Coordonatele avortului

Trebuie recunoscut şi bine înţeles faptul că acest subiect are o proprietate care
prevaleaza: maleabilitate. Nu acum se va explica semnificaţia acestui termen. Trebuie, de
asemenea, aduse in văzul nostru cele mai controversate, si greu de inţeles sau explicat, întrebari
care vizează acest act(avortul): “este morală o intrerupere de sarcină?”, “are femeia control
asupra sistemului său reproductor?”, “având in faţă viaţa unei mame si viaţa unui potenţial
bebeluş, care dintre acestea este mai importantă?”, “ este embrionul o potenţială fiinţă umană?”
şi “când începe viaţa?”. Acesta nu este decât un numar mic, restrâns de întrebări, dar suficient
pentru a putea avansa mai departe spre si mai multe întrebări, dar şi spre interminabile discuţii
contradictorii(ceea ce nu se intentionează). Nu numai aceste necunoscute vor fi abordate, dar se
vor ridica probleme care vor părea lipsite de lumina rezolvării, lipsite de o soluţie exactă şi de o
dimensiune universal acceptată. Soluţia acestor probleme, precum si problemele în sine, vor fi
expuse in cele ce urmează.
Diversitatea oamenilor, aparută ca urmare a diferenţelor dintre educaţie, cultură, zonă
geografică, mediu social, etnie, credinţe proprii etc., a dus la marea şi controversata problemă a
avortului. Dar ce reprezintă avortul? Etiologia cuvântului spune că “ab” si “ortus” în limba latină
înseamnă “fără”, respectiv “naştere”, ceea ce oferă o explicaţie simplistă a termenului: sarcina
care este lipsită de actul naşterii. Mai complet spus, avortul reprezintă întreruperea accidentală,
provocată sau neintenţionată a sarcinii, înainte ca fătul să fie viabil. O întrerupere accidentală
este privită ca un act care are loc fară ca mama să aibă control asupra sa, în timp ce o întrerupere
provocată are loc sub nemijlocita permisiune a mamei. Se va face distincţie între întreruperea
accidentală şi întreruperea neintenţionată, căci cea din urmă sintagmă, spre deosebire de prima,
are semnificaţia dorinţei de a avorta, în pofida faptului că în momentul concepţiei nu s-a dorit
acest lucru. Cu alte cuvinte, avortul neintenţionat este un act care iniţial nu s-a luat in
considerare, potenţiala mamă dorind să atingă acest statut înainte sau în timpul concepţiei, cu
precizarea că ulterior, în timpul sarcinii, aceasta şi-a schimbat intenţiile, dorind să renunţe la ea.
Acum că există o lumină clară care să bată asupra actului de avort, se pot aborda diferitele sale
aspecte, dimensiuni.
Mai întai se ridică problema moralitaţii acestui act. Este avortul un act moral? Răspunsul
la această întrebare este foarte variabil, căci moralitatea fiecărui om se construieşte pe baza
factorilor care au acţionat asupra sa: factori culturali, sociali, etnici, etc. De asemenea, avortul
poate să fie sau poate să nu fie un act moral, în funcţie de circumstanţe. Pentru a vedea cum
influenţează o conjunctură modul de căutare si scoatere la iveală a moralităţii, se vor da doua
dintre aceste circumstanţe: prima situaţie prezintă o femeie care face parte dintr-un anturaj nociv,
înconjurată de oameni viţioşi, imprevizibili şi instabili în ceea ce priveşte emotiile şi trăirile lor.
Femeia permite acestor oameni să fie în preajma ei, dar îşi asumă totodată un risc care vizează
dreptul său de a se apăra în cazul în care unul dintre indivizii din cercul frecventat o agresează
din punct de vedere fizic, şi mai exact, din punct de vedere sexual. Ce control ar putea avea
această femeie asupra acestei situaţii? Ea este victima propriului său sistem reproducator, fiind
neputincioasă în faţa unui atac de asemenea natură. În contemporan există o multitudine de
metode contraceptive, unele dintre ele fiind chiar întrebuinţate după încheierea actului sexual. Un
potenţial avort, în zilele moderne, poate fi cu mult mai mare uşurinţă ocolit decât se putea în
secolele ascendente, fapt care totuşi nu înseamnă că nici in secolul al XXI-lea nu există situaţii
aparte. În momentul în care un individ, o femeie, îşi asumă riscul de a rămâne într-un anturaj
nociv, o agresiune sexuala soldată cu o sarcină ar putea fi una dintre cele mai grave situaţii.
Avortul într-o asemenea conjunctură, ar putea părea imoral, la prima vedere. De ce? Pentru că
această femeie şi-a asumat, conştientă, riscul de fi pusă într-o asemenea situaţie. Mai este ea
îndreptăţită să renunţe la potenţialul copil? Poate că da, poate că nu. Trebuie luat totuşi în
considerare faptul că femeia nu este vinovată pentru faptul că poate purta un copil în pântecele
ei, şi prin urmare, o situaţie precum cea dată anterior, ar putea fi la fel de bine interpretata ca o
situaţie în care ei îi este conferit dreptul moral de a renunţa la potenţialul copil, drept asigurat de
însaşi faptul că principiul feminin a primit darul, şi totodată blestemul, de a da naştere. O a doua
conjunctură ar putea viza o femeie care nu are tocmai o situaţie materială bună acasă. O femeie
care îşi duce traiul zi după zi, după posibilităţi limitate. Dacă o asemenea femeie ar fi agresată
sexual, întamplator, în mijlocul zilei, în propria-i casă, inconştientă de posibilitatea unei astfel de
întâmplări, ea are dreptul moral de a renunţa la potenţialul copil. O situatie materială deficitară
nu ar face decât să îngreuneze şi mai mult viaţa femeii, superfluu de spus că încă o gură de hrănit
ar fi o adevărată catastrofă. Un copil nu poate fi crescut în condiţii decente de o mamă care abia
îşi poate duce ea însăşi traiul. Această circumstanţă impune avortul nu numai din respect pentru
potenţialul copil, dar şi din respect pentru mamă, din respect pentru viaţa celor doi. Exemplele
pot continua, însă judecata va fi mereu diferită, cu o soluţie diferită şi poate mereu acompaniată
de intrebări care să lase urmă de nesiguranţă şi imprecizie.
Odată cu nesiguranţă unei situaţii de avort şi imprecizia judecăţii care se face pe baza
tuturor implicaţiilor sale, dar şi pe baza evenimentelor care l-au determinat, se ridică problema
importanţei copilului şi mamei. Care dintre cei doi este mai important: mama sau copilul din
pântecele ei? Importanţa celor doi poate îmbrăca diferite forme: juridice, morale, religioase, etc.
În linii mari, din punct de vedere juridic, unul dintre cei doi va avea prioritate, sau se va urmări
în primă instanţă salvarea amândurora. Acest lucru are loc in funcţie de legile ţării de care
aparţin cei doi, şi anume: dacă, de exemplu, Regatul Unit al Marii Britanii este de acord cu
avortul în caz de viol, risc de moarte pentru mamă, boli grave(fizice sau mintale), malformaţii
grave ale fătului dar şi din alte considerente(precum unii factori socioeconomici), în România
avortul este disponibil la cerere. Aceeaşi situaţie precum a României este valabilă şi pentru
Austria, Germania, Franţa, Spania şi multe alte ţări. În schimb, în Malta avortul a fost interzis,
fiind una dintre puţinele ţări care aşează acest act pe “raftul interzis”. Mama va avea prioritate de
cele mai multe ori, fiind rare situaţiile în care fătul este salvat, în detrimentul acesteia. Din punct
de vedere moral, importanţa mamei şi importanţa fătului pot fi puse în analogie cu drepturile care
se doresc a fi ocrotite, şi din care, în acest context, se urmăreşte predilecţia unuia asupra celuilalt:
dreptul femeii asupra propriului său corp şi dreptul la viaţă al copilului nenăscut. Acesta este un
subiect, de asemenea controversat, iar abordarea sa se va face prin prisma cuvintelor spuse de
fizicianul J. J. Thomson. Acesta pune în opoziţie situaţia unei sarcini involuntare(viol, graviditate
accidentală) şi situaţia imaginară în care suntem conectaţi cu forţa la rinichii disfuncţionali ai
unui violinist celebru şi forţaţi să stăm nouă luni în spital alături de acesta ca să-i salvăm viaţa.
Tot aşa, un copil nedorit, care nu s-a născut şi pe care nu-l percepem încă, nu are mai mult
drept decât violonistul să ne forţeze ca, de dragul vieţii lui, să renunţăm la dreptul asupra
corpului nostru. Este lesne de inţeles că din punct de vedere juridic o asemenea situaăie este
inacceptabilă, în timp ce o abordare pe un fond etic ar da naştere unui foc de nestăvilit. În cele
din urmă, totul se rezumă la mamă şi la situaţia acesteia, la disponibilitatea ei afectivă şi
materială şi la posibilitatea de a putea creşte şi educa în condiţii optime un copil. Considerentele
religioase sau bazate pe credinţe proprii nu se vor mai aborda, ca urmare a faptului că ele sunt
variate, chiar individuale(variabilitate care, totuşi, a putut fi remarcată şi în cele spuse anterior).
Cea din urmă problemă este aceea a vieţii. Ce se poate spune despre un embrion, dacă
acesta dispune sau nu de o viaţă, şi când începe ea, sunt urmatoarele probleme de tratat.
Termenul românesc “embrion” provine din limba greacă - ἔμβρυον émbryon- care se traduce
prin “miel nou-născut” sau “fructul corpului înainte de naştere”. Acest “fruct” reprezintă de fapt
primul stadiu de dezvoltare a unui organism, de la fecundarea ovulului până la formarea deplină
a organelor. Pentru a inţelege mai bine ceea ce urmeaza a fi spus, se vor defini si termenii:
“stadiu”, “a se dezvolta”, “organism”. Un stadiu reprezintă o perioadă distinctă din evoluţia a
ceva anume. Verbul reflexiv a se dezvolta are semnificaţia de trecere prin diferite faze
progresive(stadii), spre o treaptă superioară; reprezintă evoluţia şi transformarea. Organismul
reprezintă un sistem viu, format din sisteme de organe, care este capabil de reproducere(o
proprietate discutabilă), creştere şi întreţinere individuală(în ceea ce priveşte funcţionalitatea lui,
capacitatea de a trăi în condiţiile în care i se asigură cele necesare oricărui organism pentru a
supravieţui). Analizând fragmentar definiţia embrionului, se poate spune că acesta reprezintă
într-adevăr o potenţială fiinţă umană. Nu este o fiinţă umană, ci este o grupare de celule, in plină
dezvoltare, care dacă au condiţii optime pot atinge în cele din urmă treapta superioară: fiinţa
umană. El nu este decât o scară din multe altele de urcat pentru a se ajunge in vârf, la existenţa
de organism; nu este decât o parte dintr-un om, aşa cum o frântură dintr-un ţesut este o mică
parte din acelaşi om. Se inţelege că un embrion nu poate să fie un organism, deoarece el nu este
capabil de intreţinere individuală şi nu prezintă organe/sisteme de organe, ceea contrazice parţial
definiţia unui organism, care este un sistem viu. Celulele care compun embrionul sunt într-
adevăr vii, dar viaţa lor depine de mamă, de viaţa mamei, de corpul mamei. Dacă se inţelege că
embrionul este lipsit de viată proprie, atunci rămâne o singură întrebare de adresat: când începe
viaţa? În timpul sarcinii, după etapa embrionară urmează etapa fetală. Dacă embrionul era doar o
grupare de celule nediferenţiate înca, fetusul se poate spune că dispune de organe, ceea ce face ca
acesta să se apropie de definiţia unui organism, dar în continuare contrazicând-o prin faptul că nu
se poate întreţine individual, odată ce a părăsit pântecele mamei. Aşadar, fetusul nu este nici el
om, iar pentru a inţelege mai bine acest lucru, de ce nu s-ar face referire la definiţia omului?
Omul… Pentru Aristotel, omul era un animal social. Pentru Bergson si Blaga, un animal care
fabrică unelte. Pentru Feuerbach, omul este ceea ce mănâncă. Pentru Darwin, omul este o
prelungire a maimuţei, iar pentru Thomas Hobbes, omul este lup pentru om. Se pare că astfel de
definiţii, apparent, sparg în mii de bucăţi până şi cea mai mică urmă de umanitate pe care fetusul
ar putea să o aibă.
Concluzia urmăreşte un fir cât se poate de vizibil din acest moment, dar nu trebuie omis
faptul că o temă aşa de complexă precum avortul va rămâne în continuare, oricât de multe
argumente si raţionamente ar fi expuse, la fel de controversată ca întotdeauna, căci oamenii
trăiesc într-o vastă diversitate. După toate cele spuse, se poate afirma că o întrerupere de sarcină
are implicaţii nebănuite, iar moralitatea din acest act nu poate fi căutată decât în cascadă de
evenimente, şi mai ales evenimentul declanşator, care a dus la comiterea sa. Cert este că medicul
care realizează o întrerupere de sarcină poate fi pus în aceeaşi sferă cu mama care îşi doreşte
acest lucru, deoarece e nevoie de o minte si o mana educată pentru a satisface dorinţa realizării
actului abortiv. În fond, în versiunea clasică a Jurământului lui Hippocrate se pot observa
următoarele două principii: Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă
mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat in această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un
remediu abortiv. si Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa. În zilele de astăzi
sunt atâtea aspecte pe care un medic trebuie să le ia în considerare, iar cât de drept ar fi sau ar
parea, moralitatea greu se mai împacă. Versiunea modernă a Jurământului lui Hippocrate nu mai
include principiul interzicerii remediului abortiv din motive juridice, şi anume, încălcarea
dreptului femeii asupra propriului său corp. Moralitatea unui avort este de o maleabilitate aparte.
Mai mult, poate nu actul în sine, ci implicaţiile sale au această proprietate. Caracteristica
respectivă se trage din oameni, din individualitatea lor, dar şi din maldărul de aspecte şi
împrejurări care trebuie luate în considerare.
 Bibliografie selectivă

WIKIPEDIA 2016. Jurământul lui Hippocrate – Wikipedia. Wikipedia.org.

WIKIPEDIA 2015. Embrionul – Wikipedia. Wikipedia.org.

Pip Hinman & Claudine Holt. 1998. Abortion: A Woman’s Right to Choose, Newtown NSW,
Resistance Books.