Istoria Psihologiei Mihai Anitei

Mihai ANIŢEI
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI DEPARTAMENTUL DE

ŞTIIN ELE EDUCA IEI ÎNV MÂNT LA DISTAN
CURSUL
ISTORIA PSIHOLOGIEI
MODULUL I
OBIECTUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

DE LA ANTICHITATE LA RENAŞTERE
Titular curs:
Prof. univ. dr. MIHAI ANI EI
Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS
2008
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

Mihai ANIŢEI
Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii

din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a
autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în
format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la
Distanţă al Universităţii din Bucureşti.
Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5
Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47
Fax: (021) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Http://www.credis.ro

Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNV ARE 1
OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI
Conţinuturi:
1.1. Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric si socio-cultural
1.2. Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesită ii studiului ei
1.3. Istorie şi istoriografie. Obiectiv şi subiectiv în studiul istoriei psihologiei
Obiective:
1. Cunoaşterea şi delimitarea psihologiei de alte ştiin e: istorie, filozofie etc.
2. Abordarea deterministă şi interac ionistă a istoriei psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
1.1 Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural

Psihologia nu poate fi studiată fără a avea cunoştin e de filozofie, teologie, fiziologie,
medicină. Nu într-atât încât să fie acoperite aceste domenii în întregime ci atât cât să fie
cunoscută cronologia descoperirii „bazelor” ce au dus la definitivarea psihologiei ca ştiin ă de
sine stătătoare. Psihologia se află peste tot în jurul nostru şi ne ajută să în elegem mai bine fiin a
umană. Oamenii îşi modelează cea mai mare parte a experien ei în timpul vie ii fie acasă, la
şcoală, în timpul liber. Cu to ii facem psihologie mai mult sau mai pu in empiric sau ştiin ific
atunci când conversăm cu o persoană, când decidem cu ce lucru ne îmbrăcăm, când luăm o
decizie despre care ştim că-i afectează pe cei din jurul nostru. Problema este că o facem mai
mult sau mai pu in inconştient.
Psihologii sunt interesa i să înve e despre mintea omenească, investighează experien e
umane, procese psihologice, construiesc modele psihologice. De asemenea, ei sunt foarte aten i
la metodele de cercetare pe care le utilizează, pentru a fi siguri că adună informa ii cât se poate
de precise. Unii psihologi folosesc experimentele în laborator sau în via a reală; unii efectuează
studii bazate pe observa ie, unii lucrează cu animale, iar al ii realizează studii de caz pentru a
examina individul în profunzime. În prezent to i psihologii sunt preocupa i să se asigure că
2
Mihai ANIŢEI
lucrează sistematic şi ştiin ific deoarece trebuie să elimine cât mai mult posibil erorile propriilor
credin e sau idei.
Psihologia este un domeniu vast, apărut la confluen a multor domenii şi delimitat în
timp de necesită ile apărute odată cu dezvoltarea ştiin ei şi a omului. Studiul istoriei psihologiei
este de maximă importan ă deoarece aduce în fa a noastră întreaga luptă evolutivă de-a lungul
mileniilor cu cunoaşterea şi convingerile omului. Ceea ce a fost la început mit şi legendă, a
devenit istorie, apoi, filozofie şi ştiin ă. Fiecare descoperire din filozofie, medicină, matematică,
fizică este azi piatră de temelie pentru un domeniu nou, de sine stătător numit psihologie.
După Nick, Hayes şi Sue Orrell (1993) există în prezent şase abordări principale ale
psihologiei:
– abordarea behavioristă (comportamentală) ce examinează modul în care mediul
influen ează comportamentul;
– abordarea cognitivă – ce se referă la studiul proceselor noastre mentale considerând
că pentru a în elege modul în care ac ionează oamenii este necesar să în elegem felul
în care gândesc ei, memorează şi argumentează;
– abordarea biologică – se orientează în cercetare pe modul în care procesele
fiziologice interne şi structura genetică influen ează comportamentul uman;
– abordarea socială – se bazează pe studiul rela iilor şi interac iunilor umane în grupuri
sociale;
– abordarea dezvoltării – modul în care oamenii se modifică de-a lungul timpului,
odată cu dezvoltarea şi diversificarea mediului social, tehnologic, biologic;
– abordarea umanistă – pune în centrul aten iei omul şi experien a sa, analizând
dezvoltarea umană din punctul de vedere al dezvoltării personale şi a experien ei sale
subiective.
Astfel cei trei factori: ereditatea, mediul, educa ia, în dezvoltarea umană ne trimit în timp
la cunoaşterea istoriei umane; a filozofiei până la egipteni şi vechii greci. Transmisia genetică
(modalitatea prin care dobândim însuşiri genetice de la părin i dar şi strămoşii noştri) este
întărită de transmisia cunoştin elor şi descoperirilor efectuate de mii de ani.
Fără o dezvoltare a contextului socio-cultural şi istoric nu ar fi existat dezvoltare a omului
deoarece omul este determinat istoric şi cultural de mediu, el nu poate trăi izolat.
Acest curs de istorie a psihologiei este menit să ilustreze atât evolu ia cronologică a
dezvoltării gândirii umane pornind de la filozofie până la ultimele descoperiri ştiin ifice cât şi
modul în care psihologia a evoluat o dată cu trecerea timpului de la „gândirea şi sim irea
filozofică” la ceea ce azi este ştiin ă de sine stătătoare „psihologie”.
1.2 Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei

Ca ştiin ă de sine-stătătoare, psihologia are pu in mai mult de 100 de ani, dar domeniile
studiate de psihologi au preocupat imagina ia umană cu mul i ani înainte de debutul psihologiei
ca ştiin ă de sine-stătătoare. O abordare detaliată a istoriei psihologiei ne duce până la filosofii,
teologii sau oamenii de ştiin ă ai unor perioade premergătoare. La ei întâlnim unele dintre cele
mai interesante specula ii privind dereglările mintale, sentimentele, motiva ia, senza ia,
percep ia, învă area precum şi alte domenii care vor fi mai apoi incluse în disciplina numită
psihologie. Examinarea începuturilor gândirii psihologice în scrierile gânditorilor antici creează
o premisă importantă care a îmbogă it semnificativ psihologia modernă.
Vom examina probleme asociate cu studiul istoriei: “Practic la ce foloseşte studiul
istoriei? Ce este istoria? Poate un istoric sa ofere mai mult decât o părere personală? Există
vreun model pre-definit sau vreo direc ie anume pe care trebuie să o urmeze istoria?” Acestea
sunt câteva dintre întrebările abordate în acest capitol. Elaborarea unor întrebări de o asemenea
profunzime despre istorie face studiul ei cu atât mai interesant.
3
Mihai ANIŢEI
Cei care au studiat istoria au sugerat anumite scopuri ale aceste discipline. Exista
numeroase argumente pentru studierea istoriei psihologiei. Astfel unele dintre cele mai
importante sunt:
1. Istoria reprezintă o cheie pentru a înţelege şi descifra viitorul

Sigmund Freud (1927-1961) a men ionat in cartea „ Viitorul unei iluzii” că “(cu cât)
ştim mai puţine despre trecut şi prezent, cu atât mai nesigură va fi judecata noastră despre
viitor”.
Thomas Jefferson a spus că “istoria, prin preţuirea oamenilor trecutului, ii va ajuta pe
aceştia în experienţa lor despre alte timpuri şi civilizaţii.” Ideea acestor citate este că există un
model în istorie, care interpretat corect, se poate dovedi crucial în în elegerea şi controlarea
prezentului şi a viitorului. Utilitatea studiului istoriei psihologiei este pentru cei ce ştiu istoria
psihologiei că ar putea de asemenea să în eleagă mai bine tendin ele şi dezvoltările actuale,
precum şi eventualele direc ii din viitor.
2. Istoria reprezintă o contribuţie la educaţie

Alt scop al istoriei este contribu ia sa la o perspectivă liberală şi informată. Robert I. Watson
(1966), un cunoscut istoric al psihologiei, remarca odată că istoria ajută la depăşirea
“prejudecă ilor înguste, provinciale, de clasă, sau regionale.” Un avantaj al istoriei este că ajută
omul să se integreze şi să-şi creeze o viziune a vie ii imposibilă prin alte mijloace. Cunoaşterea
istoriei unei anumite discipline uşurează în elegerea influen elor, dezvoltărilor şi rela iilor
astfel încât viziunea noastră este mult mai completă şi sistematizată. O astfel de reuşită poate fi
atât de satisfăcătoare încât să nu mai fie nevoie de vreun alt motiv pentru studiul istoriei.
3. Istoria susţine modestia

Avem un avantaj fa ă de cei care au trăit înaintea noastră deoarece ne putem baza pe
cunoştin ele şi descoperirile din trecut, putând astfel evita repetarea inutilă a greşelilor din
trecut. Ideile date de către cunoaşterea trecutului au o varietate mai mare şi sunt mai bogate în
con inut decât perspectivele pe care le furnizează doar prezentul. Când studiem istoria ne
sim im adesea inferiori genialită ii, efortului depus sau viziunii creative pe care o întâlnim.
Istoria ne arată adesea că descoperirile noastre sunt doar o redescoperire a ceva ce fusese ştiut
acum o vreme si astfel elevii pot întalni min i care au lucrat deja pe baza unor probleme pe care
ei le credeau noi şi originale....
4. Istoria ne învaţă un scepticism benefic

Istoria poate tempera tendin a omului de a crede în idoli. În fiecare epocă, mase de
oameni sunt prada unor dorin e puternice, revolu ii care promit mai mult decât pot oferi,
panacee, şi vise utopice. Psihologia şi-a avut şi ea reprezentan i ai unor idei care spuneau mai
mult decât puteau oferi. Astfel de idei sunt frenologia, craniometria (încercarea de a calcula
inteligen a după capacitatea craniană), precum şi o serie de terapii moderne. Istoria ne înva ă să
nu ne încredem în idei măre e, constituindu-se ca unică defini ie. Istoria ne poate ajuta să ne
eliberăm de ideile impuse de modă. Putem spera că o cunoaştere a istoriei ne poate face mai
pu in creduli.
5. Cunoaşterea istoriei influenţează procesele psihice umane

Cunoaşterea istoriei, ne face să privim obiectiv nu numai obiectivele noastre, ci şi
propria gândire. Istoria constituie o premisă pentru observarea erorilor celorlal i, dar ne poate
ajuta şi pe noi să gândim obiectiv. Dacă ignorăm importan a istoriei, va trebui să rezolvăm
aceleaşi probleme din nou.
4
Mihai ANIŢEI
1.3. Istorie si istoriografie. Obiectiv si subiectiv in studiul istoriei psihologiei
Cei care studiază istoria inevitabil îşi pun întrebări cum ar fi: Ce este istoria? Poate fi
istoria obiectivă? Există vreun model pre-definit sau vreo direc ie anume în istorie? Ce face
istoria? Acestea şi alte întrebări sunt subiectul filosofiei istoriei şi istoriografiei. Într-o abordare
limitată, termenul istoriografie se referă pur şi simplu la scrierea istoriei, dar într-un sens mai
larg cuprinde şi întrebările filosofice privitoare la istorie şi la metodologia acesteia.
Presupunând că istoria poate fi mai bogată în sensuri dacă se pun o serie de întrebări privind
istoriografia de la bun început, vom examina câteva întrebări şi aspecte ale istoriei şi ale
metodologiei acesteia. Pozi ia pe care o abordăm fa ă de fiecare dintre acestea poate avea un
impact major în modul în care privim istoria psihologiei, sau oricare alt tip de istorie.
În accep iunea curentă, termenul istorie se foloseşte cu referire la cronologia
evenimentelor care constituie materia primă pentru istorici. Termenul se referă de asemenea la
poveştile pe care le spunem despre trecut. Defini iile din dic ionare, de regulă, exprimă ambele
în elesuri (adică istoria ca şi cronologie a evenimentelor din trecut sau istoria ca studiu
interpretativ sau poveste a trecutului). Se poate spune că istoria are şi o componentă empirică şi
una explicativă. Componenta empirică se referă la informa ii cum ar fi scrisori nepublicate,
articole de ziar, înregistrări audio sau video, sau documente oficiale. Componenta explicativă se
referă la încercarea istoricilor de a da un în eles informa iilor.
Deci cum se poate defini istoria? Să pornim de la ideea că istoria are o componentă
empirică. Adică evenimentele reale care au avut loc în trecut ajung parte a experien ei
prezentului prin însemnarea acestora în scris. Componenta empirică poate include de asemenea
mărturii ale unor martori oculari sau experien e personale ale unor evenimente mai recente.
Datoria istoricului este să se familiarizeze cu cât mai mult con inut cu putin ă. Culegerea
informa iilor poate include interviuri, drumuri la arhive pentru examinarea unor scrisori
nepublicate sau altor documente, citirea unor ziare vechi ş.a.m.d. După culegerea informa iilor,
istoricul trebuie să se facă un studiu interpretativ al lor. Un astfel de studiu include examinarea
contradic iilor, partajarea informa iilor importante de cele neimportante precum şi acordarea
anumitor în elesuri unor informa ii. Într-un fel, acest proces se aseamănă cu rezolvarea unui
puzzle complicat, când ştim dinainte că vor fi piese lipsă.
O defini ie a istoriei sugerată din cele de mai sus ar fi: Istoria este studiul interpretativ
al evenimentelor din trecutul omului. Definiţia presupune atât componente empirice cât şi
explicative în munca istoricului. Trecutul uman este men ionat deoarece istoria nu analizează
nici trecutul geologic, şi nici pe cel biologic.
Dacă istoria este studiul interpretativ al trecutului omului, se pune problema veridicită ii
acelei interpretări. Abraham Lincoln (1856-1950) spunea că “Istoria nu este istorie dacă nu este
adevărată.” Destul de des ne întâlnim cu ipoteza indusă de bunul sim că materialele istorice, fie
ele politice, religioase, ştiin ifice sau pur şi simplu marcând evenimente sociale, sunt imagini
corecte ale trecutului. Chiar şi istoricul, în momentul în care se angajează în realizarea unui nou
proiect, poate crede că poate veni cu o nouă poveste, mai apropiată de evenimentele cronologice
decât cele ce-au precedat-o.
Problema obiectivită ii este una dintre cele mai importante probleme ale filosofiei
istoriei. Importan a problemei poate fi justificată prin faptul că acestui subiect i s-au acordat mai
multe mii de pagini în jurnale şi texte istorice. Ideea ar putea fi combătută imediat deoarece,
totuşi, istoricii de regulă nu fac observa ii empirice directe. Dar chiar dacă ar face observa ii
directe, nu există nici o garan ie că acestea ar fi obiective. Istoricii trebuie de asemenea să fie
selectivi cu informa iile pe care le au la dispozi ie, iar uneori nu pot fi criterii bine-stabilite
pentru această selec ie. În fine, istoricii sunt fiin e ale prezentului şi ca atare, pot scrie istoria în
lumina prezentului personal şi a perspectivelor culturale.
Totuşi dosarul împotriva obiectivită ii nu este uşor de închis, un motiv pentru aceasta
fiind că obiectivitatea este un ideal râvnit. Alt motiv ar putea fi că o completă respingere a
5
Mihai ANIŢEI
posibilită ii obiectivită ii aduce cu sine ideea cum că orice opinie este la fel de bună ca alta.
Totuşi alt motiv poate fi existen a speran ei că textele istorice se ridică deasupra climatului
general al subiectivită ii. O astfel de calitate ar permite istoriei să condamne, să dezaprobe, sau
să spună o poveste nepopulară. Mao Tse-dung credea că istoria ar trebui să fie în slujba
revolu iei. O pozi ie atât de radicală dă apă la moara dezbaterilor privind meritele şi
posibilită ile obiectivită ii, deoarece este normal să credem că istoria nu este neapărat obligată
să fie în slujba ideologiilor politice, religioase sau filosofice. Nu există oare vreun motiv pentru
care istoricii să se rupă de climatul general al opiniei personale?
Înainte de a continua, ar trebui să explorăm posibilele în elesuri ale obiectivităţii în
istorie. Termenul obiectiv s-ar putea referi la o coresponden ă între un text istoric şi
evenimentele trecutului pe care acesta le descrie. Dacă obiectivitatea se referă la o astfel de
coresponden ă, atunci munca istoricului poate fi judecată ca deficientă, deoarece cuvintele
folosite într-un text istoric nu pot reda totalitatea vibrantă a experien ei trăite. Obiectivitatea din
punctul de vedere al coresponden ei este deci suspectă.
Un alt posibil în eles al obiectivităţii este că reprezintă o încercare de a prezenta toate
aspectele unei probleme, de a arăta o perspectivă cu care autorul nu este de acord.
Obiectivitatea, văzută aşa, este o orientare – o orientare este ceva de la care ne putem aştepta de
la un istoric. Este o orientare care îi aduce aminte istoricului să aibă grijă de motivele ulterioare
şi să le ia în considerare atunci când sunt recunoscute.
6
Mihai ANIŢEI
2. PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE
Conţinuturi:
2.1.Gândirea psihologică la egipteni
2.2.Gândirea psihologică la evrei
2.3.Civiliza ia şi cultura persană
2.4. Gândirea psihologică în India
2.5.Civiliza ia şi cultura chineză
2.6 Gândirea psihologică la japonezi
2.7.Psihologia în Grecia antică
Obiective:
1. Prezentarea culturilor şi civiliza iilor antice e ca sursă originară a ştiin elor
contemporane
2. Stabilirea rădăcinilor psihologiei în cultura şi evolu ia diferitelor popoare.
3. Conturarea legăturii dintre comportamentul contemporan si universul evolutiv
începând din antichitate
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
2.1. Gândirea la egipteni
La fel ca şi în alte civiliza ii timpurii, ştiin a egiptenilor se află într-o strânsă legătură cu
religia. Au existat pu ine lucruri pe care egiptenii să nu le venereze. O mare varietate de plante
şi animale, soarele, luna, stelele, râurile, mun ii şi chiar şi oamenii puteau constitui obiect al
venera iilor. Este foarte cunoscut faptul că religia egiptenilor atribuia o mare importan ă
nemuririi. Această credin ă servea ca argument în favoarea mumificării şi a ritualului laborios
de înmormântare. Egiptenii credeau că abilitatea sufletului de a supravie ui mor ii şi de a face
trecerea la nemurire depinde în totalitate de felul în care era păstrat trupul.
Există numeroase dovezi care atestă că majoritatea egiptenilor considerau inima ca fiind
centrul activită ii mintale (Laver, 1972). Dacă avem în vedere rela iile dintre emo iile puternice
şi activitatea inimii, vom putea în elege de ce anticii considerau inima şi nu creierul ca fiind
sursa activită ii psihice. Deşi anticii au observat legătura dintre loviturile la cap şi tulburările de
7
Mihai ANIŢEI
vorbire, de memorie sau de mişcare, ei sus ineau în continuare rela ia de subordonare a

creierului fa ă de inimă. Cu toate că majoritatea materialelor egiptene arătau că inima este sursa
activită ii psihice mintale, ei au fost primii care au făcut o descriere a creierului. În lucrarea sa
“O istorie a medicinei”, Castiglioni (1941) a arătat că mul i dintre egipteni recunoşteau creierul
ca fiind sursa activită ii mintale (p.57).
Laver (1972) men iona importan a pe care egiptenii o atribuiau numelor. Există o
legătură strânsă între nume şi lucru, astfel încât o injurie adusă numelui avea o deosebită
importan ă psihologică. Importanta pe care egiptenii o atribuiau numelor s-a transmis si in
cultura evreilor.
Femeile egiptene puteau atinge un statut social mai înalt decât femeile din celelalte
civiliza ii din acea vreme, sau chiar fa ă de cele din societatea modernă. Femeile de ineau
func ii politice importante, puteau prelua ini iativa în diferite activită i, dacă doreau, de ineau
proprietă i, puteau formula cereri în căsătorie şi, de obicei, de ineau un loc fruntaş în cadrul
familiei. Faraonul juca rolul cel mai important în societatea egipteană din acele vremuri
(mileniul I î.H.) Faraonul era cel ce condi iona men inerea ordinii naturale şi a celei sociale.
Calită ile prin care-şi îndeplinea func iile erau: ka – for a vitală, creatoare şi for a în sine ce
mişcă lumea naturală în favoarea umanită ii şi Maat – ordine, adevăr, justi ie, rela ia
armonioasă a tuturor elementelor casnice.
Idealizarea oficială a faraonului nu i-a făcut pe egipteni să îi uite caracterul de fiin ă
omenească, astfel încât analele egiptene consemnează actele sale private sau politice uneori
meschine şi nedemne.
În raport cu ştiin a greacă de mai târziu, ştiin a egiptenilor avea un caracter empiric şi
practic. Cu toate acestea, mul i dintre marii oameni de ştiin ă ai Eladei au inut să studieze în
centrele de cultură ale Egiptului: Tales, Pitagora, Platon, Aristotel şi Democrit iar Herodot
recunoştea că grecii au învă at geometria de la egipteni.
Egiptenii nu au conceput o ştiin ă pură, teoretică deoarece cazul concret îi interesa mai
mult decât generalizările abstracte. Geometria şi astronomia erau ştiin ele în care egiptenii au
înregistrat rezultatele cele mai apreciabile operând cu o valoare foarte apropiată de π = 3,14 de
azi şi ştiind să calculeze arii, volumul cilindrului, piramidei. Medicina se bucura de un foarte
mare renume în antichitate la egipteni. Egiptenii atribuiau cauzele bolilor unor demoni ce
trebuiau alunga i cu ajutorul formulelor magice dar şi prin respectarea sfaturilor indicate în
re etele medicale din Papirusul Ebers şi Papirusul Hearst (Ovidiu Drîmba, 1985).
Încă de atunci medicii erau împăr i i pe specialită i în: internişti, oftalmologi, chirurgi,
stomatologi. Aceştia cunoşteau bine anatomia externă a omului. Ca anatomie internă cunoşteau
oasele şi unele organe interne iar numeroşi oftalmologi erau renumi i pentru tratamentul
diferitelor afec iuni ale cataractei, conjunctivitei (Papirusul Ebers).
O dată cu apari ia şi dezvoltarea matematicii se afirmă tot mai mult gândirea abstractă. De
asemenea se face trecerea de la rela iile matematice între lucruri ca rela ii permanent universale.
De remarcat este faptul că arta egipteană a acelor vremuri era ermetic închisă, astfel că ne inând
deloc să emo ioneze era cea mai impersonală din întreaga arie culturală orientală.
Arta este reprezentată de personaje rigide, poze solemne, conven ionale fiind dominată de
ideologia religioasă. Astfel arta nu era creată pentru a emo iona ci a ilustra o idee religioasă sau
politică, să comunice privitorilor un sens ce i-a fost dinainte stabilit, comandat şi impus. Astfel
arta simboliza, devenind o hieroglifă cu sens ascuns şi stabilit dinainte. Totul în arta egipteană
era dictat de ideea continuării existen ei şi după moarte – ca o continuare firească a vie ii.
Este important de men ionat faptul că muzica a jucat un rol important în dezvoltarea
omului şi exprimarea emo iilor, sentimentelor egiptenilor considera i iner i, imobili în artă.
De origine divină, nelipsită în numeroase acte de cult şi în marile ceremonii religioase,
muzica îi înveselea pe zei şi îndepărta supărările oamenilor fiind numită generic „bucurie” –
starea emo ională atât de cunoscută în zilele noastre.
8
Mihai ANIŢEI
Astfel teologia, ştiin a şi gândirea pre-filozofică egipteană au influen at considerabil

lumea greacă, gândirea politică de mai târziu a lui Platon şi Aristotel.
Un rol important l-a jucat spaţiul geografic în întiderea şi transferul descoperirilor şi
cunoştin elor în artă, medicină, administra ie publică, agricultură din Egipt către Grecia de
astăzi, Fenicia, Mesopotamia, Siria şi Palestina.
2.2. Civilizaţia şi cultura Ebraică – Evreii

În secolul al XIII-lea î.e. evreii erau puşi la munci grele în construc ii (piramidele lui
Ramses) astfel încât ei au fost supuşi exodului din Egipt în Canaan – „ ara făgăduin ei”.
În familia ebraică de atunci existau status-uri şi roluri foarte bine conturate ce sunt strâns
legate de psihologia socială din zilele noastre. Regimul patriarhal stabilit la un moment dat
consolida autoritatea tatălui asupra membrilor familiei. Spre deosebiri de rela iile din zilele
noastre între membrii familiei, în acea perioadă – înainte de Hristos) tatăl se putea despăr i de
so ie şi putea să aibă două sau chiar mai multe so ii. Familia ebraică inea foarte mult şi la buna
reputa ia a fetelor.
Cu toate că ştiin a şi medicina erau pline de inexactită i elementare şi supersti ii ciudate,
evreii distingeau relativ clar organele corpului omenesc, dar nu şi func iile corespunzătoare. Ei
credeau că stomacul produce somnul, nasul deşteptarea, iar ficatul generează starea de furie.
Lacrimile puteau fi de 2 feluri: folositoare şi dăunătoare. Organelor li se atribuiau şi
func ii psihice cum ar fi: inima-gândeşte şi adăposteşte conştiin a morală a omului, ficatul este
sediul pasiunilor violente, iar rinichii determină stările de bucurie (Ovidiu Drîmba, 1985). Ei
mai credeau, de asemenea, că bolile erau cauzate şi de nerespectarea unor legi de dietă – fapt
considerat ca păcat iar recurgerea la ştiin a medicului era o jignire adusă divinită ii. Unele boli
nervoase erau tratate cu ajutorul muzicii – un exemplu ar fi cum l-a vindecat David pe Saul
cântându-i la harpă, convingerea din antichitate că muzica ar avea un efect curativ este
concentrată şi dezvoltată de psihoterapia prin muzică din zilele noastre.
2.3 Civilizaţia şi cultura persană

Cadrul geografic – podişul iranian, zonă prin excelen ă de contact între Orient şi
Occident, Persia a receptat şi asimilat, a transmis şi intermediat experien a istorică a multor
popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme culturale şi de civiliza ie originale.
Începuturile istoriei şi civiliza iei persane propriu-zise se situează în jurul anului 1000 î.H. odată
cu triburile migratoare de păstori ce s-au stabilit în acea zonă. Organizarea socială era foarte
bine delimitată şi ierarhizată iar în vârful piramidei trona monarhul absolut. Un rol important l-a
jucat codul lui Hammurabi – unde sunt formulate îndatoririle regale: să iubească adevărul şi
dreptatea, să protejeze pe cel slab şi asuprit etc.
Status-urile familiale erau bine stabilite iar rolurile bine delimitate ; femeia datora
ascultare absolută bărbatului, putea dispune liber de bunuri materiale, putea să circule în public
cu fa a neacoperită în special cele sărace, cele bogate fiind izolate, trăind sub un regim sever ca
şi în ziua de azi.
Din punct de vedere ştiin ific şi medical contribu ia lor este neînsemnată până în sec. al
V-lea d.H. Medicina era practicată într-o formă predominantă de vrăjitorie.
Adevărată amploare în dezvoltarea medicinii şi ştiin ei a fost odată cu introducerea
influen elor elenice (sec. VII – VIII) prin traducerea de opere juridice, medicale, teologice în
limba arabă.
2.4. Gândirea psihologică în India (sec. V î.H. – sec. VII după H)

Budiştii aveau şcoli în cadrul mănăstirilor lor. Hinduşii nu aveau mănăstiri, copii lor
învă au în şcoli particulare conduse de un guru şi subven ionate de stat. Pentru un locuitor al
Indiei, prima îndatorire morală – religioasă era să aibă copii – cultul familial al strămoşilor.
9
Mihai ANIŢEI
De remarcat este faptul că în India existau universită i încă din secolul IV Î.H. cu
profesori renumi i. De exemplu: universitatea din Nalada – durata studiilor era de 12 ani iar
numărul tinerilor ce studiau erau aproximativ 10.000 studen i (Ovidiu Drâmba, 1985).
Anul 1197, a fost un an crucial pentru India, cu invadatorii musulmani masacrând to i
călugării profesori din Nalada. Perioada de stăpânire musulmană a însemnat o perioadă de
decădere a spiritualită ii indiene – ce a afectat, astfel, toate laturile vie ii sociale.
Budismul
Buddha – nume ce înseamnă „iluminatul” a fost dat fondatorului acestei religii şi s-a
impus începând cu 500 î.H. Această doctrină era încărcată cu puternice implica ii psihologice.
Astfel doctrina budhistă cuprindea „cele patru adevăruri” asupra suferinţei:
1. adevăruri privind natura ei – naşterea, boala, bătrâne ea;
2. cauzele suferin ei – dorin a de a te naşte într-o altă via ă, pasiunile, dorin a de
plăcere şi de bogă ie;
3. necesitatea de suprimare a suferin ei – prin tehnici de detaşare de ambi ii deşarte;
4. căi de urmat spre a înlătura suferin a.
Omului i se impunea respectarea unor norme morale: a nu min i, a nu bea băuturi
fermentate, a nu ucide vie uitoare, stăpânire de sine, învingerea urii prin iubire, compasiune.
Concluzia este că, budismul era mai mult o morală decât religie fiind foarte apropiată de
educa ia morală şi psihoterapia din zilele noastre.
Buddhismul nu cunoştea conceptul de „eu” şi de suflet, fiin a omului fiind constituită
din cinci elemente: corp, sentimente, instincte, percep ii şi conştiin ă, independente unul de altul
neorganizate, necoordonate. Calea care asigura mântuirea era scăparea de reîncarnările viitoare
prin abandonarea de sine şi a faptei bune. Aceasta era calea prin care se dizolvau limitele
individualită ii, se atingea starea de repaus definitiv, de cunoaştere supremă, de stingere în
nefiin ă şi iluminare; starea de topire în absolut numită NIRVANA. Acestea sunt reluate în
zilele noastre de diferite orientări în psihologie: psihologia transpersonală, psihologia
experien ială dar şi de practici folosite în medita ie, yoga etc.
India este ara filozofiei, iar important este de subliniat faptul că în nici o altă parte a
lumii antice nu s-a dedicat atât timp medita iei şi nicăieri cu excep ia Greciei antice nu au apărut
atâtea sisteme filozofice.
Punctul ini ial de pornire şi scopul ultim al filozofiei şi religiei sunt: armonia universală,
integrarea omului în ritmul cosmic, salvarea lui, calea spre perfec iune, spre Absolut.
În Grecia antică punctul de pornire şi scopul ultim erau: cunoaşterea lumii şi elaborarea
unei logici.
În brahmanism (ideea identificării fiecărui om cu absolutul) principiul conştiin ei este
superior personalită ii umane individuale pe care o depăşeşte, este sufletul individului intim
legat de sufletul Universului. Sufletul este separabil de corp, poate trece de la strămoşi la
urmaşi: această idee este străveche apărând în gândirea omului cel pu in din epoca neolitică. La
alte popoare cum ar fi egiptenii, reîncarnarea este accidentală, în timp ce la indieni, mai târziu şi
la alte popoare – greci, cel i, germani – este o lege generală.
Karma – concept metafizic şi etic – reglementează al destinul uman, această doctrină
men inându-se şi în zilele noastre. Conform acestei doctrine, ceea ce determină reîncarnarea
este „ac iunea” umană (Karma), ac iunea morală a faptelor şi afectelor ac iunii omului în via ă.
Astfel via a prezentă a omului este rezultatul faptelor săvârşite de el în existen a anterioară.
La începutul sec. I d.H. s-au afirmat şase sisteme filozofice care sunt precursoarele
curentelor din psihologie de mai târziu.
Un prim sistem filozofic împăr ea realitatea în 6 categorii: substan ă, calitate, activitate,
generalitate, particularitate, ineren ă.
10
Mihai ANIŢEI
Alte sisteme erau:

– yoga – prezent şi în perioada contemporană, folosind tehnici yoghine ce urmăresc
eliberarea psihicului de amintirea trecutului şi reîncarnare;
– sistemul filozofic samkhia – bazat pe dualismul materie-spirit.
Omul este înzestrat cu cele 5 sim uri perceptive: văz, auz, gust, miros, pipăit. Percep iile
senzoriale sunt înregistrate, însumate şi combinate de intelect care nu reac ionează de la sine
decât dacă primeşte un stimul senzorial. Spiritul este un spectator neutru, imuabil, este lumină
pură spirituală. Această ambian ă intelectuală puternic dominată de via ă religioasă şi curente
filozofice spiritualiste, idealiste s-a dezvoltat prin contactele cu Mesopotamia, Grecia elenistă şi
China.
În legătură cu maladiile mentale, intervin două proprietă i ale psihicului (la acea
perioadă) pasiunea şi obscuritatea, respectiv agita ia şi iner ia; pe de-o parte temperamentul
logoreic şi coleric, pe de altă parte temperamentul înclinat spre frică şi triste e. Accentuarea sau
combinarea acestor tendin e stă la originea acestor tulburări psihice.
În epoca medievală, când medicina indiană este puternic marcată de şcolile Yoga,
interpretarea fenomenelor patologice se bazează pe un alt sistem de reprezentare ale anatomiei
şi fiziologiei. Astfel medicina yoghină acordă cea mai mare importan ă unor „centre” în număr
de 6, localizate în anumite zone ale corpului – considerate ca puncte de răspândire principale ale
„suflurilor” organice, ce comunică între ele printr-un sistem de canale. Circula ia defectuoasă a
suflului, a energiei vitale prin aceste canale este considerată a fi cauza dezechilibrelor organice,
a bolilor.
Arta la indieni nu este un scop în sine, ci un mijloc pus în serviciul cunoaşterii, arta re-
creând Universul. Artistul indian creează „modele spirituale, imagini care trebuie interiorizate
prin medita ie; şi a căror ac iune asupra omului nu îl conduce la emo ia estetică, ci la un
sentiment de împăcare şi desăvârşire, punct de pornire către o ascensiune spirituală” (M.
Eliade). Conceptul de „realism” în arta şi filozofia indiană este total diferită de cea europeană.
Pentru artistul indian şi cel chinez, obiectul material vizibil reprodus va comunica privitorului
invizibilul – adevărul spiritului. Astfel arta indiană este sacră, fundamentală şi sugestivă.
Artistul nu copiază forme anatomice, umane sau animale ci lucrează după un prototip mintal
deoarece el este esen ialmente un filozof – deci un om pur şi armonios. Astfel în arta sa el va
folosi linii pure şi curbe frumoase ce duc la simplitatea contururilor, fiind astfel o artă simbolică
şi de sugestie. Artistul indian nu cunoaşte perspectiva iar propor iile plastice ale figurilor
reprezentate nu corespund propor iilor naturale ale modelelor sale (de multe ori propor ia
corpului uman este mai mare decât a unui elefant.
Muzica în tradi ia indiană este atribuită întregului Univers şi implicit lui Brahma fiind
legată intim de cuvânt, gest şi mişcare.
2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză
În China şi India tradi iile, obiceiurile, formele de cultură se păstrează în modalită i de

expresie evoluate dar asemănătoare celor antice. Tradi ia, este pentru chinezi un rezervor
spiritual activ, rămânând un element propulsor. Spa iul geografic imens în care s-a format
această cultură atât de organică şi unitară ca stil i-a influen at şi condi ionat istoric, oferind
totodată o mare varietate de condi ii naturale. Cu toate că tradi ia situează la începuturile istoriei
chineze un număr de împăra i legendari, în realitate, sunt consemnate anumite inven ii legate de
numele acestor împăra i. Cultura chineză s-a dezvoltat independent de cultura europeană (până
în sec. XIX total independent). Filozofia chineză pune accentul pe etică şi nu a fost de sine
stătătoare, separată de politică, economie şi religie deoarece se regăsesc în toate acestea. Spre
deosebire de gândirea chineză – etică; gândirea europeană insistă mai mult asupra metafizicii,
epistemologiei şi logicii. În secolul al VI-lea (î. H.) au apărut elementele filozofiei universului şi
11
Mihai ANIŢEI
a vie ii sub forma principiilor antagoniste şi complementare Yan şi Yin. Yan – este de natură
masculină, are analogii cu lumina, cerul, soarele, iar Yin este de natură feminină având analogii
cu întunericul, pământul, luna, recele. Orice lucru şi fiin ă cu excep ia Cerului – Yang pur şi a
Pământului – Yin pur, este compus în propor ii diferite din Yang şi Yin.
Marile şcoli filozofice chineze care au fost la baza confucianismului şi daoismului au fost
întemeiate de Confucius- Kong-Fu-zi şi Lao-zi-Dao.Confucianismul a dominat cultura chineză
mai mult de 2000 de ani, inclusiv medicina şi ştiin ele exacte. Pentru Kong-zi (zi-maestru) tema
fundamentală ce se impunea filozofului era societatea, existen a socială a individului, condi iile,
rela iile dintre om şi societate. Scopul filozofiei este formarea omului util societă ii. Omul în
via a socială trebuia să ac ioneze conform status-ului şi rolului său social în conformitate cu
numele său. Baza caracterului este sinceritatea, simpatia cordială pentru to i oamenii şi
modera ia în vorbe şi atitudini. Omul trebuie să păstreze o atitudine respectuoasă, să fie sincer.
În filozofia lui Dao se porneşte de la problema naturii Universului şi a rela iilor dintre
om şi Univers negând posibilitatea cunoaşterii lumii (se aseamănă cu filozofia europeană).
Astfel încercând să cunoaştem lumea, ne îndepărtăm de concret, de realitate conform filozofiei
Dao-iste. Dao-reprezintă realitatea ultimă, principiul ordinii în societate, în comportamentul şi
gândirea umană. Fondatorul daoismului Lao-zi afirma că “Motivul pentru care e greu să
guvernezi poporul chinez stă în faptul că el ştie prea multe”.
Medicina chineză, la început era nediferen iată de medicamenta ia empirică, magie,
vrăjitorie iar apoi s-a dezvoltat sub influen a vechilor concep ii astrologice chineze conform
cărora există o strânsă legătură între univers şi om, soarele, luna, rota ia astrelor, cele 5 planete,
5 elemente – totul determină şi influen ează sănătatea şi organismul. De asemenea medicii
chinezi credeau că bolile şi tulburările func ionale apar când armonia dintre univers şi individ e
ruptă iar agen ii patogeni pot fi:
- interni (emo iile: bucuria, ura, frica, durerea, plăcerea);
- externi (anotimpurile, căldură, frigul, vântul, umezeala).
Ceea ce a rămas caracteristic terapeuticii chineze este terapia prin acupunctură şi
ignipunctură . Medicii chinezi au stabilit un număr de peste 120 puncte (pe meridiane ce
corespund diferitelor organe asupra cărora se ac iona), puncte care se aplică în dermă timp de 5-
6 minute – ace de aramă sau aur, o el, argint în caz de insuficien ă sau disfunc ie a organelor
respective.
Terapia prin ignipunctură– se aplică numai prin aplicare de pulbere de plante medicinale
care produceau pe anumite por iuni ale corpului o uşoară cauterizare cutanată.
În secolul XVI-lea în Europa, a fost adusă de misionari acupunctura care se aplica numai
în cazuri de disfunc iuni. În anul 1247 a fost scris primul tratat de medicină legală din lume (3
volume), împreună cu tratate de patologie, pediatrie şi chirurgie.
Spre deosebire de egipteni, vechii greci, alte popoare antice, sculptura şi pictura chineză
nu se ridică la un excep ional nivel artistic. Geniul chinez manifestă o predilec ie particulară
pentru sculptura de mici dimensiuni-ceramică, por elan, jad, fildeş, bronz. Artistul chinez nu
este interesat încă de frumuse ea corpului omenesc ca indienii, egiptenii sau grecii ci redă doar
fizionomii deosebit de expresive. Ei glorifică tipuri de în elep i, sfin i dar nu corpul uman. De
asemenea reprezintă foarte rar femei şi mai mult decât personajul în sine, îl interesează să redea
euritmia liniilor unor draperii reale sau fantastice cum ar fi balaurul – simbolul împăratului.
Privitorul european neavertizat poate rămâne perplex la primul contact cu atât de
neobişnuitele forme ale bronzurilor chinezeşti şi doar cunoscând destina ia şi simbolul fiecăruia,
formele şi motivele lor va prinde sensul, elegan a şi armonia formelor.
Jadul era piatra preferată de artiştii chinezi şi era adus în China din Siberia, India,
Turkestan. Acestuia i se atribuiau proprietă i magice crezându-se, de pildă, că obiectele de jad
plasate lângă corpul unui mort îi împiedicau putrefac ia. Jadul era considerat cea mai nobilă
piatră pentru că poseda şi simboliza cele 4 virtu i: caritatea, sinceritatea, în elepciunea şi
12
Mihai ANIŢEI
curajul. Chinezii considerau demne de numele de „artă” numai caligrafia şi pictura deoarece
asocierea dintre acestea două este o altă particularitate, proprie exclusiv culturii chineze având
cea mai veche tradi ie.
Ideogramele chineze – erau ele însele sintetizări ale unor imagini din realitate-executate
cu penelul, iar dacă înso eau un tablou pictat, şiruri de ideograme verticale îl completau artistic
organic, armonios şi perfect.
Spre deosebire de pictatul european- căruia natura materialelor folosite îi permit să
lucreze încet, să schimbe, să retuşeze, să şteargă, pictorul chinez este obligat astfel să-şi
pregătească bine înainte imaginile vizuale mintal nelucrând niciodată după modelul exterior,
pentru a putea apoi să picteze uşor şi rapid în tuşe sigure. Acest lucru a dus ulterior la modalită i
diferite de abordări ale ra ionamentelor şi judecă ilor diferite de cele europene, filozofia chineză
bucurându-se de o profunzime greu de atins de filozofia altor popoare la acel moment. Estetica
picturii chineze, principiile, procedeele tehnice sunt fundamental diferite de cele europene.
Conform concep iilor confuciene, un pictor nu poate atinge în arta sa sublimul dacă el
însuşi nu este un caracter eminamente moral(G. Rowley).
Pentru chinezi, natura întreagă este pătrunsă de o esen ă divină, în ea se integrează şi din
ea se desprinde natura umană, iar un principiu comun de ordine reglează mersul Universului şi
al societă ii umane. Astfel natura şi societatea alcătuiesc o unitate intimă. Omul trebuie să-şi
conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinii cosmice, iar pictorul în crea ia sa va trebui
să-şi acomodeze sensurile pe care caută să le comunice şi mijloacele de a se exprima pe sine
după ordinea naturii.
Astfel pictura chineză nu imită realitatea, nu o copiază ci doar încearcă să o sugereze. În
concluzie nu vrea să ofere privirii spectatorului tot, nu vrea să spună tot ci îi lasă loc liber
imagina iei; nu descrie, nu marchează, ci doar sugerează. De exemplu ideea de singurătate sau
sentimentul de melancolie poate fi sugerat de o vrabie pe o bancă fără barcagiu. La artistul
chinez, exteriorizarea emo iilor este mult mai controlată, mai re inută, atitudine impusă de o
tradi ie ce-i impune calm, decen ă, bună-cuviin ă în comportament şi în toate manifestările sale.
Marea pasiune sunt florile şi plantele, animalele, copacii, mun ii, păsările şi doreşte ilustrarea
consonan ei spiritului omului cu esen a lumii externe, armonia şi comunicarea lui cu natura.
Artistul chinez nu s-a arătat preocupat de redarea nudului, de anatomia corpului omenesc
deoarece pentru el, omul nu este stăpânul lumii ci doar unul din elementele naturii, fiind astfel
integrat, absorbit, dominat de acelaşi principiu Universal.
2.6. Gândirea psihologică la japonezi

Natura geografică a ării şi configura ia terenului, clima, condi iile seismice, materialul
de construc ie disponibil – dar şi însuşi caracterul, gustul, ideile geniului na ional nipon – au
condi ionat şi determinat dezvoltarea fiziologică şi socială a japonezilor. Contemplarea florilor
şi arta compozi iei florale nu sunt pentru japonezi un simplu act estetic; ci in de concep ia sa
despre via ă, potrivit căreia floarea repetă miracolul naturii, reproduce armonia Universului,
reflectând însuşi drumul existen ei omului, nevoia lui de linişte şi echilibru interior. Arta
ikebana se deosebeşte, prin urmare, de felul european, de aranjament al florilor în vaze şi de
sensurile pe care le implică acest aranjament. Florile expuse trebuie să fie foarte pu ine la număr
(cel mult 3), pentru că florile în mare cantitate ascund şi anulează personalitatea şi frumuse ea
florii în sine. Apoi această compozi ie foloseşte şi ramuri verzi sau uscate, frunze diferite,
rădăcini, arbuşti, licheni etc. adăugând eventual şi pietricele sau scoici –pentru ca impresia de
natură şi de natural să fie cât mai complexă şi cât mai completă.
Un alt element esen ial al casei japonezului nobil era grădina, casa fiind o anexă a grădinii.
Aceasta avea func ia de a încorpora casa în natură-marea pasiune a japonezului. Totul într-o
grădină japoneză este ordonat într-un tablou-şi fiecare element al grădinii ascunde un sens
simbolic.
13
Mihai ANIŢEI
Acest lucru fiind aranjat şi creat „spre a obliga privirea la o mai mică dispensare spre a o
îndrepta spre inima lucrurilor, spre inima omului” (L. Frederic, 1971).
Interesant este de subliniat faptul că japonezii, asemenea, chinezilor, au manifestat un interes
mult mai mare fa ă de botanică decât de zoologie şi în special fa ă de lumea insectelor.
Încă din secolul al VII-lea medicii japonezi practicau acupunctura şi cauterizarea prin arderea
pe anumite regiuni a unor ierburi uscate „moxa”, chiar şi în cazuri de maladii nervoase.
2.7. Psihologia în Grecia antică

Calită ile esen iale ale artei greceşti se prefigurează încă din epoca preistorică şi arhaică
prin Homer şi poemele sale. De-a lungul secolelor ce au urmat ele au rămas bazele
învă ământului, a crea iei artistice, a forma iei culturale şi a educa iei morale a vechilor greci.
Pentru greci Homer reprezenta suma ştiin ei şi a în elepciunii, iar textele sale aveau o
autoritate absolută în toate domeniile. De asemenea important de remarcat este faptul că o
influen ă au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei şi picturii furnizându-le numeroase teme
şi motive. Astfel Homer a compus cele două mari poeme epice: Iliada şi Odiseea cu un prestigiu
neîntrerupt până în zilele noastre. Perspectiva acestor idealuri morale în care Homer îşi plasează
eroii creează o puternică impresie generală de grandoare sunt create cititorului senza ii
puternice de via ă astfel încât sunt descrise caracterele puternice ale personajelor, modul cum
ac ionează în diferite situa ii. Fără a exista ca ştiin ă de sine stătătoare psihologia este prezentă
prin trăirile personajelor, scenele de masă şi individuale descrise, conflicte, ac iune, detalii din
via a cotidiană la acel nivel etc.
Epoca arhaică aduce nu numai colonizările grecilor, impunând Grecia ca putere militară
ci şi naşterea tragediei prin genul literar dramatic şi al spectacolului teatral. Nume marcante ale
tragediei sunt: Arhiloh (din Paros, sec. VII î.H.) cu poezie spontană şi personală, temperament
pasional ce se exprimă prin satiră violentă împotriva atotputernicilor zilei; Alcmeon (sec. VI
Î.H.), Amacreon (sec. VI-V î.H.), Arion (din Lesbos, sec. VI î.H.), Epiharm (sec. VI-V î.H.),
Simonide, Bachilide, Pindar şi Eschil.
Religia populară este dominată de zeită i cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo, Hefaistos.
Mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor greceşti-ce erau concepu i după
modelul individului şi al familiei societă ii familiei aristocratice din epoca de apogeu a
civiliza iei miceniene. Acest lucru va avea ulterior implica ii şi influen e în filozofia şi gândirea
grecilor punându-şi amprenta decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei şi psihologiei poporului
grec.
Gândirea ştiin ifică şi filozofică. Şcoala Ioniană
S-a spus de multe ori că lumina – pură şi intensă în Grecia – a influen at puternic
viziunea grecilor asupra lumii. Viziunea sculptorului este legată de claritatea conturului şi de un
sim al volumului corpurilor situate în spa iu. Ceea ce este unic şi remarcabil, aşa cum natura şi
florile au determinat gândirea şi filozofia chineză şi japoneză, lumina inea treze sim urile
filozofilor îmbătându-le imagina ia prin culorile calde, pasionale tipic mediteraneene.
Gândirea ştiin ifică şi filozofică a secolului al VI-lea î.H. au în comun faptul, că se va
renun a la vechile interpretări mistice şi se va da o explica ie ra ională a lumii şi fenomenelor
vie ii sub lumina „clară” a soarelui mediteranean.
Homer încerca sistematizări sau cauze eficiente apelând la zeită ile Olimpului. Astfel cei
dintâi ce vor renun a la o explica ie mistico-religioasă vor fi „fisiologii” Şcolii Ioniene (cei ce
studiază natura – physis). Aceştia s-au substituit într-un fel preo ilor şi suveranilor absolu i
abordând o mentalitate laică şi ra ională.
Reprezentan i ai şcolii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc. Thales din Milet
(624-546 î.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei. Din Mesopotamia şi Egipt şi-a
adunat cunoştin ele de matematică şi astronomie ocupându-se de studiul for ei magnetice ce o
punea în analogie cu calită ile ambrei. Era adeptul ideii că omul putea ajunge să stăpânească
natura „plină de zei”, deci şi implicit să devină prin propriile-i puteri ale gândirii şi ra iunii cel
14
Mihai ANIŢEI
pu in egal divinită ii. Esen ial este de re inut că filozofii ionieni încearcă să găsească cât mai
pu ine principii (ideal ar fi fost doar unul) pe baza căruia să poată explica fenomenele şi
schimbările din natură.
Cu Thales şi urmaşii săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care încearcă să
depăşească, să treacă dincolo de aparen ă nemijlocită a faptelor observate, căutând originea,
condi ia şi ra iunea obiectelor şi fenomenelor, operarea exclusiv în abstract prin selec ia
fenomenelor semnificative ca opera ie de generalizare a observa iei. Importan a lui Thales şi a
celorlal i filozofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce la un
singur principiu infinita varietate a naturii.
Anaximandru (610-5540 î.H.) reprezentant al şcolii ioniene va abstractiza superior
concep ia lui Thales. Înzestrat cu o bogată imagina ie ştiin ifică, el a întocmit pentru prima dată
în istorie o hartă geografică a lumii pentru uzul naviga iilor şi o hartă a creierului ocupându-se
de toate ştiin ele naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis (anticipându-l pe
Darwin) şi o ipoteză privind originea vie ii, astfel că pentru prima dată în istoria filozofiei este
eliminată interven ia directă a divinită ii în procesul apari iei şi evolu iei vie ii. După
Anaximandru primul vie uitor s-ar fi format într-un mediu acvatic, în nămol, sub ac iunea
razelor soarelui, omul însuşi ar deriva, printr-o lungă evolu ie, din vie uitoarele acvatice, din
peşti ce ulterior s-au adaptat condi iilor terestre. El consideră că elementul primar şi cauza
materială a lucrurilor este apeiron-ul care con ine în sine toate elementele: apă, aer, foc şi
pământ fiind haosul, amorful din care se structurează toate lumile şi lucrurile prin opozi ia
dintre stările lor de cald şi rece şi prin separarea lor din aperion.
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 î.H.) şi a fost de asemenea
implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca principiu
originar şi universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.
Gândirea orientală şi cea greacă până la Alcmenon (medic din Crotona) sus ineau că nu
creierul ci inima are rolul în procesele vitale, exclusiv în procesele cunoaşterii, care ar fi un act
pasiv, simplă receptare pasivă a realită ii. De re inut este faptul că Alcmeon, este primul care
afirma că senza ia nu este identică cu cunoaşterea, că actul cunoaşterii este elaborat în creier,
iar, cunoaşterea este un efort al creierului omenesc de a stăpâni natura.
Pitagora (580-500 î.H.) va introduce în ştiin a şi filozofia grecească un filon de gândire
religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece avea o putere mare de sugestie,
cuvintele lui erau rostite ca sub inspira ie divină, pretindea că el descinde din Apollo în urma
unor succesive reîncarnări. El afirma că divinitatea se identifică cu „sufletul lumii”, fiind
omniprezentă şi putând fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este nemuritor, dar întemni at
în corp şi contaminat de acesta cu impuritatea sa – instinctele, nevoi materiale, dorin e frivole,
etc. De asemenea considera că sufletul va plăti păcatul impurită ii prin obliga ia absolută de a se
reîncarna continuu chiar şi-n animale sau plante iar pentru a scăpa de această pedeapsă omul
trebuie să ducă o via ă de puritate, să nu consume carnea animalelor, să nu poarte podoabe, să-şi
cultive facultă ile sufleteşti: ra iunea, memoria, cunoaşterea.
Pitagora considera că omul trebuie să respecte „limita” adică măsura şi ordinea, acesta
fiind principiul ce organizează întreg Universul iar expresia supremă a „limitei” este numărul.
„Lucrurile sunt numere” spunea Pitagora, astfel că legile numerelor urmează să fie considerate
legi ale lucrurilor.
Pentru Pitagora numărul poate fi reprezentat şi spa ial, asemenea unor particule
materiale, prin puncte care, juxtapuse formează figuri plane adică pătrate, dreptunghiuri.
Această teorie a numerelor era manevrată în mod mistic şi în sens magic, astfel că fiecărui
număr de la 1-10 îi va corespunde o anumită proprietate a Universului. Cifra 10 era cifra sacră
care reprezenta armonia Universului, cifra cinci simbolizează căsătoria. Pitagora considera că
purificarea religioasă se îndeplineşte şi prin contemplarea numerelor. Studiul armoniei muzicale
le-a confirmat pitagoreicilor că numărul este codul şi norma întregii realită i. Pentru viitorul
ştiin ei este de o importan ă excep ională concep ia lui Pitagora despre matematică, văzută de el
15
Mihai ANIŢEI
ca fiind forma fundamentală a ştiin ei şi va fi reluată de Platon şi continuată de anumite direc ii

de gândire ştiin ifică, din antichitate până azi.
Gândirea ştiin ifică şi filozofică la Heraclit, Parmenide şi Zemon din Elea
Până la Socrate, gândirea ştiin ifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniul fa ă de cel al
gândirii filosofice. Cei ce se ocupau de ştiin ă erau în primul rând filozofii cere considerau
ştiin a ca un domeniu în serviciul filosofiei. Pentru ei filozofia era ştiin a ştiin elor, care
sintetiza toate cunoştin elor, ceea ce a făcut ca specula iile lor să-i împiedice să le dea cuvenita
aten ie cercetării actuale a fenomenelor lumii sensibile.
Heraclit din Efes (sec. VI – sec. V î.H.) afirma existen a focului care este în permanentă
schimbare ca întregul univers, în care nimic nu rămâne imuabil. El considera că totul este în
continuă schimbare, lumea este şi va fi un foc mare viu, toate lucrurile se schimbă în foc şi
focul în lucruri. Heraclit consideră că legea fundamentală a lumii este transformarea; acest
principiu este originea şi rezultatul unui continuu conflict al contrariilor exprimat prin metafora
războiului fără de care Universul ar fi distrus şi totul ar dispare. Totodată acest conflict
generează şi armonia lumii creând un echilibru instabil.
Lenofan formează în 540 î.H. prima şcoală filozofică a antichită ii, ai cărei reprezentan ă
sunt: Parmenide şi discipolul său Zenon. Parmenide dezvoltă filozofia fiin ei, el distingând între
adevăr şi plăcere, între gândirea logică (ra ională) şi gândirea empirică (cea care se serveşte de
sim uri). Ra iunea ne asigură că fiin a, adică ceea ce este, există din totdeauna, este neschimbată
şi indivizibilă. Fiin a este ceea ce este, este eternă şi imuabilă dar ea este şi indivizibilă – căci îşi
păstrează în continuu şi calită ile, fiind totdeauna egală cu sine însuşi oricât de repetat s-ar
divide.
Parmenide a conceput imaginea fiin ei ca sferă, în care există numai prezent fără trecut
şi viitor, timp imobil şi finit, complet şi perfect. Pentru a-l orienta pe om şi în lumea sim urilor
filozoful expune o fizică a aparen elor: cum îi par a fi lucrurile aparente celui ce le examinează.
Realitatea fizică este un amestec de două elemente în conflict, un produs al acestor două
elemente – focul şi pământul mai precis – caldul şi recele. Parmenide consideră că
temperamentul, caracterul, natura gândirii unui om sunt determinate de preponderen a fie a
caldului, fie a recelui şi că moartea n-ar fi decât rezultatul dispari iei elementului cald.
Zeno (n. 489 î.H.) a dezvoltat şi argumentat ideile despre unitatea şi imuabilitatea lumii.
El considera că în cercetarea ştiin ifică experien a sensibilă trebuie să ină seama şi de legile
gândirii logice, de normele ra iunii.
Empedocle (490-430 î.H.) considera că toate lucrurile existente s-au născut şi continuă
mereu să se nască din agregarea celor patru elemente fundamentale, invariabile şi eterne ale
lumii şi fenomenelor – apa, aerul, focul şi pământul. Aceste patru rădăcini ale tuturor lucrurilor,
fiin elor şi fenomenelor sunt dominante şi guvernate de două for e opuse: iubirea şi ura.
Predominan a iubirii determină ordinea şi armonia, în timp ce predominan a celeilalte creează
haosul şi discordia.
Anoxagora (498-427 î.H.) a fost cel care a introdus cercetarea filozofică la Atena fiind
profesorul lui Pericle. El afirma că lumea este compusă din semin e, elemente materiale extrem
de mici, divizibile la infinit şi invizibile, eterne, indestructibile şi considera că nimic nu se naşte,
nici nu piere, ci se combină şi apoi se separă din nou. Ceea ce organiza şi punea în mişcare era
spiritul. Această concep ie se apropie de atomişti, fiind fundamentală pentru începuturile
ra ionalismului grec.
Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul său, cel care a
sistematizat şi dezvoltat pe larg teoria atomistă, a fost Democrit din Alsdera (n. 460 î.H.).
Democrit a fost filozof şi autor a peste 50 de tratate din cele mai diverse domenii: fizică,
matematică, tehnică, agricultură, etică, poezie, pictură etc. Acest filozof a fost preocupat de
definirea şi conceptualizarea atomului dat fiind faptul că avea cunoştin e din toate domeniile, a
căutat să combine no iuni de fizică şi chimie cu biologie şi medicină. El considera că atomul
este compus din particule de materie în mişcare, indestructibile, invizibile şi indivizibile din
16
Mihai ANIŢEI
punct de vedere fizic (fiind prea dure), deosebindu-se între ele prin pozi ie, formă şi mărime dar
identice sub raportul calită ii. Democrit a concluzionat că procesul de apari ie, dispari ie sau de
schimbare a lucrurilor este determinat de mişcarea atomilor, - mişcarea fiind atributul esen ial.
Atomii se mişcă în vid şi agregându-se între ei în moduri diferite – şi prin singura lege a
hazardului – dau naştere la corpuri diferite.
Gândirea sofistă şi filozofia
Sofiştii sau „profesorii de în elepciune”, intelectuali, multilaterali cultiva i, aveau
cunoştin e în multe domenii, şi dădeau lec ii tinerilor contra plată. Materiile pe care le predau
sofiştii erau disciplinele socio-politice: constitu ia şi administra ia statului, arta militară, etica şi
oratoria – arta succesului în via a societă ii. Popularizând cunoştin ele ştiin ifice, filozofice,
literare, sofiştii au făcut o importantă operă de cultură într-un mediu mai larg răspândind
cultură. Metoda folosită de ei pentru a convinge era critica permanentă, discu ia, controversa,
disputa, iar ca mijloc – paradoxul, antiteza şi compozi ia strânsă şi frumoasă a discursului: un
formalism verbal perfect, urmând cu orice pre succesul în fa a publicului. Temele lor predilecte
erau: imposibilitatea cunoaşterii lucrurilor în esen a lor, opozi ia ireductibilă dintre natură şi
conven ie, individul şi intelectul uman ca măsură a realului şi ca centru al interesului,
importan a formei argumentării şi a limbajului. Cei mai renumi i dintre sofişti au fost
Protagoras, Georgias, Prodicos şi Hippias.
Protaggoras din Abdera (485-411 î.H.) a enun at conceptul modern de pedeapsă ca
mijloc social preventiv de intimidare a celorlal i şi nu de răzbunare. El concepea lucrurile doar
ca simple fenomene percepute de om, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, rezultă astfel că
actul cunoaşterii este un act subiectiv, nereprezentând un adevăr absolut, obiectiv, general
valabil.
Georgias (483-380 î.H.) ca ambasador la Atena, a avut ocazia să împingă la extrem
scepticismul lui Protagoras formulând cunoscutele teze:
1. nimic nu există în sens obiectiv şi absolut decât ceea ce este în sim uri.
2. dacă ceva există acest lucru nu poate fi cunoscut în realitatea intimă.
3. dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată altcuiva;
căci limbajul nu poate exprima şi comunica decât ce este exterior nouă.
Al i sofişti ca Hippias şi Antifon au criticat legile şi conven iile sociale, considerându-le
abateri de la ordinea naturală, ordine care impune respectarea zeilor şi a bătrânilor, iubirea şi
buna în elegere între oameni. Se poate remarca faptul că sofiştii au deschis drumul altor şcoli
filozofice cum ar fi cele ale: scepticilor, cinicilor, epicurienilor şi stoicilor. Socrate (469-399
î.H.). Învă ătura şi activitatea sa nonconformistă a trebuit să o plătească cu via a după ce a fost
acuzat a fi de complicele tineretului prin învă ătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se
sinucidă. Socrate n-a scris nimic, tot ceea ce ştim din învă ătura sa reiese din relatările lui
Platon şi Xenofan foarte adesea divergente. Asemenea sofiştilor (cu toate că nu făcea parte
dintre aceştia), Socrate prefera dezbaterea unor probleme practice în locul unor probleme de
ştiin ă sus inând că „virtutea este ştiin ă”, deci poate fi învă ată de oameni. Pe de altă parte, el
practica metoda dialectică şi pentru el existau valori umane certe cărora însă nu le găsea un
fundament ra ional, sus inând că o voce interioară îl împiedică de la ac iunile rele. De aici
derivă scepticismul lui Socrate, în ceea ce priveşte actul cunoaşterii, el afirmând că singurul
lucru pe care îl ştie cu certitudine este că nu ştie nimic. Prin maxima scrisă pe frontispiciul
templului de la Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însu i”, Socrate în elegea şi ilustra faptul că scopul
omului nu este acumularea unui număr mare de cunoştin e ci dragostea de în elepciune –
filozofia. Această virtute, care este ştiin a despre bine şi adevăr, constă în efortul omului de a se
studia pe sine spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, universală şi
eternă: Binele. Astfel, Binele constă în căutarea binelui la fel ca Adevărul, iar căutarea acestora
va da naştere comportamentelor juste şi virtuoase. Socrate spunea de multe ori – „Nimeni nu
face rău voit” – ci din neştiin ă, din faptul că ignoră căutarea binelui şi adevărului. Astfel, la el
există o legătură intimă între virtute, ştiin ă, bine şi suflet. Ceea ce trebuie să caute şi să
17
Mihai ANIŢEI
descopere omul sunt în primul rând valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu
societatea.
Platon (427-347 î.e.n.) născut într-o familie bogată, a trăit în preajma lui Socrate până la
moartea acestuia şi a călătorit în Egipt, Siracuza. Platon polemizează cu sofiştii şi ia apărarea
doctrinei lui Socrate, dar îşi va expune şi propria-i doctrină despre Idei, Fiin ă în dialogurile din
epoca maturită ii. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său, a ajuns la o formă filozofică
nouă de comunicare: dialogul. Astfel el porneşte de la opozi ia dintre realitate şi cunoaştere,
dintre aparen ă şi esen ă, dintre opinie comună şi ştiin ă şi dintre sim uri şi ra iune. Sim urile
sunt lan urile care îl leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară – în timp ce ra iunea îl
conduce la cunoaşterea adevărată a realită ii. Doctrina platonică despre idei stă la baza teoriei şi
a eticii lui Platon, iar ideile reprezintă lumea situată în afara timpului şi spa iului.
Ideile sunt modelele, prototipurile, formele, primordiale, imuabile, eterne ale tuturor
fiin elor şi lucrurilor existente în lume şi chiar a unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele.
În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă binele şi ideea de Bine. Binele înal ă sufletul
sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează, de aceea e mai bine să înduri o nedreptate decât să
faci un rău. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtu ii iar nedreptatea şi săvârşirea răului este
ca o boală pentru suflet, îl fac urât, nemul umit, nefericit. În filozofia lui Platon, a fi drept
înseamnă a- i domina impulsurile şi a- i impune o măsură a dorin elor, iar ştiin a practicării
acestor comportamente este o virtute. For a care ne propulsează spre men inerea acestor idei
nobile este iubirea care în concep ia lui Platon se identifică cu pasiunea sufletului cu stimulul,
cu dorin a, cu atrac ia exercitată de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele, adevărul,
frumosul, dreptatea, valori ce generează în om ac iuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci
un exerci iu etic, purificator al sufletului.
Aristotel (384-322 î.H.)

Discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon va
sintetiza în operele sale întreaga gândire a filozofiei şi ştiin ei greceşti dar şi a întregii lumi
antice. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiin elor şi obiectelor
concrete. Între sim uri şi ra iune există o rela ie de continuitate. Astfel senza ia este primă
treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de la senza ie, fără de care ra iunea nu poate
ajunge la nici o cunoaştere obiectivă.
În timp ce sim urile nu pot depăşi limitele percep iei, ra iunea depăşind percep ia ajunge
la concept, printr-un proces de abstractizare. Aristotel operează şi a doua distinc ie între cele
două aspecte inerente ale unui obiect: poten ialitate şi act. Mişcarea, devenirea nu este altceva
decât trecerea de la poten ialitate la act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficientă – cea care
ini ializează mişcarea şi cauza finală adică elul spre care se îndreaptă, scopul însuşi al mişcării,
al devenirii.
Pe Aristotel l-a pasionat şi biologia şi formulează conceptul de organ, stabileşte
principiul corela iilor dintre organe, al condi ionării reciproce, ilustrându-le în căr ile sale:
„Cercetare asupra animalelor”, „Păr i ale animalelor” şi „Genera ia animalelor”.
În clasificarea sistemică şi în observa iile pe carele face comparând diferitele animale pe
care le-a disecat, el fondează anatomia comparată, şi embriologia. Prin lucrarea sa „Tratat
despre suflet”, Aristotel considera sufletul ca fiind în parte o formă a organismului fizic (prin
func ia sa vegetativă şi prin cea senzitivă), în parte a intelectului (prin func ia intelectivă a
sufletului ra ional). Pe lângă cele cinci sim uri el concepe şi un organ de sim comun, care
distinge între percep iile unor sim uri diferite (de exemplu un sunet de o culoare).
Totuşi s-au remarcat trăsături generale ale gândirii aristotelice. În primul rând consideră
omul o creatură a acestei lumi mai mult decât o facea Platon. Aristotel era interesat de
trăsăturile particulare şi de faptele experimentate prin intermediul sim urilor. Deşi a rămas fidel
unor trăsături ale ra ionalismului platonian, Aristotel a fost un empirist. În consecin ă, şi-a
concentrat aten ia mai mult pe lumea imediată şi disponibilă decât pe cea abstractă a formelor.
18
Mihai ANIŢEI
O a doua trăsătură a gândirii aristotelice este calitatea de a fi în eleasă uşor. Matematica,

astronomia şi fizica vremii sale ii erau familiare şi a avut numeroase contribu ii în domeniul
ştiin elor exacte. Dar în acelaşi timp poate fi considerat tatăl zoologiei întrucât a fost primul om
care s-a ocupat de colec ionarea şi clasificarea diferitelor specii. Totodată a fundamentat un
sistem de deduc ie logica, iar logica predată astăzi, în şcoli, la primele ore, sunt cursuri de
logică aristoteliană. A adus contribu ii originale în filosofia politică, în metafizică şi axiologie,
era la curent cu practicile medicale ale timpului său, iar observa iile sale psihologice depăşeau
câteodată cunoştin ele vremii sale. Activită ile intelectuale şi realizările lui Aristotel au depăşit
subiectele care îi preocupau pe oamenii de ştiin ă în acea vreme. Acest lucru este cu atât mai
impresionant cu cât este mai greu de realizat în zilele noastre, când dispunem de o tehnică mult
mai avansată. Aristotel a rămas printre primii oameni de ştiin ă ai tuturor timpurilor.
O altă trăsătura a gândirii aristotelice este întâlnită în sublinierea importan ei în elegerii
cauzelor. Conceptul de cauză finală, pentru care Aristotel a fost criticat sever, încercă să
stabilească motive, scopuri şi finaluri datorită cărora există lucrurile în lume. Aristotel a respins
ideea conform căreia universul este ira ional şi haotic. În gândirea aristotelică, un loc important
îl ocupă şi evolu ia. El a subliniat că există o direc ie în natura şi că direc ia este spre un motiv.
Aristotel consideră că imagina ia produce imagini independent de percep ii, şi de opinii
care sunt tot produse ale imagina iei dar întărite de o credin ă fermă în realitatea lor.
În legătură cu activitatea, Aristotel consideră că poate fi ac iune care îşi cere scopul în
sine însuşi sau poate fi produc ie în vederea realizării unui bun, unui obiect chiar şi artistic.
După el, orice activitate are un scop, sunt scopuri urmărite în vederea altor scopuri, dar scopul
ce trebuie urmărit pentru el însuşi este binele care procură fericirea, iar supremul bine totodată
şi datoria specifică fiecărui om este exercitarea ra iunii, adică practicarea ştiin ei, a artei, a
pruden ei, a în elepciunii, a prieteniei – cu alte cuvinte virtutea.Virtutea lui Aristotel înseamnă
alegerea şi urmarea căii de mijloc între două extreme dăunătoare, ambele rele. El consideră că
omul nu poate atinge forma superioară a virtu ii decât în cadrul societă ii iar omul nu poate fi
cunoscut şi definit decât în cadrul şi în func ie de interesele societă ii căci omul este prin
defini ie o fiin ă socială-zoon politikon.
19
Mihai ANIŢEI
PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU
Conţinuturi:
Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu
Evul mediu- epigon al tradi iei clasice cultivate în antichitate
Intre biserică şi ştiin ă. Apari ia psihologiei
Obiective:
1. Prezentarea contribu iei culturii şi civiliza iei romane la dezvoltarea gândirii
psihologice.
2. Prezentarea premiselor psihologiei în Evul Mediu.
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
3.1 Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu

Ceea ce istoricii numesc perioada romana se întinde de-a lungul a zece secole, de la
începuturile obscure din sec VII î.H. şi până în 476 d.H, când ultimul împărat roman a fost
înlăturat. Începuturile unei republici Romane organizate se află la începutul sec V î.H., iar până
în anul 100 d.H., Roma a devenit un imperiu puternic ce părea invincibil. În momentul sau de
apogeu, Imperiul Roman cuprindea toate statele din zona Mării Mediterane. Se întindea de la
ărmurile vestice ale Spaniei şi până în Golful Persic. În nord, cuprindea teritoriul care astăzi
apar ine Angliei, iar în sud cuprindea teritoriile din nordul Africii şi pe cele din sudul Egiptului.
Această expansiune s-a datorat faimoaselor succese militare ale Romei, dar aceste succese au
avut pre ul lor. Cucerirea numeroaselor teritorii a însemnat o preluare a materialelor, economiei
şi oamenilor acestor ări. De aceea, succesul Romei a contribuit, paradoxal la prăbuşirea
imperiului.
Băile, înotul şi exerci iile erau frecvente, iar săpunurile, cosmeticele, hainele exotice,
bijuteriile şi muzica fuseseră împrumutate de la greci şi deveniseră parte din via a romanilor.
Abunden a de sărbători oferea oportunitatea de a lua parte la jocurile şi spectacolele de circ care
au degenerat în acele spectacole pentru care a rămas faimos atâta timp Imperiul Roman.
Animalele sălbatice importate din Africa, sclavii şi gladiatorii profesionişti erau puşi să se lupte
in diferite bătălii ce aveau ca scop stârnirea socului, surprizei şi încântării popula iei însetate de
20
Mihai ANIŢEI
sânge. Câ iva dintre oamenii civiliza i ai Romei au încercat să condamne măcelărirea

animalelor, dar aceştia erau în minoritate.
Climatul intelectual fertil necesar spiritului ştiintific nu trebuia căutat printre masele
dependente de aceste jocuri. Dar nu trebuia căutat nici printre liderii militari, economici sau ai
justi iei. Interesul pentru căutarea şi cercetarea proceselor naturale se manifesta foarte pu in într-
o societate ce punea accentul pe lucrurile practice, lucru din cauza căruia Roma nu a dat mul i
oameni de ştiin ă; gândirea romana era împrumutata de la cea grecească. Cu toate acestea,
romanii erau totuşi interesa i de geologie, probabil din cauza expunerii Italiei cutremurelor si
erup iilor vulcanice. Romanii s-au folosit în mod ingenios de geometrie în arhitectură, dar au
făcut pu ine pentru a încerca să dezvolte această ştiin ă. Interesul pentru stele era motivat de
astrologie. Medicina a înflorit din motivul practic de a men ine func ională o maşinărie militară
eficientă. Dar să examinăm unele aspecte ale medicinii romane pentru că în cadrul ei întâlnim şi
aspecte psihologice.
Medicina timpurie romană era plină de supersti ii, dar tratamentele psihologice şi
leacurile miraculoase abundau şi ele. Un templu închinat lui Asclepios, construit în sec III î.H.
s-a dovedit a fi popular printre romani, care se relaxau in atmosfera de calm şi linişte. Chirurgia
era practicata la început de bărbieri, de prizonierii din alte tari sau de doctori nu foarte buni.
Rela ia dintre medicina greaca si romana nu era, aparent, una prea buna. In general, grecii erau
pregăti i mult mai bine, dar atunci când opera iile sau tratamentele lor dădeau greş, romanii
deveneau suspicioşi si chiar paranoici. Un medic grec pe nume Asclepios ce practica in Roma, a
fost primul care a dat aten ie tulburărilor mintale. El a făcut diferen a dintre delir şi halucina ii şi
sus inea că tratamentul pentru bolile mintale trebuia să fie unul plăcut. Ca si Hippocrate credea
puternic în folosirea regimului, muzicii, masajului, băii şi exerci iilor fizice. De-a lungul vie ii,
el a atras numeroşi pacien i şi elevi.
Epicur şi Lucre iu
Filozofia lui Epicur reprezintă empirismul antichită ii întrunind relativismul subiectiv al
sofiştilor cu ontologia materialistă a lui Democrit şi cu hedonismul lui Aristip din Cirena.
Epicurienii considerau că orice cunoaştere derivă din sim uri, că lumea este de natură materială
fiind compusă din atomi şi că scopul vie ii e plăcerea. Punctul de plecare în psihologie e cel
biologic: omul ca şi animalul caută plăcerea şi evită durerea. Plăcerea e de ordin fiziologic
legată de viscere iar func ia fundamentală a organismului e nutri ia legată de stomac. Epicur
consideră că izvorul întregii vie i psihice este starea emotivă – durere sau plăcere şi senza ia
reprezentativă. În canonica lui Epicur este cuprinsă teoria cunoaşterii şi o parte a psihologiei şi
stabileşte bazele induc iei şi principiile cunoaşterii. Astfel senza ia este la originea cunoaşterii şi
se datoreşte unor efluvii care pornesc de la suprafa a corpurilor şi care cuprind în ele aceeaşi
figură şi înfă işare ca şi corpurile din care provin. Perceperea noastră oglindeşte perfect
realitatea, deoarece aceste efluvii păstrează raporturile dintre obiecte şi calită ile lor. Lucre iu
considera că văzul şi pipăitul reduc la certitudine iar senza ia e întotdeauna adevărată, e
eviden a însăşi. Se consideră că ea se datoreşte ca şi gândirea, unei mişcări a atomilor care
formează spiritul, mişcare determinată din afară deoarece nimic nu provine din natura
subiectului: sunetul se introduce prin urechi, mirosurile prin nări, gustul prin limbă şi
perceperea tactilă prin piele.
Senza iile noastre, care ne informează despre existen a obiectelor materiale, ne
informează şi despre faptul că ele pot descompune şi materia lor e divizibilă. Epicur defineşte
vidul ca materie intangibilă dar care explică existen a corpurilor separate şi distincte. Totodată
el demonstrează că există în natură vie uitoare lipsite de ra iune, de senza ie şi chiar de mişcare
vitală cum ar fi plantele, lipsite de suflet. Animalele trăiesc, sunt şi gândesc, ele au suflet ca şi
oamenii, astfel că o anumită dispozi ie a materiei care face posibile anumite mişcări, agregări,
dispozi ii, ordine şi greutate a atomilor, duc la apari ia fenomenelor psihice. Senza ia şi gândirea
21
Mihai ANIŢEI
amândouă func iuni ale sufletului nu pot subzista în afara unui corp înzestrat cu anumite
proprietă i şi având o formă animală, sufletul fiind ca un fel de organ al corpului. Împortant6 de
precizat este că Epicur considera că formarea organelor din corp nu se datoreşte vreunei cauze
finale, ochii nu au fost crea i ca să vadă şi urechile să audă, iar func iunea e posterioară
organului şi omul vede şi aude pentru că are ochi şi urechi, pentru că spiritul său a găsit la
dispozi ia sa organe pentru văz şi auz, a căror apari ie a fost determinată de hazard şi ulterior
anumite afinită i, dezvoltate ulterior au făcut ca organele de sim să se specializeze fiecare în
perceperea unor categorii de senza ii. Cele două păr i ale sufletului – anima (sufletul vegetativ)
şi fenomenele psihice (animus, consiliu, ratio) sunt strâns legate între ele. Mişcările membrelor
se considerau a fi produse datorită unui stimul extern. Când anumite imagini din lumea
exterioară pătrund în animus, ele determină o reac ie, o dorin ă, o voin ă înso ită de
reprezentarea obiectelor percepute. Se ştia că filozofii antichită ii considerau că arterele sunt
pline cu aer şi că serveau la comunicarea mişcării. De aceea Lucre iu a afirmat că trupul omului
e mişcat de suflet şi de aer, care sunt pentru corp ceea ce este vântul şi pânzele pentru corabie.
Etica lui Epicur este o adevărată psihologie a afectivită ii, astfel că el sus inea că tendin a
înnăscută a oricărei vie uitoare înzestrată cu sim ire e să caute plăcerea atât a sim urilor cât şi
cea intelectuală procurată de ştiin ă şi prietenie. El consideră că atunci când ob inem sănătatea
trupească şi calmul sufletesc suntem feri i de dorin e şi pasiuni cât şi de riscul durerii. Cel mai
mare grad de plăcere se ob ine prin suprimarea durerii iar când sim im o durere se nasc două
sentimente: aversiunea pentru cauza care a provocat suferin a şi dorin a de a stabili starea
anterioară de care ne-a îndepărtat suferin a. În acelaşi timp apare şi frica şi o revenire a stării de
durere ca şi speran a că ea nu se va mai întoarce şi grija ce pluteşte între frică şi speran ă.
Pentru Epicur cât şi pentru Lucre iu, ştiin a este duşmanul neîmpăcat al religiei, ca şi
cum religia ne tulbură cu facultă ile ei, ştiin a e un mijloc pentru a ajunge la fericire.
Lucre iu considera că frica de moarte e la originea tuturor pasiunilor rele cum ar fi:
invidia, avari ia, josnicia, ambi ia ce provine din pre ul exagerat pe care-l acordăm vie ii. Şi el
ca şi Epicur considera că sufletul e compus şi el din atomi „fini, rotunzi şi mobili” care se
risipesc odată cu dezagregarea corpului, astfel cum se risipeşte o aromă fără ca substan a
mirositoare să piardă din greutate. Senza iile reflectă realitatea obiectivă şi ne informează
asupra propriilor lucruri, astfel că Lucre iu are intui ia „pragului senza iei” când vorbeşte despre
exerci iile din afară care, când depăşesc o anumită intensitate dau o „tremurare ini ială” a
atomilor psihici ce sunt amesteca i cu atomii corporali.
3.2 Evul mediu – epigon al tradi iei clasice cultivate în antichitate
Cultura Antichită ii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu, ea constituind un izvor
bogat de cunoştin e, un prilej de delectare a spiritului şi un sprijin intelectual şi moral.
Antichitatea dădea omului şi sentimentul unei continuită i a istoriei şi a unei apartenen e la o
tradi ie, la o autoritate – la care sim ea nevoia să facă apel. Astfel oamenii Evului Mediu ştiau
că sunt moştenitorii unui trecut pe care nu-l refuză ci dimpotrivă vor să-l adopte. Ei nutresc
pentru Antichitate acelaşi aspect ca oamenii Renaşterii.
Un rol important în perioada medievală l-a avut Biserica deoarece tendin a clasică din
antichitate nu putea fi receptată decât în cadrele mentale ale spiritualită ii creştine. Astfel că
Biserica nu putea face abstrac ie şi nu se putea desprinde de for a tradi iilor antice, având grijă
şi limitându-se doar ca, sub presiunea mentalită ii generale, să şi le acomodeze, să le cenzureze
sau să le corecteze înainte de a şi le asimila, creştinizându-le. Autorii timpului îi interpretează în
sens creştin şi pe al i scriitori şi filozofi păgâni cum ar fi: Cicero, Hora iu, Vergiliu etc.
22
Mihai ANIŢEI
Toma d’Aquino
Un alt exemplu mai concludent este faptul că în secolul al XII-lea, Ovidiu era autorul
antic cel mai citit, mai admirat şi mai ales imitat de poe i încât nu arareori versurile imitatorilor
se credeau că sunt versuri luate din Metamorfoze.
Din punt de vedere al ştiin elor teoretice şi ştiin elor aplicate contribu ia occidentalilor la
dezvoltarea ştiin ei a fost – cum s-a subliniat mai organică decât cea a arabilor, prin faptul că
primii au stabilit principiile metodei ştiin ifice. Robert Grosseteste a stabilit principiul reduc iei
şi deduc iei cu aceeaşi claritate ca şi Newton dar cu toate acestea nu a existat o separare între
teoretic şi tehnic ci, dimpotrivă o apropiere. Singurul lucru de care trebuie să se ină seama este
faptul că tehnica nu este totdeauna o activitate de aplicare conştient-practică a unor cercetări
teoretice; că o inven ie este foarte adesea rezultatul unei activită i bazate pe experien ă, pe
încercări repetate, limitate la datele sim urilor, fără o ulterioară prelucrare teoretică a acestor
date şi mai ales fără a porni de la datele teoretice. Astfel se putea spune ca mul i teoreticieni
consideră că punctul de plecare al activită ii ştiin ifice ar fi empiria.
Medicina este ştiin a prin excelen ă bivalentă – teoretică şi practică. Însăşi muzica,
studiul intervalelor, al raporturilor dintre sunete, al armoniei, studiul considerat a face parte
integrantă din domeniul matematicii, era în acelaşi timp şi arta cântului bisericesc, interesând în
mod direct, practic, liturghia şi formarea cântărilor. Una din inven iile de cea mai mare
importan ă asupra condi iilor create cercetării ştiin ifice - ochelarii – s-a datorat în primul rând
progresului continuu al fabricării sticlei dar şi observa iei meşterului sticlar că avea proprietatea
de a mări, fiind apoi tăiată sub formă de lentilă.
3.3 Între biserică şi ştiin ă şi apari ia psihologiei
Aurelius Augustin (340-430) a fost personalitate dominantă a bisericii occidentale,

teologul ce a avut rolul decisiv în construirea dogmaticii catolice, şi a cărei doctrină a dominat
filozofia medievală până la Toma d’ Aquino. Întreaga sa filozofie este o încercare de a concilia
platonismul cu doctrina creştină şi de subordonare a filozofiei fa ă de credin ă, pe care va căuta
să o justifice şi să o consolideze. Scopul filozofiei este după Augustin, atingerea în elepciunii şi
procurarea stării de beatitudine. Pentru aceasta el va indica două căi: conduita morală a omului
şi ordonarea studiilor necesare contemplării divinită ii. Căutarea în elepciunii va prezenta două
aspecte: unul moral şi altul intelectual la care se adaugă şi unul religios: rugăciunea, concepută
– influen a platonică este evidentă – ca o înăl are a sufletului spre divinitate, implorându-i
gra ia.
În elepciunea este calea de a descoperi în noi prezen a divinită ii, prezen a care intervine
activ în conştiin a noastră, iluminându-ne şi angajându-ne întreaga fiin ă: în elegerea, voin a şi
iubirea astfel că numai iluminarea divină va face omul să poată ajunge la adevăr.
Scolastica în evul mediu
Filozofia medievală însumează o mul ime de alte sisteme divergente, astfel că scolastica
este o sinteză formată în perioada cuprinsă între secolele IX şi XV la constituirea cărora au
participat marea majoritate a filozofilor timpului, fără ca unitatea de sistem, scolastic, să
sterilizeze sau să anuleze originalitatea diferi ilor săi reprezentan i în parte. În Evul Mediu
timpuriu, scholasticus, era magistratul ce conducea o şcoală în care se predau cele şapte arte
liberale. În epoca Renaşterii, termenul va căpăta un sens peiorativ, devenind sinonim cu
„sofist”.
Între temele favorite disputate de către magistrii de logică şi dialectică din sec. al XI a
fost „problema universaliilor”. Adevărata realitate era exprimată de „universalii”, de genuri, de
specii de concepte universale sau este constituită din fiin e, obiecte sau însuşiri individuale?
Aceasta era controversa ce străbătea filozofia acelor timpuri: conceptul poate indica un obiect, o
fiin ă, o calitate – dar concrete? Această întrebare avea o importan ă fundamentală atât pentru
gnoseologi cât şi pentru metafizică deoarece dacă se admitea că adevărate realitate este
23
Mihai ANIŢEI
constituită din concepte (categorii, genuri, specii) din „universalie”, înseamnă că valoarea
ra iunii este salvată întrucât conceptele sunt într-adevăr, rezultate ale unei opera iuni mentale.
Faptul dominant care a revolu ionat gândirea filozofică a secolului al XVI-lea şi a
pregătit terenul pentru afirmarea psihologiei a fost reactualizarea aristotelismului. Astfel a fost
reluată problema cunoaşterii şi Guillaume subliniind în tratatul său „Despre suflet” subliniază
triplul obiect al cunoaşterii: lumea exterioară (asupra cărora ne informează sim urile şi
inteligen a, intelectul), sufletul, a cărui existen ă şi proprietă i esen iale conştiin a le percepe
direct şi primele principii demonstrate: principiul contradic iei şi altele.
Bonaventura (1486-1552) situează în centrul gândirii sale cercetarea şi „calea inimii” –
căutarea afectivă a lui Dumnezeu. Pornind dinspre lumea lucrurilor sensibile („urmele”lui
Dumnezeu”) înspre interior – spre sufletul omului şi urcând spre transcendent (spre Fiin a şi
Binele Suprem) acest itinerar îl aduce pe om la ceea ce acesta aspiră, la ceea ce nu-l pot ajuta
facultă ile intelectului: la repaos, la odihnă, la iubirea şi contemplarea divinită ii.
Toma d’Aquino şi apariţia psihologiei

Toma d’Aquino (1225-1274) a fost numit adesea „prin ul filozofiei scolastice”
impunând doctrina cea mai complexă şi coerentă cu o mare influen ă în Evul Mediu (şi în lumea
catolică, până azi) este creatorul primului sistem filozofic original de amploare apărut în lumea
Occidentului creştin. Scrierile lui însumează peste 1000 de pagini.
Cunoaşterea pentru Toma d’Aquinonu este o „lumină divină” receptată de om, ci un
produs natural firesc al activită ii sim urilor exterioare şi al acelui sim interior care este
„conştiin a de sine”. Acest tip de cunoaştere se limitează la obiectele lumii sensibile, senzoriale;
lumea suprasensibilă, metafizică, necorporală, neputând fi cunoscută decât indirect prin
analogie cu experien a sensibilă iar lumea supranaturală, în care se situează Dumnezeu nu putea
fi cunoscută decât prin revela ia divină.
În centrul filozofiei lui Toma d’Aquino stă problema divinită ii.
Printre paginile sale cele mai remarcabile sunt cele în care Toma d’Aquinodiscută
probleme de psihologie. În concep ia sa orice organism viu se mişcă prin for a sa proprie
interioară; această for ă formativă este sufletul, care dă existen a unui organism. Omul este
compus din corp şi suflet, din materie şi formă şi nu este un prizonier al corpului ci, dimpotrivă
sufletul este energia care dă via ă şi care este localizat în toate păr ile corpului, preluând astfel
teoria de la Aristotel. Ca suflet vegetativ este legat de hrană; ca suflet senzitiv depinde de
sim uri şi de senza ii, iar ca suflet ra ional, „el are nevoie de imagini produse de senza ii, sau
compuse cu ajutorul acestora”.
Toma d’Aquinoera ferm convins că aptitudinile intelectuale şi sensibilitatea morală
depind de sănătatea corpului şi mai mult decât visele, pasiunile, maladiile mentale,
temperamentul are o bază fiziologică. Totuşi el considera că sufletul ra ional era insuflat de
Dumnezeu. Sufletul este acea energie spirituală care supravie uieşte şi după moartea fizică, dar
fără a mai avea o personalitate proprie deoarece după moartea fizică a corpului sufletul nu mai
poate nici sim i şi nici gândi.
Toma d’Aquino considera că sufletul are cinci facultă i: vegetativă (de alimenta ie,
creştere şi reproducere), senzitivă, apetitivă (prin care se doreşte sau se vrea ceva), locomotoare
şi intelectuală – facultatea de a cugeta. Orice cunoaştere îşi are sursa în sim uri, percep iile
senzoriale, însă nu cad în gol, pe nimic, ca pe o „tablă ştearsă” – tabula rasa, ele sunt primite de
o structură complexă, de un centru senzorial comun ce coordonează senza iile şi percep iile şi le
transformă în idei.
Aceste concepte şi idei au fost sus inute de descoperirile în biologia umană începând cu
secolul al XIII-lea. Pentru anatomia umană, sursa preferată a cercetărilor medievale era Galenus
ale cărui idei se bazau pe disec ii umane şi animale. Potrivit sistemului său fiziologic, func iile
vitale erau atribuite celor trei spirite – animal, vital şi natural – localizate respectiv în creier,
24
Mihai ANIŢEI
inimă şi ficat. Centrul sistemului nervos era pentru el creierul (iar nu inima cum credea
Aristotel). Buna func ionare a organismului, considera că era determinată şi de cele patru
„umori” – sângele, limfa, bila neagră şi bila galbenă. Acestea corespund celor patru elemente –
în aceeaşi ordine: aerului, apei, pământului şi focului şi fiecare predomină într-un anumit timp:
sângele – primăvara, bila galbenă-vara, bila neagră-toamna, limfa-iarna. Temperamentul
individului este determinat de predominan a uneia sau alteia din umori.
Starea de sănătate sau de boală este condi ionată de echilibrul sau dezechilibrul dintre
umori. Principiul vital pătrunde în corpul uman (sau animal) odată cu hrana şi cu aerul respirat
în plămâni. Astfel, teoria fiziologică a lui Galenus, cu explica ia func iilor fiziologice, cu
semnifica ia atribuită organelor şi cu legături anatomice dintre ele a dominat gândirea ştiin ifică
europeană nu numai în tot Evul Mediu, ci chiar şi mult mai târziu, până în secolul al XVII-lea.
Medicii medievali au adaptat teoria filozofică galenică a celor trei mari sisteme, în
cadrul cărora ficatul era centrul sistemului venos şi al facultă ilor naturale vegetative legate de
alimenta ie; inima, organul de origine al căldurii vitale, era sediul sistemului arterial care servea
„facultatea vitală” dirijând circula ia sistemului venos (prin vene) şi a celui arterial (prin artere),
şi creierul, sediul sistemului nervos central, la facultă ii „animale” sau psihice.
25
Mihai ANIŢEI
RENASTEREA SI ILUMINISMUL
Conţinuturi:
4.1. Renaşterea şi iluminismul ca mişcare globală în ştiin ă, economie, drept
4.2. Reprezentan i marcan i ai filozofiei, literaturii şi psihologiei renascentiste
4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit
4.4. Michel de Montagne si psihologia motiva iei şi afectivită ii(noua psihologie)
Obiective:
1. Prezentarea contribu iei renaşterii şi iluminismului la dezvoltarea ideilor psihologice
2. Prezentarea contribu iei lui Leonardo da Vinci
3. Prezentarea contribu iei lui Montagne la întemeierea unei noi psihologii
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Renasterea si iluminismul ca mişcare globala in ştiinta economie si drept
Renaşterea s-a lansat în secolul al XIV-lea în Italia, prin critica Evului Mediu de către
Parteca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate” – tenebre, de „barbarie”
medievală. Apoi Boccacio este cel dintâi care defineşte noua eră culturală atribuindu-i meritul
restaurării literelor şi artelor după o lungă perioadă de uitare. De re inut este faptul că termenul
de Renaştere vine din italiană – renascita – şi înseamnă renaştere fiind folosit pentru prima dată
de autorul italian Giorgio Vasari (1550) în istoria artei. Apoi în secolul al XVI-lea umaniştii
francezi (J.Anergot, G. Bude, Cl. Marot, Fr. Roblais) vor relua teza contrastului dintre tenebrele
medievale şi noua epocă de renaştere a literelor – termenul fiind folosit mai frecvent în Fran a
decât în Italia. Spre deosebire de to i aceştia, umaniştii germani, nu pot nega valoarea istorică şi
culturală a Evului Mediu deoarece pentru ei este perioada eroică a neamului germanic.
Reîntoarcerea la spiritul filozofiei Antichită ii, studiul pasionat şi influen a filozofilor
greci şi romani au creat în epoca Renaşterii un tip nou de filozof, radical diferit de predecesorii
26
Mihai ANIŢEI
săi medievali. Filozoful nu mai este acum un magistru de şcoală, profesor reputat al universită ii
ci este esen ialmente un spirit critic, este un neliniştit cercetător şi experimentator în orice
domeniu al realită ii cum ar fi Leonardo da Vinci, un propagator al păcii ca Erastnus din
Rotterdam etc. Descoperitor de noi drumuri şi noi alian e, filozoful este totodată cel ce învingea
bariere sau căi predeterminate; este deschis la o via ă activă, care este profund interesat de
lumea morală şi politică, de om şi existen a lui, în fond el este – omul universal al Renaşterii.
Se ştia că în antichitate Platon şi Aristotel militaseră pentru plenitudinea existen ei.
Fiin a supremă nu poate fi gândită, ci a gândi înseamnă a condi iona, a limita oricât de generală
sau abstractă ar fi no iunea – Unul, Binele, Actul pur, Gândirea pură şi Existen a. Creştinismul a
absorbit doctrina neoplatonică în ce priveşte fiin a divină şi revela ia astfel că cunoaşterea
sufletului va fi mai importantă decât cunoaşterea lumii fizice. Augustin a fost ultimul dintre
gânditorii lumii vechi, deoarece în frământările care au urmat prăbuşirii lumii romane, cultura s-
a adăpostit în şcoli care func ionau pe lângă mănăstiri şi catedrale iar doctrina s-a numit
scolastica unde filozofia era contopită cu teologia.
Odată cu destrămarea orânduirii feudale şi creşterea for elor de produc ie, apar
începuturile industriei capitaliste, şi noua clasă – burghezia.
Gândirea eliberată din cătuşele teologiei şi scolasticii face ca ştiin ele naturii să realizeze
mari progrese şi astfel secolul al XV-lea cunoaşte mari descoperiri: tiparul, descoperirea
Americii, concep ia heliocentrică. Noua clasă – burghezia avea nevoie de noi diploma i,
secretari, jurişti, scriitori, filozofi, medici, cercetători pentru a duce în afara grani elor şi a aduce
în ară noi idei, tehnologii, noi descoperiri pentru un foarte bun schimb de experien ă în virtutea
dezvoltării.
Umanismul – reprezintă ideologia Renaşterii şi considera omul cu năzuin ele sale
pământeşti ca fiind valoarea primordială, în opozi ie cu concep ia ascetică şi clericală din
timpul feudalită ii, când omul era îngenunchiat în fa a divinită ii şi suveranului. Prin Umanism
se afirmă acum dreptul omului la fericire aici pe pământ şi credin a în puterile nelimitate ale
ra iunii omeneşti.
La baza concep iei despre lume a burgheziei stă individualismul şi va apare cu o
violen ă în umanism şi Renaştere datorită apari iei concuren ei şi izolării.
În Renaşterea timpurie – secolele XIV şi XV – ideile umaniste străbat opera lui
Boccacio şi Lorento Valla recomandând voluptatea, plăcerile vie ii pământeşti drept singura
cale spre fericire.
De remarcat era faptul că la acea vreme popoare întregi credeau în licautropie
(posibilitatea transformării oamenilor în vârcolaci şi se înregistrau foarte multe procese intentate
animalelor – „drama devorării unui copil de către un porc ucigaş”, animale omucigaşe.
Interesant este însă în elegerea mecanismului mental care determina asemenea concep ii şi
practici stranii, astfel că interveneau mecanisme mentale şi motiva ii de ordin religios. Prin
urmare, un măgar ce a intrat în biserică şi a băut aghiasmă era condamnat la moarte prin foc,
boul ce a împuns cu coarnele un om va fi ucis cu pietre şi alte pedepse. Formele patologice ale
practicii proceselor intentate animalelor se extind în această perioadă şi asupra insectelor sau a
micilor animale dăunătoare care majoritatea în urma procedurilor judiciare aplicate erau
exterminate şi excomunicate chiar ceea ce în zilele noastre este greu de imaginat.
4.2 Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine

Renaşterea este o perioada remarcabila in special in ceea ce priveşte noile descoperiri
care au rezultat din studiile empirice. In timpul Renaşterii, întocmirea de hăr i a fost redefinită
ca activitate ştiintifică. Descrip ii şi desene foarte precise ale liniilor de coastă, porturilor şi
peninsulelor aveau la bază observa ii amănun ite ale exploratorilor. Târziu în Renaştere, în
1543, noua astronomie a fost introdusă o data cu publicarea postuma a clasicului “ De
revolutionibus oribum coelestium “ ( “Revolu ia sferelor cereşti”) de Nicholas Copernicus (
27
Mihai ANIŢEI
1473-1543). În acelaşi an, Andreas Velasius a publicat clasicul sau “ Materialul corpului
uman”, un text de anatomie care se baza pe disec ii ale corpului uman. Al i anatomişti precum
Gabrielo Fallopio (1522-1562), Bartolomeo Eustachio (1524-1571) şi Michael Servetus (1511-
1553) şi-au adus de asemenea contributiile semnificative la ştiinta anatomica. Studiile
anatomiştilor erau bineînteles completate de interesele anatomice ale artiştilor, cum ar fi
Leonardo da Vinci (1452-1519). Vom reveni mai târziu pentru a analiza in detaliu multiplele
contribu ii ale lui da Vinci. In timpul perioadei renascentiste botanica si zoologia au avansat
având la bază observa ie empirică. In timpul secolului al XVI-lea au fost publicate descrip ii
mult mai detaliate si precise ale plantelor si multor specii de animale. Spiritul empiric regăsit
anterior la greci si la înva a ii Evului Mediu precum Roger Bacon si Moses maimonides se
realiza acum la scala mare.
Niccoló Machiavelli (1469-1527) a fost secretar al cancelariei florentine şi pe lângă
scrierile sale politice şi a consumărilor activită ii sale a rămas în istorie prin sistemul său de
gândire fundamentat metafizic: natura umană este un aliaj între bine şi rău, un amestec care
circulă dintr-o ară în alta, civiliza ia umană nu progresează, nivelul mediu al omenirii nu poate
fi ridicat iar principele – conducătorul statului este caracterizat numai de egoism şi interes în
dauna vecinului său. Gândirea sa politică exaltă forma cea mai bună de stat-republică.
Studiul naturii ca prim pas al filozofiei a fost precedat Aristotel şi era interpretat într-un
sens naturalist opus interpretării scolastice. În psihologie, se reiau conceptele de senza ie,
percep ie, memorie de la Aristotel şi se vor dezvolta în conformitate cu noile descoperiri în
medicină, astronomie şi altele.
Astfel, memoria şi gândirea constau în conservarea senza iilor, pentru a le înlocui când
acestea lipsesc. Senza iile şi conştiin a se găsesc nu numai la om şi la animale, ci şi în toate
fenomenele naturii.
Noul sistem al lumii, în urma descoperirii lui Copernic (sistemul heliocentric) a
determinat pe plan filozofic, gândirea lui Giordano Bruno cel mai de seamă filozof al
Renaşterii.
Tomaso Campanella, contemporan cu Giodano Bruno, în problema cunoaşterii a acordat
sensibilită ii rolul cel mai important. Astfel sim ul pipăitului cuprinde în sine toate celelalte
sim uri şi de aceea sensibilitatea tactilă se bucură toate fenomenele din natură care sunt mişcate
de un animism universal.
Una dintre cele mai importante descoperiri revolu ionare din gândirea psihologică a
Renaşterii târzii s-a născut sub peni a lui Juan Huarte( 1530-1592). Huarte poate fi privit in mod
justificat ca unul dintre pionierii importan i în studiul aptitudinilor, al temperamentului si al
diferen elor interindividuale. Cartea sa. “Examen de Inegios para las Sciencias”( “Examinarea
capacită ii oamenilor de a lua rapid cele mai bune decizii” )este o lucrare de referin a pentru
psihologia diferen ială.
Teza esen ială a “Examenului” privind aptitudinile este introdusă în primul capitol.
Huarte pretindea ca este indubitabil ca se vor găsi copii capabili de un tip de cunoaştere sau
activitate dar incapabil de alte tipuri. Date fiind asemenea abilită i diferite, copii trebuie studia i
încă de timpuriu pentru a se descoperi natura abilită ilor lor şi pentru a determina ce studii ar
corespunde cel mai bine capacită ilor lor înnascute. Huarte a afirmat de asemenea ca este
important ca subiectul sa fie introdus intr-un nivel de dezvoltare care este potrivit. Astfel,
limbajul (in mare parte o problema de memorie) poate fi introdus devreme întrucat copiii mici
au o memorie excelenta. Logica, care cere dezvoltarea întelegerii, ar trebui sa fie introdusa mai
târziu.
Huarte si-a fondat teoria asupra diferen elor interindividuale pe operarea cu
temperamentele bazate pe umori. Căldura, frigul, umezeala şi uscăciunea se credeau a fi
responsabile pentru toate diferen ele interindividuale. Aceste temperamente erau de asemenea
folosite pentru a explica diferen ele de vârstă, diferen ele rasiale şi diferen ele intelectuale. De
exemplu, teoria lui Huarte poate fi ilustrata întrucât ea se aplica în diferen ele capacită ii de a
28
Mihai ANIŢEI
memora şi de a în elege ca func ie a vârstei. El vedea memoria ca fiind dependentă de umezeală

şi în elegerea ca depinzând de uscăciune. El credea ca la un om în vârstă creierul este uscat şi
plin de în elepciune, dar un asemenea creier este slab în ceea ce priveşte memoria. In opozi ie,
copiii, ale căror creiere sunt foarte umede au o memorie excelentă, dar o capacitate de a în elege
foarte scăzută. Huarte a afirmat de asemenea ca pentru noi to i, memoria este mai buna
diminea a întrucât creierul se umezeşte în timpul somnului. De-a lungul zilei, creierul se usucă
şi se întăreşte şi acest proces are ca rezultat scăderea capacită ilor de memorare.
Diamond a arătat că Huarte a pus accentul pe “determinan ii somatici ai
comportamentului”. În mod special, determinan ii îşi au originea în starea creierului. Pe măsura
ce individul citeşte manuscrisele lui Huarte, el este impresionat de numeroasele citate din
Galenus, Aristotel, Platon şi Hipocrate. Cititorul este de asemenea impresionat de curajul lui
Huarte de a contesta, pagina după pagina, erudi ii care i-au precedat. Ultima lui lucrare a
reprezentat o amestecătura bizara de filosofie greacă, cu accentul pus pe determinan ii naturali,
şi teologie creştină al cărei cădea de ocazionalele revela ii miraculoase. Puternica orientare a lui
Huarte înspre determinan ii naturali ai comportamentului face din el un pionier important in
studiul psihologiei diferen iale.
Huarte, ca produs al secolului al XVI-lea, a perpetuat concep ia existenta despre
diferen ele dintre sexe. Cu generozitatea sa caracteristica, Huarte a afirmat ca femeile nu trebuie
sa fie condamnate pentru prostia lor deoarece ele nu pot schimba răceala şi umezeala
caracteristice sexului lor.
4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor

Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor, sculptor, anatomist, inventator, om universal a
fost precursor în multe domenii ale ştiin ei şi tehnicii arăta o pasiune modernă pentru adevăr.
Adevărul pentru el era certitudinea dată de observa ie şi experien ă. El considera că experien a
este învă ătoarea celor ce au scris bine iar ştiin a nu trebuia confundată cu educa ia. Leonardo
da Vinci considera că fenomenele din natură sunt conduse de un strict determinism neexistând
nici un fenomen din natură care să nu aibă cauză, el a anticipat behaviorismul.
De asemenea el a sus inut că, cunoaşterea vine din experien a senzorială, toate
cunoştin ele omului vin prin sim uri şi experien a nu se înşeală niciodată. De re inut este faptul
că el făcea şi studiu de anatomie şi-şi consemna observa ii relative la organele interne, inimă, la
mişcarea sanguină şi a mersului.
În ceea ce priveşte psihicul, Leonardo da Vinci îşi dă seama de rolul creierului şi crede
că, sufletul se află în partea care judecă, iar partea care judecă se pare că este în locul unde se
strâng toate sim urile, numindu-l sim ul comun ce apar ine creierului.
Fiind un excelent pictor în redarea corpului uman şi a detaliilor, el s-a ocupat de-aproape
de sim ul vizual observând astfel contrac ia pupilară, cristalinul (sfera sticloasă) şi stabileşte
regulile perspectivei aşa cum se cunosc şi în zilele noastre.
Ceea ce este fascinant şi corespunde psihologiei frumosului dar şi a chirurgiei plastice
din zilele noastre, Leonardo da Vinci considera că există legi ale frumosului care corespund
unor anumite propor ii matematice şi pun bazele unei estetici experimentale, punând bazele
noilor ştiin e experimentale.
Da Vinci nu a lăsat posterită ii o lucrare importanta publicata cu tot ceea ce a realizat de-
a lungul vie ii ; avem doar numeroasele sale noti e care au fost publicate ulterior. Împlinirile
sale au fost evident numeroase, dar a suferit de asemenea si multe eşecuri. A început multe
proiecte artistice şi de inginerie care nu au fost niciodată finalizate din cauza ritmului lent în
care muncea şi a tendin ei de a se îndepărta de la planurile ini iale. Chiar gama sa larga de
interese si aptitudini, împreuna cu obliga iile sale au diminuat poate amploarea împlinirii care s-
ar fi ob inut cu o focusare mai puternica. Leonardo artistul a fost fără îndoiala compromis de
Leonardo omul de ştiin a şi vice versa. Leonardo a regretat faptul ca un interes îl afecta pe
29
Mihai ANIŢEI
celalalt, dar cu multitudinea caracteristică a dorin elor şi intereselor sale nu putea face nimic
pentru a împiedica această realitate.
Leonardo vedea ochiul ca pe sursa primara de informare a omului. În consecin ă, şi din
interesul de ‘’a vedea’’, a abordat percep ia vizuală din mai multe perspective. El era interesat
de proprietă ile anatomico-fiziologice, psihologice, fizice si geometrice ale vederii. El s-a
confruntat cu credin a străveche cum că ‘’vederea e putere’’ sau că ochiul emite raze, dar a
respins-o în favoarea ideii că ochiul pur şi simplu răspunde la energia luminoasă. A lăsat multe
desene de anatomie ale organului vizual, inclusiv sec iuni transversale ale ochiului uman.
Leonardo credea ca imaginile erau întoarse înainte de a ajunge la lentile şi erau rotite din nou de
către lentile astfel încât imaginea ajungea proiectată normal, în picioare, pe retină. Astăzi ştim
că imaginile ajung inversate pe retină. Da Vinci era interesat in mod special de vederea
comparativa si era cunoscut pentru numeroasele disec ii pe ochi de animale (inclusiv un leu,
câini şi o bufni ă) în încercarea de a în elege capacită ile lor vizuale.
In cartea sa, ‘’Senza ii şi percep ie în istoria psihologiei experimentale‘’, Boring (1942)
a scos în eviden ă faptul că da Vinci a adus multe contribu ii la în elegerea percep iei vizuale.
Ca exemplu, Leonardo a ilustrat efectele contrastului arătând că albul poate părea mai alb când
e pus în contrast cu o culoare mai închisă. Interesant este ca Leonardo a afirmat de asemenea ca
‘’ frumuse ea şi urâ enia se scot mai bine în eviden ă una pe alta ‘’. Boring a afirmat ca
Leonardo a contribuit de asemenea la în elegerea noastră despre percep ia aeriană, efectele
atmosferei asupra percep iei la distan ă. Leonardo a în eles că o data cu distan a în func ie de
altitudine culorile se văd mai şterse. El a adăugat de asemenea că o data cu distan a obiectele
devin mai pu in clare. Exista dispute in legătura cu faptul dacă da Vinci a în eles sau nu
posibilul rol al dezavantajului retinal în percep ia spa ială. Trebuie spus ca a scris multe reguli
pentru pictori legându-se de efectele contrastului şi de perspectiva aeriană, dar în timp ce se
ocupa de aplica iile practice ale regulilor sale, interesele sale erau mai profunde, mai ştiin ifice.
El era interesat de percep ie în sine ca ghid pentru a în elege natura.
Alte interese psihologice ale lui da Vinci se regăsesc în maxime disparate. De exemplu,
el a arătat că „bucata are întotdeauna tendin a de a se reuni cu întregul sau pentru a scăpa de
imperfec iune”. El a accentuat unitatea trupului cu spiritul subliniind ca „spiritul doreşte să
rămână cu trupul său deoarece, fără instrumentele organice ale acelui corp, el nu poate nici să
ac ioneze şi nici să simtă nimic”.
Rar este apreciat faptul ca Leonardo a fost un predecesor important al lui Francis Bacon
si al lui Rene Descartes. Aceşti doi filosofi aveau să se confrunte mai târziu cu problema
cunoaşterii umane şi cu natura metodei ştiin ifice. Intr-o serie de maxime, Leonardo a scos de
asemenea in evidenta o metoda care a fost mai apropiata de aceea sus inută mai târziu de Bacon,
mai mult decât de cea sus inută de Descartes. Leonardo era de părere că mai întâi trebuie să ne
consultăm cu experien a şi apoi cu ra iunea. El credea că ra iunea şi judecata se pot insela mai
uşor decât experien a. In acelaşi timp, mai aproape de gândirea carteziană, el a argumentat că
fără aplicarea matematicii nu există nici o certitudine. Leonardo a spus de asemenea că practica
fără ştiin ă e ca un marinar fără busolă.
Leonardo da Vinci nu a fost un geniu universal. Au existat zone, precum teologia, care i-
au captat foarte pu in aten ia. Totuşi, a fost un artist şi un om de ştiin ă, şi în ambele ipostaze,
interesele lui au devenit inevitabil chestiuni care urmau să preocupe gândirea psihologilor.
Influenta sa în problemele psihologice se poate să nu fi fost mare întrucât multe din
descoperirile sale au fost găsite la mult timp după moartea sa în noti ele sale nepublicate. Cu
toate acestea, prin intermediul său se dovedeşte că s-au făcut anumite descoperiri psihologice
importante în timpul Renaşterii.
30
Mihai ANIŢEI
4.5. Michel de Montagne şi psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)

Michel de Montaigne (1533-1592) se dedică în întregime studiului omului şi scrie
studiindu-se pe sine şi modul său de via ă, căutând să descopere pe această cale trăsăturile
generale ale firii omeneşti.
Terapia ocultă, bazată pe supersti ii (religioase sau profane) era formulată şi în secolele
Renaşterii şi acceptată tacit chiar în mediile intelectuale, medicale şi universitare. Astfel că se
recomandau pietre pre ioase în tămăduirea bolilor: rubinul – contra otrăvurilor şi
putreziciunilor; smaraldul – fortifică memoria şi înlătură poftele carnale; safirul – vindecă
ulcerele intestinale etc. Se aplicau diferite terapii, terapia aerului şi a pietrelor pre ioase –
indicate pentru prelungirea vie ii şi însănătoşire.
Insalubritatea oraşelor, gradul scăzut de confort al locuin elor şi lipsa igienei corporale
completează cadrul vie ii cotidiene în toate ările din această epocă şi la toate nivelele societă ii.
Eseurile sale sunt demult recunoscute ca studii introspective impresionante care au proiectat un
autoportret si o opinie spontana si documentata despre o varietate de teme, multe de natura
psihologica.
Înainte de a relua argumentele sceptice specifice care aveau sa aibă un asemenea impact
asupra gânditorilor ulteriori, trebuie să men ionăm că Montaigne se temea aparent de cei care
considerau credin a drept piatra de temelie a ra iunii. El găseşte că sunt prea mul i oameni care,
din zel religios, sunt dornici de a se înrola în armată. El s-a plâns că „nu există ostilitate care să
depăşească ostilitatea creştină” şi adaugă că „religia noastră e făcută pentru a stârpi viciile; (dar)
le acoperă, le protejează, le incită”. Montaigne credea ca virtutea este rezultatul real al
adevărului. Date fiind credin ele sale, „Apologia” poate fi privita atât ca un atac asupra
arogan ei ra iunii, cât şi ca un atac asupra neputin ei ra iunii.
Montaigne şi-a deschis atacul sceptic prin a arăta maladia originara a umanită ii. El a
afirmat că oamenii sunt arogan i şi plini de o vanitate nejustificată. Apoi a alocat 30 de pagini
unor anecdote şi demonstra ii ale numeroaselor zone în care virtutea şi inteligen a animalelor
sunt superioare celor omeneşti. În final a concluzionat că nu există temei pentru a pretinde că
suntem superiori animalelor. Într-adevar, potrivit lui Montaigne, oamenii nu sunt în multe
privin e la fel de buni şi de cunoscători ca animalele. După compara ia oamenilor cu animalele,
Montaigne a trecut la argumente care erau direct relevante teoriei sale sceptice.
Montaigne a subliniat efectele trăirilor afective şi ale motivelor asupra credin elor.
Plăteşte-i avocatului pu in mai mult , a spus Montaigne cu convingere, şi acel avocat va fi mai
interesat de cazul tău şi va spune că a devenit mai credibil. Predicatorii care se implica afectiv
in ceea ce predica devin mai convinşi de doctrinele lor şi o declara ie apărată de manie poate
astfel să devină mai memorabilă şi mai convingătoare. Montaigne a găsit ca mecanismul
cognitive-ra ional este slăbit de autoconvingere, de gândirea nerealistă.
Chiar şi schimbările ştiin ifice, a adăugat Montaigne, şi ceea ce e considerat a fi adevărat
într-o epoca este apoi înlocuit de un alt adevăr. Atunci cum putem fi siguri că ceea ce noi azi
considerăm adevăr ştiintific nu va fi mâine înlocuit? La subiecte mai simple, precum dacă ştim
sau nu ca zăpada este albă sau ca focul este fierbinte, răspunsul lui Montaigne a fost unul
surprinzător. Montaigne a afirmat că răspunsul mai primitiv, într-o stare mai naturală dat de
oameni “se poate să fie mai bun şi mai puternic decât toate acele (răspunsuri) pe care (cei
învă a i) le vor împrumuta din ra iunea şi din inven ia lor”. Cele men ionate mai devreme pot fi
un răspuns batjocoritor al lui Montaigne la nişte întrebări considerate nedemne de filozofie, dar
răspunsul său arăta totuşi neîncrederea sa în ra iunea evoluată.
Montaigne a lansat de asemenea atacuri puternice împotriva afirma iilor despre
acurate ea informa iei senzoriale: Pot exista realită i pentru care să nu avem sim uri, suntem
prada unor iluzii, nu recunoaştem întotdeauna iluziile ca atare, condi ia corporală şi trăirile
afective colorează informa ia senzorială. Concluzia este că ne schimbăm în permanen ă şi că
metamorfoza noastră guvernează modul în care privim lumea.
31
Mihai ANIŢEI
Aşa cum am văzut, scepticismul lui Montaigne a jucat un rol important în revolu ia
ştiin ifică. Potrivit lui Winter (1976), eseurile lui Montaigne au introdus de asemenea o nouă
psihologie. După obiceiurile vremii este o psihologie dualistă, dar este un dualism echilibrat
care respinge accentul puternic pus fie pe suflet, fie pe trup. Una dintre extreme conduce la
abordarea teologica a finiin e umane, iar cealaltă extrema conduce exclusiv la abordări
materiale, biologice. Intre cele doua se află o abordare psihologică ce studiază subiecte
asemenea gândirii, afectivită ii, motiva iei. Montaigne a abordat asemenea teme in eseurile sale
printr-o analiza introspective noua care este într-o oarecare măsura remarcabila prin contrastul
său cu tehnica introspectivă anterioară introdusa de Sf. Augustin.
Introspec iile lui Augustin duceau cititorul în cele mai ascunse păr i ale sufletului
tulburat. În opozi ie, apropierea mai lejera a lui Montaigne, deşi introspective, nu era atât de
adânc introvertită. Cititorul face mai mult decât să observe, el participă alături de Montaigne în
analiza psihologică a unor asemenea subiecte precum furia, frica, fericirea şi afectul. Deşi
Montaigne nu a pretins să dezvolte o psihologie coerentă, el a exemplificat totuşi o metoda
folositoare care este foarte frumos legată de o varietate de subiecte de interes psihologic. Vom
analiza pe scurt viziunea lui Montagne despre anumite subiecte, inclusiv creşterea şi educarea
copilului, imposibilitatea experien ei pure şi inconsisten a ac iunilor umane.
Creşterea si educarea copilului. Montaigne şi-a exprimat întristarea pentru practicile crude de a
creşte copiii al căror martor fusese în vremea sa şi s-a întrebat deschis de ce curtea ignora toate
abuzurile suferite de copii. El credea că mul i părin i folosesc pedeapsa nu pentru corec ie, ci
pentru răzbunare. El a condamnat de asemenea şcolile de pe vremea sa pentru disciplina strictă
care era impusă. Şcolile, a spus el, erau ca închisori şi elevii erau tortura i de învă ători lipsi i de
sentimente. Montaigne credea că plăcerea este cea care ar trebui să îi motiveze pe copii să
înve e, căci prin pedeapsa ei nu ajungeau decât prosti şi lipsi i de imagina ie. El era de părere că
originea cruzimii, a agresiunii, se afla în copilărie când părin ii se amuza atunci când copii lor
chinuie un animal sau când agresează un coleg. De Mause (1974), după ce a observat vie ile a
70 de copii care au trăit înainte de secolul al XVII-lea, a afirmat că “to i erau bătu i cu excep ia
unuia: fiica lui Montaigne”.
Experienţa nu e niciodată pură. Multe dintre eseurile lui Montaigne aduc în discu ie un subiect
despre experien a, care urma sa fie punctul principal de concentrare a aten iei pentru mul i
dintre psihologii de la începuturi. Întrebarea care se pune este dacă există experien e pure a unor
obiecte simple şi elementare sau dacă experien a este întotdeauna compusă dintr-o combinare
de lucruri elementare. De exemplu, există sentimentul pur de bucurie sau există sim ul pur al
dulcelui? Există elemente în experien a noastră care să nu fie legate de alte elemente sau care se
prezintă într-o formă nealterată? Răspunsul lui Montaigne la această dilemă, care are la bază
observarea de sine, este un nu convins.
În eseul său, ”Nu gustăm nimic pur”, el a comparat experien a umană cu metale precum
aurul, care servesc cel mai bine când sunt combinate cu alte materiale. În acelaşi mod,
Montaigne a afirmat despre experien ele noastre că reprezintă o amestecătură. Astfel, “cea mai
mare plăcere senzuală a noastră are un aer de lamentare şi de durere”. Într-adevăr, potrivit lui
Montaigne, suntem astfel făcu i încât nu putem îndura plăcerea intensă sau sus inută; evadăm
într-un teritoriu neutru, mai sigur. A fost de acord cu Socrate, citându-i afirma ia potrivit căreia
un anumit zeu a devenit probabil confuz în timpul crea iei, durerii şi plăcerii şi, după ce a făcut
treaba de mântuială, le-a legat pe amândouă împreună de coadă. După cum nu putem suporta
plăcerea intensă, durerea are de asemenea partea ei de satisfac ie.300 de ani mai târziu, Freud a
luat de asemenea în discu ie confuziile dintre plăcere şi durere. Probabil că amândoi ar fi fost
extrem de interesa i de descoperirea de la sfârşitul secolului XX care demonstrează faptul că
sunt eliberate endorfine care aparent stimulează sentimente de bine sau chiar de plăcere în urma
unei munci foarte grele sau a unei experien e dureroase.
32
Mihai ANIŢEI
Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului uman, Montaigne

găsea ca consisten a ac iunilor la nivelul indivizilor este rară, în timp ce inconsisten a este
aproape o regula de ac iune. El a afirmat că pu ini dintre noi dau dovadă de stabilitate în
comportament sau opinii şi că nehotararea este “cel mai comun şi uşor de observat defect al
naturii noastre”. Montaigne a găsit multiple motive pentru inconsisten a umană, primul este
rezultatul numeroaselor noastre dorin e. Noi ne urmăm trebuin ele, dar trebuin ele noastre se
schimbă mereu.
Inconsisten a este de asemenea cauzată de schimbările care apar în context sau de
circumstan e. Montaigne a observat că acelaşi individ poate fi indrăzne şi curajos într-un
anumit context, dar temător şi laş în alt context. Potrivit lui Montaigne, contextual şi
circumstan ele joacă un rol important în curaj, teama şi multe alte virtu i şi vicii umane.
Accentul pus pe importan a contextului şi a circumstantelor avea sa fie analizat în experimente
de psihologie socială.
Deşi Montaigne vedea conduita ca un rezultat al circumstan elor, el a afirmat de
asemenea că inconsisten ele noastre rezultă din diferitele roluri pe care le jucăm şi din diferitele
măşti pe care le purtăm. Munca lui Montaigne cu privire la inconsistenta a mers mai departe
decât studiile făcute înainte prin faptul că el a identificat o parte din surse (dinamica
trebuin elor, contextual, rolul jucat, influenta autorită ii etc.) care au contribuit la aflarea
răspunsurilor la această problemă. Evolu ia înspre consisten a şi integritate era, în opinia lui,
una dintre cele mai mari provocări cu care se confrunta fiin a umană. El credea că cea mai mare
parte dintre noi suntem incapabili de a ne înfrâna dorin ele, să rezistăm în fa a complimentelor
sau să evităm să ne tocmim pentru micile avantaje pe care le-am putea ob ine. Montaigne
pre uia integritatea asociată cu orientarea de sine.
Se pare ca Montaigne a introdus informa ii psihologice importante spre sfârşitul
Renaşterii. Totuşi, cea mai mare realizare a sa a constat în atitudinile pe care le-a transmis.
După cum am precizat, scepticismul sau a stimulat al i erudi i să se preocupe de problema
cunoaşterii umane. Abilitatea sa de a descrie experien a şi comportamentul uman aşa cum le
vedea el a ajutat de asemenea la deschiderea unor uşi pentru mai multe studii naturaliste asupra
fiini ei umane. El este o figură cheie în istoria ştiin elor cognitive şi comportamentale.
La Paris – unde majoritatea băilor publice au fost închise – apa nu putea fi irosită pentru
a face baie, iar lenjeria şi hainele se spălau foarte rar. În schimb cearşafurile şi lenjeria de corp
erau parfumate cu lavandă, deoarece lipsa igienei corporale şi degajarea de mirosuri corporale
greu de suportat, făcea chiar obligatorie folosirea din abunden ă a parfumurilor.
În societatea cea aleasă, singura armă contra efectelor olfactive agresive ale lipsei de
igienă era parfumatul” Acest obicei, a luat amploare în timp şi a devenit o întreagă industrie atât
a parfumurilor şi cosmeticii dar şi a terapiei prin arome şi substan e odorizante ce au un anumit
efect calmant şi liniştitor asupra pacien ilor sub tratament.
În perioada Renaşterii, nevoia de îngrijire, de cură enie corporală nu deriva dintr-o
motiva ie de ordin igienic sau rela ional, cu alte cuvinte, nu se fonda pe ideea că murdăria
corporală ar fi un pericol pentru sănătate ci oamenii erau îngriji i din respect pentru ceilal i, din
dorin a de a plăcea celorlal i.
Au fost realizate numeroase studii cu privire la caracter şi temperament (Juan Huarte,
1575), discu ii metafizice despre esen a sufletului (Ludovic Vives, 1538), senza ii, percep ii,
creier şi sistem nervos. Toate aceste încercări sporadice au doar interes istoric şi pentru ca
psihologia să se poată constitui ca ştiin ă, va fi nevoie de o reorganizare a întregii cunoaşteri
ştiin ifice, ceea ce se va prefigura şi înfăptui în perioada modernă începând cu secolul al XVII-
lea avându-i ca „pionieri” pe François Bacon, Descartes, Thomas, Hobbes, Melebranche, Pascal
şi al ii.
A existat o Renaştere în anumite domenii, dar în alte domenii oamenii au rămas în
întuneric. Privind partea cea buna, Renaşterea a stat la baza noilor descoperiri geografice şi
33
Mihai ANIŢEI
tehnologice care au contribuit la lărgirea barierelor intelectuale. În această perioadă a avut loc
de asemenea o redescoperire a grecilor antici şi o revolta puternică împotriva autorită ii
existente. O astfel de revoltă poate să fi întărit creşterea numărului de studii empirice şi o nouă
încredere în judecata individuală. Readucerea la via ă a scepticismului grecesc, mai ales aşa
cum a fost prezentat el în cunoscutul eseu al lui Montaigne “Apologie pentru Raimond
Sebond”, a folosit la stimularea interesului pentru cunoaşterea umană. Atât pionierii în
empirism (Francis Bacon), cât şi pionierii în ra ionalism (Rene Descartes) au căutat să asigure o
bază pentru cunoaşterea umană care să poată să depăşească criticismul scepticilor. Astfel,
indirect, scepticismul renascentist a avut o contribu ie importantă, constituind bazele
epistemologice ale ştiin ei moderne.
Renaşterea a avut contribu ii notabile în gândirea psihologică, deşi o asemenea gândire
poate fi reprezentată asemenea unor insule izolate într-o mare a ignoran ei. O dată cu trecerea la
perioada modernă ( din 1600), vom descoperi păr i mult mai uşor de discernut ale unei gândiri
ce are la bază idei care se întemeiază una pe cealaltă, care se leagă. Asemenea componente de
gândire se vor face evidente în capitolele ce urmează despre empirism, ra ionalism şi creşterea
perspectivei descrierii punctuale, graduale, bine puse la punct a comportamentului. Revenind la
discu ia despre căile bătătorite ale istoriei din Capitolul I, istoria poate fi într-adevăr uneori
haotică şi alteori lineară.
34
Mihai ANIŢEI
MODULUL II
PERIOADA DE AVÂNT ÎN CERCETAREA PSIHOLOGIC

DE LA EMPIRISM ŞI ASOCIA IONISM LA FUNC IONALISM-
ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI ŞTIIN IFICE
35
Mihai ANIŢEI
EMPIRISM, ASOCIA IONISM Ş UTILITARISM
Conţinuturi:
1.4. Revolu ia industrială din Anglia, Fran a şi ările de Jos cadru necesar de apari ie şi
dezvoltare a cercetării în psihologie
1.5. Empirismul – reprezentan ii marcan i şi gândirea psihologică promovată de aceştia
1.6. Asocia ionalismul – reprezentan i ai asocia ionalismului şi utilitarismului
Obiective:
3. Prezentarea contribu iei empirismului la dezvoltarea psihologiei
4. Prezentarea contribu iei asocia ionismului la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
EMPIRISM, ASOCIATIONISM SI UTILITARISM
1.1 Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi ările de Jos cadru necesar de
apariţie şi dezvoltare a cercetării în psihologice
Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut în Anglia mai repede decât pe continent,
cu excep ia doar a ărilor de Jos. Astfel revolu ia engleză din secolul al XVII-lea poate fi
considerată ca fiind grani a între evul mediu şi perioada modernă.
Revolu ia industrială din Anglia (1760) a reprezentat cel mai important eveniment din
via a economică a societă ii capitaliste din acel timp. Acest avânt a cuprins industria uşoară
(textilă), grea, agricultura, dezvoltarea căilor de comunica ie determinând schimbarea vie ii
economice şi a unor rela ii.
În Fran a, a avut loc în anii 1789-1794 cea mai mare revolu ie burgheză care a lichidat
feudalismul şi a deschis drumul dezvoltării for elor de produc ie ale societă ii capitaliste.
Transformările social-economice din Anglia şi Fran a au avut o importan ă europeană deoarece
au influen at în mod hotărâtor dezvoltarea ărilor din întreaga lume.
O caracteristica a structurii sociale din Anglia secolele XVI-XVII a fost faptul că
nobilimea engleză era împinsă spre capitalism, apropiindu-se ca aspect social şi economic de
burghezie.
În suprastructura generală generată de noua bază economică apare nevoia de libertate a
gândirii descătuşate de constrângerile medievale, scolastice şi teologice, iar inven iile tehnice şi
descoperirile din domeniul ştiin elor naturii nu mai sunt privite doar ca specula ii contemplative.
Astfel, în Anglia, libertatea de gândire era mai mare decât pe continent datorită rupturii cu
biserica catolică. Oamenii de ştiin ă, gânditorii nu erau amenin a i de inchiziţie.
Ştiin a era dominată de ideile filozofice moştenite de la Platon şi Aristotel, elementul de
bază fiind ideea generală fiind că sarcina ştiin ei este să degajeze conceptele, să le clasifice şi să
le explice originea. Ştiin a nouă caută să extragă prin analiză elementele simple şi să descopere
legile potrivit cărora ele se combină, pentru a putea produce la nevoie aceste combina ii şi a
stăpâni natura.
36
Mihai ANIŢEI
1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de

aceştia
Termenul de experien ă este echivalentul termenului de empirism, acesta din urmă

provenind din grecescul emperia şi din echivalentul său în limba latină „experientia”. Filozofia
empirică accentuează rolul observa iei şi experien ei diminuând rolul ra iunii în cunoaşterea
umană. Empiriştii respingeau ideea că mintea la naştere este deja dotată cu cunoaştere.
Empirismul modern, începând cu Francis Bacon, a fost conceput în mare parte ca metodă
promi ătoare pentru noile ştiin e inductive.
Atât industria, cât şi principalele îndeletniciri ale burgheziei aveau nevoie de tehnică, de
maşini şi de aparate, de re ete practice, eficiente dar empirice şi care nu erau considerate ca
ştiin ă.
Se sim ea nevoia unei noi ştiin e şi a altei metode ştiin ifice decât aceea a subtilelor
argumenta ii scolastice.
Francis Bacon (1561–1626) a fost teoreticianul noii ştiin e, încercând o reformă ce

cuprindea o nouă metodă ridicând valoarea ştiin ei prin puterea care ne-o dă asupra naturii. El
sus inea existen a identită ii dintre ştiin ă şi puterea omenească afirmând că ideile lui Aristotel
sau Platon au fost doar piedici pentru progresul cunoaşterii umane. Cea mai cunoscută lucrare a
lui Bacon, „Novum Organum”, ce înseamnă noul instrument al min ii, a fost publicată în 1620.
Bacon sus ine că ştiinţa adevărată este cu totul altceva decât „vorbăria scolastică”, ea
trebuie să fie practică şi să servească umanitatea. El considera că adevărata carte ce trebuie
descifrată este natura. Filozofia lui Francis Bacon se îndreaptă spre fapte, fiind o filozofie a
experien ei iar metoda recomandată fiind inducţia. Această metodă descrisă pentru prima dată
de Bacon stă la baza dezvoltării ştiin ei experimentale. [...]
Într-un secol de frământări sociale şi în cursul unei vie i agitate, Bacon a fost continuu
preocupat de problema reformării ştiin ei. El îl considera pe Platon un „îngâmfat” şi pe Aristotel
un „sofist dezgustător”. În opinia lui ra ionamentul sau silogismul, nu este un mijloc de
descoperire a adevărului ci doar un mod expunere a unui adevăr cunoscut. Varietatea şi
continua schimbare a naturii impune observarea şi experien a ca mijloace de cunoaştere a
fenomenelor.
Cunoaşterea directă a naturii este împiedicată ca de o perdea de anumite fantome,
deformări, dintre care unele se datoresc prejudecă ilor iar altele imperfec iunii spiritului
omenesc. Aceste fantome sunt numite de Bacon: idola mentis şi le examinează drept cauze ale
erorii. Cele trei categorii de idoli sunt: idola tribus, fantomele speciei omeneşti, defectele
spiritului uman. Noi, ca oameni, avem o iner ie a min ii noastre, o lene a gândirii care ne face să
generalizăm pripit şi astfel se nasc supersti ii şi prezicători. Aşa s-a născut magia, cabala care
prin combina ii de numere îşi închipuie că pot stăpâni universul, sau astronomia antică ce
atribuie aştrilor o mişcare circulară fiind considerată ca perfectă.
Pe lângă acest fel de deformări comune tuturor oamenilor, există şi altele ce provin, din
natura proprie a fiecărui individ, din educa ia pe care a primit-o şi condi iile în care trăieşte.
Omul e închis ca într-o cavernă de propriile lui deprinderi. Aceste deformări sunt fantomele
peşterii: idola specus. Altă sursă de erori sunt fantomele pie ei: idola fori, prin care se în eleg
obişnuin ele de limbaj ale oamenilor. Cel de-al patru-lea tip de fantome sunt fantomele
teatrului: idola theatri care provin din prestigiul teoriilor filozofice din trecut. Idolii teatrului ai
lui Bacon provocau individul sa evite acceptarea cu uşurin ă a autorită ii.
Bacon credea că scepticismul era depăşit total şi că făcea parte din anumite erori
intelectuale pe care le fac şi al ii. De exemplu, scepticilor le place să demonstreze natura
iluzorie a anumitor tipuri de informa ie senzorială. Bacon a acceptat faptul că erau într-adevăr
iluzii, dar iluziile demonstrate erau înlesnite de o selec ie atentă a materialelor. El a argumentat
37
Mihai ANIŢEI
că demonstra ia existen ei iluziilor nu justifică un atac asupra tuturor informa iilor senzoriale. În
apărarea validită ii informa iei senzoriale Bacon a arătat că se pot folosi instrumente ca ajutoare
pentru sim uri şi care pot corecta informa ia aşa cum este ea prezentată de sim uri. Mai mult, el
a afirmat că un tip de informa ie senzorială poate fi folosit pentru verificarea altui tip.
Bacon nu a lăsat posterită ii o descriere explicită şi coerentă de metodologii ştiin ifice,
dar a alocat suficiente comentarii acestui subiect astfel încât să facă posibil ca noi să construim
o concluzie din credin ele sale. Este de re inut faptul că Bacon era conştient că face o afirma ie
profetică în ceea ce priveşte metoda ştiin ifică. Anticiparea asupra evolu iei metodologiei sale
este ilustrată în afirma ia conform căreia „arta descoperirii poate să avanseze o dată ce
descoperirile avansează”.
Abordarea pozitivă a ştiin ei este ilustrată într-o metaforă pe care Bacon o folosea pentru
a caracteriza munca cercetătorilor. Unii, spunea el, sunt ca furnicile care doar strâng şi
utilizează materialul. Al ii sunt ca păianjenii, ocupa i de a întinde pânze din propria lor
substan ă. Între cele două extreme este un drum de mijloc întruchipat de albina, care strânge
materiale din numeroase şi variate surse şi care transformă şi digeră aceste materiale în cadrul
activită ii colective. Pentru acest drum de mijloc pleda Bacon. El în elegea clar limitările
impuse de stricta colectare şi atrăgea aten ia în mod repetat asupra faptului că filozofia empirică
poate da naştere la tot atâtea forme greşite ca şi filozofia ra ională, mai ales atunci când filozofii
empirişti se lăsau pradă generalizărilor făcute în grabă.
John Locke (1632-1704) este cel mai important succesor al lui Bacon şi a fost descris
drept filozoful englez cu influen a cea mai extinsă. Dacă Bacon poate fi privit drept Marele
Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat întrebarea serioasă cu privire la
natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în lucrarea sa de căpătâi „Eseu asupra intelectului
uman”.
Locke pune problema fundamentală: cum cunoaştem şi de unde vine cunoaşterea? sau,
altfel spus, prin ce proces psihic cunoaştem lumea exterioară, cum se reflectă ea în noi şi cum
intervine procesul percep iei?
Concluzia la care ajunge John Locke este că toată cunoaşterea noastră în legătură cu natura
provine din senza ii. Chiar şi fenomenele psihice complexe: judecă i, ra ionamente, sunt şi ele
derivate din senza ii, transmise prin sim uri. Elementul primordial care stă la baza cunoaşterii
este senza ia.
Pentru prima dată în istoria psihologiei Locke se va ocupa de studiul şi cercetarea
psihologiei copilului şi psihopatologie cercetând specificul lor. Locke face psihologia
comparată atunci când prezintă cazuri de handicap intelectual şi are intui ia dezvoltării
ulterioare a unei psihopatologii. Ca şi no iunea de spa iu sau de timp, toate calită ile „primare”
provin tot din experien ă – cauzalitatea, finalitatea, necesitatea. El ajunge la concluzia că
contactul senzorial este contactul direct cu realitatea ce există independent de noi.
Locke admite două calită i afective fundamentale: plăcerea şi durerea, celelalte
sentimente şi pasiuni sunt combina ii de acestea două. Astfel sunt: ura, iubirea, dorin a, bucuria;
sentimentele unindu-se cu ideile care vin din senza ii cât şi cu cele ce provin din reflec ie. El
consideră că sentimentul este una din cauzele erorii. Una dintre cele mai celebre şi
controversate idei ale sale are la bază supozi ia sa în care credea cu tărie cum că mintea, la
naştere, este ca o “coală alba de hârtie, fără nici o literă, fără nici o idee”. Pozi ia adoptată de
Locke, deşi nu era nouă, a fost înaintată într-un mod convingător şi spiritul secolului al XVII-
lea era de aşa natură încât ipoteza “colii albe” şi implica iile sale puteau fi între inute. Atacul lui
Locke asupra ideilor înnăscute includea argumente de natură practică. Astfel, credin a în ideile
înnăscute conduce la cea mai nefericită lene intelectuală prin faptul că descurajează ridicarea de
întrebări şi cercetarea cu privire la o posibilă sursă exterioară a ideilor. Dacă ideile nu sunt
înnăscute, care este originea lor? Locke a afirmat că unele idei vin dintr-o singură sursă
38
Mihai ANIŢEI
senzorială. Două evenimente din acelaşi domeniu senzorial aflate în contiguitate spa ială sau
temporală pot fi asociate şi pot rezulta în ceea ce Locke numea idee. Alte idei rezultă din
conlucrarea a doua sau mai multe sim uri. Locke credea de asemenea că anumite idei provin din
reflec ie, care are la bază extrapolarea unei informa ii senzoriale anterioare. O anumită idee îşi
poate avea de asemenea originea într-o combina ie complicată de senza ie şi reflec ie.
Atitudinea puternic empirică a lui Locke cu privire la originea cunoaşterii a atras aten ia asupra
importan ei învă ării şi educa iei şi asupra contextului social şi de mediu în care aceste activită i
se desfăşoară. Dacă toate acestea păreau evidente pentru genera iile care au urmat, în nici un caz
ele nu erau evidente într-o perioadă în care copiii erau adesea considera i responsabili pentru
infrac iuni şi erau subiectul celor mai dure pedepse, inclusiv pedeapsa capitală. Locke aprecia
că individul nu suporta întreaga responsabilitate pentru caren e în cunoaştere – informa ia
ini ială se poate să nu fi fost niciodată oferită. Dacă responsabilitatea individuală se diminuează
oarecum în sistemul lui Locke, responsabilitatea sociala pentru al ii (în special copii) este
îmbunătă ită.
Căutarea originii ideilor l-a condus la observarea rela iei dintre idei şi acele obiecte-
stimul din lume care generează ideile. Rela ia dintre lumea fizică şi lumea psihologică (lumea
ideilor) a fost un pas necesar pentru Locke, care era preocupat de validitatea cunoaşterii umane.
Locke dorea să demonstreze că ideile pot corespunde lucrurilor reale din lumea fizică; sau altfel
spus, “concep iile unui entuziast şi ra ionamentele unui om ra ional vor fi adevărate în aceeaşi
măsură”. Creierul uman, în concep ia lui Locke, este adesea plin de imagina ie, vise, himere şi
iluzii, dar poate con ine şi cunoaştere veritabilă. Locke sus ine că „cele mai serioase gânduri ale
noastre vor fi doar pu in mai utile decât reveriile unui creier nebun”. Atunci care este temeiul
pentru a crede în coresponden a dintre idei şi obiectele-stimul? Locke credea că anumite idei
simple furnizate de sim uri reflectă cu exactitate natura exterioară a lucrurilor. De exemplu,
avem o idee simplă de soliditate şi Locke spunea: “Dacă cineva mă întreabă ce este soliditatea,
îl trimit înapoi la sim urile sale pentru ca acestea să-l informeze”. Obiectele solide sunt
cunoscute prin intermediul pipăitului, ideea de soliditate nefiind o fic iune, ci rezultatul
inevitabil al concordan ei dintre realitatea psihologică şi cea fizică. Două obiecte solide lovite
unul de altul produc un efect real şi noi suntem de aşa maniera făcu i pentru a conştientiza şi a
cunoaşte acest efect. Locke afirmase de asemenea că o cunoaştere a adevărurilor matematice
reprezintă o cunoaştere veritabilă.
George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia empirică

accentuând importan a experien ei mai presus de orice în cunoaşterea umană. Filozofia empirică
radicală a lui Berkeley şi paşii încă şi mai radicali făcu i de succesorul sau David Hume, au
generat controverse în lumea filozofiei. Empirismul din lucrările lui Berkeley şi Hume a servit
drept bază împotriva căreia filozofii ce au urmat, au reac ionat vehement.
La Berkeley, nu numai distinc ia între calită ile primare şi cele secundare se pune în
discu ie, dar şi statutul calită ilor primare independente de experien ă este pus la îndoială.
Mărimea, forma şi mişcarea, aşa-numitele calită i primare, există în experien ă la fel ca
culoarea, gustul, sunetul sau temperatura. Într-o perioadă anterioară, mai naivă, oamenii se
refugiau la adăpostul adevărurilor de netăgăduit. Calită ile primare se numărau printre aceste
adevăruri.? Astfel, pentru Berkeley, nu există o lume în sine care să fie separata şi distinctă de
lumea trăită a experien ei! De fapt, singura lume reală este lumea experien ei sau lumea min ii.
Berkeley este cunoscut pentru dictonul său faimos: “esse est percipi”, a fi înseamnă a fi
perceput. Aceasta era şi părerea lui Locke despre calită ile secundare precum culoarea, gustul,
mirosul, care nu existau în mod absolut prin ele însele. Mai degrabă, existen a lor depinde de
existen a subiectului capabil de percep ie. Dar pentru Berkeley, expresia “a fi înseamnă a fi
perceput” se aplică şi restului lumii.
Lucrarea lui Berkeley „Eseu asupra unei noi teorii a vederii” este o lucrare de referin ă şi
pentru psihologie la fel ca „ Tratatul privind principiile cunoaşterii umane”.
39
Mihai ANIŢEI
Lumea reală nu este o lume imperceptibilă a substan ei materiale; mai curând, lumea
reala este lumea aşa cum o cunoaştem din experien a noastră. Există o simplitate elegantă în
această filozofie, aşa cum este în materialism sau în oricare orientare monistă. Dar simplismul,
pe cât de dezirabil este pentru unii (poate pentru cei mai mul i), are întotdeauna un pre . O
filozofie care întruneşte nevoile noastre de simplitate poate câteodată să nu ajungă să
îndeplinească nevoia noastră de calitate.
O problemă majoră care o întâlnim în empirismul lui Berkeley are la bază consisten a şi
coeren a experien ei. Nu există nici un principiu în experien a în sine care sa explice
coordonarea lumii noastre subiective. Lumea reala pentru Berkeley era lumea interioară a
ideilor şi a experien ei, iar lumea materială era cea care deriva din aceasta lume subiectivă.
Abordarea empirică a lui Berkeley în ceea ce priveşte percep ia spa ială aşa cum a fost
prezentată în cartea sa “Un eseu spre o nouă teorie a vederii” este considerată în ziua de azi un
tratat psihologic de referin ă. Berkeley a afirmat că „există o rela ie strânsă între vedere şi
atingere” şi că „o senza ie vizuală puternică, plină de culori, va fi asociată cu o senza ie tactilă
de apropiere, în timp ce o senza ie vizuală mai pu in colorată poate fi asociată cu senza ia de
depărtare”. Astfel, învă ăm să interpretăm senza iile de apropiere sau de distan ă prin
intermediul sim ului tactil. Teoria lui Berkeley implică faptul că distan a în sine şi din sine nu
poate fi văzută, percepută. Berkeley credea că o persoană care s-a născut oarbă şi care mai
târziu capătă vederea brusc nu va fi capabilă să perceapă adâncimea. Berkeley credea de
asemenea că asocierile dintre senza iile vizuale şi cele auditive oferă indicii cu privire la
adâncime. Lucrarea lui Berkeley despre percep ia spa ială a fost un deschizător de drumuri
pentru investiga iile psihologice asupra sim urilor care au urmat.
David Hume (1711-1776), prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală concep ie de
filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o imagine a implica iilor
empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley, Hume a fost de acord că evenimentele
din experien ă constituie materia primă a filozofiei. Evenimentele din experien ă, potrivit lui
Hume, nu sunt inute la un loc de nici o “legătura necesară” care poate fi stabilită prin ra iune.
De asemenea nu se poate stabili faptul că o secven ă de evenimente încărcată de semnifica ie
din experien ă este condusă de o succesiune externă de evenimente care reflectă rela ii de genul
cauză-efect.
Cele mai importante lucrări ale lui D. Hume sunt: „Tratat asupra naturii umane” şi „Eseuri
privind în elegerea umană”.
Via a mentală la Hume nu se putea baza pe nici un fel de substan ă mentală care să poată fi
verificată prin intermediul ra iunii. Urmând calea empirismului său radical pentru a aborda
cunoaşterea, Hume nu a găsit decât impresii şi idei. Impresiile con in în interiorul lor o for ă
considerabilă. Ele includ senza ii, pasiuni (motive) şi trăiri afective. Astfel, un gust, o culoare,
nevoia acută de a mânca, un sunet, un stimul neaşteptat care rezulta din teamă sau un miros
constituie o impresie. Ideile sunt imagini mai slabe ale impresiilor. Amintirea unui gust la 30 de
minute după masă constituie o idee, care în cazul acesta este o amintire mai palidă a impresiei
originale. Hume a arătat că impresiile sau ideile pot fi simple, ca o singură notă clară, sau
complexe, aşa cum am putea întâlni când răspundem simultan la culoare, gust, miros şi sim la
un obiect precum mărul. Hume a afirmat că impresiile şi ideile se aseamănă. El credea că multe
idei sunt nemijlocite prin faptul că se aseamănă foarte bine cu impresia căreia îi corespund.
Omul poate avea de asemenea idei mediate care consistă în imagini ce corespund pur şi simplu
unei impresii sau unei idei nemijlocite. Astfel ne putem imagina cum arată un anumit oraş chiar
dacă nu l-am văzut niciodată. Ideea noastră este mijlocită şi are la bază experien a noastră de a
fi perceput alte oraşe de dimensiuni asemănătoare.
Hume respingea orice no iune de sine consistent şi nu a reuşit să găsească nici măcar o
singură impresie sau idee care să justifice sentimentul nostru puternic de continuitate sau
identitate. În experien a normală acelaşi Eu se bucură acum de micul dejun şi mai târziu găseşte
40
Mihai ANIŢEI
plăcere într-o călătorie cu maşina spre un oraş apropiat, chiar dacă admite că există goluri între
cele două experien e şi că acestea nu sunt în mod necesar legate una de cealaltă. În analiza
finală continuitatea sau identitatea este potrivit lui Hume, un produs al imagina iei şi omul nu
poate face o afirma ie obiectivă în numele unei asemenea imagina ii. Noi percepem conexiuni
cauzale între intrările din parada noastră de impresii şi idei atunci când intrările par să fie
similare, când o intrare o urmează regulat pe alta sau când intrările sunt apropiate în spa iu şi
timp. Astfel, sentimentul de identitate personală este produsul modului ciudat în care
răspundem succesiunii de idei. Până la urmă, identitatea personală este o construc ie care are la
baza modul cum ne organizăm intrările şi golurile din experien a noastră.
O altă trăsătură importantă a abordării emo iilor de către Hume este presupunerea lui că
toate trăirile afective “sunt întemeiate pe durere şi plăcere”. Hume credea că emo ii precum
bucuria, dorin a şi speran a derivă din plăcere, în timp ce enervarea, dispre ul şi frica derivă din
durere. În cadrul abordării sale Hume încercă să-şi demonstreze experimental afirma iile. Într-o
sec iune a tratatului său, Hume a declarat că lucrarea este “o încercare de a introduce metoda
experimentală de a ra iona în subiectele morale”. Aşa-numitele experimente ale lui Hume
constau în general în ceea ce am putea numi anecdote sau demonstra ii. El a încercat să
găsească o cale de a lega afirma iile de evenimente observabile. Hume vorbea despre transferul
unei trăiri afective de la un obiect la un altul apropiat expunând o situa ie des întâlnită - cearta
cu un membru al unei familii poate duce la dispre uirea întregii familii, chiar dacă ceilal i
membrii nu au făcut nimic pentru a merita ura.
Englezii sunt considera i fondatorii filozofiei empirice, dar de pe continent s-au adus de
asemenea contribu ii importante la empirism. Filozoful francez Voltaire (1694-1778), care a
lăudat în mod public filozofia engleză, a adus aceasta filozofie pe continent. Operele literare ale
lui Voltaire, precum şi tratatele sale filozofice trădau atât suspiciunea sa în raport cu teoriile
netestate şi cu dogmele teologice cât şi sus inerea acordată unei filozofii bazate pe observa ie şi
pe experiment. Entuziasmul său fa ă de gândirea englezească, aşa cum s-a manifestat el în lauda
adusă lui Locke, a avut ca rezultat un mandat de arestare şi un exil îndelungat. Atitudinea lui
Voltaire pentru noua filozofie empirică a avut un impact direct asupra filozofilor empirişti
francezi Etienne Bonnot de Codillac (1714-1780) si Claude-Adrien Helvetius (1715-1771).
Etienne Bonnot Condillac (1714-1780) are contribu ii importante în domeniile

psihologic, filozofic, educa ional şi economic. El a studiat filozofie, ştiin ă şi pu ină teologie la
un seminar catolic din Saint-Suplice şi la Sorbona. Condillac s-a concentrat asupra bazei
genetice a cunoaşterii. Cu o ambi ie pe care nici chiar Locke nu o putea egala, Condillac a
încercat să analizeze originile cunoaşterii.
În tratatul său despre senza ii Condillac ne propune să ne imaginăm o statuie de piatră
construită în interior asemenea unei fiin e umane cu un intelect care nu con ine idei înnăscute.
Condillac ne propune să ne imaginăm dezvoltarea intelectuală prin deschiderea ipotetică a
canalelor senzoriale pe rând, unul câte unul. El a început cu sim ul olfactiv şi i-a prezentat
statuii sale un stimul de acest gen (mirosul unui trandafir). Condillac a afirmat că numai printr-
un stimul, statuia sa nu va da dovadă de asemenea func ii intelectuale precum aten ia sau
conştiin a existentei. Când mirosul trandafirului este urmat de mirosul busuiocului, statuia este
capabilă acum de asemenea func ii intelectuale precum discriminarea şi perceperea contrastului.
Condillac a continuat prin a deschide pe rând fiecare sim , sperând să demonstreze apari ia
tuturor func iilor intelectuale. Dacă un anume stimul e prea intens (dureros) sau de intensitate şi
claritate medie astfel încât să genereze plăcere, statuia achizi ionează rapid motiva ia de a
minimaliza durerea şi de a maximiza plăcerea. Condillac a afirmat că ne dezvoltăm un sim
puternic al lumii exterioare prin intermediul sim ului tactil, care furnizează informa ii
importante cu privire la rezisten a, soliditate, mişcare, duritate etc. După cum am precizat
anterior, Condillac nu s-a concentrat foarte mult cu privire la faptul dacă aceste percep ii aveau
41
Mihai ANIŢEI
să fie privite drept subiective sau obiective. Ca filozof practic, el a fost interesat mai mult de
implica iile filozofiei senzoriale în educa ie şi învă are.
Claude-Adrien Helvetius (1715-1171) propune o versiune timpurie a unui behaviorism

care punea accentul pe “coala albă” a lui Locke, ducând aceasta teorie până la extrema de a
nega capacită ile înnăscute sau aptitudinile. Helvetius a fost atât de concentrat şi ambi ios în
ceea ce priveşte filozofia sa materialistă încât a “înfricoşat al i materialişti”. Se poate ca reac ia
altor materialişti să fi fost stimulată de maniera candidă în care Helvetius a abordat implica iile
morale ale psihologiei sale. Helvetius a pus un accent puternic asupra efectelor motivante ale
plăcerii şi durerii. El a afirmat că fiin ele umane sunt controlate prin sistemul de recompense şi
pedepse pe care societatea îl utilizează. Atunci când suntem motiva i să facem o muncă
benevol, este numai pentru ca am fost condi iona i să credem în felul acesta. La rădăcina
comportamentului şi a interesului personal se află urmărirea plăcerii şi evitarea durerii.
După cum am men ionat anterior Helvetius a negat moştenirea ereditară. El credea că şi
geniul este tot rezultatul influentelor de mediu. Astfel, ori învă am să învă am ori dezvoltam o
atitudine negativă fa ă de învă are şi rămânem în ignoran ă. Atunci cum este posibil ca doi
oameni care au primit o educa ie excelentă să fie diferi i, unul fiind sclipitor şi productiv, iar
celalalt mediocru? Helvetius a afirmat că motivul pentru asemenea diferen e trebuie căutat în
norocul fiecăruia, care constă în găsirea profesorului potrivit sau acumularea experien ei
potrivite. Din punctul sau de vedere, to i avem poten ialul de a deveni genii.
1.3. Asociaţionismul – reprezentanţi ai asociaţionismului şi utilitarismului
Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în lucrările
practice ale asocia ioniştilor şi utilitariştilor. Asocia ioniştii şi utilitariştii secolelor al XVIII-lea
şi al XIX-lea s-au inspirat din implica iile practice ce reieşeau din gândirea unor empirişti
precum Locke, Berkeley şi Hume. Dacă prin intermediul experien ei se acumulează
cunoaşterea, atunci modalitatea de achizi ionare a cunoaşterii este ridicată la rang de obiect de
studiu. Cunoaşterea nu mai poate fi privită ca existând pur şi simplu, ca o constantă data, o
gratuitate oferită de zeitate sau de for ele benefice ale naturii. Modalitatea specifică prin care se
achizi ionează cunoaşterea devine acum un semn de întrebare şi o sarcina centrale în ştiin a
naturii umane. Asocia ionismul aşează la baza vie ii psihice procesele de asocia ie a ideilor puse
în lumină încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia de David Hume.
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile noastre se leagă
şi se combină între ele, asocia ionismul depăşeşte simpla descriere a fenomenelor sufleteşti,
înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele metafizice. De altfel, cercetarea empirică a faptelor de
conştiin ă este una dintre trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.
David Hartley (1705-1757) este cunoscut drept fondatorul asocia ionismului modern.
El a fost de asemenea preocupat de motiva ie şi de caracteristicile structurale şi func ionale ale
sistemului nervos. Cel mai important tratat al său, publicat în 1749, se intitula “Observa ii
asupra omului, structura sa, datoria sa şi aşteptările sale”. Lucrarea a fost inspirată de accentul
pus de Locke pe importan a senza iilor. El a propus un sistem de clasificare al plăcerilor şi
durerilor, a practicat medicina, dar a fost foarte interesat şi de istorie, muzică, filozofie, poezie
şi religie. Hartley a fost printre primii care au clasificat varietă ile de plăcere şi durere. El a
identificat şapte surse de durere şi de plăcere, de la (1) sim urile externe, (2) imagina ie, (3)
părerile altora despre noi, (4) posedarea mijloacelor de a fi fericit, (5) mila sau empatia pentru
trăirile altora (bucurie sau suferin a), (6) rela ia noastră cu Divinitatea şi (7) deschiderea noastră
morală spre bine şi frumos sau spre rău şi urât. Hartley credea că cele mai mari plăceri derivă
din ultimele trei categorii. Fiind un om credincios, el nu a pus accentul pe plăcerile asociate
primelor patru categorii, ci a accentuat cultivarea aşa-numitelor plăceri superioare.
42
Mihai ANIŢEI
Abordarea asocierii de către Hartley a fost influen ată de Isaac Newton şi John Locke.
Astfel, ceea ce ne place sau ceea ce evitam intelectual face obiectul legilor învă ării sau
asocierii. Hartley a sesizat rapid implica iile morale sau religioase ale unei asemenea pozi ii.
Valorile în sine pot fi în elese în termenii psihologiei ştiin ifice. Asocia ionismul lui Hartley a
fost complimentat de o neurofiziologie inspirată de fizica newtoniană. Newton afirmase că
informa ia provenită de la sim uri este transmisă creierului prin nişte vibra ii care pornesc din
fibrele nervoase. Hartley şi-a extins ideea afirmând că vibra iile de la sim uri pot determina
vibra ii mai mici, care persistă pe perioade scurte după contactul cu stimulul ini ial.
Jeremy Bentham (1748-1832) a fost foarte pu in interesat de dreptul practic; el era

preocupat de probleme mai abstracte legate de justi ie şi de drept. În consecin ă, şi-a dedicat
via a în mare parte problemelor legate de filozofia legii. În 1789, a publicat o lucrare teoretică
intitulată “Introducere în principiile eticii şi legisla iei”. Mare parte din opera sa a fost publicată
postum de către prietenii săi. O parte din studiile cele mai solide şi influente ale lui Bentham se
concentrau asupra abordării sale utilitariste în ceea ce priveşte recompensa şi pedeapsa.
Bentham a afirmat că abordarea intuitivă a dreptului generează un sistem presărat cu
subiectivitate şi inegalitate. El a adăugat că există baze obiective pentru teoriile politice, sociale
şi legale. Aceste baze obiective sunt adunate la un loc într-un singur principiu al utilitarismului
care se numeşte calculul hedonic. Ideea de bază este că orice ac iune ar trebui să fie judecată în
termenii consecin elor lor sociale în ceea ce priveşte plăcerea şi durerea. Ar trebui să
maximizăm plăcerea şi să minimalizam durerea şi să căutam cea mai mare plăcere pentru cel
mai mare număr de oameni. De asemenea, pedepsele ar trebui elaborate în termenii principiilor
utilitariste. De exemplu, un conducător care este prins că face o în elegere cu inamicul în mod
ilegal merită o pedeapsă mai mare decât un alt lider care este prins având o aventură. O
persoană înstărită care este prinsă sustrăgând o suma mare de bani de la o institu ie financiară ar
trebui să fie pedepsită mai mult decât o persoana care fura pentru a-şi hrăni copiii. Deşi există
diferite tipuri de pedepse dure, scopul acestora este, în general, să-l facă pe individ să sufere
pentru fapta sa. Accentul regăsit în teoria lui Bentham este de a proteja societatea sau chiar de
a-l reforma pe infractor. Avantajele relative ale celor două teorii sunt încă deschise pentru
dezbateri, dar Bentham a oferit o nouă modalitate de a privi pedeapsa, şi astfel teoria sa a servit
drept corec ie pentru pedepsele severe. După lucrarea lui Bentham s-a înregistrat o sensibilitate
crescândă pentru nevoia de a opri pedepsele crude şi neobişnuite. A existat de asemenea o
sensibilitate crescândă cu privire la importan a aplicării unor standarde diferite de pedepse
copiilor şi adul ilor. Bentham credea de asemenea în hedonismul psihologic, ideea că fiin ele
umane caută personal să câştige plăcere şi să evite durerea. Într-adevăr, acesta era principiul
psihologic principal din sistemul lui Bentham. Este un principiu pe care mul i psihologi aveau
sa-l îmbră işeze.
James Mill (1773-1836) dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o psihologie
sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi asociaţia ca singurul
principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept model analiza chimică ce
urmăreşte să izoleze elementele chimice din corpurile complexe. Cea mai cunoscută lucrare
psihologică a lui Mill, “Analiza fenomenului mintii umane” (1829) prezintă o abordare
mecanică a proceselor mentale. Credin ele, amintirile şi experien ele – chiar şi scopurile şi
preferin ele estetice – îşi au toate rădăcina în asociere sau în condi ionare. Caracterul şi
abilitatea cognitivă sunt rezultatul unui proces educa ional adecvat. James Mill extinde şi
completează gândirea lui Hartley de care a fost mult influen at şi devine astfel, cum îl numeşte
John Stuart Mill în prefa a edi iei operelor tatălui său, „al doilea părinte al psihologiei
asocia iei”. În acelaşi timp senzorialismul său aminteşte şi pe cel al lui Condillac, îmbogă it cu
analiză exactă şi precisă.
43
Mihai ANIŢEI
Senza iile şi fenomenul asocia iei explică, după James Mill, toată complexitatea vie ii
psihice. Astfel el dezvoltă 8 categorii de senza ii: miros, gust, auz, văz, pipăit, senza ie de
dezorganizare într-o parte a corpului, senza ii musculare, senza iile canalului alimentar. Mai
târziu psihologia modernă va reduce ultimele trei categorii la două – kinestezice şi viscerale
(şcoala sco iană nu recunoaşte decât cele cinci sim uri). Când senza iile noastre încetează, prin
absen a cauzei externe producătoare, ceva supravie uieşte în spiritul nostru, „o copie, o imagine
a senza iei, câteodată o reprezentare sau o urmă a senza iei. Această copie o numesc idee” (J.
Mill 1829).
Asocia ia între senza ii are loc după o ordine stabilită între obiectele din realitatea
exterioară, o ordine sincronică sau o ordine succesivă. Asocia ia este un fenomen general şi
toată via a noastră psihică poate fi considerată ca un şir de imagini sau de sentimente. Asocia ia
se produce fie între senza ii, fie între idei. Ordinea sincronică a două rela ii simultane este
ordinea în spa iu. Ordinea succesivă, raportul anterior posterior între două fenomene e ordinea
în timp. Cum ideile noastre derivă din senza ii, e firesc ca ordinea ideilor să derive din cea a
senza iilor.
Tot asocia ia explică formarea ideilor noastre despre obiectele din realitatea exterioară,
formarea ideilor generale, a no iunilor de asemănare şi de diferen ă, de antecedent şi
consecvent, ca şi cele de spa iu, timp, mişcare şi infinit.
Emo iile şi actele de voin ă sunt supuse şi ele legilor asocia iei. Emo iile complexe
provin din emo ii simple pe calea asocia iei.
Toate senza iile noastre sunt agreabile sau dezagreabile, sau indiferente. Plăcerea şi
durerea sunt cele două afecte primitive. Durerea şi plăcerea produc ideea de durere şi plăcere.
Când ideea unui sentiment de plăcere e concepută ca viitoare, fără a fi siguri că va avea loc,
sim im speran a; când suntem siguri că va avea loc sim im bucuria. Când un sentiment de
durere e conceput ca viitor, fără a fi sigur, sim im teama; când suntem siguri că se va produce,
sim im triste ea. Plăcerea şi durerea au cauze imediate sau îndepărtate.
Analiza lui James Mill tinde să arate că sentimentele cele mai puternice nu sunt decât
nişte agregate formate prin juxtapunerea sau prin fuziunea unor sentimente simple. Chiar un
sentiment aşa de normal şi de general cum este dragostea părin ilor pentru copiii lor se explică
în ultimă analiză prin procesul de asocia ie.
John Stuart Mill (1806-1873) introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste Comte.
Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiin ifice, al logicii inductive şi al
eticii utilitare şi mai pu in în psihologie, dar filozofia sa în genere se sprijină pe o psihologie
asocia ionistă.
Legea asocia iei reprezenta cea mai generală lege a fenomenelor psihice iar asocia ia
este modul de explicare cel mai general şi instrumentul de cercetare cel mai perfect al
psihologiei.
După J.St.Mill legile asocia iei sunt următoarele:
• ideile fenomenelor asemănătoare tind să se prezinte împreună în spirit;
• când două impresii sau idei au fost percepute simultan sau în succesiune imediată, una
tinde să aducă în conştiin ă pe cealaltă.
Există două feluri de contiguitate: simultaneitatea şi succesiunea imediată. Asocia iile
simultane predomină la persoanele înzestrate cu o ascu ită sensibilitate organică; senza iile
resim ite concomitent cu intensitate se asociază strâns între ele. Această predominare a
asocia iilor sincronice produce o tendin ă de a concepe lucrurile sub forme concrete, colorate,
pline de detalii şi stimulează imagina ia. Asocia iile simultane se întâlnesc des la pictori şi poe i.
Fenomenul psihic elementar este senza ia. Opozi ia dintre subiect şi obiect, între spirit şi
materie se produce la opozi ia dintre senza ia considerată în mod subiectiv şi senza ia
considerată în mod obiectiv. Corpurile exterioare nu sunt decât posibilită i permanente de
senza ii. El considera ca inconştientul nu exista iar conştiin a este o cunoaştere intuitivă ce
44
Mihai ANIŢEI
constituie fondul trăsăturilor noastre psihice care nu există decât în conştiin ă şi prin conştiin ă:
a avea o no iune, o senza ie, înseamnă a avea conştiin a unei no iuni, a unei senza ii. Nu există
activitate psihică fără conştiin ă, şi singurele fenomene inconştiente au loc la nivelul
modificărilor organice ale sistemului nervos.
45
Mihai ANIŢEI
RA IONALISMUL, MECANICISMUL ŞI NATURALISMUL
Conţinuturi:
2.6. Ra ionalismul şi personalită ile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei
2.7. Mecanicism şi cuantificare. Personalită i marcante şi rolul lor în psihologie
2.8. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opozi ie la mecanicism şi

cuantificare
Obiective:
4. Prezentarea ra ionalismului şi a contribu iei sale la dezvoltarea psihologiei
5. Prezentarea mecanicismului şi a contribu iei sale la dezvoltarea psihologiei
6. Prezentarea naturalismului şi a contribu iei sale la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
RA IONALISMUL, MECANICISMUL ŞI NATURALISMUL
2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei
Filosofia ra ionalistă apare ca opozi ie fa ă de empirism şi îşi întoarce aten ia către

principiile axiomatice primordiale şi către ra iune, în calitate de călăuze în direc ia cunoaşterii.
Termenul de ra ionalism a fost derivat din latinescul „ratio“, care înseamnă a ra iona, a gândi, a
socoti. Filosofia ra ionalistă poate fi pusă în opozi ie cu filosofia empiristă, din mai multe
puncte de vedere. În primul rând, filosofia ra ionalistă pune accentul pe cunoaşterea apriorică,
în timp ce empirismul întăreşte ideea potrivit căreia cunoaşterea este dobândită din experien ă.
În al doilea rând, în cadrul filozofiei ra ionaliste, mintea este considerată ca fiind activă - în
sensul capacită ii ei de a selecta, de a organiza şi de a face deosebiri, în timp ce, în filosofia
empiristă, mintea este privită ca fiind pasivă - asemeni unei „tabula rasa“, a unei tăbli e de
ardezie complet nescrise. În fine, ra ionamentul deductiv este cel pe care se aşează accentul în
cadrul ra ionalismului, în timp ce empirismul atribuie importan ă ra ionamentului inductiv.
Conform empirismului mintea primeşte informa ie prin intermediul sim urilor. Cunoştin ele
despre lume sunt construite treptat, prin asocia ii bazate pe astfel de influente externe cum ar fi
contiguitatea, similitudinea, contrastul şi consolidarea. După ra ionalism, mintea nu este doar un
simplu depozit pasiv de informa ie senzorială. Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra
unei clase de evenimente şi deduce consecin ele pentru un eveniment particular. Inducţia, din
contră, implică procesul de a ra iona, dinspre particularită i şi detalii, spre generalită i cât mai
universale - ori de la eşantioane, către popula ii. Concluziile ra ionamentului inductiv sunt
46
Mihai ANIŢEI
oferite în limbajul teoriei probabilită ilor, în timp ce tot concluziile se constituie în probe, în
cazul ra ionamentului deductiv.
În mod clar, ra ionalismul şi empirismul conduc la viziuni opuse asupra fiin elor umane,
precum şi la filosofii diferite în domeniul ştiin ei. În continuare vom examina gândirea unora
dintre cei mai importan i ra ionalişti ai secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.
René Descartes (1596-1650) a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în „marele secol”
al clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa materialistă,
complet separată de metafizică stârnea interesul fiind discutată peste tot prin saloane. Astfel
viziunea teologică medievală va fi înlocuită cu concep ia ştiin ifică modernă bazată pe libera
cercetare a fenomenelor. Descartes este considerat - în mod tradi ional - a fi un ra ionalist,
datorită accentului pe care îl pune asupra ra iunii, drept mijlocul adecvat, pentru a ajunge la
cunoaşterea ştiin ifică. Cu toate acestea, putem remarca, în cele mai însemnate lucrări ale sale,
marea importan ă pe care o acorda ideilor înnăscute, adevărurilor apriorice, ca şi o preferin ă în
favoarea deduc iei. Căutările lui Descartes pentru a găsi un edificiu intelectual, în stare să
reziste asaltului scepticismului, au început prin abordarea metodei scepticismului, ca instrument
de analiză.
Ca şi Bacon, Descartes considera că ar trebui să lăsăm deoparte vechile prejudecă i, ca şi
părerile general acceptate. Totuşi, el se grăbea să separe imediat ştiin a de credin ă.
Deşi sistemul lui Descartes trădează o preferin ă pentru deduc ia pornită din adevăruri
evidente de la sine, acesta îi păstrează şi experien ei un rol în cadrul procedurii ştiin ifice. Cu
siguran a, el era destul de conservator în părerile sale legate de experimente, deoarece îşi dădea
seama că o experien ă ştiin ifică este doar o formă particulară de observa ie, ce poate fi
concepută în mod mediocru şi care poate avea, de aceea, drept rezultat, doar informa ie greşită.
Prin urmare, metoda lui Descartes păstrează un loc şi pentru experien a obişnuită şi observa ia
simplă, de zi cu zi. Într-adevăr, Descartes avea mai multă încredere în experien a uzuală, decât
în experimente, şi credea că simpla observare a evenimentelor naturale, urmată de o reflec ie
critica, asigura fundamentarea necesară ştiin ei. Aşadar, rolul experien ei, în metoda lui
Descartes, este de a furniza material pentru reflec ie. Reflec ia, bazată pe informa ia senzorială,
este cea care constituie sursa procedurii ştiin ifice.
Descartes a avut o influen ă continuă asupra acelor filosofi, care l-au urmat, în tradi ia
ra ionalistă. Referirile la studiile de pionierat ale lui Descartes abundă, în lucrările filosofilor
secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, interesa i de problema cunoaşterii şi a noilor
ştiin e. Succesorul imediat al lui Descartes, Benedict Spinoza, a fost în mod special influen at de
filosofia acestuia despre ştiin ă. După cum vom vedea, Spinoza a extins metoda lui Descartes,
într-o manieră lipsită de compromisuri, şi a dat forma unei importante baze conceptuale pentru
o ştiin ă a naturii umane.
Descartes deschide epoca modernă a gândirii europene prin materialismul său în ştiin ele
naturii, prin concep ia unei fizici rela ionale cu legi formulate matematic şi afirmarea puterii
gândirii critice şi liberului arbitru, prin încrederea acordată ra iunii umane în calea găii
adevărului. Cartezianismul lui Descartes este un sistem coerent, o doctrină care va lumina
drumul ştiin ei până în zilele noastre.
În psihologie Descartes afirmă un dualism, ontologic: spiritul şi materia sunt două
substan e distincte, fiecare cu proprietă i diferite. Caracteristică spiritului este gândirea iar
caracteristică materiei este întinderea. Dualismul sus inut de el ca formă a idealismului elimină
orice interven ie din partea spiritului în procesele fenomenelor materiale şi organice şi va
deschide drumul unei explica ii ştiin ifice în fiziologie. Activitatea şi mişcările omului şi
animalelor sunt determinate exclusiv de func ionarea organelor din corpul lor. Descartes este
creatorul no iunii de reflex în fiziologie şi psihologie. Este vorba de o ştiin ă care să realizeze o
mai adâncă cunoaştere a naturii nu a textelor şi citatelor ca în renaştere.
47
Mihai ANIŢEI
Materialismul său mecanicist era schematic, static şi metafizic, ignorând dezvoltarea şi

transformarea fenomenelor. Descartes are viziunea unei matematici universale, a unei ştiin e a
cantită ii şi măsurii care să privească toate fenomenele din natură. Pentru el medicina trebuie să
se sprijine pe fiziologie iar corpul omului şi animalelor este compus din elemente mecanice:
epi, ventile, pompe, pârghii, organismul fiind o maşină care func ionează după legile
mecanismelor. Cu toate că gândirea carteziană este deductivă, în ştiin ele vie ii, biologie,
fiziologie, Descartes recurge la experimente. Pasionat de anatomie şi fiziologie, Descartes,
frecventează sălile de disec ie, asistă la sacrificarea animalelor de măcelărie la care studiază mai
ales inima şi plămânii. Descartes s-a referit, în mod repetat, la corpul uman - ca la o maşină, iar
la păr ile corpului, precum nervii, ventriculele, muşchii şi tendoanele - ca la nişte evi, nişte
rezervoare, nişte arcuri, ori nişte roti e.
Explica ia mecanic-hidraulică a fost aplicata tuturor mişcărilor animale ca şi tuturor
mişcărilor involuntare ale omului. Din punctul său de vedere există doar o diferen ă, pur
cantitativă între animale şi statuile mişcătoare. Desigur că animalele, fiind crea ii ale Divinită ii,
erau „maşini“ mai bine concepute, decât cele construite de oameni - iar superioritatea
animalelor fa ă de statuile mişcătoare era imediat sesizabilă în uşurin a şi în complexitatea
mişcărilor. Şi totuşi, între maşini şi animale nu existau şi alte diferen e, de natură calitativă.
Descartes argumenta că glanda pineală era bogat alimentată de un mare număr de nervi ce ar fi
format suportul pe baza căruia aceasta era influen ată de către corp şi, tot pe baza căruia, la
rândul său, ea putea să influen eze corpul.
Descartes prezintă o fiziologie a râsului provocată de contrac ia muşchilor diafragmei,
pieptului şi gâtului şi subliniază faptul că râsul nu înso eşte bucuriile mari. De asemenea,
eviden iază faptul că atât copiii cât şi bătrânii sunt mai înclina i spre plâns decât oamenii maturi.
El considera că aceştia plâng din afec iune sau bucurie, căci aceste două pasiuni unite trimit
mult sânge la inima şi de acolo mul i vapori la ochi. Moştenirea lui Descartes referitoare la
cuantificarea şi mecanizarea proceselor fiziologice şi comportamentale a fost expusă în cadrul
teoriilor sale - provocatoare, dar verificabile - privind mecanica mişcării. El a influen at astfel,
mult timp după moartea sa, cursul evolu iei neurologiei şi al fiziologiei. Descartes a sus inut că
muşchii îşi măresc efectiv dimensiunile exclusiv datorită energiilor vitale; în al doilea rând, el a
legat sistemul muscular, cu ventriculele din interiorul creierului, prin intermediul unor fibre, ori
filamente minuscule pe care credea ca le-ar fi observat, ca făcând parte din construc ia nervilor;
în al treilea rând, Descartes a atribuit, atât func iile senzoriale, cât şi pe cele motorii, unui singur
şi acelaşi nerv; în al patrulea rând, el a considerat că transmisiile nervoase au loc instantaneu,
sau se desfăşoară, oricum, extrem de rapid; iar, în al cincilea rând, în lucrările sale, poate fi
sesizata, într-o maniera clară, şi o concep ie timpurie, asupra reflexului.
Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677) reflectă ascensiunea burgheziei în Olanda

după victorioasa revolu ie de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Punctul de plecare al lui Spinoza
este gândirea carteziană (Descartes), dualismul celor două substan e – materia şi spiritul
Spinoza va respinge dualismul cartezian admi ând existen a unei singure substan e:
substan a absolută, adică ceea ce există în sine şi este conceput prin sine (monismul
substan ialist al lui Spinoza). Atributele explică substan a şi chiar substan a este determinată de
legile naturii. În filosofia lui Descartes, întâlnim un dualism suflet - corp, cel pu in în ceea ce
priveşte fiin ele umane. O sciziune atât de radicală, între suflet şi corp, lasă loc pentru
exprimarea liberei voin e, în cazul oamenilor - în timp ce animalele pot fi privite, ca nişte
simple automate. O astfel de distinc ie, între lumea umana şi cea animală, contribuia la o
polarizare a dezacordului în chestiunea liberului arbitru, confruntată cu determinismul. Mai
există şi o altă sciziune între tărâmul sacru ce includea un Dumnezeu transcedental şi lumea
laică. Ceea ce este, poate, cel mai evident la Spinoza este o căutare a unită ii - o căutare ce are
drept rezultat o negare a legitimită ii distinc iilor dintre sacru şi laic, minte şi trup, ori liberul
arbitru şi determinism.
48
Mihai ANIŢEI
Respingând baza metafizică a demonologiei Spinoza a prefigurat reformarea pe criterii

umanitare a tratamentului bolnavilor mintali. El a negat faptul că ar exista diavoli şi, prin
urmare, că bolnavii mintali ar fi poseda i. Spinoza a sus inut că există numai o singură realitate
fundamentală şi acea realitate este însuşi Dumnezeu. Nu există mai multe puteri spirituale,
distincte, care să poată controla evenimentele naturale, cum ar fi starea vremii, cutremurele, sau
bolile mintale. Dumnezeu este singura putere spirituala, având un caracter imanent şi
inseparabil de adevăr. Ceea ce este adevărat vine de la Dumnezeu, este cu adevărat Dumnezeu.
Atunci când descoperim un oarecare adevăr natural descoperim, în felul acesta, ceva din
substan a infinita care este Dumnezeu. După Spinoza, problema nu este între Dumnezeu sau
natură; e vorba, mai curând, de Dumnezeu în natură. Spinoza era convins că opinia generală,
cum că Dumnezeu ar fi detaşat de natura, nu era, în fapt, un produs al gândirii ra ionale, ci al
imagina iei.
Spinoza a contestat, de asemenea, şi concep ia carteziană, a existen ei a două realită i
separate - mintea şi trupul - şi a faptului că acesta ar interac iona, în interiorul glandei pineale.
Cum, se întreba el, poate o minte imateriala să ac ioneze, în mod cauzal, asupra materiei fizice,
şi cum se poate desfăşura această interac iune cauzală, în glanda pineală? După Spinoza, mintea
şi trupul nu sunt, în mod radical, independente; ci, mai degrabă, ele constituie două aspecte ale
aceleiaşi realită i fundamentale. Aşa încât, procesele psihice şi cele neurofiziologice coexistă -
împreună, iar lumea experien ei (lume psihologică) şi lumea comportamentală (lume a
fiziologicului) nu sunt nimic altceva, decât două expresii ale unui aceluiaşi lucru. O astfel de
pozi ie îi atribuie un important rol psihologiei - ca disciplină ştiin ifică. Procesele mentale
constituie o parte a ordinii naturale - iar mintea umană este o parte a naturii, aşadar ea se supune
legilor naturii. Daca mintea umană se supune legilor naturale asta înseamnă că nu există o
voin ă liberă, absolută şi necondi ionată. Există totuşi, un fel de libertate asociată cu cunoaşterea
legilor naturii.
Gândirea psihologică a lui Spinoza, aşa cum este ea expusă în „Etica“, abundă în intui ie
şi profunzime în elegerii, meritând de aceea un studiu detaliat. Ra ionalismul lui Spinoza devine
evident şi atunci când acesta apelează la metoda geometrică. Ideile sale erau adesea prezentate
sub forma de axiome, de enun uri numerotate, ori de demonstra ii. Ca şi Descartes, el accentua
capacitatea de a în elege intuitiv anumite adevăruri esen iale. Spinoza insistă, de asemenea,
asupra unei examinări atente a defini iilor şi asupra unei proceduri, care să înceapă de la ceea ce
este de la sine evident, sau limpede de în eles.
Monismul radical al lui Spinoza, ca şi atacurile sale asupra teologiei tradi ionale, i-au
servit ca arme unuia dintre cei mai semnificativi succesori ai săi, Gottfried Wilhelm Leibniz.
Deşi cei doi împărtăşeau convingerea în importan a ra iunii, Leibniz manifesta un dezacord
ferm fa ă de afirma ia lui Spinoza, după care toate lucrurile ar reprezenta, pur si simplu, moduri
de manifestare ale unei aceleiaşi substan e fundamentale unice. Filosofia ra ionalistă a lui
Leibniz respingea, de asemenea, şi determinismul lui Spinoza, ca şi concep ia, potrivit căreia
pluralitatea nu ar fi decât o simplă aparen ă.
Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost contemporan cu John Locke si cu Isaac

Newton. Gottfried Wilhelm Leibniz a fost un geniu, neobişnuit de dotat, al sfârşitului de secol
al XVII-lea şi al începutului de secol al XVIII-lea - care a jucat un rol major în a da forma
gândirii europene în domenii atât de diverse, precum matematica, dreptul, istoria, politica,
religia, filosofia şi psihologia. Leibniz si Newton au fost recunoscu i ca descoperitori
independen i ai calculului diferen ial. Leibniz este, de asemenea, amintit ca fiind unul dintre
primii inventatori care au dezvoltat o maşină de calcul. Opera lui Leibniz - ca filosof - poate fi
caracterizată drept o căutare permanentă a unită ii lumii, dar - spre deosebire de Spinoza -
perspectiva filozofică a lui Leibniz acorda un rol mult mai important ideilor pluralită ii şi
unită ii in diversitate.
49
Mihai ANIŢEI
Abordarea lui Leibniz, în în elegerea psihicului şi a creierului, poate fi în eleasă, în

contextul accentului plasat asupra conceptului de monadă. Termenul monada (monas)
reprezintă o unitate sau o entitate, în deplină armonie cu universul absolut. Leibnitz considera
că universul fusese creat, având de la început o armonie prestabilita a tuturor păr ilor sale
individuale. Analogia prin care poate fi în eleasă concep ia armoniei prestabilite a lui Leibniz,
este aceea a unor orologii independente, sincronizate. În cadrul sistemului lui Leibnitz nici o
monadă nu este cauzală, în raport cu vreo altă - toate monadele se găsesc, pur şi simplu, într-un
acord armonios una cu alta, în virtutea presupunerii armoniei prestabilite.
Leibniz face distinc ia între monade conştiente şi inconştiente. Dar contribu ia sa cea
mai importantă pentru psihologie este conceptul de „mici percep ii” sau percep ii slabe,
ac ionând concertat, formează baza percep iei. Poate că nu auzim zgomotul unui singure
picături de apă sau a câtorva picături în vecinătatea unei cascade, dar milioanele de picături
reunite într-un fluviu care dau naştere unui fluviu în cădere dau naştere unui zgomot puternic.
Aceste mici percep ii au stat la baza unor interpretări ulterioare cu privire la pragurile senzoriale
absolute şi diferen iale sau la percep ia subliminală.
Christian von Wolf (1679-1754) merită să fie amintit pentru că el este unul dintre
primii care a folosit termenul de psihologie. În 1732 a publicat lucrarea „Psihologia empirică”,
apoi, în 1734 „Psihologia ra ională”. Psihologia empirică studiază senza iile de durere sau de
plăcere, pe când psihologia ra ională implică folosirea ra iunii în studiul metafizic al sufletului
urmărind descoperirea unor principii sau legi.
Immanuel Kant (1724-1804) ca şi René Descartes ori David Hume a exercitat o

influen ă enormă asupra dezvoltărilor intelectuale ce aveau să-i urmeze. Cu toate că noi îl
includem aici printre ra ionalişti, opera sa poate fi caracterizată drept o căutare a unei căi de
mijloc, între extremele reprezentate de empirism şi ra ionalism. El a respins empirismul radical
al lui David Hume, realizând faptul că un astfel de empirism nu ne mai lasă cu nimic altceva, în
afara unei succesiuni incoerente de senza ii. Opera majoră a lui Kant este de natură
epistemologică, dar - ca si in cazul lui Descartes - contribu iile sale s-au extins asupra multor
domenii de cercetare, incluzând psihologia. Critica ra iunii pure cuprinde răspunsul la această
întrebare. Explica ia lui Kant este idealistă: axiomele matematicii şi fizicii derivă din formele
ra iunii noastre, care, făcând parte din facultatea noastră de cunoaştere se impun în mod necesar
oricărui material provenit din lumea exterioară. Axiomele ştiin ei sunt, în acelaşi timp, şi
necesare şi subiective, ele fiind legate de constitu ia min ii noastre fără ca să putem şti dacă ele
corespund sau nu cu realitatea obiectivă. Teoria kantiană a formelor apriorice ale gândirii e tot
atât de neştiin ifică ca şi teoria ideilor înnăscute emisă cu un secol mai înainte de Descartes.
Kant examinează cele cinci sim uri, între care distinge sim urile sensibile la ac iune mecanică
(pipăit, auz, văz) şi sim uri sensibile la ac iune chimică (gust, miros). Printre cauzele care
determină creşterea sau scăderea intensită ii senza iilor Kant enumeră contrastul, noutatea,
schimbarea şi starea de satura ie a sensibilită ii. Obstacolele sensibilită ii sunt somnul, leşinul,
sincopa şi be ia.
Kant distinge între o imagina ie productivă (creatoare, poetică) şi o imagina ie
reproductivă (rememorativă), amândouă împrumutând datelor senzoriale materia imaginilor.
Imagina ia productivă sau poetică presupune intui ia spa iului (imagiatio plastica), facultatea de
a asocia intui iile în timp (imaginatio associans) şi facultatea de afinitate (affinitas) reunind
reprezentări care au o origine comună. Kant se ocupă şi de vise şi de limbaj, pe care îl consideră
provenind dintr-o facultate de a significa (facultas signatoris) cu ajutorul gesturilor, sunetelor
sau semnelor simbolice.
Emo iile fundamentale erau reprezentate de plăcere (voluptas) şi durere (taedium). Din
ele derivă spaima, surpriza, mânia, anxietatea şi toate celelalte. Emo iile pot fi stenice (datorită
unui exces de for ă vitală), sau astenice (prin slăbiciunea for ei vitale). Râsul şi implicit plânsul
sunt manifestările „convulsive” ale plăcerii şi durerii şi „între in sănătatea”.
50
Mihai ANIŢEI
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, Kant a privit cu dispre spre acel gen de
na ionalism, care discreditează valorile umane. El nutrea convingerea că fiin ele omeneşti ar
trebui să lucreze pentru atingerea unor perspective educative, istorice şi umanitare, ce se ridică
cu mult deasupra prejudecă ilor locale. Kant a fost unul dintre primii, care au avansat a teorie a
dezvoltării morale. El considera că fiin ele umane sunt prinse, în mijlocul tensiunilor dintre
heteronomie şi autonomie. Heteronomia, sau conducerea din exterior, se manifestă prin
bunătatea bazată pe autoritate şi prin reguli sau amenin ări, ori prin recompense şi pedepse.
Autonomia se referă la auto-conducere şi la capacitatea de a ac iona de o manieră morală - nu
doar pentru a face pe placul unei autorită i, sau pentru ca o astfel de ac iune este sursa unei
recompense - ci datorită unei intense necesită i morale, intrinseci - într-o situa ie dată. Teoria
ac iunii morale a lui Kant este legată, în mod intim, de convingerea sa, în posibilitatea libertă ii
individuale. Kant este considerat drept unul dintre marii filosofi ai tuturor timpurilor, dar el este,
de asemenea, foarte important şi pentru istoria ştiin ei. Împreună cu Descartes şi Laplace, Kant
credea în evolu ia sistemului solar. Este iarăşi clar, că el era convins de evolu ia geologică şi
biologică, cu toate că nu a reuşit să se ocupe de aceste subiecte. A fost, de asemenea, interesat şi
de meteorologie, cutremure şi geografie - şi a avut contribu ii, în fiecare din aceste domenii.
2.2 Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în psihologie
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesa i de practică şi de teoria măsurării.
Un astfel de interes era motivat de întrebări simple şi practice precum: „Câte zile au trecut?“,
„Cât e de departe?“, „Cât de mult, din acest produs, sa dau, în schimbul celuilat?“, „Câte bucati
de lemn, de ce formă şi de ce mărime, îmi vor trebui, ca să clădesc o casă?“, „Cât de repede?“.
Cum erorile pot fi distructive, pentru bunăstarea economică, pentru cea socială, ori pentru cea
fizică - măsurătorile au avut, dintotdeauna, o mare importan ă.
Progresele înregistrate în acest domeniu al măsurării au influen at enorm ştiin a,
tehnologia şi chiar modul în care ne putem percepe pe noi înşine. Spre exemplu, în secolul al
XIX-lea, Herman von Helmholtz, a reuşit să măsoare viteza de transmitere a impulsului nervos.
Fundamentul conceptual, al dezvoltării noilor studii cantitative în psihologie, a fost consolidat,
cel pu in par ial, de amploarea luată de către perspectiva mecanicistă.
Thomas Hobbes(1588-1679) l-a cunoscut pe Bacon în ultimii ani de via ă, după

prăbuşirea sa politică din 1621. Ideile lor erau apropiate în ceea ce priveşte lupta împotriva
scolasticii şi entuziasmul pentru noua ştiin ă. Francis Bacon sus ine însă metoda inductivă, iar
Thomas Hobbes va fi pentru metoda deductivă. Thomas Hobbes argumenta ca subiectul de fond
al filozofiei ar consta, pur şi simplu, din problema corpurilor aflate în mişcare şi considera că
scopul filozofiei ar trebui să fie acela de a folosi compara ia numerica, pentru a evalua mărimi,
distan e, mişcări, ori propor ii. Hobbes a fost un materialist minu ios. Tot ceea ce există, trebuie
sa aibă o natura materială chiar şi Dumnezeu. Un Dumnezeu, de factură materială, ar fi putut –
desigur să servească drept o primă şi eficientă cauză, pentru a explica şi restul realită ii
materiale. În opera sa Leviathan (Londra, 1651) va dezvolta tezele fundamentale ale filozofiei
sale. Hobbes întemeiază construc ia ra ională a societă ii pe puterea absolută a monarhiei.
Această putere este construită ra ional prin nevoia de a obliga pe oameni să respecte pactul
social. Starea naturală a oamenilor nu este via a în societate, în realitate fiecare om luptă contra
tuturor şi omul e crud cu semenii săi ca şi fiarele sălbatice. Hobbes recunoaşte doar instinctul de
conservare. În legătură cu celelalte ştiin e, Hobbes divide filozofia naturală în două clase:
filozofia primă (matematica, cosmografia, mecanica) şi cea de-a doua clasă ce se ocupă cu
consecin ele calită ilor comune corpurilor naturale: optica, muzica, meteorologia, botanica şi
zoologică. Ştiin a ce se ocupă cu observarea pasiunilor omului este etica.
Gândirea lui Hobbes are contingen e cu psihologia în trei probleme importante:
a) procesul cunoaşterii;
51
Mihai ANIŢEI
b) problema limbajului;
c) psihologia emo iilor.
În ceea ce priveşte mecanismul psihic şi procesul cunoaşterii el pleacă de la ideea că
orice cunoaştere provine din senza ie, punând bazele senzualismului dezvoltat mai târziu de
John Locke.
Hobbes considera drept cauză a senza iei corpul exterior sau obiectul care impresionează
organul de sim , această impresie propagându-se prin intermediul nervilor. Această mişcare nu
o considera ca fiind proces psihic ci proiectarea în afară a sensibilită ii noastre, lucrurile
neavând decât mişcare. Caracterul subiectiv atribuit senza iei dă un aspect idealist psihologiei
sale în tot mecanicismul său.
Problema limbajului la Hobbes se rezumă la faptul că în univers există doar lucruri
individuale şi doar numele lor sunt universale. Limbajul este astfel doar un mijloc de notare sau
înregistrare a gândirii deoarece gândirea nu se poate formula, nu se poate stabiliza decât atunci
când îmbracă haina cuvintelor.
Hobbes este primul gânditor care afirmă unitatea dintre limbaj şi gândire. Comunicarea
implică nu doar schimbul de idei între oameni ci şi cel de inten ii, planuri, comenzi. Limbajul
fiind un mod de a influen a pe al ii şi de a-i determina să execute anumite activită i.
Hobbes explică pasiunile ca provenind din instinctul de conservare, fiind determinate de
două feluri de mişcări: una vitală (circula ia sângelui, pulsul, respira ia) şi cealaltă voluntară (în
care imagina ia are un rol hotărâtor). El este cel dintâi filozof englez care caută o explica ie
rela ională, ştiin ifică pentru fenomenele psihice, omul fiind supus aceloraşi legi ca şi natura. În
viziunea lui omul e un corp alcătuit din păr i al căror mecanism se aplică şi fenomenelor
psihice.
Jan Swammerdam (1673-1680), medic olandez, realizează una dintre primele verificări
ale teoriei lui Descartes asupra mişcării. Swammerdam a conceput un set de strălucite
demonstra ii care s-au dovedit stânjenitoare pentru ideile lui Descartes după care muşchii s-ar
umfla datorită unui influx de energii vitale dinspre creier. În clasica sa lucrare „Cartea naturii“
(1758) Swammerdam demonstrează că un muşchi şi nervul sau ataşat desprinse din piciorul
unei broaşte vor continua să se contracte chiar şi atunci când vor fi separate de corp. Fie şi
numai ea singură această demonstra ie elimină ventriculele dinăuntrul creierului în calitate de
generatoare de „energii vitale“. Swammerdam a mai demonstrat, de asemenea, ca muşchiul
continuă să se contracte chiar şi după ce erau realizate mici incizii care separau unele dintre
fibre. Cea mai evidentă dovadă împotriva ideii că energiile vitale ar fi cele care umflă muşchiul,
apare dintr-o demonstra ie ceva mai complicată. Un piston ce avea ataşat un fir din alamă
având un cârlig în formă de buclă la capăt a fost pregătit în aşa fel încât să poată fi introdus, în
partea de jos a cilindrului. Un alt fir din argint prevăzut, de asemenea, cu un cârlig în formă de
inel a fost trecut prin bucla firului de alamă. Muşchiul unei broaşte împreună cu nervul ataşat a
fost aşezat în cilindru, iar nervul a fost trecut prin inelul firului de argint. Celălalt capăt al
acestui fir din argint a fost trecut de-a lungul marginii pistonului şi extras prin fundul
cilindrului. O picătură de apă a fost turnată în pipetă, iar firul de argint a fost tras pentru a activa
nervul şi muşchiul. Dacă muşchiul ar fi crescut în mărime, aşa cum prezicea teoria lui
Descartes, atunci picătura de apă ar fi trebuit să fie împinsă în sus. Cu toate acestea, picătura nu
a urcat; chiar a coborât pu in. Aceste rezultate au infirmat teoria lui Descartes referitoare la
contrac ia muşchilor şi energiile vitale.
Swammerdam se găsea cu mult înaintea timpului său, atât din punct de vedere
conceptual, cât şi metodologic. Opera sa a demonstrat, în mod clar, importan a experimentelor
bine concepute, şi a pregătit drumul pentru un număr, în continuă creştere, de studii asupra
măsurării şi mecanicii evenimentelor fiziologice şi comportamentale.
52
Mihai ANIŢEI
Neils Stensen(1638-1686), în ciuda respectului pentru metoda filozofică a lui Descartes,

s-a considerat totuşi obligat să demonstreze greşelile marelui filosof. Descartes afirmase că
glanda pineală s-ar balansa dintr-o parte într-alta, în acest fel energiile vitale fiind dirijate înspre
diferitele păr i ale creierului. Stensen argumenta însă, că ar fi imposibil ca glanda pineală să se
încline într-o parte şi alta şi faptul că aceasta nu ar fi fost alimentată de un număr mare de nervi.
Prin urmare, glanda pineală nu este implicată în îndeplinirea unor func ii cognitive complexe.
Stensen a propus elaborarea unui nou program de studii anatomice ce presupunea o
terminologie mai pu in extravagant, o catalogare mai atentă şi mai detaliată, a par ilor
anatomice, precum şi un grad mai înalt de conservatorism în atribuirea func iilor - structurilor
anatomice. Chiar dacă Stensen era familiarizat cu metoda geometrică şi cu ra ionalismul lui
Descartes şi Spinoza el a propus o ştiin ă mai empirică la cărei scop era căutarea unor structuri
şi a unor cauze eficiente.
Julien Offray De La Mettrié(1709-1751) medic şi filozof francez, a fost unul dintre cei
mai importan i şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea. Cartea sa „Omul - o
maşina“ includea fiin a umană în programul mecanicist ce îşi avea originile din opera lui
Descartes. La Mettrié argumenta că lucrurile considerate de noi drept mentale, sunt în totalitate
dependente de corp. Înrolat în cadrul Armatei Franceze observase pe parcursul unei perioade în
care a suferit de pe urma unei boli, cum claritatea gândirii sale corespundea temperaturii
corpului. El a atras aten ia asupra coresponden ei dintre leziunile creierului şi capacită ile
mentale. În opinia lui, este cu mult mai probabil să fim sănătoşi mintal atunci când suntem
sănătoşi din punct de vedere fizic; profilul mental suferind ca urmare a slăbiciunii fizice. La fel
ca Vartanian (1967), La Mettrié vedea creierul în termenii „modelului unei ‘maşini de gândit’,
în care percep iile alimentau idei sub forma unor simboluri codate şi care erau la rândul lor,
stocate, clasificate, comparate şi combinate de către aparatul cerebral în scopul generării tuturor
varietă ilor de gânduri“ (pag. 381).
La Mettrié nu a reuşit să găsească o diferen iere calitativă între oameni şi animale. El
credea ca dobândirea limbajului ne defineşte drept oameni, nefiind însă pe deplin convins, de
unicitatea noastră. Dacă maimu ele ar putea fi învă ate să vorbească ar fi identice cu omul
primitiv“ (pag. 146).
La Mettrié a fost un determinist meticulos. Judecătorii care acordau sentin e oamenilor
ar trebui înlocui i de către doctori inteligen i care să caute conexiuni cauzale şi moduri de a
vindeca. Societatea ar trebui protejată, de cei bolnavi sau prost integra i, dar pedeapsa ca
răzbunare nu îşi are sensul. La Mettrié considera că fericirea şi sănătatea ar trebui să constituie
elurile supreme ale medicinii şi filozofiei. No iuni învechite precum păcatul, răul, viciul sau
virtutea trebuiau înlocuite de concepte ştiin ifice. La Mettrié a reprezentat a fost o figură
marcantă în genealogia intelectuală a behaviorism-ului, reflexologiei, ciberneticii şi abordărilor
comportamentului uman. Opera sa reprezintă extinderea logică, a modelului „animal-maşină“,
al lui Descartes făcând tranzi ia către o perspectivă cantitativ-mecanică a vie ii.
Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808) a eviden iat strânsele conexiuni dintre
procesele psihologice şi modificările organice sau ale mediului înconjurător. În opinia lui,
psihologia trebuie în eleasă într-un context naturalist, procesele psihologice precum memoria,
inteligen a, ori senza iile fiind produse ale activită ii neurologice. Cercetările filozofice ale lui
La Mettrié şi ale lui Cabanis au crescut interesul fa ă de explorarea sistemului nervos în scopul
în elegerii proceselor psihice.
Un progres important în cartografierea sistemului nervos a survenit odată cu

descoperirea traiectelor senzoriale şi motorii din măduva spinării. Intr-o serie de experimente
independente, Charles Bell (1774 - 1842) în Anglia şi Francois Magendié (1783 - 1855) în
53
Mihai ANIŢEI
Franta, demonstrează faptul că rădăcinile ventrale, sau anterioare, ale măduvei spinării joacă un
rol important în contrac ia musculară. Chiar dacă Bell a fost primul care a făcut descoperirea -
fapt confirmat şi de către Magendié - experimentul ini ial al lui Bell stabilise doar func iile
motorii ale extremită ilor ventrale. În urma experimentelor lui Magendié s-au stabilit cu
certitudine atât func iile senzoriale ale extremită ilor nervilor dorsali, sau posteriori, cât şi
func iile motorii ale extremită ilor nervilor ventrali, sau anteriori. Chiar dacă asupra priorită ii,
s-au născut controverse amare, descoperirea de importan ă majoră pentru domeniul fiziologiei, a
rămas cunoscută sub numele de „Legea Bell - Magendié“.
Charles Bell (1774-1842) urmează cursurile şcolare la Edinburgh şi studiază anatomia

alături de fratele sau care era chirurg. Cea mai cunoscuta carte a sa este „Ideea unei noi
anatomii a creierului“, publicată în anul 1811. Bell este recunoscut pentru talentul său în
domeniul anatomiei şi mai ales, pentru descoperirea nervului toracic (ce îi poartă numele)
precum şi datorită cercetărilor sale asupra paraliziei faciale, numită „paralizia lui Bell“, ce
rezultă în urma lezionării celui de-al şaptelea nerv cranian.
Func iile senzoriale şi motorii, ale sistemului nervos fuseseră descoperite încă din
vremea lui Aristotel, dar prima lucrare experimentală în acest sens îi apar ine lui Bell. Într-o
scrisoare adresată fratelui său, Bell descrie două experimente:
„Experimentul 1: Am deschis coloana vertebrală şi am în epat şi lezat filamentele
posterioare ale nervului fapt ce nu a generat nici o mişcare a muşchilor. Am atins apoi
segmentul anterior şi imediat membrele au avut o convulsie.
Experimentul 2: Am distrus de data aceasta partea posterioară a măduvei spinării,
în epând-o cu vârful unui ac şi nu a urmat nici o mişcare convulsivă. Am lezat apoi regiunea
anterioară şi animalul s-a zvârcolit“.
François Magendié (1783-1858) este considerat drept unul dintre marii pionieri ai
fiziologiei experimentale. Fondează publica ia „Jurnal de fiziologie experimentală“ şi pledează
în mod insistent pentru studiile empirice ce puneau accentul pe fapte derivate din experimente
bine controlate. De numele lui se leagă introducerea în practica medicală a unor alcaloizi
precum: stricnina, morfina, brucina, codeina, chinina, ori veratrina.
Magendié, mai pu in stânjenit în lucrările sale de sus inătorii drepturilor animalelor
decât Bell în Anglia a putut să realizeze experimente de vivisec ie ce au dus la eviden ierea
rădăcinilor motorii şi senzoriale ale măduvei spinării. A dezvoltat tehnici de separare a
rădăcinilor anterioare fără ca rădăcinile posterioare acestea să fie afectate. Utilizând câteva
specii diferite de animale, el a reuşit să separe în mod sistematic rădăcinile anterioare şi cele
posterioare, pe rând sau în acelaşi timp. Rezultatele au arătat în mod clar faptul că lezarea
rădăcinilor anterioare împiedică mişcarea, în timp ce lezarea celor posterioare limitează
sensibilitatea. Separarea ambelor tipuri de rădăcini are drept rezultat pierderea totală, atât a
senza iei, cât şi a mişcării.
Descoperirea distinc iei dintre func iile senzoriale şi motorii ale rădăcinilor nervilor
măduvei spinării a contribuit la apari ia ideii conform căreia şi alte canale nervoase ar putea fi
specializate la un nivel înalt. O expunere timpurie referitoare la energia specifică a nervilor a
fost sus inută în anul 1818 de către Charles Bell, dar doctrina energiilor specifice implicând o
radicală separare calitativă a diferitelor sim uri a fost elaborată de fiziologul german Johannes
Müller.
Johannes Müller (1751-1801), sub influen a cercetărilor lui Bell, elaborează teoria
energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea că pentru fiecare
dintre cele cinci sim uri există o „energie nervoasă specifică“, astfel încât nervul impune
calitatea senza iei şi proceselor mentale. În opinia sa, un nerv este capabil să transmită numai un
singur tip de senza ie. Astfel, indiferent de modul în care este stimulat nervul, el va transmite
54
Mihai ANIŢEI
doar calitatea sa de senza ie specifică. De exemplu, apăsarea exercitată asupra ochiului se va

concretiza într-o senza ie vizuală cum ar fi un joc de culori, în timp ce, apăsarea asupra urechii,
ori suflatul în timpan vor avea drept efect o senza ie auditivă cum ar fi un iuit. În concluzie, un
nerv nu poate fi înlocuit de altul.
Teoria energiilor specifice avea şi o implica ie de natură filozofică deoarece presupunea
condi ionarea cunoaşterii de către organele de sim . Acest argument a fost un pas important în
tranzi ia de la vitalism spre mecanicism deoarece reuşea să pună în legătură mintea cu
mecanismele corpului.
Teoria lui Müller a reprezentat una dintre cele mai populare doctrine fiziologice ale
începutului de secol XIX fiind punct de plecare pentru multe teorii fiziologice şi psihologice
ulterioare. Una dintre aceste teorii sus ine existen a unei energii nervoase specifice ce ar
corespunde diferitelor calită i fiziologice. Thomas Young şi Hermann von Helmholtz au sugerat
că ar fi existat trei tipuri diferite de fibre de nervoase în func ie de cele trei culori primare.
Helmholtz sus inea existen a a mii de energii specifice de natură auditivă corespunzând fiecare
câte unui ton discriminabil. Cercetări ulterioare au extins modelul energiilor specifice asupra
altor modalită i senzoriale rezultând convingerea că fiecare calitate elementară a sim urilor era
asociată unor fibre nervoase specifice. S-a propus chiar o izolare radicală a sim urilor unul fa ă
de celălalt. În opinia lui Helmholtz calită ile senzoriale erau într-atât de eterogene, încât nu ar fi
existat nici un fel de tranzi ii semnificative de la una la alta.
Johannes Müller sus inea că transmiterea impulsului nervos se făcea prea repede,
fiind imposibil de cuantificat. Hermann von Helmholtz, studentul lui Muller, ini iază un
experiment de laborator ce avea să desfiin eze această concep ie. Metoda era destul de simplă şi
avea la bază miograful, instrument inventat de Helmholtz, ce înregistra sub forma unei
diagrame grafice, atât momentul ac iunii stimulului, cât şi pe cel al răspunsului la stimul. Cu
ajutorul miografului s-a măsurat perioada de timp dintre momentul stimulării şi momentul
contrac iei musculare ca răspuns la stimulare. Helmholtz a aplicat stimulul atât dintr-un punct
situat la mare distan ă de muşchi, cât şi dintr-un punct aflat în apropierea acestuia. Rezultatele s-
au dovedit a fi surprinzătoare, deoarece până la acea dată se presupunea că viteza transmiterii
impulsului nervos ar fi apropiată de viteza luminii. În realitate, viteza de transmitere a
impulsului nervos varia între 50 şi 100 de metri pe secundă, nefiind nici măcar aproape ca
valoare de viteza de transmitere a sunetului.
Experimentul lui Helmholtz a demonstrat că un proces fiziologic important poate fi
înregistrat şi cuantificat prin metode ştiin ifice, fapt ce a sporit încrederea în metodele
cantitative ştiin ifice. Următorul pas consta în aplicarea acestor metode cantitative în mod
sistematic în cadrul celorlalte ştiin e ale vie ii.
Ceea ce a fost uneori etichetat drept mitul original, nu este nicăieri mai bine ilustrat, ca
în cadrul teoriei probabilită ilor prin intermediul statisticii. Care este, însă, originea statisticii?
Termenul de „statistică” derivă din cuvântul de origine latină „status” care se traduce prin
„stat”. Faptele politice, rapoartele numerice incluzând date asupra popula iei, recensămintele au
fost dintotdeauna asociate cu termenul de statistică însă căutarea originilor acestei metode
presupune o întoarcere în timp.
Izvoarele statisticii ar putea fi atribuite întâilor pionieri ai aruncării cu zarurile Aceste
jocuri datează din vremuri îndepărtate, iar cei care s-au aplecat asupra legilor şansei au realizat
un important pas, în direc ia dezvoltării statisticii moderne. De exemplu, se ştie faptul că prin
aruncarea a două zaruri este cu mult mai pu in probabil să apară numărul 12 - decât, spre
exemplu, numărul 8. Motivul este simplu - există un singur mod, în care se poate forma
numărul 12: cele două zaruri trebuie să cadă, astfel încât, fiecare să indice cifra 6. Dar numărul
8 se poate forma, în cele mai diferite moduri: 4 şi 4, 3 şi 5, ori 2 şi 6. Galileo a fost unul dintre
cei dintâi care au calculat probabilită i în jocurile care implicau zaruri.
Ideile originale relativ la forma acestei curbe de distribu ie au fost expuse în anul 1733
de către matematicianul francez Abraham De Moivre (1667 - 1754). Celelalte nume, asociate
55
Mihai ANIŢEI
dezvoltării teoriei curbei de distribu ie, au fost cel ale lui Pierre Simon de Laplace (1749 - 1827)
şi al lui Karl Friedrich Gauss (1777 - 1855). Curba îşi primeşte, astfel, numele tipic de curba
gaussiană, sau - uneori - curba normală.
Francis Galton (1822-1911) s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a construit o
carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa cuprinde publica ii de
popularizare, dar şi publica ii de specialitate, peste trei sute de titluri, ce acoperă o variată sferă
de subiecte.
Datorită călătoriilor sale Galton a dezvoltat un pătrunzător interes pentru cercetarea
vremii, devenind unul dintre pionierii meteorologiei. El a schi at unele dintre primele hăr i
sinoptice şi a descoperit importan a gradien ilor de înaltă şi joasă presiune în predic ia
meteorologică. A fost interesat în mare măsură de instrumenta ia ştiin ifică inventând diverse
astfel de instrumente. Galton a fost, de asemenea, un pionier al ştiin ei utilizării amprentelor
drept mijloc de identificare. Cu toate acestea, el este cel mai bine cunoscut, pentru dezvoltarea
noilor tehnici statistice care şi-au găsit o largă aplicare în cadrul psihologiei.
Contribu iile adese de Galton teoriei şi practicii măsurării au influen at cercetarea
experimentală a problemelor investigate de către psihologi prin dezvoltarea şi utilizarea unor
concepte statistice, cum ar fi valoarea medie sau procentul.
Ideile originale ale lui Galton referitoare la conceptele de regresie şi corela ie au apărut
ca urmare a interesului său pentru problema eredită ii. El a folosit diagrame de împrăştiere,
pentru a caracteriza rela ia, dintre înăl imea părin ilor şi înăl imea copilului lor, la vârsta adultă.
În primele sale lucrări, Galton a fost interesat de corela iile ce se puteau stabili între trăsăturile
fizice (înăl ime, greutate, circumferin a capului) şi a introdus termenul de valoare medie a unei
distribu ii, o măsură importantă contemporană a tendin ei centrale. El a apelat la func iile de
reparti ie, intoducând termenul de func ie de distribu ie, deşi conceptul nu era nou.
Psihologia a fost puternic influen ată de apari ia noilor tehnici de măsurare şi
metodelor de analiză. Francis Galton a fost recunoscut ca pionier în studiul diferen elor
interindividuale. Înaintea publicării căr ii „Originea speciilor“ de către Darwin, diferen ele
dintre indivizi erau atribuite unor diferen e de voin ă. Galton considera că diferen ele dintre
oameni, sunt foarte mari şi în mare parte sunt înnăscute. El a demonstrat că muzicienii provin
mai ales din familii de muzicieni, judecătorii din familii de judecători, poe ii din familii de
poe i, comandan ii militari din familii de comandan i şi aşa mai departe. În opinia lui Galton,
diferen ele de memorie, de abilitate matematică, muzicală, ori literară etc. sunt aspecte care se
pretează investiga iilor ştiin ifice, dschizând calea investiga iei psihologice.
Utilizarea pe scară tot mai largă a statisticii sociale a reprezentat în secolul al XIX-lea o
importantă evolu ie spre constituirea unei ştiin e psihologice. Evenimente care mai înainte,
fuseseră considerate drept simple capricii, sau privite ca acte de voin ă ori ca ac iuni ale lui
Dumnezeu, puteau fi de acum interpretate într-un context naturalist.
2.3. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanism şi

cuantificare
Naturalismul, privit ca o doctrină filozofică, afirmă că procedurile şi legile ştiin ifice

sunt aplicabile tuturor fenomenelor şi presupunea că toate evenimentele care se produc în lume
au o istorie, posibil de în eles în termenii unor for e identificabile. O caracteristică definitorie a
perioadei moderne este contrastul dintre abordarea naturalistă şi teoriile mai vechi în care
predominau interpretările supranaturale. Viziunea evolu ionistă şi cea naturalistă asupra
afec iunilor mintale a jucat un rol crucial în fundamentarea psihologiei ca ştiin ă. Dintre aceste
teorii, cea mai importantă a fost teoria evoluţiei organice.
56
Mihai ANIŢEI
Comte de Buffon a fost unul dintre primii savan i interesa i de istoria dezvoltării
indivizilor. Buffon a scris despre dezvoltarea intrauterină, copilărie, pubertate şi vârstă înaintată
şi a furnizat date despre creştere, vorbind despre importan a unei alimenta ii sănătoase în
perioada infantilă. El era de părere că ar exista o rela ie între perioada de timp necesară unui
organism ca să se dezvolte şi durata de via ă a acelui organism.
Erasmus Darwin (1731 - 1802), doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles Darwin, a
avut contribu ii importante la teoria evolu iei organice. El considera că procesele naturale au
evoluat din momentul crea iei fără vreo interven ie divină. Darwin credea că existen a
plantelor a precedat-o pe cea a animalelor şi că toate animalele au evoluat din acelaşi material
organic de bază. El respingea ideea conform căreia ar fi existat origini diferite pentru fiecare
specie. Mecanismul evolu iei, după Erasmus Darwin, constă în moştenirea caracteristicilor
dobândite. Astfel, o caracteristică dobândită ce s-ar dezvolta dintr-o necesitate (de exemplu, o
blană lungă ar apărea în urma nevoii de căldură într-un climat rece) ar fi transmisă urmaşilor.
Viziunea lui Darwin referitoare la mecanismul evolu iei a fost o sursă majoră de controverse,
dar şi o concep ie care va prevala de-a lungul unei lungi perioade de timp atingându-şi apogeul
prin opera lui Jean - Baptiste Pierre Antoine de Monet Lamarck.
Biologul francez Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) este cunoscut pentru o teorie
timpurie a evolu iei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei nevertebratelor. Lamarck
considera că speciile sunt de fapt construc ii umane bazate pe nevoia umană de scheme
clasificatorii convenabile; plantele sau animalele din natură fiind pur şi simplu etape ale unui
proces în desfăşurare. Fiecare individ poate fi diferit de strămoşii săi, iar urmaşii lui pot dobândi
alte caracteristici diferite în scopul adaptării la mediu.
Un aspect controversat al teoriei lui Lamarck a fost mecanismul evolu iei propus de el.
Lamarck credea că schimbările survenite în mediu aveau un impact profund asupra nevoilor
organismelor vii. Odată ce o necesitate este creată, anumite mecanisme adaptative sunt puse în
func iune. Caracteristicile noi, astfel dobândite, sunt transmise pe linie genetică urmaşilor.
Charles Darwin (1809-1882) a adus argumente biologice solide avansând un model de

mecanism al evolu iei acceptat de către comunitatea ştiin ifică. Din tinere e a manifestat interes
pentru ştiin ele naturii şi preferin a pentru a organiza şi a colec iona. Cunoştiintele sale despre
păsări, despre via a plantelor şi despre fauna marină erau de asemenea vaste. Interesul lui pentru
antropologie reiese din noti ele luate cu ocazia călătoriilor şi reflectă o combina ie între
interesul de natură ştiin ifică, şi cel de natură umanitară. Abordarea evolu ionistă începea să
capete formă în gândurile consemnate de către Darwin, pe măsură ce el acumula noi experien e
legate de popula iile unor insule ciudate, sau de via a plantelor şi a animalelor. Abordarea
evolu ionistă a vie ii se baza pe interpretarea unei vaste experien e de teren, înso ită de o
cantitate apreciabilă de date geologice, botanice, zoologice, sau antropologice. În fiecare
moment rolul mediului ambiant în a modela formele de via ă îşi croia drum în gândirea lui
Darwin.
Cum func ionase evolu ia? Care fusese mecanismul ei? În jurnalul său de călătorie nota
cu răbdare toate observa iile încercând să traseze parcursul evolutiv pe baza celor observate. În
Insulele Galapagos Darwin întâlneşte unul dintre cele mai adecvate laboratoare naturale ale
lumii pentru studiul asupra modificării speciilor. La întoarcerea în Anglia, Darwin a început
analiza şi clasificarea numeroaselor colec ii de plante şi de animale, pe care le adusese cu el din
călătorie. A expus rezultatele ob inute în cadrul multor articole ştiin ifice şi căr i. Primele sale
lucrări publicate, cu mult înaintea faimoasei sale lucrări „Originea speciilor“ s-au bucurat de
succes şi apreciere în cercurile ştiin ifice şi i-au adus o reputa ie de eminent om de ştiin ă al
zilelor sale.
In 1858, Alfred Russel Wallace (1823 - 1913), biolog englez, i-a trimis lui Darwin un
manuscris aşteptând comentariile acestuia înainte de a-l trimite unui editor. Manuscrisul
57
Mihai ANIŢEI
clarifica aspectele teoriei evolu iei prin intermediul selec iei naturale. Ideile erau în mare parte
aceleaşi cu cele ale lui Darwin deoarece Wallace, ca şi Darwin, se inspirase din eseul lui
Malthus despre popula ie. Aspectele esen iale ale teoriei sunt următoarele: toate popula iile
diferitelor specii tind să producă mai mul i indivizi decât pot supravie ui; în interiorul oricărei
popula ii de indivizi are loc o luptă pentru supravie uire, dar există varietă i care au şansa de a fi
mai bine adaptate pentru supravie uire decât altele; indivizii mai bine adapta i vor transmite
urmaşilor avantajele genetice, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru indivizii mai pu in dota i
pentru supravie uire. În acest mod, se realizează o selec ie naturală, atât pentru supravie uire,
cât şi pentru extinc ie.
Au existat numeroase dovezi în sprijinul acestei teorii şi s-a presupus că într-un timp
suficient de lung, astfel de modificări ar putea conduce la formarea de noi specii. Unele aspecte
ale teoriei au fost puse sub semnul întrebării, cum ar fi presupunerea că orice schimbare nu ar
putea avea loc decât în mod gradual. Principiile generale de bază ale teoriei au constituit o parte
integrantă a biologiei de când a fost publicată lucrarea „Originea speciilor“.
Lucrările lui Darwin au încurajat dezvoltarea psihologiei comparate. La scurt timp
după apari ia „Originii speciilor” a crescut considerabil interesul pentru studiul asemănările
dintre animale şi fiin ele umane. Subiectul a devenit foarte popular, constituind subiectul a
numeroase articole apărute în publica ii de specialitate, dar şi în publica ii culturale sau de
divertisment. Articolele investigau o gamă largă de subiecte uneori de-a dreptul hilare de genul:
capacită ile mentale ale elefantului (Hornday, 1883); inteligen a furnicilor (Romanes, 1881);
rolul reginei la furnici şi la albine (Wheeler, 1906); formarea deprinderilor la broasca estoasă
(Yerkes, 1900); copiii şi maimu ele (Buckman, 1895); ori moralitatea la animale (Leuba, 1928).
Mare parte a articolelor apărute în acea vreme aveau caracter pur anecdotic fiind mai mult
relatări subiective venite din partea posesorilor sau iubitorilor de animale. Pe lângă aceste
„povestioare” au apărut şi articole serioase scrise de specialişti devota i studiului psihologiei
comparate. Dintre aceşti specialişti se eviden iază George John Romanes (1848 - 1894), un
biolog englez care s-a inspirat din lucrarea „Originea speciilor“, a lui Darwin. Eforturile lui
Romanes s-au îndreptat către posibilitatea întemeierii unei psihologii comparate, dar a fost
criticat pentru că şi el se folosea de relatări individuale referitoare la faptele remarcabile ale
unor animale. Romanes era perfect conştient de necesitatea stabilirii unor principii generale
riguros definite, din păcate nu a reuşit să impună acest lucru lucrărilor sale care au fost acuzate
de exces de anecdotic, antropomorfism cu o notă de senza ional.
Teoria lui Darwin a avut un impact major asupra psihologiei dezvoltării. Ca urmare a
publicării lucrării „Originea speciilor“ apare o mişcare consacrată studiului copilului ai cărei
promotori sus ineau teoria evolu ionistă.
Studiul dezvoltării copilului, asemeni noii psihologii comparate, a stârnit, cum era de
aşteptat, interesul public, copilul devenind „obiect de studiu” de importan ă majoră. Accentul
pus de către Darwin pe supravie uire şi adaptare sau pe for a modelatoare a mediului ambiant, a
jucat un rol important în definirea principiilor psihologiei copilului. După Darwin, frontierele
psihologiei s-au extins. Studiul detaliat al proceselor senzoriale a fost completat de o psihologie
mai practică, interesată de educa ie, de locul de muncă, de casă şi de acele institu ii şi
împrejurări ce pot influen a adaptarea.
Herbert Spencer (1820-1903) a fost unul dintre cei mai entuziaşti sus inători ai
evolu ionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate acestea, teoria sa a
avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza faptului că a fost considerată prea
speculativă. Odată cu publicarea căr ii lui Darwin „Originea speciilor” în 1859, evolu ia
devenea fundamentul, principiul unificator pe baza căruia Spencer a căutat să edifice filozofia,
psihologia şi ştiin ele naturale. El a abordat în lucrările sale subiecte de psihologie, sociologie,
biologie sau etică punând întotdeauna accentul pe progresul de la simplu către complex. La fel
58
Mihai ANIŢEI
ca şi la Darwin, teme ca adaptarea, supravie uirea celui mai potrivit sau continuitatea se
regăseau permanent în scrierile lui Spencer.
Perspectiva naturalistă extinsă asupra unor arii de subiecte cum ar fi originea vie ii sau
natura şi originea problemelor emo ionale a dus la crearea unui climat intelectual favorabil
dezvoltării psihologiei. Psihologia a luat naştere ca discilplină formală într-o epocă de reformă
umanitară urmând direc ia stabilită de teoriile revolu ionare ale lui Darwin, în contextul
intelectual rezultat din răspândirea naturalismului.
59
Mihai ANIŢEI
PSIHOFIZICA-NOUA PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA
Conţinuturi:
Psihofizica şi rela ia între subiectiv şi obiectiv
Reprezentan i marcan i ai psihofizicii şi studiile ştiin ifice ce au revolu ionat psihologia
Obiective:
3. Prezentarea momentului crucial al apari iei psihofizicii
4. Prezentarea contribu iei întemeietorilor psihofizicii la apari ia noii psihologii
experimentale
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
3.1. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv
Termenul de psihofizică se referă la studiul rela iei care se stabileşte între proprietă ile
fizice ale stimulilor şi efectul psihologic al acestora în plan subiectiv intern. Începuturile
psihologiei au fost caracterizate de specula ii şi incertitudini în vederea naturii rela iei dintre
obiectele din lume şi percep ia umană a acestora. Psihofizica implică studiul proprietă ilor fizice
ale stimulilor şi efectul acestora în plan subiectiv intern. De exemplu, o serie de unde sonore
poate fi măsurată prin vibra ii şi frecven e. Termenul de hertz este folosit ca şi termen
interna ional ce este egal cu un ciclu pe secundă. Cu ajutorul unui echipament adecvat, se poate
prezenta o serie cu caracteristicile sale fizice. Una dintre cele mai importante descoperiri este că
există anumite valori la ambele extremităţi care nu se pot înregistra în experienţa
subiectivă. În privin a undelor sonore, o persoană tânără poate recepta între aproximativ 20 Hz
şi 20000 Hz. Cu alte cuvinte, există praguri ale tonalită ilor înalte şi joase. Măsurarea acestor
praguri ne aduce o deschidere mică a lumii subiective interne. O parte a cercetătilor timpurii din
domeniul psihofizicii se îndreptau spre cercetarea pragurilor înalte şi joase a tuturor
modalită ilor senzoriale. Astfel de praguri au fost definite din punct de vedere opera ional ca
intensită i minime sau maxime înregistrate de un stimul care este detectat în 50% din cazuri.
Un alt tip de prag a fost cel diferen ial adică, intensitatea minimă diferen ială a
stimulului care este detectat în 50% din cazuri. De exemplu, un obiect poate stimula suprafa a
pielii subiectului cu doar două puncte ale unui aparat numit esteziometru. Subiectul, în
anumite condi ii, poate să detecteze prezen a unei singure senza ii, chiar dacă ambele puncte ale
aparatului ac ionează asupra pielii. Cel care realizează experimentul trebuie să ob ină cele două
praguri (distan a la care sunt detectate ambele puncte, nu doar unul). S-a observat că există
zone relativ insensibile (spatele, coapsa) unde cele doua praguri pot atinge chiar mai bine de 40
mm. La cealaltă extremă, limita poate fi de doar 1 mm într-o zonă sensibilă (vârful limbii sau al
degetelor).
60
Mihai ANIŢEI
O contribu ie importantă în psihologie a fost adusă în momentul în care s-a realizat o

fuziune a metodelor care ajutau în elegerea anumitor procese psihice. Limitele experimentelor
posibile într-o singură dimensiune au putut fi stabilite pentru fiecare din sim uri prin aplicarea
legilor pragurilor absolute. Psihofizica timpurie a reprezentat o provocare pentru realismul naiv
pentru că a demonstrat existen a unor valori măsurabile ale stimulilor care se aflau la nivelul
pragului inferior sau superior al conştiin ei. Cum fost ilustrat cu ajutorul estesiometrului, există
şi valori ale stimulilor care nu se pot măsura fără ajutorul sim urilor. De fapt unele valori ale
stimulilor trebuie să fie foarte ridicate pentru a putea fi înregistrate. Studiile în domeniul
psihofizicii au descoperit rela ii legice existente între proprietă ile fizice ale stimulilor şi efectul
acestora în plan subiectiv intern. Descoperirea acestor rela ii a dus la aflarea unei modalită i de
în elegere a proceselor psihice. O ştiin ă a min ii a devenit mai mult decât un vis. Descoperirea
acestei legături între proprietă ile fizice ale stimulilor şi efectul lor în plan mintal intern a
provocat chiar şi teoria extremistă a solipştilor. Astfel de descoperiri au arătat că experien ele
noastre sunt legate de lumea fizică în mod legic şi că este necesară stabilirea diferen elor
interindividuale. Începuturile formale şi sistematice ale psihofizicii se găsesc în lucrările
psihologului german Ernst Heinrich Weber (1795-1878) şi ale fizicianului-filozof Gustav T.
Fechner (1801-1878).
3.2. Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat

psihologia
Ernst Heinrich Weber(1795-1878) şi-a desfăşurat cercetările în domeniile anatomiei,

psihologiei, fizicii şi biologiei. Împreună cu fratele său a descoperit inhibarea inimii ca urmarea
a stimulării zonei periferice a nervului. În 1826 Weber şi-a concentrat eforturile în studiile
asupra sim urilor pielii şi a muşchilor. Lucrarea sa de pionierat în acest domeniu s-a finalizat cu
o lucrare considerată clasică în psihologia experimentală, lucrare ce poartă titlul „Sim ul tactil” .
Weber a utilizat tehnica celor două praguri pentru a eviden ia sensibilitatea cutanată.
Sensibilitatea variază în func ie de partea corpului care este supusă stimulării. În cadrul
experimentelor desfăşurate, Weber a observat că noi suntem mai pu in sensibili dacă cele două
puncte ale aparatului sunt aplicate longitudinal decât dacă sunt puse perpendicular. A descoperit
că sensibilitatea este crescută în anumite zone ale corpului uman cum ar fi partea interioară a
buzei sau pielea din imediata apropiere. Weber a arătat că cele două puncte ale aparatului se
depărtează când sunt mutate pe suprafa a zonelor relativ insensibile. În contrast cu aceasta,
subiectul poate să simtă o contrac ie a celor două puncte dacă aceste sunt mutate pe deasupra
zonelor sensibile. Experimentul divergen ei celor doua puncte este cunoscut sub numele de
Iluzia lui Weber.
Weber a descoperit faptul că sensibilitatea scade când cele două puncte sunt aplicate
simultan şi creşte când sunt aplicate succesiv. În mod similar, perceperea diferen ei de greutate
a obiectelor este mai clară dacă obiectele sunt prezentate succesiv. La fel se întâmplă şi în cazul
perceperii diferen elor de temperatură.
Cercetările lui Weber asupra pragurilor au demonstrat că experien a subiectivă a
individului nu corespunde caracteristicilor stimulilor prezenta i într-un anumit experiment.
În urma diverselor experimente cu diferite valori ale stimulilor, Weber a observat rela ia
legică dintre greutatea standard şi cea comparată. Valoarea ce trebuie adăugată pentru a produce
o diferen a sesizabilă este o func ie a stimulării deja existente. Deci, un subiect poate remarca
diferen a dintre un borcan cu greutate standard de 50 g şi unul cu greutate comparată de 51g.
Apoi, i se cere subiectului să ridice un borcan care are o greutate de 100 g. Care este greutatea
necesară a borcanului pentru ca subiectul să detecteze diferen a? Borcanul pentru compara ie va
trebui să aibă o greutate de 102 g. Din nou, diferen a abia sesizabilă este este o func ie a
cantită ii stimulării deja existente. Weber a scris prima formulă prin intermediul căreia se face
legătura între lumea fizică şi cea psihologică:
61
Mihai ANIŢEI
∆S
──= K
S
Unde: S= cantitatea de stimul deja existentă

∆ S= cantitatea de stimul ce trebuie adăugată pentru a provoca o diferen ă
sesizabilă
K= constantă
Weber a pătruns într-o lume considerată de al ii ca fiind imposibilă. Evenimentele

psihologice pot fi studiate în rela ie cu valorile măsurabile ale stimulilor, procesele psihice
putând fi cuantificate, fapt pe care Immanuel Kant îl declarase imposibil de realizat.
Cercetările lui Weber au reprezentat puncte de plecare pentru alte studii efectuate în
legătură cu modalită ile senzoriale. Lucrările lui au fost o sursă de inspira ie pentru dezvoltarea
unor noi metode mai riguroase folosite în studiul pragurilor senzoriale.
Gustave Theodor Fechner (1801-1878) a fost interesat atât de domeniul filozofiei, cât
şi de cel ştiin ific. El a propus două modalită i opuse de în elegere a universului. Pe de o parte a
considerat fundamentele universului, incluzând fenomenele materiale, sub forma de materie
inertă, viziune materialistă pe care a numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte, a observat
că se poate porni şi de la premisa că materia organică are o componentă psihică, viziune numită
şi perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în experimentele
din domeniul psihofizicii.
În 1860, Fechner publică lucrarea „Elemente de psihofizică”, lucrare considerată de
importan ă majoră pentru psihologie, iar în 1876, publică „Vorschule der Aesthetic” în care
tratează abordarea experimentală a judecă ilor estetice. Aceste două lucrări au contribuit la
formarea psihologiei ca ştiin ă, iar metodele dezvoltate de Fechner au devenit metode
fundamentale ale psihologiei.
În urma cercetărilor, Fechner a descoperit că există o rela ie cuantică între stimuli şi
senza ii ajungând la concluzia că orice creştere conştientizată a intensită ii stimulului în plan
psihic este determinată de nivelul stimulării din plan fizic. Concluzia este acceaşi cu cea la care
ajunsese şi Weber.
Formula lui Weber l-a inspirat pe Fechner în a concepe o nouă formulă pentru
măsurarea senza iilor. Prin integrarea formulei lui Weber, Fechner a generat o nouă formulă:
E= k logs + C
Unde: E= senza ia
S= magnitudinea stimulului
k, c = constante
Formula exprimă faptul că intensitatea unei senza ii mintale este o constantă logaritmică
în raport cu stimulul. Dacă o serie mentală creşte în progresie aritmetică, seria stimulului creşte
în progresie geometrică. Această formulă este cunoscută sub denumirea de Legea lui Fechner.
Testarea legilor lui Weber şi Fechner în laboratoarele de psihologie ale vremii a dus la
construirea grada iilor senzoriale, cum ar fi cea a decibelilor pentru a se înregistra valorile
tonalită ilor auditive.
Metodele construite de Fechner au devenit parte integrantă a metodologiei psihologiei
experimentale. Importan a metodelor psihofizice vine din aplicabilitatea lor la o varietate de
probleme.
62
Mihai ANIŢEI
Metoda limitelor a fost utilizată, pentru început, de Delezenne în testele intervalelor de

unde sonore şi de către Weber în cercetările asupra greută ilor, atingerii, vederii. Constă în
prezentarea unui stimul standard alături de un stimul comparat de valoare mai mică sau mai
mare fa ă de cel standard aplicat atât în serii ascendente cât şi descendente. Această metodă se
foloseşte şi în cazul pragurilor absolute unde valori unice ale stimulului sunt prezentate în serii
ascendente şi descendente. De exemplu, unde sonore de 17, 18, 19, 20, 21 Hz pot fi prezentate
în serie ascendentă şi subiectul trebuie să spună care este momentul când a descoperit prima
undă. În serie descendentă, care începe deasupra pragului (25,24, 23, 22 Hz), sarcina subiectului
este să spună care este momentul când unda nu mai este auzită.
Metoda constanţei stimulilor cunoscută şi drept metoda cazurilor corecte sau incorecte.
Stimulii de compara ie sunt împerechea i cu un stimul standard în mod aleatoriu, iar sarcina
subiectului este să raporteze dacă stimulul de compara ie este mai puternic, egal sau mai slab
decât cel standard sau dacă este detectat sau nu. Pentru pragurile absolute, valorile stimulului la
limita superioară sau inferioară sunt prezentate în mod aleatoriu. Subiectul trebuie să spună doar
dacă stimulul este detectat sau nu. Metoda constan ei stimulilor evită anumite erori care sunt
asociate cu metoda pragurilor. De exemplu, erorile de obişnuin ă apar cel mai frecvent la seriile
gradate. Asemenea erori sunt eliminate când valorile comparate sunt amestecate.
Metoda erorii medii cunoscută şi sub denumirea de metoda ajustării, permite subiectului să
manipuleze activ un stimul de compara ie până ce se potriveşte stimulului standard. Prin
ajustarea, diferen a între stimulul de compara ie şi cel standard poate fi măsurată.
Rudolph Hermann Lotze (1817-1873) a fost autorul „Medizinische Psychologie

oder Physiologie der Seele” publicată în 1852, prima lucrare de psihologie fiziologică. Lotze a
fost interesat de diverse domenii ale psihologiei, dar nu a avut o abordare sistematică. Lucrarea
„Schi e de Psihologie” publicată în 1881, dezvăluie preocupările lui pentru subiecte cum ar fi
memoria, procesele inconştiente, psihopatologie sau procesele senzoriale. Lotze a rămas în
istoria psihologiei ca autorul teoriei percep iei spa iului, teorie ce a revolu ionat gândirea
ştiin ifică în domeniul psihologiei. Dezvoltând concep ia kantiană care sus inea că mintea
poate să discearnă rela iile spa iale într-o modalitatea a priori, Lotze a spus că percep ia spa ială
se dezvoltă şi în func ie de experien a subiectivă. Un stimul non spa ial specific cum ar fi o
anume intensitate a luminii poate crea un „semn local” sau un punct stimulat în ochi. Un obiect
extern poate avea diferite culori, suprafe e şi proiec ii, fiecare din ele determinând o anume
intensitate a strălucirii sau acel „semn local” prezent la nivelul retinei. Cu timpul, aceste
diferen e se stabilesc în aşa fel încât semnul local de pe retină pentru un anumit obiect este
diferen iat fa ă de semnul local pentru alt obiect. Aceste discriminări ale obiectelor devin puncte
de reper pentru perceperea adâncimii.
Lotze a insistat şi asupra rolului muşchilor în perceperea adâncimii. Semnele locale
pentru o mână întinsă sunt altele fa ă de acelea pentru o mână neîntinsă. El a observat că cei
care se nasc orbi îşi formează imaginea spa iului prin atingere dar avea îndoieli în legătură cu
faptul că spa iul perceput prin atingere de un nevăzător este acelaşi cu cel real. Această premisă
de discontinuitate radicală între informa iile date de doi analizatori diferi i a fost combătută mai
târziu de al i oameni de ştiin ă.
Hermann Von Helmholtz(1821-1894) a fost unul dintre cei mai importan i oameni de
ştiin ă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribu ii importante în fizică, psihologie, şi
fiziologie.
Helmholtz a respins ideea că for ele vitale ale energiei misterioase influen ează
procesele fizice sau psihice. El considera că toate modificările survenite în organism pot fi
explicate prin intermediul legilor fizice. Demonstrează că o simplă contrac ie a muşchilor poate
genera o creştere subtilă a temperaturii, energia totală pe o anumită perioadă de timp fiind
63
Mihai ANIŢEI
legată de modul în care organismul metabolizează mâncarea. Helmholtz considera că legea

conservării energiei se aplică organismelor vii la fel ca şi fenomenelor fizice şi nu există aşa
zise energii necunoscute care să activeze organismul uman. Psihologia, în viziunea lui
Helmholtz avea bază în fiziologie care, la rândul ei era fundamentată în fizică şi chimie.
Percepţia vizuală. Cea mai importantă lucrare a lui Helmholtz, Ghidul de optică fiziologică
reuneşte interesele sale pentru fizică, fiziologie şi psihologie. Se foloseşte de fizică şi fiziologie
pentru a descrie caracteristicile fizice ale luminii, lentilele cristaline, corneea, refrac ia ochiului,
mecanismele de acomodare şi retina. Din punct de vedere psihologic tratează subiecte precum
iluziile, percep ia adâncimii şi vederea colorată.
Lucrarea abordează şi domeniul opticii, Helmholtz fiind inventatorul oftalmoscopului,
instrument ce făcea posibilă examinarea retinei. În cadrul teoriei oftalmoscopului, Helmholtz
descrie fenomenul prin care lumina care ajunge la retină este atât absorbită cât şi reflectată. Cu
ajutorul instrumentului inventat de el s-au văzut pentru prima dată imagini şi detalii anatomice
ale retinei.
Abordarea empirică a lui Helmholtz în studiul percep iei a fost prezentată într-un articol
publicat în 1894 numit „Originea şi interpretarea corectă a impresiei sim urilor noastre”. Un
copil aude în mod repetat sunete asociate cu nume ale obiectelor din mediul înconjurător. În
urma acestor repetări se stabilesc legături puternice între sunete (cuvinte) şi obiecte făcând
posibile descrieri din ce în ce mai fine. Helmholtz spunea că, în timp devenim capabili să
desluşim cele mai subtile şi cele mai variate gânduri sau sentimente. Helmholtz a insistat asupra
conceptului de „deduc ie inconştientă” în percep ie. În opinia lui astfel de concepte se
construiesc prin intermediul ac iunii repetate de stimulare. Teoria lui Helmholtz este valabilă şi
astăzi cu variate aplica ii în cadrul testelor psihologice.
Vederea cromatică. Una dintre primele teorii naturaliste asupra culorilor a fost
elaborată de Aristotel în opinia căruia toate culorile rezultă dintr-un amestec de lumină şi
întuneric. Teoriile moderne asupra culorilor au fost dezvoltate de către Isaac Newton
(1642/1727) ale cărui lucrări de optică descriu proprietă ile luminii. Newton a eviden iat
fenomenul de dispersie a unui fascicol de lumină la trecerea acestuia printr-o prismă. Totodată
el a demonstrat că lumina albă apare când culorile dispersate se recombină prin lentila
convergentă. Demonstra ia lui Newton a contrazis teoriile vremii care sus ineau că lumina albă
era pură şi nu avea nici o culoare. În timp s-au descoperit lungimile de undă asociate diferitelor
culori. Oameni de ştiin ă s-au întrebat care este mecanismul ce stă la baza apari iei culorilor.
Răspunsul a venit din partea psihologului Thomas Young (1773/1829) care a spus că toate
culorile se produc prin variate combina ii de roşu, verde şi albastru (violet). El demonstrat
existen a a trei tipuri de structuri retiniene, fiecare dintre ele fiind sensibilă la una dintre culorile
primare. Culorile primare care intră în compozi ia surselor de lumină sunt diferite de cele care
intră în compozi ia pigmentului. Pentru pigment se iau culorile roşu, galben şi albastru. În prima
jumătate a secolului al XIX - lea, Helmholtz realizase deja experimente asupra combinărilor de
culori. El a fost în mod special interesat de descoperirea numărului minim de culori primare din
care se pot ob ine toate culorile spectrului. Pentru început el a contrazis teoria celor trei culori
primare, optând pentru cinci: roşu, galben, verde, albastru şi violet. Ulterior, Helmholtz acceptă
teoria tricromatică a lui Young, teoria fiind cunoscută sub numele de teoria Young-Helmholtz.
Acustica şi auzul. În lucrarea sa „Asupra senzaţiei undelor sonore” Helmholtz
expune teoria sa asupra auzului în încercarea de a identifica structurile fiziologice specializate
în perceperea înăl imii undelor sonore. El a presupus că fibrele din membrana urechii interne
vibrează la frecven e specifice în acord cu sursele externe, iar nervii specializa i sunt activa i de
fiecare înăl ime diferită. Helmholtz a avansat şi teorii care vizau timbrul sau calitatea sunetului.
El spunea că o înăl ime specifică, să zicem Do, sună diferit pe instrumente diferite datorită
armoniei sau a sunetelor secundare produse de caracteristicile structurale ale instrumentului.
64
Mihai ANIŢEI
Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) este considerat „părintele” psihologiei

experimentale moderne. În anul 1879 înfiin ează la Universitatea din Leipzig primul laborator
de psihologie experimentală. La nivel conceptual şi metodologic disciplină fusese fundamentată
de către Weber, Fechner şi Helmholtz, lipsea însă o persoană cu viziune şi cunoştin e în
domeniu care să străbată drumul sinuos al legalizării şi instituirii acestei noi discipline ca ştiin ă.
Wundt a avut viziunea, talentul, aptitudinile organizatorice şi entuziasmul necesare pentru a
transforma psihologia de până atunci într-o ştiin ă unanim acceptată şi recunoscută.
Două dintre cele mai importante căr i ale sale se intitulează Contribu ie la o teorie a
percep iei senzitive (1868) şi Studii asupra Psihologiei umane şi animale (1863). Apoi au urmat
volumele seriei clasice: Principii de psihologie fiziologică.
În 1879, Wundt a reuşise să pună bazele laboratorului de psihologie de la Leipzig. O
mare parte din echipamentul ini ial a fost procurat chiar de el însuşi. Până în decembrie 1879, se
realizaseră deja primele experimente şi într-un timp foarte scurt Wundt şi câ iva studen i ai săi
deveniseră subiec ii acestor cercetări.
In 1881 Wundt a publicat primul număr al revistei Studii de psihologie. Imediat numele
i-a fost schimbat în Studii de filozofie pentru a nu se crea confuzie între aceasta şi o altă revistă
de parapsihologie care de asemenea purta numele de la Studii de psihologie. Revista lui Wundt
constituia suport pentru lucrările de cercetare desfăşurate în laboratorul de la Leipzig.
Şi-a dedicat ultimii ani din via ă studiului psihologiei socioculturale, fiind autorul a zece
volume cuprinzând dezbateri pe teme de antropologie, psiholingvistică, psihologia
criminalisticii, psihologia religiei, personalitate şi psihologia socială.
În cartea sa Principii de psihologie fiziologică Wundt abordează problema evolu iei
func iilor psihice. El considera că limitele inferioare ale func iilor psihice sunt eviden iate prin
intermediul mişcărilor voluntare, demonstrând că mişcările voluntare, spre deosebire de reflexe
şi func ii vegetative sunt variate pentru a se adapta diferitelor condi iilor şi sunt conectate la
sim urile deja dezvoltate (Wundt 1910/1969, pag 28). În opinia lui originea proceselor psihice
este de fapt aceeaşi cu originea vie ii în sine.
O altă caracteristică a viziunii lui Wundt asupra filozofiei şi psihologiei este spectrul
larg al acesteia. Viziunea lărgită a lui Wundt în privin a psihologiei a fost demonstrată de
varietatea de metode folosite în cercetările experimentale. Este adevărat că o importantă parte
din studiile de laborator pentru care este cunoscut, se bazează pe metoda introspec iei; dar
Wundt a fost deschis în a recunoaşte şi a folosi şi alte metode, printre care se numără şi metoda
observa iei De asemenea, el a recunoscut metodele istorice utilizate în arheologie şi geologie. În
munca sa de laborator, Wundt a pus mare accent pe măsurători precise şi pe validitatea
rezultatelor.
Numele pe care Wundt l-a preferat pentru întreg sistemul era cel de voluntarism. El
specifică că voluntarismul nu este acelaşi lucru cu liberul arbitru. Wundt a clarificat acest lucru
în Etică (1892/1901) spunând: „pentru a putea fi liber, o ac iune trebuie să fie voluntară”. Nu
trebuie considerat însă că toate ac iunile noastre sunt libere, voin a nu reprezintă o condi ie
suficientă pentru libertate. Psihologia voluntaristă pune accent pe cauzalitatea psihologică.
Wundt nu a exclus influen a anumitor materiale subliminale sau existen a unor cauze biologice
care influen ează luarea deciziilor. Într-un anume sens Wundt dă întâietate experien ei şi acelor
for e care influen ează procesul decizional. În opinia lui, psihologia studiază acele experien e şi
comportamente implicate în procesul de adaptare la mediu.
Cercetările desfăşurate de Wundt în laborator au fost limitate în func ie de capacitatea
echipamentului existent la momentul respectiv. Scopurile laboratorului erau destul de modeste,
dar cercetarea ştiin ifică nu puteau fi compromisă.
Wundt a descoperit că stimularea simultană a nervilor adiacen i are efecte mixte asupra
activită ii de reac ie. Aceasta poate avea efecte de excita ie sau inhibi ie. Wundt a definit
senza ia ca element al conştiin ei. În plus fa ă de senza ii există percep ii şi idei. El a notat că
termenul general percepţie se referă la combinările dintre impresia exterioară de sim uri (un
65
Mihai ANIŢEI
obiect de o anumită culoare şi formă poate fi numit măr). O idee, se referă în general la
combinări care pot veni din memorie sau din asocieri anterioare. Wundt a problematizat
veridicitatea distinc iei între idee şi percep ie. Asocierile şi apercep iile sunt exemplifiate de
distinc ia între memoria voluntară şi memoria involuntară. Wundt (1912/1973) spunea că în
memoria involuntară, cuvintele sunt „legate unele de altele prin simpla asociere. În conştiin a
copilului ele nu formează un tot unitar”. Asocierile se realizează ca urmare a răspunsul imediat
la anumi i stimuli din mediul înconjurător. O simplă serie de cuvinte cum ar fi şcoală, casă,
grădină, a construi, pietre, pământ, tare, moale, lung, a vedea, recoltă, ploaie, a se mişca, durere
ilustrează exemple de asocieri.
Teoria tridimensională a emoţiei. În plus fa ă de problema conceptelor cognitive cum
ar fi senza ia, percep ia, ideile, asocierile, apercep iile, Wundt a fost interesat şi de emo ii.
considera că emo iile nu trebuie neglijate în cercetarea ştiin ifică deoarece ele sunt implicate şi
în alte procese psihice cum ar fi memoria, imagina ia, percep ia şi gândirea. Emo iile sunt
cuprinse în cadrul proceselor psihice mai complexe, cum ar fi apercep ia. Cu ajutorul metodei
introspec iei, Wundt a identificat 3 dimensiuni fundamentale ale emo iilor: plăcere şi durere,
relaxare şi încordare, excitare şi linişte. Anumite senza ii sunt rezultate ale unor emo ii
specifice. Rareori se întâmplă ca emo iile să fie izolate, ele se combină şi formează un tot unitar.
Deci, o anumit senza ie poate fi plăcută sau energizantă sau plăcută şi relaxantă. Sunt posibile
diferite combinări. Aşa numitele emo ii de bucurie sau speran ă reprezintă emo ii plăcute având
un anume con inut cognitiv. Frica sau mânia pot reprezenta emo ii de încordare, neplăcute care
au, de asemenea, un anumit con inut cognitiv.
Sub îndrumarea lui Wundt laboratorul a cunoscut o dezvoltare deosebită devenind
model pentru alte universită i din lume.
66
Mihai ANIŢEI
STRUCTURALISMUL ŞI FUNCTIONALISMUL
Conţinuturi:
4.6. Structuralismul-Edward B. Tichener
4.7. Func ionalismul şi rolul său în psihologie
Obiective:
4. Prezentarea structuralismului şi a contribu iei sale în psihologie
5. Prezentarea func ionalismului şi a contribu iei sale în psihologie
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
4.1. Structuralismul
Edward Bradford Tichner (1867-1927) discipol al lui Wundt, a adus psihologia

experimentală ştiin ifică în Statele Unite. Prin urmare, există similitudini între psihologia lui
Wundt şi cea a lui Titchner, dar există şi anumite diferen e.
După formarea laboratorului de psihologie experimentală la Leipzig, a existat o creştere
considerabilă a interesului pentru această nouă disciplină. În câ iva ani, existau deja noi cursuri,
laboratoare, şi programe doctorale atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Americii.
Titchner şi-a denumit sistemul său teoretic structuralism. Asemănător altor sisteme,
structuralismul a îmbră işat o metodologie specifică, a elaborat defini ii şi a propus solu ii.
Titchner a eviden iat legături între ştiin ele exacte şi psihologie. Dorin a sa era de a conferi
statul de ştiin ă psihologiei pe modelul celorlalte ştiin e.
Ştiin a, conform părerii lui Titchner, are la bază experien a. Fără experien ă nu există
cunoaştere. Ştiin a caută permanent răspunsuri la trei întrebări: ce, cum şi când? Prima
problemă a psihologiei a fost să identifice elementele fundamentale ale experien ei, la fel cum
prima sarcină a ştiin elor exacte a fost identificarea elementele bazale. Cea de-a doua sarcină
este să descrie modalită ile prin care se combină acele elemente.
Metodologia psihologică în viziunea lui Tichner, nu ar trebui să fie diferită fa ă de
metodele utilizate de celelalte ştiin e. Toate cercetările încep cu observarea fenomenelor
considerate obiect de studiu pentru o anumită ştiin ă. Pentru ca o observa ie să fie ştiin ifică,
este important ca aceasta să poată fi izolată, variată şi repetată. De exemplu, stimularea unui
anumit bloc receptor situat pe limbă cu o anumită substan ă, poate produce un răspuns specific.
Poate că subiectul declară că a sim it un gust dulce. Să presupunem că receptorul poate fi izolat,
substan a poate fi variată şi răspunsul poate fi izolat iar stimulul poate fi repetat. Observa ia, în
acest caz, este o variantă a introspec iei, dar în viziunea lui Titchner, nu trebuie ca aceasta să fie
văzută ca fiind total diferită de introspec ie.
67
Mihai ANIŢEI
De vreme ce metoda lui Titchner se limita la introspec ie, s-ar putea crede faptul că
psihologia în viziunea lui, avea un spectru limitat. Introspec ia a fost acuzată că arată în mod
superficial elementele min ii individuale şi că suntem prinşi într-un anume solipsism. Titchner
cunoştea această problemă şi a încercat să diversifice metodele folosite în studiul fenomenelor
psihice.
Titchner considera că psihologii trebuie să realizeze numeroase analogii. Deşi noi avem
acces direct doar la experien a noastră, un anume tip de comportament (expresia de frică) la altă
persoană se poate interpreta în baza propriei noastre experien e cu acel comportament. Viziunea
sa asupra spectrului psihologiei, era atunci mult mai largă decât ce ar putea deriva dintr-o
defini ie a sa a psihologiei ca experien ă umană dependentă de experien ele individului. În timp
ce sistemul lui Titchner evolua, el a devenit conştient de importan a studiului diferitelor tipuri
de conştiin e.
Titchner considera procesele mentale drept „ferestre” ale min ii. În primul rând, Titchner
a dorit să identifice elementele care stăteau la baza fiecărui sim în parte. Deşi studiul sim urilor
a ocupat un loc central în sistemul lui Titchner, el şi-a îndreptat aten ia înspre alte două
procese: imaginile şi trăirile afective. Senza iile au fost privite ca elemente ale percep iei, în
vreme ce imaginile ai fost privite ca elemente ale ideilor, amintirilor şi gândurilor. Afectele au
fost tratate ca procese elementare ale emo iilor.
Pe lângă clasificarea şi identificarea elementelor constitutive simple, Titchner, considera
că e necesar ca psihologul să descopere atributele proceselor elementare. De exemplu, el
remarcase că toate senza iile au cel pu in patru atribute: calitate, intensitate, claritate, durată.
Calitatea este cea mai importantă proprietate a senza iilor- salitatea, dulcea a, roşea a, etc.
Intensitatea se referă în mod simplu la faptul că senza ia există cu o anume cantitate şi putere.
Claritatea se referă la gradul de distingere sau transparen ă a unei senza ii. Durata se referă
desigur la un atribut temporal.Titchner de asemenea a considerat că acestor patru atribute li se
pot asocia şi imagini.
Sistemul lui Titchner punea accentul pe importan a experimentelor de laborator şi pe o
metodologie riguroasă. Cursurile aveau întotdeauna o bază practică. În mod normal, el făcea o
demonstra ie de laborator aducând întotdeauna elemente de noutate. Le făcea studen ilor o
scurtă prezentare a experimentului şi le spunea care erau materialele necesare pentru acesta. În
continuare descria procedura pe care aveau să o utilizeze.
Titchner a fost interesat de problema aten iei. A făcut distinc ia între aten ia voluntară şi
involuntară. A numit aten ia involuntară primară şi pe cea voluntară secundară. Ambele
reprezintă tipuri de conştiin a în stadii diferite de dezvoltare.
Aten ia primară conform lui Titchner (1915) este „o aten ie pe care o oferim
necondi ionat şi nu o putem opri” (pag 268). Este declanşată de stimuli puternici, noi, spontani
deci atributul intensită ii este suficient pentru a o activa.
Aten ia secundară presupune concentrarea asupra unui obiect care nu ar atrage aten ia în
mod normal. Astfel el considera ca „aten ia secundară este aten ia în condi ii dificile, în fa a
concuren ilor, aten ie fără distragere” (pag 272). Deci, aten ia secundară se asociază cu un grad
mult mai mare de dezvoltare. Copilul este capabil de aten ie involuntară în mod curent, dar nu şi
de cea voluntară.
Titchner considera că înainte de cercetarea lui Hermann Ebbinghaus, studiul
experimental asupra asocierilor a fost confundat datorită unor interpretări eronate date anterior.
În viziunea lui Titchner, doar simpla analiză a asocierilor fără a în elege întreg procesul este
nerelevantă. De asemenea el a argumentat că şi cunoştin a noastră în acest domeniu este limitată
până la momentul în care va fi posibilă cercetarea fiziologiei asocierilor.
Cea mai discutată teorie asupra naturii emo iilor în vremea lui Titchner era una
paradoxală promovată de William James (1884) şi sus inută de Carl Lange (1884). Sub
denumirea de teoria James-Lange a emo iei, era vorba despre dependen a emo iei de sistemul
vasomotor. Conform acestei teorii noi sim im emo ii cum ar fi frica, mânia, dragostea datorită
68
Mihai ANIŢEI
unor fenomene ce se petrec în organismul nostru (contrac ii musculare, adrenalină, puls crescut,
etc. care se interpun între un proces mintal şi altul. Folosind un exemplu dat şi de James, vedem
un urs, fugim şi ne e frică. Experimentarea emo iei este produsul fugii şi a multiplelor
evenimente care o acompaniază. Spunem despre această teorie că este paradoxală deoarece
contrazice ideea logică cum că vedem ursul, ne e frică şi abia după aceasta fugim.
Titchner considera că în anumite cazuri, instinctele sunt în mod automat legate de afecte,
pozi ie pe care James a acceptat-o. Asemenea afecte apar în condi ii de mediu care se pot asocia
şi cu stări organice. Afectele se pot asocia şi cu amintiri sau imagini. Deci, conform lui
Titchner, producerea emo iei poate avea mai multe cauze. Titchner (1915) spunea că
sentimentul „reprezintă ultimul nivel al dezvoltării mintale din punct de vedere afectiv, la fel
cum gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de dezvoltare ale zonei senza iilor şi imagina iei”
(pag 499). Un sentiment este mult mai complex decât o emo ie; include discriminare, o
dimensiune critică, premise diferite, etc. De exemplu, dacă patriotismul se numeşte sentiment,
include emo ii dar şi tensiuni. Care este rela ia dintre loialitate fa ă de stat, na iune şi umanitate?
Ce reprezintă un simbol? Deci, sentimentul implică emo ii dar este o manifestare mai
complicată a dimensiunii afective.
Titchner a identificat trei procese psihice elementare: senza ia, imagina ia şi
afectivitatea. Afectivitatea era ini ial privită ca fiind compusă din emo ii. Pe măsură ce teoria lui
Titchner se dezvoltă, rela ia dintre afect şi emo ie devine din ce în ce mai problematică. În
ultimii ani Titchner s-a depărtat de conceptul elementelor şi gândea în termeni de experien ă şi
dimensiune. Imaginile, senza iile, emo iile nu sunt ultimele dimensiuni ale experien ei ci doar
elemente abstracte care se pot găsi doar prin disec ie sau discriminare.
Deşi sistemul său original nu rezistat, atitudinea sa ştiin ifică riguroasă a fost remarcată
de psihologi. Este de asemenea foarte interesant faptul că în ultimii ani Titchner începuse să
în eleagă independen a psihologiei de fiziologie. Aceasta se poate să fi determinat şi al i
psihologi să aibă încredere în noua disciplină, psihologia.
4.8.Funcţionalismul şi rolul său în psihologie
Func ionaliştii erau interesa i atât de ştiin ă fundamentală cât şi de aplica iile acesteia în
via a reală. Func ionalismul a luat naştere într-un context pluralist-pragmatic şi radical-empirist
de unde a rezultat o atitudine mai deschisă şi mai flexibilă în rela ia cu obiectul de studiu. A
prezentat mai multe probleme interesante ce afectau viata de zi cu zi a oamenilor: problemele
creşterii copiilor, educa ia, îmbătrânirea, mediul de lucru şi tulburările emo ionale.
Func ionalismul nu a persistat ca o şcoala sau un sistem organizat de gândire, ci prin valorile şi
viziunile sale care au fost preluate de către şcolile ulterioare. Exista numeroase critici legitime
aduse func ionalismului. Una dintre cele mai comune critici este aceea ca pare vag. Într-adevăr,
studentul obişnuit poate să citească despre func ionalism şi apoi să întâlnească dificultă i în a
exprima despre ce este vorba în aceasta şcoala. Problema ar putea fi aceea ca studentul se afla
prea aproape de func ionalism ca să poată fi capabil să îl privească în ansamblu. Într-un sens
real, o mare parte din psihologia care s-a eviden iat în secolul XX poate fi privita ca fiind
func ionalistă.
O alta critica adusă func ionalismului este aceea că este selectiv şi deseori inconsistent
sau chiar incoerent. Este adevărat ca func ionalismul nu se realizează în cadrul unui sistem de
gândire îngust şi rigid. Libertatea care rezulta şi ambiguită ile inevitabile pot constitui surse ale
unor frustrări. Exemplele sunt abundente, dar am putea eviden ia ideea principală întorcându-ne
la abordarea func ionalistă a libertă ii şi determinismului. Mul i psihologi au luat pozi ii
limpezi şi lipsite de ambiguitate fa ă de această problemă. James credea cu putere într-o formă
limitată a liberului arbitru, dar s-a gândit ca se cuvine că oamenii de ştiin ă să necesite opera ia
legitimită ii în ariile de investigare.
69
Mihai ANIŢEI
Func ionalismul a fost de asemenea criticat pentru ignorarea unor probleme de baza şi
axarea exclusiv pe aplica ii. Este adevărat că func ionaliştii erau interesa i de aplica ii dar
valorificau de asemenea şi studiile de bază. Ceea ce ei respingeau era o psihologie bazata
exclusiv pe teorie. Accentul era pus de ei pe descoperirea unor fapte (ştiin a de bază) si pe
în elegerea a diferen ei pe care faptele o realizează (ştiin a aplicată). Unii psihologi au lucrat în
tradi ia ştiin ei de baza în timp ce al ii erau liberi sa experimenteze problemele vie ii de zi cu zi.
În urma realizărilor lui William James, G. Stanley Hall, şi func ionaliştilor din Chicago şi
Columbia, a existat o explozie virtuală a interesului pentru psihologia aplicată.
Cea mai importantă persoană din trecutul istoric al func ionalismului este psihologul şi filozoful
american William James.
William James (1842-1910) a pornit de la sensibilitatea sa fa ă de oameni şi problemele

lor. Ceea ce a rezultat a fost o filozofie validă doar în aparen ă, o filozofie unică prin
deschiderea fa ă de schimbare şi prin dorin a de a experimenta noi metode. Aceasta era o
filozofie bine integrată în specificul gândirii americane nefiind nici pesimistă, nici optimistă ci
în mare măsură practică.
James a definit psihologia ca ştiin a vie ii psihice. Aşadar, pentru James, psihologia era
studiul proceselor mentale, dar asemenea procese introduc psihologul în dimensiuni
behaviorale, psihologice şi culturale. James credea că o mare parte a vie ii omeneşti este
inteligibilă doar în termeni de analiză a obiceiurilor care au fost dobândite prin învă are şi
educa ie. A pus accentul pe baza fiziologica a obiceiurilor prin eviden ierea faptului ca
stimularea pare să urmeze calea rezisten ei minime a esutului viu. Majoritatea dintre noi trăiesc
urmărind tipare în domeniul vestimenta iei, al modalită ilor de salut, scopul de a ob ine şi a
desfăşura o slujbă. James sus inea că psihologii abandonează metoda empirica atunci când
încearcă să disece via a psihică în simple senza ii. Motivul acestei controverse este acela că în
experien a noastră normală nu avem senza ii simple. Altă caracteristică a fluxului gândirii este
aceea că gândurile se află într-o continuă schimbare. Era convins că starea noastră mentală se
află întotdeauna în desfăşurare prin urmare o stare actuală nu este identică cu precedenta. A
treia caracteristică a gândirii umane este aceea că transmite un în eles, cu alte cuvinte este
cognitivă. Termenul “cognitiv” derivă din latinescul “cognoscere”, care înseamnă a cunoaşte
sau a lua la cunoştiin ă. Conform lui James, selectivitatea, discriminarea, alegerea şi interesele
schimbătoare sunt în starea lor naturală. James credea ca selectivitatea este bazata pe natura şi
caracteristicile stimulului, estetica şi valorile personale.
Pentru James, termenul “sine” reprezinta totalitatea lucrurilor care ne apartin: prieteni,
copii, casa, haine, animale de casă, reputatie, memorie, perceptie, şi o structura fizică. A
identificat trei constituenti ai eului: eul material, eul social, şi eul spiritual.
James considera că existau anumite tensiuni şi rivalită i de observat în rândul eu-rilor de
asemenea existau tensiuni şi în radul eu-rilor poten iale sau al eu-rilor ideale. James a
demonstrat ca respectul fa ă de sine este o func ie a raportului dintre succesul şi dorin ele
noastre după cum urmează:
Succes
Respectul fa ă de sine=_________
Preten ii
James a eviden iat faptul că cele mai mari dificultă i sunt depăşite prin ajustarea
aşteptărilor la un nivel mai scăzut. Ne sim im uneori uşura i atunci când spunem că nu trebuie
să fim cei mai buni într-o anumită activitate sau atunci când realizăm că putem pur şi simplu să
renun ăm la o anumită activitate. James a atras aten ia spre diferite aşteptări asociate cu diferite
euri. Eul material îşi poate găsi mul umirea în bogă ie, eul social o poate găsi în recunoaştere,
iar eul spiritual îşi poate găsi recunoaşterea în puritatea sau superioritate morală.
70
Mihai ANIŢEI
James a urmărit de asemenea şi caracterul schimbător al instinctelor. Spre exemplu,

instinctul de a urmări scade după o perioadă scurtă, dar critică de timp. El credea că principiul
schimbării este important în via a animalelor şi a oamenilor. Un instinct este util doar pentru a
scurta perioada. James vedea instinctele ca fiind foarte importante în dezvoltarea timpurie şi
mai pu in importante în dezvoltarea târzie. Considera instinctive comportamentele precum
suptul, muşcatul, strânsul, plânsul, imitatul şi anumite temeri.
Având în vedere studiul memoriei, James a început prin a eviden ia distinc ia între
memoria primară şi memoria secundară. Memoria primară, conform lui James, este memoria
trecutului imediat, sau memoria evenimentelor care au trecut de curând în conştiin ă. Considera
că există o strânsă legătură între memoria primară şi imaginile întipărite în memorie după
contact – un subiect de interes considerabil în cercetarea perceptivă. Memoria secundară, pentru
James, era memoria corespunzătoare. A definit-o ca fiind cunoaşterea evenimentelor anterioare
care nu fac parte curentă din gândire sau aten ie. James sus inea că exersarea memoriei
presupune două lucruri: în primul rând, re inerea unui obiect, şi în al doilea rând, demonstrarea
re inerii prin amintire, reproducere sau evocare.
Sub conducerea lui James, grani ele metodologice şi conceptuale ale psihologiei s-au extins
foarte mult.
Hugo Munsterberg (1863–1916) s-a remarcat prin studiul problemelor legate de

psihologia judiciară, criminalistică, psihologie economică şi organiza ională. Cartea lui
Munsterberg “În boxa martorilor” (1908) este clasică în psihologia criminalistică. Aceasta
explorează probleme legate de subiecte precum mărturiile, metode de interogare,
sugestibilitatea martorilor în tribunal şi detectarea minciunii. În privin a ultimului subiect,
Munsterberg era conştient de rela ia dintre stimularea fiziologică şi procesele emo ionale. El
credea ca procesele asociate cu spunerea unei minciuni pot fi detectate prin măsurători
fiziologice precum respira ia şi presiunea arterială. Munsterberg credea de asemenea că va sosi
şi ziua în care exper ii psihologi vor fi chema i să depună mărturie, precum chimiştii, fizicienii
şi al i exper i. De asemenea, el a anticipat posibilitatea că va exista un laborator psihologic care
să func ioneze doar pe probleme juridice.
Lucrarea lui Munsterberg “Psihoterapia” (1909) cuprinde o discu ie despre cauzele
tulburărilor emo ionale, împreună cu o varietate de strategii de tratament şi cazuri date. În
strategiile de tratament, Munsterberg era împotriva unei abordări strict sistematice fiind de
părere că terapeutul trebuie să asocieze tratamentul la nevoile şi abilită ile speciale ale
pacientului. Deşi hipnoza a jucat un rol important în abordarea sa, era de acord şi cu alte tehnici.
Stanley Hall (1844-1924) a explorat fiecare zonă şi rela ie umană: genetica, copilăria,
adolescen a, familia, educa ia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem strict psihologic
cu defini ii clare şi re ete metodologice rigide. Lucrările sale publicate şi programul
experimental pe care l-a sus inut aveau o calitate tematică deosebită. Discutând despre
laboratorul experimental al lui Hall s-a constatat că principalele subiecte investigate erau:
vederea binoculară, percep ia timpului, coordonarea ac iunilor dintre cele două jumătă i ale
corpului şi rela ia dintre aten ia psihologică şi mişcarea musculară.
Viziunea lui Hall pentru psihologia experimentală a copilului a fost prezentată într-o
revistă cunoscută printr-un articol intitulat “Un institut al copiilor” (vezi Hall, 1910). În articol,
se sus ineau campanii pentru institu iile care realizau studii extinse despre copii. Cercetările lui
Hall despre copii au acoperit numeroase subiecte. El a depus un efort masiv şi sus inut pentru a
în elege mintea şi comportamentul copilului.
James McKeen Cattell (1860-1944) este una dintre cele mai colorate şi controversate
figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută
neobişnuită. Programul său de cercetare a eşuat, şi comparativ cu al ii, a publicat un număr
71
Mihai ANIŢEI
relativ mic de lucrări. Şi-a câştigat locul în istorie în primul rând prin abilită ile editoriale şi
administrative care aveau importante consecin e benefice pentru psihologie şi ştiin a. Pe
deasupra, prin eforturile sale editoriale, munca experimentală şi editorială a psihologilor a fost
adusă în centrul aten iei oamenilor de ştiin ă şi publicului.
Programele de cercetare ale lui Cattell la Universită ile Columbia şi Pennsylvania se
concentrau mai ales pe dezvoltarea “testelor mentale”, termen pe care le-a conceput în 1890.
în acea perioadă existau mari speran e ca abilită ile mentale să poată fi măsurate şi astfel
asemenea măsurări ar putea avea consecin e benefice pentru şcoli şi pentru industrie. Cattell,
urmându-l pe Galton, a măsurat asemenea variabile ca: timpul de reac ie, timpul de reac ie
complex, acuitatea vizuală, acuitatea auditivă, for a de apucare, etc.
Mai târziu, Binet, folosind un set diferit de probe, a putut elabora teste cu eficien ă predictivă.
Deşi programul de cercetare al lui Cattell a eşuat, el a stabilit şi a dezvoltat laboratoare la
Universitatea Pennsylvania şi Columbia. De asemenea, la Columbia a ajutat la promovarea
unuia dintre cele mai active programe de doctorat în psihologie.
În 1894, Cattell şi-a început cariera ca editor, a fost o cariera care s-a întins pe durata a
jumătate de secol. Publica ia “Ştiin a” era privită în mod tipic ca fiind una dintre cele mai
importante periodice care furnizau informa ii despre cercetările oamenilor de ştiin ă din multe
domenii, inclusiv fizică, chimie, biologie, geologie şi psihologie.
Robert Sessions Woodworth ( 1 8 6 9 - 1 9 6 2 ) este privit în mod normal ca un func ionalist. El

a preferat să se considere un psiholog experimentalist care caută să în eleagă rela iile efect-
cauză dintre experien ă şi comportament. Contribu iile publicate ale lui Woodworth aduse
psihologiei au fost stabilite la 200 de lucrări şi 10 căr i. Deşi a adus contribu ii substan iale în
multe domenii, trei dintre acestea sunt de remarcat.
Conceptul de motiva ie la Woodworth s-a extins şi în tărâmul inconştientului astfel că el
l-a anticipat pe Freud în ideea că visele sunt rezultatul dorin elor perseverente ( teoria sa se baza
de fundamente mai largi decât cele ale lui Freud). Aşadar, dorin a din spatele unui vis, conform
lui Woodworth, nu trebuie să fie sexuală; mai degrabă trebuie să fie bazată pe o nevoie umana
puternică precum nevoia de a ob ine ceva, de recunoaştere, de securitate, s.a.m.d. Woodworth
şi-a denumit abordarea ca “psihologie dinamica”. Termenul “dinamic” se referă la importan a
în elegerii cauzelor comportamentului. Woodworth a presupus că aceste cauze nu sunt
întotdeauna reductibile la o simplă formulă stimul-răspuns (S- R). El sublinia posibilitatea de a
înlocui cauzalitatea S-R cu rela ia: stimul – organism – răspuns(S – O – R).
O a treia contribu ie pe care Woodworth a adus-o psihologiei a fost realizată prin
intermediul căr ilor sale. Lucrarea sa introductiva intitulata “Psihologia”, publicata ini ial în
1921, a fost foarte folositoare pentru început, dar lucrarea sa care a avut cea mai mare influen ă
asupra psihologiei academice a fost “Psihologia experimentală” publicat pentru prima oara în
1938. Timp de mai bine de două decenii aceasta a servit drept o sursă standard de referin ă
pentru studen ii care se pregăteau pentru absolvirea universită ii şi nu numai.
În mod discutabil, cea mai semnificativă cercetare psihologica, în func ie de impactul
durabil pe care l-a avut asupra institu iilor publice, este măsurarea inteligen ei. Încercări
nereuşite în realizarea testelor cu scopul măsurării inteligen ei au fost făcute înaintea lui Alfred
Binet de către Galton şi Cattell. La scurt timp după 1901, psihologul experimental francez,
Alfred Binet, şi-a făcut publică inten ia de a descoperi o modalitate de a măsura inteligen a prin
intermediul unor teste speciale. După numeroase eşecuri, Binet şi colaboratorul său, Theodore
Simon, au construit o scală care este general privită ca fiind primul test de inteligen ă reuşit.
Alfred Binet (1857-1911), nu este asociat cu nici un sistem psihologic dominant, dar în
biografia sa scrisă de Wolf (1973), aceasta a afirmat că “el era de fapt total cucerit de
terminologia şi perspective func ionalistă, de preocupări în legătură cu natura conştiin ei, şi de
nevoia studiilor comparative şi evolutive” (p. 4). Ca psiholog experimental, Binet avea interese
în foarte multe domenii. Pe lângă studiul inteligen ei, a realizat numeroase studii pe teme
72
Mihai ANIŢEI
precum: hipnoza, aten ia, creativitatea, grafologia şi mărturia martorilor oculari. După multe
încercări şi greşeli, Binet a încercat o abordare a măsurării inteligen ei care s-a departajat de
cele anterioare ale lui Galton şi Cattell. Conform lui Wolf (1973), Binet a realizat ca ar fi posibil
să descopere diferen e mai mult în cadrul proceselor superioare decât în cadrul celor
elementare. Aşadar, în loc să studieze timpul simplu de reac ie, Binet a început să verifice
memoria numerelor, abilitatea de a rezolva probleme conceptuale sau spa iale, şi testele
proiective cu desene. Binet a adunat de asemenea date normative despre tipuri de probleme pe
care copii reprezentativi pentru anumite vârste ar putea să le rezolve. Într-un final rezultatul a
fost pe măsura aşteptărilor: primul test utilizabil de inteligentă, publicat în 1905 şi revizuit în
1908, apoi din nou în 1911. Scalele Binet – Simon, deşi la început ignorate sau chiar ridiculizate
în Fran a, au fost rapid traduse în alte limbi şi au fost privite ca o realizare majoră.
Apoi, după reuşita victorioasă pe continentul european Lewis Terman (1877 – 1956) a
ob inut dreptul de a publica prima versiune americană a testului Binet – Simon pentru suma
totala de un dolar. Terman a tradus testul, a făcut adaptări şi l-a standardizat pe un grup mare de
copii americani. Prima adaptare a testului lui Binet-Simon, de către Terman a fost publicată în
1916 şi a fost numită Scala de Inteligen ă Stanford – Binet. Numele dat testului s-a bazat par ial
pe legătura lui Terman cu Universitatea Stanford. Edi ii ulterioare ale testului Stanford – Binet
au fost publicate în 1937 şi 1960. Alternative ale testului Stanford – Binet au apărut rapid şi
aveau deseori trăsături sau convenien e speciale. Spre exemplu, în primul război mondial, un
test bazat pe hârtie şi creion destinat unei testări de grup şi cunoscut sub numele de Army Alpha
a fost realizat de către Robert M. Yerkes şi asocia ii săi ca modalitate de a acoperi sume mari
ale serviciului Personal.
Deşi func ionalismul a ajutat la crearea unui climat favorabil dezvoltării psihologiei
aplicate, este o eroare să se facă o legătură foarte puternică între dezvoltarea intereselor
aplicabilită ii cu o anume şcoală psihologică. Odată cu pasul făcut de psihologie în secolul XX
vom asista la avântul luat de aceasta atât în cercetarea experimentală, în domeniul psihoterapiei
dar şi a psihologiei organiza ionale.
73
Mihai ANIŢEI
MODULUL III
PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
74
Mihai ANIŢEI
BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM
Conţinuturi:
1.1. Precursorii behaviorismului: şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov, I.P. Pavlov),
E.L.Thorndike
1.2. Întemeierea behaviorismului : J.B.Watson
1.3. Neobehaviorismul : Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner
Obiective:
1.Prezentarea contribu iei şcoli ruse la reflexologie şi a lui E.L.Thorndike la apari ia
behaviorismului;
2. Prezentarea personalită ii şi concep iei lui J.B. Watson ca întemeietor al behaviorismului;
3. Prezentarea neobehaviorismului şi a contribu iei sale remarcabile la cercetarea învă ării.
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
1.1 Precursorii behaviorismului
Behaviorismul a fost precedat de un întreg curent ştiin ific şi orientare metodologică,

anume reflexologia rusă şi apoi de conexionismul lui Thorndike.
Şcoala de psihofiziologie rusă a întemeiat studiul ştiin ific asupra reflexelor, condi iile
func ionării acestora şi posibilită ile lor de investiga ie şi manipulare.
I.N. Secenov (1829-1905) este autorul lucrării „Reflexele creierului”, publicată în 1863.
Această lucrare este considerată drept prima încercare de constituire a unei psihologii bazată
numai pe fiziologie. Secenov este considerat drept părintele fiziologiei ruse; forma ia sa ini ială
a fost de inginer militar, apoi a efectuat studii medicale la Moscova şi în Germania cu marii
fiziologi ai vremii: H.Helmholtz, J. Műller, E. DuBois. A lucrat ca profesor şi cercetător la St.
Petesburg, Moscova şi Odesa. Secenov este un precursor al behaviorismului întrucât consideră
că activitatea psihică a omului îşi găseşte expresia în stimulii din exterior. El a dorit să realizeze
o psihologie obiectivă bazată pe metode ştiin ei naturale. Autorul consideră că procesele psihice
constituie o expresie a func iilor sistemului nervos central, iar fiziologia emisferelor cerebrale
constituie cheia analizei ştiin ifice a fenomenelor psihice. Elementul central al activită ii
nervoase cerebrale îl constituie reflexul . Secenov defineşte reflexul ca reac ie motorie
determinată de o excita ie din mediul extern. Reflexul este structurat din trei păr i componente:
calea aferentă, zona centrală de proiec ie corticală şi calea eferentă. Secenov considera că sursa
de bază pentru studierea fenomenelor psihice trebuie să fie manifestările cele mai simple de
ordin fiziologic şi că nu ar exista o limită precisă între procesele nervoase şi cele psihice. Spre
exemplu în cadrul reflexelor spinale intensitatea reac iei creşte direct propor ional cu creşterea
intensită ii excita iei; în schimb la reflexele creierului rela ia dintre intensitatea excita iei şi
reac ia motorie este mult mai complexă. Mecanismele cerebrale care intervin în func ionarea
75
Mihai ANIŢEI
arcului reflex pot inhiba sau intensifica mişcarea în raport cu for a excita iei. Secenov dădea
exemplul spaimei care intensifică reac iile motorii.
Analiza pe care Secenov o realizează asupra reflexelor şi implica iilor acestora în
mişcările involuntare este remarcabilă şi aduce puncte de vedere care au fost ulterior
confirmate. Mişcările involuntare sunt încadrate în două categorii principale: reflexele pure, în
care nu intervine activitatea intensificatoare sau inhibitoare a creierului şi reflexele în care
aceste func iuni intervin. Orice mişcare involuntară – reflex are la baza sa o excitare a unui nerv
senzitiv care poate determina uneori şi senza ii conştiente. La reflexele pure, spinale, în cadrul
cărora nu intervine un element cerebral raportul dintre intensitatea stimulării şi cea a reac iei
rămâne constant; în schimb atunci când intervine un element psihic acest raport este modificat
fie în sensul inhibării, fie în sensul activării. Anticiparea behaviorismului reiese cu claritate din
ideea că activitatea exterioară a sistem ului nervos se manifestă prin mişcare. Sunt mişcări ce au
drept finalitate apărarea individului de influen ele perturbatoare ale mediului.
Psihologia lui Secenov analizează variate aspecte ale vie ii psihice, toate indisolubil
legate de activitatea reflexă a creierului. În privin a senza iilor viziunea lui Secenov este
reflexologica şi asocia ionistă. De fapt întreaga reflexologie rusă se află sub spectrul
asocia ionismului. La baza vie ii psihice sunt reflexe simple, primare, care prin asociere conduc
la comportamente mai complexe. Asocierea mai multor reflexe consecutive şi repetarea lor
conduce la elaborarea unor reprezentări care pot inhiba sau intensifica reflexele. Senza ia,
organele de sim sunt indisolubil legate de activitatea reflexă. În ceea ce priveşte memoria,
aceasta rezultă dintr-un fenomen de persisten ă a imaginilor pe retină. Este urma pe care o lasă
fenomenul de excita ie la nivel neuronal. Secenov este foarte categoric atunci când afirmă că
toate actele psihice, fără excep ie, se dezvoltă pe cale reflexă (Secenov, 1956). Punctul său de
vedere asocia ionist-materialist se regăseşte şi în modul în care tratează gândirea ca un reflex în
care veriga finală este inhibată. Rolul inhibi iei este mai bine eviden iat în procesul educa iei, în
condi iile în care copilul înva ă prin asocierea reflexelor grupându-şi mişcările şi dobândind
capacitatea de a le inhiba. Anticiparea behaviorismului este din nou exprimată clar în ideea că
nici un act de gândire nu este posibil fără o excita ie senzitivă exterioară. Mai mult decât atât,
cauza ini ială a oricărui fenomen psihic este o excita ie senzitivă exterioară (Secenov, 1956).
Secenov adânceşte analiza ini iată în „Reflexele creierului” în lucrarea „De către cine şi
cum trebuie prelucrată psihologia”. Aici este şi mai categoric afirmând că numai fiziologia are
cheia analizei cu adevărat ştiin ifice a fenomenelor psihice. Este vorba despre fiziologie ca
ştiin ă inductivă şi experimentală. Pe această cale marele fiziolog rus încearcă să pună bazele
unei psihologii experimentale bazată pe fapte care pot fi controlate şi măsurate în laborator.
După cum sus ine M. Ralea şi C.I. Botez (1958) trăsătura cea mai caracteristică a
concep iei lui Secenov în psihologie este importan a pe care o acordă mişcării reflexe. Secenov
a descoperit fenomenul inhibi iei centrale şi func ia de intensificare ar reac iilor motorii care fac
din sistemul nervos un factor reglator al activită ii psihice în raporturile cu mediul. Această
concep ie conduce la explicarea tuturor proceselor psihice ca reflexe complet sau incomplet
inhibate sau intensificate şi la constituirea unei psihologii monist-materialiste.
I.P. Pavlov (1849-1936) a urmat seminarul teologic în oraşul natal Riazan, apoi studii
în domeniul ştiin elor naturale la Universitatea din St. Petesburg; a urmat Academia militara
medico-chirurgicală ob inând doctoratul în medicină. În 1890 Pavlov devine profesor şi director
al sec iei de fiziologie din Institutul de medicină experimentală. Întreaga sa activitate se va
desfăşura în cadrul acestui institut şi după cum arăta Pavlov „de aici înainte am avut o via ă
liniştită alcătuită din evenimente obişnuite, familiare şi de laborator” Pavlov, I.P. (1953),
Experienţa a douăzeci de ani în studiul activităţii nervoase superioare a animalelor, Bucureşti,
Ed. Academiei. În 1904 a câştigat premiul Nobel pentru cercetările sale asupra digestiei. După o
perioadă mai dificilă în tinere e ob ine repede recunoaştere şi apreciere na ională şi
interna ională prin cercetările sale şi a beneficiat de cele mai bune condi ii asigurate de puterea
sovietelor datorită concep iei sale materialiste. Drept recunoaştere a meritelor sale deosebite s-a
76
Mihai ANIŢEI
construit lângă St.Petesburg în 1922 un mare institut de fiziologie consacrat studiului activită ii
nervoase superioare. Aici în încăperi izolate fonic s-au elaborat în condi ii optime cercetări
asupra reflexelor condi ionate, asupra activită ii nervoase superioare, dinamicii corticale,
proceselor de excita ie şi inhibi ie, tipurilor de activitate nervoasă superioară. Recunoaşterea sa
interna ională a fost dovedită prin organizarea celui de-al XV-lea congres de fiziologie în 1935
la Moscova si St. Petesburg reunind peste 1500 de delega i din toată lumea prilej cu care i s-a
acordat titlul de Princeps physiologorum mundi al fiziologiei mondiale (M.Ralea, C.I. Botez,
1958).
Cu toate acestea Pavlov şi-a men inut o distan ă academică fa ă de autorită ile bolşevice
impunându-se prin calită ile sale remarcabile de om de ştiin ă şi prin verticalitatea sa morală.
Devotamentul lui fa ă de ştiin ă era total şi putem aminti drept ilustrare o întâmplare petrecută
în zilele revolu iei la St. Petesburg: un asistent a întârziat la serviciu şi Pavlov l-a mustrat cu
severitate; asistentul s-a plâns că pe străzi erau lupte şi că i-a fost greu să ajungă la institut.
Răspunsul lui Pavlov este sugestiv: „ce importan ă are o revolu ie când ai de lucru in laborator”.
Colaboratorii l-au descris ca pe un om impulsiv şi exigent. Crezul său în ştiin ă este nemăsurat,
considerând că numai ştiin a exactă despre natura omului va face distinc ia dintre om şi via a sa
prezentă şi îl va epura de păcatul contemporan în sfera rela iilor interumane.
Contribu ia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului
activită ii nervoase a creierului ca suport al vie ii psihice. Calitatea sa de precursor al
behaviorismului este eviden iată de cercetările sale remarcabile în domeniul elaborării
reflexelor condi ionate demonstrând posibilitatea modificării unui comportament într-o manieră
obiectivă. În acelaşi timp reflexologia pavloviană este şi un model de abordare asocia ionistă.
Fiziologii se bazau pe principiul asocierii prin contiguitate: atunci când două procese mentale
elementare au fost active împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre ele, reluat, tinde să-şi
propage excita ia şi asupra celuilalt. Acest principiu afirmat prima dată de către Aristotel a fost
îmbră işat de către asocia ionişti şi întreaga reflexologie se bazează pe el.
Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul
condi ionat şi un reflex necondi ionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov în urma unei
observa ii empirice în condi iile în care studia reflexul de saliva ie pe câini in laborator. El a
constat că de fiecare dată la venirea îngrijitorului în cabina în care se afla câinele şi aprinderea
luminii era înso ită de o creştere spontană a saliva iei. Această observa ie a dezvoltat întreaga
metodă experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condi ionat. Hrana ca
stimul necondi ionat este înso ită de reflexul necondi ionat al salivării. O dată cu prezentarea
hranei se prezintă şi stimulul condi ionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se fixează
rela ia dintre stimulul necondi ionat (hrană) şi cel condi ionat (lumină, sunet) astfel încât, la un
moment dat numai la apari ia stimulului condi ionat (lumină, sunet) se produce reflexul
condi ionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge ceea ce sugerează că trebuie să fie
urmat de întăriri succesive. O altă observa ie este fenomenul de generalizare astfel încât un
reflex condi ionat provocat de un stimul poate fi provocat şi de alt stimul diferit de primul.
Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condi ionat trebuie să fie prezentat într-un timp
foarte scurt după apari ia stimulului necondi ionat pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex
condi ionat puternic.
Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activită ii nervoase superioare studiind fenomenele
de excita ie şi inhibi ie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea, concentrarea şi induc ia
reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferen i ajung în zona cortexului unde procesul
de excita ie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când se produce o excita ie a unui centru
cortical centrii învecina i sau chiar mai îndepărta i prezintă un fenomen de inhibi ie. Legea
induc iei reciproce este definită prin raportare la focarul de inhibi ie care se înconjoară pe o
întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de excitabilitate crescută care apare fie imediat fie
treptat şi se men ine nu numai pe durata inhibi iei dar şi după aceea.
77
Mihai ANIŢEI
Func ionarea reflexului condi ionat se datorează „legăturilor temporare” considerate de

către Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoar ei cerebrale. Pavlov consideră că întregul
complex de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri corticali care se consolidează
sau se dizolvă în mod continuu constituie adevărata expresie a vie ii psihice. Legăturile
temporare sunt conexiuni ce se stabilesc între centri corticali care comandă fiecare o activitate
(Pavlov, 1953). La baza formării unui reflex condi ionat este stabilirea unei legături noi,
trasarea unei căi noi a excita iei nervoase între cei doi centri nervoşi. Această punte temporară
formată între două puncte ale scoar ei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex
condi ionat. Pavlov se apropie de Thorndike atunci când afirmă că reflexele condi ionate pot fi
numite şi reflexe conexionale, întrucât legătura temporală se formează prin coinciden a unui
agent oarecare cu ac iunea unui excitant necondi ionat.
Pavlov analizează diferen ele dintre reflexele înnăscute, necondi ionate şi cele
dobândite, condi ionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condi ii relativ
invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumi i stimuli din mediu. În schimb
prin intemediul reflexelor condi ionate se produce o adaptare superioară elaborându-se conduite
adaptative în raport cu stimuli variabili. Reflexele condi ionate se construiesc imediat după
naştere în condi iile ac iunii simultane a unui agent indiferent cu un excitant necondi ionat.
Reflexele condi ionate trebuie să fie întărite periodic altfel slăbesc şi se sting.
Concep ia asocia ionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip dinamic care
stă la baza comportamentului constituind un lan de reflexe necesare în raporturile animalului cu
mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de puncte cu nivele diferite de intensitate
a stărilor de excita ie şi inhibi ie.
Cercetările lui Pavlov asupra activită ii nervoase superioare l-au condus la identificarea
tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excita ie şi inhibi ie. El a
identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după terminologia rămasă încă de
la Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil (coleric); puternic echilibrat mobil
(sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi tipul slab (melancolic). Fiecare om apar ine
unuia sau altuia dintre aceste tipuri temperamentale dar caracterul său real (fenotipul) depinde
de experien ele sale în mediul înconjurător, astfel încât caracterul este un aliaj format din
caracteristicile tipului şi schimbările produse de mediul extern (Pavlov, 1953).
O altă contribu ie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare,
considerând că dobândirea capacită ii de a vorbi amplifică foarte mult poten ialul uman.
Mecanismele reflexului condi ionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul sistem
de semnalizare; în schimb vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de semnalizare,
specific omului. Totuşi, Pavlov nu ezită nici o clipă să afirme că legile fundamentale care
guvernează activitatea primului sistem de semnalizare trebuie să-l guverneze şi pe cel de-al
doilea pornind de la premisa că vorbirea se bazează şi ea pe activitatea aceluiaşi esut nervos.
Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul se
dezvoltă în raport cu mediul care îl condi ionează şi împreună cu care formează o perfecta
unitate. O independen ă sau o autonomie a organismului fa ă de meniu este de neconceput şi
via a nu este decât o adaptare continuă a organismului la condi iile de mediu. Monismul
materialist a lui Pavlov a pus bazele unei fiziologii ştiin ifice a scoar ei cerebrale şi premisele
unei metode obiective în psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).
E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al
behaviorismului. A ob inut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a lucrat la
acesta universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asocia iei Americane de Psihologie
(A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind
studii clasice în psihologia învă ării şi reprezentând fundamentele unei noi teorii a învă ării:
conexionism.
78
Mihai ANIŢEI
Conexionismul lui Thorndike este şi el influen at de concep ia asocia ionistă. Baza

învă ării este conexiunea între impresia asupra sim urilor şi impulsul spre ac iune. Aceasta este
o legătură sau o conexiune esen ială în procesul dezvoltării deprinderilor. Modelul conexionist
se află la baza modelului psihologic S-R (stimul-reac ie). Schema procesului învă ării elaborată
de către Thorndike este şi astăzi men ionată în căr ile de specialitate şi nici o teorie supra
învă ării nu-şi poate permite să ignore modelul său experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974)
Experimentele lui Thorndike asupra animalelor au influen at profund concep ia sa asupra
învă ării la om. El consideră că cea mai caracteristică formă de învă are atât la animale cât şi la
om se realizează în procesul de încercare-eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care
dispunea de un mecanism de deschidere manevrat de un mâner. O pisică înfometată era
introdusă în această cutie şi dacă reuşea să manevreze mânerul uşa se deschidea şi avea acces la
mâncarea din afară. Primele încercări ale animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături,
agita ie până ce clan a se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul necesar ieşirii scădea
treptat dar lent. Thorndike apreciază că această grada ie lentă sugerează faptul că pisica a
învă at prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a
sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat al
consecin elor care pot avea loc. Astfel o legătură înso ită sau urmată de succes, de satisfac ie
este consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfac ie, este slăbită,
abandonată.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare a
efectului. El a demonstrat că influen a recompensei ac ionează nu numai asupra conexiunii
recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au condus la
precizarea legii propagării efectului : reac iile mai bine stabilizate sunt mai puternic influen ate
de sanc iune, iar cele mai pu in stabilizate erau influen ate mai puternic de recompensă. Legea
efectului ac ionează mecanic asupra tuturor conexiunilor din vecinătatea conexiunilor
recompensate şi astfel se minimaliza rela ia internă dintre succes şi ceea ce individul încearcă
să facă (E. Hilgard, G. Bower, 1974).
1.2 Întemeierea behaviorismului:
J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat

doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost numit
ca asistent de laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universită ii John
Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promi ători tineri psihologi din Statele Unite.
Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite cunosc o dezvoltare excep ională
cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui Thorndike au fost
extrem de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia umană metodele obiectivă
utilizate în psihologia animală fiind preocupat să eviden ieze o psihologie riguroasă a faptelor.
O altă sursă a concep iilor lui Watson este pragmatismul american. Cuvântul pragmatism îşi are
originea în cuvântul grecesc „pragma”(ac iune). Pragmatismul american îşi are originea în
lucrările filozofului Ch. Peirce. Pragmatiştii considerau cunoaşterea ca o func iune practică, ca
un instrument de ac iune. Ideile sunt ipoteze de ac iune care ne călăuzesc spre adevăr.
Psihologia trebuie să urmărească pentru ce este nevoie de acele cunoştin e. Întemeietorul
pragmatismului în psihologie, W. James arăta că aceasta este o metodă care permite rezolvarea
controverselor metafizice interpretând fiecare concep ie potrivit consecin elor sale practice.
Marele psiholog american pune astfel problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât
alta ce deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se
va socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi că orice discu ie este inutilă (în M.
Ralea, C. Botez, 1958).
79
Mihai ANIŢEI
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută
de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de
selec ia psihologică a pilo ilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect de
cercetare asupra hipoxiei la pilo i, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe câmpul de
luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la via a civilă după război. Opiniile sale asupra
armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompeten a, atâta extravagan ă
şi un asemenea grup de oameni arogan i şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson între ine o legătură cu o studentă fiică a
unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după
scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să
demisioneze, în 1920. În 1921 divor ează de prima so ie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte
cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultă i sociale,
financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligen ă şi
sim ul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu
studiul pie ei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de
încântător să urmărească cota de vânzări a unui produs nou la fel cum era să urmărească cota
de învă are la animale sau la oameni (în W. Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele
companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având contribu ii importante pentru psihologia
publicită ii şi afacerilor.
Principalele contribu ii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai
importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătă i al sec. al XX-lea.
Sunt contribu ii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale
învă ării şi condi ionării emo ionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicită ii au contribuit
la recunoaşterea publică a psihologiei.
Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în
cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspec ionismului care a scris
sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiin ă. El a criticat faptul că
psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a
comportamentului uman. A considerat introspec ia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În aceste
condi ii el sus inea că definirea oricărei ştiin e include în mod necesar definirea tuturor
celorlalte ştiin e şi apoi presupune marcarea unu cerc în jurul păr ii pe care o considerăm a fi
proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul studiază reac ii, ajustări, mişcări şi
comportamente. Drept urmare, psihologia este o ştiin ă a comportamentului, este o ramură pur
obiectivă şi experimentală a ştiin elor naturii. Cea mai apropiată ştiin ă de psihologie este
fiziologia, dar a subliniat importan a studierii comportamentului în contextul social şi cultural,
subliniind conexiunile cu ştiin ele sociale. elul noii psihologii este prezicerea şi controlul
comportamentului. În modelul S-R putem identifica cu uşurin ă S cu variabila independentă şi
R cu variabila dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil
pentru dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest
model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea lui
R permite inferen e despre S.
Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism fa ă de rolul factorilor
şi condi iilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră
aser iunea lui Watson care spunea :”da i-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de originea
lor socială, de condi iile lor, de nivelul lor, voi ob ine din ei savan i, medici, jurişti, avoca i sau
infractori”. Acest optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi succesele ei
în modelarea comportamentelor umane.
Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuin ă, deprindere
condi ionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuin e care se aplică
în variate domenii ale vie ii. Obişnuin ele sunt condi ionate sub impactul mediului extern şi el a
80
Mihai ANIŢEI
demonstrat modul în care se poate condi iona inclusiv comportamentul emo ional. Este celebru
studiul „Reac ii emo ionale condi ionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa so ie, Rosalie.
Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine
dezvoltat, flegmatic şi stabil emo ional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-
au arătat un şobolan alb, un iepure, un câine, o maimu ă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână,
ziare în flăcări. Copilul nu a manifestat frică fa ă de nici unul din aceste lucruri. În schimb
manifesta o reac ie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un
ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emo ional
condi ionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat să îl ia
în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a repetat asocierea
de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absen a zgomotului, copilul începea
să plângă şi îndepărta. reac ia sa era generalizată şi la alte animale cu haină de blană. ulterior
cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor raporturi emo ionale normale cu animale
în cauză prin asocierea treptata între apari ia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată).
Concluzia lui Watson era că emo iile şi ataşamentul apar prin condi ionare şi că anxietă ile şi
fobiile pot rezulta din experien e de condi ionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre
ataşamentele pozitive: dragostea fa ă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri
cu circumstan e agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul
că temerile , anxietă ile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
În organizarea vie ii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare
şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reac iile organice care se produc în orice
activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj
şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale
laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu
creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe. Insisten a asupra
rolului proceselor periferice în gândire a adus contribu ii importante la studiul mecanismelor
psihofiziologice ale limbajului şi gândirii dar a constituit şi un reduc ionism excesiv al gândirii
la nivelul unor comportamente primare.
Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun
început de aplica iile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către
al i specialişti., era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupa i de
probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia
clinică, Watson s-a preocupat de studiul condi ionării fricii. Aceste cercetări stau la baza
tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese
demonstrate ştiin ific.
Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul
învă ării. Psihologia behavioristă a considerat învă area ca un obiect fundamental de studiu al
psihologiei. Studiul procesului de învă are oferă mijloace remarcabile pentru în elegerea şi
controlul comportamentului.
Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importan a experimentării
ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a
neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de
cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale vie ii psihice. Aceasta a constituit
un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea unui model
unanim acceptat al cercetării în psihologie.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe
Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.
81
Mihai ANIŢEI
1.3 Neobehaviorismul :
Cei mai importan i reprezentan i ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed.
Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura
dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a
activită ii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940),
Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem
comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a
comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema ini ială S-
R introducând termenul „O” prin care se desemnează „organismul” şi „ceea ce se întâmplă cu
acesta” astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism.
Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învă ării anterioare, programele de
deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la
nivelul organismului trebuie sa fie luat în considera ie în structura experimentului ca variabilă
intermediară.
În cercetările sale asupra învă ării Hull consideră întărirea drept prima condi ie a
formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care
face apel la trebuin ele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent
ce consolidează învă area. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează
învă area. Hull a avut în vedere variate forme de învă are în experimentele sale: învă area prin
încercare şi eroare, învă area prin discriminare, învă area labirintului, memorarea mecanica ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de
gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între performan a care
trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel hrănirea ca
recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde pentru a se studia
efectul asupra cobaiului care înva ă acest fel de amânare. Treptat se introduce o separa ie între
stimul şi răspuns fa ă de modelul clasic al condi ionării. Această întărire întârziată este menită
să dezvolte un comportament din ce în ce mai pu in dependent de întărirea ini ială. Este un fel
de „decondi ionare” în raport cu stimulul necondi ionat ini ial. Aşadar gradiente de întărire cu
intervale mai lungi pot fi eficiente pentru învă are. Paradigma de bază a întăririi constă în
reducerea trebuin ei. Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este
aceeaşi: recompensa reprezentată de hrană reduce tesiunea foamei, salvarea de la şoc (electric),
reduce tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a
considera învă area în termeni de interac iune complexă între organism şi mediu.
Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din Washington
şi a fost puternic implicat în aplica iile psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al
doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informa iilor de
Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condi ionării prin contiguitate. A fost un
continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea tehnicist
a lui Hull.
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte concisă: o
combina ie de stimuli care a înso it o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi
mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă întreaga for ă
asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reac ie” (în Hilgard şi Bower, 1974). Modelul lui
Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învă ării, bazat pe principiul recen ei. În experimentele
lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care permitea ca animalul cobai să fie
82
Mihai ANIŢEI
observat pe tot parcursul perioadei până la solu ionarea problemei, iar pozi iile adoptate în
solu ionare erau fotografiate instantaneu când ac iona maneta de deschidere. Uşa din fa ă era
lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei
iar mecanismul de deschidere se afla la mijlocul podelei cutiei. Dacă era ac ionat mecanismul
uşa din fa ă se deschidea. Orice ac iune asupra mecanismului declanşa fotografierea mişcării
respective. Rezultatele demonstrează un comportament repetitiv cu totul remarcabil. Pisica va
repeta la infinit reac ia care a condus-o la succes, indiferent de cât de nefirească a fost pozi ia
care a ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi solu ie. Sunt şi excep ii de la aceste
comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale. Este un
stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu consumă
întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori sus in că experimentul lor confirmă cele
semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în comportament. În cutia lui
Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi întotdeauna în aceeaşi pozi ie. În cutia lui
Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi nu avea întotdeauna aceeaşi pozi ie. Prin
experimentul lor cei doi autori au vrut să sugereze existen a învă ării dintr-o singură încercare.
Sugestia lor este pertinentă şi găsim în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi
ale învă ării dintr-o singură încercare. O anumită experien ă puternică fixează la om un anumit
comportament care este repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în
anumite reac ii alimentare, în anumite reac ii fa ă de persoane, situa ii, sau evenimente cu
impact foarte puternic.
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea
Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o observa ie
obiectivă, pe comportamente globale proprii activită ii de zi cu zi. Tot el şi-a denumit sistemul
ca un behaviorism inten ional, urmărind finalitatea comportamentului. Termenul de cognitiv se
referă la abilită i precum capacitatea de discriminare, sim ul loca iei şi al cauzalită ii precum şi
capacitatea de a dezvolta expectan e (aşteptări).
Alături de ceilal i neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă intermediară
care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În categoria variabilelor
intermediare include cogni iile, expecta iile, scopurile, ipotezele şi dorin ele. De exemplu, o
expecta ie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după fiecare răspuns corect. Astfel
oamenii dezvoltă expecta ii de fiecare dată când se stabilesc rela ii între răspunsuri si stimuli din
mediu.
Contribu ia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist
în psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său utilizează două
grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare parcurgere reuşită a
labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să parcurgă labirintul la
întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început să primească recompensa. Se
constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au scăzut într-o manieră impresionantă.
Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai înva ă rela iile spa iale şi dezvoltă aşa numite hăr i
mentale ale labirintului, astfel întărirea influen ează motiva ia şi performan a dar învă area în
sine este un proces independent. Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hăr i
mentale în via a cotidiană şi aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le
parcurgă pentru a ajunge dintr-un loc în altul l şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hăr i
mentale care includ un sens al loca iei şi un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi
posibile care conexează diferite loca ii. Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi
muncim; nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta
ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învă area nu implică doar conexiuni stimuli răspuns, ci
şi conexiuni specifice hăr ilor mentale complexe.
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi Watson.
A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai mare parte
din timp. S-a bucurat încă din timpul vie ii de o recunoaştere unanimă în lumea academică
83
Mihai ANIŢEI
americană şi interna ională, psihologia americană plasându-l de ani buni pe primul loc al
psihologilor din lumea întreagă. Lucrări mai importante: Comportamentul organismelor,(1938),
Ştiinţa şi comportamentul uman, (1953), Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării,
(1968), Despre behaviorism (1974). Contribu ia cea mai importantă a lui Skinner o constituie
condi ionarea operantă. El face deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend
behavior) şi comportamentul operant (operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două
clase de răspunsuri: răspunsuri provocate (elicided responses) şi răspunsuri emise (emited
responses). Răspunsurile provocate de stimuli cunoscu i sunt reac ii de răspuns. În schimb mai
există o altă categorie de reac ii care nu se corelează cu un stimul cunoscut. Acestea sunt reac ii
operante deosebite de cele de răspuns. Pentru comportamentul operant stimulul devine o ocazie,
dar nu este un stimul care provoacă răspunsul. Corespunzător celor două tipuri de răspuns
Skinner consideră că există două tipuri de condi ionare. Prima este condi ionarea de tipul S,
pentru că întărirea este condi ionată de stimul (modelul pavlovian), şi a doua este cea de tipul R,
operantă (Skinner). În acest caz răspunsul se află în corela ie cu întărirea. Acest răspuns poate
fi întărit prin mâncarea care îi urmează. Dar nu vederea pedalei este importantă ci apăsarea pe
pedală. Întărirea este întâmplătoare fa ă de răspuns. Skinner introduce lege condi ionării reac iei
de tipul R: „dacă apari ia unui operant este urmată de prezentarea unui stimul de întărire for a
este mai mare” (în Hilgard şi Bower, 1974).
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condi ionării operante: o cutie
fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este apăsată face să
cadă bucă ele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este înregistrat şi
reprodus de un grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui Skinner este că urmarea
evidentă a întăririi unui operant se manifestă prin creşterea ritmului răspunsurilor emise. Cu alte
cuvinte animalul înva ă să ac ioneze pedala fără a vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a
întăririi creşte numărul de ac ionări ale pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi
animalele cobai au fost învă ate să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un
şoc electric. Skinner a descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea
comportamentului operant si ca întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a
manifestat animalul. Nu întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt
comportament. Au fost constatate chiar şi comportamente paradoxale, supersti ioase ale
cobailor (spre exemplu un animal îşi scarpină urechea sau se învârte inainte de a se uita în cutia
cu mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost asociat cu recomîensa). Ceea ce
Skinner denumeşte comportament „supersti ios” Guthrie considera învă are prin contiguitate.
Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de discriminare şi
modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea treptată a ceea ce
animalul trebuie să facă pentru a ob ine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de la
unul deja învă at. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.
Pentru condi ionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea pozitivă,
care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea unor stimuli
neplăcu i; întărirea la proporţie fixă care se aplică în func ie de numărul de răspunsuri
corecte date; întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere decât întărirea la
propor ie fixă; întărirea la interval fix prezintă o rezisten ă scăzută la stingere şi răspunsul
dispare rapid dacă nu mai este întărit de mult timp; întărirea la interval variabil este mai
eficientă; stimularea electrică a creierului care nu a fost utilizată de către Skinner şi care a
produs efecte remarcabile. Prin stimularea unei anumite zone a creierului s-a constata că
şobolanii flămînzi preferau stimularea electrică în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit
despre un centru al plăcerii, iar subiec ii umani stimula i au declarat că se simt minunat , ferici i
şi au solicitat continuarea stimulării mai multe ore în continuu; întărirea primară satisface
direct nevoi primare, biologice; întărirea secundară (de exemplu banii) este asociată cu lucruri
care satisfac nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell, 1997 ).
84
Mihai ANIŢEI
O altă contribu ie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi
amenin are. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea
negativă, retragerea răsplă ii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în
primul rând pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renun e la comport nedorit; în al
doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul
indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce
este bine să facă. În aceste condi ii Skinner insistă asupra următoarelor trei mecanisme care
reglează raportul dintre pedeapsă şi amenin are: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui
stimul pozitiv şi astfel comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut;
întărirea negativă constă în întreruperea sau absen a unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa
implică transformarea unui comportament nedorit prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplica iile condi ionării operante sunt mai ales în domeniul învă ării şi în domeniul
terapiei comportamentale. De asemenea sunt şi aplica ii militare dar cu caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici
severe. Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner
considerând-o fascistă. Al i autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator,
având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea,
cogni ia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiin ă mecanicistă,
care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).
85
Mihai ANIŢEI

GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI
Conţinuturi:
2.1 Întemeietorii gestaltismului: M. Wertheimar, W. Köhler, K. Koffka

2.2 Contribu iile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percep iei, gândirii, rezolvării
de probleme
2.3 Continuatori ai Gestaltismului: K. Lewin şi teoria câmpului; S. Asch, M. Sherif şi
teoria conformismului şi supunerii la normele grupului; K. Duncker şi teoria fixită ii
func ionale.
Obiective:
1. Prezentarea personalită ii şi contribu iilor întemeietorilor Gestaltismului la

dezvoltarea acestui nou curent din psihologie
2. Prezentarea principalelor contribu ii ale Gestaltismului la dezvoltarea psihologiei
percep iei, gândirii, rezolvării de probleme
3. Prezentarea contribu iei unora dintre continuatorii curentului gestaltist la dezvoltarea
unor noi direc ii de abordare în psihologia socială şi psihologia cognitivă
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
2.1 Întemeietorii Gestaltismului

Gestaltismul este un curent psihologic ce apare la începutul secolului XX în
Austria şi Germania. Acest curent constituie o reac ie împotriva asocia ionismului şi
behaviorismului. Cuvântul Gestalt înseamnă formă, configura ie. Acest curent a fost
numit şi „Psihologia formei” sau „Şcoala de la Berlin”. Întemeietorii Gestaltismului sunt
Max Wertheimar, Wolfang Köhler şi Kurt Koffka.
Max Wertheimar (1980-1943) s-a născut în Praga unde a şi urmat studiile
universitare, studii juridice dar cu o largă orientare spre filozofie, muzică, psihologie şi
fiziologie. Se pare că între profesorii săi a fost şi Christian von Ehernefels unul dintre
cei mai importan i precursori ai gestaltismului. A abandonat studiile de drept în favoarea
filozofiei şi a studiat în continuare la Berlin, apoi şi-a luat doctoratul la Wűrzburg, sub
conducerea Kűlpe. A urmat cariera academică între 1916-1929 la Institutul psihologic
din Berlin (de aici şi numele de Şcoala de la Berlin); apoi odată cu instaurarea
nazismului a fost nevoit să emigreze în Statele Unite unde şi-a continuat activitatea
academică până la moartea sa în 1943.
86
Mihai ANIŢEI
Este considerat întemeietorul curentului gestaltist fiind preocupat de aplicarea

noii psihologii la studiul gândirii şi al percep iei.
Wolfang Kohler (1887-1967) s-a născut în Estonia, dar formarea sa gimnazială
şi universitară s-au realizat în Germania, diploma în filozofie la Universitatea din Berlin.
Între 1913 şi 1920 a fost directorul sta iei de cercetări asupra antropoidelor de pe insula
Tenerife din arhipelagul insulelor Canare. Cercetările sale din această perioadă s-au
finalizat cu lucrarea „Mintea maimu elor”(1924).
În 1922 este numit profesor şi director al Institutului de psihologie de la
Universitatea din Berlin. În cadrul acestui Institut au lucrat mari personalită i ale
psihologiei care au marcat noua orientare: Max Wertheimar, Karl Duncker, Kurt Lewin
şi al ii. Între anii 1920-1930 Institutul de psihologie din Berlin a avut o perioadă extrem
de fertilă şi un climat favorabil care a încurajat creativitatea ştiin ifică. Venirea lui
Hittler la putere a impus schimbări brutale care au afectat întregul sistem universitar
german. Profesorii evrei sau cei care nu erau simpatizan i ai doctrinei naziste au fost
demişi din posturi. În 1935 Kohler a emigrat şi el în Statele Unite unde şi-a continuat
activitatea academică. Kohler a fost un adevărat ideolog al Psihologiei Formei mai ales
prin lucrarea sa „Psihologia formei”, publicată în 1929. În Statele Unite s-a bucurat de
un prestigiu remarcabil şi în 1946 a fost preşedintele Asocia iei Americane de
Psihologie.
Kurt Koffka (1886-1941) s-a născut la Berlin unde a urmat şi studiile
universitare şi a fost influen at ca şi ceilal i doi corifei ai gestaltismului de personalitatea
lui C. Stumpf. Rela iile sale cu lumea universitară americană au fost foarte strânse astfel
că după o activitate universitară în Germania, din 1927 până la moartea sa şi-a continuat
cariera universitară în Statele Unite. Lucrarea sa de căpătâi este „Dezvoltarea min ii”
(1921) , iar articolul său despre noua psihologie a formei publicat în Buletinul
Psihologic în limba engleză, în 1922 a făcut cunoscute principiile noului curent în
psihologia americană.
2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii,

rezolvării de probleme
Gestaltismul a apărut pe fondul unor mai vechi preocupări in psihologia germană
dedicată unei abordări globale şi structurale a vie ii psihice. Concep ia asocia ionistă era
din ce în ce mai mult criticată datorită elementarismului ei şi a modului mecanicist de
abordarea a organizării vie ii psihice.
Cel mai important precursor al gestaltismului este psihologul vienez Christian
von Ehernefels care în 1890 publică un articol „Despre calită ile formei”. Autorul
porneşte de la constatarea empirică a faptului că structura unei percep ii rămâne
nemodificată şi când senza iile componente se modifică. Exemplul său făcea trimitere la
modul in care oamenii percep o linie melodică indiferent de instrumentul la care este
interpretată sau de persoana care o interpretează. Astfel, deşi vibra iile sonore, calită ile
undei, vor fi diferite în raportul cu instrumentul sau persoana care interpretează, melodia
este recunoscută ca fiind aceeaşi. Concluzia lui Ehernefels este că forma este ceva mai
mult decât suma păr ilor sale şi de ine calită i care nu rezultă din simpla adunare a
proprietă ilor elementelor sale. Calită ile formei la care se referea autorul corespund
sunetelor şi raporturilor dintre sunete care conferă linia melodică. Or aceste calită i nu
au un stimul specific dar produc o percep ie specifică a melodiei. Cu alte cuvinte,
calită ile formei constituie un produs subiectiv şi sunt date de natura obiectivă a
percep iei.
M. Wertheimer va realiza în 1900, într-o cafenea din Viena, un experiment
celebru menit să ilustreze noua concep ie psihologică. El a fixat două becuri pe un
87
Mihai ANIŢEI
suport dispuse orizontal la o distan ă de circa doi metri şi aprinzându-le succesiv a

crescut viteza de succesiune până în momentul în care nu se mai percepeau două becuri
separate ci o bandă luminoasă continuă. Argumentul lui Wertheimar era că percep ia nu
este reductibilă la o sumă de senza ii şi că noi percepem forme, structuri autonome în
baza unor legi şi principii distincte. El a denumit rezultatele acestui experiment
„fenomenul Φ” (phi). În baza cercetărilor sale ulterioare Wertheimar va propune o serie
de legi ale percep iei: cea mai importantă este legea pregnanţei sau a celei mai bune
forme, apoi legea celei mai mici distanţe, legea incuziunii, legea tendinţei spre
ansamblu, legea formelor deschise ş.a.m.d. Aceste legi sunt considerate a fi obiective,
ele se impun în procesul percep iei datorită faptului că oamenii prezintă o tendin ă
înnăscută spre integralitate, spre a percepe unitar obiectele. În acest context experien a
nu este relevantă dar se acceptă ca având un rol semnificativ montajul, pregătirea,
atitudinea şi orientarea subiectului în percep ie.
Cercetările lui Köhler asupra cimpanzeilor au conturat un mod cu totul diferit de
abordare a studiului comportamentului animalelor. El critică foarte dur modelele
behavioriste de investigare a animalelor care erau închise în cutii sau erau puse să
parcurgă labrinte cărora nu aveau cum să le surprindă ieşirea decât prin încercări şi erori
succesive. Kohler insistă asupra importan ei unei aşa numite vederi de deasupra, adică
acea imagine integratoare asupra câmpului perceptiv care permite reorganizarea datelor
câmpului şi identificarea solu iei. În experimentele sale realizate pe cimpanzei a
demonstrat felul în care aceştia rezolvă problemele aparent spontan în baza unei intui ii.
Experimentele se desfăşurau în mediul natural al cimpanzeilor şi, dacă ne gândim bine,
este o diferen ă majoră fa ă de animalele închise în cuşti sau labirinte, trăind un
sentiment de nesiguran ă, frică, agita ie şi nevoia disperată de a se elibera. În
experimentele sale Kohler oferea unui cimpanzeu înfometat ciorchinele de banane
atârnat undeva sus fără a putea fi atins prin sărituri. În jur erau dispuse o serie de cutii de
lemn, aparent la întâmplare. După mai multe încercări de a dobândi fructele, cimpanzeul
pare că renun ă, se retrage şi după un timp revine şi utilizează ini ial una, apoi chiar
două sau trei lăzi pentru a se apropia de fructele atârnate. Kohler denumeşte rezolvarea
drept momentul „aha” ca rezultat al unei intui ii. În fapt, după cum arată savantul
german, obiectul scop (bananele) şi obiectul mijloc (lădi ele) sunt ini ial separate şi
numai acea „privire de deasupra” îi oferă cimpanzeului posibilitatea să reunească în unul
şi acelaşi câmp obiectul scop cu obiectul mijloc. Învă area şi actele inteligente,
rezolvarea de probleme ne apar astfel ca urmare a restructurării datelor câmpului
perceptiv.
O prejudecată persistentă atribuie gestaltismului preocupări numai în direc ia
studiului percep iei. După cum am văzut ceva mai sus Kohler a abordat intr-o manieră
ingenioasă studiu inteligen ei animale, iar Wertheimar are contribu ii remarcabile în
psihologia gândirii publicate în cartea „Gândirea productivă”, în 1945, după moartea sa.
Autorul vorbeşte despre două tipuri de gândire: reproductivă şi productivă. Gândirea
reproductivă este repetitivă, rezultă din condi ionare, din exersări, din deprinderi şi
rutine. În schimb gândirea productivă rezultă din idei, realizări şi intui ii noi.
Wertheimer a încercat să explice cum func ionează gândirea productivă şi a făcut apel la
biografia unor mari savan i, încercând să demonstreze faptul că acest tip de gândire se
caracterizează prin disponibilitatea pentru solu ii alternative, prin capacitatea de a
restructura şi reorganiza datele unei probleme pornind de la o imagine globală asupra
acesteia. Iată un exemplu dat de către autor, o problemă rezolvată de marele
matematician Gauss la vârsta de şase ani: se dă următoarea adunare
1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=? Viitorul mare matematician a dat rapid solu ia şi a explicat
şi modul în care a rezolvat problema: el s-a uitat la întregul şir de numere şi a constat că
88
Mihai ANIŢEI
adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11 (1+10=11, 2+9=11;
11*5=55).
K. Koffka în lucrarea sa „Dezvoltarea min ii” a aplicat principiile formei la
evolu ia intelectuală a copilului. El considera că forma superioară de învă are este
învă area ideatică ce foloseşte limbajul. Odată cu însuşirea limbajului copilul dobândeşte
capacitatea de a aplica denumirile obiectelor şi la alte obiecte; sunt manipulări inventive
obişnuite la copii ca şi tendin a de a modifica cuvintele prin distorsionarea lor. Koffka
va considera că este o rearanjare, o restructurare verbală a materialului ideatic şi care are
un rol important în învă are. Rearanjările verbale şi noile reprezentări simbolice devin
unelte puternice care vor lărgi mult capacitatea de a învă a şi de a rezolva probleme.
Sintetizând, Koffka subliniază că pentru copil lumea externă este ceva amorf şi
neconturat. Pe acest fond se manifestă calită ile formei: figură-fond, configura ie,
structuri simple. În aceste condi ii psihicul se dezvoltă ca o complexă arhitectonică supra
şi subordonate între ele.
2.3 Continuatori ai Gestaltismului
Întemeietorii gestaltismului au avut contribu ii mai importante în domeniile

percep iei , gândirii, învă ării si dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis
perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vie ii psihice.
Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în
domeniile motiva iei, personalită ii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A
urmat studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a sus inut doctoratul, apoi a fost înrolat
în armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experien a
războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „grani ă”,
„for ă”, „zonă”, „câmp”. După război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universită ii
din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat concep ia sa
gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste a emigrat în Statele Unite. Orientările sale
spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat şi a fost numit director al Centrului de
Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul Institutului Tehnologic Massachustes
(M.I.T.).
Contribu ia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de
interpretare şi explicarea a dinamicii construc iei şi dezvoltării personalită ii umane.
Conform concep iei sale comportamentul este o func ie a personalită ii şi mediului:
c=f(p,m). conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la
ansamblul faptelor psihologice care influen ează via a unei persoane la un moment dat.
În structura spa iului de via ă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale.
Fiecare element al spa iului de via ă are o anumită valen ă, o anumită încărcătură
cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită
nevoie are o valen ă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valen ă
negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valen elor, Lewin a descris o serie întreagă
de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea. Cele
trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-
evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în
psihologia socială şi studiază interac iunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică
comportamentele şi percep iile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele
şi percep iile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de
lucru de la cele de muncă la cele educa ionale până la grupuri de interese întâmplătoare.
Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania,
dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde
89
Mihai ANIŢEI
a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a
fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta
de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribu ii remarcabile la studiul
rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat
asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi solu ii
productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situa ie problematică oamenii
tind să rămână fixa i pe utilizarea unui obiect, a unei situa ii şi nu sunt capabili să
găsească noi utilită i în noi situa ii. Spre exemplu în una dintre problemele sale
ilustrative subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distan ă care nu îi permitea să le
cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o pozi ie. La capătul unei funii, jos, pe
podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea func ională se
manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva
situa ia prezentă. Solu ia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele
aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de
cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme.
Analogia ne permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o
situa ie nouă. Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan
contribu iile lui Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi
rezolvării de probleme.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în
Statele Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra
gândirii productive. Contribu ia cea mai important a lui Asch o constituie cercetările sale
asupra conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-
se la opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi
să distorsioneze judecă ile individului în condi iile în care acesta este supus presiunii
grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă.
Contribu iile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a
demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest
efect apare în condi ii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută
deplasându-se într-o direc ie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiec ilor asupra
amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiec ilor anteriori., ceea ce
sugerează supunerea la normele grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în
căr ile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt
terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are pu ine
tangen e cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentan ii
acestei forme de terapie sus in că nu există o rela ie conceptuală între psihologia formei
„neo-analitică”a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul
experien ei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat
trecutul şi experien a trecutului în cadrul activită ii perceptive sau intelectuale. În ultimă
instan ă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la
structură la proces şi de la ştiin ă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribu ia gestaltismului, în special
asupra învă ării şi memoriei. (W. Viney, 1993)
90
Mihai ANIŢEI
PSIHANALIZA
Conţinuturi:
3.1. Personalitatea lui S. Freud şi concep ia sa asupra organizării psihicului

3.2 Contribu iile majore ale psihanalizei: inconştientul, structura personalită ii,
mecanismele de apărare ale Eu-lui, stadiile dezvoltării psihosexuale, terapie
psihanalitică
3.3 Psihologia analitică: C. G. Jung
3.4. Psihologia individuală: A. Adler
3.5 Neopsihanaliza: K. Horney, E. Fromm, H. Murray
Obiective:
1. Prezentarea personalită ii întemeietorului psihanalizei

2. Prezentarea principalelor contribu ii ale psihanalizei
3. Prezentarea dezvoltărilor moderne ale psihanalizei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
3.1 Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării psihicului
Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele psihologice legată
de personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud (1856-1939). S-a născut într-un
orăşel din Cehia, apoi la scurt timp familia s-a stabilit la Viena unde Freud îşi va urma
studiile şi întreaga carieră până în 1938, când datorită anexării Austriei de către
Germania nazistă a fost nevoit să emigreze la Londra. La un an după exil moare prin
euthanasie ajutat de doctorul său care i-a promis că nu-l va lăsa să sufere inutil.
A urmat studii de medicină la Viena, apoi la Paris unde a dorit să asiste la
celebrele şedin e de hipnoză ale profesorului Charchot. La începutul carierei sale
medicale Freud a întreprins cercetări experimentale minu ioase pentru ca mai apoi
inspirat de Charchot să se orienteze către nevroza isterică şi hipnoză. Freud nu a folosit
hipnoza ci s-a orientat spre o nouă metodă introducând termenul de psihanaliză în 1896,
la peste zece ani după întâlnirea cu Charchot. El foloseşte tehnica asocia iei libere care
permite pacientului dezvăluirea treptată a istoriei trecutului, întoarcerea în perioada
primelor conflicte neconştientizate din copilărie. De asemenea Freud se orientează
asupra viselor pe care le consideră drept modalitate fundamentală de acces la
personalitatea umană. Cartea care îl face celebru şi conduc la o largă extindere a
psihanalizei este „Interpretarea viselor”, publicată în 1900. conform concep iei lui Freud
visele constituie împlinirea deghizată a unor dorin e. Această carte face dovada unei
culturi remarcabile a autorului, unei extinderi deosebite a concep iilor sale ştiin ifice,
91
Mihai ANIŢEI
sociale, medicale, psihopatologice şi psihologice. Contemporanii lui Freud descriu o

personalitate complexă, un om sfios, aparent lipsit de încredere, marcat de scurte
perioade de depresie, dar şi cu manifestări pline de entuziasm. Creativitatea sa a fost
oscilantă fiind marcată de perioade de inhibi ie, urmate de izbucniri de activitate
creativă. Era puternic ataşat de familia sa, de so ia şi de cei cinci copii. Era pasionat de
artă în general, de sculptură în special, era un colec ionar de antichită i. A fost puternic
marcat de barbaria nazistă care a ars în pie ele publice lucrările sale.
După cum arată M. Ralea şi C. I. Botez (11958), concep ia lui Freud cuprinde
două domenii: o doctrină psihologica si o terapeutică a bolilor.
Doctrina psihologică se bazează pe următoarele no iuni: refularea, inconştientul
şi libidoul. Refularea este rezultatul reprimării de către conştient a impulsurilor
provenite din sfera inconştientului. Este o cenzură datorată educa iei morale sau
religioase, concep iei de via ă şi valorilor sociale. Într-adevăr, via a socială impune
tendin elor si instinctelor omeneşti o anumită îngrădire. Conştientul filtrează printr-o
severă cenzură tendin ele instinctive rezultând uneori un proces de sublimare într-o
tendin ă sau activitate dezirabilă social. Tendin ele reprimate se manifestă deghizat prin
sublimare sau prin actele ratate (lapsus, uitări de cuvinte şi nume, erori de lectură şi de
scriere) şi prin vise. Visele constituie o realizare deghizată a dorin elor nesatisfăcute din
timpul zilei.
Un concept fundamental în sistemul teoriei lui Freud este cel de instinct.
Instinctele reprezintă impulsuri înnăscute, for e propulsive ale personalită ii cu valoare
energizantă care de in o energie ce conectează trebuin ele corporale cu proiec iile
mintale. Orice instinct exercită o anumită tensiune, presiune, în vederea satisfacerii
trebuin ei i restabilirii echilibrului. Freud vorbeşte despre două categorii de instincte: al
vie ii şi al mor ii. Instinctul vieţii ine de supravie uirea speciei, iar forma de energie pe
care o eliberează este libidoul, exprimat prin instinctul sexual (eros). Omul este marcat
de dorin a permanentă de satisfacere a instinctelor care îi procură plăcere. Inhibarea
dorin elor sexuale este necesară până la un punct. Instinctul morţii este opus
instinctului vie ii pentru că omul este supus legii implacabile a naturii care face ca toate
fiin ele vii să îşi înceteze via a la un moment dat. Freud consideră că instinctul mor ii
sau thanatos ac ionează într-o manieră latentă, dar prezintă şi o formă de exprimare,
evident că în comportamentul agresiv, în nevoia de a cuceri, de a descărca energia prin
acte agresive; este o tendin ă ira ională spre autodistrugere.
În ceea ce priveşte organizarea vieţii psihice, după o primă tentativă în care
identifică trei nivele conştientul, preconştientul şi inconştientul, Freud dezvoltă un
model mai elaborat şi mai bine sus inut teoretic alcătuit din Sine (Id), Ego (Eu) şi
Superego (Supraeu.).
Sinele (Id) este structura bazală a vie ii psihice, se identifică cu inconştientul şi
are drept con inuturi ansamblul instinctelor, tendin elor, trebuin elor, pulsiunilor
înnăscute ale individului. Aceste tendin e sunt imperative, in de însăşi existen a
biologică a individului şi prezintă un mod de ac iune şi satisfacere bine structurat în baza
eredită ii. Satisfacerea acestor pulsiuni se soldează cu o descărcare de tensiune. Cu alte
cuvinte, satisfacerea ac ionează după principiul plăcerii. Nesatisfacerea creează
presiuni, acumularea de energie şi tensiune pulsionară care se descarcă în variate
moduri, inclusiv prin vis. Func ia de bază a sinelui este una de tip homeostazic întrucât
asigură echilibrul dintre organism şi mediu.
Eu-l are un rol şi o pozi ie intermediară între cele două instan e fiind menit să
echilibreze rela iile conflictuale dintre ele. Eu-l trebuie să pună în acord tensiunile şi
pulsiunile inconştiente cu cerin ele şi exigen ele Supraeului. Eu-l func ionează după
principiul realităţii, coordonează manifestările psihice în raport cu situa iile reale şi
identifică modalită ile dezirabile social de satisfacere a pulsiunilor inconştiente.
92
Mihai ANIŢEI
Supraeul (Superego) este o instan ă morală rezultată din interiorizarea

normelor, regulilor vie ii sociale, a interdic iilor morale. Impuse de societate. Supraeul
ac ionează în raport cu imperativele morale. Pozi iile excesive ale Supraeului impuse de
părin i prin pedeapsă, sanc iune sunt interiorizate şi pot deforma personalitatea. Dar tot
aşa de nocivă este lipsa educa iei, modelării comportamentale care creează manifestări
lipsite de orice cenzură.
Terapia psihologică -psihanaliza îşi propune să trateze simptomele nevrozelor
ca modalită i de manifestare ale tendin elor refulate în inconştient. În tratarea nevrozelor
Freud încearcă ini ial să folosească hipnoza dar renun ă repede şi adoptă tratamentul
cathartic, conversa ia cu bolnavul, încercând să-l facă sa-si amintească de evenimentele
aflate la originea bolii sale şi care sunt învăluite de un fel de amnezie. După Freud
nevrozele au la origine o traumă psihică produsă de un conflict puternic între o dorin ă şi
interdic ia absolută a realizării ei. Această interdic ie împinge dorin a în sfera
inconştientului, unde este uitată. În nevroze bolnavul uită împrejurarea în care a avut
loc conflictul. Drept urmare psihanalistul va utiliza confesiunea încercând să antreneze
pacientul să-şi dezvăluie trecutul şi dorin ele sale cele mai intime. Psihanalistul va
utiliza variate mijloace precum persuasiunea, analiza actelor ratate, a viselor, studiul
asocia iilor verbale cu scopul de a readuce în conştiin ă tot ceea ce a fost refulat. Ideea
este că impulsurile aduse în sfera conştientului sting pulsiunea primară şi permit
vindecarea de nevroză.
3.2 Contribuţiile majore ale psihanalizei
Mecanismele de apărare ale Eu-lui joacă un rol decisiv în îndeplinirea misiunii

pe care Eu-l o are în echilibrarea raporturilor dintre Sine şi Supraeu.
Represiunea este considerată de către Freud drept piatra de temelie a teoriei
sale. Reprimarea vizează gânduri periculoase care provoacă anxietatea, amintiri sau
percep ii dinafara conştientului. Con inutul inconştientului este format în mare parte din
date, evenimente, stări, trăiri reprimate. Un autor a comparat inconştientul cu o
închisoare de maximă securitate care găzduieşte indivizi antisociali bine păzi i dar foarte
greu de inut sub control, si care caută în continuu să evadeze. Cele mai multe evadări se
manifestă în timpul visului, în lapsusuri. Freud vorbeşte despre un tip de reprimare
primară în care Eu-l este foarte pu in implicat. Este vorba de o categorie de idei, trăiri
atât de dureroase şi de neimaginat încât sunt îngropate în primul rând de conştiin ă. Sunt
idei cum ar fi incestul şi agresiunea împotriva părintelui de sex opus.
Proiecţia este un mecanism destul de simplist, menit „să păcălească” sau să
„autopăcălească” individul întrucât acesta atribuie altora ideile sau motivele sale
neacceptate. De exemplu, într-o căsnicie partenerul tentat la infidelitate îl acuză mai
întâi pe celălalt sau persoanele şi grupurile agresive sus in că sursa violen ei lor este în
alte persoane; sau persoane ce manifestă interese şi curiozitate erotică nesatisfăcută
manifestă o mare îngrijorare cu privire la decaden a moralită ii şi cu privire la interesul
excesiv al altora legat de pornografie. Pre ul acestui mecanism de apărare este mare
întrucât realitatea este distorsionată sever.
Regresia presupune întoarcerea, revenirea la un stadiu anterior al dezvoltării şi
restabilirea comportamentelor caracteristice acelui stadiu. Regresiunea poate fi scurtă,
episodică, dar în fa a unor amenin ări copleşitoare poate fi de lungă durată. Manifestări
ale regresiunii sunt izbucnirile violente, acceptarea totală a autorită ii, nevoia de a fi
îngrijit în timpul bolii, comportamentele adictive legate de consumul de droguri sau
alcool. Cu alte cuvinte, adultul se comportă ca un copil lipsit de responsabilitate.
Deseori acest comportament exprimă un sever deficit de afectivitate în perioada
copilăriei.
93
Mihai ANIŢEI
Formaţia reactivă este un mecanism de apărare paradoxal în care instinctul se

schimbă în opusul său, o inversare a polarită ii: dragostea se poate transforma în ură,
plăcerea în durere, pasivitatea în activism, etc. De exemplu un părinte care a acumulat
un grad mare de ostilitate pentru copilul său desigur că, dezvoltând un acut sentiment de
culpabilitate, va marca ostilitatea sa prin indulgen ă şi ocrotire excesivă.
Raţionalizarea este un mecanism de adoptarea a unor explica ii false dar logice
şi deseori plauzibile pentru a scuza anumite slăbiciuni sau erori.
Stadiile dezvoltării psihosexuale. Freud acordă un rol remarcabil calită ii

experien elor din prima copilărie. El identifică patru stadii ale dezvoltării psihosexuale
care au un impact major asupra dezvoltării ulterioare a personalită ii.
În primul stadiu numit stadiul oral , de la naştere până la doi ani, principala
sursă de plăcere este gura, iar plăcerea derivă din supt, muşcat, înghi it excitând zonele
buzelor, limbii, obrajilor. Copilul experimentează şi cunoaşte cu ajutorul gurii pentru că
duce la gură toate obiectele. În această perioadă indulgen a exagerată poate avea drept
rezultat un optimism nejustificat, iar neglijen a pesimismul şi nervozitatea.
Stadiul anal se manifestată în al doilea şi al treilea an de via ă când copilul
descoperă plăcerea legată de eliberarea tensiunii create prin defeca ie sau urinare.
Descoperirea noii plăceri a expulzării si curiozitatea descoperirii resturilor umane
trebuie echilibrată cu cerin ele lumii asupra controlului sfincterian. Freud considera ca
pedeapsa excesivă aplicată in acest stadiu are consecin e pentru dezvoltarea de mai
târziu.
Stadiul falic în perioada de vârstă de la trei la cinci ani interesele copilului sunt
focalizate asupra organelor sale sexuale si ale părin ilor; copilul începe să se identifice
cu părintele de sex opus şi să manifeste ostilitate fa ă de părintele de acelaşi sex:
Complexul lui Oedip. Copilul îşi reprimă aceste sentimente pentru părintele de sex opus
şi treptat realizează identificarea cu părintele de acelaşi sex. Freud sus ine că feti ele
sunt invidioase pe organul sexual masculin ieşit în afară şi consideră că mămica este
responsabilă pentru condi ia lor de castrate. Este aşa numita invidie pentru penis care
joacă un rol important în psihologia femeii după Freud. Urmează o perioadă de laten ă
între stadiul falic şi cel genital, în care nu exista o nouă localizare evidentă a interesului
erotic.
Stadiul genital se manifestă în perioada adolescen ei şi, în condi ii normale,
individul va dezvolta legături emo ionale cu persoanele de sex opus. Energia sexuală va
fi organizată şi concentrată asupra organelor genitale. Freud a considerat că primele trei
stadii lasă urme adânci în structurarea personalită ii şi din acest motiv nu acordă o
aten ie prea mare stadiului genital.
În concluzie, psihanaliza este mai mult decât un simplu curent în istoria
psihologiei; este o mişcare intelectuală cu o influen ă profundă în numeroase domenii:
psihopatologie, psihiatrie, psihologie, psihologie socială, psihologia copilului, dar şi
literatură, filozofie, religie şi istorie. Influen a personalită ii lui Freud asupra culturii şi
civiliza iei secolului XX a fost remarcabilă. El a spart tipare de gândire, a adus în
discu ie tabuuri şi teme inabordabile, a eviden iat rolul inconştientului şi importan a
primei copilării, a dezvoltat o teorie coerentă asupra eu-lui şi mecanismelor sale de
apărare. I s-a reproşat tendin a de a interpreta într-o manieră excesiv sexuală dezvoltarea
personalită ii copilului precum şi con inutul viselor. Terapia psihanalitică a cunoscut o
perioadă de maximă glorie în anii '30-'40 ai secolului XX şi mai are încă destui adep i
mai ales în Statele Unite şi în Fran a. Freud şi psihanaliza au dezvoltat reac ii foarte
polarizate astfel încât au apărut diziden i ai psihanalizei şi un curent al neopsihanalizei.
94
Mihai ANIŢEI
3.3 Psihologia analitică

C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elve ia, a studiat medicina la Basel şi s-a
specializat în psihiatrie. În 1907 se întâlneşte cu Freud şi cei doi savan i leagă o
colaborare strânsă de tip paternalist: Freud îl considera pe Jung un fiu spiritual. Dar cele
două săbii nu încăpeau în aceeaşi teacă. Jung nu putea fi un discipol supus. El era în
primul rând un gânditor original. În 1912 diferendele i-au despăr it pe cei doi savan i şi
Jung şi-a deschis un cabinet privat la Zurich unde a locuit şi a muncit până la moartea sa
în 1961. A întreprins călătorii in Africa, India, Europa, Statele Unite, a fot onorat şi
apreciat de mari universită i ale lumii. A întemeiat un sistem propriu de gândire numit
psihologie analitică, şi o metodă proprie de terapie numită terapia analitică.
Concep ia lui Jung este sensibil diferită de cea a lui Freud. Jung vorbeşte despre
un inconştient personal care se referă la tot ceea ce a fost reprimat dar şi aspecte mai
pu in importante ale existen ei. Termenul de complex reprezintă un nucleu de emo ii,
amintiri, percep ii şi dorin e reunite în jurul unei teme, cum ar fi nevoia de putere,
dezvoltarea unei abilită i. După Jung persoana este posedată de complexul său pentru că
acesta va canaliza energia în vederea dezvoltării sau realizării pe o anumită direc ie.
Jung vorbeşte şi despre un inconştient colectiv care include aşanumitele
arhetipuri, termen similar cu cel de şablon, model, copie sau prototip. Sunt imagini ale
trecutului speciei, îşi au originea în istoria acesteia, sunt prezente în mintea fiecărui om
ca modele poten iale sau prototipuri arhetipale de gândire. Aceste arhetipuri vizează
spere exemplu experien ele legate de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge, erou,
cucerire, naştere. Astfel experien a colectivă este prezentă în experien a fiecărui individ.
Aceste arhetipuri joacă un rol important în structura şi dinamica personalită ii.
Formele de manifestare ale arhetipului sunt Umbra (partea întunecată a
personalită ii), Persona (masca personalită ii, rolurile jucate în profesie şi în via a
publică), Sinele ca principiu unificator care permite autoactualizarea şi autorealizarea,
Animus şi Anima (ca simbolurile ale masculinită ii şi feminită ii). Anima este arhetipul
femeii în bărbat şi Animus este arhetipul masculin în femeie.
Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi
func iile Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin
retragere, sfială, preferin ă pentru singurătate linişte si companie selecta. Atitudinea
extrovertă se manifestă prin activism, preferin ă pentru socializare, companie socială,
prezen ă puternică, influen ă asupra celorlal i. Jung apreciază că cele două atitudini se
manifestă la fiecare dinte persoane prin dorin e inconştiente pentru orientarea opusă.
Cele două atitudini majore se asociază cu patru tipuri func ionale, prin raportarea la
gândire, sentiment, senza ie şi intui ie. Senza ia este func ia realului, gândirea func ia
ra iunii, sentimentul este func ia sim ământului, iar intui ia este func ia în elegerii
spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert gânditor, extrovert sentimental,
extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert gânditor, introvert sentimental, introvert
senzitiv, introvert intuitiv.
3.4. Psihologia individuală
Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena . A studiat medicina la

Universitatea din Viena. A colaborat cu Freud vreme de nouă ani fără a fi tot aşa de
apropiat ca şi Jung. În 1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat Societatea de
psihologie a individualită ii. A introdus consilierea şi formare de grup, iar din 1926 a
întreprins lungi turnee de conferin e în Statele Unite şi în alte ări europene.
Concep ia lui Adler pune în centrul ei „complexul de inferioritate” şi
„sentimentul de inferioritate”. Psihologia sa se numeşte individuală întrucât consideră
95
Mihai ANIŢEI
individul ca un tot unitar fără a fi nevoie să separăm corpul şi sufletul în două entită i
distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat să în eleagă personalitatea bolnavului în
ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice şi cele fizice. Sentimentul de
inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care copilul îl trăieşte în mod
normal în raport cu adultul. În condi iile în care copilul este incapabil să compenseze
sentimentul de inferioritate acesta se transforma într-un complex de inferioritate definit
de către Adler ca incapacitate de rezolva problemele de via ă. Complexele de
inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea organică rezultă dint-o
infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalită ii copilului. Acest
complex poate fi depăşit prin intensificarea preocupărilor pentru organul deficitar
(ajungându-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra că poate să facă şi mai mult
decât cei care sunt normali dota i). Răsfăţul se poate constitui într-un complex de
inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfă a i în via a de familie. Ieşirea
lor în lume este înso ită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.
Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi
devalorizare pe care îl provoacă indiferen a sau ostilitatea părin ilor. Se poate vorbi şi
despre un complex de superioritate rezultat din încercarea de a depăşi complexul de
inferioritate.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vie ii, aşa cum se numeşte una
dintre căr ile sale, rezultă din străduin a spre superioritate. Adler în elege prin această
străduin ă năzuin a spre perfec iune. Fiin a poartă în sine acest impuls ascendent, iar
via a se manifestă printr-o tendin ă de îmbunătă ire a individului şi a speciei. El
apreciază că străduin a spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu
ar supravie ui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în rela iile
cu ceilal i, cu profesia şi în rela iile de dragoste. În func ie de pozi ia adoptată fa ă de
aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru
stiluri de via ă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând
totul de la ceilal i, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi
tipul capabil social care poate coopera cu ceilal i şi ac ionează în concordan ă cu nevoile
lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în via a individului. Între
problemele interesante de ordin educa ional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii
naşterii: primul născut se bucură de siguran ă, răsfă , afectivitate până la venirea celui
de al doilea copil care îi ocupă locul în afec iunea şi interesul celorlal i. De aici decurge
un sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a pozi iei pierdute. Uneori pot
apărea comportamente dure, agresive, încăpă ânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură
atunci reac ia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferen a de vârstă este mai mare
cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie
orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în privin a viitorului. Primeşte sarcini, este
mai ascultător, preocupat de men inerea ordinii şi autorită ii. Al doilea născut este mai
pu in anxios, dezvoltă competitivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări
revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea
născut. Este mai pu in preocupa de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia
trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler
spunea despre Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare
a celui de al doilea născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această pozi ie în
familia lui. Cel mai mic copil este de obicei răsfă atul întregii familii, mai ales atunci
când diferen a de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la
maturitate; riscul rezultă din răsfă ul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare.
Copilul unic are o pozi ie total favorizată în familie dar frustrările survin la grădini ă şi
96
Mihai ANIŢEI
la şcoală unde nu mai este centrul aten iei. Nu are experien a competi iei cu un frate mai
mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit. ( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003)
3.5 Neopsihanaliza
Karen Horney (1885-1952) s-a născut în Germania şi la vârsta de 41 de ani a

divor at şi a emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare în psihanaliză iar în
Statele Unite a fost apropiata de E. Fromm şi H.S. Sullivan.
Contribu ia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte psihologia
feminină. Autoarea considera că inhibarea feminită ii este rezultatul refuzului condi iei
de femeie şi are ecouri şi la nivelul sexualită ii acesteia. Femeile tind dă manifeste un
masochism ce rezultă din asumarea inferiorită ii lor fizice şi asumarea inferiorită ii
induse social. Astfel ele acceptă să suporte agresivitatea masculină din spirit de
sacrificiu. Masochismul feminin este o încercare de a dobândi siguran ă şi acceptare în
via ă printr-o atitudine rezervată şi prin dependen ă. Paradoxal femeile exercita control
asupra celorlal i prin slăbiciune şi suferin ă, prin căutarea în boală a unui alibi pentru
eşec.
În ceea ce priveşte complexele de inferioritate feminină, Horney se îndepărtează
total de viziunea freudiana si considera ca ele sunt rezultatele unor influente şi sociale.
Discriminarea femeii în multe societă i de-a lungul istoriei a accentuat caracterul
degradant şi păcătos al sexualită ii ceea ce a făcut din femeie simbolul păcatului. În acest
context dorin a femeii de a fi bărbat nu trebuie să fie raportată la celebra invidie pe penis
invocată de Freud. Pur şi simplu este expresia dorin ei de a dispune de acele atuuri şi
privilegii pe care societatea contemporană le acordă bărbatului: independen a, succesul,
libertatea sexuală, dreptul de alegere al partenerului (D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003).
Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg
psihologia, sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la Műnchen şi Berlin fiind
apropiat ini ial de psihanaliza clasică. A emigrat în 1934 în Statelor Unite datorită
amenin ării naziste. În Statele Unite a fost apropiat de K. Horney şi H. S. Sullivan; a
predat psihanaliza în Statele Unite şi în Mexic.
În concep ia sa asupra dezvoltării personalită ii Fromm considera că ontogeneza
repeta filogeneza şi sub aspect psihologic. Copilul va dobândi independen ă şi liberate
pe măsură ce creşte şi slăbesc legăturile ini iale cu mama sa. Gradientul de independen ă
şi liberate se află într-un raport invers propor ional cu cel de securitate.
În cadrul interac iuni cu părin ii Fromm identifică patru modalită i de rela ionare:
fuziune simbiotică, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotică este expresia
perioadei ini iale în care intimitatea părinte copil este maximală., nivelul de securitate
conferă intimitate. Evitarea şi tendin a spre distrugere implică distan area, separarea.
Dragostea este forma superioară a interac iunii părinte copil care se realizează printr-un
echilibru între securitate şi responsabilitate.
Fromm acordă un rol foarte important factorilor sociali în dezvoltarea
personalită ii. Educa ia are un rol pozitiv, dar în acelaşi timp fiecare societate îşi educă
cetă enii după chipul şi asemănarea sa. Astfel societă ile totalitare tind să modeleze
cetă eni obedien i si pasivi in timp ce societă ile democratice vor stimula activismul
independen a, responsabilitatea individuală. Fromm apreciază drept foarte periculoasă
tendin a de uniformizare excesiva a indivizilor prin impunerea unor cerin e contrare
nevoilor fundamentale ale fiin ei umane. In acest sens el se manifestă foarte critic la
adresa societă ii de consum contemporane care alienează individul.
97
Mihai ANIŢEI
Henry Murray (1893-1969) născut la New york a urmat cursurile la

Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universită ii Columbia.
Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de
factorii psihologici implica i în simptomatologia pacien ilor săi. S-a apropiat de Jung , a
avut o întâlnire cu Freud la Viena şi a fost puternic impresionat de personalitatea celor
doi savan i. El a creat împreună cu Christiana Morgan testul T.A.T (testul aperceptiv
tematic). A sus inut cursuri la Harvard şi a exercitat o puternică influen ă asupra
psihologilor vremii lui. A introdus termenul de „personologie” prin care desemna acea
ramură a psihologiei care se ocupă de studiul personalită ii.
Contribu ia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de trebuin ă.
El a descris 20 de trebuin e specific umane: de supunere, de realizare, de afiliere, de
agresiune, de autonomie, de contracarare, de apărare, de deferen ă, de dominare, de a
face impresie, de a înlătura răul, durerea, de a evita situa iile neplăcute, de existen ă
socială, de ordine, de joc, de rejec ie sau de separare, de senzualitate, de sex, de ajutor,
de în elegere. Cele 20 de categorii sunt grupate în trebuin e viscerogene şi psihogene,
manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze, proiective şi reactive.
Murray apreciază că scopul final al vie ii este reducerea tensiunii. El consideră
că personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât şi
din partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui
schimbare.
În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în
dezvoltarea vie ii psihice, a personalită ii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra
posibilită ilor de dezvoltare a personalită ii.
98
Mihai ANIŢEI
PSIHOLOGIA UMANIST ŞI PSIHOLOGIA TRANSPERSONAL
Continuturi:
4.1. Precursorii umanismului: W. James, Existen ialismul, Fenomenologia

4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste: A. Maslow, G. Allport, C. Rogers, şi
contribu ia lor la dezvoltarea noii orientări în psihologie şi terapie
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei umaniste:
S. Grof şi K. Wilber
Obiective:
1.Prezentarea psihologei umaniste şi a contribu iilor sale la dezvoltarea unei noi

modalită i de abordare a personalită ii umane şi a terapiei
2. Prezentarea psihologiei transpersonale şi a principalelor direc ii de dezvoltare
ale cesteia
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
4.1. Precursorii umanismului
Psihologia umanistă s-a afirmat pe la jumătatea secolului al XX-lea ca o reac ie

la behaviorism şi psihanaliză. Este un curent care s-a afirmat foarte rapid şi şi-a câştigat
dreptul de a fi numit a treia for ă a psihologiei după behaviorism şi psihanaliză. În timp
ce primele două curente accentuau determinismul social sau instinctual umaniştii
accentuează alegerea liberă. Dacă behavioriştii utilizau metode nomotetice şi
interpretarea statistică a omului, umaniştii utilizează metode idiografice izvorâte din
istorie, filozofie, literatura, artă, accentuând studiul individual al omului. Umaniştii
consideră că ar trebui să se renun e la subiectele tradi ionale cum sunt frica, agresiunea,
învă area, şi să se abordeze subiecte cum sunt suferin a, în elepciunea, bucuria,
semnifica ia, demnitatea, experien ele neplăcute.
William James este considerat cel mai important precursor al psihologiei
umaniste. El a sperat că psihologia va schimba lumea şi a fost preocupat de aplicarea
cesteia în via a de zi cu zi în problemele de educa ie si de munca, precum si la
persoanele care sufereau de afec iuni emo ionale
Miguel de Unamuno (1864-1936) filozof spaniol, reprezentant al
existen ialismului, şi-a îndreptat toată aten ia în studierea a ceea ce numea el”omul în
carne şi oase”. După opinia sa ştiin ele şi filozofia cunosc o decaden ă datorită
multiplelor specializări care blochează imaginea de ansamblu. El a insistat asupra rolului
important pe care îl joacă sentimentul în via a umană. Oamenii trebuie să gândească nu
numai cu capul dar şi cu tot corpul şi sufletul lor, cu întreaga lor fiin ă.
Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii
existen ialismului.
99
Mihai ANIŢEI
Kierkegaard vorbeşte despre trei moduri de existen ă: estetic, etic şi religios.

Modul estetic este dominat fie numai de scopuri senzuale fie numai de scopuri
intelectual ra ionale. Modul etic de existen ă se defineşte prin preocuparea pentru
dreptate, pentru o stare de bine generală şi pentru legături morale perfecte. Persoanele
apar inând modului etic sunt orientate spre o evaluare amănun ită a posibilelor
consecin e ale ac iunilor lor. Personalitatea de tipul etic se apropie cel mai mult de
personalitatea autorealizată despre care va vorbi Rogers. Modul etic se caracterizează
prin încredere în sine, printr-un simt al responsabilită i foarte ridicat; recunoaşte rolul
critic al libertă ii in via a omului, în timp ce tipul estetic poate să decadă în melancolie şi
disperare, tipul etic poate ajunge la un profund sim al ironiei. Modul religios de
existen ă este dependent de Dumnezeu şi se confruntă cu conflictul dintre imperativele
credin ei şi cele ale nevoilor umane.
Martin Heidegger (1889-1976) este probabil cel mai important şi original
reprezentant al existen ialismului. Capodopera vie ii sale este „Fiin ă şi timp”. Lumea în
care trăim prezintă trei caracteristici fundamentale: factualitatea, existen ialitatea şi
decăderea. Factualitatea descrie simplul fapt de a exista în această lume;
existen ialitatea se raportează la un context de timp mai amplu. Prin existen ă suntem
direc iona i, avem o finalitate, ne îndreptăm spre ceva anume. Decăderea face trimitere
la dificultă ile, obstacolele ce apar în existen a umană. Oamenii trebuie să manifeste un
exerci iu al libertă ii, capacitatea de a manifesta o opinie clar marcată fa ă de viitorul lor.
Ca o anticipare a umanismului, Heidegger vorbeşte despre individul autentic conştient
de existen a lui capabil să aibă o existen ă bună, demnă chiar şi în cazul când structurile
mediului sau ale comunită ii sunt copleşitoare. Heidegger deplângea faptul că oamenii
sunt preocupa i de nimicuri şi de tehnologie, pierzând din vedere cel mai important
lucru,şi anume existen a lor în lume.
Edmund Husserl (1859-1938) este considerat fondatorul fenomenologiei. În
acest context mişcarea filozofică fenomenologică tinde să se ocupe de tot ceea ce face
parte din experien a personală. Termenul de „fenomen” înseamnă apari ie şi se referă în
mod concret la ceea ce rezultă din experien ă. Constatăm că fenomenologia anticipează
orientarea umanistă prin accentul pus pe experien a personală, pe descrierea
fenomenului, şi nu pe cercetarea amănun ită.
După cum sus ine Husserl psihologia ar trebui să includă toată varietatea
enormă de materiale inclusă în conştiin ă ca fenomene, ca experien e unice. Metoda
fenomenologică încurajează subiectul să raporteze ceea ce este firesc, respectiv
con inutul, impresiile, asocia iile personale.
4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste:
Psihologia umanistă s-a afirmat oficial prin înfiin area Revistei de psihologie
umanistă în 1961 şi a Asocia iei Americane de Psihologie Umanistă. Apoi Asocia ia
Americană de Psihologie stabileşte o divizie de psihologie umanistă. Într-un timp relativ
scurt psihologia umanistă a câştigat un rol distinct între principalele curente de
psihologie. Întemeietorii formali ai curentului sunt considera i a fi A. Maslow, G.
Allport şi C. Rogers.
Abraham Maslow (1908-1970 ) s-a născut la New York , a urmat Universitatea
din Wisconsin, iar apoi activitatea academică la Universitatea Columbia, New York.
Lucrarea sa cea mai cunoscută este „Motiva ie şi personalitate” (1954). Concep ia lui
Maslow e orientată mai mult holistic şi dinamic decât singular şi static, mai mult activ şi
inten ional decât cauzal şi mecanic. El pune accentul pe dezvoltarea personalită ii în
condi iile unei dinamici a trebuin elor şi motivelor sale. În celebra piramidă a
trebuin elor identifică cinci nivele: cel al trebuin elor fiziologice, trebuin ele de
100
Mihai ANIŢEI
securitate, trebuin ele de afiliere, cele de statut şi cele de autorealizare. Maslow insistă
asupra dinamicii acestor trebuin e în func ionarea personalită ii umane, a ordinii de
împlinire a acestora. Accesul la trebuin ele superioare este condi ionat de satisfacerea
celor de pe palierele inferioare.
Caracteristicile personalită ii autorealizate au fost identificate de către Maslow în
urma unui studiu realizat pe durata a doi ani, având drept subiec i personalită i
remarcabile ale vie ii sociale, ştiin ifice, politice ale lumii americane. Aceste persoane
manifestă o serie de trăsături comune: creativitate, spontaneitate, sim ul umorului, sim ul
noută ii, rezisten ă la autoritatea arbitrară, sim ul autonomiei, nevoie puternică pentru
intimitate, o imagine de sine optimistă şi acceptată de ceilal i. Maslow credea cu toată
sinceritatea că este mai productiv pentru progresul psihologiei să studiem persoanele
sănătoase, autorealizate decât persoanele bolnave sau tipurile inumane. Pe această cale
psihologia va trebui să includă noi concepte precum joaca, dragostea, valorile,
experien ele mistice, libertatea, umorul, competen a şi nevoile estetice.
Gordon Allport (1897-1967) a studia psihologia la Universitatea Harvard şi a
desfăşurat o activitate academică la această universitatea timp de 40 de ani. Este
considerat cel mai important personolog iar lucrările sale privitoare la personalitate sunt
cunoscute în întreaga lume: „Personalitatea, o interpretare psihologica”(1937),
„Structura şi dezvoltarea personalită ii”(tradusă şi în limba română). Dacă Maslow este
ini iatorul curentului umanist. Allport este ideologul acestui curent, iar Rogers este cel
care a desăvârşit psihologia umanistă. Contribu ia lui Allport la psihologia umanistă este
în primul rând de ordin metodologic. El a analizat şi a precizat distinc ia dintre
nomotetic şi idiografic. A stabilit liniile de demarca iei dintre metoda behavioristă şi cea
umanistă. Dar contribu ia sa cea mai importantă este cariera sa didactică. În psihologia
americană mul i autori îl consideră cel mai remarcabil profesor de psihologie care a
influen at multe genera ii de tineri şi a format o şcoală personologică în jurul său.
Carl Rogers (1902-1987) este cel care a împlinit curentul umanist şi i-a conferit
o orientare aplicativă cu o influen ă extraordinară în domeniul terapiei. Este fondatorul
terapiei nondirective, apoi a celei centrate pe client şi, în final al terapiei centrată pe
persoană. A întemeiat Centrul pentru studiul persoanei în California. A fost preşedintele
Asocia iei Americane de Psihologie în 1947.
C. Rogers are o optică experimentalistă asupra psihoterapiei insistând pentru
utilizarea tehnicilor obiective din psihologia experimentală în vederea validării
demersului psihoterapeutic. A evaluat efectul psihoterapiei după modelele
psihoexperimentale „ex-post factum” dar şi prin analize corelative cu grupul de control.
Concep ia psihologică a lui Rogers este optimistă în ceea ce priveşte poten ialul
naturii umane. Personalitatea autorealizată are capacitatea de a alege şi de a realiza
dezvoltarea personală. El a fost preocupat de extinderea sistemului de gândire în
educa ie şi politică. În educa iei a pledat pentru o pedagogie centrată pe student (elev)
mai degrabă decât pe profesor. În politică a pledat pe calită i personale cum ar fi
autenticitatea, onestitatea şi deschiderea.
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei

umaniste
Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste, iar A.

Maslow drept fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat Asocia ia Americană de
Psihologie Transpersonanală, împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Antony Sutich,
Stanislav Grof, Jim Fadima. Asocia ia a editat Journal of Transpersonal Psychology.
Apoi a fost înfiin ată Asocia ia Transpersonală Interna ională (A.T.I.). În România a fost
101
Mihai ANIŢEI
înfiin ată Asocia ia Română de Psihologie Transpersonală (conform pagini web a

A.R.P.T.).
Stanislav Grof , unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o
ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune
importantă a sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul
spectru al experien elor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care
devin manifeste sub forma unor stări de conştiin ă modificată. Este vorba despre
experien ele şi observa iile specifice medita iei şi altor forme de practică spirituală
sistematică, extazele mistice populare, crizele psihospirituale, hipnoza, psihoterapia
experien ială şi experien ele de moarte clinică, moarte şi renaşterea psihologică,
experien e ale lumii divine, conştiin a cosmică, identificarea mistică cu al i oameni, cu
natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu fiin e arhetipale, vizite pe tărâmuri mistice,
experien e karmice, forme variate de percep ie extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3
aprilie 2004, Timişoara).
Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia
transpersonală îşi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pentru a include arii
ale experien ei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi bunăstare,
într-un evantai larg al stărilor de conştiin ă. Psihologia transpersonală este nemul umită
de „par ialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în
profunzime stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală plasează în centrul
preocupărilor ei conştiin a ca dimensiune centrală. Conştiin a şi poten ialele sale
nebănuite pot fi explorate prin eliminarea contradic iilor defensive şi al obstacolelor
interne, prin liniştirea, calmarea şi relaxarea distorsiunilor perceptuale, prin
autocunoaştere şi transformare interioară, prin conştientizare, prin expansiunea câmpului
conştiin ei.
Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală, medita ia,
hipnoza profundă, respira ia holotropă, analiza viselor.
Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clien i să-şi descopere şi să-şi
interpreteze conştient pulsa iile existen ei interioare, să-i asiste pentru a se centra pe
această activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcenden ă, să-i ajute
pentru a găsi căile dezvoltării poten ialului min ii, să-i sus ină pentru a-şi depăşi limitele
condi ionării şi a-şi asuma responsabilitatea în vederea proiectării propriei vie i în
armonie cu natura ş.a.m.d.
Cele trei stadii care conduc la ob inerea acestor schimbări sunt: identificarea,
dezidentificarea şi autotranscenden a.
Psihologia transpersonală este un câmp multidisciplinar care integrează atât
psihologia vestică, dar şi pe cea „estică”, asiatică într-o unificare spirituală.
Ken Wilber , unul dintre întemeietorii psihologiei transpersonale consideră că
personalitatea este expresia unor nivele multiple ale conştiin ei unitare. Acest spectru al
conştiin ei cuprinde cinci niveluri şi fiecare nivel caracterizează printr-un sentiment
diferit de identitate personală, traversând mai multe grada ii, de la identitatea supremă a
conştiin ei cosmice la sentimentul personal de identitate asociat conştiin ei eu-lui;
nivelul persoanei, nivelul eu-lui, nivelul organismului total, nivelul transpersonal şi
nivelul unită ii conştiin ei.
102
Mihai ANIŢEI
PSIHOLOGIA COGNITIV
Conţinuturi:
5.1. Precursorii ai cognitivismului: W. Köhler, K. Duncker, E. Tolman; teoria

informa iei: G. Miller, A. Newell, H. Simion; N. Chomsky şi teoria gramaticilor
generative, G. Kelly şi teoria constructelor personale
5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă: J. Piaget
5.3 Întemeierea psihologiei cognitive: U. Neisser; teme majore în psihologia
cognitivă contemporană: modelele memoriei, rezolvarea de probleme şi
inteligen a artificială, cogni ia socială, memorie şi validitate ecologică
Obiective:
1.Prezentarea contribu iei la apari ia cognitivismului jucată de orientări precum

gestaltismul, neobehaviorismul, teoria informa iei şi psiholingvistica
2. Prezentarea contribu iei lui J. Piaget la în elegerea dezvoltării cognitive
3. Prezentarea cognitivismului modern şi a contribu iilor sale
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
5.1. Precursorii ai cognitivismului
W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligen ei la animale au semnalat rolul

intui iei ca procesare spontană de informa ie în urma căreia, prin restructurări ale
reprezentărilor interne asupra rela iei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc se produce
un răspuns aparent spontan dar care rezultă dintr-o prelucrare informa ională de tip
procesual.
Cercetările lui K. Duncker asupra fixită ii func ionale şi mai ales cele asupra
analogiei au fost preluate în psihologia cognitivă modernă demonstrează felul în care
reprezentarea mentală dintr-o anumită situa ie este transferată într-o nouă situa ie şi
poate să producă o rezolvare a problemelor prin analogie.
Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic suport
cognitivist. El a introdus termenul de „hartă mintală”, sugerând existen a unei
reprezentări mintale a structurilor spa iale care ac ionează într-o manieră latentă în
procesul rezolutiv. Conceptul de „hartă mintală” este intens utilizat în psihologia
cognitivă .
Teoria informa iei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns la
rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor. Newel, Shaw şi Simon au
elaborat şi condus celebrele programe de cercetare ale Rezolvitorului general de
103
Mihai ANIŢEI
probleme ca sistem de procesare a informa iei în vederea rezolvării unor probleme

accesibile gândirii umane. Contribu ia remarcabilă a acestor cercetări este aceea că a
oferit posibilitatea tratării strategiei umane în rezolvarea de probleme. Astfel, prin
analogie, modelarea structurilor cognitive oferă explica ii asupra proceselor mintale.
Aceste cercetări au demonstrat că factorul comun pentru gândirea umană şi pentru
inteligen a artificială sunt procesele informa ionale care se dezvoltă în baza unui sistem
complex de programe şi subrutine capabile de combinări şi transformări.
Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul
gramaticilor generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mul ime de
propozi ii (structura logică-propozi ională) ob inute în urma aplicării transformărilor
(tratament, procesare) obligatorii la verigile terminale ale gramaticii. Terminologia lui
Chomsky a fost adoptată de către psihologia cognitivă: structuri de transformare,
competen e lingvistice, reguli de ramificare şi reguli de subcategorializare etc. De la
modelul generării propozi iilor propus de către Chomsky la modelele computa ionale
moderne este o distan ă foarte mică.
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare
asupra abordării cognitivite a personalită ii. Constructele constituie modalită i personale
de a percepe şi interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive, modele
cognitive ale unor realită i. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură cu
experien a de via ă şi fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe ierarhizate,
structurate şi organizate. Sistemul de constructe prezintă o serie întreagă de
particularită i comune pentru oameni în general şi pentru anumite grupuri, categorii,
perioade istorice, sisteme culturale, politice, religioase, etc.. Dar configura ia este
personală şi conferă individului nota de specificitate. Constructele personale ca şi
reprezentările noastre cognitive ne permit să percepem şi să interpretăm lumea şi
evenimentele prin prisma lor. Valoarea constructelor permite şi o evaluare anticipativă a
comportamentelor persoanei.
5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă
Aportul şi contribu ia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a şcolii sale

numită şi structuralism genetic constituie o anticipare a modelărilor cognitive privitoare
la asimilarea şi dezvoltarea structurilor cognitive. Ideea organizării activită ii mentale în
structuri operatorii şi scheme mentale trimite la conceptele fundamentale ale
gestaltismului. Dar Piaget merge mai departe şi analizează evolu ia structurilor
operatorii pe baza structurilor matematice de grup. Piaget găseşte în aceste axiome ale
structurii matematice de grup legile fundamentale ale organizării sistemelor de opera ii
mentale în general. Axiomatica reprezintă o schemă a realită ii iar orice abstrac ie
conduce la o schematizare. Astfel axiomatica se prelungeşte în ultimă instan ă în însăşi
schema inteligen ei. Analiza piagetiană a degajat trei structuri fundamentale: structurile
algebrice al căror prototip este grupul; structurile de ordine şi structurile topologice care
se referă la raporturile de vecinătate, limită şi continuitate. Constatăm că practic Piaget
anticipează şi oferă psihologiei cognitive rezultate şi un limbaj conceptual remarcabil de
riguros asupra structurilor cognitive. Psihologia cognitivă va insista mult asupra
raporturilor topologice dintre reprezentările cognitive.
Reprezentarea, imaginea mintală care constituie un concept fundamental al
psihologiei cognitive a fost reabilitată pentru psihologie şi studiată cu mijloace
experimentale de către marele savant elve ian. Se poate spune că de fapt cognitiviştii
după ce şi-au elaborat o primă variantă a limbajului conceptual au descoperit surprinşi
că Piaget cu ani buni înaintea lor studiase şi clarificase conceptele fundamentale pe care
104
Mihai ANIŢEI
cognitiviştii le considerau o noutate absolută. Cercetările lui Piaget asupra

reprezentărilor topologice au arătat mecanismele ontogenetice ale apari iei lor. Astfel el
a demonstrat faptul că şcolarul mic nu reuşeşte decât pe la 8-10 ani să-şi reprezinte
rotirea sau dispozi ia por iunilor într-o hârtie împăturită, având un acces foarte dificil la
anticiparea rezultatelor unor transformări. Toate cercetările psihogenetice privitoare la
dezvoltarea reprezentărilor şi mecanismelor de rotire, pliere, transformare, anticipare vor
constitui apoi teme predilecte pentru psihologia cognitivă. Piaget va acorda o aten ie
deosebită reprezentărilor topologice şi va eviden ia un tip aparte de inteligen ă
topologică ce se referă la reprezentarea pozi ională, implicând o anumită ordonare a
diverselor loca ii stabile. El a demonstrat că informa ia vizuală nu este suficientă întrucât
structurile topologice se fixează dificil şi implică mişcarea subiectului într-un sistem de
puncte de referin ă, mişcarea subiectului poate fi reală într-un plan fizic spa io-temporal,
dar şi mentală în raport cu o hartă a loca iilor şi a raporturilor topologice dintre
elementele spa iale.
Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea J. Piaget anticipează într-o manieră
remarcabilă cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de
bază precum şi dintre metodele de cercetare.
5.3 Întemeierea psihologiei cognitive şi temele ei majore
Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea lucrării

Psihologia cognitivă de către U. Neisser în 1967. În această lucrare autorul a
sistematizat rezultatele cercetărilor realizate în anii ’50 -’60 de către precursorii mai sus
aminti i. Noua orientare cognitivistă a câştigat teren într-o manieră rapidă fiind
favorizată mai ales de progresele din domeniul ciberneticii şi neurologiei.
Noua psihologie va începe să-şi impună un limbaj propriu în cadrul căruia, de
exemplu, termenul de stimul este înlocuit cu cel de input, cel de răspuns cu cel de
output, prelucrarea informaţiei devine procesare, sau şi mai mult tratare; la nivelul
memoriei întipărirea devine encodare, fixarea devine stocare, iar reactualizarea devine
recuperare. Această nouă terminologie nu constituie doar o simplă substitu ie, deoarece
termenii trimit la opera ionalizare conceptuală care se regăseşte sistematic abordată în
lucrările de psihologie cognitivă.
Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării informaţiei
care porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră asemănătoare
cu un calculator. Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat procesor de
informa ii. Termenul de tratare a informa iei este şi el foarte sugestiv, sugerând
interven ia procesorului în modificarea, transformarea informa iei. În această viziune
informatizată şi computerizată memoria realizează o encodare, stocare şi recuperare a
informa iei la nivele de procesare senzorială, de scurtă durată şi de lungă durată.
Psihologia cognitivă pare să fie puternic marcată de utilizarea metaforelor cognitive care
au avantajul că permit un schimb fructuos de idei referitoare la fenomenul respectiv.
Aceste metafore ne oferă conven ii pentru a discuta despre posibilită ile teoretice de
cercetare (B. H. Kantowitz, H. L. Roediger III, D. G. Elmes, 2005).
Psihologia cognitivă se afirmă ca rezultat al participării unor diverse domenii ale
cunoaşterii. Este o mişcare interdisciplinară care pune în ac iune resurse provenite din
cele mai variate domenii: în afară de psihologie, filozofia, antropologia, ingineria,
neuroştiin ele, lingvistica, informatica, iar din câmpul psihologiei: aten ia, rezolvarea de
probleme, formarea conceptelor, limbajul, memoria.
Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele
predilecte ale psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi
Shiffrin(1968) care tratează memoria din perspectiva celor trei module: registrul
105
Mihai ANIŢEI
senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart
(1972) au propus modelul nivelelor de procesare în memorie. Astfel encodarea
superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede decât encodarea informa iei
semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a
strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligen ei artificiale. Sunt
remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si
Tversky. Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele
interesante cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest
model întrucât informa ia este procesată prin intermediul re elelor pe mai multe nivele
simultane.
Cogni ia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia
cognitivă. Se are în vedere investigarea rela iei dintre contextul social şi cogni ie. Este
explorată maniera în care informa ia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii
sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea
atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.
Psihologia cognitivă trezeşte pasiuni şi respingeri foarte intense. Este criticată
metafora computerului ca o sursă de reduc ionism a min ii umane la nivelul
calculatorului. Pe măsură ce se dezvoltă industria computerelor această metaforă pare să
fie sus inută de performan ele actuale ale acestor maşinării.
O critică severă a psihologiei cognitive vine chiar din interiorul ei de la
întemeietorul ei formal U. Neisser. Acesta a reproşat psihologiei cognitive deficitul de
validitate ecologică, pentru că multe experimente cognitiviste sunt artificiale şi greu de
generalizat. El pledează pentru o cercetarea ecologică validă pe probleme psihologice
care îşi au un corespondent cât se poate de direct în realitatea existen ei oamenilor
obişnui i.
106
Mihai ANIŢEI
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
Conţinuturi:
6.1 Evolu ia gândirii psihologice în ările Române până în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea: cronicarii, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantacuzino, Vasile Conta, Titu Maiorescu, Ştefan Michăilescu, Constantin
Leonardescu
6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiin ă experimentală: Eduard Gruber,
Nicolae Vaschide, Constantin Rădulescu-Motru,
6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948): Florian Ştefănescu –
Goangă, Mihai Ralea, Ioan Nestor, George Bontilă, Gheorghe Zapan, Nicolae
Mărgineanu, Alexandru Roşca, Vasile Pavelcu, Ion Holban
Obiective:
1. Prezentarea principalelor momente în evolu ia conceptelor psihologice în

România
2. Analiza contribu iilor principalelor personalită i, şcoli şi curente la dezvoltarea
psihologiei româneşti
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
6.1 Evoluţia gândirii psihologice în ările Române până în a doua jumătate

a secolului al XIX-lea
Gândirea psihologică în cultura românească este prezentă prin descrieri

caracterizări psihologice, portretizări, unele elemente de psihologie socială începând de
la cronicari sau mari învă a i. Nicolae Milescu în jurnalul sau de călătorie în China
realizează observa ii pertinente de natură psihologică asupra oamenilor si obiceiurilor.
Dimitrie Cantemir realizează tablouri vii psihosociale ale vremii sale şi chiar elemente
de psihologie a vârstelor în care arată rolul deprinderilor din copilărie în formarea
personalită ii. Constantin Cantacuzino se pare că a făcut studii superioare cuprinzând
şi elemente de psihologie în Italia.
În primele academii domneşti de la Bucureşti şi Iaşi psihologia era tratată ca o
disciplină filozofică. Cărturarii ardeleni aduc şi răspândesc ideile iluminismului german,
iar Samuil Micu a tradus prima lucrare de psihologie în limba română.
La începutul secolului al XIX-lea apar în România primele manuale de
psihologie traduceri după autori francezi şi germani şi se remarcă o serie de profesori
români care elaborează manuale de psihologie.
Vasile Conta realizează o primă abordarea sistematică a unor probleme de
psihologie în lucrarea sa Teoria fatalismului (1875). Conta prezintă elemente de
psihologie materialistă, deterministă, sus inând suportul neuronal al manifestărilor
107
Mihai ANIŢEI
psihice fără a reduce psihicul la nivelul suportului său material. El apreciază că via a
psihică este doar o func ie a materiei, un rezultat, dar nu este materială, ci ideală, o
reflectare subiectivă.
Titu Maiorescu era la curent cu cercetările din domeniul psihologiei desfăşurate
mai ales în Germani. Maiorescu a scris manuale universitare de filozofie în care tratează
şi problemele psihologice dar nu a realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei.
Concep ia sa filozofică şi psihologică era puternic influen ată de filozofia lui Kant.
Ştefan Michăilescu a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili profesori de
psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne va scrie în 1892
Introducere în psihofizică. Lucrarea sa a avut o importan ă remarcabilă în formarea la
studen ii români a unor concep ii ştiin ifice experimentale despre via a psihică.
Constantin Leonardescu a fost şi el unul dintre cei mai importan i profesori de
filozofie şi psihologia de la Universitatea din Iaşi. În 1878 publica un manual de
Psihologie experimentala în care face cunoscute rezultatele ultimelor cercetări în acest
domeniu şi analizează metoda experimentala în psihologie. Următorul său manual,
Principii de psihologie (1892) insistă asupra introducerii metodei experimentale şi
măsurătorilor exacte de laborator în psihologie. Leonardescu defineşte psihologia ca
ştiin ă a faptelor psihice. Această ştiin ă nu este descriptivă, nu se rezumă la simple
observa ii, descrieri şi clasificări ci, bazându-se pe metoda experimentală, încearcă să
explice apari ia şi manifestarea faptelor psihice (Al. Roşca, M. Bejat, 1976).
6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală
Procesul de constituire al unei psihologii ştiin ifice, experimentale detaşate de

filozofie este strâns legat de contribu ia marilor profesori aminti i care au trezit interesul
pentru noua psihologie experimentală. În acest fel o genera ie de tineri absolven i ai
universită ilor de la Iaşi şi Bucureşti vor vădi un interes din ce în ce mai amplu pentru o
psihologie fundamentată pe experiment, pe măsurare, decât pe specula ii cu încărcătură
filozofică. În universită ile româneşti se in primele cursuri de psihologie experimentală
şi se realizează primele cercetări de psihologie experimentală.
Eduard Gruber la Universitatea din Iaşi elaborează primul său studiu de
psihologie în 1886. Utilizând introspec ia el urmăreşte procesul de reactualizare în
memorie a denumirii unei flori şi ajunge la concluzia că în procesul reamintirii participă
imagini vizuale, auditive şi motorii cu grade variate de conştientizare. M. Bejat (1972) şi
Al. Roşca şi M. Bejat (1976) realizează o analiză detaliată a procesului de constituire a
noii psihologii ştiin ifice în România. Eduard Gruber va prezenta în 1889 la Leipzig
primele rezultate ale cercetării sale privind audi ia colorată (sinestezie). Apoi îşi va
sus ine doctoratul cu Wundt în laboratoarele din Leipzig având drept temă luminozitatea
specifică a culorilor.
În 1893 Eduard Gruber deschide la Universitatea din Iaşi primul curs de
psihologie experimentală şi înfiin ează primul laborator de psihologie experimentală.
Din păcate nu se ştie cu precizie dacă laboratorul a func ionat în mod real şi dacă a fost
dotat aşa cum reiese dintr-o solicitare adresată Ministerului Învă ământului.
Eduard Gruber poate fi considerat ca întemeietor al psihologiei experimentale în
România dar a avut, din păcate, o perioadă scurtă de activitate. Lui i se datorează
primele studii de psihologia artei şi asupra sinesteziilor, primele comunicări de
psihologie experimentală la congrese interna ionale, primul curs de psihologie
experimentală şi primul laborator de psihologie experimentală din România.
108
Mihai ANIŢEI
Nicolae Vaschide (1873-1907) a fost decisiv marcat de conferin ele inute de

psihologul francez Alfred Binet în 1905 l a Universitatea din Bucureşti. Îl urmează pe
marele savant în Fran a şi acesta îi oferă posibilitatea de a lucra în laboratorul de
psihologie fiziologică de la Sorbona. Nicolae Vaschide este primul cercetător veritabil în
domeniul psihologiei experimentale, realizând studii, cercetări şi metode de investiga ie
a proceselor senzoriale împreună cu mari psihologi din Fran a: Alfred Binet, Ed.
Toulouse şi H. Pieron. Elaborează metode de investiga ie experimentală a gusturilor şi a
mirosului, studii dedicate influen ei muncii intelectuale şi fizice, a emo iilor şi a altor
procese psihice asupra tensiunii sangvine la om. Vaschide se apropie şi de fenomene
mai dificil de studiat cum ar fi somnul, visele profetice, semnifica ia viselor, fenomenele
telepatice. A elaborat un volum dedicat somnului şi viselor şi un alt volum dedicat
psihologiei mâinii. În eseul său asupra psihologiei mâinii porneşte de la date de
fiziologie, anatomie, psihologie normală şi patologică şi ajunge până la elemente de
chiroman ie şi estetică. Considera că mâna defineşte fiin a umană mai mult decât alte
organe ale corpului. El subliniază rela ia dintre gândire şi motricitate pornind de la
mişcările involuntare care înso esc gândurile noastre. Astfel psihologul român
anticipează cercetările care vor demonstra modificări de intensitate ale biocuren ilor de
la nivel muscular în timpul activită ii mentale. Pentru Vaschide mâinile alături de ochi,
fa ă, gură aduc informa ii pre ioase despre via a psihică a omului. Astfel este anticipat
rolul important pe care psihologia modernă îl acordă expresivită ii nonverbale sau
limbajului corporal.
Studiul său asupra somnului şi viselor este una dintre primele lucrări
experimentale din domeniu. El a studia presiunea sangvină, pulsul, mişcările
respiratorii, sensibilitatea tactilă, auzul în timpul somnului. Visul este interpretat ca o
modalitate de disociere a imaginilor reale provenite din starea de veghe şi care se
înlăn uie într-o manieră particulară datorită influen elor de ordin emo ional. Vaschide
apreciază că visele seamănă cu halucina iile şi drept urmare cercetarea acestor
halucina ii ar permite analogii experimentale cu visul.
În cei doar 34 de ani de via ă Nicolae Vaschide a avut realizări remarcabile şi
poate fi considerat primul cercetător român veritabil în psihologie, dobândind o
recunoaştere interna ională apreciabilă. El face parte dintre corifeii psihologiei
experimentale franceze.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) după ob inerea licen ei în filozofie
şi-a continuat studiile la Paris timp de un an şi apoi la Leipzig în laboratorul lui Wundt
timp de trei ani. Şi-a sus inut aici doctoratul cu teza Despre dezvoltarea teoriei lui Kant
asupra cauzalităţii în natură. După cum rezultă din analiza detaliată realizata de către
M. Bejat (1972) Rădulescu-Motru a audiat la Paris şi la Leipzig marii profesori de
psihologie ai vremii şi a lucrat inclusiv în laboratorul de psihofiziologie de la Sorbona
chiar de la înfiin area acestuia. Aici realizează şi primele sale cercetări de psihologie
experimentală.
La întoarcerea în ară Rădulescu–Motru va func iona câ iva ani ca bibliotecar la
Funda ia universitară iar din 1897 ob ine postul de conferen iar la Facultatea de
Filozofie şi litere a Universită ii din Bucureşti.
Are meritul de a fi introdus primul curs de psihologie experimentală la
Universitatea din Bucureşti (1897). Manualul său de psihologie Problemele psihologiei
apărut în 1896 pledează pentru autonomia psihologiei ca ştiin ă. În 1906 înfiin ează
primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti. Laboratorul
a avut ini ial o dotare minimală, cu aparatură adusă din Germania, şi un scop
preponderent didactic. Se pare că este cu adevărat primul laborator de psihologie
experimentală din România. Activită ile din acest laborator se vor dezvolta abia după
1926.
109
Mihai ANIŢEI
6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948)
Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958) după ob inerea licen ei la Facultatea

de Filozofie şi Litere din Bucureşti şi patru ani de activitate ca profesor, în 1908 pleacă
la studii în Germania, la Leipzig, unde va sta timp de trei ani. Lucrează in Institutul de
psihologie a lui Wundt şi în 1911 ob ine titlul de doctor în filozofie cu o temă legată de
Cercetări experimentale asupra simţului cromatic, publicată în revista lui Wundt.
În 1919 va ocupa catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj, nou
înfiin ată după Unire. Astfel trei dintre elevii români a lui Wundt au înfiin at
laboratoarede psihologie experimentală în România: Eduard Gruber la Iaşi, Radulescu-
Motru la Bucureşti şi Ştefănescu-Goangă la Cluj.
În 1922, Ştefănescu-Goangă transformă laboratorul in primul Institut de
psihologie experimentală comparată şi aplicată din România. Marea contribu ie a
psihologului clujean o constituie întemeierea şcolii psihologice de la Cluj (M. Bejat,
1972). De la bun început Ştefănescu-Goangă va acorda cea mai mare importan ă
metodei experimentale şi statistice. Beneficiind de interesul guvernului de la Bucureşti
pentru dezvoltarea primei universită i româneşti din Cluj, Florian Ştefănescu-Goangă a
dispus de un fond mare pentru acea vreme în vederea înzestrării Institutului şi
Laboratorului de psihologie experimentală. În acest scop el va pleca în Germania
pentru a vizita mai multe institute şi laboratoare similare şi a achizi iona aparatura cea
mai modernă. Astfel o lungă perioadă de timp laboratorul Institutului de psihologie
experimentală din Cluj a fost cel mai bine dotat laborator din România. Institutul condus
de el se va dezvolta în jurul laboratorului prin noi sec ii şi departamente dedicate ariilor
majore ale psihologiei. Principalii colaboratori sunt trimişi la specializare în străinătate.
Astfel Nicolae Mărgineanu va urma studii la Viena apoi în Germania, în Statele Unite
ale Americii şi Anglia; Alexandru Roşca va beneficia şi el de călătorii de studii în
Germania, Fran a, Belgia şi Elve ia; Mihai Beniuc se va specializa în Germania în
domeniul psihologiei animale; Dimitrie Todoran la Geneva în domeniul psihologiei
copilului.
Florian Ştefănescu-Goangă se va preocupa pentru dezvoltarea unor servicii de
psihologie aplicată la calea ferată, la poştă şi telegraf, în armată, justi ie, penitenciare,
asisten ă socială sau educarea persoanelor cu handicap mintal. Institutul său va colabora
cu Ministerul Munci pentru orientarea şi selec ia profesională şi organizarea ştiin ifică a
muncii. De asemenea a depus eforturi persistente în vederea introducerii în toate şcolile
din ară a fişei personale de observa ie şi a examenelor psihologice pentru cunoaşterea
individualită ii elevilor (M. Bejat, 1972).
Florian Ştefănescu-Goangă s-a ocupat şi de adaptarea şi crearea de teste ,
chestionare, fişe de observa ie necesare pentru evaluarea aptitudinilor şi a personalită ii.
Încununarea acestor eforturi a fost lucrarea Măsurarea inteligenţei publicată în 1940.
După primul război mondial C. Rădulescu-Motru îşi reia eforturile pentru
dezvoltarea laboratorului de psihologie experimentală al Universită ii din Bucureşti.
Abia în 1923 şi 1925 ob ine unele fonduri pentru înzestrarea laboratorului, dar această
înzestrare nu s-a ridicat la nivelul marilor laboratoare europene. În această perioadă
Rădulescu-Motru este total dedicat carierei didactice şi exercită o influen ă remarcabilă
în transmiterea şi dezvoltarea psihologiei ştiin ifice la Universitatea din Bucureşti.
Lucrarea sa Personalismul energetic (1927) este o contribu ie deosebită şi originală la
dezvoltarea psihologiei româneşti. Sunt importante capitolele în care abordează
metodele de cercetare proprii psihologiei ştiin ifice insistând asupra metodei observa iei
şi experimentului.
110
Mihai ANIŢEI
Contribu ia principală a lui Rădulescu-Motru este că a încurajat dezvoltarea

cercetărilor de psihologie experimentală, a întemeiat şi organizat laboratorul de
psihologie experimentală şi a sprijinit aplica ii ale psihologiei în şcoala, industrie şi
armată.
Mihai Ralea (1896-1964) a ob inut licen a în filozofie şi litere şi licen a în drept
la Universitatea din Iaşi 1918, apoi a plecat la Paris unde a ob inut titlul de doctor în
ştiin e economice şi politice, apoi titlul de doctor în litere. Activitatea academică la
Universitatea din Iaşi (între 1926-1938) se concretizează prin cursuri de psihologie
generală, caracterologie şi tipologie, psihologie socială şi psihologie comparată. A
fost sociolog de forma ie şi va aborda şi dezvolta psihologia socială în România. A fost
un intelectual cu o largă deschidere care a abordat cu uşurin ă variate teme ale
psihologiei şi sociologiei. A sistematizat şi a trasat căile de colaborare între psihologie şi
sociologie. Preocupările sale au fost legate şi de psihologia personalită ii şi psihologia
diferen ială.
Principalele sale lucrări sunt Formarea ideii de personalitate - studiu de
psihologie genetică (1924), Problema inconştientului (1925), Asupra expresiei sociale a
emoţiilor, Psihologie şi viaţă şi Istoria psihologiei (împreună cu C. I. Botez). Concep ia
psihologică a lui Mihai Ralea este dominată de ideea raporturilor dintre psihic şi social.
În ceea ce priveşte inconştientul el nu împărtăşeşte punctul de vedere al psihanalizei
considerându-l o parte sufletească personală individuală, pe când conştiin a este o
func ie socială prin care intrăm în rela ie cu al ii (în M. Bejat, 1972).
Poate contribu ia cea mai interesantă a lui Mihai Ralea în psihologia românească
este analiza conceptului de amânare. El consideră că prin conduita amânării prin
întârzierea, suspendarea sau inhibarea reac iilor în fa a solicitărilor mediului actele
psihice umane se diferen iază net de cele animale. El insistă asupra actelor morale,
asupra comportamentului de economisire. Amânarea constituie mijlocul prin care omul
îşi depăşeşte condi ia sa biologică. Amânarea îl ajută pe om să-şi realizeze scopurile mai
înalte, mai complexe, mai îndepărtate. Amânarea este expresia unui autocontrol
conştient şi voluntar, a capacită ii omului de a interveni în mediu şi de ai modifica
structura şi finalitatea prin ac iuni chibzuite, îndrăzne e şi uneori riscante (în M. Zlate,
1988).
În studiul său Psihologie şi viaţă se ocupă de aplica iile practice ale psihologiei
în diverse domenii: organizarea ştiin ifică a muncii, orientarea şi selec ia profesionale,
organizarea reclamei profesionale, pedagogie, medicină, justi ie. Mihai Ralea a abordat
în opera sa şi probleme de psihologia artei şi de psihologia crea iei şi problemele
psihologice ale receptării operei de artă.
În anii ’30, ’40 ai secolului trecut psihologia românească cunoaşte o dezvoltare
remarcabilă mai întâi în plan academic la Universită ile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj apoi
în cadrul cercetării la Institutul de Psihologie de la Cluj, în laboratorul de psihologie al
Universită ii Bucureşti şi în plan aplicativ în cadrul Institutelor şi laboratoarelor
psihotehnice din Bucureşti, Iaşi, Cluj, în cadrul Oficiilor de orientare profesională ce
activau la Societatea Română de Cercetări Psihologice din Bucureşti şi Societatea de
Psihologie din Cluj. Au fost realizate astfel studii teoretice şi aplicative în toate
domeniile psihologiei. S-au înfiin at laboratoare de psihologie aplicată pe lângă diferite
institu ii: Societatea de Tramvaie Bucureşti, Centrul Medical Aeronautic de la Pipera,
Căile Ferate Române, Casa Centrală a Asigurărilor Socială, Institutul Pedagogic, s.a.
După cum apreciază, Al.Roşca şi M.Bejat (1976), rolul cel mai important în răspândirea
aplica iilor psihologiei în diverse domenii de activitate revenea institutelor psihotehnice
care s-au ocupat de studiul ştiin ific al muncii în vederea utilizării cât mai ra ionale a
factorului uman în procesul muncii. În aceste institute au fost elaborate teste,
111
Mihai ANIŢEI
chestionare, monografii profesionale utilizate în orientarea şcolară şi profesională. Se

poate spune că această perioadă este marcată în special de avântul psihologiei aplicate.
S-a acordat o aten ie deosebită metodelor de investiga ie a aptitudinilor şi
inteligen ei fiind adaptate teste de inteligen ă utilizate pe plan interna ional, probe de
reprezentare spa ială, flexibilitate mentală, temperament sau personalitate. În această
privin ă s-au remarcat G.Bontilă, N.Mărgineanu, I.Nestor, M.Peteanu, Al.Roşca,
Ghe.Zapan. Sunt abordate probleme de psihologia învă ării şi aplica ii ale psihologiei în
oficiile de orientare şcolară: D.Salade, I.Holban, N.Mărgineanu, Gh.Zapan, s.a. De
asemenea s-au abordat şi problemele persoanelor cu handicap: Al.Roşca, Florica
Bagdasar, dar şi aspecte psihologice ale educa iei copiilor supradota i: I.Rusu.
Psihologia socială este abordată mai ales în lucrările lui M. Ralea şi Fl. Ştefănescu-
Goangă.
112

Istoria Psihologiei Mihai Anitei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Psihologiei Mihai Anitei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai ANIŢEI

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI DEPARTAMENTUL DE

OBIECTUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

Universitatea din Bucureşti

Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii

Universitatea din Bucureşti

Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

UNITATEA DE ÎNV ARE 1

OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

1.1 Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural

1.2 Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei

1. Istoria reprezintă o cheie pentru a înţelege şi descifra viitorul

2. Istoria reprezintă o contribuţie la educaţie

3. Istoria susţine modestia

4. Istoria ne învaţă un scepticism benefic

5. Cunoaşterea istoriei influenţează procesele psihice umane

1.3. Istorie si istoriografie. Obiectiv si subiectiv in studiul istoriei psihologiei

UNITATEA DE ÎNV ARE 2

2.1. Gândirea la egipteni

vorbire, de memorie sau de mişcare, ei sus ineau în continuare rela ia de subordonare a

Astfel teologia, ştiin a şi gândirea pre-filozofică egipteană au influen at considerabil

2.2. Civilizaţia şi cultura Ebraică – Evreii

2.3 Civilizaţia şi cultura persană

2.4. Gândirea psihologică în India (sec. V î.H. – sec. VII după H)

Alte sisteme erau:

2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză

În China şi India tradi iile, obiceiurile, formele de cultură se păstrează în modalită i de

2.6. Gândirea psihologică la japonezi

2.7. Psihologia în Grecia antică

ca fiind forma fundamentală a ştiin ei şi va fi reluată de Platon şi continuată de anumite direc ii

Aristotel (384-322 î.H.)

O a doua trăsătură a gândirii aristotelice este calitatea de a fi în eleasă uşor. Matematica,

UNITATEA DE ÎNV ARE 3

PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU

3.1 Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu

sânge. Câ iva dintre oamenii civiliza i ai Romei au încercat să condamne măcelărirea

3.2 Evul mediu – epigon al tradi iei clasice cultivate în antichitate

3.3 Între biserică şi ştiin ă şi apari ia psihologiei

Aurelius Augustin (340-430) a fost personalitate dominantă a bisericii occidentale,

Toma d’Aquino şi apariţia psihologiei

UNITATEA DE ÎNV ARE 4

Renasterea si iluminismul ca mişcare globala in ştiinta economie si drept

4.2 Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine

memora şi de a în elege ca func ie a vârstei. El vedea memoria ca fiind dependentă de umezeală

4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor

4.5. Michel de Montagne şi psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)

Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului uman, Montaigne

PERIOADA DE AVÂNT ÎN CERCETAREA PSIHOLOGIC

UNITATEA DE ÎNV ARE 1

EMPIRISM, ASOCIA IONISM Ş UTILITARISM

EMPIRISM, ASOCIATIONISM SI UTILITARISM

1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de

Termenul de experien ă este echivalentul termenului de empirism, acesta din urmă

Francis Bacon (1561–1626) a fost teoreticianul noii ştiin e, încercând o reformă ce

George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia empirică

Etienne Bonnot Condillac (1714-1780) are contribu ii importante în domeniile

Claude-Adrien Helvetius (1715-1171) propune o versiune timpurie a unui behaviorism

1.3. Asociaţionismul – reprezentanţi ai asociaţionismului şi utilitarismului

Jeremy Bentham (1748-1832) a fost foarte pu in interesat de dreptul practic; el era

UNITATEA DE ÎNV ARE 2

RA IONALISMUL, MECANICISMUL ŞI NATURALISMUL

2.6. Ra ionalismul şi personalită ile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei