1
În termeni de economie, trauma se poate defini printr-un
Capitolul VII
TRAUMELE ŞI IMPLICAŢIILE LOR PSIHOLOGICE
ASUPRA NOULUI NĂSCUT
Traumatismul naşterii este cea dintâi angoasă de
reacţie, procesul naşterii este cea dintâi situaţie
primejdioasă întrucât pericolul e dublu: dificultatea
pasajului uterin, dar, mai ales, separarea de mamă,
nu doar ca ruptură a legăturii biologice, ci, în mod
particular, ca pierdere directă a obiectului (în limbaj
psihanalitic, obiectul dragostei este mai întâi mama)
şi pierederea brutală a liniştii totale pe care o
cunoaşte foetusul în sânul matern, acel paradis
pierdut.
(Andre leGall)
aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu toleranţa
subiectului şi cu resursele lui.
Cele trei semnificaţii aferente termenului de traumă
sunt: cea de şoc violent, cea de efracţie şi de efect la nivelul
ansamblului organismului.
S.Freud (apud J.Laplanche şi I.Pontalis, 1994) spune
că numim astfel o experienţă trăită care aduce vieţii psihice,
într-un timp scurt, o creştere a excitaţiei atât de mare încât
lichidarea sa prin mijloace obişnuite şi normale eşuează,
ceea ce nu poate să nu antreneze tulburări în funcţionarea
energetică.
Există două tipuri de traume, care îşi lasă amprenta
precum fierul înroşit asupra psihicului în formare al viitorului
copil: traume care intervin în perioada prenatală şi traume ale
naşterii.
După Bill Swartley (1998) principalele categorii de
traume psihosomatice sunt următoarele:
 Şocul concepţiei
Durata: sperma traversează cervixul şi tubul fallopian în mai
puţin de o oră; ovulul nefertilizat supravieţuieşte aproximativ
12 ore, sperma aproximativ 72 de ore;
Caracteristici psihologice majore:
 punctul de vedere al spermei: a se sparge în ceva;
 punctul de vedere al ovulului: a permite cuiva să intre.
 Trauma implantării
Durată: şaptesprezece zile după concepţie.
Prima reacţie a uterului la invazia blastocistului este ca
şi cum acesta ar fi un intrus, ţesuturile vor să înghită
1

embrionul, să-l absoarbă. Abia după această etapă rezistenţa se
transformă în bun venit, moment în care vasele de sânge ale
uterului se umflă de sânge şi ţesuturile uterine par să facă loc
special pentru fixarea embrionului. Acesta rupe multe din
vasele sangiune din calea sa şi astfel se scaldă în sânge. Totul
are un sens, întrucât hemoragia ţesuturilor eliberează glicogenul,
care transformându-se în glucoză, devine prima sursă de
nutriţie pentru embrion.
Trauma: rezistenţa corpului matern la implantare.
 Traume uterine: încercări de avort, şoc psihologic
al mamei, moartea cuiva foarte apropiat (soţ,
părinţi)
Copilul experimentează încercarea de avort ca pe o
veritabilă sabie a lui Damocles, care va atârna toată viaţa
asupra sa şi care va avea drept consecinţe o atitudine de
teamă şi neîncredere faţă de femei şi poate oblitera viaţa
sexuală a adultului, în special dacă e de sex masculin;
 Pierderea unui geamăn
Se estimează că 4% din toate concepţiile sunt gemeni.
Consecinţa pierderii unui geamăn, prin moarte şi absorbţie,
poate conduce la o depresie severă a supravieţuitorului şi la
sentimente de vinovăţie. Uneori e dificil pentru un geamăn, ce
supravieţuieşte să dezvolte ataşament pentru o altă persoană de
acelaşi sex cu geamănul pierdut (la această concluzie s-a ajuns
după 2000 de ore de muncă terapeutică cu gemeni
supravieţuitori).
 Trauma naşterii
Condiţiile naşterii lasă o amprentă destul de pregnantă care
condiţionează maniera noastră de a exista, felul nostru de a
2
reacţiona la situaţii sau de a le îndura. Amprenta naşterii este
un adevărat tipar de croit, după care toate evenimentele sau
traumatismele ulterioare urmează să fie ajustate.
Barbara Findeisen (apud Patrick Drouot, 1999),
psiholog clinician la Universitatea California afirmă, la
începutul anilor 80 şi după efectuarea a mai bine de 5000 de
regresii fetale, că explorarea vieţii intrauterine şi a naşterii
constituie elementele cele mai bogate în informaţii, privind o
persoană şi una din cele mai bune terapii posibile. De
exemplu, un copil care a trebuit să se zbată în canalul uterin,
mai mult decât e normal, va fi un adult menit luptei, adică va
avea senzaţia că trebuie să se zbată neâncetat pentru a
supravieţui, întrucât lupta iniţială a creat această programare
inconştientă: Dacă nu lupt, mor. Singurul mod de a elibera o
asemenea persoană este să conştientizeze această
programare, să înţeleagă de unde vine, cum s-a creat şi să se
detaşeze de ea.
Originea fricii de nou, de schimbare, de necunoscut se află, în
principal, în condiţiile naşterii, atunci când aceasta a fost şocantă.
Trauma naşterii se află în strânsă interdependenţă cu
următorii factori:
 cât de mult îşi doreşte mama sarcina;
 dacă graviditatea a fost planificată sau nu;
 dacă este prima sau a doua naştere (în general, primul
copil suferă mai mult, de asemenea orice trauma din
timpul propriei naşteri a mamei este readusă la
suprafaţă);
 sănătatea mamei;
 vârsta mamei (prea tânără sau prea în vârstă);
2
 3

 vârsta fetusului (prematur, la termen sau  lumina orbitoare (în sensul propriu al termenului: un
supramaturat); copil născut în semiobscuritate vede imediat, în timp ce
 modul în care decurge naşterea, complicaţiile care pot altul, născut sub lumină puternică este orbit timp de o
apărea; blocarea într-o anumită etapă a naşterii poate săptămână);
produce sufocare, teroare, panică şi inoculează astfel  o prea mare diferenţă de temperatură, între cea a
gândul morţii, care poate persista ani de zile; mediului intrauterin (37 de grade Celsius) şi cea din
 percepţia asupra durerii; camera de primire;
 pregătirea fizică şi mentală pentru naştere;  injecţiile pentru a accelera sau încetini evenimentul
 poziţia fetusului; (ceea ce perturbă procesul de participare atât a mamei,
 mărimea oaselor pelviene; cât şi a copilului la naştere).
Pitocina, de exemplu, care este o formă sintetică a ocitocinei
 mărimea copilului (a capului şi a umerilor);
(hormonul ce stimulează contracţiile uterine) joacă un rol
 suportul pe care gravida îl primeşte în timpul
major în scurtarea travaliului, cel mai mare risc fiind însă
travaliului.
pentru fetus: creşte presiunea contracţiilor şi deseori
Manifestări fizice şi psihologice, care apar în
comprimă cordonul ombilical şi taie furnizarea de oxigen
timpul naşterii, reevocate în timpul regresiilor şi cu
către fetus. Dr Roberto Caldeyro Barcia a demonstrat cum
ajutorul respiraţiei holotropice, sunt următoarele:
contracţiile uterine, stimulate cu pitocină, ajung la peste 40
Simt o chingă în jurul capului;
mmHg presiune pe capul fetusului. Contracţiile tind să fie
Simt o apăsare pe cap;
mai lungi, mai puternice şi cu perioade mai scurte de relaxare
Am visat că sunt într-un tunel (claustrofobia îşi poate
între ele. Cu fiecare contracţie uterină, furnizarea de sânge la
avea originea aici);
uter este temporar întreruptă. Dacă este deprivat de
Eram într-un loc umed şi întunecos, dar în care mă
furnizarea sangvină, apare la fetus bradicardia, după care
simţeam în siguranţă;
urmează deprivarea de oxigen şi ischemia cerebrală, ce
Când sunt trist cu adevărat mă fac ghem (uterul =
cauzează grave sechele neurologice. Pe lângă toate acestea,
primul loc în care s-a simţit cu adevărat la adăpost).
pitocina sporeşte durerea întrucât contracţiile se dublează ca
Traumatismele cele mai frecvente provocate
intensitate, frecvenţă şi nu există pauze între ele. Mai mult,
sugarilor la naştere sunt:
pitocina este un puternic antidiuretic chiar în doze mici;
 naştere prea lungă, prea dureroasă şi epuizantă
combinaţia acesteia cu prefuziile administrate pot conduce la
pentru copil;
 prea mult zgomot;

3

intoxicaţia mamei, ceea ce-i sporeşte riscul unui edem
pulmonar.
Avertisment: pitocina poate omorî mama prin ruptură
uterină şi chiar copilul datoriă hipoxiei rezultate în urma
hipertoniei contracţiilor uterine.
Ea este contraindicată în naşterile normale, fiind necesară
numai atunci când există o disfuncţie hipotonică uterină, o
condiţie în care contracţiile travaliului devin ineficiente în
producerea dilatării cervicale.
 anestezierea mamei
Există mai multe tipuri de anestezie utilizate la ora
actuală:
 peridurală, insensibilizează doar partea inferioară a
corpului;
 rahianestezia;
 anestezia nervilor perineului;
 anestezia prin inhalare de azot plus oxigen, anestezia
generală.
Studii realizate asupra copiilor ai căror mame au primit
medicamente în timpul travaliului, au demonstrat, în mod
repetat, efecte adverse asociate cu probleme ale sistemului
nervos:
 slăbirea răspunsului senzorial şi motor;
 reducerea abilităţii de a procesa stimulii noi şi a le
răspunde;
 interferenţă cu procesul de hrănire, sugere şi rooting;
 scoruri mai scăzute la testele de dezvoltare;
 creşterea iritabilităţii.
Cele mai frecvente schimbări fiziologice includ :
4
 deprimarea sistemului respirator, slăbiciune şi oboseală
generală, modificarea tonusului muscular (slăbire
exagerată sau rigiditate);
 cianoza;
 icter;
 patternuri anormale de EEG şi ale somnului;
 creşterea tremurului nervos.
Se sugerează că analgezicele pot conduce la încetinirea
travaliului (ce va conduce la administrarea de pitocină sau
dacă femeia a primit deja, la creşterea dozei).
 cezariana, atunci când nu este justificată medical;
 utilizarea forcepsului (ce stă la originea a numeroase
cazuri de epilepsie). Forcepsul poate determina o
traumă fizică şi sentimentul unei teribile agresiuni
fizice, care se poate menţine o viaţă întreagă.
 suspendarea copilului cu capul în jos;
 tăierea imediată a cordonului ombilical, atunci
când nu este indispensabil din punct de vedere
medical.
Din perspectivă psihologică tăierea precipitată a
cordonului ombilical are următoarele consecinţe (Rene
Sidelsky, 1995):
 falsifică relaţiile nou născutului cu viaţa. Această tăiere
(atunci când cordonul este încă umflat de circulaţia
sangvină) îi impune copilului să se confrunte cu
moartea. Fiind deprivat de oxigen este condamnat să
moară sau să respire. Alegând viaţa, în ciuda ororii pe
care i-o provoacă, va respira de urgenţă, într-un mod
brutal, luptând împotriva morţii iminente. Căile
4

respiratorii sunt pline de lichid şi mucus, iar alveolele
pulmonare, cu membranele atât de delicate, nu s-au
desfăcut încă;
 acest prim suflu, prea violent, la care este constrâns
pentru a trăi îi provoacă o durere apăsătoare în lobii
pulmonari superiori. Mai mult, lichidul din bronhii,
aspirat în urma inspirului, amplifică începutul de
asfixie, provocând o stare de sufocare, blocând
respiraţia;
 această primă experienţă legată de aer se imprimă în el,
având ca rezultat instalarea unei anxietăţi
fundamentale. Pentru el, viaţa şi moartea se suprapun
parţial, datorită senzaţiilor şi emoţiilor negative,
întipărite la naştere la nivelul sistemului nervos.
Spasmofilia, cu manifestarea ei extremă, criza de
tetanie (parestezii, mâna de mamoş, spasmul carpopedal);
respiraţia devine scurtă şi rapidă, apare sindromul de
hiperventilaţie plus alte simptome pe care le întâlnim în
cazurile mai uşoare de spasmofilie: oboseală, crize de
tahicardie, angoasă, dispnee, indispoziţie, dureri precordiale,
dureri de spate şi de cap, insomnii, greţuri, ameţeli,
predispoziţie la leşin şi simptome pentru care analizele
medicale nu aduc nici o explicaţie, sunt adesea asociate cu o
naştere dificilă (Rene Sidelsky,1995). Criza de tetanie este
asociată, adeseori de cel care o experimentează, unor retrăiri
fragmentare a momentului naşterii, mai ales în planul
senzaţiilor: tensiune, angoasă, frica de a nu muri, senzaţia de
sufocare, impresia de a străbate un tunel foarte îngust,
întunecarea vederii, însoţită de ameţeli şi dureri. Observăm
5
asemănarea cu simptomatologia în cazul atacului de panică,
ce îşi poate avea originea aici.
Cordonul ombilical trebuie să rămână intact, până ce
nou născutul are nu numai mişcări respiratorii repetate, ci
până când pulsaţiile cordonului încetează. După opinia
formulată în 1804, de Erasmus Darwin, bunicul lui Charles
Darwin, copilul va fi mult mai debil decât ar trebui să fie,
deoarece o cantitate de sânge va rămâne în placentă, cantitate
ce ar trebui să rămână în corpul său.
Tăierea bruscă a cordonului ombilical conduce la
stoparea furnizării de oxigen placentar, ceea ce determină
asfixierea copilului până ce plămâni încep să funcţioneze.
Sângele care normal ar fi trebuit să fie transfuzat pentru a
stabiliza circulaţia plămânilor rămâne prins în placentă şi
copilul ia sânge de la alte organe pentru a umple vasele
sangvine ale plămânilor.
Obstetricienii moderni ignoră funcţiile normale ale
cordonului şi placentei din momentul în care copilul se naşte,
în cele mai multe spitale cordonul ombilical este prins şi tăiat
în timpul cel mai convenabil, adică imediat după naştere. În
naşterile premature şi atunci când nou născutul se află în risc,
tăierea imediată a cordonului ombilical este o rutină realizată
pentru a grăbi punerea copilului pe masa de resuscitare
pentru a obţine mostre de sânge pentru analizele medicale.
Sângele placentei, în loc să rămână în copil, este luat şi
aruncat sau utilizat în scopuri comerciale.
Se consideră că, întârzierea tăierii cordonului ombilical,
adică transfuzia de sânge de la placentă îi furnizează nou
născutului prea mult sânge (hipervolemie), în timp ce realitatea
5

din saloanele prematurilor este plină de evidenţele unei pierderi
severe de sânge: paloare, hipovolemie, anemie (cantitate scăzută
de hemoglobină), hipotensiune, hipotermie, oligurie, acidoză
metabolică, hipoxie (furnizare scăzută de oxigen la nivelul
ţesuturilor) şi insuficienţă respiratorie, până în punctul în care este
nevoie de transfuzie de sânge.
Înainte de naştere, cordonul şi placenta respiră pentru fetus.
Oamenii şi alte mamifere au dezvoltat de milioane de ani un
mecanism foarte sigur de închidere a cordonului ombilical la
naştere, fără întreruperea respiraţiei şi asigurarea supravieţuirii
optime a puilor lor.
Înainte de naştere, plămânii sunt plini cu fluid şi foarte puţin
sânge curge prin ei; copilul primeşte oxigen de la mamă prin
placentă şi cordon. Această furnizare de oxigen prin placentă
continuă după ce copilul s-a născut, până ce plămânii sunt
umpluţi cu aer şi până ce tot sângele din partea dreaptă a
inimii trece prin ei. Când copilul este roz şi plânge, vasele
cordonului se închid singure. În timpul intervalului dintre
naştere şi închiderea naturală a vaselor, sângele este
transportat, de la placentă pentru a stabiliza curgerea sângelui
prin plămâni. Astfel, procesul natural protejează creierul, prin
furnizarea continuă de oxigen de la două surse, până ce cea
de-a doua sursă funcţionează bine.
Transfuzia de sânge placentar se întâmplă datorită
gravitaţiei şi contracţiilor uterului mamei, ce pompează
sângele să intre în organismul copilului. Această transfuzie
este controlată de către reflexele lui (îngustarea venelor
cordonului) şi se termină atunci când el a primit suficient
sânge.
6
Trecerea de la oxigenarea placentară la cea pulmonară
implică schimbări ale circulaţiei, de la cea fetală la cea de
nou născut, pe o singură parte a inimii se schimbă pe ambele
părţi ale inimii.Totul se întâmplă de obicei la câteva minute
după naştere şi atunci când pulsaţiile cordonului încetează şi
tegumentele lui devin roz, procesul este complet. Prinderea
cordonului în timpul acestui proces de schimbare perturbă
sistemul suportului vieţii şi poate cauza afecţiuni serioase.
Dacă un copil se naşte, având cordonul strâns în
jurul gâtului, tăierea imediată a acestuia poate fi fatală,
oxigenul din plămâni nu va ajunge niciodată la creier dacă
nou născutul nu are suficient sânge care să curgă de la
plămâni la sistemul său nervos central.
Un copil deprivat de sângele placentar înainte de
naştere are o nevoie extremă de a primi sânge oxigenat după
naştere. Termenul medical pentru condiţia ce cauzează
paralizia cerebrală este hipoxie (scăderea furnizării
oxigenului), hipoxie ischemică(scăderea fluxului sangvin),
întrucât jumătate din cantitatea acestuia se află în placentă şi
encefalopatie (adică traumatizarea creierului). Aceste trei
probleme sunt deseori tratate cu transfuzii masive de sânge,
după ce o parte a oxigenului propriu copilului a fost eliminat,
odată cu placenta.
Dacă hipoxia creierului s-a produs înainte de naştere,
oxigenarea placentară şi transfuzia au doar rolul de a preveni
afectarea progresivă a creierului.
Asfixia intrapartum, datorată compresiei cordonului,
care este prins între cap şi colul uterin, poate fi rapid
restabilită prin eliberarea compresiei – ridicarea părţii care se
6

prezintă, a capului sau schimbarea poziţiei mamei. Acelaşi
rezultat poate fi obţinut la naştere (atunci când un copil este
asfixiat cu un cordon în jurul gâtului), prin relaxarea
cordonului, permiţând circulaţiei placentare să resuscite
copilul. În practica obstetricală curentă însă, sângele salvator al
placentei este neglijat, chiar dacă, celulele copilului mor.
Tăierea imediată a cordonului ombilical duce la
pierderea unei cantităţi de sânge (între o treime şi jumătate
din volumul normal), care determină deficitul de fier în
copilărie şi cronicizarea anemiei. Această afecţiune este
asociată cu dizabilităţi de învăţare, probleme comportamentale şi
chiar retard mental.
La naştere nici un nou născut nu este anemic, fierul
este furnizat în mod adecvat de către mamă. Orice sugar, ce
primeşte o transfuzie completă de sânge placentar la naştere,
are destul fier pentru a preveni anemia în timpul primului an
de viaţă.
În concluzie, tăierea precipitată a cordonului ombilical
conduce la:
 stoparea furnizării de oxigen de la placentă, înainte ca
plămânii să-şi intre în drepturi;
 întreruperea transfuziei furnizate de placentă.
 foamea şi setea, anumite mode impun să nu se dea
nimic copilului de băut timp de 24 sau chiar 48 de ore.
 lovirea copilului pentru a scoate primul ţipăt, fără a
fi lăsat să-şi urmeze propriul ritm;
 despărţirea imediată de corpul mamei va genera
sentimentul de abandon. Mai târziu, va reacţiona
dramatic în orice situaţie de separare, chiar dacă este
7
provizorie, căci va trăi un sentiment de solitudine şi va
avea dificultăţi de comunicare.
Jean Liedloff (1991,p.22-27) observă Copiii, la fel ca
şi un guru trăiesc într-un prezent continuu, într-un etern
acum. Copilul luat în braţe trăieşte o stare de binecuvântare.
Copilul în afara braţelor mamei se află într-o stare ce
aparţine întunecimii şi universului gol.
Studiile au evidenţiat că nou-născuţii, despărţiţi de
mamele lor îndată după naştere, fie şi numai pentru câteva
ore, prezintă riscul de a nu putea fi hrăniţi la sân în mod
corespunzător, iar prelungirea despărţirii ar putea sta ulterior
la originea multor sentimente de respingere.
Mamele ştiu din instinct, ceea ce oamenii de ştiinţă au
descoperit recent, faptul că relaţia dintre mamă şi copil este
una mutuală, reciprocă, chiar magică.
Fără îndoială, contactul fizic este condiţia de bază a
creşterii, această nevoie fiind înrădăcinată genetic.
De o importanţă majoră sunt şi primele cuvinte pe care
mama i le adresează, deoarece astfel copilul este integrat în
lumea noastră.
Vom inventaria acum câteva dintre efectele benefice
ale plasării nou născutului alături de mama sa:
 copilul are abilitatea, dacă e lăsat în linişte pe
abdomenul mamei, să se târască până ajunge la sân, să
găsească mamelonul şi să înceapă să sugă;
 suptul produce modificări subtile în corpul matern,
care conduc la stoparea hemoragiei;
7
 8

 bebeluşii care sunt puşi piele la piele cu mamele lor, în

primele douăzeci de minute, nu plâng aproape deloc, Capitolul VIII
comparativ cu cei care sunt curăţaţi şi înfăşaţi;
 în stadiul embrionar, pielea şi creierul s-au născut din NAŞTERE ŞI PSIHOPATOLOGIE
acelaşi strat, cel ectodermic, ceea ce face din sistemul
cutanat unul extrem de sensibil. Astfel, contactul cu
pielea poate declanşa o avalanşă de substanţe
purtătoare de mesaje care liniştesc, alină durerile, Stanislav Grof (2000) ne dezvăluie în capitolul trei, din
diminuează stresul naşterii, întăresc sistemul imunitar, Psihologia viitorului, câteva puncte de reper privind sorgintea
datorită producerii de endorfine (mesagerele senzaţiei de ascunsă a tulburărilor psihosomatice şi psihiatrice. Anumite
plăcere); evenimente, pre şi perinatale pot reprezenta un teren vulnerabil
 prin somn, patternurile respiratorii ale mamei şi ale pentru apariţia psihopatologiei viitoare.
copilului se sincronizează; Sfera preocupărilor în acest domeniu este suficient de
 prin metoda cangur, în care copiii stau culcaţi goi, vastă pentru a putea afirma că trauma naşterii contribuie la
timp de câteva ore, pe abdomenul mamei sau al tatălui, următoarele probleme fizice şi psihologice, care apar de-a
au fost vindecate colicile intestinale, a fost reglată lungul vieţii unui individ:
respiraţia prematurilor şi a scăzut ritmul cardiac la  anxietate (Banner,1969; Gemmette, 1982;
sugari; Ritzman,1988);
 copiii care primesc suficientă stimulare tactilă au o  deviaţii comportamentale la copii (DeSousa,1974);
rată a mortalităţii şi morbidităţii mult mai scăzută decât  dezordini bipolare (Kinney et al 1998);
cei care nu beneficiază de pe urma ei.  nevroza la copii (Van Zyl, 1977);
 comportamente antisociale (Modlin, 1991);
 criminalitate;
 abuz de droguri şi alcool;
 relaţii disfuncţionale;
 dizabilităţi de învăţare;
 boli mentale (Randolph, 1977);
 psihoze (Janov, 1979);

8

 boli psihosomatice la copii şi adolescenţi (Koelling,
1984);
 schizofrenie (Cannon, 1998);
 sinucidere.
S.Grof, acest veritabil geograf al continentului pre şi
perinatal, consideră că naşterea se efectuează în patru timpi.
El delimitează patru matrici perinatale (sisteme dinamice
având o componentă biologică şi una spirituală), care
reprezintă tot atâtea ancore de care se vor prinde toate
lanţurile de noduri psihice viitoare:
 Matricea perinatală numărul unu se individualizează
prin următoarele caracteristici:
 experimentarea sentimentului de binecuvântare, fetusul
înoată şi se simte ca un peşte în oceanul reprezentat de
matca maternă;
 sentimentul de a fi una cu toate creaturile, de
nediferenţiere, de contopire sublimă cu universul: La
început te simţeai nemaipomenit de bine. Ea şi cu tine
eraţi o singură fiinţă, iar tu ai putut gusta senzual şi
emoţional din ideea de Unu. Mai târziu, toate marile
tale euforii, extaze, seninătăţi, impresii de contopire cu
o altă fiinţă sau cu natura vor face să vibreze în tine
această semnătură. (Patrice Van Eersel,1998,p 190).
În cazul indivizilor cu un ego instabil, vibraţia în cauză
se poate amplifica până la stări de nebunie sau până la
stări de extaz, în cazul artiştilor;
 experienţa negativă în această etapă se poate datora aşa
numitului uter toxic.
9
Intrarea în matricea perinatală numărul unu este o
oportunitate de vindecare a viziunii de bază asupra vieţii
permiţîndu-i persoanei să-şi amintească viaţa ideală sau să
rectifice o proastă experienţă intrauterină.
 Matricea perinatală numărul doi se referă la clipa în
care locul devine prea strâmt, din cauza contracţiilor uterine
din proximitatea naşterii, transformându-l într-un veritabil
infern. Sentimentul predominant este fără ieşire, colul nefiind
încă deschis.
Aceasta este cea de-a doua amprentă asupra psihicului,
în care întâlnim adesea predominanţa unor teme biblice cum
ar fi expulzarea lui Adam şi Eva din paradis, viziuni
apocaliptice, asemănarea cu infernul lui Dante.
Persoanele pe care pe care Grof le-a asistat în călătoria
lor, sub influenţa LSD, retrăiesc, psihologic şi fizic, stări de
mare suferinţă. Concret, ei descriu caracatiţe uriaşe, forţe
monstruoase, care-i leagă, pitoni uriaşi, balene, dragoni care-i
aspiră, atacul unei tarantule sau extratereştri care-i supraveghează
de la distanţă. Toate aceste manifestări de tipul: a fi atras în, supt
etc sunt cauzate de constricţia uterului.
La acest al doilea marcaj se adaugă o întreagă înlănţuire de
traumatisme biografice, toate situaţiile traumatizante din timpul
copilăriei, care nu au nici o ieşire.
În opinia lui S.Grof, numai retrăind această fază a
naşterii, individul va putea să iasă din rolul de victimă
neajutorată a vieţii. El este convins totodată că marii gânditori şi
artişti ai absurdului au păstrat o legătură cu acest strat
inconştientului dezvăluindu-l prin creaţiile lor.
 Matricea perinatală numărul trei
9

În această etapă, colul uterin se deschide încet, uterul îşi
continuă menirea contractându-se cu putere, din toate părţile,
astfel că sentimentul predominant este de disperare sau
moarte. Intensitatea durerii depăşeşte graniţele suportabilităţii
umane, fetusul are sentimentul că trupul îi este străbătut de
curenţi de energie.
În timpul scanării acestei matrici se retrăiesc mai multe
aspecte (I.Mânzat, 2002):
 conflictul titanesc reprezentat prin viziunea unor
explozii vulcanice, cutremure, cataclisme cosmice şi
terestre;
 elementul sadomasochist, stări excesive de plăcere şi
suferinţă, într-un inextricabil amestec care presupun
manifestarea unor torturi şi cruzimi diferite;
 excitaţia sexuală excesivă preia cârma;
 aspectul scatologic se poate manifesta sub formă
simbolică: tone de gunoi care degajă mirosuri
respingătoare, cadrave în putrefacţie etc.
Vindecarea la acest nivel presupune dobândirea sau
finisarea abilităţilor de empatizare ale individului.
 Matricea perinatală numărul patru este legată de
ultima fază a naşterii, când se produce intrarea fizică în
lume. Experienţa principală este cea de moarte-renaştere,
persoana care accesează acest nivel simte că viziunea sa
despre lume se prăbuşeşte, are loc reconsiderarea tuturor
valorilor, egoul este în final detronat din drepturi, anihilat.
Prima gură de aer coincide cu prima senzaţie
înnebunitoare de sufocare, dar în final caruselul groazei ia
sfârşit.
10
Odată cu expulzia din universul matern, atunci când
această secvenţă este retrăită sub influenţa LSD, pacienţii au
viziuni cu peisaje pline de linişte şi de lumină nesfârşită, cu
ceruri încărcate de aur. De asemenea, se descoperă vibraţia
pozitivă în faţa frumuseţilor naturii, iar registrul senzorial
este reîmprospătat. Persoanele îmbrăţişează sentimentul
solidarităţii umane, iubesc lumea întreagă şi au starea de
beatitudine a celor care au făcut bine dragoste. Uneori acest
extaz este întrerupt cu brutalitate de o durere violentă în
buric, atât de intensă, încât ne întrebăm dacă tăierea
cordonului ombilical este atât de nedureroasă cum se
pretinde.
În concluzie, momentul naşterii este perceput ca o
anihilare şi, în acelaşi timp ca o renaştere.
La identificarea trăirilor aferente celor patru matrici
perinatale a contribuit o vastă cazuistică (aproximativ 6000 de
şedinţe individuale cu LSD şi peste 30000 de ateliere de
respiraţie holotropică).
S.Grof constată că există o corelaţie între tulburările
psihosomatice şi psihiatrice şi blocarea într-o anumită etapă a
naşterii, sau mai bine spus, între apariţia lor şi predominanţa
uneia dintre cele patru matrici perinatale descrise mai sus.
Simptomele somatice tipice, ce acompaniază numeroasele
manifestări patologice pot fi derivate din experienţa naşterii: dureri
de cap, dificultăţi de respiraţie, probleme cardiace, greaţă şi vomă,
tensiuni musculare, constipaţie, iritabilitatea intestinelor şi diareea,
sufocarea şi lipsa de oxigen, frigurile şi căldurile, înroşirea feţei,
crampele musculare formează o parte logică a experienţei naşterii.
10

Matricile perinatale doi şi trei sunt implicate în
patogeneza unor boli psihosomatice serioase precum:
astmul, psoriazisul, ulcerul peptic, colita ulceroasă şi
hipertensiunea arterială.
În astmul de origine psihogenă, principalul simptom
poate fi regăsit în agonia şi sufocarea din timpul naşterii.
Multe persoane care plonjează în timpul terapiei
psihedelice în profunzimile matricilor perinatale descoperă că au
suferit de hipoxie în timpul travaliului. Efectele nu sunt
întotdeauna transparente, ca la cei la care hipoxia severă a condus
la retard sau paralizie cerebrală, ci ele se pot concretiza la nivel de
simptomatologie psihosomatică.
Într-un studiu realizat de Salk (1985), distresul
respirator, ce durează o oră sau mai mult la copil, este corelat
cu un risc înalt de sinucidere la vârsta adolescenţei. Studiul
arată că 60 % din 52 de adolescenţi, cu încercări de suicid au
avut trei sau mai mulţi din următorii factori de risc:
 distres respirator;
 boli cronice ale mamei gravide;
 lipsă de îngrijire prenatală;
 consumul de tutun, alcool, droguri.
Se sugerează chiar că, unele dintre accidentele copiilor
ar fi de fapt încercări inconştiente de sinucidere (Southgate,
Whitting 1987).
Janov (2000) ajunge la concluzia că încercările de
sinucidere sunt căi de recuperare a experienţei fiziologice, în
care fetusul a ajuns atât de aproape de moarte pentru a se
naşte de fapt. Aceasta ar putea însemna că sinuciderea nu
este altceva decât o încercare de vindecare, ea este o
11
încercare de a învinge moartea. Este o dovadă a puterii
durerii primale: cineva ar prefera să moară decât să o simtă.
Şi nu în mod accidental, sentimentul morţii iminente permite
să părăsim acest impuls de sinucidere pentru totdeauna.
În ceea ce priveşte modurile prin care persoana
încearcă să se sinucidă aflăm că, sinuciderea prin asfixiere,
este asociată cu sufocarea de la naştere; dependenţa de
droguri cu anestezicele administrate în timpul travaliului.
Anxietatea internă şi durerea, agresivitatea condusă
până la furie în timpul luptei pentru supravieţuire, care este
reprezentată de înaintarea pe canalul naşterii, pot furniza o
bază pentru înţelegerea depresiei.
Matricea perinatală numărul doi prin trăsăturile sale
definitorii constituie fundaţia pentru apariţia depresiei:inhibiţie
motrică generală, durere mentală, anxietate, sentimente
copleşitoare de vină şi inadecvare, lipsa de entuziasm,
percepţie selectivă negativă a lumii şi a propriei vieţi; vedere
alb-negru fără nuanţe intermediare; sentimentul lipsei de
speranţă şi cel fără de scăpare. Manifestările fizice ale
depresiei sunt în acord cu cele enumerate mai sus:
sentimentul opresiunii şi a constricţiei; pierderea apetitului;
retenţia urinei sau fecalelor; inhibiţia libidoului; distres
cardiac; dificultăţi respiratorii şi diferite plângeri interpretate
ca fiind ipohondre.
Aspectele psihotraumatice ale rănirilor corporale, ale
operaţiilor şi ale episoadelor în care persoana se poate îneca sunt
în mod grosier subestimate în dinamica psihiatriei (ca posibili
factori patogeni în depresiei). Anumite dureri sau simptome pur
fizice în aparenţă se dovedesc, de fapt, a fi direct legate de
11

evenimente din trecut, care au avut un puternic impact emoţional
asupra individului, ca şi cum corpul ar fi stocat încărcătura
emoţională într-un loc precis. În stare de expansiune a
conştiinţei, reminiscenţele bolilor, ale rănilor fizice sau
psihologice, ale accidentelor şi ale tuturor situaţiilor când viaţa
a fost pusă în pericol, lasă în fiinţa umană urme de neşters.
Janov, încă din 1977, a publicat fotografii arătând cum
pot apărea răni, semne vizibile pe corpul pacienţilor supuşi
psihoterapiei având legatură cu traumatisme anterioare.
În contradicţie cu depresia de tip inhibat, descrisă
mai sus, depresia agitată poate fi pusă în legătură cu
matricea perinatală numărul trei. Trăsăturile de bază ale
acestui tip de depresie sunt un înalt nivel de anxietate şi
tensiune, agresivitate (orientată atât spre interior, cât şi spre
exterior) şi intensă excitare psihomotorie. Pacienţii plâng şi
ţipă, se tăvălesc pe jos, îşi smulg părul şi hainele, în timpul
retrăirii matricii respective.
Mania poate fi plasată ca o manifestare tranziţională între
cea de-a treia şi cea de-a patra matrici perinatale şi poate
reconstitui tabloul unei renaşteri complete. În cazul când
pacienţii încearcă să scape de materialul inconştient nerezolvat,
sentimentele pozitive sunt exagerate, până la o formă caricaturală
şi utilizate drept mecanisme de defensă împotriva ameninţării
interne. Aceşti pacienţi sunt hiperactivi, se mişcă mult, încearcă să
socializeze şi să fraternizeze cu toate persoanele din mediul lor,
prezentând un plan grandios şi demonstrându-şi sentimentele
minunate.
Când terapia psihedelică avansează, aceste manifestări tind să
dispară după eliberarea de trauma naşterii. Se pare că
12
amintirile înregistrate privind secvenţele din naşterea
biologică, care trec de la sentimentele cele mai agonizante, la
eliberarea resimţită în final, ar putea reprezenta o bază
naturală profundă pentru natura episodică şi periodică a
depresiei şi maniei.
Dacă acceptăm că situaţiile insuportabile pe care pacientul
le experimentează sunt în legătură cu matricea perinatală
numărul doi (depresia inhibată) şi matricea perinatală numărul
trei (depresia agitată), atunci se pare că, sinuciderea de primul
tip reprezintă inconştient un efort regresiv de a se întoarce în
situaţia intrauterină, adică originală matricea numărul unu (Grof,
1997).
Persoana încearcă în mod inconştient să inducă condiţii
similare, reducând stimulii dureroşi şi eventual eliminându-i până
în punctul de pierdere a cunoştinţei şi intrarea într-o stare de
nediferenţiere uitând totul. Persoana apelează la următoarele
strategii: largi doze de hipnotice, somnifere, inhalarea
monoxidului de carbon, gaz, înecarea în apă, tăierea venelor,
moartea prin îngheţare (se ştie că după perioadă de timp, în care
persoana suferă de frig, ea va experimenta o căldură plăcută şi va
cădea într-un somn profund).
Cel de-al doilea tip de suicid urmează tot un pattern
inconştient, care este în legătură cu eliberarea finală din
timpul naşterii, moment în care suferinţa şi tensiunea au
ajuns într-un punct maxim, care a fost apoi depăşit şi
transcens. Acest gen de sinucidere se află în strânsă legătură
cu forma agitată a depresiei, fiind asociat cu matricea
numărul trei.
12

Sinuciderile care implică vărsarea de sânge reprezintă
o reactualizare dramatică a situaţiei de la naştere. În această
categorie se încadrează moartea prin aruncare sub roţile unui
tren sau într-o turbină electrică; prin aruncarea pe fereastră
de la înălţime; prin tăierea gâtului; prin harachiri; prin
zdrobire; prin kamikaze etc.
Sinuciderea prin spânzurare este în legătură cu faza
timpurie a celei de-a treia matrici perinatale, caracterizată de
elementele sufocării, strangulării, agoniei şi terminând cu
sentimentele libidinale. Această combinaţie de agonie şi extaz
sexual este raportată de către subiecţii care încearcă sinuciderea
prin strangulare, dar sunt salvaţi. Similar, frecventele erecţii şi
chiar ejaculări ale criminalilor executaţi prin spânzurare relevă
acest lucru.
Subiecţii care au experimentat LSD oferă explicaţia
următoare, privind actul suicidar în analizele lor
retrospective: tensiunea pe care au experimentat-o a ajuns la
proporţii de nesuportat şi ei au dezvoltat un sentiment
puternic că ceva exploziv trebuie să se întâmple, pentru a
ajunge la eliberarea finală. Ei descoperă că dorinţa lor de a se
descătuşa complet de agonia naşterii a fost interpretată greşit
drept dorinţă de a muri şi de a se distruge fizic.
În acord cu teoriile psihanalitice privind originea
alcoolismului şi dependenţa de droguri, acestea par să fie
în legătură cu depresia. Cel mai profund motiv pentru a lua
droguri pare a fi dorinţa puternică a persoanelor de a mai trăi o
dată şi încă o dată unitatea binecuvântată şi starea de
nediferenţiere extatică pe care copilul o traversa în timpul matricii
numărul unu.
13
Persoana alcoolică mărturiseşte, după experimentarea
terapiei psihedelice, similaritatea sentimentelor pe care le trăieşte
atunci când bea şi ceea ce a simţit în timpul naşterii: Pare acum
destul de clar pentru mine că, în timpul naşterii, din motive care
nu-mi sunt foarte clare, corpul meu şi în special creierul a fost
deprivat de oxigen pentru o lungă perioadă de timp. Simptomele
intoxicării alcoolice severe şi hipoxia sunt similare.
Persoana se orientează spre alcool pentru a-şi alina
tensiunea internă, inerentă luptei pentru supravieţuire dar, de
fapt, repetă patternul distructiv al naşterii. Ajunge la
intoxicaţia alcoolică şi creierul este îmbibat de confuzie, delir
şi uneori inconştienţă, care nu reprezintă altceva decât o
repetare simbolică a evenimentului naşterii.
Experienţele psihedelice profunde reprezintă la acest
nivel un panaceu, care satisface dorinţa de unitate şi poate
reduce intensitatea abuzului de alcool şi droguri. Persoanele
dependente, după ce au avut o experienţă de vârf transpersonală,
raportează descoperirea faptului că, tocmai aceasta era starea,
pe care au încercat să o atingă prin consumul de alcool şi
droguri.
La fel ca sinuciderea, alcoolismul şi dependenţa de
droguri par să reprezinte înţelegerea greşită şi
distorsionată a nevoii de transcedenţă.
Pentru Jeanne Marie Delassus (apud , originea
sexualităţii nu este infantilă cum spunea Freud, ci prenatală.
Dacă în psihanaliză, teama de organele genitale
feminine este explicată prin teama de castrare (complexul
castrării), din punct de vedere al teoriei lui S.Grof (1997),
organul genital feminin este un potenţial instrument criminal
13

întrucât a reprezentat sursa agoniei şi ameninţării vitale din
timpul naşterii. Astfel, acesta nu poate deveni o sursă de
plăcere sexuală, atâta timp cât memoria inconştientă a
naşterii este încă vie.
Homosexualitatea feminină poate fi pusă în legătură cu
matricea numărul patru, rădăcinile profunde ale lesbianismului
pot fi asociate cu dorinţa puternică şi nesatisfăcută de contact
strâns, apropiat dintre mamă şi fiică imediat după naştere şi în
timpul copilăriei şi incapacitatea de eliberare orgasmică la naştere.
Pe aceeaşi linie, nevrozele sexuale, precum frigiditatea,
impotenţa şi anorgasmia se bazează, într-o ultimă analiză, pe
blocarea abilităţii orgasmice datorită unui amestec puternic de
agresivitate, în forma sa sadomasochistă, şi anxietatea vitală,
inerentă traumei naşterii. În general, abilitatea relaxării finale şi
satisfacerii după orgasm este simţitor îmbunătăţită ori de câte ori
subiectul ajunge la nivelul matricilor perinatale unu şi patru, în
terapia psihedelică.
Fobiile reprezintă un alt domeniu care merită să fie
reconsiderat. Astfel, fobia faţă de conceperea unui copil
(teama de a nu-l răni, combinată cu compulsia de a o face),
cele mai profunde rădăcini ale sentimentelor agresive
împotriva lui se află în timpul naşterii, când mama şi copilul
se rănesc unul pe celălalt.
Tanatofobia poate fi legată de experienţele agonizante
din timpul naşterii, iar teama faţă de cancer şi nosofobia
(frica faţă de boli) în general, se nutresc din anxietatea
cauzată de naştere, precum şi de diverse senzaţii somatice şi
dureri din timpul travaliului.
14
Relaţia dintre cancerofobie şi conflictele inconştiente din
preajma gravidităţii este binecunoscută în psihanaliză. În
cancerofobie de asemenea există identificarea inconştientă a
dezvoltării tumorale cu dezvoltarea embrionară.
Bacilofobia şi misofobia (teama de microorganisme şi
murdărie), asociate cu spălarea compulsivă, cu anxietatea,
originează din contactul cu materialul biologic de la naştere.
Aceşti pacienţi de obicei nu se tem că se vor infecta ei înşişi, ci că
vor cauza dezastre, infectându-i pe alţii;
În fobia de înălţime şi poduri, puternica compulsie de
a se arunca de pe acoperiş, de pe pod fac parte din aceeaşi
categorie.
În agorafobie şi claustrofobie schimbarea relaţiei cu
spaţiul pare a fi importantă, senzaţia subiectivă de îngustare sau de
lărgire a spaţiului experimentată în timpul descinderii pe canalul
naşterii.
Relaţia dintre fobia de animale şi trauma naşterii a
fost deja demonstrată de către O.Rank. Păianjenii, cu
abilitatea lor de a-şi prinde victima în plasă şi apoi a o omorî,
apar frecvent sub formă gigantică, fiind un simbol pentru
mama rea, ceea ce sugerează importanţa acestor momente
pentru dezvoltarea arahnofobiei. Şerpii, care la nivel
superficial simbolizează falusul reprezintă, la un nivel mai
profund, un simbol tipic pentru agonia naşterii şi pentru
elementul feminin rău. Substituirea este reală privind
constricţia care strangulează şi zdrobeşte victima (agonia
naşterii) şi apoi o absoarbe în totalitate (graviditatea).
Insectele sunt legate de problema reproducerii şi
gravidităţii (căratul polenului cu ajutorul acului);
14

zburătoarele din cauza abilităţii lor de a contamina şi
împrăştia infecţiile sunt deseori asociate ce sperma, pe
de-o parte, şi cu murdăria postpartum, pe de alta.
Dintre manifestările psihotice, schizofrenia, în cele mai
multe cazuri, poate fi pusă în legătură cu matricea perinatală
numărul unu, tulburarea uniunii cu mama. Interesul pentru
probleme mistice, filosofice, religoase şi cosmologice, pentru
reâncarnare pe care le întâlnim la schizofren sunt o manifestare
tipică pentru această primă matrice şi tărâmul transpersonal al
inconştientului. Catatonia şi stuporul, specifice bolii, se manifestă
frecvent prin adoptarea poziţiei fetale.
Elementele visării necontrolate şi a gândirii de tip
autist pot fi înţelese ca un rezultat al încercării de a reinstitui
situaţia originală intrauterină nedisturbată.
Enurezisul şi encompresisul sunt legate de matricea
numărul trei, unde urinarea şi defecarea se pot întâmpla, ca
reflex la starea de teamă, sufocare şi presiune puternică
intraabdominală.
Ticurile reprezintă descărcări ale tensiunii acumulate,
în timpul travaliului şi perpetuate în viaţa de mai târziu de
către evenimente traumatice specifice.
Bâlbâiala poate fi pusă în legătură cu conflictele
agresivităţii orale şi anale, rădăcinile cele mai profunde ce
pot fi găsite sunt presiunea asupra maxilarelor blocate, în
timp ce capul trece prin canalul naşterii.
15
Capitolul IX
ORIGINILE VIOLENŢEI
Locuitorii uterini şi noii născuţi sunt capabili să înveţe
arpegiul emoţiilor umane pozitive: dragostea, acceptarea,
încrederea şi bucuria, dar şi a celor negative: violenţa, teama,
ura etc. Ei nu sunt străini de violenţă în uter, dacă mama este
atacată, ei vor învăţa despre violenţă; dacă este iubită cu
generozitate, ei vor învăţa despre dragoste.
Uterul mamei este prima şcoală pe care o frecventăm, este
locul unde primim cursuri introductive despre dragoste, neglijare,
ură, anxietate, încredere şi empatie, este sălaşul unde trebuie să
căutăm rădăcinile violenţei de mai târziu.
Unde are o persoană primele experienţe de dragoste,
rejecţie, anxietate ?
Răspuns: în uter.
Unde se formează baza ataşamentului?
Răspuns: în uter.
Unde se pune fundaţia pentru construirea viitoarei
personalităţi?
Răspuns: în uter.
Toate aceste adevăruri reclamă schimbări profunde în
munca psihologilor şi ce modalitate mai eficientă există de a
da nuanţă realităţii acestor deziderate majore dacă nu
15

prevenirea diferitelor traume, printr-o educaţie prenatală
adecvată ?
Trăim într-o epocă în care este nevoie de o reaşezare
pe temeiuri noi a tuturor aspectelor vieţii noastre întrucât încă
suntem începători în ceea ce priveşte taina vieţii, suntem încă
surzi la susurul ei.
Experienţele actuale nu reprezintă altceva decât
repunerea pe scena vieţii a experienţelor de dinainte de
naştere, din timpul şi din momentele imediat următoare
naşterii, suntem o oglindă a ceea ce am trăit în uter. Deoarece
fiecare proces biologic are un corelat psihologic cu tot ceea
ce ni se întâmplă, în special la începutul vieţii, acesta ne
afectează permanent. Dacă mama a fost trează sau adormită
când ne-am născut, dacă ne-am născut vaginal sau prin
cezariană, dacă am stat în cameră cu mama sau ne- am
petrecut o lună în incubator, toate acestea îşi pun amprenta
asupra noastră.
Violenţa este o problemă de sănătate mentală, poate
cea mai serioasă problemă cu care are de-a face societatea
actuală. Ea este învăţată în familie, este oglinda atitudinilor
materne şi paterne din timpul gravidităţii. De asemenea, ea
rezidă din calitatea interacţiunii dintre părinţi şi copil, după
naştere şi în zorii copilăriei sale. Cert este că violenţa din
familie constituie matricea de însămânţare a violenţei sociale.
Cei mai mulţi experţi consideră că ataşamentul înainte
şi după naştere are o importanţă vitală pe tot parcursul vieţii
şi că lipsa acestuia conduce la un risc înalt de comportament
violent.
16
Copiii, care aşteaptă să fie adoptaţi şi care au fost
însoţiţi pe perioada celor nouă luni de otrăvire fetală cu alcool,
droguri şi de malnutriţie, rejecţie la vârsta adolescenţei sunt,
de patru ori mai mult predispuşi spre violenţă.
Furia resimţită de copilul abandonat este foarte
profundă; este vorba de trăirea pe care copilul o simte
aşteptând ca mama să se întoarcă, dar ea nu o va face
niciodată. Este ca o bombă cu ceas, căci va veni o vreme
când va putea exploda atunci când circumstanţele o readuc la
suprafaţă. Unii dintre copii o înăbuşă, controlând-o şi
devenind astfel amorţiţi faţă de orice sentiment, inteligenţa
lor emoţională rămâne nedezvoltată, în timp ce ceilalţi o
exteriorizează în acte de violenţă, deteriorând lucruri, lovind,
comiţând crime şi întorcându-şi furia împotriva lor înşişi prin
actul sinuciderii.Un mare număr de criminali în serie sunt
copii adoptaţi.
Complicaţiile travaliului precum ruptură uterină,
prolaps de cordon ombilical şi alte dificultăţi survenite la
naştere reprezintă predictori pentru violenţă, în special la
subiecţii ai căror părinţi au avut probleme psihiatrice. Unii
autori (Mednick 1971; Kandel şi Mednick 1991; Raine,1994), o
apreciază că unele dificultăţi produse la naştere, pot provoca
traume ale creierului (anormalităţi structurale, neurochimice
şi neuroelectrice ce mediază depresia, hiperactivitatea,
automutilarea şi violenţa patologică).
Copiii care au experimentat naşteri premature sau
diverse complicaţii, deseori, se tem deseori de stimulii noi
care le evocă aceeaşi ameninţare a vieţii, pe care au simţit-o
la naştere;
16

Îngrijirea postnatală constituie un pilon de bază în
înţelegerea importanţei ataşamentului. În 1945, Rene Spitz a
studiat două grupe de copii, (care au beneficiat de stiluri
diferite de îngrijire maternă). În unul din grupuri, mamele au
fost tinere fete prizoniere, ce au fost încurajate să aibă grijă
de copiii lor în fiecare zi, la infirmeria închisorii. Cele mai
multe dintre acestea nu erau prea inteligente şi nu au mai
avut grijă de copii înainte, dar, în mod spontan, ele au acordat
atenţie necesară propriului lor copil. În celălalt grup, din
diferite motive, copiii au fost plasaţi, pe variate perioade de
timp (de la câteva luni până la câţiva ani) într-o casă de copii.
Aceşti subiecţi au fost daţi în îngrijirea unor asistente inteligente,
experimentate, înalt antrenate, care în mod eficient au furnizat
hrana, îmbrăcămintea şi îngrijirea fizică de care aceştia au
avut nevoie. Pentru că instituţia respectivă nu dispunea decât
de o asistentă şefă şi cinci asistente la 45 de copii nu exista
timp disponibil pentru joc şi poveşti.
Prin urmare, în timp ce copiii din închisoare răspundeau
emoţional, erau veseli şi înfloritori din punct de vedere fizic,
cei care stăteau în leagănele lor, din casa de copii, erau într-o
stare de stupoare, uitându-se în gol sau răsfirându-şi degetele
în faţa ochilor şi privindu-le îndelung. Din păcate, o parte din
ei erau foarte slăbiţi, iar unii au murit. Ei aveau o nevoie
disperată de contact uman: îşi petreceau ore în şir jucându-se
cu degetele în faţa ochilor ca şi cum ochii şi mâinile erau
angajate într-un dialog mut, plin de înţeles.
Cei mai mulţi dintre copiii care au fost părăsiţi, încă de
la naştere şi nu au experimentat niciodată ataşamentul uman
nu au putut fi recuperaţi, chiar dacă Spitz a făcut în aşa fel
17
încât aceştia să primească îngijire de la o singură persoană şi
atenţie afectuoasă.
Locul unde aceste amintiri traumatizante sunt
înregistrate este nucleul amigdalian, sediul memoriei
emoţionale. Îndepărtarea acestuia poate produce izolare
socială, la cele mai multe primate, şi efecte devastatoare în
îndeplinirea rolului de mamă.
Scăderea nivelului de serotonină şi creşterea noradrenalinei
produsă de traumă descreşte inhibitorii agresivităţii normale
(serotonina fiind principalul neurotransmiţător de calmare, iar
noradrenalina principalul hormon de stres).
Este important de subliniat faptul că diferite sisteme
senzorio-emoţionale ale corpului furnizează fundaţia
neuropsihologică pentru diferite stări psihologice
(W.Prescott,1996). Sistemul vestibulo-cerebelar livrează
temelia neuropsihologică primară pentru încrederea de bază;
sistemul senzorial tactil, furnizează fundaţia primară pentru
afecţiune şi sistemul olfactiv, pentru intimitate. Încrederea de
bază, afecţiunea şi intimitatea sunt intercorelate şi formează
creierul emoţional, ce funcţionează cu mult timp înainte ca
sugarul să poată înţelege cuvintele scrise sau vorbite (care
sunt mediate de simţurile sale).
Toate sistemele senzoriale (auditiv, vizual,cognitiv)
sunt implicate în dezvoltarea ataşamentului, datorită lor
copilul ştie când e iubit sau respins (Fraiberg şi Friedman,
1964; Prescott, 1976). Absenţa oricărui dintre aceste trei
simţuri emoţionale în dezvoltarea copilului are grave
repercusiuni. Este la fel ca şi cum am încerca să construim un
triunghi din numai două linii. În plus, avem nevoie de
17

combinaţii specifice ale acestora pentru a forma gestaltul
triunghi.
Spre exemplu, eşecul de alăptare la sân clatină fundaţia
neuropsihologiă primară pentru intimitate (creierul sexual
olfactiv). Eşecul de integrare a plăcerii, în centrul creierului,
asociat conştiinţei (lobii frontali) este principala condiţie
neuropsihologică pentru expimarea violenţei, în particular a
violenţei sexuale.
Copiii ne învaţă despre originile violenţei pe care o
percep atât înainte de naştere, cât şi în timpul naşterii.
Nu am putea găsi un exemplu mai dramatic de viaţă, ce
începe şi se termină în violenţă, decât o ştire care a circulat şi
pe Internet, despre un bărbat, Robert Harris, care a fost
executat într-o cameră de gazare, de către statul California.
El s-a născut cu trei luni mai devreme, întrucât mama sa a
fost lovită brutal în abdomen de către soţul furios şi a făcut
hemoragie. Aceasta a fost numai una din numeroasele
experienţe de violenţă pe care le-a trăit alături de părinţii săi,
violenţă pe care a revărsat-o mai târziu asupra animalelor
inocente şi a oamenilor. La 25 de ani, el a împuşcat doi
adolescenţi, râzând înainte de a trage, după care le-a mâncat
relaxat hamburgerul.
Studii recente asupra criminalilor violenţi au arătat că
aceştia prezintă o proastă funcţionare a creierului, datorită
unor condiţii neprielnice din timpul gravidităţii. Psihologul
Adrian Raine, a găsit destul de multe probe care să justifice
etichetarea comportamentului criminal ca o dezordine clinică
(boală mentală) rezultând din probleme structurale şi de
18
metabolism din zona prefrontală, dar şi din diverse traume şi
disfuncţii ale creierului.
Psihiatrul Dorothy Lewis a studiat tineri, din grupul
prizonierilor condamnaţi la moarte pentru crimă, şi a găsit un
pattern de disabilitate neurologică, percepţie paranoidă,
hipervigilenţă şi QI scăzut (Lewis et all, 1988).
Felicity De Zulueta (1993) rezumă cercetările în
domeniul ataşamentului şi concluzionează că cu cât există
mai mari probleme în ceea ce priveşte legătura de ataşament
mamă-copil, cu atât este mai mare probabilittea agresivităţii
şi violenţei în timpul copilăriei şi a vieţii adulte.
Cercetări realizate de către William Emerson (1996)
arată că, atunci când clienţii, care au probleme cu
agresivitatea, se află în regresie, ei se întâlnesc frecvent cu
experienţa concepţiei, raportând că sunt conştienţi de
traumele principale pe care le-a suportat mama lor, precum
violul, abuzul de substanţe, abuzul fizic şi ruşinea (concepţia
în afara căsătoriei).
O altă experienţă comună este descoperirea faptului că
nu sunt doriţi. Depresia, atitudinile autodistructive sau
agresivitatea sunt deseori o expresie directă a rejecţiei
prenatale. Mulţi dintre ei află că au fost expuşi la alte forme
de agresivitate în timpul perioadei prenatale şi perinatale.
Nişte experienţe comune sunt agresivitatea sunt războiul,
violenţa domestică, concepţia în timpul violului, abuzul fizic
sau sexual de către părinţi sau fraţi, toxicitatea intrauterină şi
încercările de avort.
Atunci când intrauterin, individul experimentează
forme severe de traumatizare, el este predispus să perceapă,
18

în acelaşi mod, orice eveniment de viaţă stresant, orice
tranziţie (precum naşterea, adolescenţa, primul serviciu,
relaţiile noi etc). De exemplu, dacă o persoană are parte de
violenţă prenatală atunci cel mai probabil ea va percepe
tranziţiile din viaţă într-un mod violent, iar dacă aceasta se
simte vinovată pentru durerea provocată mamei, la naştere,
atunci va simţi regrete toată viaţa, proces denumit de către
Freud, recapitulare.
Sugestii utile pentru viitoarele mame în timpul
gravidităţii
Întrucât orice viaţă este un imn de bucurie şi iubirea
nu este doar un ornament al vieţii, cred că este util să le
însoţim pe viitoarele mame în aventura trupului şi spiritului
lor, cu următoarele poveţe:
 acordaţi-vă o parte din timpul zilnic în care să aveţi
grijă faţă de voi înşivă: o baie reconfortantă; lectura
unei cărţi, care merge la suflet; împodobirea
ambientului cu flori parfumate etc. Când mintea şi
trupul sunt relaxate, se instaurează frecvenţa normală a
câmpului electromagnetic uman;
 iubiţi-vă trupul, schimbările subtile şi miraculoase prin
care treceţi şi celebraţi-le;
 deveniţi mai conştiente de legătura cu natura:
îmbrăţişaţi un copac, priviţi soarele şi imaginaţi-vă că
19
razele sale sunt fiinţe vii, care vă ajută, ascultaţi
susurul unei ape etc;
 trăiţi plenar orice moment de bucurie;
 nu vă feriţi să spuneţi nu, atunci când e cazul;
 manifestaţi-vă creativitatea, e momentul propice
descoperirii unor noi abilităţi şi talente (pictaţi,
modelaţi, tricotaţi, inventaţi noi feluri de mâncare,
scrieţi poezii sau cântece de leagăn pentru musafirul
divin ce va poposi curând în casa voastră);
 verificaţi eventualele obstacole de natură emoţională
sau perceptivă, care v-ar putea împiedica să luaţi
legătura cu viitorul copil;
 faceţi ordine în sertarele memoriei şi goliţi-le de acele
aspecte, care nu mai sunt relevante pentru viaţa
actuală, notaţi pe o coală persoanele şi gândurile care
aparţin trecutului şi trimiteţi-le eterului prin ardere;
 folosiţi-vă mai mult intuiţia în toate deciziile pe care
trebuie să le luaţi, aplecaţi-vă mai mult urechea spre
susurul interior;
 dialogaţi zilnic cu viitorul copil şi spuneţi-i cât de mult
îl iubiţi şi că-l aşteptaţi cu drag;
 conştientizaţi momentul prezent, scăpaţi de năvala
trecutului şi presiunea viitorului, astfel timpul nu va
mai trece în goană pe lângă voi, ci veţi deveni o parte a
fluxului său;
 conştientizaţi, cu toate simţurile, hrana care va ajunge la
destinaţie; savuraţi-i culoarea, gustul, mirosul, mestecaţi
încet de mai multe ori. Mesele sunt o ocazie importantă de
a schimba ritmul, puteţi utiliza un ritual: respiraţi profund
19

înainte de prima îmbucătură, spuneţi o rugăciune, trimite-ţi
copilului un poftă bună, dragul meu, într-un balon
imaginar;
 consumaţi cât mai multă hrană verde, provenită din
apropierea locului unde v-aţi născut, întrucât, pe de-o
parte, o alimentaţie bogată în crudităţi menţine
necesarul de oligoelemente al organismului, pe de altă
parte, rafinarea alimentelor e cauza principală a
deficitului de magneziu, calciu, fier, cupru, sodiu,
potasiu;
 petreceţi timp alături de partener pentru a vă împărtăşi
trăirile, speranţele, nevoile şi bucuraţi-vă de fiecare
moment de intimitate;
 notaţi ceea ce aţi trăit peste zi într-un jurnal, pe care i-l
veţi putea înmâna copilului, când va creşte. Jurnalul
este un loc bun pentru a reflecta asupra sentimentelor
legate de tine însuţi şi de ceilalţi.
În loc de concluzie, câteva gânduri trimise de Karen
Wheeler (2001, p.164-168) în Supă de pui pentru suflet de
femeie:
Prietena mea e într-o cursă contra cronometru cu
timpul. Luăm prânzul împreună, când îşi aminteşte, în
treacăt, că ea şi soţul ei se gândesc “să întemeieze o
familie”. Vrea să spună că ceasul ei biologic a început
numărătoarea inversă, iar ea e obligată să ia în consideraţie
perspectiva de a deveni mamă.
“Studiem perspectiva”, spune ea, glumind pe jumătate.
“Ce crezi? Să fac un copil?”
20
“Îţi va schimba viaţa”, răspund prudent, încercând să
păstrez un ton neutru.
“Ştiu”, zice ea. Adio sculat târziu sâmbăta, adio
vacanţe neprevăzute…”
Dar eu nu asta am vrut să spun. Mă uit la prietena mea,
încercând să mă hotărăsc ce să-i spun.
Aş vrea să ştie ceva ce n-o să afle nicicum la lecţiile
despre naştere. Aş vrea să-i spun că rănile fizice provocate
de sarcină se vindecă, dar că rolul de mamă îi va lăsa o rană
afectivă veşnic deschisă, că va deveni pe vecie vulnerabilă.
Mă gândesc s-o previn că nu va mai citi niciodată un
ziar fără să se întrebe: “Ce s-ar fi întâmplat dacă acela ar fi
fost copilul meu?” Că fiecare accident aviatic, fiecare
incendiu o va hăitui. Că, atunci când se va uita la televizor,
la copiii care mor de foame, se va întreba dacă există ceva
mai groaznic decât să-ţi priveşti copilul murind.
Mă uit la unghiile ei manichiurate cu grijă şi la
costumul elegant cu care e îmbrăcată şi mă gândesc că
oricât de sofisticată e, calitatea de mamă o va reduce la
postura primitivă de ursoaică ce-şi ocroteşte puiul. Că un
strigăt intempestiv de ”Mami!” o va face să scape pe jos cel
mai grozav sufleu sau cel mai preţios cristal fără să ezite un
moment.
Simt că ar trebui s-o avertizez că, oricâţi ani a investit
în carieră, din punct de vedere profesional va fi tulburată de
calitatea de mamă. Ar putea angaja pe cineva să aibe grijă
de copil, dar într-o zi va participa la o întâlnire de afaceri
importantă şi se va gândi la cât de dulce miroase bebeluşul.
Va trebui să folosească fiecare gram de disciplină interioară
20

ca să nu alerge acasă doar ca să se asigure că totul e în
regulă cu copilul ei.
Aş vrea ca prietena mea să afle că deciziile zilnice nu
vor mai face parte din rutină. Că dorinţa unui băieţel de
cinci ani de a folosi mai degrabă, la McDonald’s de
exemplu, toaleta bărbaţilor decât pe cea a femeilor, se va
transforma într-o adevărată dilemă. Că, exact acolo, în
mijlocul zgomotului de tăvi şi a ţipetelor de copii, problema
identităţii de sex şi a independenţei vor fi cântărite în balanţă
alături de posibilitatea ca un psihopat să stea la pândă în
toaletă. Oricât de plină de hotărâre va fi la serviciu, ca
mamă se va gândi întotdeauna de două ori.
Uitându-mă la atrăgătoarea mea prietenă, aş vrea să o
asigur că va scăpa de surplusul de greutate luat în timpul
sarcinii, dar că niciodată nu se va mai simţi ca înainte. Că
viaţa ei, atât de importantă acum, va fi mai puţin preţioasă
după ce va avea un copil. Că şi-ar da-o într-o clipă ca să-şi
salveze vlăstarul, dar şi că va începe să dorească o viaţă mai
lungă, nu ca să-şi îndeplinească propriile visuri, ci ca să-şi
vadă copilul realizându-le pe ale sale.
Aş vrea să afle că o cicatrice de la operaţia de
cezariană sau urmele întinderii pielii vor deveni însemne de
onoare.
Relaţia prietenei mele cu soţul ei se va schimba, dar nu
aşa cum crede ea. Aş dori să înţeleagă că poţi iubi mult mai
mult un bărbat care are grijă să pudreze copilul cu talc şi
care nu ezită niciodată să se joace cu fiul sau cu fiica lui.
Cred că trebuie să ştie că se va îndrăgosti de soţul ei din nou
21
din motive pe care acum le consideră total lipsite de
romantism.
Aş vrea să sesizeze cât de legată va fi de toate femeile
care, de-a lungul secolelor au încercat cu disperare să pună
capăt războaielor, prejudecăţilor şi şofatului în stare de
ebrietate.
Sper că va înţelege de ce sunt în stare să discut raţional
despre cele mai multe chestiuni, dar devin pe moment nebună
când discut despre ameninţarea războiului nuclear la adresa
viitorului copiilor mei.
Aş vrea să-i descriu prietenei mele fericirea nespusă
când îţi vezi copilul învăţând să lovească mingea. Aş vrea să
o pot face să audă râsul gângăvit al copilului care atinge
pentru prima dată blana moale a unui câine. Aş vrea să guste
bucuria care e a tât de reală, că doare.
Privirea întrebătoare a prietenei mele mă face să îmi
dau seama că am lacrimi în ochi. “N-ai să regreţi
niciodată”, îi spun în cele din urmă. Apoi, întind mâna peste
masă, îi strâng mâna prietenei mele şi fac o rugăciune pentru
ea şi pentru mine şi pentru toate muritoarele care dau din
întâmplare peste această cea mai sfântă dintre chemări.
21

BIBLIOGRAFIE
 Aivanhov O. (1989): Yoga nutriţiei, Bucureşti, Editura
Prosveta.
 Aivanhov O. (1997): Reguli de aur pentru fiecare zi,
Bucureşti, Editura Prosveta.
 Anderson M. (1990): Vindecarea prin culoare,
Ploieşti, Editura Azur.
 Andre le Gall. (1995): Angoasă şi anxietate,
Timişoara, Editura Marineasa.
 Athanasiu A. (1998): Suferinţă şi creaţie, Bucureşti,
Editura Tehnică.
 Baronescu M. (2002): Fetuşii aud ultrasunetele, în
Revista Thot, nr6, ianuarie.
 Bălceşti A.P. (2001): Inconştientul, organizatorul
conştient al vieţii, Bucureşti, Editura Triumf.
 Beauvoir S. (1998): Al doilea sex, Bucureşti, Editura
Univers.
 Belden J. (1991): A primal religion, în Aesthema:The
journal of the International Primal Association, no.10 ,
february, 51-58.
22
 Belden J. (1999): Fatherhood at its Best, Report of the
Fatherhood Vision Circle, Ninth International Congress of
APPPAH, San Francisco, California, dec. 6.
 Bercow R., Chirculescu R. (1999): Manualul Merck
de diagnostic şi tratament, ediţia a XVII-a, Bucureşti,
Editura Bicc All.
 Bernadette B.L. (2003): Ritualurile de trecere în
psihoterapie, în Jurnalul on-line al Asociaţiei Române de
Psihologie Transpersonală, nr 1.
 Boţiu V. (1994): Frumuseţe pentru inocenţi,
Timişoara, Editura Helicon.
 Bowlby J. (1982) Attachment and loss: Retrospect and
prospect, în American Journal Of Orthopsychiatr,52(4),
p.664-678.
 Buckley S. (1998): What you need to know before you
have an epidural, în Australia’s parents magazine, Aug/Sept.
 Bydlowski A. (1998): Psihanaliza maternităţii, Iaşi,
Editura Trei.
 Cain J. (1998): Psihanaliză şi psihosomatică,
Bucureşti, Editura Trei.
 Chamberlain D. (1995): The Primal Roots of Violence
- A tale of two criminals, în APPPAH Headquarter’s Report,
Winter/Spring (p3-12).
 Chamberlain D. (1989): Babies Remember pain, în
Pre and Perinatal psychology, volume 3, number 4: pages
297-310, summer.
 Chamberlain D. (1994): How pre and perinatal
psychology can transform the world, în Pre and Perinatal
Psychology Journal, (3), 187-199.
22

 Chamberlain D. (1998): The Mind of a Newborn
Excerpt from The Mind of Your Newborn Baby, North
Atlantic Books: Berkeley,CA.
 Chamberlain D. (1987): The cognitive newborn: A
scientific update, în British Journal of Psychoterapy, 4(1),
30-71.
 Chamberlain D. (1992): Is there intelligence before
birth?, în Pre and Perinatal Psychology Journal, 6(3), 217-
237.
 Chamberlain D. (1994): The sentient prenate: What
every parent should know, în Pre and Perinatal Psychology
Journal, 9(1), 9-31.
 Chamberlain D. (1994): Prenatal Memory and
Learning în Primal Health Research 2(3), Winter.
 Chamberlain D. (2002): Historical Perspectives on
Pain
Experiments in infant pain, Excerpts from “Babies Don’t
Feel Pain: A Century of Denial In Medicine”.
 Canfield J.,Hansen M.V.,Hawthorne J.R.,Shimof
M. (2001): Supă de pui pentru suflet de femeie, Bucureşti,
Editura Amaltea.
 Chappell P. (1996): Vindecarea traumelor emoţionale
prin homeopatie, Bucureşti, Editura Teora.
 Chevalier J., Gheerbrant A. (1994): Dicţionar de
simboluri, Bucureşti, Ed Artemis.
 Chopra D. (2003): Să-l cunoaştem pe Dumnezeu,
Bucureşti, Editura Curtea Veche.
 Collinge W. (1998): Cartea energiilor – Ghid de
armonizare a energiilor, Bucureşti, Editura Lucman.
23
 Costache M., Ludovic S. (1999): Embriologie umană,
vol I, Universitatea de Medicină şi Farmacie, Tîrgu Mureş.
 DeCasper A.,Fifer W. (1980): Of human bonding:
neyborns prefer their mother voice în Science, 208, 1174-
1176.
 DeCasper A., Lecanuet J-P., Busnel M., Granier-
Deferre X., Mangeais R. (1994): Fetal reactions to
recurrent maternal speech, în Infant Behaviour and
development,17(2), 159-164.
 DeCasper A., Prescott P.A.(1984):Human
newborns’perceptions of male voices:Preference, discrimination
and reinforcing value, în Developmental Psychobiology, no17.
 DeCasper A. (1983): The intrauterine heartbeat: A
potent reinforces for newborns infant behaviour and
development, în Developmental Psychobiology, no 6.
 DeMause L. (1996): Restaging Early Traumas in War
and Social Violence, în ISPPM- Journal vol 8, no2, 171-211.
 Demetrescu S. (1993): Din tainele vieţii şi ale
universului, Oradea, Editura Emet.
 Drouot P. (1996): De la vieţile trecute, la cele
viitoare, Iaşi, Editura Sagittarius.
 Drouot P. (1999): Vieţi trecute, vieţi viitoare,
Bucureşti, Editura Lucman.
 Eersel V.P. (1998): Izvorul negru, Revelaţii la porţile
morţii, Bucureşti, Editura Nemira.
 Eliade M. (1998): Mituri, vise şi mistere, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic.
23

 Emerson W. (1989): Psychoterapy with infants and
children, în Pre and Perinatal Psychology Journal (3), 190-
217.
 Emerson W. (1996): The vulnerable prenate, în Pre
and Perinatal Psychology Journal 10(3), 12-130.
 Emerson W. (2003): Book Review – Birth Trauma:
The psychological Effects of Obstetrical Interventions,
Emerson Training Seminars, Pentaluma, CA, 94952, pp114.
 Emerson W. (1998): Birth trauma: The psychological
effects of obstetrical interventions, în Journal of Prenatal and
Perinatal Psychology and Health, 13(1), 11-44, fall.
 Farrant G. (1986): Cellular consciousness, în Journal
of the International Primal Association, 7, 28-39.
 Findesein B. (1995): Primal process and higher
personality, în The Journal of Primal Psychology, vol 1, no2,
autum, pp 2-21.
 Fodor N. (1951): New Approaches to Dream
Interpretation, New Hyde Park, NY: University books,
chapter 3.
 Ford J. (2001): Expecting baby: sweet
anticipation,excerpted from the book, “Expecting baby” by
Judy Ford, Conari Press, 1-800-685-9595, copyright.
 Freud S. (1992): Introducere în psihanaliză ,
Prelegeri de psihanaliză – Psihopatologia vieţii cotidiene,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
 Fromm E. (1995): Arta de a iubi, Bucureşti, Editura
Anima.
 Galati A. (1996): A time to be reborn – A case report,
în ISPPM- Journal vol 8, no.1, 21-26.
24
 Gerard B. (1999): Istorii secrete ale psihanalizei,
Timişoara, Editura Amacord.
 Goleman D. (2001): Inteligenţa emoţională,
Bucureşti, Editura Curtea Veche.
 Grof S. (1997): The human encounter with death, A
Condor Souvenir Press, USA.
 Harper B. (2000): Herstory of Waterbirth Waterbirth
Basics, From Newborn Breathing to Hospital Protocols
Midwifwey Today with International Midwife, Summer,
number 54.
 Hall J. (1997): Arta protecţiei psihice, Oradea, Editura
Govinta.
 Holdevici I. (1995): Sugestologie şi psihoterapie
sugestivă (capIV – Hipnoterapia), Bucureşti, Editura Victor.
 Hubbard R. (1999): Dianetica, Denmark, New-era,
Publications International.
 Isadore S. (1941): Preliminary study of tne psychic
life of the foetus , Psychoanalitic Review, vol 28, no.3, july.
 Janov A. (2000): The biology of love, L’azione dell
affetto materno sullo sviluppo psicoisico del bambino,
Armando Editore Traduttice: Maria Grazia Pelaia AISC
(Asociazione Italiana Sessuologia clinica a cura di Marinella
Cozzolino), cap XI, VI.
 Janov A. (1996): Why you get sick and how you get
well: The healing power of feelings, Journal of Heart
Centered Therapies,vol2, no 2 (44).
 Janus L. (1997): The enduring effects of prenatal
experiences, M.D., pp. 277, Jason Aronson, Inc.,
Northvale, New Jersey.
24

 Janus L. (1996): The Unwanted Child and his Death
Instinct în ISPPM, Journal, vol8, no 3, 367-377.
 Kafkalides A. (1996): Intra- uterine Security: The
cause of the Oedipus and Electra Complexes in two cases
treated with LSD – 25, în ISPPM- Journal vol 8, no 4, 427-
432.
 Kafkalides A. (1996): A case of homosexuality treated
with LSD-25, Proceedings of the IV World Congress of
Psychiatry, Madrid.
 Kafkalides A. (1995): The knowledge of the
womb.Autopsychognosia with psychedelic drugs, Triklino House(
originally published in Greek, Athens, Olkos, 1980), Part I, Cap I.
 Kapiţa G. (2000): Atacurile energetice – Modalităţi
practice pentru apărarea copiilor, Republica Moldova, Editura
Rovimed Publishers.
 Khamsi S. (1987): Birth :Etiological,Developmental,
Therapeutic Perspectives, published by The International
Primal Association, ianuary.
 Khamsi, S. (1985): Psychoanalysis, birth and before,
în PPPANA Journal (Pre and Perinatal Psychology Association
of North America), 1(1), 6-10.
 Klein M. (1994): Iubire, vinovăţie, reparaţie, Cluj,
Editura Sigmund Freud.
 Lake F. (1978): Treating Psychosomatic disorders
realted to birth trauma, în Journal of Psychosomatic
Research , 22, 227-238.
 Liedloff J. (1991): Understanding the continuum concept
Mothering magazine, fall.
25
 Marjorie L.Rand,Ph. (1996): As it Was In The
Beginning: The Significance of Infant Bonding in The
Development of Self and Relationships, în Journal of Child
and Youth Care (1996), vol 10(4), 1-8.
 Martino B. (2002): Bebeluşul este o persoană –
Povestea minunată a nou născutului, Bucureşti, Editura
Humanitas.
 Mânzat I. (2002): Psihologie transpersonală, Iaşi,
Editura Cantes.
 Misri S. (1995): Shouldn’t I be happy? Emotional
problems of pregnant and postpartum women, New York,
The Free Press.
 Munteanu A. (1993): Responsabilităţile cuplului
parental din perspectiva psihologiei prenatale, Revista
Psihologia, nr.2.
 Munteanu A. (1993): Izvoarele prenatale ale
psihismului uman, Revista de psihologie, nr.4.
 Munteanu A. (1998): Psihologia copilului şi a
adolescentului, Timişoara, Editura Augusta.
 Munteanu A. (2002): Orizontul mirific al psihismului
prenatal, Revista de psihologie aplicată, nr.4.
 Munteanu A. (2004): Psihologia vârstelor adulte şi
ale senectuţii, Timişoara, Editura Eurobit.
 Mircea T. (1999): Psihologia şi psihopatologia
dezvoltării copilului mic, Timişoara, Editura Augusta.
 Mitrofan I., Mitrofan N. (1994): Elemente de
psihologie a cuplului, Bucureşti, Editura Şansa SRL.
25

 Odent M. (1987): The foetus ejection reflex, în
Journal of Reproductive and Infant Psychology, no.14, 104-
105.
 Odent M. (1991): Fear of death during labour, în
Journal of Reproductive and Infant Psychology, no.9, 43-47.
 Osho. (1999): Dincolo de mister, Bucureşti, Editura
Sapienţia.
 Osho. (2002): Cartea despre femei, Braşov, Editura
Mix.
 Page R.C. (2003): La frontierele sănătăţii – De la
vindecare la totalitate, Braşov, Editura Mix.
 Paungger J., Poppe T. (2001): Puterea lunii,
Bucureşti, Editura Axel Springer.
 Peerbolte M. (1975): Psychic Energy in Prenatal
Dynamics, Wassenaar, Holland: Service Publishers, chapters
3,8,13,14.
 Petre M. (1993): Naşterea fără dureri, Bucureşti,
Editura Soma Galenus Medsoft.
 Pierre S.G., Shapiro D. (1994): Tehnica metamorfică
– metodă universală de vindecare, Bucureşti, Editura
Nirvana.
 Plozza L.B., Iamandescu I.B. (1997): Dimensiunile
psihologice ale muzicii – Introducere în muzicoterapie,
Bucureşti, Editura Romcartexim.
 Pontalis J.B., Laplanche J. (1994): Vocabularul
psihanalizei, Bucureşti, Editura Humanitas.
 Popa N. (2002): Nicotina şi moartea subită a
bebeluşilor, în Revista Thot, nr 11, octombrie.
26
 Popescu A. (1993): Fiinţa spirituală a copilului,
Craiova, Editura Oltenia.
 Prescott J. (1996): The Origins of Love and Violence,
în Pre and perinatal Psychology Journal, 10(3), 143-188,
Spring.
 Randolph B.M. (1977): Birth and its effects on human
behavior, în. Perspectives in Psychiatric care, 15(1), 20-26,
ian-mar.
 Rechtschaffer S. (1996): Cealaltă faţă a timpului,
Bucureşti, Editura Amaltea.
 Rowan J. (1996), The trauma of birth, primal
renaissance, în The Journal of Primal Psychology, 2(1), 36-
44, spring.
 Ruth D. Rice, R.N. (1986): Points of View The Mind-
Body Spirit Connection: Ancient and Modern Strategies for a
Traumtic Birth and the Sick Newborn, în Journal of pre and
perinatal psychology, volume 1(1)fall.
 Salk L. (1966): Thoughts on the concept of imprinting
and its place in early human development, în Canadian
Psychiatric Association Journal, 11(suppl), 295-305.
 Salk L.et all. (1985): Relationship of maternal and
perinatal conditions to eventual adolescent suicide, în The
Lancet,624-627.
 Schwartz F. (1997): Music and perinatal stress
reduction, în The Journal of Prenatal and Perinatal
Psychology and Health, 12(I), fall.
 Sidelsky R. (1995): Puterea creatoare a gândirii
pentru a reuşi în viaţă, Bucureşti, Editura Colosseum.
26
 27

 Speyer A. (2000): Frank Lake’s maternal-fetal  XXX (1997), Enciclopedie Larousse pentru părinţi,
distress syndrome: An analysis by Stephen M.Maret, Ph.D – Oradea, Editura Aquila
Dissertation-Clinical Theology Association,St Mary’s house,
Church Westcote, Oxon, England, pp.337 în The primal
Psychoterapy Page.
 Stevens A. (1996): Jung, Bucureşti, Editura
Humanitas.
 Veldman F. (1994): Confirming Affectivity the Dawn
of Human Life, The Pre, Peri and Postnatal Affective
Confirming haptonomic Accompaniament and Their child, în
The International Journal of prenatal and perinatal
Psychology and medicine, vol 6, no. 1, 11-26.
 Veldman F. ( 1996): Isolation, Rejection and
communion in the womb, în ISPPM, Journal vol 8, no.3,
287-294.
 Verny T, M.D., D.Psych., F.R.C.P, Pre and Perinatal
Psychology Journal, Volume 1(1), Spring .
 Verny T. (1997): Birth and violence, în ISPPM-
Journal vol 9, no.1, 5-15.
 Wenger W., Poe R. (2001): Factorul Einstein – o
metodă dovedită de creştere a inteligenţei, Bucureşti, Editura
Amaltea.
 Winnicott D.W. (2003): De la pediatrie la psihanaliză
– Opere I, Cap XIV, Bucureşti, Editura Trei.
 Zimberoff D., Hartman D. (1999): Exploring the
frontier of “being” and “doing”, în Journal of Heart
Centered Therapies, 1999, vol 2, no2.
 Zoila F.A. (1996): Freud şi psihanalizele, Bucureşti,
Editura Humanitas.
27
28

28