Sunteți pe pagina 1din 175

Dr.

DAN MIRCEA

MANAGEMENTUL INFLUENŢĂRII SOCIALE ÎN CONFLICTELE MODERNE

1
CUPRINS

INTRODUCERE
CADRUL EPISTEMOLOGIC DE INTERPRETARE A INFLUENŢĂRII SOCIALE
Modalităţi ştiinţifice de cunoaştere şi explicare a complexităţii existenţei sociale
Modalitatea cauzală
Modalitatea interacţionistă
Epistemologia genetică
Interpretarea sitemică a existenţei sociale
INFLUENŢAREA SOCIALĂ
Domenii mai importante de cercetare a influenţării sociale
Campanii de influenţare
Influenţarea socială prin comunicare.
INFLUENŢAREA SOCIALĂ ÎN CONTEXTUL SECURITĂŢII NAŢIONALE.
Coordonate ale mediului actual de securitate
Componenta informaţională şi mediatică a securităţii naţionale.
Mass-media şi riscurile de securitate în condiţiile globalizării
Comunicarea în domeniul securităţii. Riscuri asociate noilor media
ASPECTE PRIVIND CONFLICTELE RECENTE
Caracteristici ale conflictelor recente
Tendinţe în evoluţia conflictelor
INFLUENŢAREA SOCIALĂ PRIN COMUNICARE ÎN TIMPUL
CONFLICTELOR MILITARE
Specificităţi ale influenţării sociale în timpul conflictelor prin intermediul comunicării de
masă.
Rolul mass-media şi al opiniei publice în conflictele actuale
Politici şi strategii media în timpul conflictelor recente
Strategiile şi politicile media ca element al managementului conflictelor
Strategiile media în lupta împotriva terorismului ca varietate a conflictelor actuale
Particularităţi ale influenţării sociale prin propagandă, dezinformare, manipulare
ABORDĂRI EUROATLANTICE REFERITOARE LA INFLUENŢAREA
SOCIALĂ PRIN STRATEGII DE COMUNICARE ÎN TIMPUL CONFLICTELOR
Trecere în revistă a strategiilor de comunicare utilizate pe timpul unor conflicte militare
recente
Coordonate ale politicilor de informare publicǎ utilizate în operaţia Desert Shied/Storm
Informarea publică în operaţiile NATO din Balcani
Experienţa IFOR-SFOR, Bosnia şi Herţegovina
Campania Aeriană Kosovo
Abordarea informǎrii publice în timpul operaţiei Iraqi Freedom
Politica de informare publicǎ la nivelul Alianţei.

2
MANAGEMENTUL INFLUENŢĂRII SOCIALE ÎN TIMPUL CONFLICTELOR
PRIN INTEGRAREA INFORMĂRII PUBLICE.
Posibil model teoretic al influenţării prin comunicare publică
Sistemul Integrat de management al Comunicării Publice (SIMCP

CONCLUZII
CLARIFICĂRI DE ORDIN TERMINOLOGIC
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Punctul de plecare în cercetarea intreprinsǎ în aceastǎ lucrare a fost ipoteza conform


cǎreia conflictele viitorului se vor purta şi dincolo de realitatea tradiţională a câmpului de
luptǎ, într-un spaţiu virtual cu implicaţii în planul real, un spaţiu imprevizibil, puţin cunoscut
şi acceptat ca element critic pentru obţinerea succesului. Peisajul actual al mass-media la
scară globală este unul care oferă oportunităţi nelimitate pentru influenţare socialǎ. Chiar
dacă au existat de-a lungul timpului şi metode soft de influenţare pentru obţinerea succesului,
în trecut, majoritatea neînţelegerilor dintre state erau rezolvate exclusiv prin războaie şi
dueluri deschise. În prezent, conflictele se pot rezolva inclusiv prin ocultarea informaţiei
reale faţă de adversar, fapt ce îi poate influenţa acestuia semnificativ modalităţile de
abordare a conflictului.

3
Victoria poate fi astfel obţinută cu un consum redus de resurse umane, materiale şi
finaciare. Un rol esenţial în acest nou context îl are influenţarea maselor şi asigurarea
sprijinului opiniei publice naţionale şi internaţionale. Odată câştigată simpatia unei majorităţi
confortabile a populaţiei, agresorul poate recurge la orice mijloace de acţiune, pentru că
acestea vor apărea ca fiind legitime. Această aparentă legitimitate poate fi obţinută printr-un
proces subtil de influenţare, derulat, în principal, prin mijloacele de comunicare în masă.
Consumul de informaţie a devenit, în ţesătura socială de astăzi, o necesitate pentru mulţi
dintre oameni, iar aşa zisa agresiune informaţională a devenit o veritabilă componentă a
cotidianului, care transformǎ categorii largi de public în ţinte.
Un termen din ce în ce mai important al ecuaţiei ducerii conflictelor este cel
comunicaţional. Acesta vizează un pilon critic al efortului de conflict şi anume înţelegerea şi
spijinul public ca factor de presiune asupra deciziilor privind resursele alocate pentru
susţinerea unui conflict. Se va utiliza probabil o combinaţie de agresiuni clasice cu cele
economice, culturale, psihologice, religioase, informatice, electronice, simbolice şi mediatice
prin care se urmareste dominarea spaţiului cognitiv-comportamental pentru a genera sprijinul
şi/sau susţinerea doritǎ. Ţintele în asemenea confruntǎri vor fi constituite din mase largi de
oameni, iar scopul îl constituie, în ultimă instanţă, influenţarea sistemului de mentalităţi şi
valori, precum şi afectarea manifestǎrilor atitudinal-comportamentale faţǎ de situaţia
conflictualǎ.

Motivaţia teoretică
Intenţia acestei lucrări nu este de a legitima sau nu conflictele ca atare, ci de a demonstra
necesitatea includerii comunicării publice în arsenalul metodelor şi mijloacelor utilizate de
autorităţi pentru a influenţa opinia publică în astfel de situaţii.
Comunicarea publică în astfel de situaţii este modelată de interesele actorilor implicaţi
înainte, în timpul şi după conflict. Autorităţile guvernamentale doresc să convingă publicul
că deciziile care au fost luate sunt juste şi vor încerca să prezinte rezultatele unui conflict, în
care au decis implicarea, drept cele dorite dintotdeauna. În acest sens, autorităţile vor căuta să
controleze fluxurile de informaţii difuzate astfel încât să îşi poată atinge obiectivele. Există în
acelaşi timp şi necesitatea de a asigura sprijinul opiniei publice pentru forţele implicate în

4
conflict în vederea asigurării resurselor şi condiţiilor pentru îndeplinirea misiunilor
încredinţate.
Întrebarea care se naşte este cum decid cetǎţenii sǎ sprijine sau nu participarea
naţională la operaţii militare? Din acest punct de vedere existǎ mai multe şcoli de gândire1.
Una dintre ele susţine cǎ publicul are un interes şi cunoştiţe limitate pentru astfel de
subiecte. Din acest motiv publicul va rǎspunde la o asemenea întrebare şi va lua decizii în
legǎturǎ cu acest subiect absolut la întâmplare aceste opinii fiind extrem de instabile în timp.
O a doua şcoalǎ de gândire susţine cǎ indivizii au pǎreri stabile şi fixe în legǎturǎ cu
astfel de subiecte şi atunci când sunt consultaţi în asemenea probleme au deja o opinie. Din
acest punct de vedere indivizii rememoreazǎ un set de opinii fixe pe care le au şi le utilizeazǎ
pentru formularea opiniei respective.
A treia şcoalǎ de gândire suţine cǎ opiniile pentru sau contra în astfel de subiecte sunt
intim legate de modul de prezentare a problemei. Contextul în care subiectul le este prezentat
îi ajutǎ pe indivizi sǎ defineascǎ problema şi sǎ identifice criterii importante de evaluare. În
forma sa de bazǎ, aceastǎ şcoalǎ de gândire vine în contradicţie cu cea de a doua apreciind cǎ
indivizii sunt uşor de manipulat şi extrem de pasivi, astfel încât dacǎ li se prezintǎ subiectul
într-un context pozitiv sau negativ, atunci publicul va susţine, respectiv se va opune.
Cea de a patra şcoalǎ de gândire, care combinǎ elemente utilizate de şcolile a doua şi
a treia, susţine cǎ opinia publicǎ este rezultatul unui proces interactiv care creazǎ legǎturi
între contextualizare şi convigerile indivizilor. Aceastǎ şcoalǎ respinge ideea cǎ indivizii sunt
consumatori pasivi, susţinând că aceştia interpreteazǎ în mod activ informaţiile prin prisma
convingerilor lor preexitente. Existǎ o probabilitate mai mare ca aceştia sǎ recepţioneze şi
proceseze mesaje contextualizate în conformitate cu convingerile lor.
Curentul de gândire care susţine cǎ publicul nu are cunoştinţele necesare sau un
sistem coerent de convingeri pe care sǎ se bazeze în formularea opiniilor susţinut şi de
Walter Lippmann, punea problema utilitǎţii opiniei publice, în analiza fǎcutǎ dupǎ primul
rǎzboi mondial. Dacǎ publicul nu poate înţelege detaliile unui subiect pentru cǎ nu are
timpul, interesul sau cunoştinţele necesare nu va avea o opinie mai bunǎ doar pentru cǎ este
consultat mai des.2

1
D.C. Feldman, H.J. Arnold, Managing individual and group behavior in organizations, London, Mc Graw-Hill, 1983
2
Page Benjamin I. and Shapiro Robert Y. The rational public: Fifty years of trends in Americans' policy preferences.
Chicago, University of Chicago Press. 1992

5
Acest curent de gândire subliniazǎ de asemenea şi absenţa unui sistem de convingeri
coerent în rândul publicului în astfel de probleme spre deosebire de subiecte care sunt mai
apropiate de interesele lor directe, situaţie în care existǎ o probabilitate mai mare ca publicul
sǎ dezvolte opinii şi poziţii. Concluziile acestor cercetǎtori3 sunt sintetizate în trei afirmaţii şi
anume: opinia publicǎ este instabilǎ, nu are coerenţǎ şi nici structurǎ. Deci, opinia publicǎ nu
are sau nu ar trebui sǎ aibe vreun impact asupra deciziilor de tipul implicǎrii în conflicte.4
În anii `70 a apǎrut un alt curent de gândire, opus celui care susţinea absenţa unui
sistem de convingeri coerent în rândul publicului, şi care promova ideea conform căreia
publicul are poziţii fixe în legǎturǎ cu subiecte precum implicarea în conflicte. Din acest
punct de vedere, instabilitatea opiniei publice se datoreazǎ erorilor de mǎsurare şi nu
modificǎrilor aleatorii de convingeri5. În acelaşi timp a fost contestată6 şi concluzia conform
căreia opinia publicǎ este nestructuratǎ în probleme de acest tip, prin prezentarea şi susţinerea
existenţei a patru categorii de opinie publicǎ: acomodaţişti, duri, internaţionalişti şi
izolaţionişti.

Un alt grup de cercetǎtori7 susţin cǎ o ierarhizare a atitudinilor permite chiar şi


publicurilor ignorante sǎ îşi definescǎ o poziţie coerentǎ. Ierarhizarea, care constǎ în valori de
bazǎ (exemplu - moralitatea rǎzboiului) şi poziţionǎri generale (exemplu - militarism,
pacifism), produce opinii, chiar şi cele bazate pe informaţie puţinǎ, mai stabile şi mai
consistente. Pe scurt, aceste cercetǎri contestǎ concluziile anterioare şi susţin că opinia
publicǎ este adesea stabilǎ, este structuratǎ şi are un impact asupra deciziilor în probleme de
implicare în conflicte.
Un alt curent de gândire, contextual, contestǎ faptul cǎ indivizii reactiveazǎ anumite
opinii fixe atunci când sunt solicitaţi sǎ exprime opinii la probleme de politicǎ.
Reprezentanţii acestui curent contestǎ de asemenea şi ideea cǎ astfel de opinii fixe dau
stabilitate opiniei publice, ci sunt adepţii teoriei conform cǎreia indivizii îşi formeazǎ opiniile

3
Lippmann, Walter. Public Opinion . New York: Harcourt, Brace and Company 1922.
4
Almond, Gabriel A. The American People and Foreign Policy. New York: Praeger 1950..
5
Achen, Christopher H. Mass Political Attitudes and the Survey Response. American Political Science Review 69/4
(December), 1218-31. 1975.
6
Wittkopf, Eugene R. "The Structure Of Foreign Policy Attitudes: An Alternative View." Social Science Quarterly 62: 108-
23. 1981.
7
Hurwitz Jon, Peffley Mark, and Seligson Mitchell A. "Foreign Policy Belief Systems In Comparative Perspective: The
United States And Costa Rica." International Studies Quarterly 37/3 (September), 245-70. 1993.

6
pe mǎsurǎ ce sunt confruntaţi cu probleme noi. În figura nr. 1 este descris procesul cognitiv
de formare a opiniei publice.

Interpretare Generare Formatare Editare


întrebare rǎspuns rǎspuns rǎspuns

Nu Da
Existǎ
Accesare opinii
info relevate prestocat
e?
Rǎspuns
Decide cum
utilizeazǎ
informaţia

Elaborare
raţionament

Figura nr. 1 - Modul de constituire al opiniilor8 (abordare contextuală)

Dacǎ o opinie este doar un raţionament stocat, atunci rǎspunsul este reactivat,
comparat şi editat în sensul acceptǎrii sociale. Rǎspunsurile la întrebǎri factuale urmeazǎ un
asmenea traseu. Dar opiniile ca răspuns la întrebǎrile mai complexe nu urmeazǎ un asemenea
traseu. Complexitatea obligǎ individul sǎ contruiascǎ rǎspunsuri pe baza unor informaţii
dobândite, pe care le sorteazǎ în funcţie de relevanţǎ şi apoi elaborează un raţionament.
Acest model cognitiv al formǎrii opiniilor a influenţat modul în care cercetătorii au
abordat aceastǎ problemǎ, inclusiv în ceea ce priveşte instabilitatea sau modificarea opiniilor
indivizilor care susţin sau se opun în anumite situaţii. Totodatǎ acest model a fost utilizat
explcit sau implicit pentru a explica efectele de stabilire a agendei, contextualizare şi
prioritizare. Din acest punct de vedere, mass-media are puterea de a face anumite subiecte
mai vizibile decât altele9 sau de a le acorda o importanţă mai mare sau mai micǎ prin
prioritizarea în prezentare.
Spre deosebire de adepţii abordării contextuale, care se bazează pe maleabilitatea
publicului, reprezentanţii curentului de gândire interacţionist, pun la îndoialǎ ipoteza
8
Adaptare dupǎ Sudman, Seymour, Norman M. Bradburn, and Norbert Schwarz. Thinking About Answers. San Francisco,
CA. 1996.
9
Iyengar, Shanto, and Donald R. Kinder. 1987. News that Matters: Television and American Opinion. Chicago: University
of Chicago Press.

7
maleabilităţii căutând în acelaşi timp limitele contextualizǎrii. Cercetǎtorii care fac parte din
acest curent susţin cǎ existǎ o inteacţiune între contextualizǎrile externe şi convingerile
internalizate ale publicului. Aceste interacţiuni fac diferenţieri între cei care sunt influenţaţi
de unele contextualizǎri şi alţii care nu sunt influenţaţi. În acest cadru10 este susţinută ideea
conform căreia existǎ o relaţie între contextualizǎrile mass-media şi cele individuale. Cele ale
mass-media definesc problema şi identificǎ informaţii relavante, precum şi criterii
decizionale, iar cele personale sau individuale sunt sisteme de idei stocate mental care ajutǎ
individul să proceseze informaţiile primite şi sǎ îşi formuleze opiniile.
Ca reprezentant al acestui curent de gîndire, Scheufele11 a dezvoltat un model al
modificǎrii opiniei pe baza a patru axiome (figura nr. 2). Axioma „recepţie” susţine
probabilitatea ca indivizii cu un nivel de cunoştinţe politice mai ridicat sǎ recepţioneze
mesajele mass-media este mai mare decât la indivizii cu un nivel de cunoştinţe mai scǎzut.
Axioma „rezistenţǎ” statuează că posesia unor convingeri contrare mesajelor vehiculate de
mass-media reduce probabilitatea acceptǎrii mesajelor. Axioma „accesibilitate” afirmă că
există o probabilitate mai mare de includere în procesul de decizie a argumentelor disponibile
şi persistente. Elitele dezbat anumite subiecte şi aduc anumite argumente, iar mass-media
face o parte dintre aceste argumente mai accesibile decât altele. Conform axiomei „rǎspuns”
individul face o medie a argumentelor şi informaţiilor disponibile pentru a-şi formula
opiniile.

Figura nr. 2 - Modelul interacţionist reciproc al lui Scheufele

Din punctul de vedere al demersului ştiinţific urmărit, trecerea în revistă a diferitelor


curente de gândire cu privire la procesele cognitiv-comportamentale din care decurg

10
Scheufele, Dietram A. 1999. "Framing as a theory of media effects." Journal of Communication 49/1: 103-22.
11
Zaller John R., 1992, The nature and origins of mass opinion, New York, Cambrige University Press

8
dimensiuni acţionale a avut drept scop fundamentarea ipotezei conform căreia există un
potenţial de influenţare atitudinală, cu consecinţe în plan acţional la nivelul opiniei publice.
Am avut în vedere în special potenţialul de influenţare informaţională în cadrul procesului de
comunicare instituţională publică pe patru dimensiuni – de timp, de volum, de formă şi de
veridicitate.
Construirea unui model de management al influenţǎrii sociale, având ca pilon central
un sistem integrat de comunicare publicǎ instituţionalǎ utilizând dimensiuni de timp, volum,
formă şi valoare de adevăr, ca variabile dependente, este scopul final al întregului demers
teoretic întreprins.

Motivaţia practică
Modul în care reacţionează entităţile sociale faţă de un obiect anume în funcţie de
relaţiile sociale care le unesc reprezintă obiectivul principal al studiilor asupra influenţării
sociale. Procesele prin care indivizii sau grupurile îşi formează, menţin sau modifică modul
de a gândi şi de a acţiona pot fi incluse în categoria influenţării sociale dacă ele se produc în
cadrul interacţiunilor sociale.
Dominarea şi controlul spectrului informaţional şi comunicarea publică sunt la fel de
importante precum era şi este încă ocuparea terenului sau dominarea spaţiului aerian şi naval,
strategia şi tactica militară clasică. Pentru a controla şi gestiona dimensiunile informaţionale
şi comunicaţionale ale conflictelor, ca segmente ale proceselor de influenţare socială este
necesară identificarea principalelor caracteristici ale acestor dimensiuni. Acestea sunt:
• identificarea dificilă a adversarilor;
• imposibilitatea trasării de frontiere de natură geografică şi/sau temporale;
• multitudinea de ţinte;
• inexistenţa unor metode rapide de remediere a consecinţelor pe care le generează;
• utilizarea unei tehnologii relativ simple, ieftine şi larg răspândite;
• inexistenţa unor responsabilităţi clare şi precise privind managementul domeniului;
• un raport cost-rezulate foarte bun;
• posibilităţile sporite de influenţare.

9
Scopul urmărit prin dezvoltarea acestor dimensiuni ale conflictelor este evitarea
producerii de victime şi pagube, prin utilizarea acestor noi mijloace aflate la graniţa dintre
starea convenţională de război şi starea convenţională de pace. Sunt vizate structuri ale
domeniului politic, economic, social sau militar, nu doar pentru a le distruge sau paraliza, ci
mai ales pentru a le influenţa procesele decizionale. În acest fel se depăşeşte etapa de
agresiune fizică exclusivă cu scop de distrugere şi se trece spre o etapă nouă a influenţării
subtile.
Folosirea unui cadru teoretic inadecvat ca bază a metodelor de intervenţie în acest
domeniu poate genera consecinţe nedorite asupra atingerii obiectivelor operaţionale. În
demersul de cercetare vor fi parcurse două faze şi anume definirea parametrilor teoretici cu
care se operează, iar apoi elaborarea unui model explicativ care va permite definirea
managementului influenţǎrii sociale prin comunicare publicǎ ca element critic în obţinerea
succesului în conflictele moderne. Un asemenea model va permite, ulterior, generarea unor
construcţii teoretice care vor fundamenta posibile modificări în arhitectura organizaţională
implicată, precum şi elaborarea unor strategii actionale eficiente.

Obiective
Pornind de la ipoteza iniţialǎ a acestui studiu şi anume cǎ viitoarele conflicte se vor
purta şi dincolo de realitatea câmpului de luptǎ, şi având în vedere oportunităţile de
influenţare oferite de noul mediu informaţional, mi-am propus sǎ analizez procesul
influenţǎrii sociale, în special în situaţia recurgerii la forţǎ, sau a implicǎrii în conflicte a
statului.
Obiectivele lucrarii sunt:
• definirea fenomenului influenţǎrii sociale;
• elaborarea unui model de management al influenţǎrii sociale prin intermendiul
comunicarii publice la nivel instituţional;
• integrarea modelului în cadrul unui sistem de management al comunicării publice;
• identificarea elementelor necesare fundamentării unor strategii şi politici de
comunicare publică instituţională.

10
Domeniile teoretice implicate în analiza sunt: epistemologia; axiologia; antropologia;
psihologia; sociologia; stiinta militara; teoriile comunicǎrii de masǎ.
Construirea unui model explicativ al acestui proces va porni de la analiza relatiilor şi
interacţiunilor existente între informaţie şi formarea atitudinilor, opiniilor şi
comportamentelor actorilor sociali, analizându-le din perspectiva paradigmei interacţioniste.
În vederea facilitǎrii studierii necesitǎţii proiectǎrii uni sistem integrat de management
al comunicǎrii publice, ca element al managementului influeţǎrii sociale, pornesc de la câteva
ipoteze de lucru.
Prima dintre ele este aceea cǎ opinia publicǎ are şi va avea un efect asupra deciziilor
luate atât la nivel politic cât şi la nivel militar în timpul conflictelor. O altǎ presupunere este
aceea cǎ mass-media naţională şi internaţională au un mod de operare relativ similar, ca efect
al fenomenului de globalizare care uniformizează inclusiv domeniul comunicării mediate. De
asemenea, voi considera mass-media ca fiind neutră, feritǎ de orice fel de ingerinţe şi fǎrǎ o
agendǎ ascunsǎ, pentru cǎ cercetarea nu îşi propune sǎ descopere interesele mass-media.
Totodată cercetarea nu se va referi la procesele de influenţare socială prin coerciţie sau
indoctrinare, lucrarea concentrându-se asupra proceselor de influenţare subtilǎ de tip
conformitate, în special influenţarea informaţională.

CADRUL EPISTEMOLOGIC DE INTERPRETARE A INFLUENŢĂRII


SOCIALE

Definirea premiselor epistemologice şi a fundamentelor constituie o condiţie necesară


oricărui demers de cercetare. În vederea definirii cadrului conceptual al investigării
fenomenului influenţării sociale trebuie identificate reperele fundamentale ale unei
construcţii epistemologice.
Abordările filosofice şi abordările ştiinţifice trebuie disjunse pentru a cataliza
folosirea procedurilor ştiinţifice în efectuarea studiilor, precum şi reconsiderarea metodelor
de analiză şi evaluare. În cadrul analizelor ştiinţifice se crează condiţiile de identificare a
„problemelor de cercetat”, de decupare a „obiectelor de studiu”, de formulare a „ipotezelor
de lucru” si, nu în ultimul rând, de „proiectare a experimentelor”.

11
Diferitele paradigme pot oferi diferite orientări în a întelege existenţa iar studierea
acestora va fi utilă în investigarea fenomenului influenţării sociale.
Adoptarea unui cadru epistemologic adecvat nu trebuie să ducă la confundarea
acestuia cu obiectul de studiu. Acest cadru reprezintă un set de instrumente utile
cercetătorului. Studierea fenomenului influeţării sociale poate fi studiat din perspective
epistemologice diferite: cauzale, interacţioniste, sistemice etc, iar rezultatele vor fi conforme
cu orizontul interpretativ adoptat.
Epistemologia oferă informaţii privind procesele cognitive şi caracteristicile acestora,
modalităţile în care acestea pot fi optimizate, limitele lor.
În teorii, ca produse ale activitatilor cognitive, se sintetizeaza nu doar capacitatea
explicativa şi ingeniozitatea autorului, ci şi caracteristicile (genurile) de procese
informaţionale implicate. Autorul este beneficiarul evoluţiilor teoretice anterioare, teoria este
şi expresia stadiului atins de capacităţile cognitive ale existentei sociale, a orizontului
interpretativ în care se situează.
Indiferent de cadrul epistemologic ales pentru continuarea cercetărilor, trebuie
îndeplinite, fără nici un dubiu, cerinţele necesare evaluării teoriilor ce vor fi construite. Am
optat pentru modalitatea falsificaţionistă de evaluare a teoriilor.
Conform acestei modalităţi de evaluare (K. Popper) observaţia nu constituie punctul
de plecare al cunoaşterii datorită faptului că nu există observaţii pur obiective ci majoritatea
se fac în contextul unor teorii existente deja.12 În schimb, el susţine că ştiinţa constă în
general şi în principal în rezolvarea de probleme. El respinge ideea că inducţia este metoda
caracteristică de investigare ştiinţifică şi o inlocuieşte cu falsificaţionismul.
După cum subliniază Popper, “Soluţia constă în doi paşi. Mai întâi, fiecare om de
ştiinţă care pretinde că teoria sa este susţinută de experiment sau observaţie ar trebui să fie
pregătit să-şi pună următoarea întrebare: aş putea descrie vreun posibil rezultat al observaţiei
sau experimentului care, odată obţinut, mi-ar respinge teoria? Dacă răspunsul este negativ,
atunci teoria mea nu este testabilă. Căci dacă toate observaţiile conceptibile sunt în acord cu
teoria mea, nu pot fi îndreptăţit să spun despre nici o observatie particulară că oferă suport
empiric teoriei. Pe scurt, numai dacă pot spune cum poate fi respinsă sau falsificată teoria
mea pot pretinde ca ea are caracterul unei teorii empirice. Acest criteriu de demarcaţie între

12
K. Popper, Mitul contextului, Editura trei, 2000.

12
teorii empirice şi neempirice îl mai numesc criteriul falsificabilităţii, sau criteriul respingerii.
El nu implică faptul că teoriile irefutabile sunt false, nici nu sunt fară sens. El implică însă că,
atâta timp cât nu putem descrie cum ar putea avea loc respingerea teoriei, acea teorie poate fi
considerată ca nefacând parte din câmpul ştiinţei empirice. Criteriul respingerii sau
falsificabilităţii ar mai putea fi numit şi criteriul testabilităţii”13.
Al doilea pas este cel în care “...observaţiile sau experimentele pot fi acceptate ca
sustinând o teorie (sau o ipoteză ori o asertiune ştiinţifică) doar dacă aceste observaţii sau
experimente constituie teste severe ale teoriei sau, altfel spus, numai daca ele rezultă din
încercări serioase de a respinge teoria, şi mai ales din încercarea de a găsi erori acolo unde
acestea ar putea fi aşteptate în lumina a tot ce cunoaştem, inclusiv a teoriilor concurente
cunoscute”14.
Popper a făcut, de asemenea, întotdeauna distincţie între logica falsificaţionismului şi
metodologia sa aplicată. Logica teoriei sale este relativ simplă: dacă un singur metal feros nu
este afectat de câmpul magnetic atunci nu se poate pune problema că toate metalele feroase
sunt afectate de câmpul magnetic. Din punct de vedere logic o teorie ştiinţifică este
falsificabilă deşi nu este verificabilă în toate cazurile. Din punct de vedere metodologic însă
situaţia este mai complexă şi anume datorită faptului că nici o observaţie nu este ferită de
posibilitatea erorii şi putem să ne îndoim de rezultatul experimentului nostru.
Suţinând falsificaţionismul ca şi criteriu al demarcaţiei pentru cunoaşterea ştiinţifică,
Popper acceptă explicit faptul că în practică o singură situaţie contrară sau conflictuală teoriei
nu este suficientă pentru a o falsifica. El subliniază că nu există o metodă unică aşa cum este
inducţia de exemplu, care să conducă la o teorie ştiinţifică. Cunoaşterea ştiinţifică în
accepţiunea sa porneşte de la probleme, iar observaţiile sunt făcute tocmai în procesul de
soluţionare a acestora.
Din perspectiva epistemologiei sociale obiectul de studiu este studiul dimensiunilor
sociale ale cunoaşterii şi informaţiei. În conformitate cu unii autori epistemologia socială ar
trebui să păstreze aceiaşi misiune generală ca şi epistemologia clasică, cu recunoaşterea
faptului că aceasta este prea individualistă. Abordarea clasică se poate materializa în cel
puţin două forme. Una dintre ele concentrată asupra scopului tradiţional epistemic de
dobândire de convigeri bazate pe adevăr şi studiază practicile sociale din punct de vedere al
13
ibidem
14
ibidem

13
impactului pe care acestea le au asupra valorii de adevăr a convingerilor actorilor sociali. Cea
de a doua versiune a aborării clasice se concentrează asupra scopului epistemic de a dobândi
convingeri justificate sau raţionale. Aplicate în cadrul social pot studia de exemplu dacă un
actor cognitiv are justificare să accepte opiniile altora. În abordarea anti-clasică a
epistemologiei nu se operează de loc sau în măsură foarte mică cu concepte de tip adevăr sau
justificare. În studierea dimensiunilor cunoaşterii cunoaşterea este pur şi simplu ceea ce este
crezut sau convigerile instituţionalizate în diferite comunităţi, culturi sau contexte. Acest tip
de abordare caută să identifice forţele sociale şi influenţele care determină cunoaşterea.
Epistemologia socială prezintă importanţă teoretică datorită rolului central pe care il atribuie
societăţii în procesul dobândirii cunoaşterii.
În mod tradiţional, epistemologia s-a concentrat asupra proceselor sau activităţilor
unui actor interogator al existenţei, un actor care culege informaţii şi îşi formează sau deţine
convingeri bazate pe aceste informaţii. Din acest punct de vedere este normal să
restricţionăm epistemologia la nivel individual. Apar în acest punct o serie de interogări care
definesc obiectul epistemologiei sociale, cum ar fi: este posibil să se ţină sema de activităţile
altor actori sau grupuri de actori care ar putea avea un impact asupra cantităţii şi calităţii
informaţiilor culese de actorul interogator?; ce adevăruri cunoscute de un agent sunt
comunicate într-o formă oarecare celorlaţi actori?; ce neadevăruri cunoscute de un actor sunt
diseminate în mod asemănător cu sau fără intenţia de a induce în eroare?
Epistemologia socială poate avea o abordare relativ limitată, centrată cu precădere pe
domeniul ştiinţific. Acest fapt este rezonabil având în vedere că ştiinţa este cea mai vizibilă,
organizată şi influentă metodă de dobândire a cunoaşterii, dar nu este totuşi singura metodă
de dobândire sau diseminare a cunoaşterii. Oamenii dobândesc informaţii factuale în fiecare
zi prin observaţie personală sau din informaţii vehiculate de alţii. Mai mult decât atât, marea
majoritate a oamenilor nu desfăşoară cercetări ştiinţifice ci, în cel mai bun caz, se bazează pe
informaţii obţinute direct sau indirect despre asemenea cercetări. Ei trebuie să decidă ce să
creadă, fără să poată aplica metode ştiinţifice. Din această perspectivă, epistemologia socială
poate aborda cunoaşterea ştiinţifică fără însă a neglija alte forme de cunoaştere.

Modalităţi ştiinţifice de cunoaştere şi explicare a complexităţii existenţei sociale

14
În procesul de investigare şi explicare a existenţei sociale şi a fenomenului
influenţării sociale ca parte a existenţei sociale, cercetătorul are la dispoziţie o serie de
modalităţi ştiinţifice, între care:
- modalitatea cauzală;
- modalitatea interacţionistă;
- epistemologia genetică;
- epistemologia socială;
- interpretarea sistemică;

Modalitatea cauzală
Cea mai simplă formă de explicare, explicaţia prin cauze, este susţinută de derularea
efectivă a succesiunilor, într-o cronologie liniară. Modalitatea cauzală exprimă proprietăţi ale
procesărilor individuale, nu proprietăţi ale existenţei interogate. Acesta duce la orientarea
cercetării ştiinţifice către descoperirea relaţiilor legice care decurg din raporturile de tip
cauzal.
Boudron15 identifică mai multe tipuri de paradigme cauzale:
- hiperculturaliste conform cărora acţiunea este rezultanta unor elemente anterioare
acţiunii. Astfel orice acţiune prezentă a unui actor social este determinată de faptul că
acesta a interiorizat anteriror anumite norme sau valori care îi canalizează acţiunea în
sensul definit;
- hiperfuncţionaliste care sunt caracterizate de faptul că orice acţiune apare într-un
context, că statusurile sunt de natură complementară şi că interpretarea lor nu prezintă
decât un interes redus;
- realism totalitar, care generalizează un caz special al actorului aflat într-o structură
socială care îi impune un anumit tip de alegere;
- determinismul metodologic bazat pe enunţuri deterministe de tipul A, anteriror lui B,
explică B.
Prin această modalitate existenţa socială este intepretată ca fiind guvernată de
regularităţi şi a generat modalităţi de analiză care să identifice „legile”, „determinarile”,
„cauzele”, care generează principii şi succesiuni ale procesului de cercetare pentru obţinerea

15
Raymond Boudon, Efecte perverse şi ordine sociala, Editura Eurosong & Book, Bucuresti, 1998.

15
de repere orientative ale activităţilor de cercetare în modalităţi determinist-cauzale.
Interpretarea cauzală este doar o modalitate posibilă de interpretare a determinărilor.

Modalitatea interacţionistă
Studiile sociologice interacţioniste sesizează că anumite situaţii din existenţa socială
nu pot fi explicate cauzal. Legăturile dintre obiectele şi fenomenele care se manifestă în
existenţa socială sunt caracterizate de interacţiuni, ca forme de influenţare reciprocă, nu au la
bază o cauză primordială, iniţială. Această teorie acceptă faptul că intercţiunile sunt forme de
manifestare a determinărilor, alături de relaţiile cauzale.
În paradigma interacţionistă acţiunea este înţeleasă ca fiind un comportament orientat
pentru atingerea unui scop, iar fenomenele sociale sunt de fapt suprapuneri ale unui ansamblu
de acţiuni. Generarea interacţiunilor este determinată de intenţiile actorilor sociali în funcţie
de finalităţile urmărite de aceştia.
Cele patru sub-tipuri de paradigme interacţioniste descoperite de Boudron16 sunt de
tip marxian, tocquecevillian, mertonian şi weberian.
- paradigmele de tip marxian unde acţiunile actorilor sociali depind numai de liberul lor
arbitru, preferinţele indivizilor şi contextul socio-instituţional în care se manifestă
interacţiunile sunt considerate ca fiind date;
- paradigmele de tip tocquecevillian unde, de asemenea, acţiunile actorilor sunt
determinate numai de liberul lor arbitru, iar fenomenele sociale sunt definite prin
compunerea acţiunilor independente. Actorii se regăsesc într-un context numit stare
de natură şi pot să nu ţină seama de efectele comportamentului lor asupra altora. În
această paradigmă preferinţele nu au statut de variabile independente, deci nu sunt
considerate de la sine înţelese şi necesită explicaţii, iar afirmaţiile care descriu
preferinţele actorilor nu au statut de afirmaţii initiale;
- paradigme de tip mertonian în care actorii sociali trebuie să ţină seama de efectele pe
care acţiunile lor le au asupra celorlalţi. Actorul îndeplineşte în acest caz un rol în
cadrul unui contact cu ceilalţi;
- paradigme de tip weberian care introduc elemente de tip determinist în scheme
explicative de tip interacţionist. Anumite comportamente ale actorilor, care au o
16
Raymond Boudon, Efecte perverse şi ordine sociala, Editura Eurosong & Book, Bucuresti, 1998, p. 242-250

16
componentă intenţională sunt determinate de aspecte anterioare acţiunilor respective
(ex. procese de socializare prin care au trecut anterior actorii respectivi).

Epistemologia genetică
Problema specifică a epistemologiei genetice este aceea a sporirii cunoştinţelor, în
procesul cunoşterii. Cunoaşterea este percepută ca o construcţie continuă, în care obiectul
cunoaşterii există independent de noi şi nu este niciodată cunoscut în întregime. Activitatea
de cunoaştere este în esenţă asimilare activă şi operatorie.
În epistemologia genetică, orice cercetare teoretică a domeniilor cunoaşterii trebuie să
preia şi să folosească sistematic procedura de identificare a ”rădăcinilor diferitelor varietăţi
ale cunoaşterii, de la formele lor cele mai elementare, şi să urmărească dezvoltarea lor la
nivele ulterioare, până la gândirea ştiinţifică inclusiv”17.
La origini, consideră Piaget, cunoaşterea nu provine de la un subiect cunoscător de
sine, nici de la obiecte deja constituite, ci din interacţiuni care se produc la jumătatea
drumului dintre subiect şi obiect. De asemenea nu există nici instrumente de schimb între
subiect şi obiect care să facilitaeze cunoaşterea ci, acesta rezultă din interacţiuni între subiect
şi obiect, iar instrumentul iniţial de schimb nu este percepţia, ci acţiunea. Percepţiile joacă un
rol important dar, depind parţial de ansamblul acţiunii.18
Actiunea omului are consecinte constructive şi asupra domeniului (obiectului)
actiunii, dar şi asupra propriei capacitati de actiune, deoarece se pot modifica posibilitatile
(capacitatile) de procesare a informatiilor. Interactiunile sunt la originea constituirii corelate a
“obiectelor” (pentru subiect) şi a “subiectului”.
Din perspectiva epistemologiei genetice se pot sintetiza următoarele idei:
- actiunea cercetatorului este una care produce concomitent o interpretare de tip
cognitiv (o constructie cognitiva) şi o competenta (interpretorii specializati pentru o
clasa de studii);
- oamenii se reconstruiesc în şi prin actiunile pe care le realizeaza, dar reconstruiesc şi
mediul în care ei actioneaza;

17
J. Piaget, Epistemologia genetica, Editura Dacia Cluj, 1973, p. 7
18
Ibidem p.11-12

17
- daca se poate spune ca se dezvolta consecinte constructive în orice interactiune,
oricare ar fi finalitatea ei, este plauzibil ca în cazul interactiunilor de natura cognitiva
consecintele constructive sa fie mai ample şi pentru subiecti şi pentru obiectele lor.

Interpretarea sistemică a existenţei sociale


Existenţa organizărilor şi dezvoltarea capacităţilor oamenilor de a se raporta la ele a
produs modalitatea sistemică de analiză. În interpretarea sistemică nu se mai cauta
regularităţi (legi) ale unui domeniu, ci se elaborează modele ale obiectelor de studiu,
considerate organizări, astfel încât să se obţină o interpretare unitară a acestora, şi a ceea ce le
este specific.
Modalitatea sistemică de analiză s-a conturat treptat în interiorul mai multor domenii
teoretice. Într-o primă etapă, s-au conceput modalităţi de modelare a structurilor (producând
“analiza structurală”), modalităţi de modelare a proceselor ce dau capacitatea funcţională a
unor organizări (producând ceea ce s-a numit “analiza funcţională”), modalităţi de modelare
a mecanismelor de reglare ce introduc corecţii în organizări (producând ceea ce s-a numit
“analiza cibernetică”).
Luarea în considerare a diferenţelor dintre organizările considerate sisteme, a făcut
posibile modelări teoretice ale mai multor genuri de sisteme şi, bineînţeles, diferite modalităţi
de modelare. În domeniul teoriilor sistemice există două mari clase de abordări:
• analize concepute în modalităţi lineare, care presupun că obiectul
modelării nu conţine procese ce transcend modalităţile cauzale de interpretare;
• analize în care se acceptă premise holiste, conform cărora domeniile de referintă
sunt organizări cu proprietăţi care nu se reduc la cele ale componentelor, în care organizările
sunt mai mult decât suma părţilor lor.
Analizele sistemice se cer a fi tratate separat de modelări, pentru că acestea nu sunt
doar sistemice. Expresiile “modele”, “modelări”, “simulări” sunt folosite şi pentru
interpretări de tip cauzal. Şi analizele interacţioniste pot cuprinde, dacă se respectă anumite
reguli, modelări şi simulări pe modele. S-au conturat însă domenii teoretice distincte pentru
explorarea posibilităţilor de modelare a domeniilor complexe sau complicate.
Din perspectiva studierii fenomenului influenţării sociale există posibilitatea utilizării
unei combinaţii de modalităţi de cercetare. Astfel, având în vedere existenţa în interiorul

18
procesului de influenţare a unor cronologii şi succesiuni de tip liniar este necesară
identificarea legăturilor cauzale dintre diferitele obiecte şi fenomene sociale. În acelaşi timp
însă influenţarea presupune seturi de interacţiuni care se stabilesc între aceste obiecte şi
fenomene sociale, interacţiuni care nu pot studiate decât completând elemente ale
modalităţilor cauzate cu cele interacţioniste. Având în vedere că unul dintre obiectivele
cercetării este acela de a elabora un model funcţional de management al influenţării prin
comunicare publică, am ales să combin instrumentele de cercetare ale modalităţilor cauzale şi
interacţioniste cu cele sistemice. Utilizarea de instrumente de cercetare aflate la joncţiunea
celor cauzale, interacţioniste şi sistemice oferă cercetătorului posibilitatea de a investiga
fenomenul de influenţare socială din perspective diferite, dar complementare, precum şi
posibilitatea de a descoperi elementele necesare elaborării unui model sistemic de
management al acestui fenomen.

INFLUENŢAREA SOCIALĂ

Influenţarea socială investighează cauzele schimbării umane, fie că este vorba despre
opinii, atitudini sau comportamente. Influenţa socială poate fi definită ca orice schimbare pe
care relaţiile persoanei cu alţii (indivizi, grupuri, instituţii ori societatea în ansamblul ei) o
produc asupra activităţilor ei intelectuale, asupra emoţiilor sau acţiunilor ei.19
Dicţionarul de sociologie Larousse (1996) face distincţie între sensul generic şi cel
specific al noţiunii de influenţă: “în prima accepţiune, relativ uzuală, ea se aplică oricărei
forme de acţiune eficace asupra celuilalt, indiferent de modul ei de acţiune”. În sensul său
particular, influenţa “semnifică mai degrabă un mod de comunicare în care persuasiunea ar
constitui resortul principal, dacă nu chiar şi unicul”.

19
Abrams, D; Hogg, M.A.- Social identification, self categorization and social influence. European Review of social
psychology, vol. 1, 1990.

19
Dicţionarul de psihologie socială20 accentuează predominanţa unilaterală a influenţei,
definind-o ca “o acţiune asimetrică pe care o pot exercita asupra individului obiectele,
fenomenele din mediul înconjurător, dar, mai ales, alţi indivizi, sau grupuri umane”.
Ca subdomenii sau forme de influenţare socială pot fi amintite normalizarea sau
formarea normelor de grup, conformismul, complezenţa în faţa cererilor altora, obedienţa,
contagiunea, precum şi leadership-ul sau comunicarea de masă.
Cercetările asupra influenţei sociale au fost iniţiate odată cu introducerea termenului
de imitaţie, prin studiile asupra condiţiilor în care un individ reia propunerile de răspunsuri
prezentate de o sursă precum şi prin analizele asupra comportamentului maselor21.
Influenţarea socială poate avea loc în toate situaţiile în care sunt prezente trei
elemente22:
- două entităţi sociale (două persoane, două grupuri, sau un grup şi o
persoană), dintre care una este ţinta, iar cealaltă este sursa influenţei;
- un obiect sau subiect faţă de care cele două entităţi reacţionează (exprimând
o opinie sau manifestând un comportament).
Influenţa socială este, din această perspetivă, o acţiune exercitată de o entitate socială
(persoană, grup etc.) orientată spre modificarea acţiunilor şi manifestărilor alteia. Influenţa
socială este asociata cu domeniul relaţiilor de putere şi control social, de care se deosebeşte
de acestea întrucât nu apelează la constrângere. Se asociază mult mai firesc cu procesele de
socializare, învăţare socială sau comunicare.
În cadrul procesului de influenţare se presupune că iniţiatorul influenţei deliberate
deţine un grad acceptabil de competenţă şi informaţie suficientă, şi este animat de intenţii (fie
declarate de iniţiator, fie intuite de ţinta influenţei) care sunt apreciate ce către receptor ca
fiind bine orientate. Relaţia de influenţare se bazează, până la un punct, pe un consens tacit al
entităţilor implicate şi asupra valorilor impărtăşite şi al efectelor probabil produse.

Domenii mai importante de cercetare a influenţării sociale

20
Chelcea, S, Dicţionar de psihosociologie, Editura INI, 1988
21
Boncu, S. – Psihologia influenţei sociale, Polirom, 2002.
22
Drozda-Senkowska E, Psihologie socială experimentală, Polirom, 2000

20
Cercetările în domeniul influenţării sociale urmăresc cu precădere câteva domenii mai
importante cum ar fi:
- influenţa minoritară;
- teoria impactului social dinamic;
- abordarea structurală a influenţării sociale;
- influenţarea socială din perspectiva teoriei stărilor de aşteptare.

Influenţa minoritară
Influenţa minoritară apare atunci când un grup minoritar încearcă să schimbe
atitudinea, opinia sau comportamentul majorităţii. Conform acestei teorii orice membru al
unui grup poate influenţa pe alţii cel puţin într-o anumită proporţie.
Se pare că acest lucru este în special valabil atunci când minoritatea este foarte
articulată în punctul de vedere susţinut în faţa majorităţii. Nemeth şi Kwan23 au demostrat
prin cercetările lor că prezenţa minorităţilor în anumite grupuri a generat soluţii mai corecte
în soluţionarea sarcinilor grupului respectiv.
Moscovici24 argumentează că disonanţa cognitivă nu are mare importanţă în procesul
influenţării sociale. Tendinţa de a reduce disarmonia dintre atitudinile, credinţele şi valorile
personale este mai puţin importantă decât tendinţa de reduce conflictul social. Acest conflict
şi dezacordul cu ceilalţi creează disconfortul pe care individul încearcă să îl evite prin
normalizare şi conformitate, sau cu alte cuvinte se ajunge la acorduri prin influenţă.
Minorităţile pot creea conflicte sociale, nesiguranţă sau indoială, pot refuza
compromisul cu ceilalţi. Ele pot produce o situaţie în care singura soluţie de a reduce
tensiunea socială este ca majoritatea să adopte punctul lor de vedere.
O minoritate poate influenţa o majoritate dacă:
- minoritatea nu respectă normele stabilite producând îndoială şi nesiguranţă în
mintea majortăţii;
- minoritatea se face vizibilă şi atrage atenţia asupra sa;

23
Nemeth, C. & Kwan, J. Minority Influence, Divergent Thinking and the Detection of Correct Solutions. Journal of
Applied Social Psychology 17, (1987) http://www.intute.ac.uk/socialsciences
24
Moscovici Serge(coord) – Psohologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Polirom, 1998

21
- minoritatea arată că există un punct de vedere alternativ şi ceorent faţă de care
demonstrează siguranţă, încredere şi dedicaţie faţă de acest punct de vedere;
- minoritatea transmite semnale clare că nu îşi va schimba punctul de vedere şi că nu
va face compromisuri;
- minoritatea sugerează că singura soluţie pentru a reface stabilitatea socială şi
coerenţa cognitivă este ca majoritatea să îşi schimbe punctul de vedere către cel al ei.
Studiile lui Moscovici25 arată că schimbările de opinie determinate prin influenţa
minoritară sunt mai durabile decât cele determinate prin influenţa majoritară. O minoritate
poate influenţa indivizii să îşi revizuiască fundamentul raţionamentelor, pe când o majoritate
îi poate face să accepte punctul de vedere prezentat fără a afecta în vreun fel sistemul lor
perceptual-cognitiv. În concluzie influenţa majoritară operează la suprafaţă pe când influenţa
minoritară are efecte mai profunde. O majoritate poate determina conformitatea, având
puterea de a acorda sau nu aprobarea socială, oamenii acceptând punctul de vedere prezentat
fără a crede în el. Minoritatea nu are puterea majorităţii dar poate determina internalizarea,
oamenii afectaţi ajung să creadă în punctul de vedere prezentat.
Moscovici încearcă chiar o explicaţie a felului în care naziştii au ajuns să aibe o
poziţie dominantă. Iniţial ei au fost o minoritate. La o analiză atentă se poate observa cum ei
au utilizat principiile influenţei minoritare pentru a prelua puterea. Aveau propriul ziar încă
înainte de a prelua puterea, dar au reuşit să atragă atenţia şi altor mijloace de informare în
masă. Câştigarea atenţiei presei este unul din elementele cheie care determină succesul în
acţiunile de influenţare şi în societatea de astăzi. Acest lucru se poate face prin capitalizarea
valorii de ştire a informaţiilor, valoare pe care se bazează şi presa. La început nu contează
foarte mult dacă acoperirea mediatică este pozitivă sau negativă. Scopul este de a câştiga
atenţia media şi de a o păstra.

Teoria impactului social


Teoria impactului social dezvoltată iniţial de Bibb Latane26 constituie baza teoriei
numită astăzi a impactului social dinamic. Impactul social se referă la orice schimbări care au
25
Moscovici, S-Studies in Social Influence, European Journal of social pshychology 8, 1978,
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
26
Latane, B. The Psychology of Social Impact. American Psychologist, (1981) http://www.intute.ac.uk/socialsciences

22
loc la nivelul unui individ (psihologice, cognitive, emoţionale sau de comportament) datorate
prezenţei sau acţiunii altor indivizi care sunt reali, imaginari sau presupuşi. Conform acestei
teorii impactul oricărei surse de informaţii depinde de trei factori şi anume: numărul
indivizilor care constituie sursa; proximitatea acestora; puterea acestora.
Impactul social dinamic, dezvoltat de Latane în 199627 utilizează aceste idei despre
impactul social pentru a descrie şi previziona dispersarea convingerilor în sistemele sociale.
Astfel, structura socială este rezultatul influenţelor reciproce dintre indivizi, exercitate în
mod dinamic şi iterativ.
Probabilitatea mai mare de a fi influenţat de cineva aflat în proximitate faţă de cea,
mai redusă, de a fi influenţat de cineva aflat la depărtare generează în cadrul reţelelor de
comunicare culturi de convingeri localizate. Acest proces poate determina ca dispersia iniţial
aleatorie a atitudinilor şi convingerilor să devină ulterior coagulată sau corelată. Convingerile
mai puţin agreeate, de exemplu, se coagulează în subgrupurile minoritare.
Din perspectiva acestei teorii societatea este este un complex care se auto-organizează
în care indivizii interacţionează şi îsi transmit unii altora convingerile.

Abordarea structurală
Abordarea structurală a influenţării sociale examinează ca şi teoria impactului social
dinamic influenţele interpersonale care apar într-o reţea mai amplă de influenţe. În acestă
reţea largă de influenţe opiniile şi atitudinile indivizilor sunt reflexiile opiniilor şi atitudinilor
celor luaţi de aceştia drept referinţă.
Influenţarea interpersoanlă este considerată a fi fundamentul socializării şi definirii
identităţii indivizilor. Influenţarea socială în acest caz este în acest caz procesul prin care un
grup de actori analizează şi apoi integrează opiniile celor luaţi drept referinţă în contextul
constrângerilor structurale sociale. Structura determină poziţiile iniţiale ale membrilor
grupului precum şi reţeaua şi valoarea influenţelor interpersonale în cadrul grupului.
Teoria reţelei de influenţare socială dezvoltată de Friedkin28 presupune o ponderare a
opiniilor influenţatoare în două etape. Actorii încep cu propriile lor opinii iniţiale asupra unei
anumite probleme. Ulterior, la fiecare etapă actorii elaborează o opinie „normă” care este o
27
Latane, B. Dynamic Social Impact: The Creation of Culture by Communication. Journal of Communication 4, (1996)
http://www.netlibrary.com

28
Friedkin, N. A Structural Theory of Social Influence, (1998) http://www.intute.ac.uk/socialsciences

23
medie ponderată a opiniei lor în cadrul grupului. Ei îşi modifică apoi propria opinie în sensul
de apropiere de acestă normă, formându-şi o nouă opinie care este o media ponderată a
opiniei iniţiale şi cea din cadrul reţelei. Teoria are la bază modele matematice şi de
cuantificare pentru a măsura diferitele grade de influenţare socială.

Teoria stărilor de aşteptare


Teoria stărilor de aşteptare oferă o altă abordare a influenţării sociale. Având originile
în cercetările lui Bales29 care a descoperit diferenţe între puterea de influenţă a membrilor
unui grup, bază pe care s-au dezvoltat modele pentru a prevedea influenţa relativă a
diferiţilor membri ai unui grup. Bales a descoperit că chiar şi atunci când iniţial membrii
grupului au statut egal, ulterior unii capătă o mai mare putere de influenţă decât alţii. Grupul
îşi dezvoltă o ierarhie pe baza comportamentului membrilor.
Când membrii grupului sunt iniţial inegali ca şi statut, inechităţile sunt importate în
interiorul grupului din societate astfel încât de exemplu vârsta, sexul, rasa vor defini şi o
ierarhie de influenţe.
Teoria stărilor de aşteptare descrisă de Berger30 a fost iniţial propusă ca o explicaţie la
descoperirile lui Bale şi anume că grupurile formate din membri cu statut egal vor dezvolta
inegalităţi în puterea de influenţă. Astfel membrii grupului îşi formează aşteptări în legătură
cu performanţele celorlalţi, inclusiv ale lor. Odată formate aceste aşteptări ghidează
interacţiunile din cadrul grupului.
Acei membri ai grupului faţă de care aşteptările sunt cele mai mari vor fi şi cei mai
influenţi în cadrul grupului. Deşi fiecare dintre aceste teorii au dezvoltat cunoştinţe
valoroase, nu există la acest moment un model general asupra infleunţării sociale care ar
trebui să integreze structurile de grup, caracteristicile indivizilor din aceste structuri şi
distribuţia acestora în componentele majoritare şi minoritare.
Din perspectiva acestei lucrări autorul optează pentru abordarea influenţării sociale
din perspectiva paradigmei structurale, ca proces subtil de modificare, prin intermediul

29
Bales, R. F. Interaction Process Analysis, (1950) http://www.il.proquest.com/pqdauto
30
Berger, J., Rosenholtz, S. J., & Zelditch, M. Jr. Status Organizing Processes. Annual Review of
Sociology 6, (1980). http://www.netlibrary.com

24
comunicării publice, a atitudinilor şi comportamentelor indivizilor care sunt parte a unor
diferite reţele informaţionale, în lipsa coerciţiei.
În situaţia luării deciziei de implicare într-un conflict, comunicarea acestei decizii
către populaţie trebuie pregătită, pentru că în mod evident vor exista zone de rezistenţă (în
sensul exprimării opoziţiei faţă de decizia luată), coagulate sau agregate în jurul unor lideri
de opinie. Dacă aceştia vor fi neglijaţi şi devin în timp suficient de puternici, din punctul de
vedere al credibilităţii, vor putea utiliza metode şi tehnici specifice influenţei minoritare, care
pot distorsiona sau chiar obtura fluxurile de informaţii care conţin mesajele dorite de
instituţiile interesate.

Campanii de influenţare
O campanie de influenţare utilizează acţiuni planificate – la vedere sau acoperite –
pentru a transmite anumite informaţii către un public ţintă. Asemenea campanii urmăresc să
influenţeze percepţiile, atitudinile sau comportamentele indivizilor sau grupurilor.31
Campanile de influenţare pot produce o gamă largă de comportamente în lumea reală.
De exemplu, pot determina oamenii să meargă la muncă în Spania, să se lase de fumat, să
boicoteze companiile petroliere, sau să fie de acord sau nu cu participarea la campanii
militare. Înainte însă de a produce aceste efecte o campanie trebuie să modifice atitudinile,
opiniile, raţionamentele şi/sau afectele publicurilor ţintă. Obiectivele unei astfel de campanii
ilustrează cum acestea pot fi înţelese ca un spectru de efecte. În cadrul acestui spectru există
trei repere fundamentale: obedienţa, conformitatea şi conversia.

obedienţa conformitatea conversia

Metode utilizate
Coerciţia Manipulare socială Îndoctrinare
Timp/durată
Pregatire scurtă Pregatire scurtă/medie Pregatire medie/lungă
Durabilitate scurtă Durabilitate scurtă/medie Durabilitate medie/lungă
31
Aceasta este o adaptare a definitiei pentru operatii psihologice din U.S. Joint Chiefs of Staff, Joint Doctrine for
Psychological Operations, Joint Publication 3-53, 1996.

25
Figura nr. 3 - Spectrul obiectivelor influenţării32

Unul dintre factorii care contribuie la succesul sau insuccesul unei campanii de
influenţare este corelarea obiectivelor stabilite cu comportamentele dorite33

Obedienţa sau supunerea


În literatura română de specialitate34, obedienţa este definită ca fiind „procesul de
acceptare a influenţei din partea persoanelor cu status social superior sau cu autoritate
legitimă”. Această formă de influenţă se dovedeşte de multe ori a fi benefică. Facilitează
actul educaţional sau permite funcţionarea eficientă a organizaţiilor. Obedienţa presupune în
acest caz o structură ierarhică, comportamentul impus sau cerut se realizează în absenţa
modelării opiniilor sau atitudinilor.
O campanie eficientă de tip obedienţă are trei caracteristici principale35:
1. suficientă forţă inductivă;
2. lipsa obstacolelor sau existenţa a cât mai puţine obstacole în calea către supunere;
3. un set simplu de instrucţiuni de urmat pentru audienţa ţintă.
Dacă aceste trei elemente sunt prezente atunci comportamentul dorit va apărea.
Avantajele acestui tip de campanie este acela că răspunsul audienţelor este vizibil şi imediat.
Totodată aceste campanii necesită puţin timp de pregătire pentru implementare, lucru care se
poate dovedi un avantaj în unele situaţii. Deşi o astfel de campanie are efecte vizibile şi
imediate, are şi limitări. Unii cercetători36 consideră cu tărie că în astfel de situaţii
convingerile audienţelor nu se schimbă.
Datorită faptului că acest tip de comportament este pus pe seama influenţei externe,
teoria disonanţei cognitive precizează că este mai puţin probabil ca atitudinile ţintei să se
schimbe într-un sens favorabil agentului influenţator. Această limitare a obedienţei semnifică

32
Adaptare după http://www.rand.org/, Kim Cragin, Scott Gerwehr, Dissuading terror : strategic influence and the struggle
against terrorism, MG-184, 2005.
33
Pentru detalii de exemplu se poate consulta, S. Chaiken and A. Eagly, “Communication Modality as a Determinant of
Message Persuasiveness and Message Comprehensibility,” Journal of Personality and SocialPsychology, No. 34, 1976.
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
34
Chelcea, S, Dicţionar de psihosociologie, Editura INI, 1988.
35
S. Milgram, Obedience to Authority, New York: Harper & Row, 1974; http://www.il.proquest.com/pqdauto
36
L. Festinger, A Theory of Cognitive Dissonance, Stanford, Calif.: Stanford University Press, 1957.
http://www.intute.ac.uk/socialsciences

26
faptul că efectele acestui tip de campanii au tendinţa de a dura foarte puţin timp şi de regulă
nu mai mult decât prezenţa stimulului influenţator.
Conformitatea
Presiunile conformaţionale se nasc din elemente de context sau de mediu şi determină
indivizii să se comporte într-un fel care pare corect sau potrivit cu situaţia dată 37. Dacă
obedienţa poate fi rezumată prin aserţiunea “crede ce vrei, dar comportă-te cum iţi spunem
noi”, conformitatea se poate sumariza în “comportă-te aşa cum este corect sau potrivit în
aceasta situaţie”. Campanile de influenţare de acest tip urmăresc să definească ce este corect
sau potrivit. Influenţarea conformaţionala poate fi divizată în:
1. influenţare socială normativă;
2. influenţare socială informaţională.
În cazul influenţării sociale normative indivizii işi compară propriul comportament cu
cel al altor indivizi din jurul lor şi işi modifică sau modelează comportamentul după al lor
pentru a obţine validare socială38. Există mai mulţi factori care pot determina succesul sau
insuccesul unei campanii care urmăreşte să convingă audienţa prin intermediul influenţării
sociale normative. Influenţa asupra comportamentului unui individ este cu atât mai mare cu
cât coeziunea, unanimitatea unui grup este mai mare. Alţi factori includ39 prezenţa sau
absenţa unor contraargumente sau constrângeri de timp asupra procesului decizional al
audienţei ţintă. Prezenţa contraargumentelor şi chiar timpul avut la dispozitie pentru a
procesa anumite tentative de influenţare pot stimula rezistenta individului la influenţa socială
normativă.
În cazul influenţării sociale informaţionale indivizii procesează fapte sau informaţii
(cum ar fi ştirile) şi işi ajustează comportamentul în consecinţă. Acest tip de influenţare este
comună societăţilor democratice, unde expunerea la media este ridicată şi unde există
normele culturale pentru luarea deciziilor pe baza acestei expuneri. Există şi în acest caz un
număr de factori de care depinde succesul sau insuccesul unei asemenea campanii. Între
aceşti factori se pot aminti prezenţa sau absenţa unor fapte relevante, credibilitatea

37
C. Insko, R. Smith, M. Alicke, J. Wade, and S. Taylor, “Conformity and Group Size: The Concern with Being Right and
the Concern with Being Liked,” Personality and Social Psychology, No. 11, 1985; http://www.intute.ac.uk/socialsciences
38
M. Deutch şi H. B. Gerard, “A Study of Normative and Informational Social Influence upon Judgement,” Journal of
Abnormal and Social Psychology, No. 51, 1955. http://www.intute.ac.uk/socialsciences
39
S. Moscovici, “Social Influence and Conformity,” în G. Lindzey şi E. Aronson, eds., Handbook of Social Psychology,
Vol. 2, New York: McGraw-Hill, 1985; http://www.il.proquest.com/pqdauto

27
comunicatorului şi formatul mesajului.40 Campanile de tip conformitate sunt mai puţin
directe decât cele de tip obedienţă şi urmăresc în special manipularea contextului în loc de
cea a individului.
Prin urmare aceste campanii necesită mai mult timp pentru a afecta audienţele decât
cele de tip obedienţă.41 Presiunile conformaţionale pot produce unele schimbări în atitudine şi
în comportament şi de aceea pot avea un efect de mai lungă durată decât campanile de tip
obedienţă.42

Convertirea
Aşa cum sugerează şi termenul folosit convertirea presupune o restructurare completă
a convingerilor, atitudinilor, emoţiilor şi opiniilor relevante ale publicurilor ţintă.43
Comportamentele dorite apar în cele din urmă odată ce atitudinile care le susţin se schimbă.
O campanie de convertire poate fi sumarizată prin “crede ce îţi spunem şi comportă-te în
consecinţă”.
În campanile cele mai eficiente de convertire agentul de influenţare are un control
semnificativ asupra mediului în care publicul ţintă trăieşte şi işi desfăşoară activitatea. Acest
control permite agentului de influenţare să depăşească obstacolul recoversiei din partea
adversarilor. Cele mai eficiente eforturi de convertire sunt cele care vin din surse de
încredere, credibile, avizate şi care au legatură cu publicul ţintă. Acest tip de campanii sunt
dificil de implementat, sunt consumatoare de resurse şi au nevoie de mult timp pentru
pregătire şi punere în practică.
Este important de remarcat că metodele care sunt advecavte unui anumit tip de
influenţare sunt total contraproductive pentru pentru alte tipuri şi uneori se exclud reciproc,
rezultatul fiind unul contrar celui dorit. De exemplu o campanie coercitivă care utilizeaza
40
C. Hovland şi Weiss W. The Influence of Source Credibility on Communication Effectiveness,” Public Opinion Quarterly,
No. 15, 1951; http://www.intute.ac.uk/socialsciences
41
A. Andreasen, Marketing Social Change: Changing Behavior to Promote Health, Social Development, and the
Environment, San Francisco: Jossey-Bass, 1995; http://www.il.proquest.com/pqdauto
42
J. Campbell, A. Tesser, P. Fairey, “Conformity and Attention to the Stimulus: Temporal and Contextual Dynamics,”
Journal of Personality and Social Psychology, No. 51, 1986. http://www.intute.ac.uk/socialsciences
43
Această restructurare mai este denumită şi internalizarea schimbării atitudinale. Pentru mai multe detalii P. Zimbardo şi
M. Leippe, The Psychology of Attitude Change and SocialInfluence, Boston: McGraw-Hill, 1991.

28
forţa sau ameninţarea cu utilizarea forţei poate obţine obedienţa imediată, dar poate fi
contraproductivă pentru acţiuni ulterioare de influenţare. Acest lucru este mai evident atunci
când se derulează în paralel campanii de conformitate şi de convertire în paralel.

Secventialitatea evenimentelor
Problema secvenţialităţii şi a planificării în timp a acţiunilor de influenţare este de
asemenea importantă. Termenul secvenţialitate identifică o succesiune de acţiuni sau
evenimente necesare pentru a produce rezultatele dorite. Aceasta secvenţialitate este ilustrată
în figura nr. 4. Figura reprezintă modelul Yale al influenţării. 44 Această reprezentare
ilustrează cele şase faze ale oricărei încercări de influenţare care – de la obedinţă la
convertire – trebuie parcurse pentru ca procesul de influenţare să fie eficient.

expunere acţiune

Atenţia Înţelegerea Acceptarea Reţinerea

Figura nr. 4 – Secvenţialitatea evenimentelor


în procesul de influenţare45

Modelul Yale este numai unul dintre modelele influenţării sociale prin comunicare,
printre celelalte fiind de remarcat şi modelul probabilistic46 sau modelul euristic47. Alegerea
acestui model corespunde mai bine scopurilor urmarite şi nu invalideaza în nici un fel
celelalte modele.

44
Hovland, Janis, Kelley (1953); M. Sherif, C. L. Hovland, Social Judgment: Assimilation and Contrast Effects in
Communication and Attitude Change, New Haven, Conn. Yale University Press, 1961;
http://www.intute.ac.uk/socialsciences;
45
RAND URL: http://www.rand.org/, Kim Cragin, Scott Gerwehr, Dissuading terror: strategic influence and the struggle
against terrorism 2005.
46
R. Petty, J. Cacioppo, Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary Approaches, Dubuque, Iowa: Wm. C.
Brown, 1981; Petty and Cacioppo (1986). http://www.il.proquest.com/pqdauto
47
S. Chaiken, “The Heuristic Model of Persuasion,” în M. P. Zanna, J. M. Olson, and C. P. Herman, eds., Social Influence:
The Ontario Symposium, Hillsdale, N.J.: Erlbaum, 1987 http://www.netlibrary.com

29
Prima fază a transpunerii în practică a procesului de influenţare este expunerea.48 În
general, expunerea presupune ca mesajul să ajungă la publicul ţintă. De exemplu o campanie
elaborată pentru radio nu este eficientă dacă publicul vizat nu ascultă postul de radio utilizat
pentru a transmite mesajele49. Pentru atingerea obiectivelor campaniei de influenţare, agenţii
influenţatori trebuie să işi transmită mesajele prin canalele adecvate către publicurile ţintă
selectate.
Chiar dacă mesajul este transmis prin canalele corecte, publicul vizat poate să nu îl
remarce. Captarea atenţiei poate fi adeseori un lucru dificil de realizat. Lumea este un loc
zgomotos. Noile mesaje sunt la concurenţă cu informaţii contradictorii şi cu zgomotul de
fond care pot devia orice încercare de influenţare.50 Mesajul trebuie croit în aşa fel încât să
străpungă zgomotul de fond.
O campanie de influenţare trebuie să asigure înţelegerea de către publicul ţintă a
mesajelor transmise. Înţelegerea solicită din partea agenţilor inflenţatori să redacteze şi să
transmită mesaje adaptate la mediul cultural, cu ajutorul cuvintelor, sunetelor, imaginilor şi
conceptelor adaptate la specificul publicului ţintă. Mesajele neadaptate idiomatic sau
lingvistic au o probabilitate mare să nu fie eficiente ci mai de grabă contraproductive.51
Publicul ţintă nu trebuie numai să inţeleagă mesajele transmise dar să le şi accepte.
Într-adevăr un mesaj bine redactat poate fi transmis prin canalele potrivite şi remarcat dar
poate, în acelaşi timp, să nască respingere din partea publicului ţintă dacă nu este articulat în
aşa fel încât să fie acceptat.52
Un astfel de exemplu de respingere apare atunci când sunt utilizate scheme, cognitive
menite să reducă efortul de gândire profundă şi să genereze reacţii rapide. Astfel de scheme
pot fi utile uneori – asocierea rapidă a fumatului cu pericolul de incendiu, are valoare prin
activarea instinctului de supravieţuire – dar, în alte situaţii pot să genereze probleme - de

48
A. R. Johnson “Winning Hearts and Minds: Cold War Victories and Post 9/11 Challenges,” Hoover Digest, Fall 2003
http://www.intute.ac.uk/socialsciences.
49
Această observaţie se verifică atât în ţări unde mass-media este larg răspândită (mesajul trebuie transmis prin canalul
adecvat) cât şi pentru tări unde mass-media este mai puţin răspândită (o campanie mass-media poate sau nu să fie foarte
eficientă dacă indivizii nu au acces la ziare, televiziune sau radio).
50
Aimee Drolet şi Jennifer Aaker, “Off-Target? Changing Cognitive-Based Attitudes,” Journal of Consumer Research, Vol.
12, No. 1, 2002. http://www.intute.ac.uk/socialsciences
51
A.H.Eagly, “Comprehensibility of Persuasive Arguments as a Determinant of Opinion Change,” Journal of Personality
and Social Psychology, No. 29, 1974, pp. 758–773. http://www.il.proquest.com/pqdauto
52
Imediat după atacurile de la 11 septembrie preşedintele Bush a utilizat termenul “cruciadă” în descrierea campaniei
împotriva Al Qaeda şi a terorismului. Pentru mai multe informaţii referitoare la felul în care a reacţionat comunitatea
internaţionala se poate consulta David Wastell, “Bush Speech Crafted to Unify Hawks and Doves in Cabinet,”
Telegraph.co.uk, 23 Septembrie, 2001.

30
exemplu utilizarea termenului „cruciade” poate determina o schemă cu valenţe negative
pentru musulmani, care işi vor reaminti de forţele creştine care treceau peste teritoriile
musulmane cu sute ani în urmă -. În astfel de situaţii acest singur cuvânt poate determina
ascultătorii să schimbe postul sau să respinga întregul şi poate toate mesajele viitoare53.
În mod ideal un mesaj trebuie sa aiba un efect durabil asupra publicului ţintă –
însemnând că oamenii trebuie să reţină mesajul suficient de mult pentru ca să genereze
comportamentul dorit la timpul potrivit54.
Elementul acţional presupune schimbări cognitive care conduc la modificări
comportamentale sau la traducerea percepţiei în acţiune. În acest sens, trebuie să existe un
canal neobstrucţionat care să permita schimbările de atitudine ale individului şi care la
rândul lor să genereze modificări în comportamentul acestuia55. De exemplu publicul ţintă
poate resimţi o adevarată schimbare atitudinală dar poate în acelaşi timp să fie restrictionat
comportamental de norme societale sau de lideri autoritari.
Circumstanţele influenţează într-o mare măsură procesul luării deciziilor. Astfel
campaniile de influenţare au o probabilitate mai mare de succes dacă sunt desfăşurate într-un
mediu care facilitează traducerea schimbărilor atitudinale în schimbări comportamentale.
Secvenţa de evenimente menţionată reprezintă paşii necesari pentru orice campanie
de influenţare pentru a avea succces. O asemenea secvenţă poate consuma mai puţin timp în
cazul unei campanii de tip conformitate sau mai mult timp în cazul unei campanii de tip
convertire, dar secvenţialitatea se păstrează. O campanie de succes presupune mai mult decât
a trimite un mesaj puternic, ceea ce reprezintă doar începutul într-o campanie de influenţare.

Influenţarea socială prin comunicare


Din punct de vedere sociologic, influenţarea poate fi definită ca o acţiune exercitată
de o entitate socială (persoană sau grup) orientată spre modificarea opţiunilor şi
manifestărilor alteia. Dintr-o perspectivă psihologică influenţarea este determinată de
stimularea prin diferite tehnici a motivaţiilor interioare, a emoţiilor sau a intereselor
individului.
53
R. Hass, “Effects of Source Characteristics on Cognitive Response and Persuasion” în R. E. Petty, T. M. Ostrom, and T.
C. Brock, eds., Cognitive Responses in Persuasion, Hillsdale, N.J.: Erlbaum, 1981. http://www.il.proquest.com/pqdauto
54
C. I. Hovland, A. Lumsdaine, şi F. Sheffield, Experiments on Mass Communication, Princeton, N.J.: Princeton University
Press, 1949. http://www.netlibrary.com
55
J. M. Darley şi C. D. Batson, “From Jerusalem to Jericho: A Study of Situational and Dispositional Variables in
Helping Behavior,” Journal of Personality and Social Psychology, No. 27, 1973. http://www.netlibrary.com

31
Sensul modificării atitudinii entităţii influenţate este dat motivaţia, interesul sau
emoţia care i-au fost induse, iar o cale prin care se poate realiza influenţarea este
comunicarea. Orice comunicare este echivalentă cu un proces de influenţare. Prin
comunicare se transmit sensuri (ale unei idei sau situaţii, al unui fenomen), ceea ce nu se
poate realiza fără influenţare.
În teoria integrată a comunicării56 influenţarea este privită ca un ansamblu de
procedee de manipulare a obiectelor cognitive care definesc o situaţie, prin care se creează şi
utilizează obiecte cognitive diverse (relaţionale, normative, identitare, fizice sau ideale), care
intervin în geneza sensului acţiunilor viitoare. În ideea acestei teorii manipularea are sensul
mânuirii şi utilizării obiectelor cognitive în vederea relevării unei perspective diferite, nu
acela de distorsionare a adevărului sau de inducere în eroare.
Comunicarea nu se poate reduce doar la un simplu transfer de informaţie de la un
„emiţător” către un „receptor”, prin intermediul unui „canal” etc., aşa cum susţine modelul
informaţional al comunicării.57 Orice act de comunicare are o dimensiune socială.
Comunicarea diversifică formele dominării sociale, exercitată într-un nou mod,
diferit, în lipsa coerciţiei, cu implicarea celor mai diverse institutii sociale (cu mijloace foarte
diferite, de la caz la caz) şi neimplicând doar acceptarea pasivă a opiniilor emiţătorilor sau
aderarea, necondiţionată, la anumite modele de comportament.
Comunicarea este asimetrică, dar nu poate fi unilaterală. Comunicarea, ca şi un
catalizator al schimbării sociale, presupune o anumită participare din partea publicurilor ţintă
şi trebuie să ţină seama de reacţiile celor cărora li se adresează (indivizi sau grupuri sociale),
implicând un grad ridicat de interactivitate.
Comunicarea publică este caracterizată de o serie de elemente cum ar fi:
• asimetria – inclusiv ca rezultat al progresului tehnologic în acest domeniu;
• diversificarea modalităţilor de exercitare (discurs argumentativ, discurs persuasiv,
interactiv);
• fărâmiţarea în spaţii care se suprapun (comunicarea politică se suprapune uneori cu
cea publică, comunicarea publicitară de asemenea);

56
Mucchielli, A. – Arta de a influenţa, Polirom, 2002.
57
C, Shannon şi W Weaver- The mathematical theory of communication, Princeton University Press, 1949

32
• o participare diferită în funcţie de clasă şi grup social (acces la mass-media în funcţie
de modalităţile de exercitare a controlului social);
• tendinţa spre o anumită intrepătrundere cu viaţa profesională precum şi cu spaţiul
privat;
Există un potenţial de influenţare a câmpului social prin utilizarea bagajului simbolic
al comunicării. Procesul de comunicare, prin caracteristicile sale (îndeosebi prin relaţia de
putere ce se stabileşte între emiţător şi receptor) face posibila influenţarea, de către cel care
iniţiază procesul. Putem distinge astfel o influenţare sistemică la nivelul receptorului,
datorată poziţiei de putere şi autoritate de care se bucură sursa şi o influenţare voită,
intenţionată din partea emiţătorului. Efectele influenţării pot fi limitate de funcţionarea
normală a sistemului, precum şi de responsabilitatea etică pe care ar trebui să şi-o asume
agentul infleunţator.
În cadrul teoriilor sociologice interactioniste se face o analiză a comunicării ca
proces de influenţă într-un cadru teoretic bazat pe conceptul de putere. În acest context,
utilizarea termenului de influenţă implică utilizarea puterii pentru a obţine conformarea
celuilalt, în situaţii în care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de
exercitare a resurselor puterii. Din această perspectivă se disting cinci elemente ale puterii,
care îi dau comunicatorului posibilitatea să îşi exercite influenţa: puterea recompensatoare,
coercitivă, legitimă, referenţială şi cea a expertului. Acesti cinci termeni care descriu tipurile
de putere socială, ca atribute ale agentului influenţator, implicnd şi un tip special de
coorientare a receptorului.
Astfel, recompensa sau coerciţia sunt eficiente în cazul unei orientări calculative a
receptorului, influenţa legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea
referenţială se bazeză pe nivelul de identificare cu comunicatorul, iar puterea expertului pe
încrederea receptorului în competenţa comunicatorului.
Denis McQuail58 trece în revista câteva din generalizările cele mai frecvente, privind
influenţarea socială prin intermediul comunicării:
• schimbarea atitudinală în direcţia încurajată de sursă va fi cu atât mai mare, cu cât
monopolul respectivei surse de comunicare asupra canalelor accesibile receptorului e
mai complet (nu este cazul societăţilor care se preocupă de menţinerea echilibrului
58
Denis McQuail, Comunicarea, Polirom, Iaşi, 2000

33
comunicaţional prin
încurajarea diversităţii existenţei surselor de informare);
• efectele influenţatoare ale comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în
acord cu opiniile şi credinţele existente, ca şi cu dispoziţia receptorului;
• comunicarea de masă poate fi eficientă şi poate produce o schimbare de atitudine în
probleme nefamiliare, periferice, în care individul nu e angajat sau care nu se
raportează la predispoziţiile sale;
• probabilitatea reuşitei influenţei este cu atât mai mare, cu cât sursa comunicării se
bucură de un prestigiu şi o credibilitate mai mare în ochii receptorului.
O altă perspectivă asupra formelor de putere este oferită de Michael Mann59, care
distinge patru forme majore de putere: economică, politică, coercitivă şi simbolică. Dintre
acestea cea simbolică aceasta se exercită şi se propagă la nivel social prin intermediul
comunicarii. Actorii sociali sunt angajaţi constant în comunicare (schimbul de informatii cu
continut simbolic). Aceştia vehiculează diferite tipuri de resurse, în principal „mijloace de
informare şi de comunicare”. Aceste resurse includ mijloacele tehnice de fixare şi
transmitere, abilităţile, competenţele şi formele de cunoaştere folosite în producerea,
transmiterea şi receptarea informaţiei şi a conţinutului simbolic, precum şi prestigiul
acumulat, recunoaşterea şi respectul acordate altor actori sociali („capital simbolic”).
Acţiunile simbolice pot da naştere la reacţii, pot determina actorii sociali să acţioneze
sau să răspundă în anumite moduri, să aleagă o anumită linie comportamentală, să creadă sau
să nu creadă, să-şi afirme susţinerea faţă de o situaţie sau să se implice în acţiuni publice
colective.
Deşi activitatea simbolică este o trăsătură generală a vieţii sociale, există totusi o serie
de instituţii care au un rol important în această activitate, printre care:
• Instituţiile religioase, preocupate în special de producerea şi răspândirea formelor
simbolice care se referă la mântuire, la valorile spirituale şi la alte credinţe cu substrat
religios);
• Instituţiile educaţionale, care sunt preocupate de transmiterea conţinutului simbolic
dobândit (sau a cunoaşterii) şi de dezvoltarea îndemânărilor şi competenţelor;

59
Michael Mahn, The Sources of Social Power, Cambrige University Press , 1986http://merln.ndu.edu/

34
• Instituţiile mass-media, care sunt orientate spre producerea la scară largă şi spre
răspândirea generalizată a formelor simbolice în spaţiu şi timp.
Acestea şi alte instituţii culturale modelează felurile în care informaţia şi conţinutul
simbolic sunt produse şi circulă în lumea socială.
Influenţa poate însemna fie a-l determina pe altul să ţi se conformeze, fie, pur şi
simplu, o mare similitudine de gândire şi comportament între emitent şi receptor.
Parsons60 a descris influenţa ca pe un concept distinct faţă de cel de putere. Acesta
considera influenţa un „mecanism generalizat prin intermediul căruia sunt determinate
atitudinile şi opiniile”, în special în cadrul unui proces de interacţiune socială intenţionată”.
În acelaşi context, Parsons apreciază că influenţa este „un mijloc simbolic de
persuasiune”. “Aceasta determină decizia celuilalt de a acţiona într-un anumit fel pentru că
simte că acesta este un lucru bun pentru el, şi nu pentru că prin non-conformare şi-ar încălca
anumite obligaţii”. Astfel, influenţa este rezultatul co-orientării emitentului şi receptorului în
cadrul procesului de comunicare.
Parsons sugererează că un actor social poate încerca să obţină conformarea altuia fie
influenţându-i intenţiile, fie manipulând în beneficiul său situaţia în care acesta se află.
Comunicarea este rezervată, în cea mai mare parte, primei modalităţi şi poate fi
folosită pozitiv, în cadrul argumentaţiei raţionale, şi negativ, activând anumite obligaţii ale
celui supus procesului de influenţare. În acest caz, influenţa este redusă la categoria unică a
persuasiunii.
O altă analiză utilă a puterii şi influenţei este cea realizată de Cartwright şi Zender61 în
cadrul studiului lor asupra dinamicii grupurilor . Aici relaţia de putere este definită astfel: „o
persoană are putere asupra alteia dacă poate îndeplini o acţiune care va produce o schimbare
în cealaltă persoană”.
Abilitatea de a-l influenţa pe altul depinde de două componente: anumite „proprietăţi
ale agentului”, care pot fi considerate resurse de putere şi anumite nevoi sau valori ale
persoanei influenţate, numite „baze motivaţionale ale puterii”. Ei susţin că „un act de
influenţă stabileşte o relaţie între resursele unui agent şi baza motivaţională a persoanei
influenţate”.

60
Parsons, T., Sociological Theory and Modern Society, Princeton University Press, 1967, http://merln.ndu.edu/
61
Cartwright D. şi Zender A. , Group Dynamics:Reasearch and theory, Evaston, Illinaz, Row petterson and Company, 1962
,http://merln.ndu.edu/

35
Kelman62 a încercat să explice trei procese esenţiale de influenţă socială, referindu-se
în special la schimbarea opiniei şi la comunicare. Preocupat mai ales de diferenţele calitative
dintre schimbările de opinie măsurate, el a identificat cele trei procese ca fiind conformarea,
identificarea şi internalizarea.
Conformarea este caracterizată de acceptarea influenţei în speranţa obţinerii unui
răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse.
Identificarea are loc „atunci când un individ adoptă un comportament inspirat de o altă
persoană sau grup, pentru că acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la
acea persoana sau grup”. Atât în cazul identificării, cât şi al conformării, schimbarea sau
influenţa sunt legate de o sursă exterioară şi depind de sprijinul social. Spre deosebire de
acestea, internalizarea se referă la o schimbare congruentă cu sistemul de valori al persoanei
care acceptă influenţa iar „individul adoptă poziţia comunicatorului, pentru că o consideră
utilă în soluţionarea unei probleme, sau pentru că este apropiată de propria sa orientare sau
cerută de propriile sale valori.”
Fiecare dintre cele trei forme de influenţă este caracterizată de anumite condiţii
prealabile şi de anumite consecinţe care privesc baza acceptării influenţei, baza puterii
agentului de influenţă, probabilitatea permanenţei efectelor etc.
French şi Raven63 propun cinci tipuri de relaţii de putere între un „agent” comunicator
şi un receptor, accentul căzând pe relaţia interpersonală, care se poate stabili simplu între
indivizi, sau dacă numai receptorul este un individ, în timp ce agentul poate fi un rol, o
norma, un grup sau o parte a unui grup, se stabileşte diferit.
Astfel, pentru cei doi autori, cele cinci baze ale puterii sau influenţei, adică
proprietăţile agentului sau comunicatorului care îi dau acestuia posibilitatea să-si exercite
influenţa sunt: puterea recompensatoare, puterea coercitiva, puterea legitima, puterea
referentiala şi puterea expertului.
Puterea recompensatoare este definită drept „abilitatea de a răsplăti”, prin
promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale; transferată în zona influenţei
comunicationale, recompensa ar trebui concepută în termenii satisfacerii unor dorinţe ale
receptorului.
62
Kelman H., Process of opinion change, Public Opinion Quarterly, Princeton University, 1961, http://www.netlibrary.com
63
French, J. R. P., jr. & Raven, B. The Bases of Social Power, (1959) http://merln.ndu.edu/

36
Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie pedepsit de
agentul comunicator dacă nu se conformează încercării de influenţă a acestuia. Aşadar, spre
deosebire de puterea care recompensează, în acest caz intervine o rasplată negativă. French şi
Raven consideră important să distingă aceste tipuri de exerciţiu al puterii, în special pentru că
puterea recompensatoare tinde să crească atracţia dintre emitentul şi receptorul influenţei, în
timp ce puterea coercitivă are efectul invers, cu implicaţii foarte diferite pe termen lung
pentru relaţia dintre participanţi.
Puterea referenţială are ca fundament identificarea receptorului cu agentul, acest fapt
fiind definit drept „sentiment al identităţii” sau „dorinţă de unificare”.
French şi Raven subliniază, în acest context, importanţa conceptului de grup de
referinţă şi a celui de „sugestie de prestigiu”. O persoană sau un grup de prestigiu constituie
un model de referintă cu care încearcă să se asocieze sau identifice alţii, care le adoptă
atitudinile şi convingerile.
Puterea legitimă are la bază înţelegerea de ambele părti a faptului că cineva are
dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată
de o relaţie între roluri, ca între profesor şi elev, sau părinte şi copil, dar poate exista şi pe
baza unei angajări reciproce. „În toate cazurile, noţiunea de legitimitate implică un cod sau
un standard, acceptat de individ, în virtutea căruia agentul extern işi poate exercita puterea”.64
Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor cunoştiinţe
superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului. O astfel de
putere este determinată, în foarte mare măsură, de contextul situaţional şi instituţional, în
accepţiunea celor doi cercetători, pentru că, prin definiţie, receptorul nu este în mod normal
în poziţia de a evalua corectitudinea informaţiei primite. Producerea unui efect depinde de
definirea, acceptabilă pentru receptor, a statutului de expert într-o situaţie şi pentru un anumit
domeniu.
Deşi cele cinci tipuri de putere socială, descrise se French şi Raven, se referă, în
primul rând, la atribute ale agentului influenţei, acestea implică şi un tip special de
coorientare a receptorului.
Astfel, recompensa sau coerciţia sunt eficiente în cazul unei orientări calculative a
receptorului, influenţa legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea

64
Ibid, p47.

37
expertului rezidă din încrederea şi convingerea receptorului. Se poate deci concluziona că
diferitele tipuri de putere şi influenţeţele ce pot rezulta din utilizarea acestora sunt ineficiente
în absenţa unei orientări complementare adecvate a receptorului.
Variabila cheie în cadrul procesului de influenţă este susţinerea acceptării influenţei
prin intermediul unor persoane cunoscute de subiect şi considerate demne de încredere sau
prin normele şi definiţiile care funcţioneaza în grupul de referinţă sau în cadrul instituţional.
Influenţa este mai uşor acceptată atunci când vine din partea cuiva cunoscut, iar sursele
externe de comunicare nu sunt eficiente fără autorizare instituţională şi confirmare
interpersonală.
O altă perspectivă asupra influenţării prin comunicare se poate obţine prin
extrapolarea teoriei comunicării în doi paşi către un proces de influenţare în doi paşi. În acest
context, ideile ajung, în cea mai mare măsură, prin mass-media la liderii de opinie, iar de la
aceştia la secţiunile mai puţin active ale populaţiei. Indivizii sunt mai predispuşi să ţină
seama de informaţiile şi sfaturile venite din partea celor pe care îi cunosc (sau apreciază) din
mai multe motive:
• au mai mare încredere în ei;
• un contact personal poate exercita o presiune informală în sensul conformării;
• există posibilitatea discutării şi argumentării, influenţa fiind rezultatul schimbului
reciproc de opinii;
• o sugestie venită din partea unei cunoştiinţe din propriul cerc de contacte sociale
poartă în sine garanţia conformării la normele de grup.
Influenţa personală poate fi considerată, fără îndoială, un exerciţiu de putere socială
bazat pe relaţia dintre cel care dă şi cel care primeste. Cu toate modificările pe care le-a
suferit, fundamentul teoretic al ipotezei existenţei celor două trepte în acţiunea influenţei prin
comunicare mediatică, acesta rămâne valabil.
Ca şi proces de influenţare comunicarea joacă un rol important în structurarea
câmpului social, pe trei nivele: normativ, cognitiv şi social. Dacă sub aspectul său normativ,
influenţa creează, întăreşte şi impune valori, sub aspect cognitiv, ea determină un anumit
decodaj al realităţii şi o utilizare corespunzătoare a informaţiei primite, iar sub aspect social,
ea joacă un rol esenţial în organizaţii, menţinând sau punând sub semnul întrebării
statusurile, relaţiile de putere şi de autoritate.

38
Se pot distinge patru funcţii ale influenţării prin comunicare:
• crearea de norme - influenţa permite focalizarea punctelor de referinţă comune care
întemeiază coeziunea de grup, asigură permanenţa şi determină consistenţa
comportamentului membrilor săi atunci când grupul nu este prezent;
• socializarea individului - proces care permite copiilor sau unui nou membru al
grupului să cunoască, să accepte şi să integreze progresiv regulile, principiile şi modurile de
funcţionare ale grupului său de apartenenţă. Procesul joacă, prin intermediul unui sistem de
interacţiune, un rol determinant în dezvoltarea socio-cognitivă a copiilor şi dezvoltarea
socială a inteligenţei;
• controlul social - influenţa care ajută grupurile sociale să-şi păstreze integritatea şi le
permite să prevadă şi să canalizeze comportamentele membrilor săi, întărind astfel
dependenţa individului de sistemul social;
• inovarea - influenţa permite transformarea progresivă a normelor grupului, evolutia
regulilor şi a punctelor de vedere, acceptarea ideilor noi, adesea minoritare, eliberând
creativitatea.
Dacă primele trei funcţii sunt observabile, explicite şi directe, funcţia inovatoare este
implicită şi mascată. Ea devine vizibilă în perioade mari de timp. Toate aceste funcţii sunt
dependente de contextul comunicării şi de tipul de interacţiune implicat.
Comunicarea ca proces de influenţare este cosubstanţială persuasiunii65. În
conformitate cu dicţionarul explicativ al limbii române persuasiunea este definită ca fiind
acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un
anumit lucru. Persuasiunea poate fi însă şi un termen tabu. Ea este de multe ori percepută ca
o înfrângere, înseamnând recunoaşterea puterii celuilalt de a controla şi/sau influenţa.
Deşi aparent simple, procesele implicate în persuasiune sunt atât de complexe încât,
în ciuda mai multor decenii de cercetări în acest domeniu, ele nu sunt încă pe deplin înţelese.
Teoriile psihologiei sociale au scos în evidenţă patru elemente ale situaţiei de
influenţă prin intermediul comunicării pesuasive: sursa, mesajul, canalul de comunicare şi
ţinta. Eficienţa comunicării persuasive depinde de caracteristicile tuturor acestor elemente.
Reacţiile la mesaje depind de caracteristicile sursei care transmite mesajul
independent de valoarea mesajului. Felul în care este perceput comunicatorul, ce calităţi şi
65
Toby Ten EYCK, Interpersonal and mass communication: matters of trust and control, Current research in social
psychology , Volume 5, Number 14, June 30, 2000

39
motivaţii i se atribuie de către receptor conteaza în succesul schimbării atitudinilor. Între
elementele care fac ca o sursă să fie mai eficientă se numără credibilitatea, charisma, intenţia,
precum şi mesajul caracterizat la rândul său prin cantitatea de informaţie, tipul de
argumentaţie, gradul de implicare al publicului ţintă etc.
Credibilitatea este factor care afectează sensibil capacitatea comunicatorului de a
influenţa publicul ţintă în sensul dorit. Dacă individul nu acordă credit sursei de informaţie,
el îşi organizează o strategie de “rezistenţă” la persuasiunea emiţătorului de mesaje.
Credibilitatea sau puterea de convingere a sursei este un determinant important în
schimbarea de atitudine.
Pentru ca o sursă să fie credibilă, aceasta trebuie să fie competentă şi demnă de
încredere. Competenţa şi expertiza se referă la cunostinţele teoretice şi practice în domeniu.
Încrederea se fundamentează pe percepţia dorinţei emiţătorului de a spune cu adevărat ceea
ce ştie. Dacă receptorii de mesaj cred că sursa competentă are ceva de câştigat obţinând
influenţa, ei nu mai acordă încredere sursei. Oamenii par a fi puternic impresionaţi de sursele
animate de bune intenţii, care aduc argumente şi împotriva propriilor interese.
Farmecul personal sau carisma se referă gradul de atractivitate şi de simpatie de care
se bucură sursa din partea publicului. Din acest punct de vedere, intenţia firească a sursei de
influenţă este de a se face simpatizată şi de a face publicul ţintă să nutrească sentimente
pozitive în raport cu ea.
Indivizii sunt atraşi de cei cu un aspect fizic plăcut sau de cei pe care îi percep ca
fiind similari lor. Frumuseţea are putere persuasivă. Atractivitatea fizică potenţează efectul
credibilităţii, întrucât activează stereotipul “tot ceea ce este frumos este bun”. Acest efect al
farmecului personal se explică prin dorinţa inconştientă a publicului de a se identifica cu o
persoană care posedă calităţi deosebite: farmec, carismă, umor, inteligenţă, putere socială sau
capacitate de auto-control.
Influenţa acestui factor poate varia în funcţie de natura mesajului. Dacă mesajul este
în concordanţă cu motivaţiile publicului, ponderea sa este neglijabilă. În schimb, în cazul
unor mesaje nepopulare farmecul şi carisma comunicatorului pot avea un rol apreciabil.
Intenţiile comunicatorului pot fi declarate sau percepute, bănuite sau implicite.
Intenţia manifestă şi declarată a comunicatorului de a schimba atitudinile publicului poate
declanşa mecanisme de apărare care favorizează diferite forme de rezistenţă sau chiar de

40
respingere totală a mesajului. Dezacordul declarat faţă de opiniile publicului poate determina
o rezistenţă apreciabilă faţă de tentativa de persuasiune a comunicatorului, mai ales dacă este
formulat încă de la începutul procesului.
Mesajele contribuie la rândul lor, într-o proporţie semnificativă, la succesul
influenţării prin comunicare persuasivă. De regulă, mesajele lungi şi care par bogate în
informaţie influenţează percepţiile publicului mai puţin atent sau profund în analiză. Atunci
când publicul manifestă un nivel de atenţie şi un grad de interes superior, mesajele lungi au
succes cu condiţia ca informaţia să fie reală şi de bună calitate. O caracteristică a societăţilor
moderne este viteza cu care se produc toate evenimentele sociale, inclusiv actele de
comunicare. Din acest punct de vedere mesajele lungi şi elaborate au puţine şanse de a fi
recepţionate corect pentru simplul motiv că publicul alocă rareori timp suplimentar pentru
procesarea lor. În această situaţie un mesaj lung plictiseşte şi determină publicul să îl ignore.
În ceea ce priveşte structura argumentării se pune problema dacă este bine să se
prezinte doar argumentele pro sau pro şi contra atitudinii pe care sursa doreşte să o inducă.
Eficienţa argumentărilor pro şi a celor pro şi contra pare să depindă de atitudinea iniţială pe
care o are publicul ţintă. Astfel, dacă iniţial publicul se opune ideii ce urmează a fi
prezentată, atunci o argumentare pro-contra în care vorbitorul prezintă clar ambele faţete ale
problemei va scădea rezistenţa la persuasiune mai mult decât în cazul prezentării unilaterale
doar a argumentelor favorabile. Pe de altă parte, dacă publicul este iniţial de acord cu ideea
sau atitudinea propusă, atunci o argumentare favorabilă acestei idei/atitudini va conduce la
întărirea acestora mai mult decât dacă s-ar argumenta pro-contra.
La o analiză mai atentă, nici una dintre aceste modalităţi nu este superioară în sine,
eficienţa fiecăreia depinzând de o serie de factori care ţin de caracteristicile publicului ţintă
(nivelul general de pregătire, inteligenţa, motivaţia faţă de problematica în cauză, implicarea
ideologică etc.), şi de natura şi complexitatea subiectului în speţă.
Anumite mesaje fac apel la sentimentele publicului care se doreşte a fi influenţat. Se
pune deci problema rolului emoţiilor în procesul de persuasiune. Mesajele care conţin
ameninţări şi provoacă frică pot constitui un important factor moţivational în adoptarea unei
anumite atitudini. Cu cât frica indusă este mai puternică, cu atât tendinţa adoptarii unei
conduite care să elimine pericolul invocat este mai mare. Mecanismul poate funcţiona similar
şi în cazul altor sentimente şi emoţii umane.

41
Pentru a ajunge la publicul ţintă, mesajele sunt transmise prin diferite canale, ale
căror caracteristici afectează, într-o proporţie mai mare sau mai mică, eficienţa procesului
persuasiv de comunicare. Comunicarea verbală directă se dovedeste a fi deosebit de eficientă
în cele mai multe cazuri, datorită implicării personale a comunicatorului şi destinatarilor, pe
fondul existenţei unor feed-back-uri imediate, care permit corecţii dinamice în structurarea şi
transmiterea mesajelor.
Societatea modernă, însă, oferă tot mai puţine oportunităţi pentru comunicarea
directă. Propune, în schimb, posibilittăţi multiple pentru comunicare şi transmiterea de
mesaje indirectă sau mediată, în special prin intermediul mass-media şi a internetului.
Mesajele transmise prin mass-media au eficacitate dacă sunt repetate şi sunt ingenios
realizate, venind în întâmpinarea aşteptărilor publicului, oferindu-i şansa confortului psihic şi
a schimbării imaginii de sine.
Succesul unui demers de influenţare depinde de şi de caracteristicile publicului care
recepţionează mesajele, inclusiv de situaţia sau ansamblul contetual în care acesta se găseşte
la un moment dat. Publicul este format din indivizi care diferă între ei şi prin disponibilitatea
de a se angaja în activităţi cognitive care presupun efort şi concentrare. În afara
caracteristicilor de personalitate, într-o situaţie de influenţă devin foarte importante
expectanţele ţintei, ceea ce receptorul mesajului aşteaptă să se întâmple. Dacă, de exemplu,
ţinta se aşteaptă ca cineva să încerce să-i schimbe atitudinile, atunci va rezista activ acestei
încercări, încearcând să-şi menţină libertatea de gândire şi acţiune.
Indivizii cărora sursa li se adresează nu numai că prelucrează informaţia în mod
diferenţiat, dar dezvoltă şi mecanisme de apărare, de rezistenţă la persuasiune, cum ar fi:
expunerea selectivă – sau tendinţa (conştientă sau nu), de a se expune doar informaţiilor care
sunt în acord cu convingerile lor; deprecierea credibilităţii sursei – etichetarea negativă şi de
multe ori definitivă a sursei ca nefiind “de încredere” şi ca urmărind “interese ascunse”;
distorsiunea mesajului – sau tendinţa de reţinere doar a informaţiilor care convin, precum şi
de ridiculizare a argumentelor aduse în spijinul ideilor neconforme cu propria opinie.
În concluzie, din perspectiva proiectării unui sistem integrat de management al
comunicării publice, pentru situaţiile în care se decide implicarea în conflicte, armate în
special, şi având în vedere dimensiunile temporale, de volum, de formă şi de veridicitate,
modelul dezirabil trebuie să vizeze ca obiectiv conformarea audienţelor prin intermediul

42
influenţării sociale informaţionale, prin comunicare şi mai puţin prin cea de tip normativ.
Acest lucru presupune o gestionare corespunzătoare a informaţiilor în cadrul unei campanii
de informare, care va integra într-o secvenţialitate asemănătoare modelului Yale toate
eforturile de comunicare publică la nivel naţional. Pe dimensiunea temporală este necesară o
matrice acţională secvenţializată încă din fazele premergătoare conflictului şi cu acoperire
inclusiv pentru peritada post-conflict.
Pentru variabila volum se va avea în vedere faptul că vidul informaţional va fi repede
umplu cu speculaţii şi mesaje contrare intenţiilor comunicatorilor. Caracteristicile sociatăţii
informaţionale obligă în prezent reconsiderarea formei în care informaţiile sunt transmise
către public. Mesajele audio-vizuale, în special cele transmise prin intermediul televiziunii,
au o forţă persuasivă deosebită, determinată de forţa de sugestie a imaginii, de dependenţa
din ce in ce mai accentuată a populaţiei faţă de televiziune, de atenuarea capacităţilor critice
ale telespectatorilor în faţa “realismului” imaginilor transmise şi, nu în ultimul rând, de un
anumit grad de “comoditate” intelectuală pe care o presupune preluarea sub formă de
spectacol-imagistic a unor informaţii. Impactul mesajelor poate fi diferit în funcţie de canalul
de transmitere a acestora şi de preferinţele publicului ţintă în domeniu. De exemplu mesajele
audio-video sunt mai uşor de receptat şi de asimilat fără un efort deosebit, în timp ce
mesajele scrise permit o analiză mai atentă, necesară în anumite împrejurări, pentru a asigura
o mai mare remanenţă a efectelor.

43
INFLUENŢAREA SOCIALĂ ÎN CONTEXTUL SECURITĂŢII NAŢIONALE.

Securitatea este o problemă importantă a existenţei societăţii umane, care în noile


abordări conceptuale include nu numai o probelematică legată strict de apărare, ci şi aspecte
privind probleme economice, sociale, de mediu etc. Din punctul de vedere al accesului
publicului la informaţii privind securitatea naţională se poate aprecia că aceasta este un
obiect al cunoaşterii îndepărtat. Publicul nu poate avea experienţe directe de cunoştere în
probleme de securitate naţională decât în situaţii excepţionale.
Securitatea naţională este în situaţii de normalitate un subiect absolut neinteresant
pentru public. Dar chiar dacă ar putea prezenta interes pentru anumite categorii de public,
caracterul imaterial al acestui obiect al cunoaşterii, cât şi imposibilitatea definirii acestuia, în
lipsa unor cunoştiinţe minimale în domeniu, fac din securitatea naţională un obiect de
cunoştere îndepărtat, cu toate că aceasta este fundamentul sau condiţia sine-qua-non a unei
evoluţii sociale normale. Abia atunci când securitatea naţională este ameninţată se produce o
explozie a cererii de informaţie pe acest subiect (chiar şi situaţia creată recent în Italia este
circuscrisă doemniului securităţii naţionale, dacă acceptăm teza conform căreia obiectivul
primordial al tuturor acţiunilor sau măsurilor luate ân domeniul securităţii naţionale este
asigurarea securităţii cetăţenilor).
Publicul ştie şi cunoaşte despre politica de securitate naţională doar ceea ce i se spune
şi, într-o proporţie covârşitoare, acest proces de cunoaştere se derulează prin mass-media.
Se creează astfel condiţii propice unui potenţial fenomen de influenţare socială,
(având în vedere faptul că mass-media sunt, în accepţiunea autorului acestei lucrări, un
medium de informare influent) care poate afecta procesul de luare a deciziilor în privinţa
politicilor de securitate naţională.

44
Democraţia presupune ca opinia publică să nu fie neglijată în general şi nici în
problemele de securitate naţională, în particular. În configurarea curentelor de opinie faţă de
o chestiune punctuală sau alta, sau faţă de unele aspecte ale politicii de securitate, de o
importanţă majoră este acţiunea grupurilor de interes şi a celor de presiune, a celor pro şi
contra unor iniţiative în domeniu şi, bineînţeles, mass-media, ca element de influenţare a
acestora. Scăderea încrederii în capacitatea instituţiilor abilitate de a face faţă provocărilor la
adresa securităţii nationale prin erodarea credibilitaţii acestora sau, mai grav, perceperea
ineficienţei instituţiilor, determină în final chiar punerea în discuţie a legitimităţii instituţiilor
statului.

Coordonate ale mediului actual de securitate


Mediul de securitate internaţional se află într-o schimbare rapidă. Unele schimbări
sunt, într-o anumită măsură, previzibile, fie că decurg din evoluţia obiectivă a mediului de
securitate, fie că reprezintă rezultatul al unor strategii şi programe. Majoritatea schimbărilor
sunt însă însoţite de o mare doză de incertitudine ca natură, amploare şi durată, iar unele pot
avea caracter surprinzător, seismic şi de discontinuitate66.
Accesul la resurse, la mecanismele de distribuţie a acestora şi la pieţe de desfacere,
precum şi exacerbarea diferenţelor identitare de sorginte etnică, religioasă, culturală sau
ideologică sunt principalele resorturi care contribuie la menţinerea stărilor conflictuale în
noul mediu de securitate. Probabilitatea producerii unor conflicte regionale sau interne este
mai mare decât cea a producerii unui conflict militar major.
Mediul actual de securitate mai poate fi caracterizat şi prin ceea ce specialiştii au
denumit „unipolaritate”. Prin dispariţia Uniunii Sovietice şi a unuia dintre cele două mari
blocuri militare existente în perioada Războiului Rece, lumea s-a transformat dintr-un mediu
bipolar, de confruntare, într-un mediu cu un singur pol de putere. Acest pol este reprezentat
de Statele Unite, cu o anumită contribuţie şi din partea statelor europene occidentale67.
Tendinţele care definesc în prezent mediul de securitate internaţional sunt:
• accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională;
• proliferarea acţiunilor având ca scop fragmentarea statală;

66
Strategia de Securitate Naţională a României, versiunea 2007, www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf
67
Charles Krauthammer, The Unipolar Moment Revisited, în The National Interest, nr. 70, iarna 2002/2003, p. 5.

45
• eforturi pentru structurarea unei noi arhitecturi de securitate, stabile şi predictibile;
• revigorarea eforturilor statelor pentru prezervarea influenţei lor în dinamica relaţiilor
internaţionale;
• multiplicarea formelor şi creşterea ponderii intervenţiei actorilor nestatali în relaţiile
internaţionale.
Globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate
contemporan, creând atât oportunităţi de dezvoltare, cât şi noi riscuri şi ameninţări.
În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la
adăpost şi nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Ca urmare, securitatea
internaţională tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea
internaţională este tot mai conştientă de răspunderile globale ce îi revin.
Principial, globalizarea profilează o şansă reală de evoluţie economică pozitivă, aptă
să creeze prosperitate, dar înscrierea pe această tendinţă nu este o certitudine garantată pentru
fiecare ţară. Această şansă depinde, însă, de capacitatea statelor de a exploata astfel de
oportunitaţi, pentru că, în caz contrar, pentru o ţară, cel mai mare risc este acela de a rămâne
în afara proceselor globalizatoare pozitive68.

Componenta informaţională şi mediatică a securităţii naţionale.


În condiţiile în care recunoştem terorismul ca fiind o caracteristică importantă a
mediului de securitate actual, trebuie să avem în vedere şi componenta mediatică a acestei tip
de ameninţare care se poate defini ca o componentă a securităţii naţionale. Comunicarea
mediatică a grupărilor teroriste a devenit un instrument eficient de influenţare socială folosit
ca pârghie de presiune asupra factorilor de decizie ai statelor percepute de ei ca fiind ostile.
Terorismul caută o legitimare violentă şi agresivă prin intermediul mass-media. În
acest context, cedarea iniţiativei în domeniul comunicării publice de către autorităţile
legitime ale statului este o atitudine care poate avea consecinţe nedorite asupra securităţii
naţionale. Se poate aprecia că dincolo de agresiunea fizică, propriu-zisă, există şi o agresiune
mediatică.
Datorită efectelor pe care globalizarea le are asupra evoluţiei actuale a mijloacelor de
informare în masă, atât din punct de vedere tehnologic, cât şi metodologic şi funcţional,
68
Strategia de Securitate Naţională a României, versiunea 2007, www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

46
agresiunile mediatice, ca element relativ nou apărut în spectrul agresiunilor, sunt conexe şi
totuşi distincte de spectrul operaţiilor informaţionale.
În aceste confruntări curentele de opinie bazate pe percepţii devin mai importante
chiar decât realităţile vieţii. Realitatea poate fi reconstuită şi schimbată prin schimbarea
opiniilor oamenilor care, la rândul lor, pot influenţa factorii de decizie, inclusiv în probleme
de securitate naţională. Sentimentele, atitudinile şi comportamentele indivizilor pot fi
influenţate şi de volumul şi natura acoperirii de presă a unor evenimente.
Dezvoltarea infrastructurii informaţionale, în contextul globalizării, în care se includ
şi structurile mediatice, generează posibilităţi de comunicare din ce în ce mai sofisticate.
Conglomeratele comunicaţionale, în măsura în care sunt controlate de anumite centre de
interes, devin actori importanţi în spaţiul comunicării publice şi nu doar simple canale de
transmitere a informaţiilor, care au potenţialul de a monopoliza accesul publicului la
resursele informaţionale.
Noutăţile rezidă din modul de concepere a mesajelor, de constuire a contextului şi de
alegere a momentelor de difuzare, astfel încât să se obţină efectul scontat, precum şi din
utilizarea mass-media pentru diseminarea mesajelor care pot influenţa opinia publică.
Combinarea acestor elemente amplifică posibilităţile de influenţare.
Dezvoltarea mijloacelor de comunicare face posibilă elaborarea unor strategii de
influenţare informaţională atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, local sau chiar
individual. Avantajul folosirii mass-media pentru astfel de acţiuni este acela că aceasta se
mucura, uneori, de o prezumţie de nevinovăţie din partea publicului. Alteori publicul
dezvoltă un asemenea nivel de credibilitate faţă de anumite mass-media, încât acestea sunt
plasate în categoría surselor de mare încredere.
Agresiunile mediatice au nevoie de anumite condiţii pentru a produce efecte.
Mijloacele de informare în masă nu trebuie să fie controlate, în nici un fel, de entităţi publice,
altele decât cele profesionale, redacţiile trebuie să fie vaste şi, dacă este posibil,
transnaţionale, canalele de informare trebuie să fie private, accesul oamenilor la presă să fie
liber, neângrădit.
Spaţiul nord-atlantic şi european (dar nu numai) parcurge un proces de post-tranziţie
de la o societate de tip industrial la o societate de tip informaţional.

47
Estimarea puterii şi viabilităţii sistemului de securitate naţională fără a lua în
considerare sistemele informaţionale şi modul de exploatare şi vehiculare a informaţiei
reprezintă un risc major, în condiţiile în care centrul de greutate al acţiunilor tinde să se
deplaseze dinspre dimensiunea materială spre cea informaţională.
Una dintre consecinţele exploziei tehnologice actuale este preocuparea tot mai mare
pe care statele o acordă dimensiunii informaţionale a securităţii naţionale, precum şi celei
mediatice ca formă de confruntare politică, ca parte componentă a politicii statului, atât
pentru promovarea cât şi pentru protejarea intereselor naţionale.
Pe de-o parte, utilizarea tehnologiei informaţiei oferă o creştere semnificativă a
puterii şi viabilităţii sistemului de securitate naţională, iar pe de altă parte reprezintă un factor
de risc în situaţia neprotejării infrastructurii informaţionale. Această realitate necesită
adoptarea unor decizii în domeniul politic, economic, militar şi juridic, care ar putea constitui
un punct de plecare în direcţia unei preocupări permanente, la nivel de naţiune, în privinţa
componentei informaţionale a securităţii naţionale. Din acest punct de vedere includerea unor
domenii (relaţiile publice, informaţiile, informatica, comunicaţiile, etc.) în sfera securităţii
naţionale ar trebui să reprezinte o preocupare a autorităţilor competente.
Caracteristic în confruntarea informaţională este posibilitatea de a modela, în funţie
de anumite interese şi finalităţi urmărite, informaţiile vehiculate în sistemele informaţionale,
inclusiv pe cele circulate în spaţiul public, dar şi posibilitatea dirijării fluxurilor de informaţii
prin intermediul anumitor canale, între care am în vedere şi mass-media. Informaţia a devenit
o adevărată materie primă strategică indispensabilă autonomiei decizionale şi succesului
oricărei politici.

Mass-media şi riscurile de securitate în condiţiile globalizării


Globalizarea poate fi definită în mai multe moduri şi din diferite perspective. Se poate
vorbi despre globalizare ca fiind adâncirea şi extinderea fluxurilor comerciale, financiare şi
informaţionale într-o piaţă unică, integrată global. Dar globalizarea poate fi descrisă şi ca o
legătură extinsă între oameni (incluzând atât răspândirea internaţională a culturilor, cât şi a
maladiilor şi delictelor) pe măsură ce barierele naturale şi artificiale sunt înlăturate. Sau,
poate fi privită ca transformarea lumii într-un “sat global”, pe măsură ce dispar graniţele, se
reduc distanţele şi se scurtează timpul.

48
Termenul de sat global a fost lansat de Wyndham Lewis în “America şi omul cosmic”
dar a cunoscut consacrarea deplină prin “Galaxia Gutenberg”69, publicată de Marshal
McLuhan în 1962, în care acesta descrie cum mass-media electronică a sfărâmat barierele din
calea comunicării umane, dându-le posibilitatea oamenilor de a interacţiona şi trăi la scară
globală. În acest fel, globul a fost transformat într-un sat prin efectul mass-media electronică.
Astăzi, “satul global” este utilizat mai mult ca o metaforă pentru a descrie Internetul
şi Web-ul. Internetul globalizează comunicarea permiţând utilizatorilor din întreaga lume să
se conecteze unii cu alţii.
McLuhan a accentuat importanţa conştientizării modului în care mijloacele de
comunicare pot produce efecte la nivel cognitiv. În lipsa cunoştinţelor asupra modului în care
tehnologia comunicaţiilor influenţează cunoaşterea şi societatea, satul global are potenţialul
de a deveni un loc stăpânit de totalitarism şi teroare. Globalizarea nu este un fenomen nou.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, fluxurile comerciale reprezentau cam aceaşi proporţie din
venitul naţional cât reprezintă şi astăzi, în timp ce transferurile de capital erau relativ mai
mari iar circulaţia forţei de muncă era mai mare decât în prezent, când politicile de emigrare
sunt mult mai restrictive.
Ceea ce este diferit în noua etapă a globalizării nu este atât de mult scala fluxurilor ci
caracterul acestora. Pe măsură ce globalizarea devine o forţă dominantă începând cu ultima
decadă a secolului XX, aşa cum fusese în ultima decadă a secolului XIX, aceasta capătă noi
trăsături: pieţe noi (pieţe financiare legate global şi care lucrează cu noi instrumente, pieţe
globale de consum cu branduri globale, comerţul electronic); noi actori (corporaţii
multinaţionale, OMC, proliferarea ONG-urilor internaţionale, a blocurilor regionale şi a
grupurilor de coordonare a politicilor); noi reguli (acorduri comerciale multilaterale,
convenţiile asupra drepturilor omului, asupra mediului la nivel global) şi noi instrumente de
comunicare (telefonul celular, faxul, computerul).
Din perspectivă interacţionistă, poate fi mai lucrativ să nu pierdem din vedere că
există şi o globalizare a comunicării, facilitată de dezvoltarea tehnologică, fapt fundamental
care a contribuit la globalizarea acţiunii umane în varii domenii. De fapt, dacă din punct de
vedere al acţiunii umane trăim o a doua globalizare, din punct de vedere al comunicării, ne
aflăm în cea de a treia -Internetul şi web-ul -, care a fost precedată de globalizarea

69
Marshal McLuhan, The Gutenberg Galaxy, Toronto University Press, 1962.

49
comunicării prin apariţia şi universalizarea tiparului, urmată de apariţia şi generalizarea
filmului, radioului şi televiziunii.
Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi definită ca fiind o schimbare socială,
o conectivitate în creştere între societăţi şi elementele lor constitutive datorită
transculturaţiei; evoluţia explozivă a tehnologiilor de transport şi comunicaţii pentru
facilitarea schimburilor culturale, financiare şi economice internaţionale.
Pe termen lung, tehnologia va conduce la o restructurare semnificativă a societăţii
umane şi a instituţiilor sociale prin ceea ce John Seely Brown şi Paul Duguid70 numesc
“efectul celor 6D” (demasificare, descentralizare, deznaţionalizare, despecializare,
dezintermediere şi dezagregare) la care ar putea fi adăugat un al şaptelea “D”, democratizare,
având în vedere că tehnologia digitală asigură un acces neobişnuit la cunoştinţe şi la servicii
în domeniul cunoaşterii (cum ar fi educaţia). La fel ca presa scrisă, tehnologia digitală nu
numai că dezvoltă şi extinde accesul la cunoaştere, dar în cadrul procesului transferă puterea
de la instituţii către indivizi.
Pentru reducerea riscurilor şi o mai bună exploatare a oportunităţilor oferite de
globalizarea comunicării, actorii mediului global trebuie să aibă în vedere o serie de tendinţe
manifeste în domeniul comunicării:
• Compresia timpului şi spaţiului prin extinderea reţelelor de sateliţi, a reţelelor de
Internet şi web - care acoperă zone din ce în ce mai largi -, asigurarea accesului
mobil, comunicarea instantanee peste graniţe. Această tendinţă transformă viteza
de comunicare într-un element critic, atât în promovarea activă a propriilor
mesaje, cât şi în reacţia la ştirile/informaţiile distorsionate;
• Co-modificarea prin răspândirea afacerilor private, interpenetrarea pieţelor,
consumului şi mass-media, larga răspândire a ideologiei “suveranităţii”
consumatorului. Implicaţiile acestei tendinţe vizează: privatizarea majorităţii
afacerilor pe piaţa comunicării, multe fiind controlate de capitaluri străine, ceea ce
măreşte posibilitatea ca informaţiile despre un stat să devină un bun de consum
internaţional; transferul efectelor eşecurilor în planul comunicării oficiale asupra
domeniului comerţului, al fluxurilor financiare etc.; apariţia posibilităţii
promovării unor interese diferite de cele ale entităţii statale în cauză;

70
John Seely Brown, Paul Duguid, The Social Life of information, Harvard Business School Press, 2000

50
• Deregularizarea, concentrarea şi conglomerarea prin reducerea sectorului public,
tendinţa spre concentrare în domeniul achiziţiilor, crearea holdingurilor
multimedia. Efectele posibile ale acestei tendinţe pot include: slăbirea treptată a
posibilităţilor şi mijloacelor de intervenţie şi control ale statului pe piaţa
comunicării; tendinţa de concentrare a mass-media în trusturi multimedia şi
predominanţa unui număr redus de companii (6-8), care domină piaţa media
(AOL Time Warner; Disney; Vivendi Universal; Viacom; Sony News;
Bertelesmann). Inclusiv în România asemenea trusturi au devenit o realitate de
care statul trebuie să ţină cont, având în vedere implicaţiile potenţiale în multe
domenii ale vieţii sociale, politice şi economice;
• Digitizarea şi convergenţa prin conversia sunetului, imaginii şi textului în formate
universale pentru computer, realizare care face posibilă producţia, circulaţia,
manipularea şi depozitarea informaţiei la o scală fără precedent în trecut;
• Specializarea, ca parte a demasificării, descrisă în premieră de Alvin Toffler71, cu
referire la distribuţia foarte selectivă sau ţintirea comunicării spre interese şi
audienţe anume. Toffler pune accentul pe importanţa concentrării efortului de
comunicare oficială spre audienţele care au cu adevărat un cuvânt de spus.
Câteodată, convingerea câtorva persoane – cele care trebuie - este mai simplă şi
mai eficientă decât întreprinderea unor campanii de informare publică
costisitoare;
• Personalizarea sau selectarea produselor media dorite de utilizatori, ceea ce
implică un efort susţinut de diversificare a modalităţilor de informare utilizate şi
cu rezultate incerte.

Comunicarea în domeniul securităţii. Riscuri asociate noilor media.


Comunicarea publică sau mai exact managementul procesului de comunicare al
instituţiilor publice din sfera securităţii ar putea deveni o resursă suplimentară, indirectă, a
securităţii naţionale. De altfel, comunicarea publică este avută în vedere, sau nu este
neglijată, în majoritatea statelor membre NATO şi chiar la nivelul Alianţei Nord Atlantice.

71
Toffler A., Puterea în mişcare, Editura Antet 1995.

51
Termenul “risc” a fost utilizat de Anthony Giddens72 în analiza consecinţelor
modernităţii. Conceptul este preluat de la sociologul german Ulrich Beck73, care a afirmat
primul că riscul este principala caracteristică a societăţilor moderne. Dar riscul nu este o
calitate obiectivă, ci un construct, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o percepţie a
riscului şi nu cu o caracteristică obiectivă a lumii. Dacă un construct este public şi este parte
a înţelegerii comune, acesta poate fi analizat ca rezultat al comunicării publice, în speţă
cunoaştem ceea ce cunosc alţii numai dacă participăm la acelaşi schimb comunicaţional.
Astfel, percepţia riscului poate deveni un mod comun de a vedea lumea, dacă această
cunoaştere este comunicată.
În termeni decizionali problemele din domeniul securităţii sunt situaţii de
incertitudine. Adică nu se cunoaşte destul pentru a înţelege ceea ce se întâmplă şi lipsesc
cunoştiinţele despre modalităţile de ieşire din aceste situaţii. Aceasta înseamnă că,
întotdeauna, se acţionează cu riscul de a lua o decizie greşită. Cu cât este mai complexă
situaţia, cu atât riscul este mai mare. Aşa cum a demonstrat Beck, riscul este o trăsătură
caracteristică a societăţii moderne, deoarece complexitatea face dificilă găsirea celor mai
adecvate soluţii în condiţiile în care deciziile sunt ireversibile. Conform lui Beck, “discursul
despre risc începe acolo unde se sfârşesc încrederea şi credinţa noastră în progres (…)
Astfel, conceptul de risc caracterizează o stare intermediară între securitate şi distrugere, în
care percepţia riscurilor care ne ameninţă ne determină gândirea şi acţiunea”74.
Riscul, ca şi încrederea sunt construcţii ale observatorului şi în consecinţă sunt
categorii subiective, nu obiective. Niciodată nu poţi comanda cuiva să creadă în ceva sau
cineva şi nici nu poţi să-i comanzi să se simtă expus incertitudinii sau riscurilor. Riscul şi
încrederea sunt construite prin comunicare. Comunicarea prin mass-media are o dublă
legătură cu riscul. Prima, aceea că mass-media trebuie să transfere cunoştinţe care să
minimizeze incertitudinea. A doua, mass-media însăşi a devenit un tip de risc de natură
informaţională.
Odată cu Internetul şi cu reţelele de comunicare conexe a apărut un nou tip de mass-
media care, pe de o parte, a mărit riscurile asociate sectorului informaţional prin oferirea
posibilităţii accesului liber, interactivităţii, globalizării şi conectivităţii comunicării

72
Giddens A., Risk and Responsibility, Modern Law Review 62, 1999 http://merln.ndu.edu/
73
Beck U., Risk Society: Towards a New Modernity. New Delhi: Sage, 1987 http://www.netlibrary.com
74
Ibid, p 89.

52
personale, economice, politice, dar şi reducerea controlului jurnalistic asupra pieţei
informaţiilor. Pe de altă parte, comunicarea bazată pe reţele şi pe Internet a mărit
oportunităţile de securizare a informaţiilor de o manieră care nu era disponibilă anterior.
Din perspectiva domeniului securităţii naţionale, mass-media pot amplifica sau atenua
riscurile de comunicare prin sporirea sau reducerea încrederii, ca element cu rol de
compensare a riscurilor. Inter-relaţionarea riscurilor, încrederii şi a comunicării în domeniul
securităţii prin mass-media (inclusiv Internetul) pot determina o transformare structurală a
sferei publice.
Un eveniment care deovedeşte că trăim într-o societate a riscului global, acesta a fost
atacul din 11 septembrie, 2001. Riscurile mai puţin vizibile ale globalizării, cum ar fi sărăcia,
şomajul, pagubele aduse mediului şi conflictele culturale devin acum evidente. Imaginea
turnurilor WTC în flăcări semnalează faptul că globalizarea s-ar putea să nu fie o stradă cu
sens unic care porneşte din ţările industrializate şi se termină în ţările în curs de dezvoltare.
Mai curând, globalizarea este un tip de efect al reţelei, în care comunicarea joacă un rol
important. Chiar şi simbolismul atacurilor, care au lovit centrele economice şi militare ale
culturii americane, demonstrează un tip de impact al comunicării.
Modul în care a funcţionat atunci comunicarea prin mass-media, inclusiv prin
Internet, poate fi observat prin analiza mediatizării şi a comunicării pe tema evenimentului.
Dintr-un anumit punct de vedere, se poate afirma că a apărut o nouă paradigmă a comunicării
pe probleme de securitate, în special a comunicării de criză, în care media de tip nou joacă un
rol crucial. Din analiza mediatizării acestui eveniment se pot desprinde câteva concluzii
referitoare la rolul noilor mass-media şi anume că Internet-ul se maturizează ca sursă de ştiri
capătând un rol global, complementar televiziunii, iar site-urile de nişă s-au transformat în
portaluri de informare.
Cercetarea comunicării în situaţii specifice domeniului securităţii, astăzi, nu mai
poate să ignore faptul că media a devenit sursă şi mod de comunicare, mai ales acele
componenete ale ei care au caracter global, cum este Internetul. Dezvoltarea explozivă a
noilor tipuri de mass-media contribuie la diversificarea comunicării internaţionale în materie
de securitate, precum şi la transformarea acestora din simplu canal de distribuire a
informaţiilor în tiparul standard al ştirilor în veritabile surse de informaţii de tip interactiv.

53
Incertitudinile din domeniul securităţii pot avea ca sursă atât mediatizarea şi sursele de
informaţii, cât şi lipsa acestora.
Pentru o definire mai fidelă a rolului noilor mass-media în comunicarea problemelor
din domeniul securităţii, Giddens introduce termenul de “dezangajare”/”neîncorporare”75.
“Dezangajarea” înseamnă “extragerea relaţiilor sociale din contextele locale de interacţiune
şi restructurarea acestora într-un orizont de timp nedefinit. Din acest punct de vedere,
întreaga comunicare media este dezangajată, dacă abandonează comunicarea directă, faţă-în-
faţă. Noile mijloace de comunicare, cum sunt reţelele şi Internetul, sunt cele mai dezangajate
deoarece exclud cel mai mult comunicarea faţă-în-faţă.
În comunicarea prin noile mijloace, nu există limitarea spaţiului. Nu există graniţe
pentru circulaţia informaţiei, iar spaţiile de memorie pentru conţinut sunt, practic, nelimitate.
Nu există nici o limitare de timp, ceea ce înseamnă că mesajele pot fi postate oricând,
comunicatorii netrebuind să mai aştepte data publicării acestora. Acoperirea mediatică se
poate produce în timp real, fără întârzieri de producţie, distribuţie şi control al calităţii.
Nu există nici o limitare a rolurilor de comunicatori şi participanţi la actul de
comunicare. Oricine are capacitatea tehnică de a primi mesajele pe un computer, este capabil
şi să trimită mesaje. Oricine îşi poate juca rolul fără restricţii, fie cel de comentator, de
reporter, de om de afaceri, cetăţean sau politician. Nu există, de asemenea, limitări în ceea ce
priveşte forma sau conţinutul. Conţinutul poate lua forme diverse: audio, video, text, foto etc.
În concluzie, noile tipuri de mass-media, mai ales Internetul, joacă un dublu rol în
comunicarea specifică domeniului securităţii şi apărării. Pe de o parte, măreşte riscul
informaţional datorită pierderii controlului asupra pieţei informaţiilor de către jurnalismul
clasic, care nu mai dispune de un sistem expert de management al calităţii informaţiei. Pe de
altă parte, noile mass-media extind posibilităţile de a obţine informaţii într-o manieră care nu
a fost posibilă până acum şi care sporeşte independenţa informaţională a publicurilor, făndu-
le mai puţin dependente de mass-media tradiţionale. Integrarea noilor tipuri de mass-media
(Internet, în special) în comunicarea din domeniul securităţii naţionale reduce rolul
jurnalismului şi al mass-media tradiţională şi subminează puterea de comunicare a surselor
oficiale.

75
Anthony Giddens, The Consequences of Modernity, Stanford, California, 1990.http://merln.ndu.edu/

54
Mass-media devine, mai ales în situaţii de criză, un factor al dinamicii crizei însăşi,
iar planificarea şi coordonarea prin Internet acţiunilor îndreptate împotriva securităţii
naţionale a devenit o posibilitate oferită de gradul mare de dezangajare a acestui nou tip de
media şi de lipsa controlului comunicării. Se face simţită o tendinţă de structurare a unui
public global. Televiziunile prin satelit, cum ar fi CNN, Al Jazeera şi Euronews, reprezintă
punctul de pornire în acest sens. Internetul accentuează şi mai mult respectiva tendinţă.
Aşadar, oricine comunică în probleme de securitate, în special în situaţii de criză cu relevanţă
internaţională, trebuie să fie conştient de existenţa audienţei globale.
CONSIDERENTE PRIVIND CONFLICTELE MILITARE

Studierea conflictelor a devenit sistematică începând din secolul XX. Aspectele


vizate, cu precădere, în studierea conflictelor sunt condiţiile în care societǎţile umane se
angajeazǎ în conflicte, mecanismele prin care un conflict, între indivizi, grupuri sau chiar
naţiuni poate fi controlat înainte de a se ajunge la violenţǎ, caracteristicile comportamentale,
individuale sau de grup care determinǎ angajarea în conflicte.

Caracteristici ale conflictelor militare recente


Domeniul studiilor despre conflicte nu abordeazǎ în general anumite tipuri de
conflicte, cum ar fi conflictele mentale ale indivizilor sau reacţiile indivizilor faţǎ de
conflicte. Studiile se concentrazǎ pe conflictele sociale între indivizi sau grupuri de indivizi.
Din acest punct de vedere, conflictul social poate fi definit ca fiind o stare de opoziţie
între indivizi sau grupuri datoritǎ unor interese competitive, diferenţe indentitare sau
atitudinale. În acestǎ accepţiune, conflictul nu este limitat la formele violente,
confruntaţionale de opoziţie. Violenţa poate sau nu să fie implicatǎ şi constituie un subiect de
interes special.
Teoria conflictelor poate avea o multitudine de versiuni dar dincolo de acest lucru
existǎ un set de elemente commune în studierea conflictelor printre care mai importante sunt
cele referitoare la eforturile de conceptualizare a felului în care conflictele umane se
materializeazǎ şi modalităţile în care pot fi soluţionate.
Diversele teorii privind conflictele sociale pot fi grupate în câteva categorii distincte:

55
• teoriile bazate pe caracteristicile individuale, care abordeazǎ conflictul social prin
prisma naturii indivizilor implicaţi;
• teoriile proceselor sociale, care privesc conflictul social ca pe un proces de interaţiune
între indivizi sau grupuri încercând sǎ facǎ generalizǎri despre aceste procese;
• teorii social structurale, care abordează conflictul ca pe un produs al modului în care
societatea este formatǎ şi organizatǎ;
• teorii formale, care cautǎ sǎ descrie conflictele sociale în termeni logici sau
matematici.
Concepţiile dominante privind conflictele cuprind formulǎri clasice cum ar fi cea a lui
Max Weber76 conform cǎreia într-un conflict o relaţie socialǎ este atunci când un actor social
îşi impune voinţa în ciuda rezistenţei altui actor. Pentru Lewis Coser77, conflictul este o luptǎ
pentru valori, status social, putere şi resurse în care scopul oponenţilor este de a se neutraliza
sau elimina reciproc. Majoritatea acestor concepţii manifestă o tendinţă de a privi conflictul
ca fiind de naturǎ distructivǎ.
Metodele utilizate pentru soluţionarea conflictelor, conform acestor concepţii pornesc
de la presupunerea cǎ o soluţie existǎ şi cǎ ea trebuie gǎsitǎ în cadrul structural existent.
Aceste metode sunt proiectate sǎ abordeze simptomele şi mai puţin cauzele şi împǎrtǎşesc
idea cǎ rezultatul conflictului este de tip câştig-pierdere sau cǎ implicǎ cel puţin o formǎ de
compromis.
Unele cercetǎri, cum ar fi cele ale lui John Burton78 fac distinţie între motivaţiile
umane: nevoi, valori şi interese. Nevoile sunt conform autorului acele motivaţii universale,
primordiale şi probabil genetice, indispensabile dezvoltării umane şi pentru a cǎror
satisfacere se vor utiliza toate mijloacele la îndemânǎ79. Acestea stau la baza dezvoltării
individului ca membru valid al societǎţii şi sunt vitale inclusiv pentru organizarea şi
funcţionarea societǎţii ca atare. Spre deosebire de valori şi interese ele nu se schimbǎ.
Valorile sunt motivaţii cultural-specifice. În multe situaţii nevoia de identitate sau securitate
determinǎ apărarea unor valori şi din acest punct de vedere valorile fiind foarte apropiate de
nevoi sunt uneori confundate cu acestea. Interesele sunt motivaţii care se modificǎ în funcţie

76
Max Weber, Economy and Society, University of California Press, 1978, http://merln.ndu.edu/
77
Coser, L The Functions of Social Conflict, Glencoe, Free Press, 1956, http://merln.ndu.edu/
78
Burton, J, Conflict: resolution and Prevention, St. Martin’s Press, 1990,http://www.netlibrary.com
79
Ibid., 36–37.

56
de situaţie, cum ar fi aspiraţiile sociale, politice, economice ale indivizilor în cadrul
societǎţii80.
Pe baza acestui cadru conceptual Burton propune definiţii mai precise pentru dispute
sau conflicte. Astfel, o disputǎ este o situaţie în care problemele sunt negociabile, iar
compromisul este posibil. Prin contrast, conflictul este adânc înrǎdǎcinat în nevoile umane. 81
Implicǎ lucruri care nu sunt negociabile, pentru cǎ nevoile umane nu sunt negociabile.
Rezultatul este un comportament care distruge sau are potenţialul de a distruge oameni,
bunuri sau sisteme.
Teoria lui Burton susţine cǎ, în principiu, conflictele sunt generate de nevoi umane şi
este aproape imposibil sǎ forţezi indivizii cǎtre un comportament contrar nevoilor lor, spre
deosebire de abordǎrile clasice, tradiţionale, conform cărora conflictele sunt generate de
interese.
Din punct de vedere al contextului, conflictele militare apar la intersecţia conflictelor
umane cu sistemul global politico-economic.

Conflicte
Sistemul global militare
politico-economic Conflicte umane

Figura nr. 5 Contextul conflictelor militare

Sistemul include toate activitǎţile politice, economice, sociale, culturale, religioase


care au loc sau vor avea loc. Aceste activitǎţi nu implicǎ în mod necesar conflicte militare,
80
Ibid. 36–38.
81
ibid 62.

57
dar uneori se poate întâmpla. O parte din conflictele umane cum ar fi cele interpersonale sau
cele familiale au loc în afara sistemului global politico-economic. Conflictele umane asigură
condiţiile psihologice, iar sistemul global politico-economic furnizeazǎ motivaţiile şi
scopurile pentru implicarea în conflicte militare.
Domeniile conflictelor militare se intersecteazǎ şi definesc segmentǎri şi nuanţǎri ale
acestora.

Conflicte militare
CampaniiRǎzboi
militare
Lupta armatǎ

Figura nr 6. Domenii ale conflictelor militare

Segmentarea nu este nici pe departe perfectǎ pentru cǎ existǎ excepţii iar limitele
trasate sunt destul de permeabile. Existǎ însǎ conflicte militare în afara rǎzboiului. Marea
majoritate a campaniilor militare sunt desfǎşurate în rǎzboi, dar sunt şi campanii militare
desfǎşurate în afara rǎzboiului şi chiar campanii non-militare în rǎzboi. De asemenea,
majoritatea luptelor armate se duc în rǎzboi, dar existǎ unele care se desfǎşoarǎ în afara
rǎzboiului, sau aşa cum sunt aspecte ale rǎzboiului care nu implicǎ lupta armatǎ.
Existǎ însă şi alte studii privind situţiile de conflict. SIPRI, Swedish International
Peace Research Institute a stabilit un numǎr de categorii sau definiţii de bazǎ ale conflictelor.
Aceste categorii sunt în general acceptate de cercetǎtorii în domeniul rǎzboaielor şi
conflictelor.
Un set de distincţii fǎcute se bazeazǎ pe magnitudinea violenţei şi pe numǎrul de
victime umane rezultat din conflict. Astfel orice conflict care are drept rezultat un numǎr de

58
peste 1000 de morţi pe an, pe câmpul de luptǎ, este definit ca rǎzboi sau conflict armat major.
Conflictele intermediare sunt acelea în care numǎrul de morţi rezultat din lupte este situat
între 25 şi 1000 pe an, dar depǎşeşte numǎrul de 1000 pe toatǎ durata conflictului. Acolo
unde violenţa este sporadicǎ şi mai puţin intensǎ, conflictele sunt apreciate a fi de joasǎ
intensitate. Conflictele în care una dintre pǎrţi a ameninţat cu utilizarea forţei sau a fǎcut
demostraţii de forţǎ sunt catalogate ca fiind dispute serioase. Aprecierea intensitǎţii
conflictelor dupǎ numǎrul de morţi rezultat are anumite limitări pentru cǎ este dificil de
apreciat şi de determinat câte victime au fost provocate direct sau indirect de acţiunile de
luptǎ din conflict.
Având în vedere acest lucru, definţiile propuse de SIPRI au fost extinse astfel încât sǎ
includǎ numǎrul total de morţi rezultat în urma conflictului.82
În ceea ce priveşte cauzalitatea conflictelor recente trei factori au fost identificaţi ca
fiind determinanţi:
• stagnarea sau reducerea veniturilor – perioadele lungi de creştere economicǎ negativǎ
au determinat tulburǎri sociale în anumite zone ale lumii pe fondul unei competiţii
crescânde pentru resurse, slujbe sau alte oportunitǎţi;
• creşterea inegalǎ – în zonele unde distribuţia resurselor este inegalǎ apar tensiuni
sociale şi, în cele din urmǎ, conflicte;
• ajustǎrile structurale, societale şi economice – acolo unde pentru a stabiliza situaţia
sunt necesare mǎsuri de stabilizare macroeconomicǎ, acestea, deşi extrem de utile, au
un impact enorm asupra populaţiei. În condiţiile în care mase largi de oameni cred cǎ
respectivele mǎsuri sunt destinate pentru bunǎstarea unui grup restrâns de interese,
pot apare conflicte violente.
Cauzele care genereazǎ conflicte sunt complexe şi o singurǎ categorizare a acestora
nu este adecvatǎ. Totuşi alcǎtuirea unor construcţii tipologice mai largi ale conflictelor pe
baza cauzelor cele mai relevante poate fi de folos pentru crearea unui cadru de examinare a
naturii conflictelor contemporane. Din perspectiva acestei lucrări consider utilă acceptarea
următoarei tipologii a conflictelor dupǎ cauze83:

82
Alex Schmid and A.J Jongman, Mapping Violent Conflicts and Human Rights Violations in the mid-1990s. PIOOM
Newsletter and Progress Report, 1997, http://www.netlibrary.com
83
Ibid, p. 12.

59
• conflicte bazate pe resurse, determinate de lupta pentru putere economicǎ şi acces la
resurse. De-a lungul istoriei conflictele s-au purtat pentru teritorii, rute strategice
terestre sau maritime, petrol, apǎ, minerale şi multe alte resurse. Paradoxal, nu
cantitatea limitatǎ de resurse a generat conflictele ci mai de grabǎ lupta pentru
controlul anumitor resurse. Numǎrul în creştere al populaţiei şi diminuarea resurselor
au generat şi alimentat, de asemenea, conflictele;
• conflicte privind guvernarea şi autoritatea, determinate de competiţia pentru puterea
politicǎ. Problemele privind guvernarea implicǎ, invariabil, concepte ca libertatea
individualǎ şi colectivǎ şi/sau puterea. Conflictele sunt generate de lupta pentru
controlul şi distribuţia puterii economice, politice, militare şi legislative, toate acestea
având un impact asupra libertǎţilor oamenilor. În ultimii ani, conflictele asupra
guvernǎrii au avut la bază o serie de probleme cheie, între care eşuarea puterii statale,
democraţia, formarea de state noi şi tranziţia, neacceptarea secularismului;
• conflicte ideologice, determinate de competiţia dintre sisteme de valori şi ideologii
diferite. Conform dicţionarului Oxford Dictionary of Sociology (2003), ideologia este
definitǎ ca fiind un sistem de idei aflat la baza unei teorii economice sau politice, o
manierǎ de gândire caracteristicǎ unei clase sau individ, sau ca o speculaţie vizionarǎ.
De-a lungul secolului XX, principalul conflict ideologic a fost cel între communism şi
capitalism şi între intrepretǎrile date de aceste sisteme societǎţii şi condiţiei umane.
Prǎbuşirea comunismului şi sfârşitul Rǎzboiului Rece a marcat o victorie a
capitalismului şi a modelului liberal democratic de societate. În prezent, sub
denumirea de neo-realism apar noi ideologii, care minimalizeazǎ vechile dispute
ideologice stânga-dreapta;
• conflicte identitare, determinate de competiţia dintre grupuri entice, religioase sau
comunitare pentru acces la puterea economicǎ, politicǎ şi justiţie socialǎ. Identitatea
este un element intrinsec al “eu”-lui, care cuprinde sensul psihologic, fizic, social şi
spiritual al existenţei unui individ. Orice ameninţare la acest nucleu identitar poate
face ca raţiunea şi raţionamentul sǎ treacǎ în plan secund. Etnicitatea este o variantǎ a
identitǎţii, dinamicǎ şi efemerǎ. Ea poate defini originea unei persoane, se poate referi
la calitǎţile fizice ale unei persoane (oameni de culoare, asiatici, caucazieni), poate
avea conotaţii privind statusul economic (în Ruwanda, termenul „tutsi” însemna

60
aristocrat, în timp ce „hutu” însemna ţǎran sau crecǎtor de animale), poate fi derivată
din religia unei persoane (creştin, musulman, hinduist). Indiferent cum este definitǎ
identitatea comunitarǎ sau de grup ea este o formǎ intrinsecǎ de exprimare socialǎ.
Globalizarea şi ameninţarea omogenizǎrii culturale este un element care submineazǎ
spiritul identitar al oamenilor şi care creeazǎ insecuritate. Acest fenomen este
exacerbat în multe cazuri de progresul tehnologic. Deşi se afirmǎ cǎ radioul,
televiziunea sau Internetul contribuie la un proces de omogenizare culturalǎ, lucrurile
sunt mult mai complexe. Aceleaşi media sunt utilizate din ce în ce mai mult de
anumite grupuri entice minoritare pentru a-şi promova propriile valori şi interese. În
timpul revoluţiei islamice din Iran, mesaje înregistrate ale ayatolahului Komeyni erau
strecurate în ţarǎ şi utilizate pentru mobilizarea populaţiei rurale. În anii 1990 în
Ruwanda, radioul a fost principalul canal de comunicare pentru grupurile extermiste.
De-a lungul întregului conflict din Bosnia, televiziunea sârbǎ a transmis nenumǎrate
materiale propagandistice îndreptate împotriva musulmanilor.
După cel de al doilea război mondial, s-au desfăşurat, în lume, peste 160 de conflicte
armate. Dacă includem între acestea şi acţiunile separatiştilor sau pe cele ale statelor
împotriva separatiştilor (Franţa împotriva separatiştilor corsicani, Spania împotriva bascilor,
Marea Britanie împotriva celor din Irlanda de Nord etc.), avem o imagine şi asupra
conflictelor de joasă intensitate.
Noţiunea de conflict de joasă intensitate (LIC)84 a apărut în anii 1980 în Statele Unite
ale Americii, putând fi aplicată şi unor conflicte anterioare şi având două sensuri:
• unul restrictiv, în sensul că se referă strict la conflictele armate neimportante, cu doi
sau mai mulţi actori, sens care nu permite înţelegerea realităţilor internaţionale
moderne;
• celălalt, în sens mai larg, care ţine cont de faptul că noile crize nu sunt în mod
obligatoriu de natură militară, şi pot avea rădăcini în trecut, cauze şi surse extrem de
complexe şi de variate.
Concepţia Low-Intensity trebuia să ofere un răspuns militar (prin mijloace militare) la
conflictele de interese, adesea non-militare. În pofida numelui, aceste conflicte sunt adesea
foarte sângeroase şi foarte intense. Se numesc de joasă intensitate pentru că aria lor de
84
J.S.Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Ed. Antet, 2005

61
răspândire este limitată, iar mijloacele folosite nu creează o primejdie planetară. Conflictele
de joasă intensitate se pot constitui şi într-o ameninţare majoră, atât pentru stabilitatea unor
zone, cât şi pentru interesul anumitor puteri care au responsabilităţi internaţionale asumate. În
acest sens, astfel de conflicte pot determina o angajare substanţială (totuşi limitată) a forţelor
armate ale unor mari puteri cu sau fără autoritatea organismelor internaţionale.
În paralel, există şi noţiunea de conflict de intensitate medie, MIC (Mid-Intensity
Conflict). Acestea vizează, de fapt, acţiunea împotriva unor ţări, mai exact, a regimurilor
politice ale acestora. Războiul din Iugoslavia şi intervenţia NATO din această zonă poate fi
clasificat ca un conflict de intensitate medie.
De altfel, în această categorie intră majoritatea operaţiunilor de menţinere a păcii.
Este, de fapt, o interdependenţă între noţiunile amintite mai sus (LIC, MIC) prin care se
justifică nu doar acţiunile ca atare, ci şi eforturile de găsire a unor soluţii strategice la o serie
de probleme care, în parte, nu depăşesc nivelul tactic sau operativ.
Terorismul este considerat85, după conflictele entice, ca una dintre cele mai mari
ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii. Terorismul, ca şi crima organizată, au proliferat
foarte mult în ultimele decenii, astfel încât, la intrarea în mileniul trei, aproape că nu există
stat sau organism internaţional care să nu-şi pună problema apărării şi protecţiei împotriva
acestui flagel. Terorismul este, deopotrivă, o agresiune şi o reacţie la agresiune. Ca agresiune,
el vizează crearea unei situaţii instabile, de teamă şi teroare, de care să profite anumite
cercuri, greu identificabile şi cuantificabile.
Există însă şi un alt fel de terorism, cel care se prezintă ca o reacţie a celui slab în faţa
celui puternic. În acest sens, terorismul se prezintă ca o reacţie la utilizarea diproporţionată a
forţei de către un adversar mai puternic. Una din cele mai semnificative acţiuni de acest tip a
fost atacul din 11 septembrie 2001 asupra celor două turnuri din New York şi clădirii
Pentagonului. Ca urmare a acestui fapt, Statele Unite ale Americii şi întreaga lume au
declarat un război de lungă durată împotriva terorismului de orice fel, încercând să preia în
felul acesta iniţiativa strategică în această confruntare a mileniului III.

Tendinţe în evoluţia conflictelor

85
Joseph Yacoub, Minorités nationales et prolifération etatique, în La Revue Internationale et
Strategique, nr. 37/2000, http://www.netlibrary.com

62
În timp ce globalizarea face improbabilă o confruntare între puteri importante,
amplificarea riscurilor86 de tip nou, între care terorismul87, crima organizată şi proliferarea
armelor de distrugere în masă, generează tot mai des motive de conflict. În condiţiile
diminuării rapide a resurselor naturale, concomitent cu creşterea demografică accentuată,
bătălia pentru resursele strategice a rămas cel mai stabil element provocator de conflicte.
Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea ţărilor, în funcţie de interese, în jurul
noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai evident.
În conflictele viitoare se anticipează că un rol dominant îl va avea confruntarea
informaţională88. Conducerea se va face de la mare distanţă, iar operaţiile vor fi rapide, duse
de formaţiuni relativ mici, modulare. Violenţa va fi mascată în nonviolenţă, iar agresiunea
instrumentată nonviolent89. Aria principală în care se vor desfăşura conflictele viitorului va fi
cea politico-economică, în strânsă legătură cu fenomenul de globalizare şi mondializare, de
control şi gestionare a materiilor prime strategice.
Conflictele viitoare, cel puţin pe termen scurt, probabil că nu vor angaja forţe masive
faţă în faţă, ci vor fi caracterizate de existenţa unor aşa zise focare de confruntare cu diverse
grupuri de dimensiuni reduse, care pot utiliza inclusiv capacităţi de distrugere în masă,
tehnologii sofisticate sau, dimpotrivă, bazându-se pe luptători pregătiţi şi îndoctrinaţi astfel
încât să fie oricând dispuşi să se sacrifice fără nici un fel de ezitare, dar care lasă în urmă
numeroase victime omeneşti, în general nevinovate90.
Tendinţa indică apariţia de situaţii şi stări de instabilitate generate de conflicte
interne, religioase, etnice sau de natură social-economică precară şi cu un număr din ce în ce
mai mare de mişcări separatiste care încearcă să fărâmiţeze ţări mai mari în zone etnice sau
religioase mai mici. Unele dintre aceste conflicte sunt vechi, având la bază dispute de-a
lungul secolelor, altele însă sunt de dată recentă, ca urmare a unor modificări demografico-
etnice sau religioase şi, de ce nu, a politicii de dezintegrare/ integrare ori globalizare.
Societăţile integrate sau globalizate conţin, în mod necesar, o multitudine de culturi
sau subculturi, bazate pe diverse componente etnice, religioase, culturale şi ideologice, fapt
86
General dr. M. Mureşan, general bg.(r) dr. Gh. Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, Ed. UNAp, 2004
87
G. Moisescu, A. Andreescu, M. Antipa, Terorismul ameninţare majoră asupra democraţiei secoluluiXXI, Ed. UNAp,
2004
88
Locotenent-colonel dr. Ionel BARBULESCU, Caracteristicile principale ale razboiului viitor, în revista “Impact
strategic” nr. 3-4/2003.
89
Dr. Dumitru IACOB, Metarăzboiul şi batalia pentru integrarea euro-atlantica a României, în revista Strategii XXI nr.
3/1998, Editura AÎSM, Bucuresti, p. 60.
90
M.Mureşan şi colectiv, Securitatea europeană la începutul mileniului trei, Ed. UNAp, 2006.

63
care reprezintă o potenţialitate a apariţiei unor disensiuni pe aceste considerente.
Îngrijorătoare este, de asemenea, posibilitatea ca viitoarele conflicte să fie însoţite de atacuri
computerizate care pot produce daune sistemelor informaţionale guvernamentale, militare şi
de securitate, economice sau de comunicaţii vitale.
În perioada Războiului Rece, dar şi imediat după aceasta, s-a experimentat cu succes,
în special în societăţile închise, dezinformarea, manipularea la scară mare a mass-media,
propaganda şi alte metode ale războiului psihologic şi mediatic. În ultimii ani, practica
terorismului şi a insurgenţei a potenţat teama şi îngrijorarea în rândul populaţiei civile, prin
adoptarea unor tactici din ce în ce mai violente, letale, ţintele fiind selectate atât dintre
reprezentanţi guvernamentali, cât şi din rândul societăţii civile91.
De asemenea, organizaţiile teroriste şi conducătorii acestora nu-şi asumă întotdeauna
paternitatea actelor pe care le săvârşesc, rămânând într-un anonimat greu sau imposibil de
descifrat şi, deci, de contracarat. Starea de tensiune creată, în principal, de numeroasele
acţiuni teroriste în diverse locuri de pe glob, amplificate de mass-media avidă de ştiri cât mai
şocante, lasă impresia unei situaţii conflictuale care nu se mai termină.
Peisajul actual al mass-media la scară globală este unul care oferă oportunităţi variate
de influenţare socială. Chiar dacă din totdeauna au existat şi acţiuni subversive, în trecut
majoritatea neînţelegerilor dintre state erau rezolvate exclusiv prin războaie şi dueluri
deschise. Astăzi dimpotrivă, conflictele92 se rezolvă mai ales prin ocultarea informaţiei reale
faţă de adversar, fapt ce îl pune pe acesta în imposibilitatea de a se apăra.
Victoria poate fi astfel obţinută cu un consum nesemnificativ de resurse şi cu costuri
minime. Un rol esenţial în acest joc îl are influenţarea maselor şi asigurarea bunăvoinţei
„opiniei globale”. Odată câştigată simpatia marii majorităţi a populaţiei, agresorul poate
recurge la orice mijloace de acţiune, pentru că toate vor apărea legitime în ochii miliardelor
de spectatori. Şi această aparentă legitimitate poate fi obţinută printr-un proces subtil de
influenţare prin mijloacele de comunicare în masă.
În conflictele viitoare se va manifesta cu precǎdere o confruntare informaţională, cu
folosirea unor mecanisme de distribuire şi combinare a căilor şi mijloacelor de susţinere a
conflictului, unde violenţa va fi disimulată şi prin utilizarea redusă a mijloacelor armate. Se
va utiliza probabil o combinaţie de agresiuni clasice cu cele economice, culturale,
91
M.Mureşan, L.Stăncilă, D. Enache, Tendinţe în evoluţia teoriei şi practicii răyboiului, Ed. UNAp, 2006.
92
J.S.Nze, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Ed. Antet, 2005

64
psihologice, religioase, informatice, electronice, simbolice şi mediatice prin care se urmăreşte
influenţarea în sensul obţinerii unui anumit tip de comportament dorit de catre agresor.
În contextul faptului că ţinta conflictelor viitoare va fi întreaga populatie a unui stat şi
nu numai fortele armate, în lucrarea "Clash of Civilizations", Samuel P. Huntington
aminteşte despre un sfârşit al ideologiilor, care face ca în realitate totul să revină la o stare
naturală, caracterizată de conflictele culturale existente şi la nivelul primelor triburi urbane.
Pentru el, principalele conflicte ale viitorului vor fi axate doar pe aceste linii culturale şi
religioase.

65
INFLUENŢAREA SOCIALĂ PRIN COMUNICARE ÎN TIMPUL
CONFLICTELOR MILITARE

În ce condiţii aleg democraţiile paşnice să recurgă la măsuri de forţă? Cum reuşesc


cei care trebuie să susţină măsurile de forţă să îi influenţeze pe cei care se opun? Ce rol joacă
media în acest proces? Acestea sunt câteva interogaţii care pot ajuta autorul la descifrarea şi
definirea influenţării sociale în timpul conflictelor.
În conformitate cu o importantă teorie de relaţii internaţionale 93, democraţiile tind să
recurgă la război mai puţin ca alte tipuri de regimuri politice. Democratizarea statelor
nedemocratice este considerată în prezent o modalitate adecvată de a extinde zonele de
stabilitate şi de pace. Conceptul este cunoscut sub numele de pacea democratică.
Acest concept are la bază două abordări:
• abordarea pragmatică, conform căreia interesele individuale ale cetăţenilor îi face pe aceştia
să decidă împotriva recurgerii la forţă, împotriva războiului. Războaiele sunt văzute ca
pericole pentru viaţă, pot să se finalizeze cu înfrângeri, pot cauza distrugeri însemnate, sunt
scumpe din punct de vedere al pregătirii şi ducerii luptelor şi al managementului post-
conflict. Cetăţenii fiind interesaţi în aspectele pragmatice ei se vor strădui să evite riscurile şi
costurile, şi în consecinţă vor fi împotriva războiului;
• abordarea normativă are ca punct de plecare cetăţenii văzuţi ca indivizi care au aderat la un
set de valori morale universale. Demnitatea umană, drepturile omului şi dreptul la viaţă sunt
privite ca drepturi inalienabile ale fiecărui individ. De aceea, modelele non-violente de
management al conflictelor sunt cele preferate şi aplicate pentru rezolvarea diferendelor.
Războiul este la polul opus faţă de aceste modele. Acesta duce automat la încălcări ale
drepturilor omului şi la pierderi de vieţi omeneşti. Din acest motiv cetăţeanul ca persoană
care preţuieşte un anumit set de valori este un oponent natural al războiului.
Conform acestei teorii, cetăţenii preferă şi suţin soluţiile non-violente, opinie care ar
trebui să fie influentă, având în vedere procesul democratic de luare a deciziilor. Există toate
şansele ca într-o societate democratică, oponenţii războiului să fie în majoritate (cu excepţia

93
Harald Mueller – Information, Presentation and Censorship, War, democracy and the media, HSFK, Standpunkte,
nr.4/2002

66
cazului în care un agresor extern determină naţiunea la un război de apărare). Mai mult decât
atât, această teorie presupune că democraţiile nu pornesc războaie.
Cu toate acestea, teoria nu se verifică în realitate. Democraţiile consolidate din vest
au recurs la forţă de şapte ori după sfârşitul Războiului Rece: în Golf (1991), Somalia (1992),
Bosnia (1994-95), Irak-Desert Fox (1998), Kosovo (1999), Afganistan (2001), Irak (2003).
Dintre aceste conflicte, cel din Afganistan ar putea fi descris ca un caz de război de
apărare, în sensul clasic, dacă presupunem că existau suficiente probe că Al Qaeda este
autorul atacurilor de la 11 septembrie 2001, că Afganistanul sub regimul taliban a participat
la aceste atacuri şi că este posibilă o repetare a acestor atacuri în viitor. De asemenea, cel din
Irak ar putea fi descris ca o specie modernă a războiului de apărare (lovituri preventive), dacă
acceptăm motivaţia iniţială a declanşării a conflictului din 2003. Celelalte conflicte au fost
declanşate fără o raţiune de auto-apărare.
Dacă presupunem că o largă majoritate a oamenilor nu doresc războiul, cei care
trebuie să susţină opţiunea de forţă, ca ultimă soluţie pentru apărarea intereselor naţionale,
trebuie să fie capabili să prezinte argumente convingătoare pentru a schimba opţiunile
paşnice ale cetăţenilor. Cu alte cuvinte, trebuie să desfăşoare un proces de influenţare socială.
În demersul de influenţare a opiniei publice în scopul obţinerii unui consens sau cel
puţin a unei majorităţi, trebuie să se ţină seama de atât de aspectele morale cât şi de cele
pragmatice ale status-quo-ului din opinia publică.
În principiu, oamenii trebuie convinşi că opţiunea de forţă este nu numai practică la
momentul respectiv şi cu un grad de risc relativ scăzut (prin comparaţie cu lipsa de reacţie),
ci şi o necesitate din punct de vedere moral pentru a salva vieţi omeneşti sau pentru a apăra
sau restabili drepturile omului.

Specificităţi ale influenţării sociale în timpul conflictelor prin intermediul


comunicării de masă.
Atât instituţia militară cât şi celelalte autorităţi guvernamentale utilizează mass-media
în procesul de comunicare publică. Ele au, pe de o parte, avantajul deţinerii de informaţii
despre conflict, şi pentru că valoarea de piaţă a mijloacelor de informare în masă depinde de
abilitatea de a difuza informaţii verificate cu rapiditate maximă, cooperarea cu autorităţile
pare a fi o soluţie de compromis. Pe de altă parte tentativele de a infiinţa agenţii care aveau

67
drept scop influenţarea mass-media sau prin mass-media nu au avut succes nici chiar în SUA,
sau poate mai ales în SUA, ca exponent al statelor democratice, cu presă liberă şi care s-a
implicat în conflicte recente.
La sfârşitul anului 2001, Pentagonul infiinţează o structură, Office of Strategic
Influence (OSI), cu scopul de a influenţa opinia publică din străinătate prin intermediul mass-
media internaţionale.94
Opţiunile asupra misiunilor sale includeau obiective clare de relaţii publice, care să
sporescă impactul informaţiilor despre activităţile şi acţiunile desfăşurate de Pentagon, dar şi
obiective Psyops95 cum ar fi trimiterea de emailuri către presa străină şi liderii locali, care
conţineau informaţii ce pot submina autoritatea guvernelor ostile SUA. Aceste emailuri
urmau să fie trimise de la o adresă .com şi nu una .mil, pentru a masca rolul Pentagonului.
Biroul urma sa fie condus de generalul Simon P. Warden, avându-l ca adjunct pe
colonelul in rezervă Thomas Timmey, fost ofiţer Psyops, şi avea deja un buget de mai multe
milioane de dolari.
Noul birou începuse deja să transmită propuneri clasificate privind unele campanii
agresive în presa internaţională, prin Internet şi chiar operaţii mascate. În sprijinul acestui
birou a fost angajată o firmă de consultanţă internaţională, Rendon Group, firmă care
proiectase campania prezidenţială a preşedintelui Carter, care lucrase pentru promovarea
intereselor americane şi în alte situaţii şi care beneficia pentru această nouă sarcină de
100.000 USD pe lună.
Cel mai controversat aspect al problemei a fost intenţia de a planta informaţii false în
presa internaţională, într-o manieră similară cu propaganda neagră.
Acest birou a intrat în atenţia presei în februarie 2002, când cotidianul New York
Times a dezvăluit intenţiile noului birou de a difuza în mass-media internaţionale ştiri false.
Impactul a fost atât de puternic încât, într-o săptămână, biroul a fost desfiinţat. Amestecul
obiectivelor de relaţii publice, care vizează în esenţa lor un proces de informare relativ
obiectiv cu cele de operaţii informaţionale, care urmăresc influenţarea dar prin metode mai
puţin ortodoxe a dus la acest deznodământ.

Rolul mass-media şi al opiniei publice în conflictele actuale


94
Shpiro, S. , 2000, Winning the hearts and minds war , http://jtic.janes.com
95
PSYOPS – Psihological Opereations

68
Militarii sunt antrenaţi să lupte în condiţii de inferioritate numerică pentru a învinge.
În condiţiile actuale ei trebuie să şi comunice în condiţii de inferioritate numerică pentru a
reuşi să-şi transmită mesajele. Deşi rezultatele sunt greu de măsurat, gradul de success este
definit în cele din urmă prin credibilitatea în faţa presei şi a publicului. Din acest punct de
vedere o soluţie de compromis în raporturile cu mass-media este de dorit unei confruntări
neproductive cu jurnaliştii.
Odată cu apariţia, în anii ’60, a televiziunii şi creşterea importanţei ştirilor TV s-a
născut un nou principiu al războiului. Pentru prima dată realităţile crude şi dure ale
confruntării armate au fost aduse în casele oamenilor prin intermediul ştirilor. Acesta a fost
momentul din care utilizarea instrumentului militar al puterii naţionale nu mai era posibilă
fără a lua în considerare cum va fi acest lucru reflectat în mass-media.
Noua provocare este aceea de a evita situaţiile care ar putea determina reducerea
sprijinului public şi de a capitaliza poveştile de succes asigurându-le o cât mai bună
vizibilitate. Având în vedere că informaţiile despre conflicte ajung la public, de cele mai
multe ori, prin intermediul presei, precum şi faptul că ştirile despre un conflict devin fapte de
viaţă cotidină, felul în care mass-media interpretează şi prezintă aceste evenimente are o
mare importanţă în formarea percepţiei publice.
Axioma des repetată că adevărul este prima victimă a unui conflict armat rezumă
miezul disputei dintre mass-media şi instituţia militară. Misiunea armatei este de a lupta şi
câştiga conflictele în care este implicată, de preferat pe câmpul de luptă, dar şi în opinia
publică. Pe de altă parte jurnalistul este un sceptic dacă care caută adevărul. Victoria pe
câmpul de luptă depinde în egală măsură de măsurile de securitate, de inducerea în eroare, de
strategia, tactica, dotarea şi mărimea forţelor, dar şi de modul în care este perceput conflictul
de publicurile naţionale şi internaţionale.
În timpul ultimelor conflicte armata a încercat să controleze mass-media prin metode
subtile, prin intermediul briefingurilor de presă zilnice sau furnizând acces controlat în prima
linie. Controlul informaţiei de către armată în timpul conflictelor este un factor care
favorizează propaganda în special atunci când presa acceptă aceast control. Armata cunoaşte
foarte bine valoarea relatărilor de presă şi a controlului informaţei.96

96
U.S. Army field manual, 100-6, August 1996, www.defenselink

69
În confruntarea informaţională, înşelarea adversarilor este la fel de importantă ca şi
managementul informaţiei difuzată către propriile publicuri pentru a obţine sprijinul public.
Din perspectivă militară această abordare este benefică.
Danny Schechter97, descrie operaţiile informaţionale ca fiind de fapt o modalitate de a
spăla termenul propagandă de conotaţii negative. El identifică anumite metode utilizate
pentru a maximiza relatările pozitive şi minimiza pe cele negative:
• Supraîncărcarea mass-media - acest lucru se poate face prin furnizarea de informaţie
în execes. Idea generală fiind să se ofere presei atât de multe subiecte încât aceasta să nu mai
caute alte informaţii.
• Apelurile ideologice - o metodă comună este apelul la patriotism şi la apărarea
interesului naţional, termen destul de vag pentru cei mulţi.
• Selectarea informaţiei - în conferinţele de presă organizate în timpul diferitelor
conflicte militare recente, informaţiile au fost prezentate într-un anumit fel pentru a obţine
efectul dorit în opinia publică prin intermediul mass-media. Deşi jurnaliştii se aşteaptă la aşa
ceva, puţine dintre declaraţiile oficiale făcute cu aceste ocazii sunt verificate.
• Difuzarea de informaţii incomplete - din perspectivă operaţională este de înţeles de ce
armata va furniza puţine sau de loc detalii reale ale anumitor situaţii. În combinaţie însă cu
alte strategii propagandistice această este doar o altă metodă de a ascunde informaţii
Putem defini rolul mass-media în operaţiile militare moderne ca fiind unul dintre cei
mai puternici factori de influenţă în obţinerea şi menţinerea sprijinului public, ca ingredient
determinant al succesului pe câmpul de luptă, dar şi unul dintre principalii vectori de
informare a publicului în probeleme privind conflictele armate (figura 7).
Este util să se aibă în vedere ca reprezentarea acţiunilor militare în presă să nu fie
distorsionată sau alterată prin speculaţii ale jurnaliştilor din cauza lipsei de informaţii.

97
Danny Schechter, Covering Violence: How should media handle conflict, 2001, http://www.il.proquest.com/pqdauto

70
Operatia militara

Relaţii publice
Discurs politic

MEDIA

TV radio internet ziare reviste

AUDIENŢE

Figura nr. 7 Mass-media în fluxurile de informaţii pe timpul conflictelor


Acest fapt este remarcat de altfel şi de Samuel P. Huntington care afirmă că “....cea
mai remarcabilă nouă sursă de putere naţională ….este mass-media naţională....”98
Nici un comandant militar sau lider politic care este în faţa unei decizii de utilizare a
forţei militare nu poate să ignore implicaţiile şi impactul pe care îl va avea felul în care acest
lucru va fi prezentat în mass-media.
În democraţii, mass-media este vehiculul care asigură dezbaterea problemelor în
spaţiul public. Mai mult decât atât, atunci când situaţia este generată de evenimente externe

98
Michael J. Crozier, Samuel P. Huntingdon, and Joji Watanuki, The Crisis of Democracy, 1979,
http://search.ebscohost.com/

71
la care publicul nu are acces direct este necesară o colaborare cu media. Înainte, în timpul şi
după conflict media poate juca trei roluri majore:
• „câine de pază” – care supraveghează strict politicile de securitate prezentate de autorităţi;
• „câine de companie” – care serveşte ca vector de transmitere a informaţiilor transmise de
autorităţi;
• „câine de luptă” – care poate participa la escaladarea conflictelor pentru că ştirile şi imaginile
despre acestea dramatizează evenimentele în spaţiul public şi sporesc valoarea de piaţă a
instituţiilor media.
Există însă şi alte abordări ale rolului mass-media în societate şi în conflicte. Acest
rol variază în funcţie de natura conflictului şi de natura societăţii în care se petrece. Din
punct de vedere axiomatic o situaţie conflictuală este un moment de importanţă pentru
societate şi ajunge, în mod necesar, în atenţia mass- media.
Există teorii conform cărora mas-media sunt „extensii” ale statului în situaţii de
conflict. Conform acestora99 relaţia dintre situaţiile de conflict şi măsurile de securitate ale
statului este corelată cu o anumită relativitate a libertăţii mass-media. Conflictele tind să
mobilizeze măsurile de securitate statală, iar strategia clasică pentru legitimarea
interdicţiilor şi limitărilor cuprinde şi invocarea unei stări de criză.
În acest context, mass-media devin o extensie a statului, care apare ca fiind
reprezentantul legitim al voinţei populare şi, de aceea, un executor legitim al autorităţii
comunicaţionale.
În acelaşi sens, alţi cercetători100 susţin ideea că răspândirea liberă a informaţiei a
fost integrată într-un sistem mass-media bazat pe control. Se pomeneşte chiar de o „criză a
democraţiei" în ciuda proliferării sistemelor care converg spre informaţie, separarea
puterilor în stat şi suveranitatea cetăţenilor sunt ameninţate de puterea „corporatistă"
excesivă. Elitele corporaţiilor, în „alianţă" cu statul şi cu instituţiile mass media,
utilizează mijloacele de comunicare în masă pentru a-şi promova propriile interese şi pentru a
influenţa opinia publică, în loc să informeze şi să „confere putere" publicului.
Argumente în favoarea acestor afirmaţii sunt aduse printr-o analiză a mediatizării
războiului din Golful Persic (1991) de către cele mai puternice media americane. Atunci,

99
Keane John, The Crisis of the sovereign state, în ed.Raboy, Marc&dagenais, 1995
100
Kellner Douglas, Televizion the crisis of democracy and the Persian Golf war, în ed. Raboy, Marc&dagenais, 1995

72
susţine autorul101, media dominante americane, în loc să informeze publicul şi să dezbată
problemele care se ridicau, au promovat, pur şi simplu, agenda administraţiei Bush şi a
Pentagonului şi au consimţit la politica lor de război.
O altă perspectivă102 presupune că media puternice (de largă difuzare teritorială,
naţională în genere) sunt considerate de puterile politice ca instrumente de promovare a
propriilor lor interese şi idei politice, astfel încât controlul acestor organizaţii apare ca
element de prezervare a statusului lor şi de promovare a agendei lor guvernamentale.
În această situaţie toate stările conflictuale sunt caracterizate de o concordanţă
forţată a media cu politica de stat, media susţinând inexistenţa unei crize (chiar dacă aceasta
exista, de fapt) sau, dimpotrivă, după caz, perpetuând o criză (chiar dacă lipsită de
semnificaţie), dacă aşa o cer interesele puterii politice.
Multe elemente ale teoriei „crizei democraţiei" 103 (referitoare, exclusiv, la situaţia
mass media americane), pot fi încadrate şi în această perspectivă. Nu doar în sistemele
comuniste informaţia a fost utilizată ca formă de putere politică. Acest lucru se întâmplă şi în
prezent, în sistemele vestice considerate democratice.
O constantă a teoriilor care se înscriu în această perspectivă este aceea că în scopul
prezervării ordinii sociale, puterea politică poate, prin mass-media, să „facă" o criză chiar acolo
unde aceasta nu există sau nu are importanţă sau, din contră, pot să nege existenţa unei
situaţii de criză care în fapt chiar există.
Pentru unii cercetători104 conflictele sau crizele nu există în lumea reală, ci numai în
retorică.
O anumită situaţie devine o situaţie de criză doar după ce a fost etichetată astfel, iar
această etichetare este făcută de mass-media. Ştirile „senzaţionale" au ca efect
„spectacularizarea" vieţii sociale şi minimizarea puterii membrilor individuali ai
societăţii, care tind mai mult să „consume" diferitele aspecte ale propriei lor realităţi
sociale, decât să acţioneze pentru a o schimba în vreun fel.
Răsplata cititorului sau telespectatorului care „consumă" este spectacolul. Crizele
succesive oferă materialul pentru a descrie lumea în termeni de confuzie şi incertitudine,

101
ibid
102
Jacubovicz Karol, Media and the terminal crisis of comunism in Poland, în ed. Raboy, Marc&dagenais, 1995
103
Kellner Douglas, Television the crisis of democracy and the Persian Golf war, în ed. Raboy,
Marc&dagenais, 1995
104
Bruk Peter, Crisis as spectacle:tabloid news and the politics of outrage, în ed. Raboy, Marc&dagenais, 1995

73
termeni ideali pentru ştiri. Media au nevoie de crize, şi atunci vor tinde chiar să le creeze, în
vitutea rutinelor prin care ele îşi selectează şi difuzează ştirile.
Din acestă succintă trecere în revistă a mai multor curente teoretice poate rezulta un
rol contradictoriu al mass-media în situaţii de conflict.
Implicarea media capătă o natură ambiguă atunci când există o implicare directă a
autorităţilor politice naţionale, pentru că, în asemenea situaţii, mass-media nu sunt doar
observatori ai fenomenului, ci şi actori ai acestuia105.
Din acest punct de vedere, orice criză socială sau politică „împinge" mass-media,
aproape inevitabil, în mecanismul evenimentelor. Dacă în timp de normalitate, în societăţile
democratice, activitatea mass-media este exercitată fără constrângeri sau cenzură, în timp de
criză mass-media sunt supuse unor multiple presiuni şi, ca urmare, trebuie să-şi ajusteze
comportamentul în funcţie de cerinţele principalilor „actori" ai jocului, devenind ele însele
„actori"106.
În modelele comunicării de masă, mass-media sunt privite ca „intermediari"
prin care sunt transmise mesaje de la nişte surse către o audienţă (public).
Poziţia „intermediară" a mass-media este definită fie ca neutră (în acest caz mass-media
fiind considerate drept simple canale de transmitere a mesajelor), fie ca activă (în acest caz
mass-media îndeplinind rolul de „gatekeeper", adică de „paznic al porţii" prin care intră şi
ies informaţiile care urmează a fi transmise publicului). În acest al doilea caz, mass-media
au funcţia de „selector" (filtrare şi control) al informaţiilor şi al mesajelor comunicate 107.
Unele lucrări de specialitate108 vorbesc despre „construirea/reconstruirea socială a realităţii"
de către jurnalişti şi despre faptul că ştirile sunt „fabricate/manufacturate" de către jurnalişti,
părere de altfel contestată de către aceştia.
Tendinţa actuală este de armonizare a opiniilor despre acest aspect al problemei prin
recunoaşterea faptului că realitatea prezentată de jurnalişti şi de mass-media nu are cum să nu
fie „mediată", pentru că în general, imaginile oamenilor despre lume sunt unele „mediate",
ele nu se bazează pe observaţia directă. De fapt, problema este cât de fidelă sau de

105
Raboy, Marc&Dagenais Bernard, Media, crisis and democracy. Mass communication and the disruption of social order,
Sage Publications, London, 1995
106
Ibid. p 167.
107
Drăgan Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1996
108
Cohen S&Young J., The manufacture of news, Sage Publications, 1973

74
nemodificată rămâne realitatea după ce trece prin mecanismele medierii. Acest gen de
abordare este mai pregnant atunci când „realitatea mediată" este o criză sau un conflict.
Având în vedere că în general mass-media pot amplifica sau minimaliza o stare
conflictuală, că prin intermediul noilor tehnologii presa a devenit o componentă importantă a
procesului de globalizare, includerea în strategiile de securitate naţională a unor principii
privind informarea publică, poate oferi cadrul necesar pentru articularea unui sitem de
management al comunicării publice în scopul obţinerii şi menţinerii sprijinului public pentru
protejarea intereselor naţionale.
Ca un argument în sprijinul ideii că opiniile pot fi influenţate prin intermediul
comunicării mediatice şi că uneori pot fi influenţate chiar acţiunile oamenilor este - din
punctul nostru de vedere - efectul pe care l-a avut publicarea celor 12 caricaturi ale profetului
Mahomed într-o publicaţie daneză.
În septembrie 2005, ziarul danez „Jyllands-Posten“ publica 12 caricaturi care îl
prezentau pe profetul Mahomed într-o manieră nu tocmai favorabilă, inclusiv una în care
turbanul său este inlocuit de o bombă cu fitilul aprins. În ianuarie, 2006, un ziar norvegian a
republicat aceste caricaturi.
Rezultatul a fost că ţări arabe precum Arabia Saudită, Libia şi Iordania au orchestrat
boicoturi ad-hoc, care au obligat multe companii, inclusiv lanţul francez de supermarketuri
Carrefour, să scoată produsele daneze de pe rafturi. Banca daneză Jyske Bank a estimat că un
an de boicot arab al produselor alimentare daneze ar provoca daune de 322 de milioane de
euro şi până la 4.000 de angajaţi şi-ar pierde locul de muncă.
În semn de solidaritate cu „Jyllands-Posten“, „Die Welt“ şi „Berliner Zeitung“ din
Germania, „La Stampa“ din Italia, „El Mundo“ din Madrid, „France Soir“ din Paris,
„Tribune de Geneve“ din Elveţia şi alte publicaţii au republicat caricaturile.
Uniunea Europeană le-a transmis saudiţilor că un boicot împotriva produselor daneze
va fi interpretat ca fiind direcţionat împotriva tuturor membrilor UE.
În toată lumea musulmană au existat demonstraţii de masă anti-daneze (anti-
norvegiene şi anti-suedeze) şi ameninţări la adresa cetăţenilor acestor state aflaţi în Gaza. Au
fost retraşi ambasadorii Arabiei Saudite şi Siriei la Copenhaga. Libia a întrerupt relaţiile
diplomatice şi a început un boicot generalizat împotriva produselor daneze, în special a celor
lactate. Astfel, s-a ajuns ca principalul producator de lactate, Arla Foods, cu vânzări anuale

75
de 488 de milioane de dolari în Orientul Mijlociu, să piardă 1,5 milioane de euro pe zi, fiind
forţat să concedieze angajati. Libia a început, chiar şi un boicot împotriva celui mai mare
producător de insulină din lume, Novo Nordisk.
Acest eveniment demonstrează, pe de o parte, influenţa pe care mass-media o poate
avea asupra opiniilor şi atitudinilor oamenilor şi, pe de altă parte că anumite grupuri de
interese pot capitaliza efectele iniţiale ale unei asemenea influenţări. În ceea ce priveşte
efectele produse, pe care nu le-am dezvoltat ci doar le-am amintit, se poate aprecia că acestea
pot avea consecinţe asupra securităţii naţionale a unor state, prin deteriorarea relaţiilor
diplomatice, afectarea mediului de afaceri şi a siguranţei cetăţenilor din statele respective.

Politici şi strategii mass-media în timpul conflictelor recente


Mass-media a acordat şi va acorda atenţie conflictelor militare. Jurnaliştii au fost şi
sunt inevitabil atraşi de dramatismul, incertitudinea şi emoţiile generate de orice conflict. Ei
au precedat de multe ori trupele în teatrul de operaţii pentru a transmite transmite imagini şi
informaţii despre evenimente din zona de conflict. De aici a apărut un nou aspect al
managementului conflictelor şi anume elaborarea şi aplicarea unor strategii şi politici media.
Ideea influenţei mass-media asupra opiniei publice a apărut odată cu apariţia
televiziunii, datorită faptului că acest nou medium a schimbat felul în care oamenii primeau
şi procesau informaţiile.
Prima teorie dominantă în acest sens a fost cea conform căreia mass-media are numai
un impact limitat asupra opiniei publice, idee susţinută de Joseph Klapper109 în cercetările
sale. Conform teoriei sale indivizii filtrează informaţiile şi le resping pe cele care nu
corespund convingerilor lor procesând numai acele informaţii care corespund acestor
convingeri. Din această perspectivă mass-media produce doar schimbări minore în opiniile
indivizilor, activând chiar preferinţele lor apriorice.
La începutul anilor 1980 cercetările au început să mute accentul de pe efortul de
indentificare a efectelor mass-media asupra opiniilor individuale pe efectul pe care mass-
media îl are asupra subiectelor cărora publicul le acordă atenţie. Această nouă abordare
numită şi efectul de stabilire a agendei continuă să influenţeze cercetările în acest domeniu şi
astăzi. Lawrence Jacobs şi Robert Shapiro110 subliniază că o mare parte a cercetărilor recente,
109
Klapper, J, Mass Media and persuasion, 1960, http://search.ebscohost.com/
110
Jacobs, Lawrence, and Robert Shapiro. "Toward an Integrated Study of Political Communication, Public Opinion and
the Policy-Making Process." Political Science and Politics 29:10-13. 1996.

76
care pornesc de la ipoteza unei influenţe semnificative a mass-media, subliniază impactul
media asupra felului în care publicul ierarhizează problemele agendei publice, asupra felului
în care publicul află despre aceste probleme şi asupra standardelor şi criteriilor utilizate de
indivizi pentru a judeca problemele şi a-şi forma atitudini.
Unii cercetători111 au descoperit că prin apariţia în cadrul programelor de ştiri a unor
subiecte acestea devin referinţe care oferă opiniei publice un cadru uşor de utilizat pentru
evaluarea ulterioară a evoluţiei anumitor subiecte. În acest context, opinia publică se dezvoltă
din interacţiunea mesajelor vehiculate de mass-media şi felul în care audienţele le utilizează.
Există un consens în legătură cu faptul că mass-media joacă un rol semnificativ în
introducerea şi menţinerea subiectelor pe agenda publică prin simpla reluare repetată a
acestora.

Strategiile şi politicile mass-media ca element al managementului conflictelor


Pluralismul mondial al mass-media contracarează mult din eficienţa propagandei şi
cenzurii tradiţionale, iar politicile şi strategiile mass-media post Război Rece au devenit o
parte integrantă a managementului conflictelor recente112. Strategiile mass-media utilizate în
timpul conflictelor recente (Somalia, Bosnia şi Herţegovia, Kosovo, Afganistan, Irak pentru a
enumera doar câteva) au devenit elemente ale planurilor şi operaţiilor militare.
Conflictele actuale se duc atât pe câmpul de luptă cât şi pe ecran. Relatările mass-
media ale conflictelor au influenţat adesea atât politicile unor naţiuni cât şi opinia publică.
Această influenţă s-a amplificat pe măsură ce tehnologiile moderne au permis media să
transmită mai multe informaţii, într-un ritm mai rapid şi de o calitate superioară. Viteza joacă
un rol determinat în ciclul de ştiri actual. Dacă ştirile redactate în timpul celui de al doilea
război mondial puteau fi editate şi cenzurate timp de câteva zile sau chiar săptămâni înainte
ca să fie transmise către public, în conflictele recente publicul este informat în termen de ore
sau minute de la producerea evenimentelor113. Mijloacele de informare în masă care din
motive tehnologice, de politici editorilale sau financiare nu pot oferi informaţii actuale pierd
teren datorită competiţiei intense de pe piaţa informaţiei.
Acest element al vitezei de relatare a însemnat că strategiile mass-media pe timpul
conflictelor trebuie gândite dinainte pentru a putea spera să producă efecte. Unul dintre
111
Iyengar, Shanto, and Donald Kinder. News That Matters. Chicago: University of Chicago Press. 1987.
112
Shpiro, S., The media as the new battleground: The Kosovo war and NATO media strategy, 2000 http://jtic.janes.com
113
Lasswel, H.D., , Propaganda technique in the World War, 1971http://svc.integrum.en

77
rezultatele, reale sau percepute, ale influenţei media a fost acela că operaţiile militare includ
în prezent elemente de politici şi strategii mass-media114.
Politicile mass-media în conflict definesc metodele adoptate de conducerea politică şi
militară prin care sunt gestionate aspectele mass-media ale unui conflict. Paleta acestor
politici este destul de largă curpinzând componente diverse de la propaganda de război cu
toate elementele sale până la furnizarea de informaţii presei şi chiar crearea de ştiri.
Strategiile mass-media în timpul conflictelor definesc un mix coerent de politici
mass-media destinat să evidenţieze obiectivele politice ale unei campanii. Asemenea strategii
se pot elabora ad-hoc, atunci când o criză determină intervenţia militară de urgenţă, aşa cum
a fost cazul conflictului din insulele Falkland, în 1982 sau se pot elabora din timp, în paralel
cu pregătirile pentru intervenţia militară, aşa cum a fost cazul intervenţiei militare NATO în
Kosovo, în 1999.
Politicile mass-media în timpul conflictelor au parcurs câteva etape de dezvoltare în
ultima perioadă. Extremele acestei evoluţii sunt reprezentate pe de o parte de interzicerea
totală a accesului presei în zonele de operaţii şi chiar refuzul de a difuza informaţii despre
operaţiile militare desfăşurate, iar pe de altă parte de reporterii independenţi, free lancer, care
forţează accesul cu riscul propriei vieţi.
În mod tradiţional, guvernele caută controlul fluxurilor de informaţii în timpul
conflictelor. În ambele războaie mondiale, propaganda şi cenzura au fost utilizate pentru a
modela felul în care mass-media îşi elabora relatările preîntâmpinând, în acelaşi timp,
relatările despre eventualele eşecuri operaţionale115. Ritmul în care lucra mass-media în acele
vremuri oferea timp suficient pentru ca informaţia să fie manipulată, cezurată, reprocesată şi
abia apoi publicată116.
Primul conflict creditat ca fiind „războiul televiziunii” a fost cel din Vietnam, care a
adus pentru prima dată întreaga dramă şi teroare a războiului în casele celor de acasă. La
începutul conflictului administraţia SUA a adoptat o politică de acces liber al jurnaliştilor
peste tot117. Această politică reflecta nu numai viziunea tradiţională liberală americană faţă de
libertatea presei, ci s-a dorit şi o modalitate de a arăta publicului american că America câştiga

114
Carruthers, S.L., The media at war: Communication and Conflict in the twentieth century, 1999,http://merln.ndu.edu/
115
Lasswel, H.D., Propaganda technique in the World War, 1971,http://svc.integrum.en
116
Ibid. p 234.
117
Carruthers, S.L., The media at war: Communication and Conflict in the twentieth century, 1999,http://merln.ndu.edu/

78
războiul. Acestă libertate de mişcare a însemnat însă şi faptul că presa putea relata despre
orice se petrecea inclusiv despre lucruri pe care armata nu ar fi dorit să le facă publice.
Eşecul trupelor americane în Vietnam a rezultat într-un grad ridicat de suspiciune faţă
de mass-media. După Vietnam armata americană a perceput presa ca pe un element pe care
trebuie să îl controlezi nu să îl sprijini şi acest gen de abordare a marcat politicile americane
mass-media pentru câteva zeci de ani.
Operaţiile militare britanice au fost, de asemenea, influenţate de experienţa SUA în
Vietnam. După invazia argentiniană în insulele Flakland în 1982, o forţă navală britanică a
fost dislocată în Atlanticul de sud pentru a recuceri insulele 118. Luat prin surprindere
ministerul britanic al apărării nu avea o politică de informare publică stabilită pentru un
asemenea eveniment. Un grup restrâns de 29 de jurnalişti, aparent aleşi de organizaţiile lor
dar sub atenta supraveghere a autorităţilor, au fost ataşaţi în timp foarte scurt forţei navale
constituite. Aceşti jurnalişti au avut de înfruntat pe lângă dificultăţile de ordin tehnic pentru
transmiterea materialelor către casă şi o consiliere fermă şi atentă asupra conţinutului acestor
materiale.
Invazia irakiană în Kuweit, în august 1990 a marcat o schimbare clară în strategia
mass-media de conflict a SUA. Percepţia fundamentală că jurnaliştii au determinat pierderea
războiului din Vietnam din cauza libertăţii de mişcare pe care au avut-o a prelevat. Factorii
de decizie americani care au planificat politica mass-media pentru conflictul de la începutul
anului 91 au căutat să restricţioneze accesul presei în zona de conflict pentru a preîntâmpina
ceea ce era perceput ca potenţiale relatări negative119. Astfel numai jurnaliştii cărora
autorităţile le aprobau putea să relateze din zona de operaţii a Coaliţiei. Aproximativ 120 de
jurnalişti au primit asemenea aprobări speciale iar mişcările, activităţile şi accesul lor la
mijloace de telecomunicaţii prin satelit au fost atent supravegheate.
Datorită faptului că Irakul alungase aproape toţi jurnaliştii străini din ţară înainte de
începerea conflictului, publicul a ajuns să depindă de relatările reporterului CNN Peter
Arnett, invitat de Saddam să rămână în Bagdad pentru a relata versiunea irakiană a
conflictului120. Relatările din acest conflict au diferit mult de cele din Vietnam. Dacă în cazul
conflictului din Vietnam publicul era expus continuu la imagini sângeroase, cu corpuri arse şi

118
Foster, K., The Flaklands War: a critical view of information policy, Foster, K. 1992,http://www.il.proquest.com/pqdauto
119
Taylor, P.M., War and the media: propaganda and persuasion in the Gulf war, 1995,http://www.netlibrary.com
120
Arnett, P., , Live from the battlefield: from Vietnam to Bagdad, 1994http://www.gisresearch.com/

79
sute de victime, în conflictul din Golf publicul a primit imagini sterile cu muniţia de înaltă
precizie lovind matematic ţintele selectate. Imaginile neclare ale camerelor de luat vederi
montate pe bombe au făcut ca acest conflict să pară un joc video pe calculator şi nu o
tragedie umană. De asemenea utilizarea sintagmei „lovituri aeriene chirurgicale” au făcut
conflictul să pară a fi o procedură medicală nu o utilizare masivă a puterii de foc şi de
distrugere121.
În timp, unele state erau hotărâte să restricţioneze accesul jurnaliştilor în zonele de
operaţii militare iar altele căutau metode de extindere a accesului. Reţinerea Germaniei de a
utiliza forţa militară în afara graniţelor ţării s-a estompat treptat în anii 90 când trupele
germane au început să participe la misiuni multinaţionale sub mandat ONU122. Ca un mijloc
de a spori legitimitatea publică şi sprijinul pentru un rol mai important al armatei în politica
externă, ministerul German al apărării a adoptat o politică de deschidere faţă de mass-media
în operaţiile militare. La prima participare importantă a forţelor germane la misiuni în afara
ţării, în Misiunea UNSCOM, în Somalia, forţele germane au fost însoţite de un contingent de
jurnalişti care aproape depăşea numeric pe cel al militarilor. Relatările lor au ajutat la
modelarea opiniei publice germane, în special la temperarea adepţilor de stânga care votaseră
împotriva desfăşurării forţelor militare în afara ţării. Pe măsură ce participarea germană la
misiuni a crescut generalii germani au început să fie nemulţumiţi de caracterul senzaţionalist
al relatărilor de presă care omiteau să arate contribuţia germană la succesul operaţiilor123.
În urma semnării la 14 decembrie 1995 a Acordului de pace de la Dayton care a pus
capăt războilui de patru ani din Bosnia şi Herţegovina, ONU a mandatat NATO să
supravegheze şi să impună o încetare a focului durabilă între foştii beligeranţi. La 20
decembrie 1995, o forţă multinaţională condusă de NATO, numită Implementation Force
(IFOR) a declanşat operaţia Joint Endeavour.
Încă din primele faze ale planificării operaţiilor s-a luat în considerare rolul pe care
informarea publică îl va juca. Strategia mass-media adoptată s-a bazat pe trei principii şi
anume: o politică de informare proactivă, deschidere în asigurarea accesului mass-media,
furnizarea de informaţii complete, exacte şi oportune. Scopul urmărit fiind asigurarea
vizibilităţii mesajelor IFOR şi modelarea relatărilor presei despre operaţiile desfăşurate.

121
Shpiro, S. , The media as the new battleground: The Kosovo war and NATO media strategy, 2000,http://jtic.janes.com
122
Carruthers, S.L., The media at war: Communication and Conflict in the twentieth century, 1999,http://merln.ndu.edu/
123
Shpiro, S. , The media as the new battleground: The Kosovo war and NATO media strategy, 2000,http://jtic.janes.com

80
NATO a folosit interesul renăscut al presei pentru ştirile din Bosnia pentru a transmite şi
facţiunilor rivale mesajul că trupele sale din teren sunt bine conduse, bine echipate şi
antrenate şi gata să răspundă oricăror provocări chiar şi prin utilizarea forţei la nevoie.
În procesul de planificare a campaniei NATO din Kosovo, a existat încă de la început
o strategie mass-media124. Având în vedere că acest conflict avea să stârnească un mare
interes din partea mass-media, oficialii NATO erau hotărâţi să genereze atât de multe ştiri
încât să domine agenda mass-media. La cartierul general NATO au fost organizate
briefinguri de presă zilnice, care erau transmise în direct în întreaga lume, pentru prezentarea
succeselor Alianţei. Un alt element al politicii mass-media NATO a fost reducerea la tăcere
la propriu a mijloacelor de informare ale opoziţiei. Studiourile de televiziune sârbe şi
emiţătoarele au fost bombardate în acest scop. În absenţa reporterilor pe teren în Kosovo,
relatările de presă se rezumau la repetarea declaraţiilor şi mesajelor oficiale. Mulţi oficiali au
perceput succesul strategiei mass-media în acest conflict ca pe un element crucial pentru
obţinerea sprijinului public pentru campanie.
Cu toate acestea, tragedia umanitară a refugiaţilor din Kosovo a venit să infirme unele
informaţii prezentate iniţial de Alianţă. Sute de tancuri care fuseseră raportate ca fiind
distruse apar deoadată trecând graniţa înapoi în Serbia atunci când luptele s-au sfârşit.
Pretenţiile NATO de a desfăşura un război curat au creat un orizont de aşteptare a mass-
media care nu a putut fi atins. De asemenea, ezitările în a admite atacurile accidentale asupra
convoaielor de civili au subminat încrederea media în informaţiile furnizate de Alianţă şi au
generat critici faţă de posibile tentative de manipulare a media.
În ceea ce priveşte războiul din Irak, din 2003, strategia mass-media s-a bazat pe o
reprezentare numeroasă a presei în zonele de operaţii (peste 1400 de corespondenţi de război
recunoscuţi oficial). A fost modernizat sistemul “media pool”, apărând jurnaliştii incluşi
(embedded) în efectivele unităţilor din prima linie, care au participat la toate fazele
confruntării, experimentînd războiul prin participarea directă, atât a lor, cât şi a audienţelor
pe care le informau.
Aplicarea noii strategii a generat o serie de efecte benefice cum ar fi accesul nelimitat
al corespondenţilor la trupe, prezentarea diferitelor “felii” din conflict într-un mod

124
Ibid.p 187

81
personalizat pentru publicuri de pretutindeni sau difuzarea a numeroase reportaje de interes
uman, foarte eficiente în influenţarea opiniei publice.
În principal, coordonatele acestei strategii au vizat blocarea preluării informaţiilor
venite dinspre partea adversă, suprasaturarea mass-media cu informaţii, care să-i depăşească
capacităţile de procesare şi selecţie, cooptarea unor categorii de jurnalişti şi incomodarea sau
blocarea activităţii jurnaliştilor independenţi, scoaterea din joc a corespondenţilor care
transmiteau de la Bagdad (ca în primul război din Golf), şi care puteau fi manipulaţi de
regimul Saddam.
Cea mai mare problemă a acestei strategii a fost limitarea spaţială şi imposibilitatea
construirii cadrului general, care poate fi utilă în unele momente, dar poate crea mari
probleme de înţelegere atunci când se urmăreşte explicarea situaţiei de ansamblu. Pe de altă
parte, dacă CNN-ul a avut aproape în totalitate monopolul imaginilor din Războiul din Golf,
strategia mass-media aplicată în Războiul din Iraq a marcat apariţia a ceea ce a fost numit
epoca „războiului pe trei ecrane” (CNN, Euronews, Al-Jazeera), fapt care a determinat
practic o perpetuitate a ciclului mediatic în plan temporal şi o diversificare a comunicării în
plan geografic125.

Strategiile mass-media în lupta împotriva terorismului ca varietate a conflictelor


actuale
Imaginile live ale atacului terorist de la 11 septembrie 2001 au fost urmărite de
milioane de telespectatori care au fost şocaţi. Mass-media a depăşit toate barierele de timp,
distanţă, graniţe naţionale aducând aceste imagini cutremurătoare în casele publicului din
întreaga lume. Saltul tehnologic în domeniul comunicaţiilor în special transmisiile digitale
prin satelit, telecomunicaţiile prin telefonia celulară sau internetul au transformat terorismul
într-un show live, care poate fi urmărit ca un spectacol act de act126.
Deşi cele două avioane care au lovit turnurile gemene din New York au decolat
aproape în acelaşi timp din Boston, teroriştii au întârziat impactul celului de al doilea cu
turnul de nord asigurând astfel o vizibilitate TV maximă la momentul impactului.

125
Tony Corn, De la operaţii informaţionale la operaţii educaţionale. Comunicarea strategică în epoca Războiului pe
Termen Lung, Lucrare prezentată la Conferinţa Intersesională pe tema „Comunicarea Strategică: Managementul
Cunoştinţelor pentru Câştigarea Războaielor”, U.S. Naval War College, Newport, 6-7 Martie, 2006, http://merln.ndu.edu/
126
Shpiro, S. , The media as the new battleground: The Kosovo war and NATO media strategy, 2000, http://jtic.janes.com

82
Mişcările teroriste au căutat întotdeauna să îşi asigure un profil de mare vizibilitate
media. În Europa, începând cu anii `70 mişcările teroriste s-au tranformat în mijloace de a
atrage atenţia publică asupra nemulţumirilor acestor grupuri extremiste. Elementul de
violenţă al terorismului a fost adesea secundar celui de dominare a agendei media. Liderul
mişcării irlandeze Sinn Fein, Jerry Adams definea terorismul de succes ca fiind „propagandă
armată”127.
Unele grupuri teroriste europene cum ar fi IRA sau ETA aplică o politică de
minimalizare a victimelor prin alertarea poliţiei înainte de atacuri cu bombă astfel încât să se
poată lua măsuri de evacuare a oamenilor în timp. Totuşi asemenea avertizări sunt adesea
însoţite şi de telefoane la presa locală pentru ca fotografii şi cameramanii să ajungă în timp la
locul indicat să filmeze explozia spectaculoasă în direct. În martie 2001, IRA a amplasat o
bombă la sediul BBC din Londra. 128 Teroriştii au amplasat un taxi plin de exploziv în faţa
clădirii BBC şi apoi au sunat la BBC pentru ai anunţa cu suficient timp înainte pentru a
permite evacuarea clădirii dar şi cu suficient timp înainte pentru a permite amplasarea
camerelor de filmat la o distanţă rezonabilă pentru a filma explozia în direct.
Există opinii conform cărora dacă teroriştii au ca obiectiv să atragă atenţia mass-
media, atunci o presă responsabilă şi democratică ar trebui să reducă atenţia pe care o acordă
terorismului ca mijloc de prevenire a unor viitoare atacuri. Acest punct de vedere însă nu ia
în calcul competiţia acerbă din domeniul mass-media fapt care face ca teroriştii să găsească
oricând un mijloc de informare în masă dispus să transmită astfel de informaţii chiar dacă
alţii le resping.
Teroriştii islamici radicali au demonstrat că nu pun un preţ prea mare pe vieţile
oamenilor, ba chiar pentru o mai bună capitalizare ei şi-au elaborat o politică mass-media
pentru a asigura un maximum de vizibilitate a pierderilor umane. Osama Bin Laden şi-a
pregătit o asemenea politică încă înainte de atacurile de la 11 septembrie 2001. Această
politică a inclus producerea de mesaje video care să fie transmise după atac. La scurt timp
după începutul campaniei militare în Afganistan, postul TV Al-Jazeera a difuzat o
înregistrare a unui interviu cu Bin Laden care îndemna la războiul sfânt împotriva Americii.
Bin Laden a urmărit să disemineze acest mesaj prin intermediul mass-media occidentale

127
Scharrock, D., Real IRA scores propaganda coup with BBC bomb, Daily Telegraph, 5 Martie, 2001, http://first.sipri.org/
128
Carruthers, S.L., The media at war: Communication and Conflict in the twentieth century, 1999,http://merln.ndu.edu/

83
însetate de ştiri actuale despre conflict. Politica sa mass-media a fost una de succes. Fiecare
nouă înregistrare era transmisă la ore de maximă audienţă de toate reţelele mass-media
importante129.
Prin comparaţie cu politica media a lui Ben Laden, cea a guvernului taliban din
Afganistan a fost un eşec total. Fiind un regim nerecunoscut, politica de informare publică
talibană a fost centrată pe singura sa reprezentanţă diplomatică, la Islamabad, Pakistan.
Acestă ambasadă talibană a jucat rolul de vârf de lance pentru conferinţe de presă în care se
prezenta versiunea talibană a conflictului pentru presa internaţională. Iniţial aceste conferinţe
de presă au avut drept obiectiv să nege alegaţiile americane privind implicarea lui Ben laden
în atacurile teroriste şi să demonstreze că talibanii nu ştiau unde este acesta. Pe măsură ce
dovezile împotriva lui Ben Laden se înmulţeau, talibanii au început să schimbe accentul pe
victimele nevinovate ale bombardamentelor americane în încercarea de a coagula opinia
publică internaţională împotriva războiului. Eforturile de informare publică din Pakistan ale
talibanilor erau minimizate şi de dificultăţile pe care aceştia le aveau din punct de vedere al
comunicării cu liderii de la Kabul sau Kandahar. Structurile politice neorganizate din
Afganistan nu au permis nici măcar formularea unei politici coerente mass-media.
În faza iniţială a conflictului, administraţia americană a dorit să repete strategia din
primul război din Golf, concentrându-se pe lovituri aeriene de mare precizie şi pe ţinerea
presei la distanţă de eventualele efecte nedorite ale acestor lovituri. Pe măsură ce raza
loviturilor aeriene s-a extins, administraţia a început să să cocheteze tot mai mult cu ideea
unei strategii mass-media restrictive. Numai foarte puţini reporteri au avut acces la forţele
speciale americane din teren, conferinţele de presă ale Pentagonului nu au avut impactul
celor ale NATO în conflictul din Kosovo, limitându-se la clişee sau poveşti de succes izolate
dar furnizând foarte puţine informaţii din teren130.
Crearea acestei perdele de fum asupra operaţiilor din teren a fost posibilă şi datorită
atitudinii de înţelegere din partea mass-media naţionale şi internaţionale după atacurile din 11
septembrie 2001.
Din perspectiva strategiei mass-media adoptată, două elemente ies în evidenţă şi
anume, demonizarea lui Ben laden şi concentrarea pe situaţia de neacceptat a femeilor din

129
Taylor P.M., Perception managementand the war aginst terrorism, Journal of Information warfare, 2002,
http://www.fineprint.com
130
Ibid.p 18

84
Afganistan. În acest fel s-a urmărit atât demonstrarea superiorităţii morale, legale sau
religioase a unei părţi implicate în conflict dar şi legitimitatea acţiunilor intreprinse prin
demonizarea inamicului.
În timpul celor două războaie mondiale, propaganda aliată îi ilustra pe germani şi
uneori şi pe japonezi ca fiind naţiuni ale răului, subliniind responsabilitatea colectivă a unei
naţiuni pentru politicile sale. Conducerea acestor naţiuni primea de asemenea o atenţie
deosebită dar punctul de focalizare era pe grupuri mai largi sau chiar pe naţiuni.
Această tendinţă de a demoniza naţiuni a făcut însă loc alteia de demonizare a
liderilor politici, principiul fiind acela de a sugera că liderii şi nu întreaga populaţie sunt de
vină pentru politicile cu impact negativ. Ilustrat în acest fel, conflictul se tranformă dintr-o
luptă între naţiuni într-o problemă de lidership.
Poate că prima figură politică care a fost ilustrată ca fiind individual demonică în timp
ce se afla în fruntea unei populaţii paşnice a fost Pol Pot, liderul kmerilor roşii din Cambogia.
Responsabil de moartea a peste două milioane de oameni în anii ̉70, el s-a bucurat de o mare
atenţie din partea mass-media după ce a pierdut puterea în 1979, când crimele regimului său
au devenit un subiect central al mass-media internaţionale131.
Saddam Hussein, care a fost sprijinit de SUA în anii ̉ 80, ca o contrapondere la
intenţiile revoluţionare ale Iranului, a fost demonizat după invadarea Kuweitului în 1991.
Pentru mai mult de o decadă el a rămas liderul cel mai negativ ilustrat în mass-media
internaţională.
Preşedintele sârb Slobodan Milosevic, deşi neagreat în cercurile occidentale a fost
parte la tratativele pentru acordul de pace de la Dayton. Prezentat adesea ca fiind una dintre
principalele cauze ale conflictelor şi instabilităţii din Balcani, Milosevic a devenit un „inamic
oficial” după declaşarea campaniei NATO din Kosovo în 1999132.
Inamicul actual, în special din perspectivă americană, este fără îndoială Osama Bin
Laden. El a devenit un subiect principal pe agenda mass-media internaţională după atacurile
din 11 septembrie 2001. Descoperirea şi difuzarea la 13 decembrie 2001 a unei inregistrări
video în care Bin Laden purta o conversaţie privată cu mai mulţi oaspeţi în cadrul căreia se
lăuda cu succesul teroriştilor din septembrie 2001, a proiectat o imagine diferită de cea pe
care el urmărea să o transmită prin mesajele sale video de până atunci. Difuzarea repetată a
131
Haas, M., , Cambogia Pol Pot and the United States, Journal of Information warfare, 1991http://www.netlibrary.com
132
Shpiro, S. , The media as the new battleground: The Kosovo war and NATO media strategy, 2000,http://jtic.janes.com

85
acestei casete a fost un instrument pentru deteriorarea imaginii lui Bin Laden inclusiv în
rândul audieţelor din ţările islamice seculare.
O altă componentă importantă a strategiei mass-media americane a fost aducerea în
atenţia publică a situaţiei femeilor în Afganistanul condus de talibani. Regimul taliban
impusese o serie de restricţii degradante pentru femeile din Afganistan, nepermiţându-le să
muncescă sau refuzându-le accesul la educaţie. Administraţia americană a utilizat acestă
temă în politica sa mass-media în fazele de început ale operaţiei militare din Afganistan133.
În prezent, misiunea din Afganistan care se desfăşoară sub egida NATO care şi-a
stabilit de asemenea o strategie mass-media. Din acest punct de vedere în urma analizelor
efectuate în cadrul Media Operations Center pentru Afganistan au rezultat o serie de
neajunsuri ale acestei strategii. Acestea vizează în principal faptul că presa internaţională este
calată în special pe aspectele negative ale operaţiei, incidente, accidente, sau pierderi de vieţi
omeneşti, în timp ce presa locală este mai interesată de progresele făcute. Totodată a fost
remarcat faptul că deşi la nivel politico-militar mesajele transmise de naţiunile participante
sunt pozitive, acestea nu au totuşi o acoperire în nivelul de resurse alocate pentru
desfăşurarea în teren a operaţiilor media. Se apreciază că este necesară o modificare a
accentului strategiei de pe mediatizarea succeselor militare împotriva talibanilor, care
produce efecte adverse în mediile locale, pe o mai atentă prezentare a programelor de
asistenţă socială şi sprijin al populaţiei din zonele controlate de aliaţi.
Atitudinea faţă de mass-media şi politicile mass-media în timpul conflictelor sunt
detereminate de percepţiile factorilor de decizie politici şi militari în legătură cu rolul şi locul
mass-media în conflicte, dar şi de experienţele anterioare ale acestora în această materie.
Probabil că primul impuls al unor lideri din acest punct de vedere va fi în marea majoritate a
cazurilor aplicarea unor forme coercitive de cenzură clasice, dar în prezent progresele
tehnologice în domeniul comunicării de masă fac acest lucru aproape imposibil. Fluxul
digital de informaţii prin intermediul internetului, telefoniei celulare sau prin satelit permit
mass-media să transmită informaţii independent, constant şi cvasiinstantaneu.
Având în vedere acest fapt, mulţi factori de decizie se reorientează către proiectarea
unor campanii militare care să „dea bine” în mass-media. Pentru aceasta este necesar să se
ţină seama şi de transformările şi tendinţele care se manifestă în peisajul mediatic global.
133
Taylor P.M., Perception managementand the war aginst terrorism, Journal of Information warfare, 2002,
http://www.fineprint.com

86
Apariţia şi dezvoltarea unor unor actori noi în procesul de comunicare şi comercializarea
ştirilor sunt două dintre tendinţele care marchează în prezent evoluţia media. În ceea ce
priveşte prima tendinţă ea este rezultatul convergenţei presei scrise şi audio-vizuale cu cea
digitală. Acest fapt, cumulat cu disponibilitatea tehnologiilor digitale ieftine, permite practic
oricui să proceseze şi să distribuie informaţii prin intermediul internetului. Aceşti noi actori,
cu abilitatea lor de a surprinde şi distribui informaţii şi imagini despre anumite evenimente,
inclusiv despre conflicte armate, diminuează capacitatea guvernelor de a controla fluxurile
informaţionale mediatice şi, implicit procesul de influenţare socială.
Cea de a doua tendinţă este rezultatul concentrării mass-media în cadrul unor mari
companii, care includ televiziuni, agenţii de presă, canale globale şi regionale de transmisie
prin satelit, canale şi posturi naţionale etc.
Paradoxul acestei tendinţe este exprimat de faptul că în timp ce tehnologia de
transmisie prin satelit sau prin cablu a sporit semnificativ numărul de canale accesibile şi a
fragmentat publicurile în nişe de marketing, concentrarea, conglomerarea media în mari
trusturi face ca oamenii să poată accesa mai mult dar despre acelaşi conţinut. Modul obişnuit
actual de operare al unei intituţii mass-media este să utilizeze o combinaţie de ştiri rescrise cu
materiale achiziţionate de la reporteri independenţi şi de la corespondenţi trimişi ad-hoc în
zone fierbinţi134.
Având în vedere aceste tendinţe în evoluţia mass-media, caracteristice conflictelor
moderne şi faptul că organizaţiile teroriste sunt foarte atente la strategiile mass-media
utilizate, atât procesul de management al conflictelor moderne, cât şi al luptei împotriva
terorismului reclamă adoptarea unor strategii şi politici mass-media integrate şi coordonate
chiar la nivel interguvernamental.
O strategie mass-media de conflict ar trebui să ţină seama de câteva elemente:
- stabilirea unui nivel de deschidere faţă de mass-media (politici de informare
publică) care să poată induce un nivel acceptabil de încredere reciprocă;
- accesul mass-media, pe cât posibil, de la locul de desfăşurare al acţiunii şi
alimentarea cu informaţii pe care jurnaliştii să le poată transmite în mod oportun;
- problema libertăţii de mişcare a jurnaliştilor în teatru;
134
Tony Corn, De la operaţii informaţionale la operaţii educaţionale. Comunicarea strategică în epoca Războiului pe
Termen Lung, Lucrare prezentată la Conferinţa Intersesională pe tema „Comunicarea Strategică: Managementul
Cunoştinţelor pentru Câştigarea Războaielor”, U.S. Naval War College, Newport, 6-7 Martie, 2006, http://merln.ndu.edu/

87
- asumarea greşelilor şi explicarea atât a cauzelor acestora cât şi a măsurilor luate.
În elaborarea strategiilor mass-media de conflict trebuie să se ia în calcul şi nevoile
mass-media nu numai pe cele militare. Elemente cum ar fi termenele limită de închidere a
ediţiilor, cerinţe tehnice, oportunităţi de filmare, standarde de transmisie sau cerinţe de ordin
legal, trebuie să fie luate în considerare la elaborarea unor asemenea strategii.
Neglijarea acestui aspect al managementului conflictelor moderne nu va afecta
dimensiunile relatărilor de presă dar va limita, în schimb, abilitatea de a insera în aceste
relatări propriile mesaje, va spori riscul de influenţare în sens negativ a percepţiei publice
privind legitimitatea sau eficienţa acţiunilor militare.

Particularităţi ale influenţării sociale prin manipulare, dezinformare,


propagandă

Manipularea este un tip special de influenţare desfaşurată de către un agent, ce-şi


urmăreşte, în primul rând, interesele, mai ales în condiţiile războiului contemporan. Vorbim
de manipulare "atunci când o anume situaţie socială este creată premeditat pentru a influenţa
reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit de manipulator"135. Manipularea este
o componentă curentă a vieţii sociale contemporane, fiind legată nemijlocit de exercitarea
puterii şi a controlului social. Conflictele militare sunt situaţii propice fenomenului
manipulării. O trăsătură a manipulării este caracterul indirect, de la distanţă, între cel care
manipulează şi cel manipulat (de obicei prin intermediul mass-media) ducând la o relaţie
socială nefireasca. În procesul de manipulare agentul manipulator acţionează asupra
inconştientului, utilizând forţa sugestiei şi forţând individul să acţioneze sub o presiune pe
care nu o conştientizează. Prin manipulare se urmăreşte alterarea sau schimbarea sistemului
de referinţă al celui manipulat. Manipularea derulează un dublu proces de dezumanizare, atât
asupra agresorilor, cât şi asupra victimelor. Se poate ucide cu sânge rece, din convingere,
numai datorită inoculării unor idei care redefinesc caracterul uman al adversarilor. La aceasta
se adaugă procesul dezindividualizării ce sporeşte spiritul agresiv.136
Manipularea poate persista şi după ce conflictul armat s-a stins. Desfaşurată pe o
perioadă lungă de timp, de ordinul anilor, ea poate duce la remodelarea sistemelor de

135
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucuresti, Nemira, 2004
136
Ibid. p. 154

88
referinţă ale unor mari colectivităţi umane. În acest caz, se produce cunoscutul "paradox al
influenţei" prin care, cu cât s-a acţionat mai mult timp asupra psihicului, cu atât rezistenţa la
manipulare este mai mare. Probabil că astfel se explică fanatismul religios sau etnic şi
impenetrabilitatea totală la manipulare a atentatorilor sinucigaşi. Deşi nu se poate face o
distincţie clară se vorbeşte atât de manipulare psihologică cât şi de manipulare
informaţională.
Manipularea psihologică are în vedere o serie de procese şi fenomene ce stau la baza
schimbării conduitei: tendinta spre echilibru cognitiv şi emotional, disonanţa cognitivă,
nevoia de recunoastere, afiliere sau securitate, efectul carismatic, fenomenul de sugestie
controlată.137 Manipularea informaţională se bazezază pe dezvoltarea mass-media,
posibilitatea de a recepţiona în timp real informaţii despre orice eveniment de pe glob,
dezvoltarea tehnologiilor comunicationale, diversificarea suporturilor ce transmit informaţia,
care fac ca oamenii să fie tot mai expuşi la un adevărat bombardament informaţional, cu
informaţii mai mult sau mai puţin reale sau verificate.
Conform cercetărilor efectuate de Ellul138, termenul propagandă se referea iniţial la un
comitet de oficiali ai bisericii numit Congregatio de Propaganda Fide (Congregaţia pentru
propagarea credinţei). Acestă denumire a fost utilizată pentru întâlnirile Papei Gregory XIII
cu trei cardinali, între 1572-1585, cu scopul de a combate reformarea bisericii. Se poate
presupune că în acestă primă accepţiune cuvântul propagandă nu avea conotaţii negative aşa
cum are astăzi, cel puţin pentru catolicii care l-au inventat. A căpătat totuşi astfel de conotaţii
pentru protestanţii care asociau acest cuvânt cu catolicismul. Datorită faptului că acest
comitet avea rolul de a susţine un anume punct de vedere, situându-se de o anumită parte
într-o dispută legată de doctrina bisericii şi pentru că acest comitet avea şi un interes în a face
acest lucru sensul termenului propagandă s-a modificat din această fază iniţială către
accepţiunea sa modernă.
Cercetările lui Marlin139 în legătură cu utilizarea cuvântului propagandă140 de către
Aliaţi în ambele războaie mondiale arătă că aceştia utilizau termenul numai pentru activităţile

137
Cathala, Henri- Pierre, Epoca dezinformarii, Editura militara, Bucuresti, 1994
138
Jacques Ellul. Istoria propagandei, 1967, http://www.intute.ac.uk/socialsciences/politics/
139
R. R. A. Marlin. 'Propaganda and the Ethics of Persuasion.' International Journal of Moral and Social Studies 4. 1989,
http://www.intute.ac.uk/socialsciences/politics/
140
Marlin defineşte propaganda ca fiind tentativa organizată ca prin intermediul comunicării să se afecteze convingerile sau
acţiunile sau să se inducă o anumită atitudine unor mase mari de oameni utilizând metode care eludează sau chiar inhibă
judecata reflexivă, raţională a individului informat adecvat.

89
de modelare a opiniilor inamicului şi-l tratau ca pe vehicularea în principal de informaţii
neadevărate. Aceste practici au marcat termenul de propagandă cu puternice conotaţii
negative.
Deşi au mai existat tentative de reabilitare a termenului şi de atribuire a unor conotaţii
neutre, conotaţiile negative sunt atât de puternice, iar cuvântul atât de încărcat emoţional
negativ încât el este acum utilizat ca armă verbală pentru a ataca argumentele sau părerile
contrare. Aceste conotaţii negative ataşate cuvântului sugerează că un discurs propagandistic
este atât lipsit de etică cât şi de logică.
Aspectul etic implică inducerea în eroare sau manipularea cu intenţie. Cel logic
implică faptul că argumentaţia utilizată nu este bazată pe raţionalitate ci este mai curând de
tip emoţional şi populist. Figurile publice evită utilizarea acestui termen pentru a-şi descrie
activităţile de relaţii publice sau promoţionale şi îl utilizează numai pentru a descrie acţiunile
sau activităţile opozanţilor lor.
Caracterizând un discurs în general ca fiind propagandă înseamnă să îi cobori
valoarea sugerând că informaţiile utilizate sunt îndoielnice sau cu valoare de adevăr redusă,
fiind în mod inteţionat destinate pentru a induce în eroare şi a manipula audienţele. În general
a spune că ceva este propagandă înseamnă a sugera că un anumit grup de interese susţine un
anumit punct de vedere utilizând anumite metode şi canale astfel încât să îl promoveze către
audienţe de masă.

Din cercetările lui Marlin reiese că Lenin sau Goebbels nu au avut reţineri în a folosi
termenul pentru a descrie propriile activităţi de modelare a opiniei publice în ciuda sensului
acordat de Aliaţi termenului în cel de al doilea război mondial, şi anume pentru activităţi de
modelare a opiniei inamicului prin vehicularea de informaţii inexacte sau false cu scopul de a
induce în eroare publicul care nu avea acces la presa liberă. Deci propaganda are în general
conotaţii negative care sugerează că acţiunea în cauză nu este demnă de încredere, este
destinată să înşele sau că argumentaţia utilizată nu consideră în mod echilibrat toate
elementele relevante.
În afara implicaţiilor de ordin etic care vizează inteţionalitatea utilizării de informaţii
false mai există şi cele de ordin logic, în sensul că există întrebări legate de felul în care este
evaluată argumentaţia dintr-un discurs ca fiind raţională sau nu, falsă sau adevărată. Atunci

90
când cineva se adresează unei audienţe utilizând un canal de comunicare în masă încercând
să determine audieţele să accepte un anumit punct de vedere sau să sprijine o anumită
politică, este de discutat dacă el îşi atinge scopurile mai bine utilizând argumente raţionale
decât făcând apel la emoţii şi prejudecăţi care nu pot fi considerate argumente raţionale.
Părerire sunt împărţite în această problemă.
De exemplu Rawls141 consideră că problemele politice ar trebui decise de către
cetăţeni prin dezbatere publică printr-un schimb democratic de argumente. În conformitate cu
ideile sale, pentru argumentaţie trebuie să facem apel numai la convigeri general acceptate,
forme de raţionalizare pe baza bunului simţ, precum şi la concluzii ştiinţifice atunci când
acestea nu sunt controversate. Rawls este de părere că un asemenea tip de argumentaţie
publică poate influenţa audienţele să împărtăşească punctul de vedere expus sau să susţină o
anumită politică.
Printre scepticii care au susţinut contrariul acestei teorii se numără şi Le Bon142 care a
susţinut că mulţimile gândesc în imagini şi că sunt în special impresionate de imaginile
colorate şi de poveştile frumoase şi nu argumentaţia raţională. El a pornit de la observaţia că
mulţimile nu utilizează raţiunea logică pentru influenţarea propriilor acţiuni şi consideră că ar
fi o mare greşeală ca un vorbitor să încerce să infleunţeze mulţimile pe baza raţiunii logice.
Conform lui Le Bon143 mulţimile nu raţionează ci acceptă sau reping idei cu totul, mulţimile
influenţate sunt gata să se sacrifice pentru idealul ce le-a fost inspirat, operând frecvent cu
sentimentele violente sau extreme asta făcând ca simpatia să se transforme rapid în adoraţie
sau antipatia şi mai rapid în ură.
Convingerile mulţimilor sunt mai aproape ca natură de credinţa religioasă sau chiar
fanatismul religios şi mai departe de cele de tip reflexiv, echilibrat, logic. Opiniile celor doi
cercetători sunt la extrem una faţă de cealaltă în ceea ce priveşte modul în care argumentaţia
poate influenţa convingerile populare sau atitudinile. Punctul de vedere al lui Rawls
reprezintă un model normativ asupra felul în care ar trebui ţinut discursul public într-o
democraţie cu valori liberale.
Abordarea lui Le Bon este mai descriptivă, bazată pe propriile observaţii asupra
comportamentului mulţimilor şi asupra modului în care convingerile acetora sunt dirijate în

141
John Rawls. Political Liberalism, 1993, http://search.ebscohost.com/
142
Gustave Le Bon. The Crowd: A Study of the Popular Mind, 1896 http://www.intute.ac.uk/socialsciences/politics/
143
Gustave Le Bon, Psihologia maselor, Editura stiintifica, Bucuresti, 1991

91
anumite direcţii de lideri sau oratori de notorietate. Prin natura ei propaganda a fost
concepută să atingă şi să influenţeze audienţe de masă şi prin urmare este o tehnică care
trebuie să facă apel la emoţiile, determinarea şi entuziasmul audienţelor pentru a obţine
acceptarea unei idei. Scopul final al propagandei este acela de a determina audienţele să
deruleze un anumit tip de acţiune, pe baza modificării convingerii audienţelor să accepte un
enunţ ca fiind adevărat sau fals. Modificarea convingerilor, ca scop secundar, este utilizată ca
mijloac de atingere a scopului final care este acţiunea sau inacţiunea.
Intenţia agentului de influenţare este de a se folosi de determinarea repondentului
pentru a-l face să se alăture unei idei faţă de care acesta avea anterior îndoieli. Simplul acord
al repondentului nu este suficient pentru ca propaganda să îşi atingă scopul. Dacă audienţa
crede sau nu cu adevărat că o anumită idee sau afirmaţie este falsă sau adevărată, scopul final
este să îi facă pe oameni să o susţină la modul practic, acţional, participând sau permiţând
implementarea ei ca plan de acţiune socială144.
Propaganda are o serie de caracteristici distictive:
Structura dialogului – propaganda are forma unui dialog sau discurs public între două
părţi. O parte care poate fi şi un grup sau o persoană reprezentând un grup este agentul de
influenţare sau emiţătorul mesajului, iar altă parte receptorul, are de regulă forma unei
audienţe de masă. În mod normal emitentul este participantul activ iar receptorii sunt cei
pasivi. Această relaţie asimetrică nu este caracteristică pentru toate cazurile de propagandă.
În anumite cazuri audienţa se angajează într-un dialog cu emiţătorul răspunzând pozitiv sau
negativ la mesajele acestuia.
Conţinutul mesajului – este exprimat de regulă verbal, dar poate lua şi formă de
pictorial, sau o combinaţie a celor două. Propaganda implică adesea decoruri bogate, muzică
sau poate lua forma unei cărţi sau a unui film. În unele cazuri se pot utiliza ca suport de
mesaj monede, grupuri statuare, costume sau alte elemente utilizate pentru a transmite
valorile unui anumit stil de viaţă sau clasă socială.
Scop - scopul este acela de a obţine acordul pentru o acţiune sau să determine
audienţa să desfăşoare respectiva acţiune iar succesul sau insuccesul propagandei ar trebui
măsurat după acest criteriu. Acest aspect este adesea descris ca fiind manipulativ prin natura

144
Propaganda este tentativa deliberată şi sistematică de a modela percepţiile, manipula cogniţiile şi dirija comportamentele
cu scopul de a obţine un răspuns care să corespundă intenţiilor propagandistului, Garth S. Jowett and Victoria O'Donnell.
Propaganda and Persuasion, 1986, http://www.ciaonet.org

92
sa. În afara scopului concret al emitentului mesajelor există şi un scop general al propagandei
ca tip de dialog acceptat la nivel instituţional. Acest scop general este de a sprijini existenţa,
obiectivele şi interesele unui anume regim, organizaţie sau grup de interese. Uneori scopul
propagandei este de a sprijini interesele unui stat, sau partid politic, guvern sau regim care
conduce statul respectiv. Şi alte grupuri de indivizi se pot folosi de propagandă cum ar fi
grupări religioase, grupuri de acţiune civică etc.
Implicarea grupurilor sociale – propaganda nu este chiar orice argumentaţie destinată
să persuadeze sau să impulsioneze spre o acţiune. Repondentul este o audienţă de masă. Deşi
emitentul poate fi o persoană aceasta reprezintă întotdeauna o structură socială mai largă sau
grup organizat care are în comun anumite interese sau idei.
Indiferenţa la argumentaţia logică – argumentaţia logică este folosită în propagandă
dacă serveşte scopului acesteia. Din acest punct de vedere propaganda nu este structural nici
exclusivă nici inclusivă cu argumentaţia logică. Dacă apelul la emoţional, care poate fi
apreciat ca fiind dubios sau chiar fals după standardele logicii, lucrează mai bine decât
argumentaţia raţională pentru atingerea scopurilor atunci acesta va fi utilizat.
Argumentaţia unilaterală – propaganda utilizează argumente unilaterale pentru a
favoriza o anumită parte. Ea nu este o încercare de a delibera raţional asupra corectitudinii
unei anumite acţiuni prin evaluarea tuturor alternativelor. Nu este nici o încercare de a
discuta critic o problemă luând în considerare în mod deschis argumentele ambelor părţi. În
schimb este un tip de discurs care utilizează argumentaţia numai pentru a susţine o anumită
parte.
Dialogul persuasiv – persuasiunea este parte a propagandei, în mod secundar, dar
esenţial pentru că mijlocele utilizate pentru a determina acţiunea din partea audienţei
presupun într-o primă instanţă persuadarea audienţei să accepte un anumit punct de vedere.
Justificarea prin rezultate – datorită naturii scopului central propaganda ca activitate
organizată social este justificată prin rezultatele pe care ar trebui să le obţină. Propaganda
este justificată de valoarea potenţială a obţinerii unui rezultat concret considerat de interes
public cum ar fi salvarea de vieţi într-un conflict, de exemplu. În general, propaganda este
justificată prin invocarea unui pericol iminent la adresa grupului şi prin sublinierea faptului
că adoptarea unui anumit punct de vedere este necesară pentru a contracara pericolul.
Limbajul emoţional – o componentă importantă a propagandei este utilizarea de

93
cuvinte cu mare încărcătură emoţională şi de fraze care fac ca punctul de vedere susţinut să
apară într-o lumină favorabilă în timp ce punctul de vedere opus apare într-o lumină
negativă. De exemplu, suporterii unui punct de vedere pot fi definiţi ca luptători pentru
libertate în timp ce suporterii celuilalt punct de vedere pot fi definiţi drept terorişti. Un întreg
nou vocabular poate fi inventat din această perspectivă. O altă caracteristică este utilizarea
definiţiilor persuasive, în conformitate cu teoria semnificaţiei evaluative145. Teoria susţine că
scopul utilizării unei definiţii persuasive este de a dezvolta o atitudine favorabilă sau
defavorabilă faţă de ceva prin modificarea sensului descriptiv al cuvântului utilizat pentru
acel lucru. De exemplu “avort” a căpătat înţelesul de crimă crudă împotriva unei fiinţe
umane, în timp ce sensul iniţial este acela de procedură chirurgicală de extragere a unei
sarcini nedorite.
Aspectul euristic – structura propagandei este asemănătoare cu cea a unei dezbateri
aprinse. Postulează pentru audienţă o dihotomie de genul: noi suntem băieţii buni - dacă nu
sunteţi cu noi sunteţi împotriva noastră.
Propaganda este mai vizibilă şi mai des utilizată, în cazul conflictelor armate când
combatanţii şi audienţele sunt amorsaţi în sentimente de ură unii faţă de ceilalţi. Dar şi în alte
situaţii propaganda este utilizată pentru a ilustra o stare de pericol sau de urgenţă maximă
ceea ce generează teamă şi panică. Situaţia este descrisă ca şi cea a unui conflict în care lupta
împotriva răului este necesară pentru a combate pericolele care ameninţă grupul respectiv.
Propaganda poate fi deschisă (oficială) şi acoperită (neoficială), având la bază
calomnia, ponegrirea, defăimarea. Propaganda acoperită poate fi neagră sau cenuşie în
funcţie de gradul de acoperire şi procedeele folosite. În propaganda neagră se abordează
temele cele mai acute şi se creează impresia existenţei unor surse din tabăra inamicului.
Acesta poate folosi mijloace dintre cele mai perverse ce provoacă stare de panică,
derută, tensiune, nesiguranţă, prin zvonuri, alarme false şi apeluri telefonice, santaj, imitarea
vocii unor personalităţi cunoscute sau presiunea psihologică asupra unor factori de decizie
(ameninţări, sechestrare). În propaganda cenuşie, sursa rămâne nespecificată, mesajul nu este
faţis împotriva adversarului, subiectele abordate fiind de natură senzaţională cu intenţia
vulnerabilizării publicului.

145
Charles L. Stevenson. Ethics and Language, 1944, http://www.ciaonet.org
.

94
În funcţie de metoda predominantă folosită, propaganda poate avea suport emoţional,
faptic sau persuasiv.146 Prima urmăreste provocarea deliberată a unor trăiri şi adeziuni
afective puternice, utilizându-se imagini, formule verbale şi simboluri cu mare încărcătură
emoţională. Acest tip de propagandă stă la baza manipulării populaţiei cu un nivel foarte
scăzut al instruirii, mai ales în zonele unde predomină sărăcia şi analfabetismul.
Propaganda cu suport faptic are la bază fapte concrete, dar special selectate, după
criteriile dorite şi se împleteşte în general cu cea persuasivă, prin utilizarea abilă a regulilor
retorice pentru influenţarea a auditoriului. Propaganda de război poate servi pentru a
mobiliza oamenii în sprijinul unei cauze, de multe ori cu preţul exagerării, sau chiar al
vehiculării de neadevăruri pentru a obţine sprijinul public.
Între elementele propagandei utilizate de oricare dintre părţi într-un conflict se pot
enumera:

• truchierea faptelor şi a contextului istoric;


• reiterarea motivaţiei de a acţiona datorită ameninţărilor la adresa securităţii
individuale;
• o bază de selecţie limitată pentru experţii care să ofere explicaţii;
• demonizarea inamicului;
• un număr limitat de teme pentru discursul public;
Aceste elemente sunt sumarizate şi de Danny Schechter147. El identifică 12 elemente
care caracterizează modul în care presa prezintă conflictele:
• Decontextualizarea conflictului - concentrarea pe evenimente în sine fără a
analiza motivele conflictelor nerezolvate.
• Dualismul - reducerea numărului de părţi angrenate în conflict la două,
indiferent câte ar fi implicate de fapt.
• Manicheism - prezentarea unei părţi ca fiind bună şi a celeilalte ca fiind rea.

146
Cristea, D., Tratat de psihologie socială , Editura Protransilvania, 1996
147
Danny Schechter, Covering Violence: How should media handle conflict, 2001, http://www.il.proquest.com/pqdauto

95
• Armagedon - prezentarea violenţei ca fiind inevitabilă prin omiterea
alternativelor.
• Concentrarea pe cazuri de violenţă individuale şi evitarea cauzelor structurale,
cum ar fi sărăcia, sau politica guvernamentală, sau represiunea forţelor de ordine.
• Confuzia - concentrarea asupra zonei unde au loc violenţele de exemplu
câmpul de luptă, dar nu asupra forţelor sau factorilor care influenţează proliferarea violenţei,
confundarea acordurilor de încetare a focului sau a negocierilor cu pacea propriu-zisă etc.
• Lipsa informaţiilor despre eforturile de reconciliere din ştiri - desfăşurarea
conflictelor poate fi influenţată, în sensul reizbucnirii, dacă relatările nu ating şi problema
eforturilor de reconciliere. Atunci când oamenii nu au informaţii despre posibile soluţii
paşnice ale problemelor, violenţele cresc în intensitate.
Schechter apeciază că, în general, în tentativa de a influenţa opinia publică, în sensul
de a obţine sprijinul acesteia pentru o intervenţie militară, lucrurile sunt prezentate prin
intermediul presei într-o anumită succesiune:
Faza preliminară - ţara sau regiunea în cauză este prezentată în ştiri ca fiind o sursă
majoră de îngrijorare datorită sărăciei, anarhiei sau dictaturii care domnesc acolo.
Faza justificativă - se produc ştiri importante care dau situaţiei caracterul de urgenţă
al unei intervenţii în zonă pentru readucerea situaţiei la normalitate.
Faza implementării forţelor - cenzura şi selectarea grupurilor de jurnalişti oferă un
grad ridicat de control asupra relatărilor de presă.
Faza ulterioară - în timpul căreia este pezentată revenirea la normalitate a regiunii
înainte de a ieşi din agenda de top a mass-media.
Aproape întotdeauna, în faza justificativă apare invariabil o poveste cu copii morţi
care nu face altceva decât să sporească gradul de urgenţă al intervenţiei mesajul transmis
fiind că nu mai este timp pentru negocieri asupra propunerilor de pace. Poveştile de interes
uman sunt întotdeauna un catalizator ideal pentru astfel de situaţii.
În mod asemănător, Phillip Knightley, jurnalist britanic de investigaţii descrie într-un
articol pentru The Guardian patru faze ale pregătirii unei naţiuni pentru război148:
1. Criza - semnalarea unei crize pe care aparent negocierile nu au cum să o rezolve.
Politicienii deşi clamează soluţii diplomatice avertizează asupra intervenţiei militare. În presă
148
Phillip Knightley,Fighting dirty, The Guardian, March 20, 2000, http://merln.ndu.edu/

96
această situaţie este descrisă apoteotic: “suntem în pragul războiului” sau “ războiul este
inevitabil” etc.
2. Demonizarea liderilor sau liderului inamic - comparaţia cu Hitler este frecventă
datorită imaginilor pe care acest nume le readuce în mentalul colectiv.
3. Demonizarea inamicului în mod individual - se sugerează că inamicii nu sunt
sănătoşi mental.
4. Atrocităţi - chiar şi inventarea unor poveşti cu scopul de a escalada reacţiile
emoţionale. Dilema în această situaţie este că deşi este clar că anumite poveşti au fost
dovedite a fi false sau neadevărate, unele dintre ele ar putea fi adevărate iar posibilitatea de
verificare este aproape egală cu zero. Din acest punct de vedere o problemă este şi faptul că
mass-media are memorie scurtă sau nu are de loc. Corespondenţii de război au o carieră
destul de scurtă şi nu există nici o tradiţie de a transmite cunoştinţele de la unul la celălalt,
cum se întâmplă în cadrul instituţiei militare.
Pentru exemplificare am selectat un exemplu de informaţii despre presupuse
atrocităţi, neverificate pe teren, dar care au influenţat la momentul vehiculării opinia publică.
Soldaţii irakieni nu au scos copii născuţi prematur din incubatoare aşa cum relata The Sunday
Telegraph în Londra, şi apoi Los Angeles Times, citând Reuters, în 2001. Pe 27 noiembrie
2001, o femeie kuweitiană identificată doar ca "refugiată" a apărut într-o sesiune televizată în
faţa Consiliului de Securitate ONU. Femeia era Fatima Fahed, soţia unui oficial Kuweitian.
Atât garderoba, cât şi ce avea să spună i-au fost furnizate de firma de relaţii publice Hill
&Knowlton149. Mai târziu Fahed a recunoscut că a minţit şi că nu văzuse lucrurile pe care le
relatase. Aceiaşi firmă a fost la originea unor imagini video filmate în Kuweit în timpul
ocupaţiei. Imaginile au fost editate la birouri ale firmei din Riyadh şi Dhahran şi apoi
distribuite gratis reţelelor de televiziune din vest. Aceiaşi firmă a fost în spatele organizării
zilei Kuweitului liber şi a desfăşurat activitate de lobby în Congresul American. Doi ani mai
târziu, toate acestea au fost demascate. Dar aceste poveşti au coagulat opinia publică într-un
moment critic în sensul sprijinirii intervenţiei armate aşa cum se intenţiona de fapt.
În prezent există o tendinţă de a folosi conceptul de dezinformare în acceptiuni
diferite şi de a calificata drept dezinformare orice lipsă, alterare sau manipulare a faptelor

149
Victoria Clarke, putătoare de cuvânt a Pentagonului în 2003, a fost anterior manager general al firmei Hill and
Knowlton's filiala Washington DC, firmă care a gestionat mărturia falsă despre soldaţii iarkieni care ucideau sugari în
spitalele din Kuweit

97
de către mijloacele de informare în masa. Dezinformarea este întotdeauna deliberată, iar
decizia de a recurge la ea poate fi dictată de necesitate, având în vedere amploarea mizei şi
pericolul unei confruntări deschise, relevând astfel slabiciune sau frică150. Poate fi, de
asemenea, o acţiune premeditată pentru a obtine succesul cu forţe minime pe considerentul
că influenţarea conştiinţelor este mai putin riscantă decât violenţa fizică.
Dezinformarea este o armă cu tehnici şi metode specifice, însă şi o stare de spirit
rezultată din adăugarea dimensiunii ideologice de „război total", ca extrapolare a luptei la
nivelul întregii activitati sociale, atât militare cât şi economice. Nu există aproape nici o
situaţie conflictuală recentă în care, prin mijlocirea informatiilor, să nu se fi facut apel la
intoxicare sau la tentative de influenţare a comportamentelor unor categorii de public ţintă
prin înşelăciune, amăgire sau diversiune.
Dezinformarea este considerată ca un tip de mesaj, mai mult sau mai puţin explicit,
un fel de comunicare de tip special între dezinformator şi tinta sa. Poate lua forma unei
declaraţii, unui gest semnificativ sau a adoptării unei anumite atitudini. Pentru a se numi
dezinformare trebuie să existe alegerea deliberată, intenţia de manipulare sau exercitare a
influenţei. Mesajul nu este decât unealta cu care se caută ca un subiect selecţionat să
acţioneze în sensul dorit. Se dezinformează mai putin pentru a convinge, cât pentru a
conduce către un ţel care, de regulă, este ascuns. Se acţionează pentru a forţa alegerea unei
anumite direcţii de către o persoană sau grup, fără însă să li se permită libera apreciere.
Dezinformarea vizează destabilizarea unui grup, stat sau societăţi, subminarea
capacităţii sale de rezistenţă, fără a fi necesară punerea în acţiune a forţelor armate, ci poate
cel mult pregătirea condiţiilor pentru intrarea acestora în acţiune şi aceasta numai dacă
acţiunea militară se dovedeşte a fi absolut necesară. Cele două forme de luptă, cea fizică şi
cea psihică, se completează reciproc ceea ce permite o anumită variatie a nivelului de
violenţă în funcţie de condiţiile concrete.
Termenul în sine este de dată relativ recentă fiind utilizat în mediul sovietic
interbelic pentru a desemna un arsenal de mijloace mai mult sau mai puţin cunoscute
destinate influenţării guvernelor străine, discreditării opozanţilor politici, subminării
încrederii între aliaţii ostili Uniunii Sovietice, falsificării aprecierilor adversarilor privind
realitatea.151 Scopul dezinformării a fost definit ca fiind crearea unei realităţi false atât de
150
Jean Delumeau, Frica în Occident, vol.1, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986.
151
Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet Union, Public Opinion Quarterly 28, 1964.

98
convingatoare încât adversarul să o considere justă. În general, accentul este pus pe
ansamblul mijloacelor utilizate însă cu predilectie pe ascundere, disimulare şi acţiune din
interior.
În concluzie, dezinformarea poate fi definită ca ansamblul formelor, metodelor,
procedeelor prin care se urmăreşte schimbarea dirijată a comportamentului individual
si/sau de grup în scopul controlării şi direcţionării acestuia, prin inducerea unei realităţi
false, pentru a diminua şi slăbi capacitatea obiectivă de raportare la realitate. Scopul
dezinformării îl constituie finalizarea unor acţiuni ce vizează realizarea unor proiecte de
natura politică, militară, culturală, religioasă, diplomatică hotarâte de organul investit cu
putere în conducerea domeniului respectiv, care determina în special repartizarea
diferitelor mijloace avute la dispoziţie: campanii de presă, demonstraţii de forţă militară,
presiuni economice, manipularea conştiinţelor.
Conducerea operaţiilor de dezinformare stabileşte şi obiectivele, respectiv, opiniile,
atitudinile sau comportamentele pe care aceasta trebuie să le determine la ţintele
selectate.152 Conceptia şi conducerea acţiunilor de dezinformare trebuie să rămână
centralizate. Dezinformarea ca armă îşi ascunde cu grijă originea şi îşi camuflează intenţia
de transformare a ţintei într-un obiect manipulat, refuzându-i dreptul la trăsături şi
comportamente specifice.153
Este relevantă pentru înţelegerea particularităţilor dezinformării şi prezentarea unor
tipuri clasice de dezinformare154:
• ascunderea unei acţiuni - una dintre modalităţile cele mai comune, prin care se
urmăreşte construirea unei percepţii false a realităţii în cele mai mici detalii. Acest mod de
folosire a dezinformării, „deception game" cum îl numesc anglo-saxonii, se înrudeşte cu
camuflajul şi diversiunea prin punerea în joc a unei diversităţi de mijloace cuprinzând
obiecte false, deplasări false, trafic radio fals, informaţii false.
• Crearea neîntelegerilor dintre natiuni - uneori prin dezinformare se împiedică o
apropiere, se dizolvă o alianţă, se urmăreşte să se anihileze influenţa pe care o mare putere o
exercită într-un stat oarecare sau obţinerea unei rupturi ireversibile.

152
Lt. col. Constantin Hariuc, Protectia împotriva agresiunii psihologice, Ed. Militara, Bucuresti, 1994
153
Cosma, M., Protectia psihologica în actiunile militare, Note de curs, Ed. Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2000.
154
Liliana Petric, Zvonul şi dezinformare ca metode de influenţare în mediul militar, revista Academiei Forţelor Terestre,
2005

99
• Discreditarea unei personalităţi – prin diverse metode ca: zvonul, insinuările, campania
de denigrare, folosind interpretări tendenţioase ori documente falsificate.

ABORDĂRI EUROATLANTICE ALE INFLUENŢĂRII SOCIALE PRIN


STRATEGII DE COMUNICARE

La nivelul structurilor euroatlantice, fie ele entitǎţi statale sau organizaţii


problematica utilizǎrii strategiilor de comunicare pentru a influenţa în sens favorabil opinia
publicǎ este o coordonatǎ importantǎ, în special a managemntului conflictelor. O succintǎ
trecere în revistǎ a unor sisteme de management al influenţǎrii utilizate de structuri
euroatlantice în conflicte recente poate fi utilǎ pentru înţelegerea evoluţiei acestui model de
influenţare socialǎ.

Strategii de comunicare utilizate pe timpul unor conflicte militare recente


Pentru a marca cele mai importante momente ale evoluţiei strategiilor de comunicare
utilizate de diferite entitǎţi statale şi organizaţionale am selectat pentru o succintǎ analizǎ cele

100
douǎ conflicte din Golf şi experienţele NATO în zona Balcanicǎ pentru cǎ le considerăm
reprezentative din punctul de vedere al tentativelor de influenţare socialǎ prin intermediul
comunicǎrii.

Coordonate ale politicilor de informare publicǎ utilizate în operaţia Desert


Shied/Storm
“Datorită conflictelor actuale televizate, imaginile vor avea un rol mai important în
câştigarea şi menţinerea sprijinului public pentru efortul de război decât ştirile
obişnuite”155.
Operaţia Desert Storm a reprezentat, la vremea respectivă, o demonstraţie uluitoare
de precizie şi eficienţă coroborată cu abilitatea fără precedent de a transmite imaginile şi
sunetele câmpului de luptă către audienţe din întreaga lume.
Din acest punct de vedere, acest conflict a reprezentat o culme a revoluţiei
tehnologice atât în modul de ducere a acţiunilor de luptă cât şi în cel de relatare a acestora de
către presă.
Saddam Hussein a fost aparent convins, pe baza unor informaţii despre războiul din
Vietnam, că poate câştiga, ceea ce el numea Mama tuturor Bătăliilor, prin intermediul unei
campanii de manipulare mass-media.
Conştientizând importanţa mass-media, membrii congresului American au eludat
procedurile parlamentare adresându-se, uneori, direct lui Saddam de la tribuna congresului în
cadrul unor dezbateri televizate cu puţin timp înainte de luarea deciziei de începere a
conflictului. Aceiaşi dinamică a fost remarcată şi în timpul crizei ostaticilor din Iran.156
Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor Statelor Majore de la acel moment,
Generalul Colin Powell a remarcat că un element important al succesului în această campanie
avea să fie înţelegerea corectă şi matură a relaţiilor publice şi abilitatea de a le utiliza pentu
susţinerea obiectivelor militare. Într-un discurs ţinut la Universitatea Naţională de Apărare, în
decembrie 1990, el a abordat această temă amintind celor prezenţi că liderul militar trebuie să
fie atent la componentele politice şi de presă ale muncii sale. “Din momentul în care, din
punct de vedere operaţional, totul este pus la punct şi funcţionează aşa cum trebuie,

155
John Leo, Lessons from a Sanitized War,. U.S. News and World Report , 18 Martie, 1991

156
David L. Altheide, Media Power, Beverly Hills, Calif. Sage Publications, 1985, p 299.

101
îndreptaţi-vă atenţia către mass-media pentru că puteţi câştiga bătălia sau pierde războiul
dacă nu vă prezentaţi corect povestea”.157
Concepţia operaţiilor în acest conflict a fost semnificativ influenţată de sensibilităţile
create de prezenţa mass-media în teren şi, în special, de modul în care operaţia va fi
prezentată publicului. Ideea generală era desfăşurarea unor atacuri concentrate asupra
centrelor de gravitate din Irak pentru o perioadă scurtă de timp de ordinul zilelor. Obiectivele
operaţiei (atacuri împotriva regimului lui Saddam nu a poporului irakian, minimizarea
victimelor în rândul populaţiei civile şi a pierderilor colaterale, minimizarea pierderilor
americane şi aliate) priveau direct modul de ducere al acţiunilor de luptă prin prisma
prezentării lor de către mass-media pentru public. Dacă obiective precum cel de minimizare a
pierderilor proprii se putea obţine foarte uşor şi cu riscuri minime prin bombardarea masivă a
capitalei inamicului, imaginile cu rezultatele unei asemenea acţiuni asupra civililor
nevinovaţi făceau o asemenea abordare inacceptabilă.
Saddam, la rândul său, a fost mai iscusit în propaganda pre-conflict decât la
conducerea acţiunilor militare. El declara158 că trupele sale vor face ca inamicii să înoate în
propriul sânge, iar mass-media era foarte receptivă la astfel de mesaje, inclusiv la cele
referitoare la un arsenal chimic şi biologic cu care se lăuda. De asemenea, el susţinea că
trupele sale sunt dispuse să accepte pierderi pe care americanii nu le-ar accepta159.
Pentagonul a diseminat în întreaga mass-media cu informaţii despre unele imagini
dintr-un satelit secret care arătau aproximativ 250.000 de soldaţi irakieni şi 1500 de tancuri
masate la graniţa cu Arabia Saudită. Acest fapt a fost o dezinformare, iar când Pentagonul a
refuzat să pună la dispoziţie imaginile unii jurnalişti au cumpărat de pe piaţa liberă imagini
din satelit de aceiaşi calitate şi grad de detaliere ale aceleiaşi regiuni, în aceiaşi perioadă de
timp şi în care nu apăreau trupe irakiene nicăieri în apropierea graniţei. Dar, la momentul la
care aceste adevăruri ieşeau la suprafaţă, acţiunile militare deja demaraseră160.
Pe de altă parte, faptul că în general armata americană s-a bucurat de un nivel
rezonabil de credibilitate din partea mass-media pe timpul conflictului este atribuit
secretarului apărării Dick Cheney şi generalului Powell care au decis să nu vorbescă decât

157
Woodward, The Commanders, New York, Simon and Schuster, 1991, p 155
158
Norman Friedman, Desert Victory: The War for Kuwait, Annapolis, Maryland, Naval Institute Press, 1991, p 8
159
Fred Bruning, .The Vietnam Lessons George Bush Forgot,. Maclean.s February 18, 1991, p 13.
160
Ian Urbina, This War Brought to You by Rendon Group, Asia Times, November 14, 2002

102
despre lucruri despre care sunt absolut siguri161. Armata a învătat, din propriile greşeli în
special faptul că modul în care o campanie militară este prezentată de mass-media contribuie
la succesul de pe câmpul de luptă.
Ca parte a strategiei de comunicare utilizată în acest conflict, Comandamentul Central
al Armatei Americane (CENTCOM) a stabilit un Birou Întrunit de Informare Publică în
Dahran şi ulterior altul în Riyadh. În biroul din Dahran au lucrat şi reprezentanţi ai
Ministerului Informaţiilor din Arabia Saudită care se ocupau de mass-media saudită 162.
La început au fost aproximativ 1000 de reporteri acreditaţi, dar numărul lor a crescut
la peste 1600 la momentul lansării ofensivei terestre. Dintre aceştia, 192 au primit
permisiunea de a se alătura unităţilor combatante în 24 de media-pools diferite. Marea
majoritate a acestor jurnalişti erau cunoscuţi sub numele de “luptători de hotel” pentru că
stăteau în hoteluri din Riyadh sau Dhahran aşteptând şi fiind total dependenţi fie de
briefingurile militare fie de informaţiile furnizate de alţi jurnalişti care fuseseră cooptaţi în
media-pools.163
Briefingurile şi grupurile de jurnalişti cărora li se permitea accesul la trupe au fost
caracteristicile principale ale strategiei de comunicare adoptată şi care era menită să asigure
un control strâns asupra informaţiilor, control dus până la limita cenzurii. Din punct de
vedere managerial ţinerea sub control a unui număr fără precedent de mare de jurnalişti a fost
o sarcină extrem de complicată iar media pools au fost chiar o necesitate.
Numărul de locuri în aceste grupuri de jurnalişti era limitat şi era împărţit între
reproteri, cameramani, fotoreporteri sau tehnicieni. Având în teren peste 50.000 de militari,
sistemul a permis numai pentru 16 jurnalişti acces la toate unităţile din teren. Materialele de
presă erau înaintate pentru verificare din punct de vedere al securităţii informaţiilor ceea ce
oferea armatei controlul absolut asupra acestor materiale.164 Teoretic, reporterii nu aveau
voie să se deplaseze cu propriile mijloace de transport sau să utilizeze telefoanele celulare
sau orice alte mijloace de transmisie independente, nici măcar sistemul de telefonie saudit.
Politica de informare publică pentru această operaţie era foarte strictă şi cuprindea
prevederi conform cărora reprezentanţii mass-media trebuiau escortaţi permanent, iar ştirile

161
Pete Williams, The Persian Gulf, The Pentagon, The Press,. Defense .91 (May/June 1991), p 10.
162
DoD Final Report to Congress: “Conduct of the Persian Gulf War, April, 1992
163
Braestrup, P. “Censored.” New Republic, 11 Februarie 1991, pp 16-18.
164
Marder, Murrey. “Operation Washington Shield.” Nieman Reports 53 (Winter 1999 / Spring 2000), pp 57-63.

103
trimise în redacţii erau însoţite de o precizare: informaţiile au fost verificate de structurile
militare de securitate a informaţiilor.165
La 14 februarie 1991, Pentagonul a publicat un ghid privind accesul reprezentanţilor
mass-media la informaţii privind conflictul care nu ar fi trebuit publicate pentru a nu pune în
pericol vieţi omeneşti sau securitatea operaţională.166
Sentimentul pe care reporterii îl trăiau era acela că se simţeau ca un grup de
pensionari aflaţi într-o excursie organizată.167
Briefingurile militare erau principala sursă de informaţii oficiale pentru jurnaliştii
necoopataţi în media pools, deşi rareori se furnizau informaţii utile în aceste briefinguri.
Dintr-un anumit punct de vedere, situaţia era de înţeles având în vedere că briefingurile erau
transmise live de televiziuni şi puteau fi urmărite şi de irakieni, dar acest considerent era
împins la extrem prin refuzul de a furniza răspunsuri la cele mai simple întrebări.
La începutul lui februarie 1991, un articol din Newsweek descria apariţiile
generalului Schwarzkopf la briefinguri ca făcând parte dintr-un plan de dezinformare mai
amplu orchestrat zilnic de Casa Albă, Pentagon, Departamentul de Stat şi CIA168.
Briefingurile de presă de la Dhahran au fost suspendate după lansarea ofensivei terestre pe 23
februarie, 1991.
Dintre cei aproximativ 1200 de jurnalişti, care nu intrau în sistemul de media pools şi
datorită briefingurilor de presă suspendate, mulţi au ales să încerce experienţa relatărilor fără
sprijinul armatei. Ei plecau din hotelurile unde erau cazaţi în vehicule proprii, se alăturau
unităţilor saudite şi cu ajutorul mijloacelor proprii transmiteau materiale din teren. Cel mai
cunoscut reporter independent a fost fără îndoială Peter Arnett, deţinător al premiului Pulitzer
pentru materialele transmise din Vietnam, care a rămas în Bagdad să relateze rezultatele
bombardamentelor americane.
Strategia de informare publică aleasă şi pusă în practică, cu toate că a restricţionat
sever libertatea de mişcare a reporterilor, a făcut ca acest conflict să fie prezentat, în general,
ca un succes important al armatei169. Jurnaliştii s-au arătat nemulţumiţi de faptul că sistemul
media pool i-a izolat practic de acţiunile desfăşurate pe câmpul de luptă. Până la sfârşitul
165
DeParle, J. “Long Series of Military Decisions Led to Gulf War News Censorship.” New York Times, 5 Mai 1991.
166
U.S. Congress. Senate. Committee on Governmental Affairs. Pentagon Rules on Media Access to the Persian Gulf War –
102nd Congress, First Session. 20 Februarie 1991, p. 756.
167
Peter Schmeisser, .Shooting Pool: How the Press Lost the Gulf War, II The New Republic, (Martie 18, 1991), p 22.
168
Ann McDaniel and Howard Fineman, How the Administration Wages its PR War,. Newsweek (Februarie 11, 1991)
169
Pete Williams, .The press and the Persian Gulf War.. Parameters XXI, no. 3 (Autumn 1991), p 7.

104
conflictului trei procese separate au fost intentate armatei americane pe aceste considerente,
dar în toate cele trei cazuri curtea a dat dreptate armatei în dreptul său de a restricţiona
accesul la informaţiile despre conflict.170
Caracteristica principală a strategiei utilizate a fost controlul aproape total asupra
relatărilor de presă din zona de conflict. Unul dintre exemplele relevante în acest sens a fost
prezentarea hiperbolizată făcută duelului dintre reachetele Patriot şi Scud. Deşi 93% dintre
muniţiile lansate asupra Irakului nu erau ghidate decât prin forţa gravitaţională, militarii
prezentau insistent muniţiile inteligente, gen Patriot în faţa presei. Acest aşa zis duel Patriot-
Scud reprezenta doar o faţetă a conflictului, dar cu toate acestea în prima săptămână a
conflictului aceste interceptări au constituit imaginea conflictului în general.
Faţă de orizontul de aşteptare proiectat prin mass-media, rata de succes a rachetelor
Patriot nu a fost de fapt aşa cum fusese prezentată. Dacă la începutul lunii martie preşedintele
Bush anunţa171 cu emfază interceptarea a 41 din 42 de rachete Scud, iar după conflict
guvernul Israelian şi fabricantul, Rayerton Corporation, anunţau o rată de succes de 44% a
interceptărilor, în octombrie oficiali militari americani şi israelieni172 anunţau o rată de succes
sub 20%.
Bătălia de la Khafji173 a fost o altă ilustrare a modului în care Pentagonul a încercat să
menţină controlul asupra fluxului informaţional şi a constituit un punct de cotitură în relaţiile
cu mass-media în acest conflict. Pe 31 ianuarie, 1991, forţele coaliţiei au reluat controlul
asupra oraşului Khafji de la forţele irakiene. Timp de 18 ore, reporterii nu au avut acces în
zonă, iar singurele informaţii despre ce se întâmpla erau furnizate prin briefingurile militare.
Din motive politice, Pentagonul a dorit să creeze impresia că acestă bătălie era dusă şi
câştigată cu uşurinţă de forţele armate aliate ale Arabiei Saudite cu un simbolic sprijin
American.
Această bătălie a subliniat dorinţa de a prezenta faptele dintr-un anumit unghi pentru
a demonstra că obiectivele militare coincideau cu cele politice. Cu toate măsurile luate unii

170
Reprezentate de centrul pentru drepturi constituţionale, 11 publicaţii au introdus acţiuni în instanţă în timpul războiului
din Golf împotriva Pentagonului. Publicaţiile The Progressive, Nation, Harper’s, In These Times, Pacific News Service, The
Guardian, Mother Jones, The L.A. Weekly, The Village Voice, The Texas Observer, and Pacifica Radio News împreună cu
câţiva scriitori şi profesori au contestat ca neconstituţionale restricţiile impuse media în acest conflict.
171
Alocuţiunea Preşedintelui american George W.Bush în timpul unei vizite efectuate la fabrica unde se produceau
rachetele patriot, Raytheon Corporation, Massachusets, The New York Times, 7 Martie, 1991.
172
Israel plays down effectiveness of Patriot Missile, The New York Times, 31 octombrie 1991.
173
Garland, Malcolm W., Khafji: a Combat Simulation. Monterey, Ca, Naval Postgraduate School, 1991.

105
reporteri au reuşit să intre în zonă, iar versiunea prezentată de brieferii militari nu s-au
dovedit a fi cele adevărate.
Mesajul cel mai important pe care militarii au dorit să îl transmită prin mass-media a
fost acela că acest conflict este unul curat. Pentru realizarea acestui obiectiv s-a căutat ca în
imaginile difuzate de televziuni să apară cât mai puţin sânge uman sau distrugeri provocate
de bombardamente sau acţiuni de luptă. În general, Pentagonul a reuşit acest lucru, mergând
până la interzicerea accesului presei la baza aeriană de la Dover unde erau aduşi militarii
ucişi în luptă. Nu au existat sicrie acoperite cu drapele în acest conflict. Singurele imagini de
luptă difuzate au fost asemănătoare unor jocuri video şi erau imagini, cu incrucişări reticulare
suprapuse pentru a demonstra precizia, luate de camerele de luat vederi ale rachetelor care
loveau diferite obiective în Irak. Nu au fost difuzate niciodată imagini ale unor rachete care
nu loveau ţintele.
Informaţiile prezentate publicului includeau până la saturaţie date referitoare la tipuri
de echipamente militare utilizate, tonajul bombelor, numărul de zboruri efectuate pe zi, dar
niciodată despre ce însemnau toate acestea din punct de vedere al efectelor produse.
La rândul său, guvernul irakian a ridicat toate restricţiile de cenzură pentru jurnalişti
permiţându-le să filmeze efectele bombardamentelor, distrugerile provocate şi resturi umane
scoase din dărâmături. Instituţiile mass-media occidentale nu au difuzat decât foarte puţine
astfel de imagini.174
În acest conflict controlul foarte strâns şi complicitatea mass-media au creat o
imagine care a fost vândută publicului. Din punctul de vedere al controlului, responsabilii cu
informarea publică audiaţi după conflict într-o comisie senatorială au recunoascut că
restricţiile impuse presei au depăşit limitele necesare pentru asigurarea securiţării
operaţionale şi a trupelor.175
Strategia de informare publică utilizată a fost marcată de restricţionarea accesului
mass-media încă de la începutul operaţiilor şi dezvoltarea către o politică de izolare a mass-
media. Avantajul a fost acela că trupele erau la distanţe mari unde jurnaliştii nu au avut
acces. De asemenea mass-media a depins de armată pentru asigurarea transportului,

174
Laurie Garrett de la Newsday a fost unul dintre puţinii care au văzut caseta cu filmul needitat al bombardării adăpostului.

175
Sharkey, Jacqueline. “Collective Amnesia.” American Journalism Review 22 (October 2000) p 20-34.

106
comunicaţiilor şi a informaţiilor. Rolul mass-media a fost complementar obiectivelor
militare. S-a creat o competiţie acerbă între reprezentanţii diferitelor mass-media pentru a fi
incluşi în media pools. Toţi aceşti factori au permis militarilor să deţină controlul asupra
materialeleor de presă transmise şi să limiteze transmiterea ştirilor despre aspectele negative.
Acest conflict a fost ilustrat ca un succes major fără a se prezenta practic nici o bătălie
majoră.
Din perspectiva acestei lucrări, se poate concluziona că deşi pe termen scurt această
strategie de comunicare a dat roade efectele sale pe termen mediu nu au fost benefice.
Succesul iniţial, obţinut însă cu sacrificarea unor principii clasice ale comunicării pe timpul
conflictelor, dintre care cel mai important a fost cel al difuzării de informaţii adevărate, s-a
transformat repede, imediat după conflict în insucces pe măsură ce informaţiile “vândute” ca
adevărate în timpul conflictului erau demontate şi demonstrate ca fiind neadevărate. Un alt
aspect care a trezit suspiciuni încă de la început a fost cel al limitării până la interzicere a
accesului reprezentanţilor mass-media la evenimente. Acest gen de limitare este justificabil
până la un punct, din motive de securitate, dar dincolo de acest punct devine control sever
care un poate avea efecte benefice pentru organizaţia militară. Probabil că din perspectiva
comandanţilor acest gen de strategie de comunicare la conflict este cea ideal. Din păcate
chiar dacă s-ar ajunge la această concluzie într-un conflict actual acest lucru nu ar mai fi
posibil atât datorită evoluţiilor din zona mass-media, cât şi a progresului tehnologic în
domeniul comunicaţiilor. Sunt de reţinut totuşi unele tehnici utilizate cu mar fi media-pools
şi briefingurile de presă, tehnici care pot fi valorificate în orice altă strategie de comunicare
în timpul conflictelor.

Informarea publică în operaţiile NATO din Balcani


Având în vedere apartenenţa ţării noastre la Alianţa Nord-Atlantică şi la Uniunea
Europeană, am considerat că este utilă explorarea experienţelor în domeniul informării
publice, ca metodă de influenţare socială, ale NATO ca organizaţie, pe timpul operaţiilor
derulate în Balcani, pentru a descoperi cum gestionează o organizaţie internaţională problema
influenţării sociale, în special prin intermediul comunicării.

Experienţa IFOR-SFOR, Bosnia şi Herţegovina

107
În urma semnării la 14 decembrie 1995 a Acordului de pace de la Dayton, care a pus
capăt războiului de patru ani din Bosnia şi Herţegovina, ONU a mandatat NATO să
supravegheze şi să impună o încetare a focului durabilă între foştii beligeranţi.176
La 20 decembrie 1995, o forţă multinaţională condusă de NATO, numită
Implementation Force (IFOR) a declanşat operaţia Joint Endeavour. La 20 decembrie 1996, o
coaliţie de forţe NATO, mai redusă, numită Stabilization Force (SFOR) a înlocuit IFOR.
Pentru Operaţia Joint Guard, SFOR a primit la început un mandat de 18 luni.
Iniţial IFOR şi apoi SFOR au desfăşurat în Bosnia o campanie de informare menită să
preia şi să menţină iniţiativa prin diseminarea oportună şi eficientă de informaţii privind
misiunea forţelor. Campania de informare viza la un ansamblu de activităţi bazate pe
informaţii, coordonate şi sincronizate la nivelul forţei. Această campanie a avut trei
componente:
• O campanie de informare publică menită să asigure credibilitatea NATO în media
internaţionale pentru a câştiga sprijinul opiniei publice din statele participante, executată de
structurile şi ofiţerii de relaţii publice ai misiunii.
• O campanie de operaţii psihologice (PSYOPS) menită să influenţeze populaţia şi liderii
locali în sensul sprijinirii forţelor aliate, care a fost executată în principal de unităţile
PSYOPS americane.
• O camapnie de informare CIMIC (Cooperare Civili-Militari) menită să informeze
audienţele în legătură cu acţiunile de cooperare civili-militari şi pentru a ajuta populaţia
locală executată în principal de elemente CIMIC americane.
Încă din primele faze ale planificării operaţiilor s-a luat în considerare rolul pe care
informarea publică îl va juca. Pentru că sprijinul public a fost apreciat ca fiind un element
important care putea contribui la succesul operaţiilor, structurile de informare publică au
primit sarcina de a câştiga şi menţine un nivel ridicat de înţelegere a misiunii.
“Informarea publică a fost unul dintre elementele de putere utilizate de comunitatea
internaţională şi de liderii militari pentru a modela mediul operaţional, pentru a descuraja
conflictele potenţiale şi a rezolva eventualele crize din Bosnia."177 La momentul dislocării în
teatrul de operaţii din Bosnia, IFOR stabilise o structură consistentă de informare publică

176
Cadrul General al Acordului de pace şi textul intergral cu anexele este disponibil pe siteul NATO (http://www.nato.int)
177
Cdor. Mark Van Dyke, şeful structurii de informare publică a IFOR, briefining prezentat la NATO în grupul ad-hoc
pentru probleme de cooperare în misiuni de menţinere a păcii, 11 aprilie 1997, de pe siteul http://www.nato.int/ifor/afsouth

108
(aproximativ 90 de persoane) care trebuia să asigure activitatea de informare publică pentru
întreaga misiune.
Elementele principale ale structurii erau birourile de informare publică ale IFOR şi
Corpului NATO de Reacţie Rapidă (ARRC) precum si Centrul de Informare şi Presă Aliat
(CPIC) din Sarajevo178. Biroul de informare Publică al IFOR coordona activităţile de
informare publică pe baza documentelor primite de la cartierul general NATO şi de la
SHAPE. Biroul de informare publică de la ARRC răspundea în principal de activitatea de
informare publică desfăşurată în cadrul operaţiilor terestre din Bosnia. Marea majoritate a
operaţiilor de informare publică se derulau în Sarajevo unde era comandamentul IFOR şi o
mare densitate de organizaţii internaţionale şi de presă.

Legături NATO Yugo PI


Naţionale

Non-NATO SHAPE Croat PI

IFOR PIO BIH PI


UN

NGOs FYROM PI

ARRC PIO Sarajevo Zagreb AFSOUTH


CPIC CPIC PIO

Div HQ ARRC CPIC AF sub Land


PIO cell PIC south sub
PIC

Div HQ sub Units sub


Units PIO PIC Units sub
PIC
PIC

Figura nr. 8 Structura de informare publică IFOR


178
Vezi figura 8

109
CPIC a fost iniţial amplasat în hotelul Holiday Inn din Sarajevo, iar după alegerile
locale din septembrie 1997 a fost mutat în Tito Barracks, tot în Sarajevo.
Pentru a-şi atinge eficient ţinţele, mesajele IFOR trebuiau să convingă mai întâi
reporterii care mediau accesul la audienţe. În acest sens IFOR trebuia să-şi definească
credibilitatea. Pentru a câştiga credibilitatea necesară informarea publică a IFOR trebuia să
descrie evenimentele aşa cum erau, să ofere cât mai multă informaţie, să fie gata să răspundă
întrebărilor ziariştilor. Pentru a-şi asigura vizibilitatea mesajelor, IFOR a adoptat o politică de
informare pro-activă destinată să atragă interesul presei faţă de operaţiile desfăşurate.
Strategia de informare publică adoptată s-a bazat pe trei principii:
• O politică de informare proactivă;
• Deschidere în asigurarea accesului mass-media;
• Furnizarea de informaţii complete, exacte şi oportune.
Au fost organizate numeroase oportunităţi de presă cu mar fi conferinţe de presă
zilnice, difuzarea de informaţii şi comunicate de presă în mod regulat, interviuri cu diferiţi
comandanţi, accesul la activităţile cu populaţia civilă, precum şi la misiunile unor patrule
militare. Scopul era acela de a introduce operaţiile IFOR pe agenda media şi de a exploata
toate oportunităţile pentru a transmite mesajele dorite.
Condiţiile din Bosnia au impus IFOR să ofere presei libertate de mişcare şi acces
liber în întregul teatru de operaţii. Cu toate acestea, călătoria liberă prin Bosnia rămânea o
intreprindere riscantă. Între aprilie 1992 şi decembrie 1995, 45 de jurnalişti şi-au pierdut
viaţa în încercarea de a relata conflictul din Bosnia.
Singura condiţie impusă de IFOR a fost ca jurnaliştii care doreau acces la unităţi
din cadrul forţei să solicite aceditarea la structurile de informare publică ale IFOR. Permisul
eliberat permitea jurnaliştilor să intre şi să iasă liber din Bosnia, precum şi în bazele militare
ale IFOR. Deşi în anumite condiţii jurnaliştii puteau beneficia de echipament militar sau
puteau avea acces la echipamente de comunicaţii, ei trebuiau să îşi asigure singuri cazarea şi
hrana. Această politică de acces liber în teatrul de operaţii a scos la iveală o mare problemă
internă a organizaţiilor militare, naţionale sau tip coaliţie, şi anume cea a vitezei de circulaţie
a informaţiei.
Transmiterea informaţiei prin lanţul de comandă este o activitate de durată pentru
că fiecare nivel al ierarhiei trebuie să proceseze informaţia înainte de a o înainta mai departe.

110
În operaţii multinaţionale durata aceasta este şi mai mare pentru că este posibil ca fiecare
nivel să vorbescă o altă limbă. Un flux informaţional transmis prin lanţul de comandă nu
poate concura în nici un fel cu viteza de transmitere a informaţiilor de către mass-media
(figura nr. 9)

Public IFOR

Satelit direct ARRC

junalist
Divizie

Brigadă

Evenim grupa Pluton Comp Batalion

Figura nr. 9 Factorul timp în transmiterea informaţiilor

Provocarea este generată de dezechilibrul evident între abilitatea jurnaliştilor de a


transmite informaţii (uneori în direct) şi nevoia sistemului militar de a procesa informaţiile
înainte de a le transmite mai departe.
În primul rând, jurnaliştii sunt mai rapizi. Tehnologia modernă dă posibilitatea
acestora de a transmite un eveniment în desfăşurare în direct (dacă se găseşte la faţa locului),
chiar şi prin telefon sau video telefon către redacţie şi de acolo în câteva minute ştirile ajung
la largi audienţe internaţionale.
Prin comparaţie fluxul de informaţii din sistemul militar este mult mai lent. Un
militar aflat la faţa locului va trebui să informeze eşalonul superior şi acest proces se va
repetat până când informaţia ajunge la un nivel suficient de înalt unde să se decidă dacă
aceasta poate fi făcută publică.

111
În al doilea rând, jurnalistului i se poate cere propria părere sau interpretare a
situaţiei pe baza informaţiilor pe care le are la dispoziţie la momentul transmiterii
informaţiei. Informările militare se bazează în mod normal pe fapte şi mai puţin pe impresii.
Astfel, transmiterea informaţiilor poate fi întârziată de încercările de a confirma sau completa
faptele.
Competiţia de pe piaţa mass-media face ca întâietatea în transmiterea unei
informaţii să fie mai importantă decât acurateţea informaţiei respective. Acest fapt face ca
jurnaliştii să intre în direct pentru că ceva se întâmplă deşi este neclar ce anume.
Operaţiile NATO din Bosnia au scos la iveală importanţa unui lant de informare
separat. În mai multe situaţii, ofiţerii de relaţii publice au fost informaţi la timp despre
anumite evenimente şi acest lucru le-a permis să poată răspunde mult mai bine la solicitările
de informaţii ulterioare.
Nici o procedură nu este perfectă şi se poate întâmpla ca jurnaliştii să afle despre
unele evenimente înaintea militarilor. Acest lucru este cu atât mai posibil să se producă în
operaţii de sprijin al păcii unde jurnaliştii au un grad mare de liberate de mişcare în teatrul de
operaţii.
Strategia de informare publică adoptată a permis IFOR şi SFOR să asigure un flux
constant de informaţii către jurnaliştii din teatru. Activităţile de informare publică desfăşurate
au cuprins printre altele:
• Briefinguri zilnice de presă, la ora 11.00 la centrul de presă din Sarajevo: cele
mai importante modalităţi de a transmite informaţii către presă şi orientate în special asupra
operaţiilor şi evenimentelor ultimelor 24 de ore. Frecvenţa acestor briefinguri a scăzut
progresiv de la 7 pe săptămână la 5 şi în ultima peritada când tempoul operaţiilor s-a liniştit
la unul pe săptămână.
• Răspunsurile la întrebările presei: orice jurnalist putea suna la centrul de presă
al forţei pentru a se informa asupra operaţiilor desfăşurate. Programul centrului de presă era
în aşa fel conceput încât să acopere 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână.
• Oportunităţi de presă pentru reporteri şi pentru fotografi, prin selectarea a cât
mai multe activităţi la care presa avea acces. Acest gen de acţiuni au fost mai intense în
perioada SFOR.

112
• Producerea şi punerea la dispoziţia jurnaliştilor de materiale ilustrative, cum
ar fi fotografii sau hărţi cu operaţiile marcate clar pe acestea.
Principala contribuţie a informării publice la îndeplinirea misiunii a constat în
obţinerea sprijinului opiniei publice din ţările participante faţă de operaţiile NATO. Pe timpul
desfăşurării operaţiilor, opinia publică din aceste ţări a demostrat fie sprijin fie o atitudine
neutră faţă de operaţii. Nu au existat controverse majore la nivelul guvernelor ţărilor
participante pe timpul desfăşurării misiunii IFOR şi inclusiv pe timpul tranziţiei de la IFOR
la SFOR.
Campania de informare publică a fost proiectată pe principii care au servit atât
comandanţilor cât şi nevoilor de informare ale publicului. Prin furnizarea de informaţii
complete, corecte şi oportune, informarea publică a reuşit să construiască credibilitatea
misiunii în faţa presei şi audienţelor naţionale şi internaţionale. Acest fapt a redus
probabilitatea publicării de ştiri negative fără justificare şi, atunci când a fost cazul,
IFOR/SFOR a avut posibilitatea să includă în ştiri şi propriile mesajele.
În urma studierii experienţelor operaţiilor NATO din Bosnia se pot trage câteva
concluzii:
• Felul în care mass-media prezintă evenimentele joacă un rol important în
succesul sau insuccesul unei operaţii şi oferă fundamentul pe care se formează atât opinia
publică cât şi opinia elitelor. Structurile informare publică oferă un interlocutor pentru
reporteri pe tema operaţiilor reducând probabilitatea relatărilor incorecte sau rău inteţionate.
• În operaţii şi în relaţiile interpersonale sau interinstituţionale percepţiile sunt
uneori mai importante decât realitatea. Percepţiile sunt influenţate de mass-media şi singura
armă la îndemână în relaţia cu jurnaliştii este o politică adecvată de informare publică.
• Stabilirea unui lanţ de informare, altul decât cel de comandă, este o opţiune de
luat în calcul, pentru a compensa viteza cu care mass-media relatează evenimentele.
• Delegarea de autoritate către nivele inferioare. Mandatarea comandantului din
teren să poată vorbi cu presa în anumite limite. Obţinerea de aprobări naţionale pentru orice
contact cu presa este consumatoare de timp şi contribuie la ratarea oportunităţilor de presă.

Campania aeriană Kosovo

113
"Acum nu mai avem nevoie de ziare. Putem utiliza televiziunea pentru că acesta te
transportă fără cenzură, fără comentarii, direct în sufrageria opiniei publice. Cred că acesta
este un mare avantaj."179
Campania din Kosovo a fost cea de a doua operaţie NATO după Bosnia. Strategia de
comunicare utilizată de aliaţi încă de la începutul campaniei a ridicat o serie de semne de
întrebare atât în rândul jurnaliştilor occidentali cât şi a celor sârbi. “Ca reprezentant al presei
libere sunt destul de conştient de nevoia de informare, indiferent de ce parte a părţilor aflate
în conflict te găseşti. Opinia publică trebuie informată asupra dezbaterilor pe plan
internaţional dar şi asupra aceea ce se întâmplă pe teren. Dar în loc de fapte necenzurate tot
ce auzim este numai propagandă de război."180
Obiectivele operaţionale ale NATO în campania începută pe 23 martie 1999 ar putea
fi considerate limitate: scoaterea trupelor sârbe din Kosovo, intrarea trupelor NATO în
Kosovo şi reîntoarcerea refugiaţilor. NATO a descoperit însă că pentru atingerea acestor
obiective trebuie să disloce trupe ca pentru un conflict major. NATO a început cu 300 de
avioane în speranţa că un avertisment va fi de ajuns.
Dar Milosevic s-a dovedit a fi gata să suporte consecinţele aşa că NATO a trebuit să
disloce de cinci ori mai multe avioane care au lansat până la finalul campaniei 23.600 de
bombe şi rachete asupra Yugoslaviei atacând o gamă largă de obiective, inclusiv zone urbane
cum ar fi Belgradul, într-o campanie care a durat 78 de zile. Drept rezultat, în opinia publică
s-a creeat percepţia unei disproporţii între scop şi mijloacele alocate pentru atingerea
acestuia.
Conflictul a devenit, de asemenea, un subiect de mare interes şi pentru presă mai ales
după ce a părut că NATO producea distrugeri majore asupra Yugoslaviei şi asupra populaţiei
civile.
Problema pe care o are NATO ca alianţă este aceea că nu avea o singură opinie
publică de care să aibă grijă ci 19, în timp ce Milosevic nu avea nici o problemă cu opinia
publică din ţara sa pe care o controla şi acest lucru i-a permis să se concentreze asupra

179
NATO and the Media in Kosovo, discurs susţinut de Jamie Shea la forumul Forumul Crans Montana, Elveţia, 4 Aprilie,
2000, www.nato.int
180
"Yugoslavia: A State of Repression", publicată de Reporters Sans Frontières, în mai 1999, delaraţia lui Veran Matic,
editor al postului de radio sârb B92, post care a fost interzis de conducerea de la Belgrad de la începutul conflictului,
http://www.il.proquest.com/pqdauto

114
opiniei publice internaţionale. El a sperat că solidaritatea politică a NATO se va rupe înainte
de căderea Yugoslaviei.
Convingerea că NATO ducea un război just împotriva unui inamic rău a fost atât de
bine cultivată încât într-o primă fază nu era nici o problemă pentru media să se alăture acestui
efort care corespundea şi principiului obiectivităţii relatărilor.
Campania de informare publică atribuia eficient eticheta de genocid acţiunilor
sârbilor desfăşurate în Kosovo.181 Genocid ca şi terorism este un cuvânt des utilizat în
propaganda de război pentru a caracteriza acţiunile inamicului. El are ataşate reprezentări
grafice ale lagărelor morţii naziste şi sugerează tentative de a ucide populaţii întregi.
Pentru a argumenta utilizarea termenului liderii NATO aveau nevoie de statistici
impresionante cu numărul victimelor, poveşti despre teroarea sârbă şi imagini cu femei şi
copii prinşi în focul luptelor sau urcaţi în trenuri pentru a fi expulzaţi, pentru a permite şi
asocierile cu trenurile utilizate de nazişti pentru a duce prizonierii la Auschwitz.
La 19 aprilie, Departamentul de Stat American afirmă că aproape 500.000 de albanezi
din Kosovo erau daţi dispăruţi şi se presupunea că erau morţi. La 16 mai, secretarul apărării,
William S. Cohen, a declarat că aproape 100.000 de bărbaţi albanezi din Kosovo au fost
probabil ucişi. La 11 noiembrie, New York Times relatează într-un articol că după cinci luni
de investigaţii şi exhumări din 195 de cimitire care ar fi trebuit să conţină sute de mii de
cadavre nu au fost descoperite nici măcar o fracţiune din cele 500 sau 100 de mii de cadavre.
În total au fost descoperite 2108 cadavre în toată provincia şi nici o groapă comună.182
A fost, de asemenea, declanşat şi un proces de demonizare sprijinit de relatarea
faptelor dintr-un singur punct de vedere, rupte de contextul general istoric şi alimentate cu
dezinformări de genul celei difuzate de postul britanic ITN care a relatat despre un aşa zis
lagăr al morţii la Trnopolje în 1992.183
Demonizarea şi continua prezentare a ştirilor privind diverse atrocităţi a creat un
mediu favorabil acuzaţiilor de genocid. Acest mesaj a creat un current de opinie favorabil
intervenţiei şi bombardamentelor NATO pentru stoparea acestei situaţii, fapt ilustrat elocvent
în cotidianul american New Republic unde este argumentată noţiunea de vină colectivă a
sârbilor.184
181
Edward S. Herman & David Peterson Genocide" in Kosovo?, revista Z, Mai 2000, http://www.intute.ac.uk/socialsciences
182
Sara Flounders, The News That Didn't Make The News, Censored 2000; http://www.netlibrary.com
183
Thomas Deichmann, "The Picture That Fooled the World," Living Marxism, Feb. 1997, http://merln.ndu.edu/
184
Stacy Sullivan, "Milosevic's Willing Executioners," New Republic, May 10, 1999, http://search.ebscohost.com/

115
Pe durata a 11 săptămâni, cât a durat campania aeriană împotriva Yugoslaviei,
telespectatorii din întreaga lume au ajuns să îl cunoască pe purtătorul de cuvânt al Alianţei
din acea vreme, Jamie Shea. El era cel desemnat să explice mersul operaţiilor militare
desfăşurate pentru a stopa campania de genocid etnic desfăşurată de Milosevic, sau greşelile
făcute în timpul operaţiilor – felul în care a fost posibil atacul asupra unui convoi în care au
fost ucişi civili nevinovaţi sau noaptea în care din greşeală a fost bombardată ambasada
chineză din Belgrad, unde trei oameni au fost ucişi.
NATO a organizat un centru de presă destul de târziu după începerea campaniei, la
sediul din Bruxelles, la iniţiativa SUA şi Marii Britanii. Centrul a fost încadrat cu ofiţeri din
aceste două state şi a avut în compunere 30 de oameni. Mulţi jurnalişti, care au luat parte la
conferinţele de presă din Bruxelles, erau sceptici în legătură cu acurateţea datelor furnizate de
oficialii organizaţiei.
Întrebarea era dacă NATO a făcut greşeli datorită confuziei sau grabei sau au fost
tentative deliberate de dezinformare.
La 29 martie 1999, la câteva zile după începerea operaţiilor militare împotriva
Yugoslaviei, NATO anunţa la Bruxelles că Fehmi Agani, consilierul liderului albanez
Ibrahim Rugova, a fost ucis împreună cu alţi cinci albanezi de trupele sârbe. Acest anunţ a
cauzat un sentiment de consternare şi indignare atât în rândul publicului cât şi al jurnaliştilor.
Fehmi, un profesor de sociologie, în vârstă de 66 de ani, era privit ca unul dintre cei mai
moderaţi şi respectaţi lideri albanezi din Kosovo. Anunţul uciderii lui a intrat pe prima
pagină a ziarelor de circulaţie internaţională, cotidiane britanice şi italiene publicând chiar
necrologuri pentru victime.185
Generalul britanic David Wilby, întrebat asupra circumstanţelor în care aceste
crime au fost produse a spus186 că informaţia provenea dintr-o sursă de încredere din Kosovo.
Nimeni din partea albaneză nu ştia cu exactitate ce s-a petrecut. La verificare, sursa “de
încredere” a generalului britanic s-a dovedit a fi Kosovo Information Center, structură
înfiinţată în Londra şi condusă de albanezi din Kosovo în exil. Unul dintre aceştia Hafiz
Gagica, a declarat în aceiaşi zi că Rogova ar fi rănit şi că nu se ştie unde s-ar găsi.

185
International Herald Tribune, 30 March, http://www.netlibrary.com
186
Conferinţă de presă a purtătorului de cuvânt NATO Jamie Shea şi a generalului David Wilby, sediul NATO, 3 aprilie,
1999, transcrispt, www.nato.int

116
Rugova a discutat ulterior cu corespondenţii străini de presă declarând 187 că este
bine şi că locuinţa sa nu a fost afectată în vreun fel. Milosevic la rândul său a exploatat fisura
din politica de comunicare a NATO şi a apărut la televiziunea sârbă într-o întâlnire cordială
cu Rugova la Belgrad în postura de negociator al unei soluţii paşnice a conflictului188.
Tranformarea unui zvon în informaţie oficială în prima săptămână a operaţiilor
militare pare să nu fie o greşeală ci o decizie deliberată pentru a înclina balanţa în favoarea şi
în sprijinul camapaniei aeriene la un moment în care publicul era sceptic în legătură cu
eficienţa bombardamentelor.
Atacul asupra convoiului de refugiaţi din 14 aprilie a subliniat limitele NATO în
procesul elaborării justificărilor. Avioanele NATO au bombardat două grupuri de refugiaţi în
regiunea Djakovoca din sud-vestul provinciei Kosovo, ucigând 75 de oameni, şi rănind alţi
40.189
La început ministrul german al apărării, Rudolf Sharping, a pus pe seama aviaţiei
sârbe atacul asupra convoiului190. Pe 16 aprilie, Jamie Shea împreună cu generalul Giuseppe
Marani au insistat la conferinţa de presă susţinută la Bruxelles că numai într-un singur caz
există confirmarea producerii de victime printre civili. Dar la acest moment deja presa vorbea
în termeni duri despre confuzia NATO iar opinia publică era şocată de acest incident.
Abia pe 19 aprilie NATO a recunoscut191 că a lovit cele două convoaie cu 12 avioane
care au lansat 9 bombe. A făcut de asemenea publică şi înregistrarea unuia dintre piloţi care
spunea că vehiculele din convoy erau de tip militar. Două zile mai târziu oficialii NATO
făceau declaraţii conform cărora înregistrarea făcută publică pe 19 aprilie un avea nici o
legătură cu atacul asupra convoaielor. Belgradul a profitat de această inconsecvenţă făcând
publică o presupusă convorbire dintre un pilot american şi un avion AWACS, în care cei din
AWACS îl incurajau pe pilot să continue bombardamentul în ciuda suspiciunilor pe care
pilotul le avea că în convoi ar fi civili. NATO a respins acuzaţiile ca fiind false.
Oficialii NATO şi-au cerut scuze pentru bombardarea convoaielor şi au spus că
regretă moartea civililor. Apoi şi-au cerut scuze pentru difuzarea de informaţii inexacte. Dar
în acelaşi timp, oficialii aveau grijă să sublinieze că totul este din vina regimului lui
187
Declaraţie redată pe siteul RFE/Rl newsline, vol. 3, no. 64, 99-04-01, www.rferl,org
188
Întâlnire relatată şi de RFE/Rl newsline, vol. 3, no. 64, 99-04-02, www.rferl,org
189
Şedinţa Consiliului de Securitate ONU, 14 mai, 1999, www.securitycouncilreport.org
190
Declaraţie făcută pe 15 aprilie de ministrul german al apărării Rudolf Sharping, www.usia.gov/kosovo
191
Conferinţă de presă a purtătorului de cuvânt NATO Jamie Shea şi a generalului Giuseppe marani, sediul NATO, 16
aprilie, 1999, transcrispt, www.nato.int

117
Milosevic. Acest lucru le-a permis să amintească zilnic despre violenţele comise de trupele
sârbe.
Informaţiile furnizate de NATO nu au fost totuşi atent verificate. Satele atacate cu
artileria, oraşele rase de pe suprafaţa pământului, scuturile umane şi gropile comune erau
menţionate fără a se oferi dovezi ale existenţei acestora. În acest timp autorităţile sârbe erau
încântate să difuzeze imagini prin care să demonstreze că acuzaţiile erau false, câştigând
puncte în credibilitate.
Atunci când NATO a făcut greşeli, una dintre justificări era lipsa de independenţă a
presei din Serbia. Pe 18 aprilie, Jamie Shea a făcut o declaraţie 192 lungă condamnând
controlul lui Milosevic asupra presei.
În procesul de comunicare al NATO au fost utilizate cifre aproximative, date
istorice discutabile şi un vocabular care avea menirea de a ilustra adversarul ca fiind
monstruos.
Pe 28 martie, Rudolf Sharping spunea că ceea ce se întâmplă în Kosovo este un
genocid, în timp de Jamie Shea afirma că peste 500.000 de oameni sunt alungaţi din acelaşi
loc, omiţând să menţioneze că cifra reprezenta rezultatul unui an întreg de ciocniri în
provincie şi nu perioada campaniei NATO. Termenul genocid a fost sistematic utilizat de
premierul Marii Britanii iar oficialii germani au comparat guvernul lui Milosevic cu cel al lui
Hitler. Poate cea mai importantă lecţie învăţată în această operaţie a fost nevoia de a elabora
o strategie media. Iată câteva dintre concluziile care se pot trage în urma acestui conflict:
• Una dintre caracteristicile războiului modern este şi asimetria ceea ce înseamnă că
este foarte posibil ca adversarul să nu posede forţe la paritate. Tocmai acest lucru
îi va permite acestuia să pozeze în victimă.
• Cine controlează terenul controlează şi imaginile şi aceasta a fost o problemă
majoră pe care NATO a avut-o în timpul campaniei aeriene. Nu au fost oameni pe
teren şi Milosevic a avut grijă ca în afara câtorva jurnalişti de încredere să nu fie
alţii.
• Victimele colaterale ale operaţiilor militare vor fi întotdeauna utilizate de adversar
în scopuri de propagandă.
• Imaginile nu pot fi combătute decât cu imagini.
192
Declaraţie a purtătorului de cuvânt NATO Jamie Shea şi a generalului David Wilby, sediul NATO, 18 aprilie, 1999,
transcrispt, www.nato.int

118
• Au existat două conflicte paralele: un conflict virtual cu care NATO a avut
probleme şi unul real pe care NATO l-a câştigat. Dar oamenii au văzut un
Milosevic care nu cedează, un NATO care nu câştigă, un NATO care face greşeli
şi omoară oameni nevinovaţi.
• NATO a avut succes în plan operaţional dar a avut probleme în ceea ce priveşte
campania de informare publică.

Abordarea informǎrii publice în timpul operaţiei Iraqi Freedom


Acest conflict a marcat din punctul de vedere al strategiilor de informare publică
folosite implementarea unei noi abordări, diferite, de cele utilizate până la acel moment, şi
anume cea a reporterilor “embedded” sau ataşaţi unor unităţi militare combatante.
Peste 700 de reporteri au acceptat provocarea de a deveni ataşaţi unor unităţi militare
combatante cu trupele americane şi britanice. Unităţile americane au avut ataşaţi 662 de
reporteri, iar cele britanice alţi 95. În scopul derulării optime a activităţilor cu presa
Ministerul Apărării britanic şi-a desf[şurat cu grijă capabilităţile de operaţii mass-media.193
Pentagonul, la rândul său, a revizuit vechea strategie de informare publică care impunea
ţinerea presei la distanţă şi a acceptat ideea jurnaliştilor ataşaţi unităţilor militare combatante
pentru că nu a dorit pe teren jurnalişti independenţi.
În conformitate cu dicţionarul Oxford, termenul de „embed” înseamnă a fixa ceva
strâns de un obiect solid sau într-o substanţă. Dicţionarul The American Heritage Dictionary
of the English Language, Fourth Edition194, descrie termenul "embedded" ca fiind fixarea
fermă într-o masă sau a deveni parte a unui întreg înconjurător.
Ghidul Departamentului Apărării American privind jurnaliştii ataşaţi unităţilor
militare, "Guidance on Embedding", avea nu mai puţin de 11 pagini. În terminologia militară
un reprezenatnt media „embeded” este jurnalistul care rămâne cu o unitate militară pe o
perioadă mare de timp, probabil săptămâni sau chiar luni, iar comandanţii au obligaţia de a-i
asigura cazare, masă sau asistenţă medicală în aceleaşi condiţii ca şi pentru trupe, precum şi
acces în mijloacele de transport militare şi sprijin în materie de comunicaţii pentru
transmiterea materialelor de presă la cerere.

193
Vezi Anexa nr. 15
194
Pentru detalii www.dictionary.com

119
În acelaşi timp însă, jurnaliştii semnau de luare la cunoaştinţă că nu pot difuza
anumite tipuri de informaţii. Sistemul de jurnalişti ataşaţi a generat o multitudine de surse de
ştiri, fiecare dintre ele oferind o felie din realitatea câmpului de luptă şi o mulţime de
materiale de presă de interes uman.
Trebuie remarcat totuşi faptul că armata era jumătatea dominantă în acest parteneriat.
Caracteristica principală a strategiei de informare publică utilizată în acest conflict a fost
aceea că media devenea parte a poveştilor transmise despre conflict. Jurnaliştii ataşaţi au fost
transformaţi de redacţiile lor în participanţi activi la ceea ce se petrecea pe teren. Accesul pe
care acest sistem îl permitea jurnaliştilor era fără precedent. În nici un conflict nu mai
fuseseră difuzate imagini cu militari intervievaţi în poziţia culcat în timp ce executau foc sau
cu militari care fuseseră răniţi chiar cu câteva minute înainte.
Autorităţile ţineau totuşi anumite informaţii, cum ar fi numărul pierderilor proprii sub
control strict, iar în cadrul briefingurilor militare se prezentau cu lux de amănunte pierderile
inamice, pe când pentru cele proprii se foloseau expresii de genul “nu avem încă o situaţie
centralizatoare în acest sens”.
După prima săptămână au început să apară şi problemele aplicării acestei strategii
noi, şi anume publicul a început să se sature de ştirile care prezentau excusiv imagini de pe
front şi se putea detecta o tendinţă de schimbare de atitudine faţă de conflict. Problema care a
apărut a fost discrepanţa dintre imaginea proiectată, că va fi un război uşor, care va dura
puţin şi care nu va înregistra pierderi proprii şi realitatea care oferea o cu totul altă imagine.
Dacă în primul conflict din Golf, CNN a fost mijlocul de informare în masă
dominant, de această dată au intrat în joc pe lângă CNN, Al-Jazeera şi Euronews ca mijloace
puternice, dar cu obiective diferite.
Pentru Euronews şi canalul francez TV5 protestele împotriva conflictului au rămas
cea mai importantă poveste, mai importantă ca briefingurile de presă ale CENTCOM din
Golf. În acest peisaj al diversităţii s-a produs o împărţire între media americane, cele din
orientul mijlociu şi restul lumii.
Media americane s-au concentrat asupra versiunii oficiale a conflictului pe baza
briefingurilor Pentagonului, analizelor făcute de militari în rezervă şi a relatărilor jurnaliştilor
ataşaţi.

120
Media arabe s-au concentrat pe ce se întâmpla la celălalt capăt al armelor. Acestea
aveau mulţi reporteri pe teren care relatau în alt ton şi culori aceleaşi evenimente. De
exemplu Al-Jazeera difuza frecvent imagini cu victimele din rândul populaţiei civile, lucru
care făcea ca ştirile difuzate de mijloacele de informare în masă occidentale să pară septice.
Au existat chiar situaţii când un canal de televiziune occidental difuza, în mod insistent, până
la saturaţie, un set de imagini care ilustrau cetăţeni irakieni primind ajutoare umanitare de la
militari ai coaliţiei, iar Al-Jazeera difuza în acelaşi timp în mod repetat şi insistent un set
imagini cu zecile de civili răniţi sau ucişi în bombardamentele asupra Bagdadului şi
suprapunând din când în când peste aceste imagini un sincron cu secretarul american al
apărării, Donald Rumsfeld, spunând că muniţiile folosite sunt foarte precise.
La criticile primite din diverse direcţii, Al-Jazeera a spus că nu va cenzura niciodată
ororile războiului şi au negat orice ingerinţe sau influenţe politice în politica postului.
Imaginile difuzate cu precădere ilustrau clădiri bombardate, copii iarkieni plini de sânge şi
ţipând disperaţi, mesaje ale lui Ossama Bin Laden sau militari ai coaliţiei ucişi sau prizonieri
torturaţi195. Obiectivele de comunicare ale acestui canal erau diferite de cele fixate prin
strategia de comunicare a coaliţiei şi anume de a prezenta conflictul ca fiind unul pentru
eliberarea irakienilor.
Al-Jazeera avea în jur de 35 de milioane de telespectaori în lumea arabă. În Europa
subscrierile s-au dublat, ajungând la 8 milioane în prima săptămână a conflictului. Noii
adepţi din Europa veneau din ţări cu largi minorităţi musulmane, cum ar fi Franţa sau Marea
Britanie.
Pentagonul nu a scăpat din vedere importanţa acestui canal de comunicare şi a
prevăzut prin strategia de comunicare oferirea posibilităţii reporterilor Al-Jazeera de a se
înscrie ca ataşaţi pe lângă unele unităţi americane, dar numai un singur reporter Al-Jazeera a
acceptat oferta.
Comandantul trupelor britanice din Golf, generalul Brian Burridge a sugerat chiar că
postul a devenit un instrument al propagandei irakiene violând prevederile Convenţiei de la

195
"Al-Jazeera a abordat o linie editorială de prezentare a ştirilor într-un mod care atrăgea publicul din lumea arabă. Postul
tindea să prezinte eforturile coaliţiei într-o lumină negativă.” Declara Collin Powell într-un interviu acordat postului naţional
de radio difuzat în 26 martie, 2003.

121
Geneva196. Convenţia de la geneva semnată în 1949 se referea însă la obligaţii ale statelor nu
ale organizaţiilor media.
Un aspect interesant de avut în vedere din perspectiva strategiilor de comunicare a
fost şi vocabularul utilizat. Ceea ce media occidentală numea forţele coaliţiei, pentru media
arabe se utiliza întotdeauna termenul invadatori. Ceea ce pentru CNN era războiul din Irak,
pentru Al-Jazeera era războiul asupra Irakului.
Între tacticile folosite cu succes în cadrul acestei strategii de informare publică se pot
aminti:

• apelurile ideologice pentru blocarea preluării informaţiilor venite dinspre partea adversă;

• suprasaturarea mass-media cu informaţii, care să-i depăşească capacităţile de procesare şi


selecţie şi cenzura;

• “pânza de păianjen” sau distorsionarea informaţiilor pentru a le da un anumit sens


favorabil iniţiatorului;

• reţinerea anumitor informaţii, chiar dacă nu erau importante din punct de vedere
operaţional;

• incomodarea sau blocarea activităţii jurnaliştilor independenţi;

• scoaterea din joc a corespondenţilor care transmiteau de la Bagdad (ca în primul război
din Golf), şi care puteau fi manipulaţi de regimul Saddam;

• angajarea celor mai reputate firme de relaţii publice din SUA pentru a crea şi pune în
mişcare scenariile de război mediatic;

• negocierea directă cu patronii din mass-media etc.

Noua strategie de informare publică axată în principal pe sistemul jurnaliştilor ataşaţi


unităţilor combatante a avut câteva urmări benefice:
• corespondenţii de război au avut, în general, un acces nelimitat la trupe;

196
"în afară de disconfortul evident pe care asemenea imagini îl cauzează familiilor şi prietenilor celor implicaţi un asmenea
comportament constituie o încălcare flagrantă a prevederilor Conevţiei de la Geneva”, a spus Burridge în cadrul unui
briefing la Qatar, la 27 martie, 2003.

122
• audienţele de pretutindeni au putut urmări războiul mai îndeaproape şi într-un mod mai
personalizat;
• s-au generat numeroase reportaje de interes uman, care sunt foarte eficiente în
influenţarea opiniei publice.
Cea mai vizibilă problemă a strategiei utiliazată fost limitarea spaţială şi
imposibilitatea construirii cadrului general. Segmentarea poate fi utilă în unele momente, dar
poate crea mari probleme de înţelegere atunci când se urmăreşte explicarea situaţiei de
ansamblu.

Politica de informare publicǎ la nivelul Alianţei Nord Atlantice

Conceptul strategic NATO şi experienţele avute au reclamat nevoia de consolidare a


politicii de informare publicǎ la nivelul Alianţei. Comitetul Militar al NATO defineşte
politica de afaceri publice197 ca fiind activitatea de diseminare a informaţiilor pentru
informarea publicului în scopul câştigǎrii înţelegerii şi sprijinului public pentru operaţiile
Alianţei.
Obiectivul politicii de informare publicǎ a NATO este acela de a furniza cât de multǎ
informaţie posibil pentru cetǎţenii ţǎrilor membere şi partenere, dar şi altor categorii de
public atunci când situaţia impune acest lucru. Deşi scopul final al activitǎţii de informare
publicǎ este de a obţine şi menţine înţelegerea şi sprijinul publicului, furnizarea informaţiilor
se face în aşa fel încât media şi publicurile vizate sǎ fie în mǎsurǎ sǎ analizeze şi sǎ
interpreteze în mod independent situaţiile în cauzǎ.
Orientarea generalǎ a eforturilor de diplomaţie publică la nivelul Alianţei este emisǎ
de la nivelul consiliului Nord Atlantic şi al comitetelor sale. Programele de informare publicǎ
şi presǎ sunt duse la îndeplinire prin intermediul Divizie de Diplomaţie Publică. De la acest
nivel se elaboreazǎ şi transmit zilnic orientǎri privind informarea publicǎ cǎtre ofiţerii de
relaţii publice prin lanţul de comandǎ.
Staful militar internaţional (IMS) prin intermediul consilierului pe probleme de
informare publicǎ asigurǎ consilierea, sprijinirea şi coordonarea eforturilor de informare
publicǎ. Politicile de informare publicǎ elaborate la nivelul Alianţei sunt aduse la cunoştiinţa
naţiunilor membre în cadrul Comitetului pentru Informare şi Relaţii Culturale (CICR).
197
MC 0457/1, NATO Military Policy on Public Affairs, 2007

123
Comandandanţii comandamentelor strategice dezvoltǎ directive, instrucţiuni şi planuri de
informare publicǎ pe baza orientǎrilor primite şi a strategiilor de informare publicǎ. Acestea,
curpind planuri de informare publicǎ pentru activitatea de pregǎtire în doemniu, pentru
exerciţii cât şi pentru operaţii.

North Atlantic Nuclear


Defence Planning Council
Committee Planning Group

Military
Committee
Secretary
general
Political International Military Staff
affairs and International staff
security
policy
division

Transformation Operations
Command Command
Defence
policy and
palnning
division
Command’s
PI Command’s PI office
PI office
Operations Guidance
division Directives, Directives,
instructions, instructions,
plans, plans,
policies policies
Public Media
diplomacy operations

Subordinate Subordinate
Defence
commands commands
investment
division PI Offices PI Offices
124
Figura nr. 10 Structuri şi fluxuri de informare publicǎ NATO198
Coordonarea activitǎţilor de informare publicǎ cu ţǎrile membre are loc la toate
nivelurile, dar cu precǎdere la nivelul comandamentelor strategice şi regionale. La toate
comandamentele NATO, pânǎ la nivel divizie, existǎ structuri de informare publicǎ echipate
şi încadrate corespunzǎtor pentru a-şi îndeplini sarcinile. Dimensiunile acestor structuri
depind de nivelul aşteptat de interes al mass-media şi nu de dimensiunile forţelor comandate.
Indiferent de dimensiuni fiecare structurǎ de acest fel este organizatǎ astfel încât sǎ poatǎ
asigura funcţiuni privind planificarea, analiza şi sprijinul mass-media, informarea internǎ şi
relaţiile cu comunitatea locală. Succesul eforturilor de informare publicǎ în situaţii de crizǎ
sau conflict este direct proporţional cu pregǎtirea fǎcutǎ în perioade de normalitate. În
activitatea de informare publicǎ nu existǎ un termen clar pentru începutul sau finalul
activitǎţii. Întotdeauna prioritate vor avea categoriile de public a cǎror lipsǎ de sprijin poate
afecta acţiunile sau obiectivele Alianţei.

Autoritǎţile militare NATO pot aborda public numai probleme din aria lor de
responsabilitate şi expertizǎ în strânsǎ colaborare cu structurile de informare publicǎ ale
comandamentului respectiv. La toate comandamentele NATO, comandanţii şi şefii birourilor
de informare publicǎ sunt purtǎtori de cuvânt oficiali. În general, comandanţii şi ofiţerii lor
de relaţii publice de la toate nivelurile (cu excepţia preşedintelui Comitetului Militar şi a
comandanţilor comandamentelor strategice) nu pot face comentarii publice privind aspectele
politice ale activitǎţii Alianţei decât cu mandate speciale din partea biroului privat al
Secretarului General NATO199.
Pentru situaţii în care Alianţa prognozează recurgerea la forţă pentru rezolvarea unor
situaţii care pun în pericol securitatea statelor membre, în paralel cu procesul de planificare
operaţională pentru intervenţia propriu-zisă este avută în vedere, la nivelul cel mai inalt şi

198
Aceastǎ structurǎ reflectǎ aproape toate nivele cu responsabilitǎţi în doemniul informǎrii publice ale Alianţei.
199
MC 412 (Final), 18 July 1997, “MC Guideline on dealing with the press and representation of NATO matters by NATO
military officials”, Annex A

125
înfiinţarea de structuri care au ca responsabilitate primordială managementul comunicării
publice.
Astfel, sub directa autoritate a Secretarului General NATO se înfiinţează un Media
Operations Center (MOC), Centru de Operaţii Media. Acesta este condus de Divizia de
Diplomaţie Publică şi îşi coordonează activitatea cu delegaţiile ţărilor membre, cu capitalele
acestora, cu celula de management al respectivei crize, cu alte structuri din staful
internaţional şi cu structurile de management al informaţiilor din cadrul Public Diplomacy
Strategy Working Group for NATO Operations.
Faptul că la nivelul Alianţei se infiinţează o asemenea structură denotă importanţa
acordată comunicării publice în asemenea situaţii. De semenea, faptul că această structură
este organizată sub autoritatea Secretarului General, la nivelul cel mai înalt, precum şi
sistemul de relaţionare al acesteia sunt o dovadă în plus că procesul comunicării mediatice
are conotaţii strategice. Principala misiune a acestui Centru de Operaţii Media este aceea de a
asigura informarea opiniei publice internaţionale şi naţionale din statele membre, prin
intermediul media în legătură cu poziţia Alianţei faţă de anumite aspecte ale operaţiilor
desfăşurate.
Structurile de vârf ale NATO, respectiv Consiliul Nord Atlantic, sau Comitetul Politic
elaborează şi transmit centrului de operaţii media un document care stabileşte politica de
informare publică (PI Guidance) prin care sunt stabilite obiectivele şi poziţiile NATO în
acest domeniu.
Structurile de decizie NATO au responsabilităţi stabilite inclusiv pe linia informării
publice:
• Consiliul Nord Atlantic – împuterniceşte Comitetul Politic pentru a elabora, aproba şi
actualiza permanent mesajele Alianţei pentru comunicare publică.
• Comitetul Politic – elaborează, aprobă şi actualizează mesajele Alianţei.
• Grupul de Coordonare a Politicilor NATO – supervizează toate activităţile de
informare ale Alianţei, inclusiv strategia de diplomaţie publică, pentru a le supune
aprobării Consiliului Nord Atlantic.
• Celula de management al crizei – grup constituit din reprezentanţi ai structurilor
importante din Staful Internaţional, Staful Militar Internaţional, Comandamentul
Forţelor Aliate din Europa informează permanent Centrul de operaţii media în

126
legătură cu operaţiile şi acţiunile derulate şi cele viitoare. Centrul de operaţii media
informează la rândul său membrii celulei despre tendinţele relatărilor media.
• Secretarul General – aprobă mesajele pentru comunicarea publică înainte de difuzarea
acestora, decide asupra momentului în care acestea să fie difuzate.
Centrul de operaţii media, prezentat în Anexa nr. 16, lucrează sub directa
supraveghere a purtătorului de cuvânt NATO. Comanda operaţională a centrului este
exercitată de un director şi un director adjunct.

MANAGEMENTUL INFLUENŢĂRII SOCIALE ÎN TIMPUL CONFLICTELOR


PRIN INTEGRAREA COMUNICĂRII PUBLICE.

Intenţia acestei lucrări este de a demonstra necesitatea includerii comunicării publice


în arsenalul metodelor şi mijloacelor utilizate de autorităţi pentru a influenţa pozitiv opinia
publică în situaţii de conflict.
Comunicarea publică în astfel de situaţii este modelată de interesele actorilor
implicaţi înainte, în timpul şi după conflict. Autorităţile doresc să convingă publicul că
deciziile care au fost luate sunt juste şi vor prezenta rezultatele unui conflict, în care au decis
implicarea, ca fiind cele dorite dintotdeauna. În acest sens, autorităţile vor doza difuzarea de
informaţii astfel încât să îşi poată atinge obiectivele. Există în acelaşi timp şi
responsabilitatea de a asigura sprijinul opiniei publice pentru militarii dislocaţi în zonele de
conflict pentru a le asigura condiţiile necesare de a-şi îndeplini misiunile.
Comunicarea publică de nivel strategic este definită drept o „varietate a
instrumentelor folosite de către guverne pentru a genera o înţelegere a atitudinilor globale şi a
culturilor”200. Influenţarea atitudinilor şi comportamentelor prin strategii comunicaţionale
ajută la construirea contextului şi a relaţiilor care să potenţeze atingerea obiectivelor politice,
economice şi militare. Poate fi folosită pentru mobilizarea sprijinului opiniei publice pentru
iniţiative politice majore şi pentru sprijinul anumitor obiective înainte, pe timpul şi după
anumite conflicte.
Managementul comunicării publice implică metode sofisticate de analiză a
percepţiilor (map perceptions) şi de influenţare a reţelelor, identificarea politicilor prioritare,
formularea obiectivelor, crearea de teme şi mesaje, utilizarea canalelor relevante, construirea
200
Report of the Defense Science Board Task Force on Strategic Communication, September 2004,
http://search.ebscohost.com

127
şi potenţarea unor noi strategii şi tactici dinamice şi evaluarea succesului/efectelor. Această
abordare se bazează pe o cunoaştere în profunzime a culturilor şi a factorilor care motivează
comportamentul uman. A doua parte a deceniului trecut a găsit comunitea militară în faţa
provocării de a transmite informaţii unei audienţe de multe ori sofisticate, obişnuită să se
mişte într-un peisaj mass-media matur, un public care compară, care cere şi aşteaptă
informaţii. Obţinerea sprijinului populaţiei locale pe durata desfăşurării unei operaţii militare,
fie că este vorba de gestionarea unei situaţii de criză ori de misiuni post-conflict, este un
imperativ absolut. Mai mult, este de luat în calcul şi obţinerea sprijinului opiniei publice
internaţionale şi a celei din ţara din care provin trupele respective.
Revoluţia informaţională a modificat gradul de expunere a grupurilor ţintă la mesajele
transmise de mass-media, ceea ce probabil a restructurat deja cadrul informaţional, atitudinile
şi comportamentele. Această modificare a mediului informaţional are implicaţii pentru mass-
media, pentru autorităţi şi bineînţeles pentru populaţie. Poate cel mai important lucru este
acela că se reduce considerabil capacitatea autorităţilor de a defini evenimentele (de a asigura
cadrul de interpretare) pentru proprii cetăţeni, ceea ce poate genera, în mod normal, puncte
de vedere diferite faţă de cel promovat oficial, pe teme de interes major. De regulă, în cazul
în care procesul de comunicare este gestionat eficient va exista un nivel de sprijin acceptabil
pentru trupele implicate în eventuale operaţii militare. Problemele apar atunci când imaginea
proiectată, promisă sau aşteptată a conflictului nu corespunde cu cea reală (intrevenţiile
americane din Vietnam sau Somalia sau mai recent Irak sunt asemenea exemple). Atunci
când încep focurile de armă, sau sunt pe cale să se declanşeze, instituţia militară joacă un rol
crucial pentru că este singura care acces direct la informaţiile despre conflict. În acelaşi timp,
conducerea militară va urmări obiective oarecum contradictorii. Pe de o parte să evite
dezvăluirea informaţiilor importante despre conflict şi desfăşurarea acestuia pentru inamic
sau să dezvăluie deliberat informaţii deformate pentru a-l induce în eroare, pe de alt[ parte să
menţină sprijinul propriei opinii publice în toate împrejurările.
Scopul proiectării unui sistem integrat de management al comunicării publice este
acela de a coagula, la nivel naţional, eforturile făcute pentru obţinerea şi menţinerea
sprijinului public pentru situaţiile în care se impun decizii de implicare în conflicte militare
pentru apărarea intereselor naţionale. Am considerat că în segmentul influenţării sociale prin
intermediul comunicării publice există un potenţial nevalorificat corespunzător datorită

128
absenţei, atât în plan formal, cât şi practic a unui sitem coerent de gestionare a comunicării
publice. Acest fapt determină un grad ridicat de dizolvare a mesajelor oficiale înntr-un mediu
de „zgomot” general, caracteristic situaţiilor de conflict, lucru care poate afecta, în sens
negativ, atingerea obiectivelor propuse.
Lucrarea nu îşi propune să abordeze toate modelele, tipurile, metodele de influenţare
socială ci numai procesul de influenţare socială prin intermediul comunicării şi în special al
comunicării mediate. Situaţia contextuală în care ne-am propus să studiem fenomenul de
influenţare prin comunicare este una de conflict, în care autorităţile decid că este în interesul
naţional să se implice, inclusiv cu trupe.
Obiectivul final al procesului de influenţare propus este o modificare atitudinală şi
comportamentală de tip conformitate pentru că am considerat că este cea mai potrivită pentru
o situaţie de conflict. În acest sens ne-am propus să identificăm un set de variabile asupra
cărora se poate acţiona astfel încât să se obţină efectul dorit.
Posibil model teoretic al influenţării prin comunicare publică
Pornind de la ipoteza că acţiunea umană poate fi descrisă printr-un stereotip acţional
în trei paşi de tipul ‘află-procesează-acţionează’, prin extensie, publicul este informat prin
intermediul unor stimuli (informaţii) de natură internă sau externă, procesează/percepe
respectivele informaţii conform schemelor proprii de gândire, lucru care se poate solda cu o

Conflict
an m
pr e
M ble
ag
o

militar

Manag. ştiri
Organizaţia militarǎ
Manag. Manag.
informaţie percepţie Op.
M edia

informaţi
Op s s -

m
a

onalǎ
.

Media
Al de
su form

te
rse a
in re

Pro

129
Opinia publicǎ
Procesare/ Elaborare
Informare
percepţie opinie, atitudine
Contra
acţiune sau inacţiune, am proiectat un posibil model teoretic al influenţării prin comunicare
publică (figura 11).
Figura nr. 11 Model teoretic structural al influenţării prin comunicare
publică

Acceptarea existenţei acestui stereotip pune problema studierii modalităţilor de


intervenţie asupra diferitelor etape ale procesului, astfel încât rezultatul să fie cel dezirabil, în
speţă o construcţie atitudinală de tip pro.
Modelul propune două zone care pot fi luate în calcul pentru identificarea unor
pârghii de control ale influenţării şi anume zona construcţiei atitudinale faţă de conflict (cu
componenetele sale cognitive, afective şi conative) şi cea de gestiune a informaţiilor despre
conflict generate de la nivel instituţional.
Pentru prima zonă am pornit de la ipoteza că în situaţii de conflict vulnerabilitatea
opiniei publice la diferite forme de influenţare, şi în special la cea prin comunicare creşte
exponenţial. Astfel dacă într-o situaţie obişnuită, de pace, agenda publică este diversificată,
atenţia este relativ dispersată, starea emoţională este într-un relativ echilibru, nu există o
senzaţie de ameninţare sau pericol iminentă, iar publicul se informează din surse diverse, nu
neapărat din mijloacele de informare în masă. Spre deosebire, în situaţii de conflict, agenda
publică devine extrem de concentrată pe conflict, echilibrul se rupe şi face ca opinia publică
să se dividă practic în două – pro şi contra - , nevoia de informaţie „ obiectivă” creşte şi odată
cu aceasta creşte şi gradul de vulnerabilitate, apare o criză de timp, care amplifică dependenţa
de informaţiile primite prin intermediul mass-media, se exacerbează starea emoţională pe
baza informaţiilor furnizate de mass-media.

Am identificat un set de cinci variabile cu care comunicatorul poate opera pentru a


influenţa procesul de construcţie atitudinală:

• nivelul de expunere mediatică – ca variabilă independentă; contribuţia acestei


variabile la efectul de influenţare final este relativ datorită tendinţei de uniformizare a
modului în care, în prezent, mass-media selectează şi transmite informaţiile; în aceste
condiţii selectivitatea atribuită receptorului se reduce considerabil pentru că deşi
aparent acesta poate fi selectiv cu canalele mass-media pe care le agrează, acesta se
va expune totuşi la un tip de informaţie cvasicomun;

130
• conţinutul mesajului – ca variabilă dependentă, asupra căreia se poate acţiona; acesta
poate fi manipulat atât din punct de vedere al concordanţei cu punctul de vedere
public, cât şi din punctul de vedere al structurii (prezenţa sau absenţa concluziilor
explicite sau a argumentelor pro şi contra, ordinea redactării ideilor, dimensiunile
acestuia, numărul de repetări etc); această variabilă este în strânsă interdependenţă cu
valoarea de adevăr a informţiilor şi cu cerdibilitatea sursei;

• forma mesajului – ca variabilă dependentă; în principiu se pot utiliza toate formele


pentru mesaje scris, audio, video; alegerea formei potrivite poate contribui în mare
măsură la efectul de influenţare final; suportul video este un mediu de comunicare
capabil nu numai să acutizeze elementele emoţionale ci şi să autentifice într-o mare
măsură originea mesajului;

• momentul transmiterii – ca variabilă dependentă; contribuţia acestei variabile la


efectul de influenţare final este semnificativă atât datorită competiţiei pentru întâietate
de pe piaţa informaţională, cât şi impactului pe care prima informaţie îl are în
procesul de construcţie atitudinală

• canalul de transmitere – ca variabilă dependentă; de regulă este utilă abordarea şi


transmiterea mesajelor pe toate canalele avute la dispoziţie, dar în particular, în
funcţie de publicul ţintă vizat şi de evoluţiile tehnologice în acest domeniu.

Efectul final de influenţare poate fi optimizat prin maximizarea cumulativă a


variabilelor avute la dispoziţie. Echilibrul final este extrem de instabil. Lipsa de coerenţă şi
continuitate pot transforma foarte repede o atitudine publică de tip pro în una de tip contra.

În acest context, în percepţia publică, conflictul ca realitate obiectivă se transformă în


realitate subiectivă pe baza informaţiilor avute la dispoziţie de publicul expus (figura nr.12).

131
Conflictul ca realitate obiectivă

Reprezentare a conflictului Reprezentare a conflictului


din surse libere din surse oficiale

Influenţa = Receptare x Acceptare

Strategii de comunicare

M A S S - M E D I A

Reprezentare a
conflictului
realizată de media

Procesare a reprezentărilor
nivel cognitiv
nivel afectiv
nivel conativ

Conflictul ca realitate subiectivă

Atitudine pro Atitudine contra


causa causa

132
133
Elementul esenţial al stării beligene din punct de vedere comunicaţional este existenţa
sau senzaţia pericolului cu toate implicaţiile sale. Această percepţie a pericolului are
importanţa sa în procesul de influenţare la nivel individual şi din această perspectivă
comunicatorul trebuie să adapteze procesul de construcţie a mesajelor în condiţiile prezenţei

134
senzaţiei de pericol, care poate constitui un factor favorizant în determinarea unui anumit tip
de atitudine şi comportament (figura nr. 13).

Figura nr. 13 Conexiuni ale percepţiei pericolului

Nivele de
Conţinutul Determinare
influenţă
mesajului acţională
atitudinală

Dimensiunile Componenta Adaptare la


pericolului cognitivă comportamentul
sugerat

Probabilitatea
afectării sferei Componenta
personale afectivă
Respingere a
comportamentului
sugerat
Reacţie Componenta
sugerată conativă

135
Din persectiva informaţiilor despre conflict generate la nivel instituţional modelul
propune o metodă de identificare, selectare gestionare a problemelor din spaţiul public pe
două paliere şi anume pe cel al managementului informaţiilor pe care instituţia le are la
dispoziţie, şi cel al managementului ştirilor din perspectiva contribuţiei la fabricarea acestora
şi a reacţiei faţă de eventualele ştiri cu potenţial de influenţare contrar celui dorit.

Managementul informaţiilor
Sub raport etimologic, cuvântul informaţie provine din latinescul informeo,
informare al cărui sens iniţial era acela de a instrui, a face, a plănui, a-şi închipui, a da
conţinut unei idei. Informaţia reprezintă formula scrisă sau verbală capabilă de a aduce
cunoştinţe noi şi poate fi percepută ca o măsură a ordinii. Cu alte cuvinte informaţia este
invers proporţională cu incertitudinea când informaţia este insuficientă, incertitudinea este
mare.
Informaţia apare ca o punere în formă comunicabilă a realităţii iar a căpăta
informaţie înseamnă a afla ceva ce nu se ştia înainte sau a afla ceva mai mult despre ceea
ce se ştia mai puţin.
Este interesant punctul de vedere potrivit căruia informaţia este o marfă specială
care are cost de producere, o anumita calitate, utilitate, valoare şi preţ. Utilitatea este dată
de existenţa unor cereri sociale de informare şi de capacitatea de a satisface aceste nevoi.
Producerea informaţiei e un proces continuu şi nelimitat, informaţia este practic
inepuizabilă şi are caracter de unicat. Dar ceea ce este important în acest moment, poate
deveni mâine lipsit de valoare, deci practic informaţiei îi dispare calitatea de a fi
informaţie.
Trebuie facută diferentierea între conceptul de date şi acela de informaţii Datele
necesită o prelucrare ulterioară pentru a se transforma în informaţii iar informaţia
presupune conştientizare umană prezintând interes pentru primitor şi sporind-i acestuia
gradul de cunoaştere. În epoca actuală, informaţia, ca rezultat al creaţiei intelectuale a
omului, este una din principalele surse care asigură desfăsurarea eficientă a activităţilor în
orice domeniu.
Orice ipostază a realităţii poate fi transpusă în informaţie. Realitatea este
informaţională în măsura în care este perceptibilă, inteligibilă. Realitatea nu constituie
sursă a informaţiei doar în sensul de izvor din care ea se naşte, ci poate fi ea însăşi

136
convertibilă în informaţie de catre om. Sintetizând, se poate afirma ca informaţiile au
următoarele caracteristici:
• reprezintă o resursă vitală;
• nu se consumă prin utilizare, ci se multiplică;
• informaţia poate fi privită ca o ‘‘marfă specială”, volatilă şi ecologică;
• informaţia este concentrare de valoare maximă în volum minim.
Informaţia depinde şi de variabilitatea sistemului din care provine. Dacă sistemul
nu evoluează, nu se transformă, informaţia oferită este minimă.
Dacă informaţia poare fi definită ca o ”marfă specială” şi în consecinţă se poate
vorbi despre o piaţă a informaţiilor. Aceasta se detaşează la ora actuală ca fiind una dintre
cele mai importante şi mai dinamice pieţe. Dezvoltarea pieţei informaţionale depinde în
mare măsură de mediul informaţional alcătuit din: presa scrisă şi audio-vizuală, expozitii,
târguri şi reuniuni ştiinţifice, Internet, comunicări directe, afişe, anunţuri.
Managementul informaţiei se ocupă cu definirea, descrierea, transmiterea,
receptarea, stocarea, prelucrarea, regăsirea şi utilizarea eficientă a informaţiei în scopul
creşterii eficienţei acţiunilor desfăşurate.
Managementul informaţiei se referă la activitatea entităţilor sociale desfaşurată cu
scopul de a controla informaţiile despre un obiect sau despre un eveniment, inclusiv despre
propria identitate. Acest concept se referă la numeroasele modalităţi prin care organizaţiile
încearcă să controleze informaţiile pe care alţii le au despre organizaţie.
Din punct de vedere organizaţional, perspectiva managementului informaţiei induce
ideea că o motivaţie de bază, atât internă, cât şi externă organizaţiei, este de a fi vazută de
ceilalţi într-o manieră favorabilă şi de a avea grijă să nu fie văzute aspectele negative.
Managementul informaţiei poate fi o activitate conştientă, controlată, un
comportament calculat sau, dimpotrivă, o activitate automată. Dacă iniţial s-a discutat despre
managementul informaţiei la nivel de individ, în prezent se poate vorbi de un astfel de
management şi la nivelul organizatiilor. Managementul informaţiei din organizaţii se poate
clasifica în functie de obiectivele urmărite:
• management tactic al informaţiei - care vizează obiective de scurtă durată. De
exemplu, o organizaţie urmăreşte formarea unei bune imagini în termen scurt;

137
• management strategic al informaţiei - care vizează obiective pe termen lung, utilizând
tehnici centrate pe sine, urmărind promovarea unui trend de imagine favorabil.
Pentru a atinge obiectivele privind crearea unei bune imagini/percepţii în opinia
publică, managementul informaţiei apelează la o serie de tactici ce pot fi, la rândul lor
segmentate în:
• tactici directe - prezentarea informatiilor despre propriile caracteristici, abilitati,
capabilităţi; aceste tactici pot fi pozitive (promovarea informaţiilor despre misiuni,
viziuni, capabilităţi, exemplificari) sau defensive (justificarea, negarea, scuze,
restituiri, comportamente pro-sociale);
• tactici indirecte - îmbunătăţirea sau protejarea propriei imagini prin administrarea
informatiilor despre oameni din organizaţie sau lucruri asociate; tacticile indirecte pot
cărăta conotaţii defensive în anumite situaţii (disocierea, deprecierea)
Managementul ştirilor
În vederea corelării activităţii operaţionale în situaţia unui conflict cu activitatea de
comunicare publică, este necesară proiectarea unui sistem de scanare a problemelor din
spaţiul public, mediatic, probleme care pot avea impact asupra succesului sau insuccesului
operaţiilor desfǎşurate. Acest sistem poate constitui un punct de plecare în managementul
ştirilor pe timpul conflictelor.
Pentru a determina potenţialul diferitelor probleme din spaţiul public am proiectat, în
figura nr. 14, un arbore decizional pentru identificarea acestora.

138
nu
1
A
nu
da
B 2
nu
da
3
C
nu
da 4
D

da
E

Figura nr. 14 Arborele de decizie pentru identificarea problemelor

Înterogǎrile utilizate în parcurgerea acestui arbore decizional sunt:


A: Dacă există o problemă, aparţine aceasta instituţiei militare sau altor entitǎţi?
B: Există caracteristici ale problemei (vizibilitatea/proeminenţa şi capacitatea mass-
media de a atrage atenţia asupra ei, potenţial de valoare, maturitate, domeniu de influenţă)
care o pot transforma într-o problemă potenţială cu mare impact?
C: Atrage problema actori opozanţi care au suficientă putere şi credibilitate să
alimenteze dezvoltarea acesteia?
D: Are instituţia capacitatea de a contracara sau reduce influenţa potenţială a acestei
probleme?
Tipuri de răspunsuri
1. Ignorarea problemei sau clarificarea existenţei şi apartenenţei acesteia.
2. Monitorizarea în vederea detectării viitoarelor schimbări ale caracteristicilor problemei.
3. Identificarea nivelului de opoziţie din partea actorilor care au putere şi credibilitate.
4. Iniţierea unor strategii de comunicare de profil scăzut şi costuri reduse (ex: consultări cu
elita liderilor de opinie, desfăşurarea de focus grupuri etc) pentru a reduce ameninţarea

139
potenţială. Planificarea unor strategii de comunicare pentru a răspunde situaţiilor de
ameninţare specifice (ex: crize).
5. Dezvoltarea unor strategii de comunicare de profil ridicat (ex: campanii de informare,
reclamă şi lobby, organizarea de consultări publice extinse, angajarea de sondaje de
opinie etc.)
Identificarea problemelor de tipul A - Acest tip de înterogări sunt legate de probleme
privind misiunea instituţiei. O problemă strategică, care afectează mandatul sau misiunea este
una de politică fundamentală care afectează mandatul organizaţiei, misiunea şi valorile sale
fundamentale, finanţarea, managementul sau structura organizaţională.
Datorită resurselor limitate care pot fi alocate managementului problemelor, stabilirea
priorităţii acestora se face ţinând cont de misiunea fundamentală şi de mandat. Pentru a
stabili a cui este o problemă, trebuie avute în vedere cele mai largi zone de interes public sau
social în care s-ar putea încadra aceasta, adică, trebuie înţelese dimensiunile politice, sociale,
juridice, culturale, sau ecologice ale problemei.
Decizând care este natura problemei, devine posibilă identificarea instituţiilor,
audienţelor specifice sau grupurilor care au un interes anume în problema respectivă. A
răspunde unei probleme care nu cade în sarcina instituţiei, ca mandat sau jurisdicţie, poate
creea confuzii în opinia publicǎ şi disfuncţionalitǎţi în cadrul sistemului integrat de
management al comunicǎrii publice. Numai dacă problema este a instituţiei, ea are autoritatea
de a se ocupa de aceasta.
Dacă problema nu aparţine instituţiei, răspunsul de “tipul 1” poate implica ignorarea
acesteia sau educarea audienţelor preocupate de ea în ceea ce priveşte apartenenţa. Dacă
problema aparţine instituţiei, trebuie analizată următoarea întrebare din arbore.
Identificarea problemelor de tipul B - A doua întrebare pusă în arborele de decizie
este dacǎ problema are caracteristici care i-ar putea oferi potenţialitate de impact ridicat?
Caracteristicile unei probleme care pot influenţa impactul asupra organizaţiei sunt:
proeminenţa, potenţialul de valoare, maturitatea, şi domeniul de influenţă.
Proeminenţa - se referă al vizibilitatea problemei, iar poziţia ei pe agenda publicǎ se
referă la capacitatea mass-media de a canaliza atenţia asupra acesteia. Dacă mass-media
destină suficient timp unei probleme anume, acest subiect va urca în lista de priorităţi a
publicului. De asemenea, mass-media va influenţa standardele după care sunt judecate

140
guvernarea (instituţiile publice) şi organizaţiile private sugerând evaluarea performanţelor în
rezolvarea problemelor apǎrute în timpul unui conflict de exemplu.
O analizǎ a cauzelor care determinǎ mediatizarea susţinutǎ a unei probleme poate
releva o serie de rǎspunsuri între care:
1. Aparenta inabilitate a părţilor implicate de a atinge un compromis funcţional poate păstra
o problemă vie pentru un timp nedeterminat
2. Conţinutul senzaţional al unei probleme (ex: potenţialul acesteia de a fi dramatizată)
poate susţine problema în atenţia presei pentru o lungă perioadă de timp.
3. Atractivitatea unei probleme pentru actorii oponenţi o poate păstra un timp nedefinit în
atenţia presei şi implicit a publicului.
4. Grupurile de interese pot considera ca utilă menţinerea în viaţă a unei probleme anume
deoarece rezolvarea altor probleme în care sunt foarte interesate pot depinde de soluţiile
adoptate pentru respectiva problemă.
Unele probleme, apreciate ca fiind importante pentru comunitate sau naţiune
(probleme de pe agenda publică) pot prezenta altǎ importanţǎ la nivel personal (agenda
personală), iar mediatizarea insistentǎ poate genera efecte contrarii, de respingere, activând
mecanisme de protecţie de tipul expunerii selective.
Potenţialul valoric al problemei - implică determinarea măsurii în care o problemă
poate avea o influenţă critică asupra succesului unei organizaţii/instituţii. Înţelegerea
valorilor sociale cu care intră în rezonanţă o problemă ajută la înţelegerea acesteia.
Majoritatea problemelor de durată au un înalt potenţial valoric, sau conexiuni cu sistemul
central de valori.
O problemă poate fi legată direct de o valoare de prim ordin, sau indirect, printr-o
serie de conexiuni asociate cu valori de ordin inferior. Problemele care pot fi legate direct,
sau indirect la valori de prim rang, cum ar fi dreptul la viaţă presupun statutul de probleme de
prim rang (ex: implicarea într-un conflict), deoarece ele sunt conectate la cele mai puternice
valori sociale şi sunt o preocupare pentru publicul general. Chiar dacă valorile se schimbă
greu, este de aşteptat ca, mai ales în cazul schimbării priorităţilor (orientării valorice),
problemele noi să-şi facă loc pe agenda publică şi în final, pe cea guvernamentală, în timp ce
problemele vechi pot asuma noi profiluri de valori.

141
Maturitatea problemei – poate influenţa, de asemenea, capacitatea acesteia de a avea
impact asupra organizaţiei/instituţiei. Se consideră că, cu cât este mai avansată problema în
ciclul politicii publice, cu atât mai mare va fi numărul aderenţilor şi potenţialul acesteia de a
avea un impact asupra acţiunilor organizaţiei. Pe de altă parte, cu cât este mai avansată
problema în continuul public, cu atât mai mare este probabilitatea ca ea să atragă atenţia
mass-media şi mai redusă probabilitatea ca organizaţia să-i poată influenţa dezvoltarea.
Etapele de maturitate a unei probleme în spaţiul public pot fi grupate astfel:
Faza de emergenţă
1. Distanţa dintre performanţele/acţiunile organizaţiei şi aşteptările publicului
generează nemulţumirea publică, nemulţumire amplificată şi prin mass-media.
2. Oamenii încep să discute problema şi să-şi formeze opinii în funcţie de informaţiile
pe care le primesc.
3. Organizaţiile încep să fie interesate de problemele care se află sub jurisdicţia lor.
Faza organizaţională
4. Se formează grupuri de activişti, compuse din oameni care împărtăşesc atitudini şi
opinii comune asupra problemei.
5. Grupuri de interese devin parte a unei mişcări sociale mai largi care încearcă să
producă schimbări.
Faza legislativă
6. Unul sau mai mulţi politicieni adoptă problema grupurilor şi o introduce în procesul
politicii formale.
7. Problema este introdusă pe agenda politicii publice.
8. Se caută soluţii legislative.
Faza de implementare
9. Sunt implementate noi reguli şi politici.
Identificarea stagiului/(etapei) în care a intrat problema este o precerinţă importantă
pentru stabilirea impactului potenţial al acesteia.

Domeniul de influenţă - Întrebările prin care se poate identifica domeniul de influenţă


includ: Este problema de interes local, regional, naţional sau internaţional? Cu ce alte
probleme are legătură? Impactul unei probleme asupra organizaţiei va fi guvernat, în parte,

142
de domeniul de influenţă al acesteia (aria de interes şi numărul problemelor cu care aceasta
interacţionează).
Răspunsul optim de”tip 2” (la o problemă cu proeminenţă, potenţial valoric,
maturitate şi arie de influenţă limitate) constă în continuarea monitorizării pentru a detecta
schimbări viitoare în caracterul problemei. Dacă problema este suficient de proeminentă, are
potenţial valoric, este matură şi are un câmp de influenţă semnificativ, organizaţia va proceda
la următorul pas de vizualizare a problemei.
Identificarea problemelor de tipul C - A treia întrebare pusă în procesul de
vizualizare a problemelor este dacă aceasta atrage actorii interesaţi opozanţi care au
suficientă putere şi credibilitate pentru a alimenta problema? Termenul de actor interesat se
referă la orice individ sau grup care poate afecta de acţiunile, deciziile, politicile, practicile
sau scopurile unei organizaţii sau grupuri de indivizi ale căror interese coincid într-un fel sau
altul cu cele ale organizaţiei. Actorii interesaţi într-o problemă pot fi definiţi geografic (ex:
comunitate, oraş, judeţ, regiune, grupări naţionale sau internaţionale), prin grupare etnică sau
rasială, prin orientare politică, etc. Actorii interesaţi, relevanţi pentru o anume problemă se
pot opune sau pot sprijini poziţia organizaţiei în problema respectivă. Actorii opozanţi sunt
grupuri sau indivizi care au o poziţie diferită faţă de cea a organizaţiei. Actorii care sprijină
poziţia (atitudinea) organizaţiei sunt de asemenea importanţi deoarece o pot ajuta să
negocieze problemele critice.
Deciziile strategice pe care o oganizaţie le ia ca răspuns la o problemă sunt marcate,
în parte, de capacitatea de putere a grupurilor interesate în problemă. Termenul de capacitate
de putere se referă la nivelul de influenţă a unui individ sau grup. Pentru a fi luat în serios,
individul sau grupul trebuie să fie capabil să demonstreze această capacitate de putere. Nu
toate opiniile exercită aceaşi influenţă în spaţiul public. Unele opinii contează mai mult decât
altele. Accesul la mass-media este una din cele mai puternice capabilităţi pe care le poate
utiliza un grup “pro” sau “contra”. Accesul la mass-media este o variabilă critică, care poate
rezulta din una sau mai multe condiţii diferite, inclusiv caracterul de noutate al problemei,
noutatea actorilor interesaţi, sprijinul popular, resursele economice ale actorilor interesaţi şi
capabilităţile tehnice.
Unele probleme sunt ab-iniţio interesante pentru mass-media. Grupurile asociate cu
aceste probleme au o abilitate naturală de a câştiga accesul la mass-media. Noutatea actorilor

143
implicaţi măreşte, de asemenea, şansele ca o problemă să intre în atenţia publicului (ex:
delegarea unor persoane de nototrietate ca purtători de cuvânt în anumite probleme etc).
Evaluarea sprijinului popular pentru un grup de activişti înseamnă a determina dacă grupul
are o componenţă largă sau câţiva membri cu nume foarte cunoscute. Chiar dacă grupurile
care sprijină o cauză nu au vizibilitate în mass-media, sprijinul unor celebrităţi sau sprijin
popular, ele pot avea totuşi acces la mass-media dacă au resurse financiare suficiente. Astfel,
o capacitate de putere bazată pe posibilităţi financiare atrage atenţia societăţii în acelaşi fel
cum o fac caracterul de noutate şi sprijinul popular sau al grupurilor, deoarece banii cumpără
timp şi vizibilitate.
Credibilitatea actorilor interesaţi/implicaţi poate influenţa nivelul impactului pe care o
problemă o are asupra unei organizaţii. Cu cât este mai mare credibilitatea actorilor opozanţi,
cu atât mai substanţial este pericolul. Credibilitatea unui grup de interese sau a unei
organizaţii opozante poate fi evaluată, avându-se în vedere următorii factori:
• Dinamismul, sau măsura în care actorul este descris sau perceput ca fiind puternic,
îndrăzneţ, activ, implicat, energic, ca promotor al progresului sau ca avocat al
schimbării. O organizaţie care doreşte să amplifice această dimensiune a credibilităţii
va promova ideea adaptabilităţii sale la condiţiile schimbătoare ale lumii, interesului
în viitor şi a adoptării politicilor progresiste.
• Calificarea, care se referă la gradul în care actorul este fie perceput sau descris ca
fiind expert, cunoscător, inteligent, având un background relevant sau bun
profesionist.
• Statusul, ca o extensie a dimensiunii legate de calificare. Cei descrişi ca având o
ocupaţie prestigioasă sau ca fiind asociaţi cu oameni influenţi sunt consideraţi ca
având status. Cei care doresc să câştige un status mai ridicat în faţa altora pot aranja
să fie filmaţi înconjuraţi de simboluri bine stabilite ale statusului, cum ar fi drapelul,
scaunul prezidenţial sau însemnele heraldice. Apariţia în forumuri publice alături de
persoane relevante pe plan internaţional poate genera un transfer de respectabilitate
unui lider naţional.
• Sociabilitatea, sau măsura în care actorul este descris ca fiind plăcut, prietenos,
înconjurat întotdeauna de oameni şi împărtăşind aceleaşi valori cu audienţa ţintă.

144
• Atitudinea, măsura în care actorul este descris ca fiind încrezător în forţele proprii,
coerent, stăpân pe situaţie. Mass-media are capacitatea de a distorsiona realitatea.
Organizaţiile pot fi descrise ca nestăpânind situaţia, ca fiind confuze, incapabile de a
răspunde la critici, sau de a articula un punct de vedere.
• Siguranţa, măsura în care actorul este descris ca fiind sincer, de încredere, onest,
muncitor, susţinător al cauzelor lăudabile, responsabil social, doritor să ia o poziţie
chiar dacă, personal, i-ar dăuna, sau împărtăşind aceaşi credinţă cu audienţa ţintă.
Tabelul nr. 1 Protocol credibilitate actori
1 2 3 4 5 6 7 Înalt
Scăzut
Descris în mass-media ca dinamic (puternic, hotărât, activ, implicat, energic, ocupat, asertiv,
progresist, avocat al schimbării)
Descris în mass-media ca sigur (sincer, de încredere, orientat spre familie, onest, muncitor,
sprijinitor al cauzelor lăudabile, responsabilitate socială, crede în ceea ce spune, dornic să ia
o poziţie chiar dacă are de pierdut ca persoană, împărtăşeşte aceaşi credinţă cu audienţa ţintă
Descris de mass-media ca fiind calificat (expert, cunoscător, inteligent, având pregătire
corespunzătoare poziţiei ţintite, capabil să citeze statistici şi dovezi privind problema,
experimentat ca administrator, birocrat, politician sau profesionist)
Descris de mass-media ca fiind încrezător în forţele proprii, articulat, stăpân pe situaţie,
menţinând contactul vizual
Descris de mass-media ca având status (asociat cu o ocupaţie sau persoane prestigioase, bine
îmbrăcat, descris cu simboluri influente şi respectate ca steaguri, însemne heraldice, scaune
prezidenţiale, sau cu figuri respectate ca lideri ai altor ţări, celebrităţi etc.)
Descris de mass-media ca fiind sociabil (plăcut, prietenos, înconjurat de oameni, inclusiv
tineri, bătrâni, muncitori, profesionişti; împărtăşind aceleaşi valori şi aspiraţii ca şi audienţa)
Rata de credibilitate generală (media celor de mai sus): ………………
Puncte tari sau oportunităţi:………………………………………………
Puncte slabe sau ameninţări: …………………………………………….
Unii actori sunt foarte credibili dar le lipsesc mijloacele de a-şi propaga punctul de
vedere. Nivelul de credibilitate posedat de astfel de actori individuali sau grupuri asociate cu
o problemă poate, însă, influenţa măsura în care problema afectează organizaţia.
Răspunsurile de “tipul 3”, care sunt potrivite pentru problemele cărora nu li se opun
actori cu capacitate de putere semnificativă şi credibilitate mare, includ iniţializarea
procedurilor de monitorizare. Monitorizând permanent problema pot fi urmărite schimbările
de nivel ale capacităţii de putere şi credibilităţii opozanţilor. Dacă aceştia acumulează putere
şi credibilitate superioară în timp, devenind mai periculoşi pentru organiziaţie, se va trece la
următorul pas de vizualizare a problemei.

145
Identificarea problemelor de tipul D - A patra întrebare din arborele de decizie se
referă la capacitatea, puterea sau credibilitatea organizaţiei de a face faţă ameninţării. Toate
organizaţiile trebuie să-şi evalueze capacitatea de putere şi nivelul credibilităţii, la fel cum o
fac şi pentru actorii opozanţi. Dacă răspunsul la întrebare este “Nu”, organizaţia va continua
eforturile de monitorizare, va iniţia strategii de relaţii publice de profil redus şi puţin
costisitoare pentru a reduce ameninţarea şi va răspunde alocând resurse superioare pentru
gestionarea ameninţărilor specifice (ex: o situaţie de criză).
Identificarea problemelor de tipul E - Dacă răspunsul la întrebarea de identificare a
problemei D este “Da” , organizaţia va investi, probabil, în strategii de profil înalt,
costisitoare (ex: campanii de informare publică, reclamă şi lobby, consultări extinse, sondaje
de opinie etc.)

Sistemul integrat de management al comunicării publice (SIMCP) şi operaţiile


mass-media
Sistemul integrat de management al comunicării publice este un construct conceptual
propus pentru optimizarea procesului de comunicare instituţională în situaţii de criză, gen
conflict armat, şi de operaţionalizare a comunicării publice prin integrarea operaţiilor mass-
media în sistem în scopul câştigării şi menţinerii sprijinului public pentru deciziile luate la
nivel strategic.
Având în vedere că implicaţiile pe care le poate avea abandonarea iniţiativei în
domeniul comunicării publice atunci când factorii de decizie hotărăsc, ca ultim resort al
rezolvării unor ameninţări la adresa securităţii naţionale, recurgerea la forţa armată, modelul
teoretic al influenţării prin comunicare îşi găseşte cu uşurinţă locul în cadrul unui sistem
integrat de management al comunicării publice în astfel de situaţii.
Este posibil ca atitudinea generală faţă de problematica comunicării publice să
genereze probleme într-o situaţie reală datorită faptului că există o tendinţă de concentrare a
tuturor energiilor pe ceea ce pare foarte important (respectiv partea operaţională) şi de a
minimaliza alte aspecte (de exemplu comunicarea) care aparent nu contribuie cu nimic
concret, palpabil la bunul mers al lucrurilor.
Operaţiile mass-media, constituie acel tip de activitate desfăşurată pentru asigurarea
unei informări publice oportune, corecte şi eficiente, organizată de la cel mai înalt nivel şi
desfăşurată la nivelul inferior optim, consistentă cu menţinerea unei abordări proactive şi a

146
unei reacţii rapide.
Scopul operaţiei mass-media este de a sprijini comandanţii în atingerea obiectivelor
operaţionale propuse prin promovarea înţelegerii şi obţinerea sprijinului public pentru
operaţiile militare concomitent cu asigurarea securităţii operaţiei.
Operaţiile mass-media au dobândit o importanţă semnificativă pentru asigurarea
succesului în era informaţională; ele asigură posibilitatea de a monitoriza şi înţelege opinia
publică, de a le explica situaţia operativă într-un anumit context evenimenţial şi de a
comunica perspectiva/viziunea/misiunea armatei în mod clar şi fără alte “filtre”; ele permit
factorilor de decizie să analizeze modalitatea în care audienţele internţionale dar şi cele
interne percep un conflict şi chiar de a influenţa modalitatea în care discuţia despre o anume
operaţie este “încadrată”.

Din punct de vedere funcţional operaţiile mas-media de încadrează fără probleme în


Sistemul Integrat de Management al Comunicării Publice (figura 16).

147
MANAGEMENT INFORMAŢIE
AUTORITATE DE
Obiective COMANDĂ
strategice, orientări
ale informării
publice CENTRU DE
MANAGEMENT AL
Lideri politici
INFORMĂRII
PUBLICE
Directiva de
informare publică COMITET AD-HOC DE
COORDONARE
Teme,
mesaje, priorităţi, Operaţia
coordonare Informaţională
acţiuni
Operaţia
Mass-Media

GRUP OPERAŢII
MANAGEMENT ŞTIRI

MASS-MEDIA

Tehnici, tactici şi
procedee de
comunicare a
mesajelor către
publicurile ţintă

GRUP MOBIL
PURTĂTOR CENTRUL
DE INFORMARE
DE CUVÂNT DE PRESĂ
PUBLICĂ
MANAGEMENT PERCEPŢIE

M E D I A

PUBLICURI ŢINTĂ

Figura nr. 16 Locul operaţiilor mass-media în SIMCP

148
Prin operaţiile mass-media se urmăreşte transmiterea/comunicarea temelor şi
mesajelor proprii către categoriale de public ţintă, prin mijloacele de informare în masă. Ele
au caracter complementar faţă de acţiunile/activităţile politice, diplomatice, militare derulate
de stat la nivel naţional şi internaţional în sprijinul operaţiilor militare.
Operaţiile mass-media se derulează în conformitate cu un set de principii generale
care pot garanta succesul sau pot determina insuccesul:

• Principiul respectării adevărului: conţinutul fluxurilor de informaţii utilizate în


cadrul operaţiilor mass-media se va baza întotdeauna pe date veridice. Verificarea
acurateţii informaţiilor înainte de utilizarea lor în procesul de comunicare este
crucială.
• Principiul credibilităţii: corelaţia între credibilitatea structurilor de operaţii mass-
media şi încrederea în armată este foarte puternică. Un nivel scăzut al încrederii în
instituţia militară generează neîncredere în capacitatea acesteia de a-şi îndeplini cu
succes misiunile încredinţate. Cea mai rapidă cale de a distruge credibilitatea este
utilizarea de informaţii neadevărate. Un alt risc pentru credibilitate poate fi
comunicarea de mesaje diferite şi contradictorii către publicuri diferite.
• Principiul respectării măsurilor de securitate: informaţiile furnizate către mass-
media trebuie să respecte cerinţele OPSEC. În difuzarea informaţiilor, comandanţii şi
ofiţerii de informare şi relaţii publice trebuie să menţină echilibrul între imperativul
asigurării transparenţei faţă de presă/opinie publică şi păstrarea securităţii operaţiilor
în desfăşurare sau în pregătire.
• Principiul oportunităţii: oportunitatea este co-substanţială vitezei de reacţie şi/sau
întâietăţii în difuzarea informaţiilor. În conflictele actuale publicul poate fi expus
informaţiilor vehiculate de mass-media în câteva ore sau chiar minute de la
producerea evenimentelor, poate fi martor al desfăşurării unor acţiuni prin
intermediul transmisiilor în direct. Este imperativ ca operaţiile mass-media să
integreze în fluxul informaţional regional/global propria perspectivă de explicare şi
interpretare a evenimentelor. A rata oportunitatea de a comunica propriile informaţii
şi mesaje pentru a fi incluse în ştirile transmise de mass-media pe timpul desfăşurării
unor operaţii militare are o influenţă negativă asupra îndeplinirii cu succes a misiunii.

149
• Principiul planificării: operaţiile mass-media trebuie să fie deplin integrate în
procesul de planificare operaţională, încă de la debutul acestuia. Specialiştii în
operaţii mass-media vor fi cooptaţi în Grupul (Întrunit) de Planificare a Operaţiilor
(Joint Operational Planning Group – JOPG/OPG). Capabilităţi iniţiale de operaţii
mass-media se dislocă în teatru, de regulă, cu detaşamentul precursor. Planificarea
operaţiilor mass-media se face centralizat, execuţia descentralizat monitorizând şi
evaluând permanent efectele produse.
Interesul mass-media pentru operaţiile militare este, în majoritatea cazurilor, intens şi
nu poate fi evitat. Chiar dacă li se poate interzice accesul în bazele militare, pe nave sau
avioane, media nu poate fi ignorată sau exclusă din mediul operaţional, în special cel terestru.
Modul în care presa percepe o situaţie sau eveniment este diferit de cel al militarilor.
Marea majoritate a mass-media de ştiri sunt implicate în competiţia comercială de
câştigare a audienţelor prin producerea unei mediatizări rapide şi de calitate. Implicaţia cea
mai importantă care decurge din această realitate de netăgăduit este aceea că nu putem
presupune, chiar şi în situaţii de criză, că mass-media sunt, în mod automat, de “partea
noastră”.
Totodată, cu excepţia unui grup restrâns de jurnalişti specializaţi în domeniul
securităţii şi apărării naţionale, înţelegerea forţelor armate de către mass-media este limitată
şi lipsită de profunzime. Organizarea militară şi lanţul de comandă nu au relevanţă pentru
jurnalişti, care lucrează direct cu editorii lor şi nu se supun controlului militar. Din această
cauză, este necesar ca problemele să le fie explicate simplu şi clar, fără a le creea senzaţia că
sunt tutelaţi.
Mass-media sunt, prin definiţie, suspicioase, în special faţă de informaţiile oferite pe
canalele oficiale. Ca în orice economie de piaţă, nimic nu se vinde mai bine decât o bună
teorie a conspiraţiei. Reportajele despre ştirile proaste, care pot scăpa rapid de sub control,
pot modifica percepţia publică a unui eveniment, diminuând sprijinul pentru operaţia în curs
de desfăşurare. Deoarece zvonurile şi informaţiile false, prin simpla repetare şi preluare de
către mass-media îşi pot construi propria legitimitate, este foarte important ca structurile
implicate în operaţia mass-media să corecteze rapid orice raportare falsă sau deformată, atât
la nivel strategic, cât şi în teatrul de operaţii.

150
Structurile şi activităţile specifice din cadrul operaţiilor mass-media nu pot fi eficiente
decât în condiţiile câştigării şi menţinerii credibilităţii în faţa audienţelor şi a mass-media şi,
chiar dacă există o sinergie evidentă (şi necesară) între operaţia mass-media şi operaţia
informaţională, este absolut necesar ca cele două activităţi să fie distincte, pentru a se evita
impresiile de manipulare, inducere în eroare sau utilizare a mass-media ca mijloc de
dezinformare201.
Toate activitǎţile comunicaţionale ar trebui sǎ se desfǎşoare în cadrul unei campanii
de informare. Campania de Informare poate fi definită ca fiind totalitatea activităţilor
coordonate care se întreprind pentru influenţarea audienţelor prin managementul
informaţiilor la care sunt expuse. Obiectivele generale ale campaniei vizează:

a) câştigarea şi menţinerea sprijinului public;


b) dezvoltarea şi menţinerea coeziunii forţelor proprii;
c) promovarea intereselor naţionale.
Obiective
strategice

CAMPANIE DE Activitate
INFORMARE Economicǎ
Activitate
politicǎ
Operaţia
Mass-Media

CIMIC Activitate
Diplomaticǎ

Operaţia
Informaţională
Contribuţia Diplomaţia
militarǎ Apǎrǎrii

Figura nr. 17 Elementele campaniei de informare

201
MC 0457/1 NATO Military Policy on Public Affairs, 2007

151
Campania se poate organiza la nivel strategic naţional în sprijinul politicii
guvernamentale şi al obţinerii rezultatelor urmărite de aceasta. Se adresează opiniei publice
interne şi internaţionale prin activitate politică, diplomatică, economică, şi prin activităţi cu
specific militar (operaţii informaţionale, operaţii mass-media, acţiuni CIMIC202 şi de
diplomaţie a apărării) şi se desfăşoară prin activarea sistemului integrat de management al
comunicării publice.

CONCLUZII

202
CIMIC – Civil military cooperation

152
Punctul de plecare în cercetarea intreprinsǎ în aceastǎ lucrare a fost ipoteza conform
cǎreia conflictele viitorului se vor purta şi dincolo de realitatea tradiţională a câmpului de
luptǎ, într-un spaţiu virtual cu implicaţii în planul real, un spaţiu imprevizibil şi puţin
cunoscut. Dominarea şi controlul spectrului informaţional şi a comunicării publice sunt la fel
de importante precum era şi este încă ocuparea terenului sau dominarea spaţiului aerian şi
naval, strategia şi tactica militară clasică. Peisajul actual al mass-media la scară globală este
unul care înfăţişează oportunităţi nelimitate pentru influenţare socialǎ.
În demersul de cercetare au fost parcurse două faze şi anume definirea parametrilor
teoretici cu care se operează, iar apoi elaborarea unui model explicativ care va permite
definirea managementului influenţǎrii sociale prin comunicare publicǎ ca element critic în
obţinerea succesului în conflictele moderne. Pentru construirea modelui explicativ am pornit
de la analiza relatiilor şi interacţiunilor existente între informaţie şi formarea atitudinilor,
opiniilor şi comportamentelor actorilor sociali, analizându-le din perspectiva paradigmei
interacţioniste.
Având în vedere existenţa în mecanismlele procesului de influenţare a unor
cronologii şi succesiuni de tip liniar lucrarea caută să identifice legăturile cauzale dintre
diferitele obiecte şi fenomene sociale. Pentru studierea seturilor de interacţiuni care se
stabilesc în cadrul proceselor influenţării sociale, între diferite obiecte şi fenomene sociale,
au fost combinate instrumentele de cercetare ale modalităţilor cauzale şi interacţioniste cu
cele sistemice. Utilizarea acestora a oferit posibilitatea de a investiga fenomenul de
influenţare socială din perspective diferite, dar complementare, precum şi posibilitatea de a
descoperi elementele necesare elaborării unui model sistemic de management al acestui
fenomen.
În vederea facilitǎrii studierii necesitǎţii proiectǎrii uni sistem integrat de management
al comunicǎrii publice, ca element al managementului influenţǎrii sociale, am pornit de la
următoarele ipoteze de lucru - opinia publicǎ are şi va avea un efect asupra deciziilor luate
atât la nivel politic cât şi la nivel militar în timpul conflictelor; mass-media naţională şi
internaţională au un mod de operare relativ similar, ca efect al fenomenului de globalizare
care uniformizează inclusiv domeniul comunicării mediate. De asemenea, am considerat
mass-media ca fiind neutră, feritǎ de orice fel de ingerinţe şi fǎrǎ o agendǎ ascunsǎ, pentru cǎ

153
cercetarea nu şi-a propus sǎ descopere interesele mass-media. Totodată, cercetarea nu se
referă la procesele de influenţare socială prin coerciţie sau indoctrinare, lucrarea
concentrându-se asupra proceselor de influenţare subtilǎ de tip conformitate, în special
influenţarea informaţională.
Din această perspectivă am analizat o serie de abordări ştiinţifice cu privire la
procesele cognitiv-comportamentale din care decurg dimensiuni acţionale în scopul
fundamentării ipotezei conform căreia există un potenţial de influenţare atitudinală, cu
consecinţe în plan acţional la nivelul opiniei publice. Efortul principal a fost direcţionat în
special către potenţialul de influenţare informaţională în cadrul procesului de comunicare
instituţională publică pe patru dimensiuni – de timp, de volum, de formă şi de veridicitate.
Modelul teoretic de management al influeţării prin comunicare publică propune două
nivele de intervenţie şi anume nivelul construcţiei atitudinale faţă de conflict (cu
componenetele sale cognitive, afective şi conative) şi cea de gestiune a informaţiilor despre
conflict generate de la nivel instituţional.
Pentru primul nivel am pornit de la ipoteza că în situaţii de conflict vulnerabilitatea
opiniei publice la diferite forme de influenţare, şi în special la cea prin comunicare creşte
exponenţial, iar controlul influenţării poate fi obţinut prin manipularea unui set de cinci
variabile – grad de expunere mediatică, forma mesajului, momentul difuzării mesajului,
conţinutul mesajului şi canalele de difuzare utilizate.
Pentru nivelul doi, din persectiva informaţiilor despre conflict generate la nivel
instituţional modelul propune o metodă de identificare, selectare gestionare a problemelor din
spaţiul public pe două paliere şi anume pe cel al managementului informaţiilor pe care
instituţia le are la dispoziţie, şi cel al managementului ştirilor din perspectiva contribuţiei la
fabricarea acestora şi a reacţiei faţă de eventualele ştiri cu potenţial de influenţare contrar
celui dorit.
Având în vedere că implicaţiile pe care le poate avea abandonarea iniţiativei în
domeniul comunicării publice atunci când factorii de decizie hotărăsc, ca ultim resort al
rezolvării unor ameninţări la adresa securităţii naţionale, recurgerea la forţa armată, modelul
teoretic al influenţării prin comunicare îşi găseşte cu uşurinţă locul în cadrul unui sistem
integrat de management al comunicării publice în astfel de situaţii.

Clarificări de ordin terminologic

154
Am considerat necesară şi o succintă trecere în revistă a termenilor utilizaţi pe
parcursul acestei lucrări, cu sensul acceptat pentru atingerea scopului cercetării. Sursele
utilizate pentru alegerea definiţiilor termenilor sunt Dicţionarul de Sociologie Larousse
(1996), Oxford Dictionary of Sociology (2003), John Scott şi Gordon Marshall şi Dicţionarul
de Psihologie Socială (1981), Septimiu Chelcea.
• Termeni pentru descrierea câmpului social a elementelor sale şi a interacţiunilor
dintre acestea.
Agentul/actorul social – Agentul social este un concept sociologic complementar
celui de actor social. Dacă un sistem social este analizat din perspectiva rolurilor sau a
funcţiilor sale, atunci individul care acţionează, conformându-se rolurilor predefinite, este
actor social. Rolurile sau funcţiile predefinite nu epuizează însă niciodată conţinutul unui
sistem social. Indivizii nu se conformează adesea rolurilor predefinite, fie pentru satisfacerea
unor nevoi şi aspiraţii individuale sau colective care nu-şi găsesc expresia în aceste roluri, fie
pentru că situaţia nu le permite, fie pentru că, încercînd să o facă, ei generează interacţiuni
care se desfăşoară independent şi uneori contrar funcţiilor sistemului, producîndu-se astfel
efecte emergente. În acest caz se utilizează conceptul de agent social. Comportamentul
actorului este, de regulă, reproductiv în raport cu sistemul, pe cînd agentul social are un rol
transformator. Dacă actorul este, de regulă, un individ, agentul social este aproape totdeauna
un grup mai mult sau mai puţin organizat, adică indivizi care acţionează în raport cu modul şi
forma în care au conştientizat interesele lor comune. De aceea, agenţii sociali sunt, de regulă,
clasele sociale, grupurile organizate politic, economic, moral sau religios.
Grupul social- este un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi cu
o cultură specifică rezultate din relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său. Ca
atare, este ireductibil la simpla însumare sau juxtapunere a indivizilor. Prin natura sa,
societatea umană are o organizare grupală. Un individ aparţine unuia sau mai multor grupuri
sociale. Studiul sociologic sistematic al grupurilor se poate spune că a fost mai întîi dezvoltat
de Şcoala de la Chicago (W. I. Thomas, R. E. Park, H. Mead), care considera grupul ca faptul
social primar. Ulterior, odată cu analiza organizaţiilor, în special a celor industriale, s-a
extins şi studiul grupurilor de muncă. În psihologia socială a fost dezvoltată ideea dinamicii
grupurilor pentru a înţelege procesele de interacţiune şi „regulile jocului de roluri" sociale
(preluarea, învăţarea şi practicarea de roluri) sau pentru a studia modul în care grupul, se

155
constituie ca un mediu de acţiune prin definirea aşteptărilor, performanţelor şi nivelurilor de
satisfacţie ale membrilor săi.
Organizaţia – este reprezentată de grupuri de oameni care îşi organizează şi
coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective.
Organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai eficientă a finalităţilor
lor, caracteristică specifică în special întreprinderilor economice. Există două abordări
distincte, dar complementare, care îşi concentrează atenţia asupra celor două aspecte ale
organizaţiilor: structurile organizationale - respectiv modalităţile specifice ale organizării
activităţilor membrilor organizaţiei în aşa fel încât să se realizeze performanţe cât mai
ridicate şi organizaţiile ca sisteme socio-umane, compuse din indivizi, cu motivaţiile lor, care
intră în relaţii interpersonale, formînd grupuri sociale.
Instituţia – „Institutiones" era denumirea utilizată de jurisconsulţii romani în tratatele
elementare de drept. Prin „instituire", un popor, o colectivitate socială trecea de la „starea de
natură", de la acţiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la „starea socială", la organizaţii
create de o autoritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca necesară pentru
satisfacerea acestor interese, pentru menţinerea unei colectivităţi sociale durabile. În limbajul
comun, cuvîntul instituţie păstrează sensul iniţial, juridic, desemnînd organizaţiile care au
statut, reguli de funcţionare stabilite prin regulamente şi/sau legi, avînd rolul sau funcţia
socială de a satisface anumite nevoi colective. Exemplul tipic de instituţie în acest sens este
statul, cu organizaţiile sale administrative, politice, militare etc.
Instituţia defineşte regulile de influenţare şi control social ale comportamentelor
individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre
indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valorile şi interesele
cu importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea colectivităţilor sociale. Pe de altă parte
instituţiile sunt moduri de a acţiona, de a simţi şi de a gîndi care, ca orice „fapt social", au o
acţiune constrîngătoare asupra individului, venită din exteriorul acestuia, au o existenţă
proprie, independentă de manifestările individuale şi care sînt distinctive pentru un grup dat,
fiind relativ acceptate de toţi membrii acestuia. Comportamentele individuale
instituţionalizate sunt, din această perspectivă, sancţionate în mod explicit şi eficient de către
o autoritate special desemnată de colectivitate în acest scop.

156
Interacţiunea socială – este o acţiune reciprocă sau rezultantă a cuplării
(interferenţei) acţiunilor iniţiate de persoane, grupuri sau colectivităţi, prin care se
influenţează condiţiile de manifestare şi performanţele obţinute. Interacţiunea socială este
interpersonală sau intergrupală, situaţională sau de durată variabilă şi rezultă din influenţele
reciproce ale agenţilor implicaţi. În funcţie de modurile de influenţare reciprocă, se disting
trei forme de interacţiune socială: cooperare, opoziţie şi acomodare. Cooperarea se produce
atunci cînd interesele şi orientările acţiunilor individuale sunt similare sau comune, pe cînd
opoziţia se constituie în condiţii de diferenţiere şi divergenţă. Cooperarea are o dimensiune
gratificatoare (cînd o persoană o solicită pe alta să-i ofere răspunsuri încurajatoare pentru
propria acţiune, sporindu-i securitatea emoţională) şi una instrumentală (atunci cînd
realizarea unui scop solicită efortul concertat al unor acţiuni iniţiate de doi sau mai mulţi
agenţi). Opoziţia poate lua forma competiţiei (numai un partener îşi realizează maximal
scopurile) sau a conflictului (în condiţii de orientare divergentă ireconciliabilă a intereselor,
scopurilor sau opţiunilor părţilor). Acomodarea este interacţiunea socială care rezultă din
modificarea sau ajustarea acţiunilor în vederea creşterii gradului lor de compatibilitate. Aici
intervine un proces de negociere intersubiectivă implicită sau explicită menit să reducă
divergenţele de orientare şi să sporească gradul de cuplare a acţiunilor individuale.
În general, interacţiunea socială presupune un consens tacit, sau explicit al actorilor sociali
asupra regulilor care reglementează raporturile interpersonale sau intergrupale.
Norma – este un model, regulă, prescripţie care reglează comportamentul indivizilor,
grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor. Normele sînt de tipuri diferite: interdicţii (tipuri de
comportamente care sunt interzise, practicarea lor antrenînd diferite pedepse), recomandări
(comportamente considerate a fi dezirabile a căror realizare este recompensată, indicaţii ale
performanţei minime acceptate ca de exemplu norma de muncă), moduri de a face un
lucru(norme tehnice, modele de comportament în diferite situaţii).
Socializarea – este un proces psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor,
valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau a unei comunităţi
în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens, socializarea
este un proces interactiv de comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării
individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a
mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului influenţelor sociale.

157
Dacă se iau drept criterii finalitatea urmarită sau efectele deja produse, se pot distinge
următoarele tipuri de socializare:
• adaptativă (integratoare) - conduce la configurarea acelor caracteristici sau
capacităţi personale care facilitează integrarea, participarea şi desfăşurarea unor activităţi
sociale într-un cadru institutional dat;
• anticipativă - constă în asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportament
care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor.
Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioadele de tranziţie de la un
stadiu de viaţă la altul. Corelate cu socializarea sunt procesele de desocializare şi de
resocializare.
Asimilarea socială – este un proces prin care un grup receptează, interiorizează
şi aplică valori, norme, modele de comportare sau stiluri de viaţă specifice altui grup cu
care se află în contact. Presupune existenţa unei asimetrii generate de modul de distribuire
a raporturilor de putere şi de control social sau de gradul de adecvare a culturii unui
grup la condiţiile structural-istorice ale comunităţii mai largi în care este integrat.
Raporturile asimetrice iniţiale pot dispărea în mod treptat ca urmare a creşterii gradului de
similitudine a grupurilor sau se poate întâmpla ca procesul de asimilare să fie
întrerupt datorită intervenţiei unor factori de blocaj intern sau extern.
• Termeni pentru definirea şi explicarea proceselor influenţării sociale
Puterea – este capacitatea unui agent/actor social de a-şi impune voinţa în cadrul unei
relaţii sociale, în ciuda oricărei rezistenţe întîmpinate şi indiferent de factorii care determină
această capacitate. Puterea este o dimensiune a anumitor relaţii de interdependenţă socială,
ceea ce face din ea un concept relaţional. Nu se poate afirma despre o persoană sau un grup
că „are putere" fără a se specifica în relaţie cu cine şi ce anume îi conferă acest atribut.
Puterea este mai degrabă un proces decât o entitate sau o structură fixă. Definiţia nu se referă
şi la resursele care pot face posibil exerciţiul puterii. În ultimă instanţă, orice conferă unei
persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi doresc poate fi
considerat ca o resursă de putere. Asemenea resurse pot fi capitalul, venitul, prestigiul
conferit de status, cunoaşterea, îndemînările deosebite şi rare, virtuţile magice, charisma etc.
Ceea ce funcţionează socialmente ca o resursă de putere depinde de tipul de societate. De

158
exemplu, în societăţile arhaice controlul ritualurilor magice este o sursă de putere, în timp ce
capitalul are o importanţă preponderentă în societăţile capitaliste moderne.
Controlul social – desemnează, în sens general procesul prin care o instanţă
(persoană, grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau
influenţează comportamentele sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu
ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi păstrării
echilibrului specific sistemului. Funcţiile controlului social sunt de prevenire, limitare sau
eliminare a abaterilor de la normativitatea existentă. Acestea se realizează prin însuşirea
metodelor tipice pentru cultura sistemului şi prin mecanismele instituţionale care
recompensează sau sancţionează conformitatea sau devianţa faţă de norme.
În sens specific, controlul social este rezultatul raporturilor de interdependenţă dintre
elementele unui sistem şi al determinării componentelor de către sistemul căruia îi aparţin.
Această accepţiune a fost consacrată pe baza analizelor sociologice de tip sistemic şi
cibernetic (R. Boudon, 1982)203. Din această perspectivă atenţia se concentrează asupra
posibilităţii de apariţie a unor situaţii critice în funcţionarea unui sistem, care tind să-i tulbure
identitatea sau coerenţa, şi asupra tensiunii interne spre conservarea consistenţei sistemului
prin îndepărtarea, evitarea sau corectarea raporturilor sau poziţiilor care-i ameninţă
integritatea sau echilibrul. Sancţiunile sociale, pozitive sau negative, apar astfel ca acele
mecanisme ale controlului social prin care se conservă integritatea normelor, se penalizează
acţiunile deviante şi se încurajează conformitatea. În funcţie de mijloacele sau instrumentele
utilizate se distinge între control prin constrîngere (coercitiv) şi control psiho-social sau
persuasiv.
Conformismul – este procesul de adaptare a unei persoane la norma sau sistemul de
norme proprii unui grup social, instituţie sau organizaţie, încadrarea comportamentelor de rol
în modelele recunoscute şi consacrate grupal şi/sau social. Aşa cum în cadrul oricărui grup
social se cristalizează şi funcţionează norme, tot astfel se dezvoltă şi presiuni spre
conformarea la ele. Astfel de presiuni influenţează modul de gîndire şi comportamentele, cel
mai adesea fără ca actorii să fie conştienţi de existenţa lor. Cu cât un grup este mai atractiv,
cu atât este mai probabil ca fiecare din membrii săi să-şi modifice punctele de vedere şi
comportamentul în conformitate cu normele (formale sau in-formale) ale acestuia. Finalitatea

203
Boudon, R., The Unintended Consequences of Social Action. New York: St. Martin’s Press. 1982.

159
controlului social este asigurarea conformării. Indivizii se conformează normelor unei
societăţi pentru că ei realizează că, dacă nu o fac, riscă să fie pedepsiţi, în timp ce
conformarea le poate aduce recompense. Acela care încalcă normele se confruntă cu
antipatia, ostilitatea, bîrfa şi chiar ostracizarea. Cel care se conformează obţine preţuire,
popularitate, prestigiu şi ceilalţi îl definesc social ca pe un om „bun".
Non-conformismul – este reprezentat de atitudinea şi comportamentul de opunere sau
de negare din partea unor indivizi sau grupuri a opiniilor, normelor sau valorilor dominante
în grupurile sau societăţile de apartenenţă. Se manifestă prin elaborarea unor norme şi valori
alternative, deci diferite, şi prin conformarea comportamentală riguroasă faţă de acestea,
transformându-se astfel în conformism. Non-conformismul este de înţeles prin referire la
anumite norme şi valori. Ceea ce dintr-o perspectivă apare ca non-conformism, dintr-o alta
este conformism pur. De regulă, instituţionalizarea non-conformismului duce la conformism.
Învăţarea socială – este un proces de asimilare a experienţei sociale manifestat prin
schimbări de conduită. Obiectul invăţării este experienţa individuală sau colectivă şi constă
în cunoştinţe, norme, reguli, valori etc. Învăţarea socială facilitează fie adaptarea unui sistem
la noi contexte, fie anticiparea unor probleme cu incidenţă directă asupra constituirii şi
funcţionării sistemului. Subiecţii învăţării sociale sunt indivizii, grupurile, organizaţiile şi
chiar societăţile.
Imitaţia – este încercarea de a reproduce, conştient sau inconştient, comportamente
observate la alte persoane, precum şi rezultatele acestei încercări. Imitaţia se referă la un
proces comportamental relativ simplu ca procedură şi semnificaţie sociologică, dar este un
element de bază ale proceselor complexe prin care individul dobîndeşte apartenenţă socială.
Comunicarea – este un proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia
într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării. În
comunicarea unilaterală numai emiţătorul organizează şi transmite informaţii în vederea
receptării. În comunicarea reciprocă, receptorul construieşte o nouă secvenţă de comunicare,
devenind la rândul său emiţător şi celălalt receptor. Condiţiile minime fundamentale de
realizare a comunicării sunt compatibilitatea codurilor şi existenţa mesajului. Codurile pot
lua forma limbajului natural, limbajului nonverbal şi paraverbal sau a simbolurilor concrete
(lumini, steaguri etc.) ori abstracte (semnale, formule logice, matematice etc.). În
comunicarea socială cele mai frecvente sunt codurile verbale şi nonverbale/paraverbale

160
(gesturi, expresii faciale, intonaţii etc.). Acestea pot apărea împreună sau separat. Cînd apar
separate de codurile verbale, componentele nonverbale exprimă imposibilitatea de a
verbaliza sau a solicita o informaţie, iar când le însoţesc au rol de întărire, de distorsiune sau
de indicator „metacomunicativ" prin care se accentuează un anumit mod de înţelegere sau de
interpretare a mesajului verbalizat. Accesibilitatea conţinutului mesajului este dependentă de
comunitatea codurilor emisiei şi recepţiei.
Mass-media – este un termen consacrat mai întîi în limba engleză referitor la
mijloacele de comunicare în masă, la seturi de tehnici şi metode de transmitere, de către
furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic.
Din perspectivă instituţională, mass-media sunt considerate instituţii sociale, atît culturale cît
şi economice.
Există o sociologie mass-media, domeniu de cercetare care urmăreşte să analizeze
modul în care mass-media funcţionează în societate, precum şi efectele sociale ale
comunicării prin intermediul acestor mijloace. Accentul în cercetarea fenomenului mass-
media poate fi pus pe comunicare sau pe mijloace. Din punctul de vedere al scopului lucrării
de faţă interesează concentrarea pe zona comunicării. În acest caz se porneşte de la distincţia
între mai multe tipuri de comunicare, în principal trei: comunicare intrapersonală (internă sau
de nivel individual), comunicare interpersonală (între indivizi) şi comunicare de masă (de
nivel social). Aceasta din urmă se referă la comunicarea realizată prin intermediul unor
mijloace, adresându-se unei audienţe largi şi de regulă eterogenă. Comunicarea de masă
presupune comunicatori profesionişti, specializaţi în transmiterea mesajelor prin intermediul
diferitelor mass-media, precum şi un sistem de control al comunicării, dat fiind că aceasta se
realizează prin intermediul unor instituţii care funcţionează în baza,unor norme.
Există două paradigme generale, care sînt practic prezente în toate cercetările făcute
în domeniu. Prima poate fi numită „mass-media puternică" şi consideră că mass-media au
efecte, în general negative, deosebit de puternice, intervenind activ asupra structurilor şi
mecanismelor vieţii sociale, ele fiind active în raport cu individul sau societatea iar structurile
sociale relativ pasive la influenţele mass-media. A doua paradigmă „mass-media slabă"
consideră că influenţa mass-media în societate este relativ mică, că ele sînt subordonate şi nu
supraordonate societăţii, că nu determină opţiunile şi comportamentele indivizilor ci se
orientează după acestea, în fine, rolul lor nu numai că nu este negativ, dar poate să fie chiar

161
terapeutic în anumite circumstanţe. Paradigma acceptată din perspectiva acestei lucrări este
cea care consideră că mass-media au efecte puternice asupra structurilor şi mecanismelor
vieţii sociale, cu specificaţia că aceste efecte nu sunt exclusiv negative.
Persuasiunea – este o activitate de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor unor
persoane în vederea producerii acelor schimbări care sunt concordante cu scopurile sau
interesele agentului iniţiator (persoane, grupuri, instituţii sau organizaţii politice, sociale,
culturale, comerciale etc.). Persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine cont de
caracteristicile de receptivitate şi reactivitate ale persoanelor influenţate. Persuasiunea este o
activitate de convingere opusă impunerii sau forţării unei optiuni organizată astfel încât să
ducă la adoptarea personală a schimbării aşteptate.
Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali, cât şi de cei referitori
la modul de organizare a influenţelor. Factorii personali sunt sintetizaţi în ceea ce se numeşte
persuabilitate, adică acea tendinţă individuală de a fi receptiv la influenţe şi de a accepta
schimbări în atitudini şi comportamente. Factorii referitori la modul de organizare a
influenţelor sunt cel mai adesea centraţi pe procesul de comunicare, respectiv pe acele relaţii
dintre sursă, mesaj, canal de transmitere, receptare şi context social care o fac sa fie
persuasivă.
Manipularea - este o forma de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivitati,
nu prin mijloacele coercitiei, puterii, ci prin inducere in eroare.
Prin manipulare se urmăreşte determinarea unui actor social (persoana, grup,
colectivitate) să gandească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului,
nu cu interesele sale, prin distorsionarea deliberată a adevărului, lăsând însă impresia
libertăţii de gândire şi decizie. Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin
manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inducerea
unei inţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente
falsificate, cât şi apelul la palierele emoţionale, non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care
transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia.
Recurgerea la manipulare în situaţiile de divergenţă de interese devine tot mai
frecventă în societatea actuală, manipularea reprezentând un instrument mai puternic decât
utilizarea forţei.

162
Propaganda - este o activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspîndire a
unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi ideologii, în scopul
influenţării, schimbării, formării unor concepţii, atitudini, opinii, convingeri sau
comportamente. Propaganda se realizează astfel încât să conducă la realizarea scopurilor şi
intereselor grupului pe care îl serveşte. Propaganda se constituie ca un subsistem al
sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare şi
urmăreşte realizarea unor scopuri de manipulare. Există însă şi forme de propagandă
(economică, tehnică, medicală, sportivă, culturală etc.) diferenţiate după conţinut şi prin
raportare la profilul grupării sociale care o iniţiază, urmărind realizarea unor scopuri
persuasive.
Dezinformarea – este reprezentată de orice intervenţie asupra elementelor de bază ale
unui proces comunicaţional care modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a
determina la receptori anumite atitudini, reacţii, acţiuni, dorite de un anumit agent social.
Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, el poate fi o instituţie, o
organizaţie etc. Acţiunile de dezinformare desfăşurate în cadrul operaţiilor militare de
structuri specializate sunt, de regulă, elemente componente ale unor strategii.
Atitudinea – este orientarea personală sau de grup, rezultată din combinarea de
elemente afective, cognitive şi conative, care exercită influenţe de direcţionare, motivare
sau evaluare asupra comportamentului. Când ating un grad mai înalt de stabilitate,
atitudinea se constituie ca însuşire caracterială a unei persoane, în relaţie cu sistemele de
valori fundamentale (de exemplu: atitudinea faţă de sine, faţă de muncă, faţă de
instituţie sau ideologie etc.). Atitudinea include trei tipuri de componente: cognitive,
afective şi comportamentale. Componenta cognitivă rezultă din perceperea şi
conceptualizarea obiectului faţă de care se construieşte atitudinea. Baza cognitivă a
atitudinii poate varia cantitativ şi calitativ de la un individ la altul. Unii se limitează doar
la propria experienţă de viaţă şi ignoră sursele alternative de cunoaştere, alţii se
documentează intens şi confruntă sursele şi tipurile de cunoaştere, în timp ce alţii adoptă o
atitudine prin simplă imitaţie sau contagiune. Componentele afective (emoţii şi
sentimente) sunt considerate ca dominante în alcătuirea psiho-socială a atitudinii,
manifestîndu-se printr-o intensitate variabilă şi prin orientarea pozitivă, negativă sau

163
neutră a trăirilor. Componentele conative (comportamentale) ale atitudinii sunt consecinţe
ale elementelor cognitive şi afective.
Atitudinile influenţează percepţia, gîndirea, imaginaţia şi voinţa. Atunci cînd sînt
bine structurate acţionează ca motive ale activităţii şi îndeplinesc diverse funcţii pe plan
individual: de adaptare (prin dezvoltarea de atitudini favorabile faţă de obiectele care satisfac
nevoia de recompensă individuală şi de realizare a scopurilor şi de atitudini nefavorabile faţă
de cele care blochează iniţiativa personală sau care se prezintă ca surse de frustrare); de apărare
a sinelui (prin cristalizarea şi manifestarea acelor atitudini generate de conflicte interioare în
vederea autoprotejării faţă de factori care ameninţă integritatea, evaluarea şi orientarea sinelui);
de expresivitate personală (atitudinile pentru afirmarea identităţii personale); cognitivă (de
căutare a semnificaţiilor, de organizare mai bună a convingerilor personale pentru a conferi
siguranţă personală). Totodată, atitudinile sînt implicate în relaţii şi interacţiuni sociale,
exercitînd o funcţie de motivare şi orientare a acestora.
Opinia - este expresia opţiunii cognitive şi afective a unei persoane pentru un anumit
punct de vedere cu privire la un fapt sau eveniment, o relaţie sau interacţiune socială etc.
Opinia este considerată uneori ca simplă manifestare (verbalizare) a unei atitudini latente. De
aceea, poate fi utilizată pentru diagnosticarea unei predispoziţii atitudinale. În funcţie de aria
mai extinsă sau mai restrînsă de referinţă, opinia poate fi generală sau specifică. Cu cât
domeniul de referinţă este mai cuprinzător, cu atît opinia unei persoane este mai generală şi
mai convergentă cu alte opinii. Divergenţa opiniilor tinde să se accentueze atunci cînd aria de
referinţă este mai restrânsă, cunoştinele disponibile sunt insuficiente, cantitativ sau calitativ,
iar interesele personale sunt diverse. Opinia se bazează pe propria experienţă, pe un anumit
grad de cunoaştere a domeniului de referinţă, este motivată afectiv şi dă expresie unor
anumite interese personale. Diversitatea opiniilor dintr-o comunitate depinde de experienţele
de viaţă, specificul obiectului de referinţă, distribuţia intereselor individuale, dar şi de gradul
de libertate a exprimării lor, acesta fiind influenţat de modul de distribuire a puterii şi de
realizare a controlului social.
Opinia publică – este un ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri afective
manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunităţi faţă de
un anumit domeniu de importanţă socială majoră. Forma de manifestare, intensitatea şi
orientarea opiniei publice depind de gradul de cristalizare a opiniilor individuale în cea

164
colectivă, de intensitatea motivaţiilor asociate, de disponibilitatea canalelor de comunicare
sau de toleranţa socială faţă de posibilităţile de exprimare a opiniei. Exprimarea opiniei
publice poate fi verbală (scrisă şi/sau orală), iconică (afişe, manifeste etc.) şi nonverbală
(gesturi specifice, demonstraţii etc.). Nu se poate vorbi de opinie publică în general, ci numai
cu referinţă la un domeniu de conţinut anume, care constituie obiectul său. Obiectul opiniei
publice poate lua forme foarte diverse, constînd în: probleme, iniţiative, idei, fapte sau
evenimente sociale, economice, politice, culturale etc, de actualitate şi în raport cu care se
manifestă activ sau sunt implicate profund interesele oamenilor. Opinia este publică în
măsura în care se ajunge la cuplarea sau agregarea orientărilor sau opiniilor efective ale unui
număr suficient de mare de persoane. Opinia publică nu este suma opiniilor individuale şi
nici o entitate supraindividuală, ci rezultă din activarea atitudinilor şi intereselor, a
cunoştinţelor şi convingerilor în relaţiile interpersonale. Agregarea opiniilor individuale se
realizează până la urmă astfel încât prevalează fie orientările convergente, fie cele divergente
faţă de aceeaşi problemă. În timp, ea se caracterizează printr-o anumită dinamică. Opinia
publică poate să aibă anumite orientări în stadiul iniţial şi altele în perioade succesive de
timp, fiind, de regulă, destul de fluctuantă. Totodată, opinia publică, poate fi influenţată,
formată sau schimbată prin oferirea de informaţii selectate şi direcţionate spre orientarea
dorită şi prin multiplicarea canalelor de difuziune a informaţiei. Mai întîi se produc schimbări
ale atitudinilor, respectiv ale bazei cognitive şi ale trăirilor afective, schimbări care
influenţează ulterior comportamentele sau acţiunile efective.

165
REPERE BIBLIOGRAFICE

1. Almond, Gabriel A. 1950. The American People and Foreign Policy. New York:
Praeger.
2. Achen, Christopher H. 1975. Mass Political Attitudes and the Survey Response.
American Political Science Review 69/4 (December).
3. Abrams, D; Hogg, M.A.- Social identification, self categorization and social
influence. European Review of social psychology, vol. 1, 1990.
4. A. Andreasen, Marketing Social Change: Changing Behavior to Promote Health,
Social Development, and the Environment, San Francisco: Jossey-Bass, 1995;
http://www.il.proquest.com/pqdauto
5. Arnett, P., 1994, Live from the battlefield: from Vietnam to Bagdad,
http://www.gisresearch.com/
6. Altheide David L., Media Power, Beverly Hills, Calif. Sage Publications, 1985.
7. Boncu, S. – Psihologia influenţei sociale, Polirom, 2002.
8. Boudon, R., 1982. The Unintended Consequences of Social Action. New York: St.
Martin’s Press.
9. Boudon Raymond, Efecte perverse şi ordine sociala, Editura Eurosong & Book,
Bucuresti, 1998.
10. Bales, R. F. (1950) Interaction Process Analysis, http://www.il.proquest.com/pqdauto
11. Berger, J., Rosenholtz, S. J., & Zelditch, M. Jr. (1980). Status Organizing Processes.
Annual Review of Sociology 6, http://www.netlibrary.com
12. Beck U., Risk Society: Towards a New Modernity. New Delhi: Sage
http://www.netlibrary.com
13. Burton, J, 1990, Conflict: resolution and Prevention, St. Martin’s Press,
http://www.netlibrary.com
14. Bărbulescu Ionel, Caracteristicile principale ale razboiului viitor, în revista “Impact
strategic” nr. 3-4/2003.
15. Bruk Peter, Crisis as spectacle:tabloid news and the politics of outrage, în ed. Raboy,
Marc&dagenais, 1995.

166
16. Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet Union,
Public Opinion Quarterly 28, 1964.
17. Bruning Fred, .The Vietnam Lessons George Bush Forgot,. Maclean.s February 18,
1991.
18. Braestrup, P. “Censored.” New Republic, 11 Februarie 1991.
19. Chelcea, S, Dicţionar de psihosociologie, Editura INI, 1988.
20. Chaiken S.and A. Eagly, “Communication Modality as a Determinant of Message
Persuasiveness and Message Comprehensibility,” Journal of Personality and
SocialPsychology, No. 34, 1976. http://www.intute.ac.uk/socialsciences
21. Campbell J., A. Tesser, P. Fairey, “Conformity and Attention to the Stimulus:
Temporal and Contextual Dynamics,”Journal of Personality and Social Psychology,
No. 51, 1986. http://www.intute.ac.uk/socialsciences
22. Chaiken S., “The Heuristic Model of Persuasion,” în M. P. Zanna, J. M. Olson, and
C. P. Herman, eds., Social Influence: The Ontario Symposium, Hillsdale, N.J.:
Erlbaum, 1987 http://www.netlibrary.com
23. Cartwright D. şi Zender A. , Group Dynamics:Reasearch and theory, 1962, Evaston,
Illinaz, Row Petterson and Company, http://merln.ndu.edu/
24. Coser, L The Functions of Social Conflict, Glencoe, Free Press, 1956,
http://merln.ndu.edu/
25. Crozier Michael J., Samuel P. Huntingdon, and Joji Watanuki, The Crisis of
Democracy, 1979, http://search.ebscohost.com/
26. Cohen S&Young J., The manufacture of news, Sage Publications, 1973
27. Carruthers, S.L., 1999, The media at war: Communication and Conflict in the
twentieth century, http://merln.ndu.edu/
28. Cathala, Henri- Pierre, Epoca dezinformarii, Editura militara, Bucuresti, 1994
29. Jacques Ellul. Istoria propagandei, 1967,
http://www.intute.ac.uk/socialsciences/politics/
30. Cristea, D., Tratat de psihologie socială , Editura Protransilvania, 1996
31. Cosma, M., Protectia psihologica în actiunile militare, Note de curs, Ed. Academiei
Fortelor Terestre, Sibiu, 2000.

167
32. D.C. Feldman, H.J. Arnold, Managing individual and group behavior in
organizations, London, Mc Graw-Hill, 1983
33. Drozda-Senkowska E, Psihologie socială experimentală, Polirom, 2000
34. Deutch M.şi H. B. Gerard, “A Study of Normative and Informational Social Influence
upon Judgement,” Journal of Abnormal and Social Psychology, No. 51, 1955.
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
35. Drolet Aimee şi Jennifer Aaker, “Off-Target? Changing Cognitive-Based Attitudes,”
Journal of Consumer Research, Vol. 12, No. 1, 2002.
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
36. Darley J. M. şi C. D. Batson, “From Jerusalem to Jericho: A Study of Situational and
Dispositional Variables in Helping Behavior,” Journal of Personality and Social
Psychology, No. 27, 1973. http://www.netlibrary.com
37. Drăgan Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, casa de editură şi presă Şansa,
Bucureşti, 1996
38. Delumeau Jean, Frica în Occident, vol.1, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986
39. DeParle, J. “Long Series of Military Decisions Led to Gulf War News Censorship.”
New York Times, 5 Mai 1991.
40. Deichmann Thomas, "The Picture That Fooled the World," Living Marxism, Feb.
1997, http://merln.ndu.edu/
41. Eagly A.H., “Comprehensibility of Persuasive Arguments as a Determinant of
Opinion Change,” Journal of Personality and Social Psychology, No. 29, 1974,
http://www.il.proquest.com/pqdauto
42. Friedkin, N. (1998) A Structural Theory of Social Influence,
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
43. Festinger L., A Theory of Cognitive Dissonance, Stanford, Calif.: Stanford University
Press, 1957. http://www.intute.ac.uk/socialsciences
44. French, J. R. P., jr. & Raven, B. (1959) The Bases of Social Power,
http://merln.ndu.edu/
45. Foster, K., 1992, The Flaklands War: a critical view of information policy, Foster, K.
http://www.il.proquest.com/pqdauto
46. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucuresti, Nemira, 2004

168
47. Friedman Norman, Desert Victory: The War for Kuwait, Annapolis, Maryland, Naval
Institute Press, 1991
48. Flounders Sara, Censored 2000; The News That Didn't Make The News,
http://www.netlibrary.com
49. Giddens A., Risk and Responsibility, Modern Law Review 62, 1999
http://merln.ndu.edu/
50. Giddens Anthony, 1990. The Consequences of Modernity, Stanford, California,
http://merln.ndu.edu/
51. Gustave Le Bon. The Crowd: A Study of the Popular Mind, 1896
http://www.intute.ac.uk/socialsciences/politics/
52. Gustave Le Bon , Psihologia maselor, Editura stiintifica, Bucuresti, 1991
53. Garland, Malcolm W., Khafji: a Combat Simulation. Monterey, Ca, Naval
Postgraduate School, 1991.
54. Hurwitz Jon, Peffley Mark, and Seligson Mitchell A. 1993. "Foreign Policy Belief
Systems In Comparative Perspective: The United States And Costa Rica."
55. Hovland C.şi Weiss W. The Influence of Source Credibility on Communication
Effectiveness,” Public Opinion Quarterly, No. 15, 1951;
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
56. Hovland, Janis, Kelley (1953); M. Sherif, C. L. Hovland, Social Judgment:
Assimilation and Contrast Effects in Communication and Attitude Change, New
Haven, Conn. Yale University Press, 1961;http://www.intute.ac.uk/socialsciences;
57. Hass R., “Effects of Source Characteristics on Cognitive Response and Persuasion”
în R. E. Petty, T. M. Ostrom, and T. C. Brock, eds., Cognitive Responses in
Persuasion, Hillsdale, N.J.: Erlbaum, 1981. http://www.il.proquest.com/pqdauto
58. Hovland C. I., A. Lumsdaine, şi F. Sheffield, Experiments on Mass Communication,
Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1949. http://www.netlibrary.com
59. Haas, M., 1991, Cambogia Pol Pot and the United States, http://www.netlibrary.com
60. Hariuc Constantin, Protectia împotriva agresiunii psihologice, Ed. Militara,
Bucuresti, 1994
61. Herman Edward S. & David Peterson Genocide" in Kosovo?, revista Z, Mai 2000,
http://www.intute.ac.uk/socialsciences

169
62. Iyengar, Shanto, and Donald R. Kinder. 1987. News that Matters: Television and
American Opinion. Chicago: University of Chicago Press.
63. Insko C., R. Smith, M. Alicke, J. Wade, and S. Taylor, “Conformity and Group Size:
The Concern with Being Right and the Concern with Being Liked,” Personality and
Social Psychology, No. 11, 1985; http://www.intute.ac.uk/socialsciences
64. IACOB Dumitru, Metarăzboiul şi batalia pentru integrarea euro-atlantica a
României, în revista Strategii XXI nr. 3/1998, Editura AÎSM, Bucuresti.
65. Johnson A. R. “Winning Hearts and Minds: Cold War Victories and Post 9/11
Challenges,” Hoover Digest, Fall 2003 http://www.intute.ac.uk/socialsciences.
66. Jacubovicz Karol, Media and the terminal crisis of comunism in Poland, în ed.
Raboy, Marc&dagenais, 1995
67. Jacobs, Lawrence, and Robert Shapiro. 1996. "Toward an Integrated Study of
Political Communication, Public Opinion and the Policy-Making Process." Political
Science and Politics 29
68. Kuhn Thomas S. - Structura revolutiilor stiintifice, Editura Stiintifica şi
Enciclopedica, Bucuresti, 1976
69. Kelman H., Process of opinion change, Public Opinion Quarterly, 1961, Princeton
University, http://www.netlibrary.com
70. Krauthammer Charles, The Unipolar Moment Revisited, în The National Interest, nr.
70, iarna 2002/2003.
71. Keane John, The Crisis of the sovereign state, în ed.Raboy, Marc&dagenais, 1995
72. Kellner Douglas, Television the crisis of democracy and the Persian Golf war, în ed.
Raboy, Marc&dagenais, 1995
73. Klapper, J, Mass Media and persuasion, 1960, http://search.ebscohost.com/
74. Knightley Phillip,Fighting dirty, The Guardian, March 20, 2000,
http://merln.ndu.edu/
75. Lippmann, Walter. 1922. Public Opinion . New York: Harcourt, Brace and Company
76. Latane, B. (1981) The Psychology of Social Impact. American Psychologist,
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
77. Latane, B. (1996) Dynamic Social Impact: The Creation of Culture by
Communication. Journal of Communication 4, http://www.netlibrary.com

170
78. Lasswel, H.D., 1971, Propaganda technique in the World War,
http://svc.integrum.en
79. Leo John, Lessons from a Sanitized War,. U.S. News and World Report , March 18,
1991
80. Moscovici Serge(coord) – Psohologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Polirom,
1998
81. Moscovici, S-Studies in Social Influence, European Journal of social pshychology 8,
1978, http://www.intute.ac.uk/socialsciences
82. Milgram S, Obedience to Authority, New York: Harper & Row, 1974;
http://www.il.proquest.com/pqdauto
83. Moscovici S., “Social Influence and Conformity,” în G. Lindzey şi E. Aronson, eds.,
Handbook of Social Psychology, Vol. 2, New York: McGraw-Hill, 1985;
http://www.il.proquest.com/pqdauto
84. Mucchielli, A. – Arta de a influenţa, Polirom, 2002.
85. McQuail Denis, Comunicarea, Polirom, Iaşi, 2000
86. Michael Mahn, The Sources of Social Power, 1986, Cambrige University Press
http://merln.ndu.edu/
87. Marshal McLuhan, The Gutenberg Galaxy, Toronto University Press, 1962.
88. John Seely Brown, Paul Duguid, The Social Life of information, Harvard Business
School Press, 2000
89. M. Mureşan, general bg.(r) dr. Gh. Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului,
Ed. UNAp, 2004
90. Moisescu G., A. Andreescu, M. Antipa, Terorismul ameninţare majoră asupra
democraţiei secolului XXI, Ed. UNAp, 2004
91. M.Mureşan şi colectiv, Securitatea europeană la începutul mileniului trei, Ed.
UNAp, 2006.
92. M.Mureşan, L.Stăncilă, D. Enache, Tendinţe în evoluţia teoriei şi practicii războiului,
Ed. UNAp, 2006.
93. Mueller Harald – Information, Presentation and Censorship, War, democracy and
the media, HSFK, Standpunkte, nr.4/2002

171
94. Marlin R. R. A.. 'Propaganda and the Ethics of Persuasion.' International Journal of
Moral and Social Studies 4. 1989, http://www.intute.ac.uk/socialsciences/politics/
95. Marder, Murrey. “Operation Washington Shield.” Nieman Reports 53 (Winter 1999 /
Spring 2000).
96. McDaniel Ann and Howard Fineman, How the Administration Wages its PR War,.
Newsweek (Februarie 11, 1991)
97. Nemeth, C. & Kwan, J. (1987) Minority Influence, Divergent Thinking and the
Detection of Correct Solutions. Journal of Applied Social Psychology 17,
http://www.intute.ac.uk/socialsciences
98. Nye J.S., jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Ed. Antet, 2005
99. Nord Pierre, L'intoxication, Livre de poche, 1971
100. .Page Benjamin I. and Shapiro Robert Y. 1992. The rational public: Fifty years of
trends in Americans' policy preferences. Chicago, University of Chicago Press.
101. Piaget, Jean – Epistemologia genetică, Editura Dacia, Cluj, 1973
102. Popper, Karl R. – Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981
103. Popper, Karl R, Mitul contextului, Editura trei, 2000.
104. Petty R., J. Cacioppo, Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary
Approaches, Dubuque, Iowa 1986. http://www.il.proquest.com/pqdauto
105. Parsons, T., Sociological Theory and Modern Society, Princeton University Press,
1967, http://merln.ndu.edu/
106. Petric Liliana, Zvonul şi dezinformare ca metode de influenţare în mediul militar,
revista Academiei Forţelor Terestre, 2005
107. Raboy, Marc&Dagenais Bernard, Media, crisis and democracy. Mass
communication and the disruption of social order, Sage Publications, London, 1995
108. Rawls John. Political Liberalism, 1993, http://search.ebscohost.com/
109. Scheufele, Dietram A. 1999. "Framing as a theory of media effects." Journal of
Communication 49/1
110. Shannon C, şi W Weaver- The mathematical theory of communication, Princeton
University Press, 1949

172
111. Schmid Alex and A.J Jongman, Mapping Violent Conflicts and Human Rights
Violations in the mid-1990s. PIOOM Newsletter and Progress Report, 1997,
http://www.netlibrary.com
112. Shpiro, S. , 2000, Winning the hearts and minds war , http://jtic.janes.com
113. Schechter Danny, Covering Violence: How should media handle conflict, 2001,
http://www.il.proquest.com/pqdauto
114. Shpiro, S. , 2000, The media as the new battleground: The Kosovo war and NATO
media strategy, http://jtic.janes.com
115. Scharrock, D., 2001, Real IRA scores propaganda coup with BBC bomb, Daily
Telegraph, 5 Martie, 2001, http://first.sipri.org/
116. Stevenson Charles L.. Ethics and Language, 1944, http://www.ciaonet.org
117. Schechter Danny, Covering Violence: How should media handle conflict, 2001,
http://www.il.proquest.com/pqdauto
118. Schmeisser Peter, .Shooting Pool: How the Press Lost the Gulf War, II The New
Republic, (Martie 18, 1991).
119. Sharkey, Jacqueline. “Collective Amnesia.” American Journalism Review 22
(October 2000)
120. Sullivan,Stacy "Milosevic's Willing Executioners," New Republic, May 10, 1999,
http://search.ebscohost.com/
121. Toby Ten EYCK, Interpersonal and mass communication: matters of trust and
control, Current research in social psychology , Volume 5, Number 14, June 30,
2000
122. Toffler A., Puterea în mişcare, 1995, Editura Antet
123. Taylor, P.M., 1995, War and the media: propaganda and persuasion in the Gulf
war, http://www.netlibrary.com
124. Tony Corn, De la operaţii informaţionale la operaţii educaţionale. Comunicarea
strategică în epoca Războiului pe Termen Lung, Lucrare prezentată la Conferinţa
Intersesională pe tema „Comunicarea Strategică: Managementul Cunoştinţelor
pentru Câştigarea Războaielor”, U.S. Naval War College, Newport, 6-7 Martie,
2006, http://merln.ndu.edu/

173
124. Taylor P.M., Perception managementand the war aginst terrorism, Journal of
Information warfare, 2002, http://www.fineprint.com
125. Urbina Ian, This war brought to you by Rendon group, Asia Times, November 14,
2002
126. Zaller John R., 1992, The nature and origins of mass opinion, New York, Cambrige
University Press
127. Zimbardo P.şi M. Leippe, The Psychology of Attitude Change and SocialInfluence,
Boston: McGraw-Hill, 1991.
128. Wittkopf, Eugene R. 1981. "The Structure Of Foreign Policy Attitudes: An
Alternative View." Social Science Quarterly nr. 62
129. Weber Max, Economy and Society, University of California Press, 1978,
http://merln.ndu.edu/
130. Williams Pete, The Persian Gulf, The Pentagon, The Press,. Defense .91 (May/June
1991)
131. Williams Pete, .The press and the Persian Gulf War.. Parameters XXI, no. 3
(Autumn 1991)
132. Yacoub Joseph, Minorités nationales et prolifération etatique, în La Revue
Internationale et Strategique, nr. 37/2000, http://www.netlibrary.com

*
* *
• Doctrina operaţiilor informaţionale, SMG/FOP- 3.15, 2006
• U.S. Army field manual, 100-6, August 1996, www.defenselink
• Strategia de Securitate Naţională a României, versiunea 2007,
www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf
• MC 0457/1, NATO Military Policy on Public Affairs, 2007
• MC 412 (Final), 18 July 1997, “MC Guideline on dealing with the press and
representation of NATO matters by NATO military officials”, Annex A Report of the
Defense Science Board Task Force on Strategic Communication, September 2004
*
* *

174
• Conferinţă de presă a purtătorului de cuvânt NATO Jamie Shea şi a generalului David
Wilby, sediul NATO, 3 aprilie, 1999, transcrispt, www.nato.int
• U.S. Congress. Senate. Committee on Governmental Affairs. Pentagon Rules on
Media Access to the Persian Gulf War – 102nd Congress, First Session. 20 Februarie
1991, pg. 756.
• DoD Final Report to Congress: “Conduct of the Persian Gulf War, April, 1992
Cadrul General al Acordului de pace şi textul intergral cu anexele este disponibil pe
siteul NATO (http://www.nato.int)
• Şedinţa Consiliului de Securitate ONU, 14 mai, 1999, www.securitycouncilreport.org
• Declaraţie făcută pe 15 aprilie 1999 de ministrul german al apărării Rudolf Sharping,
www.usia.gov/kosovo
• Conferinţă de presă a purtătorului de cuvânt NATO Jamie Shea şi a generalului
Giuseppe marani, sediul NATO, 16 aprilie, 1999, transcrispt, www.nato.int
• RAND URL: http://www.rand.org/, Kim Cragin, Scott Gerwehr, Dissuading terror:
strategic influence and the struggle against terrorism
• NATO and the Media in Kosovo, discurs susţinut de Jamie Shea la forumul Forumul
Crans Montana, Elveţia, 4 Aprilie, 2000, www.nato.int
• "Yugoslavia: A State of Repression", publicată de Reporters Sans Frontières, în mai
1999, delaraţia lui Veran Matic, editor al postului de radio sârb B92, post care a fost
interzis de conducerea de la Belgrad de la începutul conflictului.
http://www.il.proquest.com/pqdauto

175