlătura, au mai puține probleme de comportament și o mai mare
încredere în forțele proprii.
Pornind de la ce spune Ecaterina Vrăsmaș, cea mai importantă sursă care determină stima
de sine, este interacțiunea cu adulții și evaluarea lor. În acord cu Ecaterina Vrăsmaș, Vrabie și
Știr susține opinia cu afirmația conform careia, „aprecierile despre sine oferite copilului de către
persoane semnificative (părinți, educatori, etc.) sunt treptat internalizate, transformându-se în
autoaprecieri ce devin parte integrantă a imaginii și stimei de sine a copilului.” Altfel spus, în
funcție de cum este perceput, apreciat, copilul va tinde să se aprecieze pe sine. Alături de
aprecierile adulților, au efect și efectele grupurilor de prieteni, de copii. Dezvoltarea unei stime
crescute sau scăzute, este rezultatul experiențelor trăite de copil în relația cu adulții, care va defini
modurile în care acesta va ajunge să gândească despre sine.
Interacțiunea dintre părinți și copii se numește stil parental. Stilurile parentale au o
influență semnificativă pentru conturarea personalității copilului și pentru formarea stimei de
sine. Stilurile parentale pot fi: exigent, autoritar, permisiv, neimplicat, etc. Fiecare dintre acestea
au efecte diferite în planul personalității copilului. Stilul exigent este asociat cu rezultate pozitive,
valori ridicate ale stimei de sine și dorinței de afirmare a copiilor. Stilul neimplicat, autoritar,
permisiv este asociat cu valori scăzute ale stimei de sine și încrederii în sine.
Cel mai eficient stil de creștere și formare a unui copil, este stilul democratic. Conform lui
Litowsky și Dusek, stilul democratic este caracterizat prin apropiere și încurajare, prin centrarea
pe nevoile copiilor, metode de disciplinare pozitivă și prin ajustarea solicitărilor în concordanță
cu abilitățile copilului și este asociat cu efecte benefice asupra dezvoltării copiilor, inclusiv
asupra stimei de sine a acestora. Astfel, putem spune că o imagine de sine echilibrată și o stimă

23
de sine sănătoasă este favorizată de ascultare, atenție, încurajare, acceptare, siguranță afectivă,
încurajarea exprimării sincere a emoțiilor, a sentimentelor pozitive.
În situația aceasta, părinții și educatorii trebuie să meargă într-o direcție comună și să-și
propună pentru copil un scop comun. Aceste modalități de interacțiune, trebuie aplicate în mod
constant de către părinți și educatoare, atât în mediul familial cât și în mediul de la grădiniță.
Astfel copilul va înțelege că atât în familie cât și în mediul instituționalizat, grădinița, el este
acceptat necondiționat. El va da ulterior frâu liber emoțiilor și va relaționa eficient cu alți copii.
În caz contrar, dacă copilul trăiește experiențe negative generate de o iubire condiționată a
celor din jur sau va avea parte de critică constantă, de manifestări de agresivitate verbală ori
fizică, atunci acesta își va forma o imagine și o stimă de sine deficitară.
Alte practici care conduc la formarea imaginii și a stimei de sine deficitare, sunt
așteptările exagerate din partea adulților, neacceptarea copilului așa cum este el, aplicarea
predominantă a motivației negative (pedepse, interdicții absolute sau nejustificate, amenințări),
prezența abuzului.

3.3. Metode și tehnici pentru formarea imaginii de sine si în conscecinţă a stimei de

sine a preșcolarilor.
3.3.1. Metode si tehnici utilizate de educator pentru stimularea imaginii şi stimei
de sine

Pentru dezvoltarea și întărirea stimei de sine a copiilor preșcolari, trebuie să acordăm

atenție sporită acestora, să oferim toată atenția noastră și să ținem cont de nevoile lor, de plăcerile
lor. Iluț (2001, 27) evidențiază patru direcții de acțiune pentru dezvoltarea stimei de sine:
identificarea cauzelor care duc la o stimă de sine scăzută și a principalelor domenii de
competență, asigurarea suportului psihologic individual și social, stimularea motivației de
autorealizare și de afirmare personală, însușirea unor strategii psihologice de adaptare la stres.
Așa cum am spus anterior, formarea stimei de sine presupune o imagine de sine pozitivă,
încredere în forțele proprii, obișnuirea cu responsabilități, stimularea și aprecierea inițiativelor.
Berne și Savary (1999), consideră că dezvoltarea stimei de sine este un proces continuu ce
începe din copilărie și vizează acțiuni educative concentrate, întreprinse de părinți și educatori
menite să acopere toate cele cinci domenii de dezvoltare psihosocială: intelectual, emoțional,

24
fizic, spiritual și fizic/ interpersonal. Așa cum spun și aceștia, copilul trebuie să aibă parte de
activități interactive, care îi dau șansa de a se afirma, de a se exprima, de a prinde încredere în
forțele proprii. Formarea stimei de sine este un proces care se poate măsura prin observarea
comportamentului copilului, dar totodată se poate stimula acest proces prin diferite metode,
activități, lecții, sporturi. Încrederea se construiește timpuriu, iar principalii responsabili sunt
adulții. Atitudinea adulților determină eșecul sau succesul copiilor. O persoană care își dezvoltă
abilitățile din toate domeniile va putea cu ușurință să le valorifice atunci când devine adult.
Pentru atingerea acestui scop, părinții, educatorii, adulții pot iniția acțiuni sau îl pot pune pe
copil într-o situație care să încurajeze formarea unei stime de sine pozitive.
 Oferă-i percepție realistă asupra posibilităților sale.
 Sărbătoriți orice succes.
 Dă-i voie să fie independent.
 Susține-i pasiunile.
 Iubește-l
Educatorii pot demara activități pe care le pot desfășura copiii la grădiniță sau într-un
mediu unde sunt mai mulţi copii. Înainte de a aplica povestea ca terapie pentru un subiect dat, fie
ca vorbim despre copii sau adulți, putem face exerciții care vizează pe de-o parte creativitatea
subiectului, iar pe de alta parte, interesul pentru actul terapeutic.
Exercițiul urmărește obișnuirea copilului cu elemente de creație și cu elemente de
implicare a amintirilor, baza fiind stimularea senzorială. Pentru ca exercițiul să fie eficient trebuie
să se urmărească și să se țină cont de obiectivele și de sarcina de lucru.

1. „Fulgii de zăpadă“
Scop: dezvoltarea sentimentului de unicitate, dezvoltarea stimei de sine pozitive și întărirea
sentimentului propriei valori.
Materiale: foi de hârtie sau șervețele
Activitatea propriu-zisă: Fiecare copil va primi o foaie de hârtie (sau un șervețel ). Vor împături
hârtia în două și vor rupe colțul din dreapta, sus. Împăturesc din nou hârtia în două și, la fel, vor
rupe colțul din dreapta, sus. Se repeta operația de cate ori va permite hârtia. La sfârșit, toți copiii
vor despături foaia și vor observa ca foile lor arată diferit, fiecare în felul ei, chiar dacă ei, toți, au

25
făcut aceleași operații. Se va trage concluzia că fiecare foaie cu decupajele sale este unică, așa
cum și ei sunt unici.

2. „Eu sunt …”
Scop: dezvoltarea autocunoaşterii şi intercunoaşterea copiilor într-un cadru de respect, încredere
și cooperare; dezvoltarea sentimentului propriei valori și conturarea, pentru sine și pentru ceilalți,
a unei imagini de sine pozitive.
Materiale: jetoane, masă, scaune.
Activitatea propriu-zisă: Pe o masă vor fi mai multe jetoane cu imagini ce reflectă în acțiuni
trăsături pozitive de caracter. De exemplu, un copil care udă florile cu stropitoarea (harnicie); doi
copii care-şi dau mâna sau se îmbrăţişează (prietenie); un copil care oferă brațul unei bătrâne să
treacă strada (politețe) etc. După ce toți copiii au descoperit aceste imagini și sensul lor a fost
înțeles de fiecare, urmează să se aleagă de către grup un anume copil care va fi caracterizat în
ziua respectivă. Copiii se așază într-un cerc pe scaunele, iar copilul ales va fi rugat să se așeze în
mijloc; ceilalți aleg câte un jeton care consideră că prezintă o calitate a personajului ales, și-l
așază pe măsuţa ce se află în fața acestuia. Copilul ales are sarcina de a rosti cu voce tare
trăsăturile pozitive pe care le reprezintă fiecare jeton adus de colegii lui. Dacă el consideră că
însușirea îl caracterizează va spune, de exemplu: „eu, Andrei, sunt harnic“, iar dacă nu crede că i
se potrivește, va pune jetonul deoparte. La sfârşit va spune toate trăsăturile pozitive de caracter
care i-au fost atribuite și pe care el însuși le-a acceptat. De exemplu, „eu, Andrei, sunt vesel,
harnic, atent, politicos etc.”

3. „Ce aş fi, dacă aş fi …”

Scop: dezvoltarea autocunoaşterii și formarea imaginii de sine pozitive, precum și exprimarea
alegorică a acesteia.
Materiale: foi de hârtie, culori.
Activitatea propriu-zisă: Copiii vor primi câte o foaie de hârtie pe care o vor impărţi în trei. Ei
vor răspunde prin desen la următoarele întrebări:
„Dacă ai fi un animal, ce animal crezi că ai fi?”;
„Dacă ai fi o culoare, ce culoare crezi că ai fi?”;
„Dacă ai fi o jucărie, ce jucărie crezi că ai fi?”;

26
Pentru demararea discuțiilor, copiilor li se vor adresa întrebări:
„A fost greu ce ați desenat?”;
„La ce te-ai gandit când ai desenat acest animal?”;
„De ce ai desenat această culoare? Ce reprezintă ea pentru tine?”;
„Cum vă simtiţi acum, după ce ați desenat?”
Pentru ca scopul să fie atins, fiecare copil va trebui să spună și să motiveze ce a desenat.
De exemplu: „aș fi un leu pentru că este puternic“; „aș fi o pisică pentru că este blândă“; „aș fi
culoarea portocalie pentru că este veselă“; „aș fi o minge pentru că este jucăușă“.

4. „Vreau sa fiu supererou!"

Tuturor copiilor le-ar plăcea să aibă puterile unui supererou. Oferă-i copilului tău ocazia
de a-și imagina că este super-erou, invitându-l să spună ce puteri i-ar plăcea să aibă, cum să fie
îmbrăcat, cum i-ar plăcea să-l cheme, unde ar putea locui etc. Nu în ultimul rând, îl poți ajuta să-
și creeze propriul logo și costum de „supererou". Va fi un bun exercițiu de stimulare a
creativității copilului (începând cu vârsta de 4 ani), dar şi pentru dezvoltarea vocabularului.

5. „Combinaţii de fotografii"
Dacă veţi căuta cu atenţie, este imposibil să nu găsiţi prin casă niște fotografii vechi, care
nu iţi mai trebuie. Selectează câteva în care cei surprinși nu sunt în cea mai buna zi a lor (de
pildă, au ochii închiși, părul nu este aranjat corespunzător etc.) și dă-i-le copilului. Decupaţi-le și,
din bucățile rezultate, invită-l să-și creeze propriile imagini, folosind niște lipici, coli de hârtie sau
carton, carioci sau creioane colorate.
Astfel, copilul (de la 4 ani în sus) va putea concepe noi personaje şi decoruri, care de care
mai neobişnuite şi amuzante.
6. „Acum îmi vei citi tu!"
Datorită acestei activități, copilul (de la 4 ani în sus) nu își va dezvolta doar creativitatea,
ci și vocabularul.
Nu veți avea nevoie decât de cartea preferată a copilului și de un loc în care să vă simtiţi
confortabil. Lasă-l pe cel mic să deschidă cartea acolo unde dorește şi invită-l „să citească" cum
știe el.

27
Vei fi uimită de cum va improviza, de cum se va strădui să redea diverse voci ale personajelor şi
va fi imposibil să nu te amuzi atunci când te va avertiza: "Mami, fii atentă/ Ascultă!" etc. În plus,
îi vei oferi ocazia să-și creeze o poveste așa cum vrea.
În concluzie, timpul petrecut cu copiii, activitățile care îi dau șansa să se descopere, pot
încuraja copilul și îl pot transforma într-un copil responsabil, creativ, cu încredere în forțele
proprii.

3.3.2. Utilizarea poveștilor terapeutice

Educația și îngrijirea copiilor preșcolari se referă la orice activitate reglementată prin care
se oferă educație și îngrijire copiilor de la naștere până la vârsta școlarizării obligatorii, care poate
varia de la o țară la alta. Este vorba, printre altele, despre creșe și centre de îngrijire în mediu
familial, structuri finanțate din fonduri publice și private, structuri preșcolare și pregătitoare.
Educația și îngrijirea de calitate a copiilor preșcolari pot pune bazele succesului viitor în ceea ce
privește șansa de a se forma, de a-și asigura un nivel de trai decent, de a-și găsi mai ușor un loc
de muncă și de a se integra în societate. Acest lucru este deosebit de important mai ales pentru
copiii provenind din medii dezavantajate. Educația și îngrijirea de înaltă calitate a copiilor
preșcolari sunt, prin urmare, o investiție importantă în educație și formare atât pentru ei, cât și
pentru societate.
Deși grădinița nu este considerată învățământ obligatoriu, se poate observa cu ușurință o
diferență mare între copiii care merg la grădiniță și cei care nu merg. Cei care merg sunt mai
disciplinați, au reguli, sunt mai sociabili, au un bagaj de cunoștințe mai bogat. În grădiniță au loc
activități realizate cu multă creativitate din partea cadrelor didatice, care stârnesc interesul
copiilor și stimulează creierul. Una din activitățile cele mai întâlnite încă din timpuri străvechi,
este povestirea educatoarei. Comportamentul copiilor este influențat de povești. Acestea ajută la
lărgirea orizontului, este antrenantă activitatea psihică, memorează, analizează, compară situații,
stabilește relații. Se dezvoltă imaginația, vocabularul, limbajul.
Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de
vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul
povestit. Povestirea este de obicei de mică întindere, relatează un singur fapt, are personaje
puține, iar interesul cititorului se concentrează asupra situației narate. Povestea are în interiorul ei

28
un conflict puternic care urmărește viața unui singur personaj. Întâmplările se întâmplă într-un
timp vechi, de mult, mitic.
Modul de expunere predominant este narațiunea la care se adaugă dialogul și descrierea,
iar suspansul este creat pentru a stârni interesul cititorului. Poveștile pot fi: satirice, mitologice,
sociale, filosofice și istorice. Cei care s-au remarcat în literatura românească prin scrierea
poveștilor, sunt Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Mihail Sadoveanu. Povestea este foarte des
folosită în diferite activități pentru copii, este dramatizată. Poveștile sunt dedicate copiilor și au
efect chiar terapeutic.
Povestea ca element terapeutic, este foarte bine documentată, punctual și cu o largă
paletă de exemplificări. Indiferent de vârsta subiecților, acestea contribuie semnificativ la
dezvoltarea acestora. Poveștile terapeutice ajută în primul rând copiii să se identifice cu eroii
conturați cu atenție desăvârșită. Totodată încurajează și valorifică faptele bune dar și consecințele
acestora, astfel copiii își doresc și ei să intre în pielea personajelor, pentru a avea parte de
urmările deosebite pe care le au eroii. Această identificare a copiilor dau glas unor emoții greu
de exprimat, dar pe care personajele, prin modul în care sunt descrise și realizate, le
întruchipează. Poveștile au și rolul de a transmite încredere, empatie, înțelegere că orice conflict
se rezolvă în final.
Scopul poveștilor terapeutice este foarte clar și cu țintă precisă; este acela de a informa, de
a educa, vindeca și de a-l dezvolta. Poveștile au rolul de a păcăli subiectul prin blocarea
mecanismelor de apărare și intrarea în contact cu inconștientul acestuia.
Povestea terapeutică reprezintă un instrument cu ajutorul căruia se scot la suprafață anumite
trăiri, emoții, care riscă să rămână ascunse în inconștient. Astfel, putem spune că poveștile ajută
ascultătorul să clarifice confruntările interioare cu cerințele exterioare ale societății. Consider că
fiecare copil trebuie să aibă parte de povești terapeutice, conform vârstei lor, din partea părinților
sau a educatorilor, pentru a-și forma o conduită și un comportament plăcut. Cred cu tărie că
acestea au puterea de a intra în subconștientul oamenilor, a copiilor și le dezvăluie emoții.
Copilul mic, are nevoie de povești pentru a ști cum să-și rezolve problemele, iar adultul
pentru că vrea să-l ajute, se confruntă la rândul său cu alte probleme de altă natură și are nevoie
de anumite instrumente, resurse pentru a le rezolva. Astfel, povestea terapeutică poate demonstra
că este un instrument de mare folos, că are puterea de a evidenția emoții, sentimente care sunt în

29
inconștient și riscă să rămână acolo. Ele ajută ascultătorul să împace propriile sale trăiri cu
realitatea și cerințele societății.
Conform cărții Dorinei Maria Pașca, „Povestea terapeutică” există o multitudine de
avantaje ale poveștilor teraputice, care ne îndeamnă la folosirea acestora. Sub titlul de „poveste
terapeutică”, autoarea folosește termenul de „basm terapeutic”. Printre avantajele prezentate, se
numără:
„Basmul terapeutic iluminează deoarece se adresează intuiției și fanteziei, lărgind spațiul
interior al copilului.” Acest avantaj este unul deosebit de important, deoarece cu ajutorul
basmelor, lărgim orizonturile copilului, dezvoltăm creativitatea, imaginația, vocabularul, îi dăm
ocazia copilului să-și imagineze și să contureze tărâmuri nemaiîntâlnite. Îi oferim posibilitatea de
a-și forma singur imagini cu privire la subiectul poveștii și de a-și crea singur personaje și detalii
personalizate în modul propriu.
„Basmul terapeutic este un vehicul foarte potrivit pentru modele comportamentale și
valori morale.” Și cel de-al doilea avantaj este unul important deoarece are rolul de a contura într-
o manieră educativă, prin prezentarea modelelor de viață pe care trebuie să le urmeze copiii de la
cele mai mici vârste, propriul comportament. Ei vor copia modele pe care le idolatrizează și chiar
vor intra în pielea lor pentru diverse jocuri de rol. Astfel, se prezintă și personaje pozitive, dar și
negative, iar în final se dovedește că binele învinge răul, adică personajele bune, întotdeauna îi
vor învinge pe cei răi.
„Basmul terapeutic este preluat la fel ca mesajul unui vis, nefiind legat direct de
experiența vieții reale.” Acest avantaj are rolul în primul rând de a capta atenția cititorului sau a
ascultătorului, prin fapte fantastice, cu personaje cu puteri supranaturale. În al doilea rând, are
rolul de a dezvolta imaginația, ducându-ne cu gândurile cât mai departe posibil.
„Basmul ca mesaj terapeutic poate fi folosit în combinație cu un instrument de
comunicare (...) învățându-l să se autoînțeleagă, să se autoaprecieze pozitiv.” Acesta este
avantajul de care ne folosim în mod obișnuit. Prin comunicare directă, deliberată, prin povestire,
citire, prezentare, se transmite povestea, basmul pentru a fi receptat și conștientizat.
Acestea au fost câteva dintre avantajele regăsite în cartea autoarei Dorina Maria Pașca. Pe
lângă numeroasele avantaje oferite de către poveștile terapeutice, acestea au totodată rolul de a-l
face pe ascultător să accepte anumite situații ușor neplăcute din viața lui. În cazul copiilor, aceștia
nu conștientizează scopul poveștilor însă demonstrează receptarea mesajului, poveștilor, prin

30
schimbarea vizibilă a comportamentului. Milton Erickson afirmă „Oamenii vin şi mă ascultă cum
le istorisesc poveşti, apoi pleacă la ei acasă şi îşi schimbă comportamentul.”, fapt care
demonstrează puterea pe care o au poveștile cu un mesaj bine definit și cu o țintă precisă. Acest
tip de povești îndreaptă ascultătorul, de la resimțirea suferinței și a durerii către o gândire
pozitivă.
Din punct de vedere psihologic, algoritmul unei povești trebuie să reprezinte suma
termenilor pozitivi eliminând prin scădere, termenii negativi ca: nesiguranță, nereușită,
incertitudine, iar rezultatul fiind reprezentat de reușită, găsirea soluției. Astfel punem pe linia
încrederii, persoana, subiectul.
Povestea terapeutică se povesteşte (se spune) şi nu se citeşte. Ea trebuie să fie legătura
dintre trup şi suflet, gând şi gesturi, trăire şi exprimare. Ea nu poate fi spusă de către oricine,
oriunde şi oricum. Aceasta are menirea de a fi un bun mediator al durerii și suferinței, și de a
conduce pe cel aflat într-un impas spre a-și învinge frica, teama, neputința. Poveștile iși arată
utilitatea în momentele de schimbare vizibilă.
Poveștile au un conținut aparte, bine construit, dar nu este obligatoriu să fie plăcute de
toată lumea. Dacă ascultătorului îi plac atunci poveștile pot avea efect mult mai rapid. Copilul
percepe în mod inconștient legătura dintre problemele pe care le are și poveștile terapeutice.
Autoarea Dorina Maria Pașca, vine cu certitudinea conform căreia „subiectul va avea mult mai
târziu o revelație cu privire la mesajul poveștii și cu siguranță că acest moment temporal va
coincide cu momentul vindecării.”
Chiar dacă nu toate poveștile au zâne sau supereroi, copiii se caută pe sine. Copilul poate
alege o poveste pe care să o asculte raportându-se la imagine, desen, sunet. El în subconștient
caută elemente asemănătoare cu starea lui. Atunci când un copil resimte un defect sau un
complex pe care trebuie să-l suporte, poate alege cu ușurință povestea Rățușca cea urâtă, de Ch.
Andersen. În aceste momente, povestea terapeutică joacă un rol foarte important în impulsionarea
copiilor de a fi pozitivi, bucuroși, încrezători. Povestea terapeutică nu dă o soluție clară, o rețetă
medicală sau un diagnostic, dar contribuie semnificativ la înțelegerea mesajului și la corelarea
unor elemente asemănătoare astfel încât să se găsească soluții pentru atitudini cât mai pozitive.
De exemplu, un copil care se simte neîndreptățit, se va identifica foarte ușor cu un astfel
de personaj, va asculta cu atenție povestea până la final pentru a descoperi căi de rezolvare a unor
conflicte, respectiv nedreptăți. Putem spune astfel că cu cât prezentăm mai multe povești celor

31
mici, cu un mesaj moralistic, cu personaje bine conturate, cu atât aceștia vor fi în căutare de
modele comportamentale.
În concluzie, poveștile terapeutice au numeroase avantaje pentru care trebuie prezentate,
citite și transmise copiilor pentru a contura comportamente plăcute și pentru a-i face pe copii să
înțeleagă și să distingă diferența dintre bine și rău.

CAPITOLUL 4

METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Scopul cercetării

4.2. Obiectivele cercetării

Obiectiv general
Analiza influentelor exercitate de către tulburările de pronunție asupra imaginii de sine la
copii de vârsta preşcolară.

32
 ?

Obiective particulare

1. Identificarea unor modalități şi mijloace care să contribuie la remedierea tulburărilor de

pronunție la preşcolar;.
2. Analiza principalelor tulburări de pronunție la preşcolari cu intelect normal;
3. Studiul imaginii de sine;
4. Studiul relației dintre imaginea se sine şi tulburările pronunție la preşcolari;
5. Analiza şi consecintelor rezultate prin remedierea tulburărilor de pronunție asupra imaginii de

sine la preşcolari; ?
?

4.3. Ipotezele cercetării

Ipoteza 1. Se presupune că prezența tulburărilor de pronunție generează consecințe nedorite
asupra imaginii de sine la copii de varsta preşcolară.

Ipoteza 2. Se presupune că odată cu corectarea tulburărilor de pronunție se produc efecte

pozitive in imbunătatirea imaginii de sine şi implicit a stimei de sine la preşcolari.

4.4. Populaţia şi grupul cercetării

Grupul supus cercetării a fost alcătuit din 33 de preşcolari proveniţi din Gradiniţa Nr.
34,sector 5, Bucuresti.
Preşcolari au fost aleşi din grupa mare, cu vârsta de 5/6 ani, fară probleme de natura
intelectuală.

33
Cercetarea s-a desfăşurat în cadrul Gradiniţei Nr. 34, pe parcursul anului şcolar 2019-2020.

3. Metode utilizate pentru cercetarea imaginii de sine la preşcolari: ?

 jocul didactic
 convorbirea
 povestirea cu sens proiectiv

 Jocul reprezintă activitatea principală a copilului şi este esenţial pentru o dezvoltare

sănătoasă şi armonioasă a acestuia. Importanţa jocului în dezvoltarea copilului nu este
dată doar de rolul lui în învăţare, ci şi de procesul prin care copiii pot utiliza jocul pentru
a-şi exprima sentimentele, pentru a crea noi relaţii sau pentru a le îmbunătăţi.

Dezvoltarea emoţională sănătoasă a copilului este legată de evoluţia relaţiilor care apar în
procesul jocului, în toată evoluţia sa, de stabilire a legăturilor cu ceilalţi şi de apartenenţa la
grup.Jocul face parte din viaţa noastră. Şi adulţii se joacă şi e esenţial să menţinem viu acest
spirit, pentru că, astfel, ne dezvoltăm creativitatea, capacitatea de adaptare, de a găsi soluţii
pentru situaţiile cu care ne confruntăm zilnic.

Jocul este cea mai elaborată formă de cercetare şi e important ca noi, adulţii, să fim deschişi
la tot ceea ce vine spre noi, la realitatea pe care uneori nu o observăm. Cercetările arată că terapia
prin joc are numeroase beneficii şi contribuie la îmbunătăţirea comportamentului şi a sferei
emoţionale, în special în rândul copiilor cu tulburări din această arie. Ajungând dincolo de
nivelul conştient şi utilizând bagajul imaginativ şi creativ de care persoana dispune, jocul poate
reda abilităţile pierdute/ blocate, contribuie la dezvoltarea experienţelor emoţionale şi
îmbunătăţeşte rezilienţa – capacitatea de a face faţă şi de a se adapta la schimbările ce apar în
diferite momente ale vieţii.

34
 Copiii îşi pot exprima sentimentele fără a folosi cuvintele. De asemenea, jocul ajută la
dezvoltarea comunicării şi limbajului, rezolvarea de probleme, asimilarea cunoştinţelor,
îmbogăţirea imaginaţiei, a creativităţii, integrarea în grup, sentimentul de apartenenţă la acesta
etc. Sunt situaţii în care copilul a pierdut etape de dezvoltare (din cauza unei boli) sau prezintă
dificultăţi de învăţare ori a experimentat trauma, iar terapia prin joc poate completa şi reconstrui
aceste „goluri“ prin intermediul tehnicilor ludice. Datorită terapiei prin joc, un copil se poate
regăsi pe sine, ajunge să îşi cunoască punctele forte, dar şi pe cele slabe, este ajutat să îşi
construiască stima de sine, respectul de sine şi, astfel, să aibă încredere în el. Într-un spaţiu sigur
şi într-un timp care-i aparţine, el are posibilitatea să preia controlul şi să ia decizii, să dezvolte
strategii pentru a face faţă dificultăţilor cu care se confruntă în viaţă şi să aibă o perspectivă
pozitivă asupra viitorului.

 Convorbirea este considerată ca fiind cea mai activă şi eficientă dintre formele de instruire
şi educare, realizându-se printr-un dialog între cadrul didactic şi copil, pe baza unei
succesiuni de întrebări şi răspunsuri care pornesc de la cunoştințele dobândite anterior de
copii şi care sunt legate de tema propusă. Se desfăşoară pe cale orală, fără utilizarea unor
materiale didactice intuitive, fiind recomandată la grupa mare de preşcolari.

Testul propus prin convorbire liberă sub forma de joc cu întrebări: Instrumentul folosit reprezintă
o probă standardizată de obicei scrisă, care se administrează subiecților şi prin care se urmăreşte
măsurarea cât mai obiectivă a unui fenomen psihic comportamental, aptitudinal, achiziţional. Un
astfel de instrument este utilizat pentru diagnosticarea şi ameliorarea calității relațiilor
interpersonale de la nivelul grupului. Proba constă într-un set de întrebări prin care se încearcă să
se cunoască preferințele socioafective ale membrilor unui grup, care sunt liderii informali, care
sunt antipatiile sau simpatiile din grup, care sunt marginalii sau excluşii dintr-un grup. Întrebările
trebuie să-i vizeze pe preşcolari în situații reprezentative, concludente. Astfel am propus pentru
acest test următoarele întrebări:

....................................................................................................................................

35
4.6. Analiza si interpretarea datelor

CAPITOLUL 5
CONCLUZII CU CARACTER APLICATIV

36
ANEXE

(ANEXA 1)

(ANEXA 2)

37
(ANEXA 3)

(Anexa 4)
Povesti terapeutice
1. „Fulgii de zapada“
Scop: dezvoltarea sentimentului de unicitate, dezvoltarea stimei de sine pozitive și întărirea
sentimentului propriei valori.
Materiale: foi de hârtie sau șervețele
Activitatea propriu-zisă: Fiecare copil va primi o foaie de hârtie (sau un șervețel ). Vor împături
hârtia în două și vor rupe colțul din dreapta, sus. Împăturesc din nou hârtia în două și, la fel, vor
rupe colțul din dreapta, sus. Se repeta operația de cate ori va permite hartia. La sfârșit, toți copiii
vor despături foaia și vor observa ca foile lor arată diferit, fiecare în felul ei, chiar dacă ei, toți, au
făcut aceleași operații. Se va trage concluzia ca fiecare foaie cu decupajele sale este unică, așa
cum și ei sunt unici.

2. „Eu sunt …”
Scop: dezvoltarea autocunoaşterii şi intercunoaşterea copiilor într-un cadru de respect, încredere
și cooperare; dezvoltarea sentimentului propriei valori și conturarea, pentru sine și pentru ceilalți,
a unei imagini de sine pozitive.
Materiale: jetoane, masă, scaune.
Activitatea propriu-zisă: Pe o masă vor fi mai multe jetoane cu imagini ce reflectă în acțiuni
trăsături pozitive de caracter. De exemplu, un copil care udă florile cu stropitoarea (harnicie); doi
copii care-şi dau mâna sau se îmbrăţişeaza (prietenie); un copil care oferă brațul unei bătrâne să
treacă strada (politețe) etc. După ce toți copiii au descoperit aceste imagini și sensul lor a fost
înțeles de fiecare, urmează sa se aleagă de către grup un anume copil care va fi caracterizat în
ziua respectivă. Copiii se așază într-un cerc pe scăunele, iar copilul ales va fi rugat să se așeze în
mijloc; ceilalți aleg câte un jeton care consideră că prezintă o calitate a personajului ales, și-l
așază pe măsuţa ce se află în fața acestuia. Copilul ales are sarcina de a rosti cu voce tare
trasăturile pozitive pe care le reprezintă fiecare jeton adus de colegii lui. Dacă el consideră că
însușirea îl caracterizează va spune, de exemplu: “eu, Andrei, sunt harnic“, iar dacă nu crede că i
se potrivește, va pune jetonul deoparte. La sfârşit va spune toate trăsăturile pozitive de caracter

38
care i-au fost atribuite și pe care el însuși le-a acceptat. De exemplu, “eu, Andrei, sunt vesel,
harnic, atent, politicos etc.”

3. „Ce aş fi, dacă aş fi …”

Scop: dezvoltarea autocunoaşterii și formarea imaginii de sine pozitive, precum și exprimarea
alegorică a acesteia.
Materiale: foi de hârtie, culori.
Activitatea propriu-zisă: Copiii vor primi câte o foaie de hârtie pe care o vor impărti în trei. Ei
vor răspunde prin desen la următoarele întrebări:
„Dacă ai fi un animal, ce animal crezi că ai fi?”;
„Dacă ai fi o culoare, ce culoare crezi că ai fi?”;
„Dacă ai fi o jucărie, ce jucarie crezi că ai fi?”;
Pentru demararea discuțiilor, copiilor li se vor adresa întrebări:
„A fost greu ce ați desenat?”;
„La ce te-ai gandit când ai desenat acest animal?”;
„De ce ai desenat această culoare? Ce reprezintă ea pentru tine?”;
„Cum vă simtiţi acum, după ce ați desenat?”
Pentru ca scopul să fie atins, fiecare copil va trebui să spună și să motiveze ce a desenat.
De exemplu: „aș fi un leu pentru că este puternic“; „aș fi o pisică pentru că este blândă“; „aș fi
culoarea portocalie pentru că este veselă“; „aș fi o minge pentru că este jucăușă“.

4. „Vreau sa fiu supererou!"

Tuturor copiilor le-ar plăcea să aibă puterile unui supererou. Oferă-i copilului tău ocazia
de a-și imagina că este super-erou, invitându-l să spună ce puteri i-ar plăcea să aibă, cum să fie
îmbrăcat, cum i-ar plăcea să-l cheme, unde ar putea locui etc.. Nu în ultimul rând, îl poți ajuta să-
și creeze propriul logo și costum de "supererou". Va fi un bun exercițiu de stimulare a creativității
copilului (începând cu vârsta de 4 ani), dar şi pentru dezvoltarea vocabularului.

5. „Combinaţii de fotografii"

39
 Daca veti cauta cu atentie, este imposibil sa nu gasiti prin casa niște fotografii vechi, care
nu iti mai trebuie. Selectează câteva în care cei surprinși nu sunt în cea mai buna zi a lor (de
pildă, au ochii închiși, parul nu este amenajat corespunzător etc.) și da-i-le copilului. Decupati-le
și, din bucățile rezultate, invita-l să-și creeze propriile imagini, folosind niște lipici, coli de hârtie
sau carton, carioci sau creioane colorate.
Astfel, copilul (de la 4 ani în sus) va putea concepe noi personaje si decoruri, care de care
mai neobisnuite si amuzante.
6. „Acum îmi vei citi tu!"
Datorită acestei activități, copilul (de la 4 ani în sus) nu își va dezvolta doar creativitatea,
ci și vocabularul.
Nu veți avea nevoie decat de cartea preferată a copilului și de un loc în care sa va simtiti
confortabil. Lasa-l pe cel mic sa deschidă cartea acolo unde dorește si invita-l „să citească" cum
știe.
Vei fi uimita de cum va improviza, de cum se va strădui sa redea diverse voci ale personajelor si
va fi imposibil sa nu te amuzi atunci cand te va avertiza: "Mami, fii atentă/ Asculta!" etc.. În plus,
îi vei oferi ocazia să-și creeze o poveste așa cum vrea.
În concluzie, timpul petrecut cu copiii, activitățile care îi dau șansa să se descopere, îl pot
încuraja copilul și îl pot transforma într-un copil responsabil, creativ, cu încredere în forțele
proprii.

7. „Povestea baiețelului și a dragonului”

indicaţii terapeutice: – abandon în faţa unei greutăţi;

Efecte dorite:
– stimularea încrederii în sine;
– ajutarea cuiva care se crede incapabil;
– conştientizarea potenţialului propriu;
– ajutarea cuiva care se crede incapabil;
– conştientizarea potenţialului propriu;
Ion era un băieţel care nu avea suficientă încredere în el şi care în fiecare seară obişnuia să
se joace cu dragonul său de pluş, pe care-l botezase „Foc”.

40
 Într-o seară, după ce băiatul pronunţă o formulă magică dintr-o carte, dragonul de pluş
prinse viaţă. Foc îi povesti băiatului stupefiat că, dacă vrea să rămână un dragon cu viaţă, trebuie
să treacă prin mai multe încercări.
Imediat Ion spuse că el nu este capabil să rezolve situaţii dificile, dar după multe discuţii
din care a înţelesecă nu există altă posibilitate ca să-şi salveze iubitul dragon, se hotărî să încerce.
Ion porni la drum alături de dragon care-i dărui un arc cu săgeţi fermecate. După o oră de mers,
nu întâmpină nici o dificultate, ceea ce-l făcu pe Ion să aibă mai multă încredere în el. Dar, ceea
ce Ion nu observase, era o ceată de lupi flămânzi ce-i urmăreau de ceva vreme.

Obosit, Ion hotărî să se oprească puţin să-şi mai tragă sufletul. Dintr-o singură săritură,
şeful lupilor îl trânti pe băiat la pământ. Ion ţipă puternic şi după mai multe încercări reuşi să dea
lupul la o parte. Un urs care trecea pe acolo, văzu toată scena şi puse haita pe fugă. Băieţelul îi
mulţumi din suflet ursului care se oferi să-l însoţească în această misiune, dar Ion refuză, spunând
că se întoarce acasă pentru că nu mai este în stare să continue.

„Poftim, ţine aceste gheare din labele mele şi ele te vor ajuta să-ţi îndeplineşti dorinţa, iar
dacă vei fi în pericol ele te vor salva.” Ion acceptă şi porni repede mai departe pentru că odată cu
răsăritul soarelui, magia dispărea. Porni deci, tot mai decis să-şi atingă scopul. Zgomotele nopţii
îl speriară teribil, dar strânse ghearele ursului între degete şi-şi văzu de drum. Un râu tumultuos îi
blocă drumul. Curajos, Ion se aruncă în apă, dar un rechin se apropie furios de el. Fără să stea pe
gânduri, Ion scoase arcul şi trase în rechin. Săgeata magică îl nimeri şi rechinul se transformă
într-o ţestoasă uriaşă care îl transportă pe malul celălalt.

După o bucată de vreme, băiatul se trezi la poalele unui munte uriaş. Se uită în jurul său şi
văzu că se afla în ţara dragonilor. În jurul său se aflau o mulţime de arbori viguroşi, cu excepţia
unuia pipernicit.

Instinctiv băiatul se simţi atras de acest arbore. Deodată văzu în vârful său o frunză
neobişnuit de strălucitoare. Se căţără şi o rupse şi instantaneu aceasta se transformă într-o pudră
magică, iar dintr-un nor de fum coborî dragonul său. Imediat dragonul îl imbrăţişă şi-l felicită
pentru curajul şi tenacitatea sa, care i-au salvat viaţa.

41
 Ion a învăţat de la prietenul său că, dacă vrei cu adevărat un lucru, îl vei obţine, deşi uneori
acest lucru nu e uşor. Din acel moment, Ion nu a mai spus niciodată că nu este capabil să rezolve
ceva şi a fost tare mândru de asta.

8. „Povestea leului Bibi”

dicaţii terapeutice: – dificultăţi şcolare

efecte dorite: – înţelegerea importanţei şcolii

Bibi era un pui de leu foarte drăgălaş. Pe el nu-l interesau sfaturile tatălui său, care voia să-l
înveţe tactica vânătorii, pescuitului şi a apărării de alte animale, pentru că jungla era periculoasă,
fie şi numai dacă te rătăciai în ea. În timp ce fraţii săi învăţau aceste lecţii de viaţă, Bibi stătea
toată ziua la soare, se bronza sau înota, se strâmba cu maimuţele şi se întrecea la înot cu
broaştele.

Într-o zi, Bibi a fost atacat de un tigru şi cum el lipsise în ziua când tatăl său îi învăţase
cum să facă faţă acestui pericol, nu a ştiut ce să facă. Speriat de moarte, şi-a strigat din toată
puterea fraţii şi surorile care l-au salvat în ultima clipă. Bibi s-a hotărât atunci să-şi viziteze tatăl
şi să-l roage să-l înveţe tot ce considera că i-ar fi necesar. El a promis că va munci de două ori
mai mult pentru a recupera timpul pierdut. Tatăl a acceptat şi Bibi a făcut progrese foarte rapid.

După mai mulţi ani, i-a succedat tatălui său la tron. În calitate de rege al animalelor, le-a
explicat copiilor importanţa cunoaşterii pentru invingerea greutăţilor vieţii.

9. „Povestea vanătorii de comori”

indicaţii terapeutice: – dezinteres faţă de activitaţi

efecte dorite:
– suscitarea unui interes crescut pentru lectură
– stimularea curiozităţii pentru cunoaştere

42
 Jojo era o veveriţă foarte jucăuşă şi sprintenă. Într-o frumoasă zi de toamnă, verişorii săi,
care locuiau în Pădurea Fermecată, au invitat-o să participe la o vânătoare de comori, cu ocazia
Sărbătorii Frunzelor.

Foarte bucuroasă că-şi va reîntâlni rudele dragi, Jojo se gândea că nu i-ar strica să
cucerească marele premiu, adică să găsească prima comoara.

Ziua întrecerii a sosit. Conducătorul veveriţelor dădu ultimele instrucţiuni şi, după ce
aliniară toţi concurenţii la linia de plecare, dădu startul. Din păcate, după nici o sută de metri, Jojo
se retrase din cursă pentru că nu era în stare să citească panourile indicatoare, întrucât până acum
nu i se păruse important cititul.

„Nu-i nimic, voi găsi comoara şi fără să mă orientez după aceste panouri idioate” zise Jojo. Apoi,
porni din nou la drum, dar într-o direcţie greşită. Când ajunse în faţa unei mlaştini de netrecut, o
cuprinse disperarea şi începu să plângă.

Deodată, îi apăru în faţa ochilor un spiriduş îmbrăcat în haine multicolore. Spiriduşul, care
ştia tot, înţelese disperarea amicei noastre şi-i zise: „ Eu cunosc un secret care te va ajuta să
găseşti comoara, dar mai întâi va trebui să treci de câteva probe.

Pentru început trebuie să înveţi să recunoşti literele fermecate pe care ţi le voi arăta. Apoi, te
vei reîntoarce la linia de plecare şi dacă vei plasa corect câte una din literele mele magice sub
fiecare panou, vei găsi indicaţii care te vor apropia de comoară.”

Jojo urmă instrucţiunile primite, astfel încât ajunse să ştie alfabetul magic şi în final să intre
în posesia comorii. Jojo a fost tare mândră de ea, dar cea mai mare comoară pe care a descoperit-
o, a fost să realizeze importanţa cunoaşterii cititului.

43
Bibliografie:

1. Albu, G. (2008). Comunicarea interpersonală. Iaşi : Ed. Institutul European.

2. Allport,G., (1981) . Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti : Ed. Didactică şi
Pedagogică.
3. Bacus, A. (2015) Jocuri pentru copii de la o zi la sase ani.Editura Teora, Bucuresti
4. Bazarea, G. L., Sofronea, A. (2007) Scolar la 6 ani; Elemente de psihologia educatiei.Centrul
Editorial Cicero E, Bucuresti
5. Boca, C. (coord), Bucinschi, M. Dulman, A.(2009). Educatia timpurie si specificul
dezvoltarii copilului prescolar. Modul general pentru personalul gradinitei. Bucuresti, Editura
Educatia 2000+
6. Bolboceanu T.;Moldovan-Batranac,V. Velisca, N. (2008). Ghidul cadrelor didactice pentru
educatia timpurie şi preşcolară, Chisinau. UNICEF,
7. Boscaiu, E. (1973). Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire în grădiniţele de copii.
Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică..
8. Carantină,D.I.,Totolan, D.M.(2007). Psihopedagogie specială. Constanţa: Ed. Ovidius
University Press.
9. Cosmovici, A. (2005). Psihologie Generală. Iaşi: Editura Polirom.
10. Cosmovici, A.; Iacob,L.( 1998). Psihologie şcolară. Iaşi: Editura Polirom.
11. Dorina Maria Paşca,(2004) Povestea terapeutica. Mures, Editura Ardealul.
12. Dumitru,G.(1998). Comunicare şi învăţare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
13. Duric, L. (1991). Elements de psychologie de l’ education. Paris: UNESCO.
14. Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
15. Goran, L.(2007). Şcolar la 6 ani-Elemente de Psihologia Educaţiei. Bucureşti: Editura
Scripta.

44
16. Jinga, I.(2006). Manual de pedagogie. Bucureşti: Editura All.
17. Jurcău, E., Jurcău, N. (1989) .Cum vorbesc copiii noştri. Cluj- Napoca: Editura Dacia.

18. Leroy, G.(1974). Dialogul în educaţie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

19. Mârză,D.D.(2009). Relaţia terapeut-pacient.(Terapia centrată pe client), Bacău: Editura Alma
Mater.
20. Mititiuc, I. (1996). Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj. Iaşi: Editura
Ankarom.
21. Neveanu, P.P., (1978).Dicţionar de psihologie. Bucureşti : Editura Albatros.
22. Golu, P.(1974). Psihologie socială. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

23. Păunescu, C şi colaboratorii (1972). Nedezvoltarea vorbirii copilului. Bucureşti: Ed.

Didactică şi Pedagogică.
24. Pânişoară,I.O.(2003). Comunicarea eficientă-Metode de interacţiune educaţională. Iaşi:
Editura Polirom.
25. Popa, M.(2003). Cunoaştere şi comunicare în condiţii adverse. Târgu Mureş: Ed.
Universităţii Petru Maior.
26. Popovici, D.V. (1999) Elemente de psiho-pedagogia integrării. Ed. Pro Humanitate,
Bucureşti.
27. Rosca, Al., Chircu, A. (1965) Psihologia copilului prescolar. Editura Didactica si pedagogica
R.A., Bucuresti.
28. Slama-C.T. (1961). Dialogul la copii. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare
Române.
29. Stan L. (2016). Educaţia timpurie- Probleme si soluţii. Bucuresti: Editura Polirom
30. Stan L. (2014). Pedagogia prescolarităţii si scolarităţii mici. Bucuresti: Editura Polirom
31. Stoica C. (2010). Metodica dezvoltării vorbirii în grădiniţe şi şcoli. Bucureşti : Editura All
32. Şchiopu,U. Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor.- Ciclurile vietii. Editia a II a Bucureşti:
Ed. Didactică şi Pedagogică,
33. Verza, E., Verza F.E.(2011). Tratat de psihopedagogie specială. Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti
34. Verza, E. (2009). Tratat de logopedie, vol. II. Bucureşti: Ed. Semne.
35. Verza, E., Verza F.E.(2000). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura Pro-Humanitate.

45
36. Verza E. (1987). Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei.
Bucureşti : Tipografia Universităţii.
37. Verza, E. (1977). Dislalia şi terapia ei. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
38. Vrăsmaş, E., Stanică. (1997). Terapia tulburărilor de limbaj. Bucureşti: Ed. Didactica şi
Pedagogică.

46