România şi Războiul Rece

La sfarşitul celui de-Al Doilea Război Mondial lumea a devenit bipolară prin apariţia a două super-puteri
rivale SUA şi URSS, şi a alianţelor formate în jurul acestora. Reprezentând sisteme ideologice şi politice diametral
opuse, democraţia liberală şi totalitarismul comunist, cele două grupuri de state s-au confruntat într-un conflict
ideologic, economic şi social-politic, numit “război rece”.
Sintagma “Război Rece“ defineşte starea conflictuală caracteristică perioadei 1946/1947-1991 când lumea
oscilează între o pace ratată şi un război nedeclarat. Războul rece începe după finalizarea celui de-al doilea război
mondial și se finalizează odată cu desființarea URSS. În 1946 se vorbea deja despre împărțirea lumii în două
tabere, lumea comunistă (încătușată) și lumea liberă și despre o CORTINĂ DE FIER (care desparte estul și vestul).
Războiul rece s-a purtat pe mai multe planuri:
In plan militar ,, RĂZBOIUL RECE’’ a presupus:
 A) NATO (4 aprilie 1949) Washington 12 țări fondatoare, grupa SUA și aliații săi (țările
capitaliste)
 B) Pactul/Tratatul de la Varsovia (14 mai 1955) - reacție la aderarea RFG la NATO →
alianţa politico-militară a statelor comuniste, sub egida URSS-ului.
In plan economic ,, RĂZBOIUL RECE’’ a însemnat:
1. CAER 8 ian 1949 (ca reacție la planul Marshall 1947 - primul plan de reconstrucție conceput de către
Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial ) → Modelul dirijist,
centralizat - economia la comandă - bazat pe proprietatea de stat. CAER a apărut ca
alternativă la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCDE)-(1948) și era destinat fluidizării
relaţiilor comerciale şi colaborarii economice şi tehnico-ştiinţifice dintre ţările comuniste fondatoare
2. CECO(1951)→CEE(1957)→UE(1993)→ Modelul liberal, capitalist: bazat pe economia
de piaţă şi proprietatea privată
SPIONAJ
 Agenția Centrală de Informații-CIA (Agenția Centrală de Informații)1947
 KGB-1954

În perioada “războiului rece” România a parcurs mai multe etape de evoluţie în relaţiile internaţionale:
1. perioada subordonării necondiţionate faţa de URSS (1948-1958),
2. perioada tendinţei României spre o politică externă proprie (1958-1965),
3. perioada detaţării oficiale a României de sub hegemonia URSS şi chiar de independenţă faţă de
aceasta (1965-1989).
1.După încheirea “Acordului de procentaj” de la Moscova ( octombrie 1944), România a intrat în sfera de
influenţă sovietică, iar sub presiunea Armatei Roşii “eliberatoare” a fost instaurat regimul comunist, fapt ce a situat
România în tabăra ţărilor-satelit ale Moscovei. Sub aspectul raporturilor cu URSS-ul din această perioadă,
distingem o primă etapă, cea a subordonarii necondiţionate faţade URSS (1948-1958) când au fost create
instrumentele de subordonare a României faţă de Rusia sovietică: Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală cu
URSS (1948), integrarea României in CAER (1949) şi în Tratatul de la Varşovia (1955), participarea PCR în
cadrul Cominformului (până la moartea lui Stalin în 1953). În tot acest timp România a fost “subiect” în relaţiile
internaţionale, participînd în cadrul “războiului rece” în structurile dirijate de către URSS , iniţiativele de politică
externă fiind hotărate în afara ţării. Prima manifestare a acestei atitudini a avut loc în 1947 când România refuza
Planul Marshal de ajutorare lansat de SUA. Semnificativă este și poziţia adoptată de Gh. Gheorghiu Dej în
conflictul Stalin-Tito din 1948-1949, cât şi sprijinul dat URSS-ului pentru reprimarea revoluţiei anticomuniste din
Ungaria din (1956).
2.După 1958 se constată o atitudine de treptată distanţare faţă de Moscova, după retragerea trupelor
sovietice din România (1958), şi mai ales după aplicarea principiului “coexistenţei paşnice” promovat de N.
Hrusciov în perioada destinderii relative a “războiului rece”. Acestă distanţare a fost iniţiată de Gheorghe
Gheorghiu Dej care dorea o cale proprie de evoluţie a ţării . Îndepartarea de Moscova devine evidentă şi în planul
relaţiilor cu statele vecine. In 1963, Dej a vizitat Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea complexului
hidroenergtic Porţile-de-Fier. Reorientarea politicii externe a României se manifestă şi mai explicit în 1964, odată
cu apariţia planului “Valev” de integrare economică a ţărilor socialiste, plan pe care România refuză să il accepte
deoarece urmărea transformarea ţării în grânarul URSS-ului.
Punctul maxim al acestei distanţări l-a reprezentat ”Declaraţia din aprilie 1964” dată în contextul
conflictului chino-sovietic, când PCR s-a pronunţat pentru limitarea amestecului URSS în treburile interne ale
altor ţări comuniste, iar România şi-a afirmat dreptul la independenţă şi la alegerea propriei căi de dezvoltare,
fară amestec extern, în conformitate cu realităţile naţionale.
3. Politica de distanţare a României faţă de URSS a continuat mai pronunţat în vremea regimului naţional-
comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989), deşi România nu a ieşit din structurile suprastatale comuniste. Din
1967 România şi-a extins colaborarea cu ţările occidentale (Israel, RFG, Franţa, SUA). Atitudinea diferită a
României în raport cu aliaţii săi din Tratatul de la Varşovia , s-a evidenţiat şi cu prilejul unor crize internaţionale .
Astfel, dupa războiul de şase zile, desfaşurat în iunie 1967 între Israel şi Ţările Arabe, România a refuzat să
semneze rezoluţia propusă de URSS, care condamna statul evreu ca agresor, a refuzat să rupă relaţiile diplomatice
cu statul respectiv, păstrând, totodată, relaţii bune cu Ţarile Arabe. Poziţia adoptată cu acest prilej a făcut din
România un mediator important în cadrul conflictului arabo-israelian, prin intermediul său stabilindu-se contacte
între diplomaţii americani, israelieni şi cei arabi.
În 1968 Nicolae Ceauşescu a condamnat intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia împotriva regimului
comunist reformist din Cehoslovacia, atitudine care a a dus la creşterea prestigiului ţării, unii lideri occidentali
vizitând Romania: Charles de Gaulle în 1968, Richard Nixon în 1969 şi Gerard Ford în 1975. Consecinţa acestei
acţiuni a fost dobândirea simpatiei Occidentului , SUA acordă României clauza naţiunii celei mai favorizate (1975-
1988). Criticarea agresiunii sovietice împotriva Afganistanului a reprezentat ultima afirmare pozitivă a României
şi a liderului saău în planul relaţiilor internaţionale.
România a avut un rol activ în desfaşurarea lucrarilor Conferinţei pentru securitate si cooperare în Europa şi a
semnat, în 1975, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Acesta conţinea angajamentul de a respecta libera
circulaţie a persoanelor şi drepturile omului. Nerespectarea acestui tratat a contribuit la ruperea relţiilor cu
Occidentul.
Din 1985 relaţiile internaţionale au fost marcate de “noua orientare” propusă de liderul Mihail Gorbaciov. În
1987 acesta facea o vizită în România dar reformele lui, “glasnost” si “perestroika” au fost respinse de Nicolae
Ceauşescu. Izolarea regimului ceauşist faţa de URSS, dublată de izolarea fată de Occident provocată de
încalcarea Acordului de la Helsinki privind drepturile omului, sau constituit în cauze externe ale prăbuşirii
regimului comunist . În 1989 regimurile comuniste din Europa s-au prăbusit , prin “efectul dominoului” regimurile
politice comuniste au fost rand pe rand lichidate. Căderea regimurilor totalitare a pregătit calea pentru începutul
procesului de unificare europeană şi, totodată , a pus capăt, cel puţin aparent, războiului rece. În 1991, Tratatul de
la Varşovia îşi înceta în mod oficial existenţa.
În concluzie, putem afirma că deşi a făcut parte din sfera de influenţă sovietică şi a fost implicata in Razboiul
Rece , ca membră a Tratatului de la Varşovia, România s-a individualizat printr-o politica de independentă.