România în perioada „Războiului Rece”

Caracteristicile Războiului Rece

Prin „Război Rece” se înţelege conflictul dintre cele mai mari puteri postbelice, SUA şi
URSS, care însă n-a degenerat într-un război propriu-zis. Semnele existenţei unor
divergenţe între SUA (stat democratic) şi URSS (stat totalitar comunist) au apărut încă din
timpul celui de-al doilea război mondial. Aceste divergenţe s-au agravat după încheierea
războiului, având ca urmare răcirea relaţiilor dintre cele două superputeri. Războiul Rece s-a
datorat în primul rând diferenţei de sistem politic, economic şi social între cei doi mari rivali.
Fiecare dorea să-şi întindă influenţa politică, economică şi militară. La acest eveniment au
participat, evident, şi statele aflate în sfera de influenţă a celor două superputeri, între care şi
România.

România parte a Războiului Rece

Curajoasa decizie de repoziţionare a României la 23 august 1944 în raport cu cele

două tabere implicate în război, precum şi sacrificiile umane făcute până în mai 1945 nu au
fost suficiente pentru a salva ţara din marasmul dictaturii în care intrase cu câţiva ani mai
devreme. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, România era plasată în tabăra
statelor învinse, cu toate consecinţele politice şi economice care au decurs de aici. Statul
român a devenit - în prezenţa trupelor sovietice – un stat „democrat popular”, redus la
statutul internaţional de „satelit al Moscovei” integrat în „sistemul socialist” dominat de
sovietici.
- la 20 februarie 1947 – România semna Tratatul de pace de la Paris, care a fixat şi
statutul său: - România primea înapoi partea de Nord-Vest a Transilvaniei luată
de Ungaria în 1940 prin Dictatul de la Viena;
- SUA şi Marea Britanie au confirmat Pactul Ribbentropp-Molotov,
stabilind că teritoriile româneşti anexate de URSS (Basarabia şi
Bucovina de Nord) să rămână în componenţa sovieticilor;(delegaţia
oficială a României nu a ridicat deloc, conform instrucţiunilor primite
de la Moscova, problema Basarabiei)
- nu se recunoştea statutul de cobeligeranţă pentru România, care
trebuia să plătească o mare despăgubire de război către URSS;
- trupele sovietice rămâneau în România, pe motiv că trebuia asigurată
legătura cu cele aflate în Austria (trupele sovietice vor fi retrase din
România abia în 1958).
Până prin anii (1958-1960) politica externă românească (aceeaşi cu a celorlalte state
socialiste) s-a caracterizat prin docilitate faţă de Moscova:
- temându-se de expansiunea comercială şi politică a SUA în sfera ei de influenţă,
Moscova a impus adoptarea unei linii politice care nu ţinea cont de interesele reale ale
economiilor statelor din răsăritul european. URSS a reacţionat prompt şi, în iulie 1947,
respingea Planul Marshall, impunând aceeaşi politică şi ţărilor satelit.
- la 9 iulie 1947 – România denunţa în termeni fermi Planul Marshall, la fel ca toate ţările
aflate în zona sovietică de influenţă.
- în 1949 – se formează CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), ca o ripostă
imediată la aplicarea Planului Marshall, dar şi o alternativă a blocului comunist la
Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. România, ca exportatoare de
materii prime, a fost nevoită să-şi limiteze orizontul comercial doar la ţările din cadrul
CAER, ca de altfel şi importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o primă
perioadă. Pe lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au
fost adoptate şi unele hotărâri politice vizând relaţiile cu Iugoslavia, după sciziunea
Stalin-Tito.
- România a avut o atitudine ostilă faţă de autonomia politică a Iugoslaviei lui Iosip Broz
Tito. Ţara noastră s-a aflat în concertul statelor socialiste care au sprijinit decizia lui

1
 Stalin de eliminare a Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia din Comintern şi izolarea
politică şi economică a statului vecin. Reconcilierea cu Iugoslavia disidentă se va
produce însă după 1956, facilitând dezvoltarea unor proiecte economice comune.
- la 14 mai 1955 – se formează alianţa militară a statelor comuniste (ce excepţia
Iugoslaviei) numită Tratatul de la Varşovia.
- 1956 – Gheorghe Gheorghiu Dej a susţinut fără echivoc invadarea Ungariei de către
Hruşciov, ca răspuns la revoluţia maghiară din 1956. Sub conducerea comunistului
reformator Imre Nagy, maghiarii încercau să pună capăt sistemului partidului unic şi să
obţină retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Mai mult chiar, regimul Dej a
acceptat întemniţarea revoluţionarilor maghiari în România.

Distanţarea faţă de Moscova (Gheorghe Gheorghiu Dej)

- primele semne ale distanţării României faţă de politica blocului socialist apar destul de
devreme, atunci când, făcând notă discordantă, statul român continuă să întreţină relaţii
diplomatice cu Albania şi cu China, căzute între timp în dizgraţia Moscovei. Acuzate de
deviaţionism, regimurile politice ale celor două state au fost repudiate în bloc de restul
statelor socialiste. În compensaţie, China comunistă a recunoscut drepturile României
asupra Basarabiei, adică asupra unei părţi a URSS.
- 1958 – URSS a acceptat retragerea trupelor sovietice din România. Retragerea trupelor
a început în mai şi s-a încheiat în august 1958.
- între 1958-1960 – România a încheiat diverse acorduri economice cu statele
occidentale, fapt care a încurajat schimburile comerciale şi achiziţionarea de tehnologie
modernă.
- în aprilie 1964 – România a criticat Planul Valev, lansat de URSS, prin care ţării noastre
i se rezerva rolul de furnizor de produse agricole. PMR declara public că nu poate
accepta un statut de subordonare în raport cu nici un alt stat sau partid comunist. Este
momentul în care România făcea pasul decisiv spre comunismul de tip naţional.

Discuţiile pe marginea Planului Valev, au convins conducerea PMR că

industrializarease putea face doar prin ruperea de URSS. Programul de industrializare
rapidă a României a fost asiduu şi în cadrul CAER, prin delegatul său permanent
Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei
tensionări crescute a relaţiilor cu URSS.

- în aprilie 1964 – cu ocazia Plenarei CC a PMR este lansată „Declaraţia din aprilie” cu
privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.
România promova principiile suveranităţii şi independenţei naţionale, ale neamestecului
în afacerile interne, avantajului şi respectului reciproc.

Politica externă în timpul lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

- N. Ceauşescu a continuat politica externă din ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej.
- 1967 – România a fost primul stat comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG.
- 1967 – ca o recunoaştere a politicii internaţionale promovate de România, Corneliu
Mănescu, ministrul de externe al României, a fost ales preşedinte al Adunării Generale
a ONU, fiind cel dintâi diplomat dintr-o ţară socialistă care a ocupat această funcţie
- tot în 1967 – a menţinut relaţiile diplomatice cu Israel după Războiul de şase zile.
(Israelul a atacat Egiptul, Siria şi Iordania, a căror armată a fost distrusă în mai puţin de
o săptămână. Israelul a ocupat mai multe teritorii aparţinând statelor arabe, urmărind
să-şi apere securitatea. În zilele războiului, a avut loc la Berlin o conferinţă a partidelor
comuniste din statele Tratatului de la Varşovia, la care a participat şi Iugoslavia. URSS
a propus adoptarea unei rezoluţii în care să se condamne Israelul ca agresor. România
nu a fost de acord cu această propunere şi a adus critici statelor arabe pentru erorile

2
 comise. Declaraţia finală a conferinţei nu a fost semnată de România. Mai mult,
România a fost singurul stat comunist care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul,
păstrând în acelaşi timp relaţii bune cu lumea arabă (cu Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei (OEP) a avut relaţii bune livrându-i arme şi oferind-i posibilităţi de
antrenament. N. Ceauşescu are o relaţie personală cu Arafat - conducătorul OEP şi se
consultă cu el frecvent.
Această poziţie a României a avut importante implicaţii:
- România a devenit mediator în conflictul arabo-israelian;
prin intermediul României au fost stabilite contacte între
diplomaţii americani, israelieni, arabi;
- România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu SUA şi lumea
occidentală. Astfel, la scurt timp după terminarea
operaţiunilor militare, prim-ministrul român, Ion
Gheorghe Maurer a fost primit de preşedintele SUA,
Lyndon Johnson (iunie 1967).
- aprilie 1968 – preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a efectuat o vizită în România,
prilej de a-l felicita pe N. Ceauşescu, conform uzanţelor diplomatice, pentru pretinsa lui
politică independentă.
- august 1968 – N. Ceauşescu critică intervenţia militară a trupelor Tratatului de la
Varşovia pentru înăbuşirea mişcării anticomuniste din Cehoslovacia („Primăvara de la
Praga”). Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui Ceauşescu, prin discursul
susţinut la Bucureşti, când a obţinut un puternic sentiment de solidaritate naţională din
partea românilor.
- 1969 – se produce vizita în România a preşedintelui SUA, Richard Nixon. Faptul că
România a fost folosită ca un ghimpe în coasta URSS reieşea şi din invitaţia adresată
lui Ceauşescu şi acceptată de acesta de a efectua o vizită oficială în SUA, în octombrie
1970.
- 1972 – România aderă la Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional şi a încheiat
ulterior acordul cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
- 1973 – conflictul arabo-israelian a dus la criza petrolului, declanşată prin embargoul
exportului de petrol impus de statele arabe către Israel, SUA şi statele occidentale,
acuzate că sprijină statul evreu. Criza a afectat şi România.
- 1975 - s-a produs vizita preşedintelui SUA, Gerald Ford în România.
- România a primit din partea SUA clauza naţiunii celei mai favorizate.
- iulie-august 1975 – România participă la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (CSCE) de la Helsinki, unde s-au aflat reprezentanţii din 35 de state atât
democratice cât şi comuniste. Aici s-au stabilit unele principii în relaţiile internaţionale:
respectarea integrităţii teritoriale a statelor, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu
forţa, neamestecul în problemele interne, respectarea drepturilor omului, dreptul fiecărui
popor de a decide asupra propriei dezvoltări.
România a avut o participare activă la desfăşurarea Conferinţei de la Helsinki, unde a impus
o serie de principii: egalitatea tuturor statelor, respectarea drepturilor ţărilor mici,
nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa.
- în 1978 – România a avut un rol important la încheierea acordului de pace dintre Israel
şi Egipt (Camp David – SUA).
- în 1979 – România a contribuit la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi SUA.
- 1979 – România critică agresiunea sovietică în Afganistan.
- 1980 – Ceauşescu decide plata cât mai rapidă a datoriei externe

România şi războiul din Vietnam (1959-1975)

- Vietnamul era divizat în două state: unul comunist (în Nord) şi altul democratic în Sud.
SUA a intervenit pentru susţinerea celor din Sud, iar statele comuniste pentru
susţinerea celor din Nord. România a avut o poziţie favorabilă Vietnamului de Nord ( ca
şi celelalte state comuniste).

3
 - războiul din Vietnam a fost încă un aspect de politică externă care a apropiat România
de China comunistă (după vizita premierului chinez Zho Enlai din 1966).
- după 1964, România din cauza poziţiei antisovietice în politica externă, şi-a îmbunătăţit
relaţiile cu SUA. În aceste condiţii, România a reprezentat unul dintre canalele utilizate
de americani pentru a duce negocieri secrete cu guvernul comunist de la Hanoi
(capitala Vietnamului de Nord).
- relaţiile bune avute atât cu China, cât şi cu SUA, au permis României să îndeplinească
un rol de canal de comunicare între cele două state, până la istoricul moment al reluării
relaţiilor diplomatice americano-chineze (1979).

Poziţia României în Tratatul de la Varşovia

- România a fost membru fondator al Tratatului, însă poziţia sa a fost unică în cadrul
alianţei după 1964, prin lansarea „Declaraţiei din aprilie”;
- România a refuzat să facă parte din structurile militare ale Tratatului de la Varşovia,
neparticipând la manevrele militare de pe teritoriul celorlalte state membre şi
nepermiţând participarea armatelor altor state la manevre militare pe teritoriul ei. Din
acest punct de vedere, poziţia României este asemănătoare cu cea a Franţei, care în
timpul guvernării generalului Charles de Gaulle, a ieşit din structurile militare ale NATO.
- România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care nu a fost de
acord cu aprobarea unui Statut al alianţei ce ar fi dat o mai mare putere conducerii
sovietice.
- România a fost singurul stat al alianţei care nu a găzduit trupe sovietice pe teritoriul
naţional, începând cu anul 1958.
- România a condamnat intervenţia în Cehoslovacia pentru înăbuşirea „Primăverii de la
Praga” (august 1968).
- după anul 1969, România şi-a creat propria industrie de apărare, şi a organizat forţele
armate după propriile regulamente şi a refuzat prezenţa inspectorilor sovietici.
- în condiţiile căderii comunismului în Europa, Tratatul de la Varşovia a fost desfiinţat în
1991.

Politica externă în ultimii ani ai regimului N. Ceauşescu

La începutul anilor ’80 s-a produs o schimbare a raportului de forţe pe plan

internaţional. Consecinţele s-au resimţit şi asupra României. Marile puteri s-au folosit de
„canalul Bucureşti” atât timp cât comunicarea directă între ele era blocată, iar Războiul Rece
continua să domine viaţa internaţională. Atunci când raportul de forţe s-a schimbat,
„serviciile” Bucureştiului nu au mai prezentat un interes deosebit, astfel că şi situaţia
României a cunoscut un rapid proces de deteriorare pe arena mondială.
Preşedintele american, Jimmy Carter, a lansat o vastă campanie pentru respectarea
drepturilor omului în ţările socialiste. România a devenit obiectul a numeroase critici.
Acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate era condiţionată de Administraţia nord-
americană, în cazul României, de respectarea drepturilor omului. N. Ceauşescu a interpretat
această atitudine ca pe o ingerinţă în treburile interne, drept care, în 1988, a renunţat la
clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile comerciale cu SUA.
Din 1985 relaţiile internaţionale au fost marcate de „noua orientare” a liderului
sovietic Mihail Gorbaciov. Lansarea politicii sale de „glasnost” şi „perestroika” au zdruncinat
din temelii regimurile comuniste din Europa. De acum înainte, N. Ceauşescu nu a mai
reprezentat un favorit al cancelariilor occidentale, ci a devenit o simplă problemă a Moscovei,
fapt ce nu a fost sesizat de diplomaţia românească decât cu întârziere. În România însă,
această politică a avut un efect contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la consumul de
carburanţi şi electricitate, cu toate că în 1989 a fost anunţată, ca o victorie a regimului, plata
integrală a datoriei externe.
Mihail Gorbaciov a vizitat România în luna mai 1987 şi a abordat aluziv, în discuţii
tema introducerii unor reforme. Într-un discurs transmis în direct, în timpul vizitei sale la

4
Bucureşti, la 26 mai 1987, Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii sale, de reformă
şi deschidere, criticând prin aceasta, implicit, şi starea de lucruri din România. Vizita a rămas
practic fără efect, deoarece până în 1989 nu s-a simţit o îmbunătăţire a vieţii economice.
Politica de destindere şi reconciliere promovată de liderii reformişti de la Kremlin în
relaţiile cu SUA a constituit factorul primordial în prăbuşirea sistemului comunist din Europa
şi în disoluţia URSS, fapt ce a marcat sfârşitul Războiului Rece. Preşedintele american
George Bush a obţinut de la Gorbaciov promisiunea că, în eventualitatea unor acţiuni
reformatoare desfăşurate în ţările socialiste europene, URSS nu avea să intervină cu forţa
armată, aşa cum procedase în 1968 împotriva Cehoslovaciei.
Sub influenţa lui Gorbaciov, între 1987 şi 1989, vechii lideri din unele ţări socialiste
(Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Bulgaria) au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri, din „eşalonul al
doilea”. Aceştia au început dialogul cu societatea civilă, fapt ce a pregătit trecerea spre un
regim democratic. Acţiunile liderului de la Kremlin au fost primite cu ostilitate de N.
Ceauşescu. El a respins orice încercare de reformare a sistemului. Abia în martie 1989, şase
personalităţi comuniste, care ocupaseră în anii ’50-’60 funcţii importante în partid, au adresat
şefului statului o scrisoare (Scrisoarea celor şase). Documentul era un rechizitoriu la adresa
politicii dezastruoase a lui Ceauşescu şi preconiza „perestroika” în România. Imediat după
difuzarea ei la BBC World Service şi Europa Liberă, semnatarii scrisorii au fost anchetaţi şi li
s-a fixat domiciliu forţat.
Evenimentele din 1989 din Europa au dus la căderea regimurilor comuniste. Tot mai
izolat, Ceauşescu nu înţelegea realităţile din jurul său. Ceauşescu nu a putut evita
prăbuşirea regimului său care devenea tot mai impopular pe plan intern şi izolat pe plan
extern (România încheiase în ultimii ani relaţii diplomatice şi economice aproape exclusiv cu
ţări din Lumea a Treia şi din Liga Arabă, care le-au înlocuit treptat-treptat pe cele cu
Occidentul). Încălcarea drepturilor omului în România a dus la critici extrem de dure din
partea comunităţii internaţionale şi a numeroşi şefi de state din Occident.
În a doua jumătate a anului 1989 în Europa se declanşează, asemănător „principiului
dominoului”, mişcări care au dus la lichidarea succesivă a regimurilor în fruntea cărora se
aflau partidele comuniste. În acest context devenise clar că regimul Ceauşescu nu mai putea
rezista. Prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare a pregătit calea pentru începutul procesului
de unificare europeană.
Căderea Zidului Berlinului (1989) şi reunificarea Germaniei (1990), autodizolvarea
Tratatului de la Varşovia (1991) şi dezagregarea URSS (1991) au însemnat sfârşitul
Războiului Rece şi începutul unei noi ordini internaţionale.