BIOETICA

Definiție și câmp de acțiune

 Etica = ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul sistematic al moralei, adică al principiilor de
comportament – bun/rău, corect/incorect etc.
 Bioetica = „morala vieţii” (de la bios, viaţă şi ethos, etică)
 Bioetica (în sens larg) = Câmp de studiu ştiinţific sistematic, pluralistic şi interdisciplinar care abordează
teoretic şi practic problemele morale generate de medicină şi ştiinţele vieţii în raport cu omul şi relaţiile
omului cu biosfera.
 Bioetica (etica biomedicală) = Studiul valorilor etice şi morale din perspectiva progreselor medicinii şi
analiza controverselor etice ce apar în practica medicala modernă.
Câmpul de acțiune al bioeticii cuprinde problematica începutului şi sfârşitului vieţii (avortul, eutanasia,
sinuciderea asistată, reproducerea asistată), manipularea genetică, diagnosticul prenatal, clonarea, terapia cu
celule stem, handicapul, experiențele pe oameni, transsexualitatea etc.
Bioetica preia o serie de elemente și de principii din biologie și medicină, din deontologia medicală, dar și din
alte discipline și domenii de activitate (cum ar fi: filosofia, sociologia, psihologia, dreptul) și pe baza lor,
clarifică deciziile și alegerile posibile din punct de vedere tehnic, în biologie, genetică și medicină.
Bioetica nu se preocupa doar de prescrierea regulilor deontologice după care trebuie judecate problemele
ridicate mai sus, ci bazându-se pe principiile puse la dispoziție de alte discipline, de tradiția culturală și de
contextul socio-cultural, ea a devenit o disciplina normativă, în sensul că se pronunță asupra calității
obiectivelor ei, a eficienței și perspectivelor lor pentru viață și promovarea acesteia.
Conflictul între bioetica umanist-seculară și cea creștină
Tehnologia a creat noi probleme etice. Inseminarea artificială, fecundarea in vitro, mama surogat, transplantul și
prelevarea de organe, manipularea genetică și clonarea sunt, toate, realități medicale. Nu se mai pune problema
dacă acestea pot fi realizate, ci dacă ele trebuie realizate.
Practic, nicăieri linia de demarcație între cele două principale sisteme filosofice contemporane nu este mai clară
decât în problemele biomedicale. Abordarea umanistă seculară și cea iudeo-creștină asupra bioeticii sunt
profund antagonice și reflectă, în fapt, concepțiile antropologice opuse (privind omul și originea sa).
1.Modele etico-morale secular-umaniste
Umaniștii seculari neagă faptul că există un Creator și că există legi date de Dumnezeu care guvernează lumea.
Această concepție privește omul ca fiind doar un animal superior (evoluat), dotat cu inteligență superioară, iar
această inteligență poate fi folosită pentru a îmbunătăți specia umană. De aceea, umaniștii seculari favorizează
avortul, eutanasia și ingineria genetică drept mijloace de îndeplinire a acestui scop. Omul este considerat
autonom, în măsura să-și elaboreze propriul cod etic. Bunăstarea omului este valoarea supremă, acestuia fiindu-
i permis să facă orice pentru a dobândi fericirea. Umaniștii nu recunosc că Dumnezeu este suveran și afirmă că
„nici o divinitate nu ne va salva; trebuie să ne salvăm noi înșine”. Cu alte cuvinte, ei afirmă că valorile morale
derivă din experiența umană. Etica este astfel autonomă și situațională, fără a avea nevoie de sancțiuni teologice
sau ideologice (a se vedea “Manifestele Umaniste” – 1933, 1973).
Reprezentative pentru abordările și direcțiile de gândire seculară, adoptate în dezbaterea actuală cu privire la
bioetică sunt modelul liberal-radical, modelul utilitarist și modelul sociobiologic (vezi mai jos).
2.Morala liberală radicală s-a născut odată cu Revoluţia franceză şi are ca principiu suprem libertatea
nelimitată a omului, autonomia lui absolută. Potrivit acestei concepţii nu există Dumnezeu şi nu trebuie să
existe vreo lege care să reglementeze moralitatea, iar acţiunile nu pot fi bune sau rele la modul absolut. Fiecare
hotărăşte în conştiinţa sa ce e bine şi ce e rău, în funcţie de situaţie. Adepţii acestui tip de morală cred că,
întrucât omul nu este o creaţie a lui Dumnezeu şi nu are nici un scop, el are dreptul să fie liber să-şi trăiască
propria viaţă cum cred mai bine.
Acest model legitimează avortul, eutanasia, alegerea de catre părinți a sexului copilului prin metoda selecției,
transsexualitatea, fecundarea artificială chiar și în cazul femeilor singure, experimentele neîngrădite pe embrion,
sinuciderea, homosexualitatea etc.
1
Liberalismul radical este o filosofie autodistructivă, întrucât promovează libertatea fără responsabilitate,
subiectivismul radical şi relativismul moral nelimitat. Aceasta este o formă de autonomie luciferiană: omul îl dă
la o parte pe Dumnezeu pentru a-i lua locul.
3.Utilitarismul sau pragmatismul are la bază filosofia empiristă a şcolii anglo-saxone (John Stuart Mill
și Jeremy Bentham) şi urmăreşte obţinerea maximumului de fericire – înţeleasă ca bunăstare economică şi
materială – cu minimum de suferinţă. Etica utilitaristă este o etică a eficienţei: „The end justify the means”
(Mill), adică valoarea morală a unei acțiuni este determinată de rezultatul său.
Binele și răul pot avea semnificație doar când sunt folosite în conformitate cu principiul utilitarismului , astfel
încât orice lucru care face plăcerea (fericirea) să prevaleze asupra durerii (suferinței) este corect, iar tot ce face
ca durerea să prevaleze, este rău. Astfel, Bentham propunea un calcul hedonist, prin care orice acțiune era
măsurată în termenii plăcerii sau durerii pe care o producea.
Premergătorul utilitarismului a fost, în antichitate, hedonismul, care afirma că fericirea constă exclusiv în
plăcere, în satisfacţia simţurilor. În morala hedonistă exista un singur principiu al binelui şi al răului: ceea ce
aduce plăcere este bun, tot restul este rău. Definiţia plăcerii a variat de la forma cea mai grosieră, fizică (Aristir
din Cirene) la unele mai elevate; de exemplu la Epicur plăcerea consta în ataraxia – starea de linişte sufletească
– iar la Aristotel, în contemplaţia filosofică. Hedonismul confundă plăcerea cu bucuria sau cu fericirea, care este
aspiraţia fundamentală a omului. Nu mereu acestea sunt compatibile; adesea, pentru realizarea stării de fericire
trebuie să-ţi sacrifici plăcerile şi bunăstarea.
Etica utilitaristă a creat și un concept extrem de controversat: acela de calitate a vieţii, care îl înlocuieşte
conceptul creştin de sacralitate a vieţii. Adepţii utilitarismului consideră că individului i se poate recunoaşte
statutul de persoană şi deci dreptul de a trăi doar dacă posedă anumite atribute, cum ar fi capacitatea cognitivă şi
de raţionare, autonomia etc. care să îi confere un anumit standard de „calitate a vieţii”, decis de membrii
comunităţii. Cei care nu aduc profit sau nu (mai) pot atinge acest standard sunt indezirabili. Există indivizi care
au pierdut dreptul de a trăi – bătrânii, handicapaţii, bolnavii incurabil trebuie eutanasiaţi; alţii nu au primit încă
acest drept – de exemplu embrionul (se permit experienţele pe embrionul uman în vederea fertilizării artificiale
sau cercetarea pe acesta, chiar dacă un număr mare de embrioni trebuie distruşi); copilul depistat cu
malformaţie prin diagnostic prenatal defavorabil trebuie avortat sau, dacă s-a născut, trebuie lăsat să moară prin
privare de hrană; pacienţii se împart în categorii din care unele primesc asistenţă medicală preferenţială iar
altele deloc, etc. De asemenea, pornind de la ideea necesității de a ameliora rasa umană, sunt justificate și
tehnicile de manipulare genetică.
„Pretențiile asupra dreptului la supraviețuire biologică depind în intregime de capacitatea pe care o are individul
în chestiune de a-și construi, cu ajutorul altora, o viață umană. Ceea ce înseamnă că, în situațiile în care nu
există posibilitatea nici unei apropieri de o viață cu adevarat umană, dreptul la existența biologică sau fizică își
pierde rațiunea de a fi și, ca atare, acea miloasă suprimare a vieții este acceptabilă sau poate chiar obligatorie.”
(H.D. Aiken)
Se ridică întrebarea cum definim acest concept de „calitate a vieții”? Discutăm despre calitatea fizică, socială,
spirituală sau despre o sinteză între acestea? Cine decide care este nivelul „calității vieții” necesar pentru a avea
dreptul la existență? Care oameni vor beneficia de o „viață de calitate” și pe ce bază se va face discriminarea?
Vârsta? Rasă? Rang social? Iată întrebări la care umaniștii nu pot oferi răspunsuri rezonabile.
În fapt, utilitarismul este supus aceluiaşi relativism ca şi sistemele expuse mai sus. Hotărând nivelul de „calitate
a vieţii” necesar pentru a avea dreptul la existenţă, omul ia locul lui Dumnezeu, transformând dreptul
fundamental la viaţă într-un drept relativ și justificând acte criminale odioase. [1]
4. Materialismul sau modelul socio-biologic este strâns legat de darwinism şi derivatele filosofice ale
acestuia: scientismul (Comte), psihanaliza (S. Freud), şcoala sociologică (M. Weber), sociobiologismul (H. J.
Heisenk și E. O. Wilson).
Darwinismul a încercat să demonstreze că viaţa umană este produsul întâmplării, al unei lupte oarbe pentru
supremaţie şi că organismul uman are strânse legături de rudenie filogenetică cu fiinţele inferioare.
Materialismul afirmă că Dumnezeu nu există, iar ceea ce numim suflet nu este decât psihic, adică o simplă
funcţie a neuronilor care apare odată cu dezvoltarea sistemului nervos. În lipsa acestui atribut, ovulul fecundat

2
nu poate fi o fiinţă umană sau o persoană, ci urmează să devină, încetul cu încetul. Prin urmare, nu e imorală
distrugerea acestui organism în primele sale zile sau săptămâni (avortul, cercetarea pe embrion).
Materialismul mai propune şi un criteriu de evaluare a fiinţelor vii în funcţie de capacitatea lor de a suferi.
Cum embrionul nu suferă fizic în primele săptămâni de viaţă, el este considerat superior unei plante, însă
inferior unui animal adult. Astfel, mişcarea pentru „drepturile animalelor” – derivată direct din darwinism –
caută interzicerea experimentelor pe animale, însă nu se opune celor pe embrioni umani; la fel, se opune
consumului de carne pentru că aceasta „înseamnă crimă”, dar este de acord cu avortul.
„Dacă un copil n-a fost declarat viabil până la trei zile după naștere, atunci fiecărui părinte ar trebui să i se
permită să ia decizia de a lăsa copilul să moară, salvându-l astfel de mizerie și suferință.” (Dr. James Watson,
laureat al Premiului Nobel)
Deşi este evident că toate sistemele de mai sus sunt construite pe absenţa sau refuzul lui Dumnezeu, este o
naivitate să se afirme că cel care le îmbrăţişează ar fi ateu. Odată Dumnezeu alungat, individualismul,
utilitarismul, hedonismul, materialismul devin idoli, dumnezeii pe care omul îi serveşte. Rezultatul acestei stări
de fapt este „cultura morţii” care a cuprins lumea şi cărei i se opune, prin „cultura vieţii„, morala şi etica
creştină, angajată în apărarea vieţii umane din prima ei clipă şi până la sfârşitul ei natural.
5. Modelul etic și moral creştin
Elementul fundamental al antropologiei şi moralei creştine este statutul omului de persoană, adică de
creatură care poartă în ea chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Imago Dei), Creatorul său (Gen 1,21,27).
Cuvântul persoană provine din latinescul persona, care însemna „mască de teatru”. Termenul arată caracterul
sacru al persoanei: cel care purta masca întruchipa divinitatea şi primea ceva din însuşirile acesteia.
Cu alte cuvinte, omul este o persoană deoarece este o ființă relațională (socială), rațională (capabilă de
reflecție), gânditoare (capabilă să descopere sensul lucrurilor), volițională (capabilă de alegere liberă și
conștientă) și emoțională (care „simte”).
Aceste însușiri cumulate sunt unice. Astfel, distanţa ce desparte fiinţa umană de animal este infinit mai mare
decât cea care desparte orice alte reprezentante ale regnurilor.
Valoarea oricărei fiinţe umane nu depinde de ceea ce în limbaj utilitarist se numeşte calitatea vieţii. Nu există
viaţă lipsită de calitate, așa cum cred utilitariștii. Omul este valoros în sine, prin ceea ce este el şi nu prin ceea
ce face sau posedă.
Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu [2].
„Viața umană este sacră fiindcă de la începutul ei comportă acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și rămâne pentru
totdeauna într-o legatură specială cu Creatorul său, care este unicul său scop.” („Donum Vitae” – document al
Bisericii Romano-Catolice)
În statutul omului de persoană și în sacralitatea vieții îşi au temelia bioetica creştină precum şi noţiunea
modernă de „drepturile omului”.
În antropologia creştină, persoana are următoarele caracteristici esenţiale:
 Persoana este o fiinţă vie care aparţine speciei umane (are suflet), indiferent de stadiul său de dezvoltare.
 Persoana este un individ (este indivizibilă).
 Persoana comunică şi este capabilă de reflecţie, are conştiinţa binelui şi răului, a trecutului, prezentului
şi viitorului ei anticipat.
 Persoana este liberă. Libertatea ei este un bun de preţ, dar dreptul la viaţă este mai presus decât dreptul
la libertate, fiindcă pentru a exercita libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa (vezi dezbaterea „dreptul
la viaţă al nenăscutului” vs. „dreptul la autonomie al femeii”).
 Persoana este unică, prin caracteristicile genetice, prin sufletul/psihicul său, prin viaţa pe care şi-o
construieşte uzând de libertatea sa.
 Persoana umană este o unitate bidimensională. Nu este nici trup, nici suflet, ci amândouă în acelaşi timp.

Aplicaţii practice ale antropologiei creştine în bioetică

Marea întrebare care se pune în faţa tehnicilor rezultate din dezvoltarea ştiinţelor bio-medicale este următoarea:
tot ce este posibil este şi permis sau folositor? [3]

3
Răspunsul bioeticii creştine este NU. Întrucât este creaţie şi nu creator, omul nu se poate erija în proprietar al
lumii după bunul său plac, ci trebuie să aibă respect faţă de viaţă, faţă de propriul trup devenit „templu al
Duhului Sfânt” (1Cor, 6) şi de legile biologice. Orice atentat la adresa vieţii este o nerespectare a legilor şi a
finalităţii stabilite de Creator. Pe scurt, rolul creștinului în domeniul biomedical este unul terapeutic, nu eugenic.
Bioetica creştină consideră că ştiinţa în sine nu e nici bună, nici rea: ea e bună (morală) dacă cercetătorul
respectă, în el şi în alţii, persoana umană; în schimb, este rea (imorală) dacă lezează demnitatea persoanei
umane. Sunt imorale experienţele medicale făcute pe bolnavi fără consimţământul lor şi chiar cu
consimţământul lor, dacă le agravează boala sau le pun în pericol viaţa. Sunt imorale experienţele făcute pe
prizonieri sau pe embrionul uman din prima clipă a existenţei, avortul, eutanasia etc.
Astfel:
 Corpul uman nu este un simplu obiect care poate fi manipulat, ci este parte a persoanei umane.
 Actele biologice nu pot fi neutre din punct de vedere etic.
 Valoarea vieţii nu înseamnă „calitatea vieţii”. Comunitatea nu trebuie să urmeze principiile hedonist-
utilitariste care îl sacrifică pe cel considerat ineficient; dimpotrivă, va ajuta pe cel bolnav.
 Medicul va respecta pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte, ca „imperativ categoric” (Kant) întrucât el nu
tratează trupuri, ci persoane. El nu va distruge şi nu va degrada o viaţă umană cu scopul de a face
experienţe medicale, indiferent de benficiile aduse de acestea.
 Medicul va săvârşi actul medical cu responsabilitate, nu călăuzindu-se după criterii subiective sau
materiale, ci apelând la conştiinţa sa, ţinând cont de legile morale şi de normele deontologice.
Linii directoare în abordarea creștină a problemelor eticii biomedicale moderne
Din perspectivă creștină, finalitatea bioeticii este reprezentată de aplicarea principiilor Scripturii la problemele
biomedicale. Liniile călăuzitoare pentru abordarea problemelor bioetice din perspectivă creștină sunt bazate pe
voia lui Dumnezeu, sunt absolute, prescriptive și deontologice. Bioetica creștină ascultă de două principii
esențiale:
1. Viața omului este inviolabilă pentru că este viața unei persoane (a unui subiect cu drepturi personale). Cu
alte cuvinte, un om este inviolabil nu doar pentru că trăiește (căci atunci un astfel de drept l-ar avea și animalul)
ci pentru că este o unitate formată din corp și suflet rațional, adică este persoană – chip şi asemănare a lui
Dumnezeu.
2. a. Este etică şi licită orice intervenţie medicală care favorizează dezvoltarea naturală a vieţii unei persoane
umane (intervenţie „după natură”) – de ex. transplantul de organe sau corectarea unui handicap.
b. Nu este etică (este ilicită) orice intervenţie care se opune dezvoltării naturale a vieţii unei persoane umane
(intervenţie „contra naturii”) – de ex. avortul provocat.
c. Nu este etic (este ilicit) orice comportament diferit de modalitările pe care natura le indică pentru a urma o
atare dezvoltare – de ex. fertilizarea in vitro (care separă scopul unitiv de cel procreativ al relaţiei sexuale).
Acestea sunt principiile creștine pe baza cărora considerăm că trebuie formulate răspunsurile la problemele
presante dictate de avansul tehnologic.
Principiile generale ale bioeticii seculare (moderne)
1. Beneficenţa cere practicianului să acţioneze numai spre binele pacientului şi să îndepărteze răul (boala)
atunci când îl întâlneşte, urmărind maximizarea beneficiilor cu minimizarea riscurilor. „Cine beneficiază din
acţiunea mea şi cum?”
2. Nonmaleficenţa înseamnă a nu face rău, ca primă condiţie a actului medical. „Care entitate ar putea fi
afectată de acţiunea mea? Ce măsuri pot lua pentru a minimiza acest rău? Am comunicat riscurile într-o manieră
deschisă şi onestă?”
3. Autonomia se referă la respectarea drepturilor pacientului la autodeterminare, independenţă şi libertate prin
exercitarea unei obligaţii negative de a nu îngrădi şi a nu controla opţiunile pacientului, precum şi a unei
obligaţii pozitive bazată pe dreptul acestuia la informare şi pe înţelegere; se include aici şi respectul faţă de
autonomia deciziilor profesionale ale colegilor. „Încalcă acţiunea mea autonomia personală a individului?
Consimt toate părţile relevante la acţiunea mea? Cunosc şi respect faptul că alţii ar putea alege în mod diferit de
mine?”

4
4. Justiţia (dreptatea) presupune nediscriminarea (pe criterii de vârstă, sex, etnie, religie, grup etnic, politic,
social, etc.) celor ce vor primi îngrijirile medicale, cât şi obligaţia medicului de a lucra spre binele public din
două perspective: utilitaristă (beneficiul maximal către societate şi pacient) şi egalitaristă (distribuţia dreaptă a
costurilor şi beneficiilor: oportunităţi egale în faţa bolii şi dreptul egal al fiecărui om la un minim de resurse
medicale). „Am identificat toate grupurile vulnerabile care ar putea fi afectat de acţiunea mea? Este acţiunea
propusă echitabilă? Cum o pot face mai echitabilă?”

Acte normative, tratate şi convenţii privind bioetica (de realizat STUDII DE CAZ!!!!!!)
 Codul de la Nuremberg (1947)
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie
1948)
 Declarația de la Geneva (1948)
 Codul Internațional al Eticii Medicale (1949)
 Conventia Europeană a Drepturilor Omului (adoptată de statele membre ale Consiliului Europei)
 Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi
medicinei (Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo, 4 aprilie 1997)
 Protocolul din 12 ianuarie 1998 adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii
fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane
(adoptată de Consiliul Europei)
 Rezoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 59-280 privind clonarea omului (adoptată la 08 martie 2005)
 Declaraţia Universală a Genomului Uman şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO)
 Declaraţia Universală a Bioeticii şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19 octombrie 2005)
 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (proclamată de Parlamentul European, Consiliul şi
Comisia Europeană la 12 decembrie 2007)
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 1046/1986 cu privire la utilizarea embrionilor și fetușilor umani
în scop diagnostic, terapeutic, științific, industrial și comercial
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 1100/1989 privind folosirea embrionilor și fetușilor umani în
cercetările științifice
 Raportul privind reproducerea artificială adoptat de Comisia interguvernamentală de bioetică din
Consiliul Europei, 1989
 Recomandarea Consiliului Europei nr. R(90)13/1990 privind screening-ul genetic prenatal, diagnosticul
genetic prenatal și consilierea genetică
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 1512 din 2001 privind protecția genomului uman
 Rezoluția Parlamentului European nr. A2-327/1988 privind problemele etice și legale ale ingineriei
genetice
 Rezoluția Parlamentului European nr. 1352/2003 privind cercetarea pe celule stem provenite de la om
Documente ale organizaţiilor medicale
 Jurământul lui Hipocrate
 Declaraţia de la Geneva
 Codul internaţional al eticii medicale
 Codul de deontologie medicală din România
Documente religioase privind etica medicală:
ale Bisericii Ortodoxe
 Bazele concepției sociale ale Bisericii Ortodoxe [pdf]
 Morală şi viaţă. Documentele Bisericii Ortodoxe Române referitoare la bioetică [pdf]
ale Bisericii Catolice
 Humanae vitae (1968)
 Evangelium vitae (1995)

5
 Donum vitae (1987)
 Dignitas personae (2008)