Avortul- o problemă de etică sau de morală 

?
O dată cu emanciparea femeii şi cu apariţia mişcărilor militante feministe, accesul la
facultate, accederea către poziţiile sociale însemnate, dar şi viaţa de familie au suferit schimbări.
Astfel, femeia nu a mai fost privită în societate precum o ,,unealtă sexuală”, cu rol exclusiv în
creşterea şi educarea copiilor şi îngrijirea gospodăriei. Dar, orice revoluţie aduce cu sine
neînţelegeri- mişcările feministe nu au luptat pentru supremaţia în faţa bărbatului, ci pentru
egalitate în drepturi. Emanciparea femeii nu a insemnat doar schimbarea statutului social, ci şi o
concepţie nouă asupra corpului acesteia- au început să apară metode de contracepţie şi, respectiv,
avortul.
Avortul nu a fost privit de la început ca o problemă de etică, acest lucru s-a schimbat în
secolul al XX-lea. In regimurile totalitare, care au afectat, după Primul Război Mondial, mare
parte a societăţii europene, inclusiv ţara noastră, prin regimul comunist, avortul, de orice fel, a
fost interzis. In epoca comunismului naţionalist (1965-1989), Nicolae Ceaşeşcu a dus o politică
natalistă, în 1966 interzicând practicarea avorturilor, fie ele survenite în urma unui viol, altfel,
atât mama, cât şi doctorul implicat urmau să fie arestaţi. ,,Generaţia decreţeilor” a însemnat
pentru România perioada unui ,,baby-boom”, a unei explozii demografice, dar, în egală măsură,
reprezintă perioada înfiinţării numeroaselor orfelinate, deoarece, în lipsa aparaturii medicale de
specialitate, unele femei mureau dând naştere copiiilor. Intotdeauna un lucru interzis, considerat
un subiect taboo, a atras atenţia populaţiei şi astfel, în zilele noastre, practicarea în masă a
avortului simbolizează răscumpărarea interzicerii lui în perioada comunistă, regim care a limitat
drepturi fundamentale ale omului. Ce am moştenit din ,,epoca de aur” ? Acea mentalitate
conform căreia, dacă ceva a lipsit atunci, să facem tot posibilul pentru a nu îi mai simţi lipsa
acum. A fost etică interzicerea avortului ? Pentru dictatorul Nicolae Ceauşescu, cu siguranţă.
Pentru mamele cu mulţi copii, poate. Pentru cele abuzate, nu.
Si totuşi, în societatea contemporană, când metodele de contracepţie sunt disponibile în
toate farmaciile, avortul se transformă dintr-o problemă de etică, într-una morală. De ce ? Pentru
că, deşi aceste metode sunt puse la dispoziţia omului, din lipsă de informare, pentru multe femei,
avortul rămâne o variantă sustenabilă. Există, la momentul actual, două extreme a lipsei de
informare- cea a dualităţii surselor (susţinătorilor pro-viaţă sau a militanţilor pentru ,,corpul meu,
alegerea mea” ) şi cea a lipsei totale a acestora (fenomenul mamelor minore). In cazul primei
variante, cea a dualităţii surselor, este de datoria noastră morală să alegem de partea cui ne
situăm.
In materialul-suport, Michael Tooley susţine că avortul nu reprezintă omucidere deoarece
fetusul nu poate fi considerat o persoană, deoarece nu are conştiinţa existenţei şi identităţii.
Afirmaţia filosofului poate fi combătută extrem de uşor, atât ştiinţific, cât şi psihologic sau
filosofic. Definiţia dată omului, fiinţei umane de către Aristotel este aceea de ,,zoon politikon”,
filosoful grec susţinând că omul este o fiinţă socială deoarece societatea a existat înainte, drept
urmare, fetusul, la naştere, îndeplineşte toate condiţiile legitime pentru a fi desemnat ,,zoon
politikon”- venind pe lume într-o societate, care este anterioară acestuia, prin raţionament logic,
fetusul era deja membru al unei societăţi, nu prin mamă, ci prin simpla sa existenţă. Michael
Tooley afirmă că fetusul nu are conştiinţa existenţei sale- afirmaţie combătută de metafizică şi

1
biologie. Ne punem simpla întrebare : de ce copilul plânge la naştere ? Deoarece el consideră că
a murit, căci pântecul mamei reprezenta tot ce cunoştea acesta, şi asta nu înseamnă că avea
cunoştinţe limitate. Din pântecul mamei a ajuns în pântecul universal şi, iniţial, neştiind că există
viaţă după naştere, începe să se adapteze noilor condiţii. Ca şi în religia ortodoxă, moartea
înseamnă înviere, omul părăseşte pântecul terestru pentru a intra în cel cosmogonic, divin, nu
este omul oare tot un fetus până la întâlnirea cu Dumnezeu ? ,,Fetusul nu are conştiinţa unei
identităţi”, afirmă Michael Tooley. Nici bolnavii mintali, oameni ai societăţii, nu au conştiinţa
unei identităţi, nici persoanele cu tulburare de personalitate, nici cele schizofrenice, nici măcar
marea majoritate a adolescenţilor din societatea contemporană, care mărtusiresc că încă nu ,,ştiu
cine sunt cu adevărat”. Afirmaţiile lui Michael Tooley sunt nefondate pentru cei ce au minime
cunoştiinţe, dar reprezintă un manifest pentru cei ce susţin avortul. Putem judeca persoanele în
cauză? Cele care cred şi cele care nu? Ar interveni, astfel, o altă problemă de etică.
Este avortul antonimul vieţii? ONG-urile care luptă pentru ,,corpul meu, alegerea mea”
nu luptă tot pentru viaţă (cea a femeii) ? Un bine nu se poate construi anulând un altul. In opinia
mea, avortul reprezintă, în primul rând, o procedură ce va lăsa adânci traume, atât fizice, cât şi
psihice unei femei. Fetusul se dezvoltă în interiorul mamei, unde este conectat printr-un cordon
ombilical, dar el se dezvoltă separat în placentă. Corpul unei femei înseamnă organe, cele care
cuprind acelaşi cod genetic, fetusul, în schimb, are alte organe, alte trăsături, alt cod genetic.
Atunci când societatea va înceta să privească fetusul ca un component, ca o parte a corpului unei
femei şi va începe să înteleagă că acolo, în placentă, începând cu săptămâna a 4a (cu mult înainte
de descoperirea sarcinii sau decizia avortului), inima fetusului a bătut deja de un milion de ori,
iar sistemul nervos este aproape definitivat, în acel moment avortul va însemna omucidere.
In concluzie, fiecare dintre noi este responsabil de partea cărei opinii se situează,
deoarece libertatea conştiinţei reprezintă un drept fundamental. Totuşi, fiecare persoană a sosit în
lume nu pentru a îngreuna politica de gestionare a resurselor, ci pentru a împlini ceva ce doar
vremurile o pot arăta.