INTRODUCERE

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul II de studiu ce urmează

cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursul este acela de a prezenta conceptele de bază cu care operează
istoria psihologiei, precum şi problematicii acesteia.

Obiective generale

1. Familiarizarea cu problematica istoriei psihologiei.

2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al istoriei psihologiei.

Obiective specifice

1. Prezentarea noțiunilor introductive

2. Prezentarea elementelor de psihologie în filosofia greacă
3. Prezentarea evoluției preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca Modernă
4. Prezentarea curentelor filosofice contemporane cu relevanță în psihologie
5. Prezentarea nașterii psihologiei ca știință. Asociaționismul și psihofizica
6. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (I): Introspecționismul
7. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (II): Behaviorismul
8. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (III): Gestaltismul
9. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (IV): Nativismul și Psihologia genetică
10. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (V): Psihanaliza
11. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (VI): Psihologia conduitei și
Psihologia umanistă

2.Cerinţe preliminare

Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de bază
ale disciplinelor psihologie generală, sociologie, psihologia personalității, concepte
precum procesele psihice, structura psihicului, individ, societate, teorii generale ale
psihologiei.

3
3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu

Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

disciplinei, precum şi despre principalele concepte ale istoriei psihologiei.

Unitate de studiu 1: Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii

psihologice

Urmând o sugestie a lui Auguste Comte, cunoaşterea omenească a trecut prin

trei faze: faza teologică (în care mai multă prioritate are imaginaţia; lucrurile
inexplicabile sunt trecute pe seama unor fiinţe divine care ar conduce lumea), faza
metafizică (când explicaţiile nu se mai bazează pe fiinţe divine, ci pe idei abstracte,
pe principii sau pe forţe; şi aici s-ar manifesta tendinţa reducţionistă de tip monoteist
spre principii unice; dacă în epoca teologică se apela mai mult la sentimente, acum se
apelează la intelect), etapa pozitivă (când imaginaţia şi argumentarea sunt
subordonate observaţiei şi totul se referă la fapte; cercetarea pozitivă a faptelor
înseamnă cercetarea legilor, adică a legăturilor constante dintre fenomenele
observate).

Unitate de studiu 2: Elemente de psihologie în filosofia greacă.

Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la un

plan de cunoaştere superior, motiv pentru care vom face în continuare un popas mai
lung în gândirea greacă veche.

Unitate de studiu 3: Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca

Modernă

În Evul Mediu, teologia, după cum bine se ştie, influenţează hotărâtor

concepţiile despre suflet şi viaţa psihică.

4
 Sufletul trebuie să urmeze calea credinţei, însoţit, desigur, de un anumit
exerciţiu al raţiunii, dar credinţa trebuie să primeze: Nisi credideritis, non intelligetis
(dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege). Adevărul lui Dumnezeu trebuie acceptat prin
credinţă, dacă vrem apoi să îl înţelegem.

Unitate de studiu 4: Filosofii contemporane cu relevanță psihologică

Imm. Kant a mai determinat o schimbare: filosofia nu mai putea emite

pretenţii de cunoaştere, căci nu se limita la studiul lumii fenomenale. Ştiinţa
autentică părăsea lumea esenţelor, lumea transcendenţei, şi se îndrepta asupra
faptelor, fenomenelor din lumea observabilă. Secolul XIX este secolul marii rupturi a
ştiinţei de filosofie. Psihologia avea să devină, la rândul ei, ştiinţă de sine stătătoare.

Unitate de studiu 5: Nașterea psihologiei ca știință. Asociaționismul și

psihofizica
Psihologia a fost secole de-a rândul parte integrantă a filosofiei. În secolul
XIX, odată cu marea ruptură a ştiinţelor de filosofie, şi psihologia îşi asumă un rol
propriu în cunoaşterea omenească. Însă, spre deosebire de alte ştiinţe, care aveau un
obiect de studiu palpabil, material, supus operaţiilor de măsurare şi cuantificare,
psihologia nu se putea înscrie în rândul ştiinţelor cu un astfel de obiect de studiu,
drept urmare, i s-a respins statutul de ştiinţă sau a fost primită cu reticenţă, ca pe o
ştiinţă ce nu este o ştiinţă exactă.

Unitate de studiu 6: Mari curente ale psihologiei (I): Introspecționismul

Adevăratul început al psihologiei îl constituie însă înfiinţarea laboratorului de

psihologie experimentală în 1879, la Leipzig, de către Wilhelm Wundt (1823-1920).

Unitate de studiu 7: Mari curente ale psihologiei (II): Behaviorismul

Behaviorismul apare în SUA la începutul secolului XX ca o reacţie la

introspecţionism, mergându-se până la eliminarea conştiinţei ca obiect de studiu
etichetată drept o necunoscută, o himeră, ceva intangibil pentru orice laborator ce
utilizează metode experimentale. Este celebră în acest sens afirmaţia lui Watson:

5
„Nimeni nu a atins vreodată un suflet”. Apariţia sa în America este firească, într-un
mediu ce punea mult preţ pe aspectele practice, observabile ale lucrurilor, însă
preocupări similare apar şi în Europa, în Rusia, Franţa, Germania.

Unitate de studiu 8: Mari curente ale psihologiei (III): Gestaltismul

Gestaltismul se iveşte în Germania la începutul secolului XX ca o reacţie la

asociaţionism, susţinând prioritatea întregului asupra părţilor. Mai precis, structurile
psihice trebuie privite ca realităţi primordiale, ireductibile la părţile care le compun.

Gestaltismul a fost curentul ce a introdus în psihologie metoda structurală, ce

ţine cont de totalităţi, de ansambluri, în detrimentul elementelor componente. Gestalt
înseamnă structură, configuraţie, formă, pattern. În gestaltism, toate fenomenele
psihice sunt structuri, configuraţii integrale.

Unitate de studiu 9: Mari curente ale psihologiei (IV): Nativismul și Psihologia

genetică

Nativismul este una dintre denumirile orientării deschise de americanul Noam

Avram Chomsky (n. 1928; lucrări importante: Syntactic Structures – 1957, Aspects
of the Theory of Syntax – 1965) în psihologia limbajului şi lingvistica teoretică.

Unitate de studiu 10: Mari curente ale psihologiei (V): Psihanaliza

Dintre toate curentele psihologice ale secolului XX, psihanaliza cunoaşte cel
mai mare succes de public, în ciuda faptului că, la începuturile ei, a fost primită cu
ostilitate.

Iniţiatorul psihanalizei este, după cum se ştie, Sigmund Freud (1856-1939;

lucrări importante: Introducere în psihanaliză, Interpretarea viselor, Trei eseuri
asupra teoriei sexualităţii, Psihopatologia vieţii cotidiene, Totem şi rabu, Moise şi
monoteismul, Viitorul unei iluzii).

Unitatea de studiu 11: Mari curente ale psihologiei (VI): Psihologia conduitei și
Psihologia umanistă

6
 Cel care introduce în psihologie conceptul de „conduită” este francezul Pierre
Janet (1859-1947; lucrări principale: L’Automatisme psychologique: Essai de
psychologie expérimentale sur les formes inférieurs de l’activité humaine – 1883,
L’Etat mental des hystérique – 1892, Névroses et les idées fixes – 1898, Les
obsesions et la psychasthénie, 2 vol. – 1903, Les médications psychologique, 3 vol. –
1919, De l’angoisse à l’extase – 1926, L’evolution de la memoire et la notion de
temps – 1928, La force et la faiblesse psychologique ­ 1932, Les débuts de
l’intelligence – 1935, L’Intelligence avant le langage – 1936).

4. Recomandări de studiu

Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul

alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare, a
sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe
preliminarii, resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de
parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in
text:

OBIECTIVE

CUNOȘTINȚE

PRELIMINARE

7
 RESURSE
BIBLIOGRAFICE

DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU

EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII

REZUMAT

CUVINTE CHEIE

TESTE DE
AUTOEVALUARE

RĂSPUNS CORECT

CONCLUZII

8
5. Recomandări de evaluare

După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de

învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a competenţelor
specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat
conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip
grilă.

6. Test de evaluare iniţială

1. Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.

2. Identificaţi principiile de bază ale următoarelor discipline: psihologie generală,

sociologie juridică, antropologie , psihiatrie.

9
UNITATEA 1
Noţiuni introductive. La începuturile cunoaşterii
psihologice

Obiective 11

Cunoștințe preliminarii 11

Resurse necesare și recomandări de studiu 11

Durată medie de parcurgere a unității 11

1. Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii psihologice 12

Rezumat 19

Cuvinte cheie 19

Teste de autoevaluare 20

Concluzii 20

10
 Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să definească termenul de psihologie

- să descrie fazele cunoașterii omenești
- să descrie evoluția psihologiei ca știință

Cunoștințe preliminarii
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi
specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum
sunt Bazele psihologiei generale, Psihologia personalității) ;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei
prin diferite modalităţi de evaluare .

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

· Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

· Mihai Golu, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2005
· Ion Mânzat, Istoria universală a psihologiei, Edit. Printech, Bucureşti, 2000

11
 Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

1. Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii psihologice

Termenul de “psihologie” este derivat din: psyché = suflet;

Logos = cuvânt.

Psyché are şi alte corespondenţe. Etimologia cuvântului psyché de la

psychron = rece. În vechime, aerul inspirat sau expirat avea menirea de a răci
atmosfera şi în egală măsură inima. Psycho (verb) = a sufla, a răsufla, a respira, a
răci, a răcori. De asemenea, termenul de origine latină suflare însemna a umfla şi a se
umfla.

În antichitate, deci, exista o confuzie între suflet şi respiraţie. Respiraţia

reprezenta legătura directă cu viaţa şi cu moartea.

De aceea, nu numai în antichitate, ci chiar până în secolul XIX, psihologia ar

putea fi numită pneumatologie. Pneuma însemna, în limba greacă veche, suflare,
suflet, duh. Pneuma ágion era duh sfânt.

Această teminologie ne trimite cu gândul la un alt domeniu, şi anume la teologie.

Din punctul de vedere al psihologiei, interpretările teologice nu au o foarte mare
relevanţă. Psihologul nu studiază sufletul ca fiind o entitate transcendentă, de
origine divină, asa cum ar face un teolog. Psihologul studiază sufletul legat de
activitatea fiziologică, organică, a corpului uman. Pentru psiholog interes prezintă
omul viu. Se poate spune că studiaza sufletul “în etimologia sa originară”.

Astfel, preocuparea iniţială a psihologiei ar putea fi considerată tehnica

respiraţiei. Ritmul respirator determina schimbări în organismul uman; controlul

12
respiraţiei devine obiect al psihologiei.

Plămânul era considerat un fel de “răsuflătoare” a organismului. Plămânii

erau “îmbracămintea” inimii, sediul sufletului - plămânii, iar sediul sufletului -
inima. Sufletul a mai fost localizat de altfel în abdomen, în cap, în gât. Istoria
localizarii sufletului poate constitui de asemenea una din preocupările istoriei
psihologiei.

O altă perspectivă în istoria psihologiei ar fi relevarea aspectelor obiective şi

subiective ale sufletului. Sufletul a fost conceput ca Spirit universal – suflu în lume,
în univers.

În fine, merită studiat raportul dintre suflet şi corp în această desfăşurare

istorică (legatura şi despărţirea lor). Aici pot fi urmărite următoarele aspecte:

1. Tipul de raport: organic, anatomic, fiziologic, psihologic.

2. Studiul manifestărilor psihice.
3. Deficienţele psihice (boli, diagnoză şi tratament)
4. Perfecţionarea metodelor de investigaţie: - observaţia
- intervenţia

5. Fenomenele parapsihologice (alături de cele psihologice).

Credinţe despre suflet la vechii egipteni

Ne vom referi în acest context la sfârşitul mileniului al patrulea înaintea erei

noastre.

Concepţiile despre suflet la vechii egipteni le putem întâlni şi reprezentate

grafic pe vechile monumente; avem de a face deci cu o reprezentare vizuală a
sufletului.

Primele reprezentări ale sufletului: ca un abur ce se ridica din zona craniului;

apoi ca o pasăre care se îndeparta de trup - pasărea pleca uneori şi alteori se întorcea.
Aceste reprezentari denotă faptul că vechii egipteni considerau ca sufletul pleacă,

13
părăseşte trupul, dar se poate şi întoarce.

Modalitatea de îmbălsamare a trupului (pentru o păstrare cât mai îndelungată)

în forma pe care o avea în viaţă - denotă preocuparea pentru favorizarea întoarcerii
sufletului. Egiptenii foloseau substanţe experimentale care contribuiau la păstrarea
sufletului ca şi cum ar fi fost viu. Piramidele erau monumente funerare a căror forma
avea menirea de a semnaliza sufletului celui decedat prezenţa trupului îmbalsamat, în
asteparea sufletului (asemenea piramide construite în trepte s-au făcut şi în America
de Sud, America de Nord, în China).

În interiorul mormântului, trupul era era îngrijit în mod deosebit (cu substanţe
colorate, îmbrăcăminte scumpă, arme şi alimente), era adăpostit în sarcofage –
încăperi speciale pentru morminte.

În reprezentările grafice apare diferenţa dintre suflet şi trup: trupul este reprezentat
rigid, iar sufletul mobil. Naşterea era reprezentată ca o pasare îndreptată catre
pântecele femeii, iar moartea ca o pasăre care se îndepartează.

Trupul se însufleţea prin naştere sau înviere. După reprezentări, este de

presupus că sufletul era considerat nemuritor. Sufletul preexista trupului, după cum
ne putem da seame din reprezentările naşterii. Ulterior, sufletul a fost reprezentat ca
o persoană în miniatură (ceea ce denotă asemanarea dintre trup si suflet).

Reprezentările difuze ale sufletului revela legătura pe care o făceau vechii

egipteni între suflet şi respiraţie. Poziţiile în care a fost reprezentat sufletul nu ne
lămuresc dacă acesta era localizat, în concepţia vechilor egipteni, în zona cefalică sau
în cea toracică.

Sufletul înviorează întregul trup (viaţa, miscarea corpului). Mecanismul vieţii

îl constituia pătrunderea sufeltului în trup ca suflu vital, prin inspiraţie.

După felul în care era reprezentată inima, ne dăm seama că aceasta era
considerată ca fiind organul vital care era pus în mişcare de suflet. Ea avea un loc
special în cadrul îmbălsămării (inima era considerată ca fiind un motor, iar plămânii
aveau menirea de a răcori motorul). Prin inimă sunt însufleţite organele de simţ.
Procesul invers este acela de pierdere a sensibilităţii prin încetarea fluxului sanguin;

14
ieşirea sufletului din trup printr-o expiraţie – rigidizarea trupului.

Credinţe despre suflet la vechii chinezi

Perioada la care ne referim este cea din sec. VIII, IX î.e.n.

La vechii chinezi, sediul sufletului se credea că este inima, considerată de

altfel organul principal. Mecanismul de funcţionare a inimii era legat de respiraţie.
Respiraţia consta în dilatarea inimii şi concentrarea pentru eliminarea sângelui
/dispersia sângelui. (În realitate, oprirea inimii antrenează oprirea sângelui.)

Avem în acest caz relatări “fiziologice” primitive: datorită însufleţirii inimii

prin circuitul sanguin sunt însufleţite toate organele (interne şi de simţ).

Funcţiile sufleteşti se pot împărţi în trei 3 categorii:

1. Legate de organele interne

2. Legate de simţ
3. Legate de gânduri şi sentimente
Creierului nu i se acordă nici o funcţie specială în legatură cu gândirea, dar era
sediul senzaţiilor; gura, nasul, ochii, urechile erau localizate în encefal.

Pe baza trăsăturilor feţei, a dispunerii organelor receptive se făceau anumite

distincţii în legătură cu sensibilitatea de ansamblu şi cu personalitatea umană. Era
vorba de fiziognomonie – precizarea caracterului după trăsăturile feţei şi după cele
antropologice.

Concepţii despre suflet la vechii indieni

Sufletul are un rol determinant faţă de corp şi în mentalitatea vechilor indieni.

Astfel, de exemplu, vom găsi metode speciale de eliberare a sufletului de trup, în

15
special la tibetani. Eliberarea de trup a sufletului este o finalitate (el fiind superior
trupului sălăşluind acolo căutând să se elibereze).

La inzi (vechii locuitori ai Indiei) au apărut numeroase concepţii despre

suflet, acesta fiind zeificat. Exista un suflet al Universului şi unul individual al
omului; ele erau principial identice. Aveau conştiinţa că sufletul omului este identic
cu cel unic. Prin zeificare, se înţelegea unirea cu sufletul universal - Brahman
(identic cu întregul univers) pe care îl creează, el însusi separându-l aparent de el
însuşi, dar rămânând în esenţă acelasi. Sufletul care se regăseşte la fiecare om, dar şi
la alte vieţuitoare este în aparenţă individualizat.

Brahman şi Atman ar fi identice, dupa exegeza vechii Indii. Filosofia indiană

se bazeaza pe activitatea creatoare a lui Brahman (el dă naştere lumii, Universului, îi
dă o modalitate unică de evoluţie şi este cel care poate distruge lumea, revenind
astfel la el însuşi – nemuritor – lumea nefiind decât o aparenţă, e ceva diferit de
Brahman).

Nimicirea lumii se face prin întoarcerea Universului în sufletul care i-a dat
naştere. Ceea ce cunoaştem noi din lume este o iluzie a noastră, a lui Atman
individual, care nu se recunoaşte încă pe sine ca fiind Brahman. (Concepţie de
viaţă cu aspecte speculative, despre elemente care depăşesc aceasta unitate a lumii
şi a lucrurilor, ce va reveni în diferite forme în întreaga filosofie.)

Atman este caracterizat prin 4 tipuri de elemente: organe (organe ale

sufletului), stări (ale sufletului), transmigrarea sufletelor, eliberarea finală a
sufletului.

Sufletele umane individuale se desprind din sufletul universal, se

individualizează, pătrunzând în trupurile diferitelor vieţuitoare, însufleţindu-le: în
primul rând, le dă viaţă, în al doilea rând, îl face capabil de plăcere şi suferinţă.

Organele sufletului erau în număr de patru:

1. Creierul - 2 anexe ca niste rădăcini, care pătrund în corp alcatuind sistemul

nervos, diferit de cel sanguin.
2. Nervii – afectori şi efectori. Nervii afectori sunt legaţi de mintea şi de voinţa

16
 conştientă, ca şi de cele cinci simţuri. Nervii efectori sunt legaţi de vorbire, de
membrele superioare şi inferioare, de organele de procreere şi de cele de
evacuare (creierul - sediul efector). Toate organele sunt legate, prin nervii
afectori şi efectori, de sediul central al sufletului. Astfel, vechii indieni legau, în
reprezentarea lor, sufletul de toate organele de la care porneau fibrele nervoase.
3. Inima este legată de respiraţie, de circulaţia sângelui, de hrănirea şi însufleţirea
organismului, a fiecarei părţi a trupului. Inima şi plămânii ocupau un loc central.
Creierul era sediul efectiv al sufletului, iar inima, sediul empiric al sufletului. Există
o condiţionare reciprocă între creier şi inimă, dar nu explicit. O dată cu progresele
fiziologice va fi explicitată şi această reciprocitate. Aceste organe sunt separate, dar
formează un întreg. Toate organele sunt necesare, cu funcţionarea lor echilibrată;
totul porneşte de la inimă şi este dirijat de creier. Element asemănător trupului, dar
diferit de acesta este sămânţa trupului (substanţă elementara – dublura fină,
neperceptivă a corpului material, o dublură functională, nu anatomică). Corpul subtil
garantează funcţiile organice ale sufletului/trupului şi poate garanta funcţionarea şi
după moartea trupului pe care îl părăseşte. Ideea corpului subtil a apărut graţie
relatărilor unor persoane cu capacităţi speciale, care l-au descris. Corpul subtil nu
mai este perceptibil după moartea sufletului.

4. Karma. Substratul moral – karma - este alcătuit din totalitatea faptelor care
însoţesc sufletul şi după moartea trupului.

Mai departe, stările sufletului individual, Atman, sunt:

1. Starea de veghe este caracterizată prin activitatea tuturor organelor sufletului.

Activitatea organică de regulă este inconştientă.
2. Starea de somn cu vise, în genere, este o stare în care dispare conştiinţa
activităţilor organice şi presupune încetarea parţială a funcţionării organelor
sufletului. Există o oarecare legatură cu lumea exterioară, visele nefiind altceva
decât conştientizarea prin imagini a activităţii organelor sufletului. Creierul
produce senzaţii, percepţii şi reprezentări în timpul somnului, dar se constată o
diminuare a activităţii organelor.
17
3. Starea de somn fără vise sau Somnul profund este o contopire parţială şi de
scurtă durată a sufletului individual cu cel universal, cu Brahman. Este o stare
trecătoare, liniştitoare (odihnă profundă).
4. Starea de contopire cu Brahman. Este vorba de reunirea definitivă a sufletului
individual, Atman, cu sufletul universal, Brahman, de dispariţia ca atare a
conştiinţei individualităţii sufletului, este eliberarea sufletului. Această eliberare
poate avea loc prin transmigraţia sufletelor (trecerea sufletelor după moartea
corpului în alte corpuri) sau prin eliberarea totală (contopirea veşnică cu sufletul
universal). Reîncarnarea apare astfel ca o nouă condamnare la petrecerea unei noi
vieţi în această lume aparentă.

Credinţe despre suflet la vechii greci

Mitologia greacă oferă date numeroase, întrucât, având condiţii prielnice, în

cetăţile greceşti s-a dezvoltat o cultură materială şi spirituală deosebită. În banchete,
simpozioane, grecii evocau expediţiile şi razboaiele, cu cântăreţi şi recitatori speciali;
au fost reproduse şi credinţele lor populare, unele în opere ajunse la perfecţiune
(Iliada, 850 î.e.n., şi Odiseea). Acestea relatau întâmplări din jurul anilor 1000 î.e.n..

Fără a fi considerat nemuritor ca atare, sufletul era nematerial şi era imaginat

ca o dublură a corpului (un al doilea corp, cu acelaşi contur, dar invizibil). Părăsirea
corpului era imaginată ca un fel de zbor al sufletului către o altă lume – a umbrelor.
Credinţa aceasta s-a datorat şi faptului că sufletul celui mort putea să revină în timpul
somnului cu vechea lui înfăţişare celor apropiaţi – prietenilor, dar uneori şi
duşmanilor (sufletul putea acţiona asupra celui care îl visează, în bine sau în rău, le
dădea sfaturi sau îi vindeca, iar pe duşmani îi înspăimânta şi le producea leziuni;
astăzi acestea se pot realiza prin hipnoză şi autohipnoză, legate sau nu de obsesii şi
stări isterice.) Sufletul celui mort influenţa corpul celor vii şi propriul lor suflet.
Aceste fenomene erau interpretate ca fiind determinate din exterior. Dacă sufletele
reuşeau asemenea lucruri, rezulta că, într-un fel sau altul, ele aveau o existenţă.

Neobservabile în mediul înconjurător, ele erau într-un sediu subteran al

18
sufletului. Sediul sufletului era sumbru (Tartar - la greci, Infern - la romani); dupa
moarte, sufletul era condus de o zeitate subterană (Hades - la greci şi Pluto la
romani). Infernul era despărţit de lumea celor vii de un râu – Acheron. Sufletele erau
trecute de cealaltă parte a râului de un personaj cu o luntre – Charon – căruia trebuia
să i se dea un obol – moneda, pusă în gura mortului. Sufletele nu se mai întorceau din
Infern niciodată.

Concepţiile despre suflet ale vechilor greci erau deosebite de cele care
considerau că sufletele sunt nemuritoare şi de cele care considerau că acestea revin,
după reîncarnare. Există legende (Prometeu, Sisif), în care anumite personaje, din
cauza încălcarii unor prescripţii ale zeilor, erau pedepsite. Hades era considerat zeul
care stăpânea Infernul. Poarta Infernului era păzită de Cerber – câinele cu trei capete;
el lasa sufletele să intre, dar nu permitea nimănui să iasă (ceea ce denotă o concepţie
despre suflet care nu se mai poate întoarce).

Mai târziu a apărut ideea că cei care au facut fapte bune în viaţă se duceau
după moarte în Câmpiile Elizee, Insulele Fericirii – reprezentări ale raiului, locul
sufletelor celor buni. Pentru fapte rele, un suflet era chinuit la nesfârşit.

Moartea era personificată: un bărbat tânăr, cu barbă, mantie neagră, două

aripi negre şi o sabie (ratiera) pentru a ucide. Acesta smulgea prin moarte umbra
corpului, pe care Hermes o lua şi o ducea în Infern. Astfel de reprezentări apar în
picturile populare despre iad, în care sabia este înlocuită cu o furcă.

Rezumat

Urmând o sugestie a lui Auguste Comte, cunoaşterea omenească a trecut prin

trei faze: faza teologică (în care mai multă prioritate are imaginaţia; lucrurile
inexplicabile sunt trecute pe seama unor fiinţe divine care ar conduce lumea), faza
metafizică (când explicaţiile nu se mai bazează pe fiinţe divine, ci pe idei abstracte,
pe principii sau pe forţe; şi aici s-ar manifesta tendinţa reducţionistă de tip monoteist
spre principii unice; dacă în epoca teologică se apela mai mult la sentimente, acum se
apelează la intelect), etapa pozitivă (când imaginaţia şi argumentarea sunt

19
subordonate observaţiei şi totul se referă la fapte; cercetarea pozitivă a faptelor
înseamnă cercetarea legilor, adică a legăturilor constante dintre fenomenele
observate).

Cuvinte cheie

· psyche
· pneuma

Teste de autoevaluare

1. Care sunt fazele cunoaşterii omeneşti?

2. Care a fost evoluţia psihologiei în aceste faze?
3. Care este etimologia termenului psyche?
4. Dar al termenului pneuma?
5. În ce constau reprezentările despre suflet la vechii egipteni?
6. În ce constă raportul suflet-corp la vechii egipteni?
7. Unde considerau vechii chinezi că se află sediul sufletului?
8. Relevaţi raportul dintre Atman şi Brahman.
9. Enumeraţi organele sufletului individual.
10. Enumeraţi stările sufletului individual.
11. În ce consta credinţa despre suflet la vechii greci?

Concluzii.

Se poate afirma că şi psihologia parcurge trei etape în dezvoltarea sa. În prima

etapă, în antichitate, avem de-a face cu interpretări mistico-religioase, să le spunem,
ale propriei vieţi psihice interioare şi ale propriului comportament, cu interpretări
bazate pe diferite credinţe, cu privire la suflet mai ales.
Dar tot în antichitate se trece la interpretarea filosofică a condiţiei sufletului. A

20
doua etapă, etapa psihologiei filosofice, începe cu primele sisteme filosofice, în
secolele V şi VI înainte de Hristos, şi durează până în secolul XIX, când psihologia
devine ştiinţă de sine stătătoare. În această lungă perioadă au loc explicări raţionale
ale vieţii psihice şi chiar unele “primitive” experimente privind comportamentul
omenesc.
În etapa ştiinţifică, procesele psihice sunt studiate pe baza cercetărilor
experimentale sistematice, căutându-se o cât mai mare obiectivitate prin operaţii de
măsurare, cuantificare. Acum apar marile orientări în psihologie, care, deşi uneori se
opun una alteia, toate urmăresc criteriile de ştiinţificitate.
Primele două etape pot fi reunite într-o lungă etapă preştiinţifică, în timp ce
ultima constituie etapa ştiinţifică propriu-zisă.
Acestea fiind spuse, mai adăugăm că istoria psihologiei ca disciplină
autonomă este posibilă în două moduri:

- de la constituirea psihologiei ca ştiinţă până în zilele noastre (doar

etapa ştiinţifică).
- de la începuturi până în zilele noastre.

Demersul nostru se încadrează în cea de a doua modalitate de concepere a

istoriei psihologiei.

21
UNITATEA 2
Elemente de psihologie în filosofia greacă

Obiective 23

Cunoștințe preliminarii 23

Resurse necesare și recomandări de studiu 23

Durată medie de parcurgere a unității 23

2. Elemente de psihologie în filosofia greacă. 24

Rezumat 30

Cuvinte cheie 30

Teste de autoevaluare 31

Concluzii 31

22
 Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să poată comenta asupra contribuțiilor pe care le-a adus filosofia greacă în

apariția și dezvoltarea psihologiei.

Cunoștințe preliminarii
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi
specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum
sunt Bazele psihologiei generale, Psihologia personalității) ;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei
prin diferite modalităţi de evaluare .

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

· Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

· Mihai Golu, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2005
· Ion Mânzat, Istoria universală a psihologiei, Edit. Printech, Bucureşti, 2000

23
 Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

2. Elemente de psihologie în filosofia greacă.

Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la un

plan de cunoaştere superior, motiv pentru care vom face în continuare un popas mai
lung în gândirea greacă veche.

Thales (624–527 î.Hr.) considera că tot ceea ce ne înconjoară provine din

apă, pentru ca apa ocupă cea mai mare parte a pământului, transformându-se în aer
prin evaporare, iar prin îngheţ şi amestec cu alte substanţe, în pământ. Toate aceste
transformări ale apei şi materiilor organice se datoresc unei însufleţiri a lor. Sufletul
era de natura materială, incorporală şi înzestrat cu mişcare (ceea ce este însufleţit se
mişcă); sufletul este principiul oricărei mişcări. Mişcarea este eternă şi sufletul ce o
determină este nemuritor. Materializarea sufletului nu înseamnă identificarea lui cu
materia obişnuită, ci este doar asemănător; materia este perisabilă, inertă, în timp ce
sufletul nu este perisabil, este mişcător, diversificat, simţitor la plante şi animale,
gânditor la oameni.

Anaximenes (585–525 î.e.n.) are concepţie asemănătoare cu a lui Thales, dar

consideră că nu apa este substanţa de bază a lumii, ci aerul. Sufletul este suflare
(aer), în concepţia originală, mecanismul vieţii constituindu-l răcirea şi încălzirea

24
aerului prin respiraţie. Prin expiraţie, aerul se încălzeşte. Intermediar între rece şi
cald este focul. Aerul este un principiu de ventilaţie; inima este un principiu de
încălzire, fiind sediul focului. Moartea omului înseamnă transformarea sufletului în
aer – sufletul este principiul senzorial de gândire şi miscare al corpului, tot astfel este
un suflet al întregii lumi. Adversari ai lui Anaximenes, care considerau că Universul
este infinit, spuneau că nu respiră, nefiind nimic în afara lui. Pentru Anaximenes,
Universul este înconjurat de aer, care intră şi iese în permanenţă din el; Universul
este însufleţit fără a fi altceva decât universul însuşi.

Ciclul acestor interpretări se încheie cu Anaximandru (640-545 i.e.n.);

universul este infinit, nemărginit (apeiron), şi principiul Universului ar fi chiar
infinitul (Universul este ceea ce se transformă pe sine, luând diverse înfăţişări).
Apeironul Universului îi garantează şi diversitatea – din Univers provin toate
lucrurile, fenomenele, şi toate se întorc în el prin mişcarea eternă. Primul principiu
este cel care separă caldul de rece şi le înlocuieşte una cu celalaltă. Din cald şi din
rece, se pot separa substanţele, se diferenţiază aerul de apă şi apa de pământ. Sufletul
este această transformare a elementelor unele în altele, omul este amestec de pământ,
aer, apă. Ca evoluţie a speciilor, primele vieţuitoare ar fi provenit din apă (aveau
solzi) şi, trăind pe pământ, le-a aparut părul; căzându-le părul, au apărut oamenii.

Astronom, muzicolog şi matematician, bazându-se pe calcule numerice,

Pitagora considera că întreg Universul era alcătuit din numere, fiecărui lucru
corespunzându-i un numar; fiecare planetă avea câte un număr. Pitagoreicii aveau
cunoştinţe astronomice evoluate şi considerau că între corpurile cereşti exista
corespondenţă numerică; credeau în ordine şi armonie. Corpurile cereşti emit
anumite sunete. Fiecare sunet era legat de un număr pe care îl ocupa în scara
muzicala; combinaţia acestor numere conducea la armonia universală. Sufletul
omului care cunoaşte această armonie trebuie să fie un număr şi să determine,
împreună cu numerele corespunzătoare părţilor sale corporale, o armonie analogă cu
armonia universală. Astfel conceput, ca proporţie, ordine şi armonie, corespundea
sufletului universal, fiind o parte din el. Sufletul este un număr, care determina
mişcarea întregului corp. Proporţia dintre numerele trupului, respectiv sufletului,
poate avea variaţiuni, în funcţie de starea lor. Un corp mai însufleţit este un corp în
care domină sufletul. Echilibrul numeric poate să crească sau să scadă, astfel încât, la
25
un moment dat, poate să ia valori negative.

Omul este un animal raţional – zoon logicon – dotat cu gândire. Raţiunea este
diferită de sensibilitate; fiind dotat cu sensibilitate, omul se aseamănă si cu
animalele, fiind dotat cu mişcare şi dezvoltare, se aseamănă şi cu vegetalele. Sufletul
individualizat îşi poate schimba locul, poate trece de la un regn la altul, fenomenul
numindu-se metempsihoză. Pitagora ar fi fost influenţat astfel de concepţii orientale
despre transmigraţie.

Rigiditatea calculelor numerice trebuia să găsească o concepţie contrară. Cel

care a elaborat-o a fost Heraclit (504 – Concepţia lui este dinamică, considera focul
ca fiind esenţa universului – totul provine din foc şi se întoarce în foc, Universul
nefiind altceva decât un foc care arde şi se stinge, după măsură. Acesta însufleţeşte
universul, îl pune în mişcare permanentă şi îl transformă prin ardere – totul curge
(panta rei), nimic nu este stabil, ceea ce vedem este o iluzie, o părere.

Sufletul uman, animal şi vegetal, ca şi cel universal, este alcătuit din foc, mai
mult sau mai puţin puternic. Focul şi căldura înseamnă viaţă, recele înseamnă
moartea. Inima, sediu al sufletului, conţine focul şi căldura vieţii pe care o împrăştie
în tot corpul prin respiraţie, o trimite şi o întoarce după măsură. Există un logos
(raţiune) universal şi un logos uman. Bivalenţa logosului permite comunicarea
sufletului individual cu cel universal prin foc care răzbate prin orice.

Cei care considerau că numai aşa se poate cunoaşte, prin oprirea lucrurilor, au
fost filosofii din şcoala eleată. Ei considerau că simţurile ne înşeală, spre deosebire
de Heraclit, ei ziceau că simţurile ne înfăţişează lucrurile în mişcare, când, de fapt,
totul este încremenit şi astfel a fost întotdeauna; mişcarea însăşi este iluzorie.

Eleaţii considerau că sensibilitatea nu este autentică. Sufletul este o pneuma

care pune în mişcare cunoaşterea, cunoasterea iluzorie şi cea adevărată (prin simţuri
şi raţiune). Eleaţii pun problema gândirii ca atare, pentru prima dată: ce este
gândirea, spre deosebire de sensibilitate? Trei aspecte trebuie reţinute aici: A gândi
înseamnă acelaşi lucru cu a fi; A simţi înseamnă doar a părea că eşti; A fi este
deosebit de a exista.
26
 Mai departe, dintre presocratici, Anaxagoras credea că toate corpurile sunt
alcătuite din părţi asemănătoare, omogene (homeorid, homeomeri – părţi
asemănătoare). Sufletul universal este cauza primă a mişcării, a transformării – nous
(gândire, spirit) penetrează totul şi este şi raţiune şi cunoaştere; este atât principiul
cunoaşterii senzoriale, cât şi a celei raţionale. Senzaţiile sunt forme imperfecte de
cunoaştere – susţine Anaxagoras – pentru că nu putem distinge cu ajutorul lor
particulele care compun corpurile. În fond, este un avantaj al organelor noastre
perceptive faptul că nu vedem şi nu auzim totul. Perceptivitatea noastră are limite
calitative şi cantitative, ratiunea dă adevarata structură a corpurilor.

În studiul fenomenelor naturale se remarcă un alt gânditor presocratic,

Empedocles (490–430 î.e.n.). Totul este însufleţit, după Empedocles, nu surprindem
viaţa mai ales la plante, animale şi oameni, există şi manifestări ascunse ale vieţii.
Aspectul exterior al vieţii (mişcarea) nu este suficient. Viaţa se manifestă mai ales
prin circulaţie externă; corpurile sunt alcătuite însă din substanţe care se mişcă în
interiorul lor. Sufletul este doar principiul mişcării substanţelor corporale. Mişcările
substanţelor din corpurile umane sunt perceptibile – sonor sau olfactiv – ele
izbucnesc şi în afară.

Democrit din Abdera (460 î.e.n.) considera că materia, indiferent de natura

ei se compune (atomos) din particule foarte mici, care nu se mai puteau divide, o
teorie (atomismul) mereu reluată, până în zilele noastre.

Corpurile însufleţite (animale şi umane) sunt cele care respiră şi se mişcă.

Democrit considera că sufletul ar fi şi el alcatuit din atomi. Sufletul este substanţă
subtilă, neperceptibilă, ca atare considera că este alcătuit din atomi sferici, fiind dotat
cu mişcare. Atomii sferici au posibilitatea de a se mişca prin rotaţie unii faţă de
ceilalţi. Sufletul este o substanţă alcatuită din atomi sferici, dar este de aceeaşi
factură ca şi orice altă substanţă. Sufletul are o alcătuire materială ca şi corpul uman,
deci el nu mai poate fi considerat nemuritor; în momentul morţii, sufletul este
eliminat din corp prin exitus (ultima suflare), care poate fi observată. Dacă persoana
care moare se află într-o încăpere răcoroasă, suflarea caldă se destramă în aer. De
fapt, activitatea sufletească este o formă de manifestare a atomilor. Se consideră ca
sufletul nu ar avea o localizare precisă, ci ar fi difuz, în tot corpul, pentru că el pune

27
în mişcare orice parte a corpului. Sufletul nu se identifică cu corpul, deoarece este
compus a atomi cu forme şi temperaturi diferite. Activitatea sufletului este cea care
determină şi emanaţiile organelor de simţ. Mecanismul perceperii lucrurilor se face
prin confruntarea celor două tipuri de emanaţii: de la organele de simţ spre corpurile
exterioare şi invers.

Între 469–399 î.e.n., Socrate, spre deosebire de naturalişti (filosofii care l-au
precedat), susţinea că sufletul este mai important/interesant decât natura. El amintea,
în acest sens, în discuţiile sale, de inscriptia din templul lui Apolo, de la Delphi:
Cunoaşte-te pe tine însuţi.

Numai omul gândeşte şi de aceea trebuie să se cunoască pe el însusi, să-şi

cunoască propria gândire. Gândirea este partea raţională a sufletului. Raţiunea
este superioară sensibilităţii. Dar filosofii nu faceau un studiu propriu-zis al gândirii,
fiind mai curând interesaţi de ceea ce gândeau (de continut), şi nu de gândire.

Socrate a fost interesat de gândire şi de elementele ei (gânduri, noţiuni,

concepte). Gândim despre bine, frumos, Dumnezeu, suflet (noţiuni pe care le gândim
corect dacă putem să le definim, să le explicam. Socrate a dezvoltat noţiuni etice în
special: curajul, prietenia, bunătatea, îndrăzneala, frica. Aceste noţiuni trebuiau să fie
bine definite. Orice om normal gândeşte corect şi are în minte noţiuni şi definiţii ale
acestora, dar ele trebuie să fie puse în evidenţă astfel încît să se nască în mintea
fiecăruia.

Mama lui Socrate era moaşă. Filosofia, asemănată cu moşitul, permite ideea
că filosoful nu produce noţiunile, ci îl ajută pe celalalt să le scoată la iveală prin
maieutică – arta de a naşte idei. Explicaţia acestui fapt, al descoperirii, consta în
ideea că sufletele oamenilor ar mai mai fi fi trăit cândva, ar mai fi învăţat (teorie
dezvoltată mai pe larg de discipolul lui, Platon), iar prin maieutică, persoana şi-ar
aduce aminte de ceea ce a învăţat. Socrate dovedea că un sclav gândea corect
amintindu-şi niste cunoştinţe pe care nu le obţinuse în viaţa aceasta. Trebuia însă să
ştii ce şi cum să-l întrebi. Metoda maieutică pornea de la ceea ce făcea adesea
Socrate – se punea în situatia, aparent, de a încerca să afle adevărul de la celalalt,

28
autoironizându-se şi folosind ironia împotriva celuilalt. Procesul psihic de obţinere a
noţiunilor în maieutică se facea prin generalizare şi abstractizare. Socrate căuta multe
exemple din care să reiasă că o anumită noţiune nu este valabilă numai într-un singur
caz. De pildă, noţiunea de curajos: Ahile, Ulise, Agamemnon – ostaşi greci;
generaliza noţiunea prin exemple, apoi prin abstractizare. Prin urmare, a fost primul
care a pus problema gândirii noţiunilor şi proceselor psihice (prin generalizare,
abstractizare), prin care pot fi obţinute în cadrul unei metode speciale – maieutica.

Platon (427-347 î.e.n.), unul dintre cei mai mari filosofi ai antichităţii, îşi
ţinea cursurile într-o gradină ce aparţinea unui anume Academos, motiv pentru care
şcoala sa a rămas în istorie cu numele de Academie, expunându-şi lucrările sub
formă de dialoguri.

Într-un anumit sens, concepţia lui Platon ar fi chiar psihologistă. El consideră

că cetăţile ar trebui să fie conduse după exemplul funcţiilor pe care le are sufletul
(apetitul sau dorinţa, ce provine din nevoile corpului; gândirea, care tinde spre
obţinerea adevărului; şi voinţa care reprezintă puterea de a înfăptui fie dorinţele
corpului, fie obţinerea adevărului). Guvernanţii ar trebui să fie filosofi, iar slujitorii
acestora să fie militari. Agricultorii, meseriaşii şi negustorii trebuiau să asigure
nevoile corporale ale locuitorilor. Sclavii nu erau puşi la socoteală. Prin urmare, se
poate spune că Platon transpune funcţiile psihice în funcţii sociale. Ca sedii ale
funcţiilor sufletului erau capul pieptului şi partea de sus a abdomenului, localizări cu
o veche tradiţie: sediul gândirii este capul; sediul simţirii este pieptul; sediul nevoilor
este abdomenul.

Platon considera că sensibilitatea cu organele sale perceptive ne dă imagini

despre lumea înconjuratoare, dar că aceasta nu este lumea autentică, ci doar lumea
aşa cum ne apare nouă. Lumea autentică poate fi doar gândită raţional.

Cunoaşterea adevărului nu se bazează pe simţuri, ci pe gândire, fiindcă numai

aşa putem cunoaşte ideile, adevăratele forme ale lucrurilor; eidos=idee, formă. Platon
considera că fiecărei vieţuitoare îi corespunde o idee; lucrurile sunt umbre, copii ale
ideilor, lucrurile sunt alterabile, ideile nu se nasc şi nu pier niciodată. Platon vorbeşte
despre lumea ideală, un fel de sediu al ideilor. Pentru ilustrarea raportului dintre
29
lucruri şi idei, el foloseşte, printre altele, “mitul cavernei”: într-o peşteră oamenii
sunt legaţi în aşa fel încât să nu se poată întoarce spre lumina care vine din afara
peşterii; ei văd pe peretele peşterii umbrele celor care trec prin lumină. Ei cred că
umbrele pe care le văd pe peretele din faţa lor ar fi chiar lucrurile însele. Prin
gândire, îşi pot da seama că lumina şi adevărata lume sunt în afara peşterii. Sufletul
este considerat nemuritor, fiind de felul formelor eterne, surse ale adevărului.

În privinţa cunoaşterii un rol important îl are memoria. Platon considera că

fiecare om ar avea reminiscenţe în suflet datorate experienţelor anterioare. Memoria
nu se identifică însă cu reminiscenţa. Memoria obişnuită înseamnă păstrarea unor
anumite senzaţii, percepţii, idei şi reactualizarea lor. Imaginaţia (phantastia) este
reprezentare mentală a unui obiect sau vieţuitoare care nu sunt de faţă. Imaginaţia
este legată şi de vis, halucinaţie, delir.

Aristotel (383-322 î. Hr.), discipol al lui Platon, întemeiază propria şcoală

filosofică numită Liceul. El elaborează o teorie despre suflet în De anima (lucrare ce
poate fi considerată primul tratat de psihologie din istorie) şi în Parva naturalia,
lucrare ce reuneşte nouă mici tratate.

De anima pune cercetarea psihologică în legătură cu cea fiziologică şi

biologică. Psyche este în toate vieţuitoarele, existând un suflet vegetal, unul animal şi
unul raţional propriu omului.

La om, el nu mai este nemuritor ca la Platon, ci este o formă inerentă

individului, indisolubil legat de trup.

Sufletul are regiuni diferite, pentru Aristotel: regiunea inferioară, vegetativă,

comună plantelor şi animalelor, regiunea senzorială, proprie animalelor, şi regiunea
raţională, proprie omului.

Rezumat
Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la un
plan de cunoaştere superior, motiv pentru care vom face în continuare un popas mai
lung în gândirea greacă veche.
30
Cuvinte cheie

· suflet
· apeiron
· nous
· atomism

Teste de autoevaluare

1. Cum caracterizează Thales sufletul?

2. Care este concepţia despre suflet a lui Anaximenes?
3. Ce este Apeiron-ul lui Anaximandros?
4. Relevaţi legătura dintre suflet şi numere la Pythagora.
5. Este sufletul identic cu focul în viziunea lui Heraclit?
6. Ce este sufletul pentru eleaţi?
7. Ce este Nous-ul pentru Anaxagoras?
8. Care este principiul mişcării substanţelor corporale la Empedocle?
9. În ce constă atomismul lui Democrit?
10. Expuneţi concepţia despre om a lui Socrate.
11. Relevaţi corespondenţa dintre facultăţile sufletului şi rolurile sociale
în concepţia lui Platon.

Concluzii.

Pentru a ajunge la formele sale pure de la senzaţie, gândirea trece prin mai
multe operaţii: a) imaginaţia prelucrează mai întâi materialul sensibil, degajând
calităţile generale; b) plecând de la aceste imagini, extrage ideile inteligibile; c)

31
operaţia ultimă a gândirii este intuiţia directă a esenţelor, a formelor inteligibile.

Intelectul este dedublat: Aristotel vorbeşte de un intelect activ şi de unul

pasiv, primul având funcţia formei, al doilea funcţia materiei.

UNITATEA 3
Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca
Modernă.

Obiective 33

Cunoștințe preliminarii 33

Resurse necesare și recomandări de studiu 33

Durată medie de parcurgere a unității 33

3. Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca Modernă 34

Rezumat 38

Cuvinte cheie 38

Teste de autoevaluare 38

Concluzii 39

32