REZUMAT TEZĂ DOCTORAT

SOVIETIZAREA ROMÂNIEI
1948 – 1953

MORARU CAMELIA

Anii 1948-1953 au marcat una dintre cele mai dramatice perioade

din istoria României, ca şi a celorlalte state aflate sub dominaţia sovietică.
După trei ani în care a admis coabitarea cu structurile democratice
(Constituţie, partide, personalităţi), în a doua jumătate a anului 1947,
Kremlinul a declanşat ofensiva decisivă pentru lichidarea vechiului
regim. În 1948, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România,
precum şi Albania şi Iugoslavia au declarat oficial că a fost instituit
regimul de democraţie populară, ca expresie a dictaturii proletariatului.
Forma concretă în care s-a impus acest regim a avut anumite
particularităţi de la o ţară la alta, iar rezultatul a fost identic: preluarea
întregii puteri politice de către partidul comunist, desfiinţarea partidelor
democratice, impunerea unei noi Constituţii, naţionalizarea principalelor
întreprinderi economice, trecerea la colectivizarea agriculturii,
proclamarea doctrinei socialiste (elaborată de Marx, Engels, Lenin şi
Stalin) ca singură ideologie admisă în stat. Punând în aplicare principiul
luptei de clasă, în aceste ţări s-a declanşat o amplă teroare împotriva
adversarilor regimului, mulţi dintre aceştia sfârşind în faţa plutonului de
execuţie sau în temniţe.
Impunerea noului regim a întâmpinat rezistenţa unei bune părţi a
populaţiei, care s-a opus, în forme diferite, procesului de sovietizare. În

1
România s-a înregistrat o amplă mişcare de rezistenţă armată, care a
început în 1945 şi a fost lichidată abia în 1956-1957.
Intitulată Sovietizarea României 1948-1953, prezenta lucrare se
doreşte a fi o analiză nepărtinitoare, „sine ira et studio”, a unei părţi
importante din istoria României, de la constituirea P.M.R., până la
moartea lui Stalin.
Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi
instalarea regimului comunist au transformat România într-un stat ce
urma să graviteze pe orbita Kremlinului.
Sovietizarea României a fost consecinţa a două procese politice, în
curs de desfăşurare în timpul celui de-al doilea război mondial: ocuparea
ţării de către Armata Roşie în 1944 şi înţelegerea dintre anglo - americani
şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud – Est.
Încă din primele zile de după 23 august 1944, problemele
româneşti aparţineau de fapt Uniunii Sovietice. Convenţia de Armistiţiu a
consemnat această situaţie. În timpul discuţiilor de la Moscova,
ambasadorii Marii Britanii şi S.U.A. nu au intervenit decât pentru a
confirma adeziunea lor la poziţia sovietică.1
La acestea s-au adăugat prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul
României, care, aşa cum însuşi Stalin afirma într-o întâlnire cu o
delegaţie iugoslavă, că rolul acesteia era „de a asigura instalarea
regimului comunist în teritoriile ocupate.”2
Este cunoscut faptul că negocierile de la Moscova au fost pur
formale, obiecţiile părţii române au fost sistematic respinse de Molotov,
iar reprezentanţii englezi şi americani au acceptat de fiecare dată punctul
de vedere sovietic.3
1
Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane,
Bucureşti, Editura Iconica, 1993, p. 16.
2
Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, 1993, p. 58-59.
3
Discutarea Convenţiei de Armistiţiu a început la 10 septembrie 1944, întârzierea fiind provocată de
aşteptarea de către Guvernul britanic a acordului statelor membre ale Commonwealth-ului pentru
semnarea Armistiţiului şi folosită de autorităţile sovietice pentru a se comporta – când interesele lor o

2
 Negocierile pentru încheierea acordului final de pace cu România,
care începuseră la Paris, în august 1946, au fost finalizate la începutul
anului următor. Tratatul, semnat la 10 februarie 1947, a inclus hotărâri
luate anterior, în cadrul Convenţiei de Armistiţiu din 1944, referitoare la
graniţe şi reparaţiile de război.4
Evoluţia relaţiilor internaţionale ale României între anii 1948 şi
1953 prezintă o importanţă deosebită, fiind o primă perioadă în care
comunismul a dominat societatea românească şi a produs mutaţii în
sferele: politică, economică, militară, culturală etc.
Relaţiile internaţionale ale României au fost influenţate de cel puţin
trei factori: primul, îl constituie aliaţii şi deciziile internaţionale
referitoare la România, luate la Paris, în 1947.5

cereau – în România ca într-o ţară cu care se aflau în stare de război. În vederea semnării Armistiţiului,
pe 29 august a plecat la Moscova o delegaţie din care făceau parte: Lucreţiu Pătrăşcanu, Gh. Popp, I.
Christu, col. D. Dămăceanu şi Gh. Gussi, cărora li s-au alăturat B. Ştirbei şi C. Vişoianu, veniţi de la
Cairo. Convenţia de Armistiţiu a stabilit participarea României la războiul împotriva Germaniei şi
Ungariei sub „comanda generală a Înaltului Comandament Aliat (sovietic)” (Art. 1): deplasarea liberă
a trupelor sovietice pe întreg teritoriul României cu concursul şi pe cheltuiala părţii române. (Art.3):
restabilirea frontierei româno-sovietice aşa cum ea a fost stabilită prin Convenţia sovieto-română din
28 iunie 1940. (Art.4): remiterea ca trofee a tuturor materialelor de război ale Germaniei şi sateliţilor
lor, aflate pe teritoriul românesc, către Înaltul Comandament Aliat (sovietic). (Art.7): plata unei
despăgubiri de război Uniunii Sovietice în valoare de 300.000.000 dolari S.U.A., ce urma a fi achitată
în decurs de 6 ani în mărfuri – petrol, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, maşini.
(Art.11): anularea Dictatului de la Viena, României urmând să-i fie restituită Transilvania.
4
Tratatul de Pace cu România a fost semnat de către: U.R.S.S., Anglia, S.U.A., Australia, Bielorusia,
Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Ucraina şi Africa de Sud. Din partea României au
semnat: Gh. Tătărescu, Lucreţiu Pătărşcanu, Ştefan Voitec şi gen. Dumitru Dămăceanu. În preambul se
arăta că la 24 august 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Naţiunilor Unite şi a
participat activ la războiul împotriva Germaniei. De remarcat, că se consemna retragerea tuturor
forţelor aliate în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace, cu excepţia unor
forţe armate ale U.R.S.S. care mai staţionau pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale armatei
sovietice cu zona sovietică de ocupaţie din Austria. Armata Roşie a staţionat pe teritoriul României
până în anul 1958, când nici nu se mai punea problema menţinerii vreunei linii de comunicaţie militară,
rolul ei fiind de impunere a unei ideologii şi a unei „democraţii populare”, impusă tocmai prin prezenţa
ei şi prin presiunile exercitate asupra societăţii civile.
5
A avut consecinţe, atât din punct de vedere teritorial, prin decizia de revenire la România a Nord-
Vestului Transilvaniei, dar şi prin rapturile teritoriale din Bucovina de Nord, Basarabia şi Cadrilater,
dezlipite de patria-mamă în 1940, introduse abil de Stalin în hotărârile de după război, dar mai ales din
perspectiva actelor politice sancţionatorii referitoare la România, fostul aliat al Germaniei, atât prin
obligaţiile economice impuse, cât şi din aceea a unei izolări politice prin neprimirea ei în O.N.U.

3
 Al doilea element important, factorul sovietic, a acţionat prin
intermediul Armatei Roşii de ocupaţie şi a consilierilor sovietici6 şi a fixat
România în sfera de interese a U.R.S.S.
Factorul politic românesc, cu trăsături specifice şi modalităţi de
acţiune proprii, a fost reprezentat de noua „elită” românească, formată la
Moscova, în perioada de dinainte şi din timpul celui de-al doilea război,
care s-a specializat în şcolile din U.R.S.S. şi care, după război, au orientat
ţara şi relaţiile ei într-o direcţie unică – U.R.S.S.
Dominaţia sovietică asupra României a fost impusă în principal în
trei direcţii: în domeniul politic, militar şi economic.
Dominaţia politică s-a manifestat prin implicarea directă a
sovieticilor în principalele probleme ale statului român. A existat o
imixtiune directă a sovieticilor în problemele româneşti prin impunerea
modelului sovietic al organizării de stat, al organizării societăţii, prin
supervizarea realizată de către „specialiştii sovietici” prezenţi la nivelul
ministerelor, prin încheierea unor tratate internaţionale care să
corespundă interesului sovietic, prin dictarea sistemului de alianţe ale
ţării.
Anul 1948 este anul în care regimul stalinist se instaurează în toate
componentele sale în toate statele aflate sub dominaţia Kremlinului,
inclusiv România. Politic, ele au fost subordonate U.R.S.S. prin
impunerea regimului de tip sovietic, obiectiv care a început încă din
6
Într-un articol, intitulat “Consilierii sovietici vor tacâmuri de argint. Sosiţi în România ca
reprezentanţi ai bolşevismului victorios, consilierii sovietici surprinde prin gustul lor pentru luxul cel
mai deşănţat”, semnat de Ion Sireteanu, se consemna: „Dacă ar fi simpli călători prin România,
beneficiari ai unei nesperate aprobări de la K.G.B., pe aceşti ruşi i-ar fi uitat Dumnezeu pe la vitrine,
zgâindu-se cu jind la fleacurile strălucitoare. În cel mai rău caz s-ar fi apucat să cerşească pentru a se
putea întoarce acasă, la Nataşele legitime, cu o amărâtă de pereche de ciorapi. Din fericire pentru ei
şi din nenorocire pentru noi, s-a nimerit să ajungă în România ca invadatori. Din multe puncte de
vedere amărâţii de soldaţi sunt de înţeles. Mai puţin de înţeles sunt însă şefii lor, militari sau civili,
sosiţi în România să pună la cale exploatarea multilateral dezvoltată a unei colonii. Aceştia aparţin –
se presupune – nomenclatorii. Sunt cadre de partid şi de stat. Îi învaţă pe alţii ce înseamnă jertfa pe
altarul revoluţiei mondiale şi, mai ales, lupta împotriva moravurilor burgheze, între care se detaşează
preocuparea de bunuri materiale. Tocmai aceşti activişti de partid mărturisesc însă un gust pentru lux
ieşit din comun. Primele semne apar la membrii ruşi ai Comisiei Aliate de Control”, în „Historia”,
Anul 2, Nr. 23, septembrie 2003, p. 37.

4
1945. Transformarea politică a ţării s-a produs treptat, prin acapararea de
către comunişti a principalelor pârghii de conducere ale statului, prin
înlăturarea elitelor politice şi militare ale ţării. Principalele instituţii sunt
copiate sau transformate după tiparul sovietic.
Politica generală a statului român devine una de inspiraţie
sovietică. Ea a putut fi impusă românilor atât prin mijloace de
constrângere, cât şi prin folosirea foştilor „cominternişti” moscoviţi
instalaţi în posturile-cheie ale statului, cât şi a celor care s-au raliat
acestora din diferite motive.
Constituţia din 1948, legea fundamentală a statului român, era
construită după modelul sovietic. La Art. 1 se menţiona: „Republica
Populară Română este un stat popular unitar şi suveran.” Precizarea
inutilă, deoarece ţara era ocupată de Armata Roşie, pe teritoriul României
se aflau consilierii sovietici şi reţelele de informatori K.G.B.
După patru ani, Constituţia din 1948 a fost revizuită, iar
modificările au arătat sensul evoluţiei României. Dacă în Constituţia din
1948 se menţiona că: „Republica Populară Română a luat fiinţă prin
lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului,
reacţiunii şi imperialismului”, prin Constituţia din 1952, considerată a fi
„Constituţia totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de
Uniunea Sovietică”7, se consemna: „Republica Populară Română a luat
naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra
fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată
Sovietică, eliberare care a dat putinţa poporului muncitor, în frunte cu
clasa muncitoare, condusă de partidul comunist, să doboare dictatura
fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească

7
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1859-1991, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992, p. 113.

5
statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi
năzuinţelor maselor populare din România.”8
Politica externă a României era prezentată ca o „politică de
apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu U.R.S.S. şi cu ţările de
democraţie populară, o politică de pace şi prietenie cu toate popoarele
iubitoare de pace.”9
În fapt, România nu a avut, în perioada 1948-1953, o politică
externă proprie unui stat independent, măsurile şi hotărârile luate în acest
domeniu fiind supervizate de Moscova.
Realizarea structurilor statului de tip sovietic în România a avut
repercusiuni asupra evoluţiei ulterioare a relaţiilor internaţionale ale ţării.
S-a creat dependenţa de cadrul instituţional sovietic, ceea ce a făcut ca, în
ţară, pentru funcţionarea organismelor nou înfiinţate, să se trimită
reprezentanţi ai statului român la Moscova pentru a solicita modele şi
pentru a fi instruiţi.
Dominaţia militară sovietică asupra României s-a realizat atât prin
prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României, până în anul 1958, cât şi
prin transformarea sistemului militar şi de securitate românesc după
modelul Uniunii Sovietice. Menţinerea trupelor sovietice pe teritoriul
statelor de democraţie populară a urmărit asigurarea controlului asupra
acestora, folosirea lor pentru reprimarea oricăror încercări de disidenţă în
cadrul sistemului, ca şi pentru asigurarea forţei necesare blocului
comunist de „a se apăra împotriva agresiunii imperialiste din Europa.”10
Sub acoperirea Tratatului de Pace de la Paris au fost păstrate pe
teritoriul României importante forţe militare sovietice.11 Şi în domeniul

8
Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Ediţia a
III- a, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 26.
9
Ibidem.
10
Gheorghe Gheorghiu-Dej, O politică românească de realizări democratice ,Bucureşti, Editura PCR,
1946, p. 17.
11
Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României. 1939-1965, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1983, p. 93-97.

6
militar a existat o imixtiune directă a sovieticilor. Pentru întărirea
controlului asupra societăţii româneşti, la ordinul lui Stalin, sub directa
îndrumare a lui Kavtaradze, ambasadorul sovietic la Bucureşti, şi a
generalilor Saharovski şi Semiceastnîi, din N.K.V.D., a fost constituită
Direcţia Generală a Securităţii Statului, care completa structurile statului
de tip sovietic. Tot atunci, au fost înfiinţate şi trupele de securitate şi
restructurate trupele de grăniceri, precum şi cele de pompieri.
Componenta economică a dominaţiei sovietice asupra României se
manifestă cu precădere după încheierea Convenţiei de Armistiţiu.
U.R.S.S. a exploatat sistematic întreaga economie românească.
Reparaţiile plătite de România au fost evaluate, în 1948, la 80% din
venitul naţional al ţării.12
Cea mai cruntă exploatare a avut loc prin intermediul societăţilor
mixte româno-sovietice – Sovromurile - înfiinţate în toate domeniile
cheie ale economiei româneşti: extracţia de petrol, cărbune şi uraniu, în
domeniul bancar, transporturi, industria chimică, siderurgie, asigurări.13
În România au funcţionat 26 de sovromuri. Ele cumulau cele mai mari şi
mai rentabile întreprinderi româneşti şi erau constituite şi conduse sub
directa „îndrumare” a consilierilor sovietici şi a reprezentanţilor
guvernului sovietic la Bucureşti.
Obiectivul economic fundamental al P.M.R., stabilit împreună cu
sovieticii, era naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Prin
naţionalizările realizate în 1948 s-a dat o grea lovitură proprietăţii private
şi economiei de piaţă concurenţiale. Ocupaţia sovietică a dus România în
pragul dezastrului economic. Achitarea reparaţiilor în valoare de
300.000.000 dolari către U.R.S.S. şi modul în care acestea s-au
materializat au făcut ca România să plătească de două sau trei ori mai
12
Gheorghe Ciobanu, Relaţiile internaţionale ale României între anii 1948 şi 1964, Iaşi, Editura
Junimea, 2006, p. 45.
13
Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p.
303.

7
mult. Românilor li s-a cerut să aprovizioneze armatele ruseşti în trecere
sau staţionate în ţară, obligaţii pe care sovieticii au folosit-o ca un motiv
de a secătui ţara de alimente şi de alte valori. Sovieticii au luat, de
asemenea, toate bunurile ce aparţinuseră germanilor sau pe care aceştia le
administraseră. În primele luni de ocupaţie, sovieticii au luat tot ce au
dorit, numindu-le captură de război. Suma totală a acestora era deja
estimată la 2 miliarde de dolari.14
Relaţiile dintre România şi U.R.S.S., în perioada 1948-1953, sunt
caracterizate de o subordonare totală faţă de politica Moscovei, este
perioada fundamentării statului de tip sovietic în România, în care s-au
încheiat 40% din totalul actelor internaţionale dintre cele două ţări.15
Teza de doctorat vizează principalele aspecte ale sovietizării
României: instituţionalizarea modelului sovietic, transformările
economice petrecute în România anilor '48 - '53, rezistenţa şi
colaboraţionismul manifestat.

14
Gheorghe Ciobanu, op. cit., p. 46.
15
Ibidem, p. 69.

8
 După cel de-al doilea război mondial, modelul stalinist a fost impus
tuturor statelor aflate în zona de influenţă sovietică, indiferent de
nivelul de dezvoltare economică sau de cultură politică a populaţiei.
Urmând exemplul bolşevicilor ruşi, comuniştii au început imediat
după preluarea puterii eradicarea vechii societăţi, reconstruind-o în
conformitate cu programul şi necesităţile lor. Acţiunile au avut la
bază o tehnică general valabilă în toate ţările din blocul sovietic.
Dezarticularea vechii societăţi a presupus: 1) mobilizarea societăţii;
2) demontarea instituţiilor democratice; 3) lichidarea autonomiei
economice şi sociale; 4) monopolizarea structurilor intermediare; 5)
distrugerea factorului uman.16
Dominaţia sovietică asupra României a fost impusă, în principal, în
trei direcţii: politică, militară şi economică.
Politic, România a fost subordonată U.R.S.S. prin impunerea
regimului de tip sovietic, obiectiv realizat începând din 1945.
Transformarea politică a ţării s-a produs treptat, prin acapararea de către
comunişti a principalelor pârghii de conducere ale statului şi prin
înlăturarea „claselor exploatatoare”, a elitelor politice şi militare ale
ţării.17
Principalele instituţii sunt copiate sau transformate după tiparul
sovietic. Politica generală a statului român este una de inspiraţie
sovietică.
De la venirea lor la putere, comuniştii, în speranţa consolidării
regimului Partid - Stat, s-au străduit să-şi întemeieze dictatura pe legi
fundamentale. Constituţiile (1948 şi 1952) au permis monopolizarea vieţii
politice, acestea fiind inspirate după legea fundamentală sovietică din
1936.
16
Ioan Scurtu (coord.), Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001), vol.
I,Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 206.
17
Ion Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, partea I, Iaşi, Editura Universităţii
“Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 255.

9
 Din punct de vedere militar, dominaţia sovietică asupra României
s-a realizat nu numai prin prezenţa Armatei Roşii18 pe teritoriul României,
dar şi prin schimbarea sistemului militar, prin transformarea armatei într-
un instrument important în cucerirea şi menţinerea puterii. În ţările unde
staţionează „Armata Roşie nu ezită să facă presiune, prin abuzuri şi
violenţe.”19 Deşi, prin Convenţia de Armistiţiu, Comisia Aliată de Control
trebuia să vegheze prezenţa trupelor sovietice în România, din raţiuni pur
militare, în mod real, ea s-a transformat într-un instrument de control
militar al ocupaţiei sovietice în România. Asupra numărului de militari
staţionaţi după terminarea războiului şi până la semnarea Tratatului de
pace (1947) este foarte greu să ne pronunţăm. Niciodată organele militare
sovietice n-au înştiinţat autorităţile române în acest sens. O estimare a
cifrei este în jurul a 500.000 de persoane.20
Promovarea „societăţii oficiale”21 avea să se realizeze tot cu
ajutorul U.R.S.S. O armată imensă de propagandişti era repartizată în
toate domeniile de activitate ale societăţii. Unii membrii – numiţi
„agitatori” căutau să „lămurească” şi să dinamizeze personalul. Presa
comunistă, avea ca obiect nu atât prezentarea de ştiri, cât convingerea
opiniei publice să adere la ideile şi programul partidului. O dată cu
venirea comuniştilor la putere, se produce o transformare a conţinutului şi
prezentării presei. Se distinge abundenţa textelor politice şi a articolelor
despre economie şi progres tehnologic. În coloane mari, se disting
ambiţiile mari ale regimului şi sloganurile campaniilor de presă.22
18
O primă evaluare a dimensiunii jafului practicat direct de Armata Roşie asupra economiei naţionale
româneşti a fost făcută de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, vezi Constantin Hlihor, op.
cit., p. 118.
19
Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi,
Editura Polirom, 1998, p. 23.
20
Constantin Hlihor, op. cit., p. 47.
21
Jean-François Soulet, op. cit., p. 51.
22
U.R.S.S. – stat administrat de masele largi populare, în „Scânteia”, Anul XVII, Nr. 1158, 1 iulie
1948 ; Valoarea internaţională a experienţei P.C.(b) al U.R.S.S.; Ostaşul sovietic - pilda de eroism în
lupta pentru apărarea păcii şi libertăţilor popoarelor, în „Scânteia”, Anul XVII, Nr. 1161, 4 iulie
1948; Istoria P.C.(b) al U.S. ne arată drumul construirii socialismului în ţara noastră, în „Scânteia”,
Anul XVII, Nr. 1238, 1 octombrie 1948; Armata sovietică – singura armată condusă de o adevărată

10
 Sub aspect economic,după încheierea Convenţiei de Armistiţiu,
U.R.S.S. a exploatat sistematic întreaga economie românească.
Deţinând controlul asupra relaţiilor internaţionale ale ţării, U.R.S.S.
a urmărit ca, concomitent cu controlul asupra economiei româneşti prin
Sovromuri, să obstrucţioneze orice alte încercări ale României de a
încheia tranzacţii economice cu alte state. Uniunea Sovietică putea
exploata în voie resursele ţării prin intermediul acestor societăţi denumite
„Sovromuri”, care-şi desfăşurau activitatea, cu preponderenţă, în
domeniul petrolier, bancar, al transporturilor navale şi aeriene. Prin
construcţia şi mecanismele lor de funcţionare, Sovromurile aveau un
statut privilegiat şi urmau să joace un rol important în economia
românească.23 Statul sovietic a devenit partener egal cu statul român în
cadrul Sovromurilor înfiinţate, fără a aduce nici un fel de capital propriu,
ci doar prin preluarea fostelor acţiuni germane din societăţile româneşti şi
prin preluări abuzive de materiale din timpul războiului. Toate societăţile
mixte au fost înfiinţate pe o durată nelimitată şi erau scutite de orice taxe
de timbru şi înregistrate către stat. Conducerea Sovromurilor era
sovietică, directorii generali şi majoritatea funcţiilor-cheie erau deţinute
de sovietici. Doar preşedintele Consiliului de administraţie era român,
vicepreşedintele fiind obligatoriu sovietic.
Sovromurile au constituit societăţi de spoliere de către ruşi a
economiei româneşti, o „formă mascată de jefuire a resurselor
economice româneşti.”24
Încă din primele zile ale anului 1948 (4 ianuarie), s-a constituit
Comisia Centrală pentru organizarea Congresului de unificare a P.C.R. cu
P.S.D. şi s-au aprobat instrucţiunile pentru alegerea organelor de

ştiinţă şi artă militară, în „Scânteia”, Anul XVII, Nr. 1257, 23 octombrie 1948.
23
Florian Banu, Asalt asupra economiei României de la Solagra la Sovrom: 1936-1956, Bucureşti,
Editura Nemira, 2004, p. 130-133.
24
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992, p. 279.

11
conducere locală şi a delegaţiilor la Congres. S-a trecut la contopirea
organizaţiilor comuniste şi social-democrate, în perioada 10-20 ianuarie,
având loc alegeri pentru organele de conducere pe întreprinderi, instituţii
şi circumscripţii, precum şi a delegaţiilor pentru conferinţele de plasă şi
judeţene. În intervalul 20-25 ianuarie, s-au desfăşurat conferinţele
judeţene, la care au fost alese comitetele judeţene de partid şi delegaţii la
Congresul general.
Creat în februarie 1948, în urma „fuziunii” Partidului Social-
Democrat cu Partidul Comunist25, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.)
se baza pe ideologia „marxist-leninist-stalinistă”. Obiectivul declarat al
P.M.R. era construirea socialismului, iar regimul politic era definit ca
„democraţie populară”.
Secretar general al C.C. al P.M.R. a fost ales Gheorghe Gheorghiu-
Dej. La 27 februarie 1948, s-a constituit o organizaţie cu caracter
electoral, numită Frontul Democraţiei Populare (F.D.P.).26 Acesta era
condus de un Consiliu Naţional alcătuit din următorii delegaţi: P.M.R. –
Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi; Frontul Plugarilor –
25
Referindu-se la activitatea Partidului Comunist din România, înainte de 23 august 1944, Stelian
Tănase consemna : „Partidul Comunist Român a apărut printr-un dublu proces: 1) coalizarea mai
multor grupuri comuniste apărute în 1918, care activaseră separat în Rusia (Odessa, Moscova,
Petrograd), Imperiul austro-ungar, România. Unirea din 1918 nu a dus automat la unificarea acestor
grupuri într-o singură structură. Dimpotrivă, încă de la început, mişcarea a fost dezbinată de conflicte
ideologice, organizatorice, pentru supremaţie. Dincolo de entuziasmul pentru revoluţia bolşevică,
grupurile comuniste aveau puţine puncte în comun. 2) sciziunea din P.S.D.R. în 1921 a unei facţiuni
radicale. Schisma din 1921 va duce la slăbirea stângii în societatea românească. Stânga nu a jucat
nici un rol în viaţa politică, nu a fost prezentă în nici una din marile confruntări ale perioadei
interbelice. Influenţa ei a fost minimă şi s-a manifestat în unele cercuri intelectuale antifasciste din
anii '30, în segmente ale muncitorimii mai bine structurate (mineri, ceferişti, petrolişti, tipografi),
precum şi în zone cu structură etnică mixtă. Luate împreună toate aceste zone de influenţă, stânga a
rămas cu un curent periferic în perioada interbelică. Slăbiciunea partidului, datorată sciziunilor şi
luptelor fracţioniste, a fost principala lecţie pe care elita comunistă şi-a însuşit-o ca experienţă
politică din perioada interbelică. Din 1944 până în 1948, configuraţia P.C.R. a fost aceea a unui
puzzle, şi nu a unui bloc fără fisuri, disciplinat, cu un unic centru de comandă, cum cere teoria
partidului de tip nou. Dependenţa de factorul extern a împiedicat elita comunistă românească să se
consolideze”. Vezi pe larg în Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 43-45.
26
Vasile Luca comunica preşedintelui Comisiei Centrale Electorale, la 27 februarie 1948 :
„Subsemnatul Vasile Luca am onoarea a vă face cunoscut că Partidul Muncitoresc Român, Frontul
Plugarilor, Partidul Naţional-Popular şi Uniunea Populară Maghiară s-au grupat în „Frontul
Democraţiei Populare”, condus de un „Comitet Naţional” ca organ central, al cărui secretar general
am fost ales subsemnatul. Frontul Democraţiei Populare va depune liste comune la alegerile pentru
Marea Adunare Naţională”, în A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosar 76/1948, f. 2.

12
Dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Naţional-
Popular – Petre Constantinescu - Iaşi, Mihail Dragomirescu, Alexandru
Şteflea; Uniunea Populară Maghiară – Kácko Alexandru, Ludovic
Tákács, Cziko Ferdinand. Preşedintele Consiliului Naţional al Frontului
Democraţiei Populare a fost ales dr. Petru Groza, secretar general –
Vasile Luca, secretar adjunct – Iosif Chişinevschi. Pe 28 martie 1948,
alegerile s-au încheiat cu victoria Frontului Democraţiei Populare27, care
a obţinut 93,2% din voturi şi 405 mandate.
Aparatul C.C. al P.M.R. a fost organizat după modelul aparatului
P.C.(b) al U.R.S.S., model după care au fost organizate toate partidele
comuniste, devenite prin voinţa Moscovei, partide de guvernământ, din
ţările europene intrate în sfera de influenţă sovietică.28
La 23 februarie 1948 se alegea Comitetul Central al Partidului
Muncitoresc Român format din: Apostol Gh.29, Alexa Augustin,
27
În Raportul la Congresul P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej consemna: „Frontul Democraţiei
Populare, închegat pe baze cu totul noi, reprezintă o etapă nouă, superioară a colaborării între forţele
democratice, o etapă superioară a evoluţiei vieţii politice. Acest organism ia fiinţă în împrejurările noi
create pe de-o parte de înfăptuirea Partidului Muncitoresc Român, pe de alta de înmănuncherea
forţelor ţărănimii muncitoare în Frontul Plugarilor. Alianţa aceasta de nezdruncinat a Partidului
Muncitoresc Român cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară
în Frontul Democraţiei Populare, strânge în jurul ei toate forţele constructive ale poporului. Constituit
pe aceste baze Frontul Democraţiei Populare nu este numai un instrument electoral, ci are o misiune
ce depăşeşte cu mult acest prim obiectiv, fiind cel mai perfect mijloc de mobilizare a maselor largi
populare, la munca de refacere economică, un mijloc de activizare politică, a maselor orăşeneşti, şi
ceea ce este deosebit de important, acelor săteşti, un mijloc de antrenare a maselor cât mai largi în
lupta împotriva reacţiunii”, în A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosar 112/1948, f.
24.
28
Thomas S. Blanton, consemna în cartea sa, „Ce ştia preşedintele Truman despre România. Un
raport al Serviciilor Secrete Americane, 1949”, apărută sub egida Fundaţiei Academia Civică,
Bucureşti, 1997: „România a ajuns într-un punct în care Organizaţia denumită „Partid”, care
pretinde că are în jur de 1500000 de membri, a devenit cel mai important factor al vieţii de fiecare zi
într-o ţară cu 16.000.000 locuitori. Deşi denumirea oficială a acestui partid este de „Partidul
Muncitoresc Român”, dincolo de faţadă stă un zid gros de comunişti, care la sfârşitul anului 1947
raporta că s-a ajuns la cifra de 600.000 de membri, care se supun la dogma marxist-leninismului
clasic. Numărul total de membrii ai acestui partid nu depăşea 1.000 când au ieşit din ilegalitate, în
1944. Partidul încă nu a devenit o organizaţie la fel de rigidă şi exclusivistă cum este părintele ei de
adopţie, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice”, p. 26.
29
Gheorghe Apostol, născut în mai 1913, în comuna Tudor Vladimirescu, Regiunea Galaţi. În 1927
intră ca ucenic la Atelierele C.F.R. Galaţi. În 1929 devine membru al Sindicatului Muncitorilor din
Atelierele C.F.R. În anul 1934 este ales vicepreşedinte al Comitetului Sindicatului Muncitorilor din
Atelierele C.F.R. Galaţi. Tot în anul 1934 intră în Partidul Comunist din România cu funcţia de secretar
de celulă. În perioada decembrie 1936 – iunie 1940 a fost închis la închisorile Doftana, Mircurea Ciuc,
Caracal şi Târgu Jiu. După 23 august 1944 devine secretarul general al Comisiei de Organizare a
Sindicatelor Unite. În 1945 este ales preşedinte la Congresul Sindicatelor. În octombrie 1945 la
Conferinţa Naţională a Partidului Comunist din România este ales în Comitetul Central. La Congresul

13
Bodnăraş Emil30, Borilă Petre, Chivu Stoica31, Chişinevschi Iosif,
Constantinescu Miron32, Crăciun Constanţa, Coliu Dumitru33,
Chişinevschi Liuba, Dalea Mihai, Drăghici Alexandru, Florescu Gh.,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Georgescu Teohari34, Iordăchescu Theodor,
Luca Vasile, Levin Mişa, Maurer I. Gheorghe, Moghioroş Alexandru,
Moraru Mihai, Mateescu Constantin, Niculi Ion, Pauker Ana, Pas Ion

P.M.R. din 1948 devine membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. La
Plenara C.C. al P.M.R. din 1950 este ales membru al Biroului Organizatoric. În mai 1952 este
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
30
Emil Bodnăraş, născut la 10 februarie 1904, în Bucovina de Nord, în comuna Colomeia (astăzi
Ucraina). Între anii 1925-1927 a urmat cursurile Şcolii Militare de Artilerie din Timişoara. Între anii
1927-1932 a fost ofiţer de artilerie în Armata Regală Română la Ladagura (Cernăuţi) şi Timişoara.
Dezertează şi pleacă în Rusia (1932-1934). Acest lucru va atrage după sine condamnarea, în lipsă, ca
trădător la moarte, în 1936. După unele date, între 1934-1942 a fost lucrător cu munca politică a
Partidului Comunist din România în oraşele Iaşi, Galaţi, Braşov, Aiud, Doftana, Caransebeş.
Pseudonimele folosite de Emil Bodnăraş în activitatea sa din „ilegalitate” au fost „Spătaru”, „inginer
Ceauşu”, „Felix”. Între anii 1942-1944 a lucrat în zona Brăila-Bucureşti ca om de legătură între
Comandamentul Sovietic şi Aripa de la Moscova a Partidului Comunist din România. După înlăturarea
lui Ştefan Foriş (secretar general al P.C.d.R. – aprilie 1944) şi înainte de eliberarea lui Gheorghiu-Dej
din închisoare a fost unul dintre cei mai importanţi membri ai „troicăi”, pe care o forma cu Constantin
Pârvulescu şi Iosif Rangheţ, care conduceau Partidul Comunist din România. Pe linie de guvern a
deţinut mai multe funcţii: 1945-1947 subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri; 20
decembrie 1947-3 octombrie 1955 este ministrul Forţelor Armate (din 24 martie 1950 Ministerul
Apărării Naţionale devine Ministerul Forţelor Armate). În anul 1951 este avansat la gradul de general
de armată.
31
Chivu Stoica, născut la 8 august 1908, în comuna Smeeni, judeţul Buzău, de profesie cazangiu
C.F.R. În perioada 1933-1944 a fost închis în închisorile: Aiud, Doftana, Caransebeş şi Lagărul de la
Târgu Jiu. În perioada 1945-1948 a fost director general al C.F.R.; 1948-1952 ministrul Economiei
Naţionale; din 1952-1956 prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Funcţiile în partid: din 1929 a
făcut parte din Tineretul Ţărănesc; în anul 1931 devine membru în Comitetul de Partid al Sectorului
Albastru P.C.d.R. – Bucureşti. După 23 august 1944 a fost vicepreşedinte al Confederaţiei Generale a
Muncii, membru al C.C. al P.M.R. şi al Biroului Politic al C.C. al P.M.R.
32
Miron Constantinescu, născut la 13 decembrie 1917 în Chişinău, părinţii fiind refugiaţi din
Bucureşti. Tatăl a fost profesor de geologie, iar mama profesoară. În anul 1934 intră la Universitatea
Bucureşti la Facultatea de Filozofie, Secţia Sociologie. În 1935 este primit în Uniunea Tineretului
Comunist, organizaţia studenţească. În iunie 1936 devine membru al Partidului Comunist din România.
În ianuarie 1941 este arestat la Galaţi şi condamnat la zece ani de muncă silnică. A fost închis la
închisorile: Galaţi, Caransebeş şi Lugoj. A fost eliberat din închisoare la 24 august 1944. A lucrat ca
redactor la Ziarul „Scânteia”, apoi ca secretar al Comitetului Orăşenesc al P.M.R. – Bucureşti, între
anii 1945-1946. La Conferinţa Naţională a P.C.d.R., în octombrie 1945, a fost ales în Comitetul Central
al Partidului şi în Biroul Politic. Între anii 1946-1947 a fost şeful Secţiei Organizatorice al C.C. al
P.C.R. Din martie 1948 până în aprilie 1949 a fost ministrul Minelor şi Petrolului, trecând apoi ca
preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. La începutul anului 1951 este ales în Prezidiul
Consiliului de Miniştri.
33
Coliu Dumitru, născut la 7 noiembrie 1907, în regiunea Stalin (Bulgaria), Raionul Ghehsel Taşeva,
comuna Vasileva, a fost ucenic la Atelierele de pielărie şi curelărie. În perioada 1935-1940 a activat ca
lucrător cu munca politică în Organizaţia de Partid Constanţa. 1940-1945 activează ca ofiţer şi lucrător
cu munca politică la Moscova – U.R.S.S. Între anii 1945-1949 este membru al C.C. al P.M.R. 1949-
1950 este ataşat militar pe lângă Ambasada R.P.R. la Moscova. 1950-1951 activează în cadrul
Comitetului Regional Ploieşti.
34
Teohari Georgescu, născut în anul 1908, la Bucureşti, provenea dintr-o familie numeroasă (10
copii). Între anii 1915-1919 a urmat şcoala primară „Sfinţii Voievozi” din Bucureşti, după aceasta 2
clase la Liceul „Sf. Sava”. În anul 1923 este tipograf la Atelierele „Cartea Românească”. Devine

14
Pârvulescu Constantin, Popa Emil, Rădăceanu Lothar, Rangheţ Iosif,
Răutu Leonte, Rădăceanu Eugenia, Radovanovici Nicolae, Suder Wiliam,
Sălăjan Leontin, Solomon Barbu, Şerban Avram, Tănase Zaharia,
Ţenescu Olimpia, Voitec Ştefan35, Vasilichi Gheorghe, Vaida Vasile.
Membrii supleanţi: Bughici Simion, Bunaciu Avram, Bontea Ştefan,
Braeşter A., Ceauşescu Nicolae, Doncea Constantin, Drăgoescu Petre,
Ionescu Vasile, Manea Anton, Manole Ofelia, Mujic Mihai, Petrescu
Dumitru, Roşianu Mihail, Stoica Gheorghe, Vass Ghizela, Vinţe Ion.
În şedinţa Plenară a C.C. al P.M.R., din 24 februarie 1948 a fost
ales Biroul Politic al Comitetului Central alcătuit din: Gheorghe Apostol,
Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Alexandru Moghioroş36,
Ana Pauker, Gheorghe Vasilichi37, Ştefan Voitec. Ca membrii supleanţi ai
membru al Sindicatului „Gutemberg” în anul 1929. Stagiul militar l-a efectuat în anul 1930 la Şcoala
de subofiţeri Oradea şi apoi la Regimul 21 Infanterie, Bucureşti. Din ianuarie 1934 a făcut parte din
Consiliul General al Sindicatelor Revoluţionare, având funcţia de secretar al Comisiei locale a
Sindicatelor din Bucureşti. Din octombrie 1936 până în martie 1937 a lucrat în tipografia ilegală a
Partidului Comunist din România. În perioada mai 1937-1939 a fost secretarul Sectorului Albastru
Bucureşti al partidului Comunist din România. Din septembrie 1940 până în aprilie 1940 a făcut parte
din Secretariatul Comitetului Central al partidului Comunist din România. Este arestat în anul 1941,
judecat şi condamnat la zece ani închisoare. A fost deţinut în închisorile: Jilava, Văcăreşti şi
Caransebeş. Este eliberat la 23 august 1944. În perioada noiembrie-decembrie 1944 a fost subsecretar
de stat la Ministerul de Interne în Guvernul Sănătescu. La 6 martie 1945 este numit în fruntea
Ministerului de Interne, funcţie ce o deţine până în mai 1952. A făcut parte din Comitetul Central al
P.M.R., Biroul Politic şi Secretariat. În anul 1949 a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri. La
Plenara din 26 mai 1952, C.C. al P.M.R. l-a scos din Biroul Politic şi Secretariat din funcţia de ministru
de Interne şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri datorită „activităţii antipartinice” a lui Vasile
Luca şi Ana Pauker. A fost arestat şi anchetat. După anchetă a fost exclus din partid.
35
Voitec Ştefan, născut la 19 iunie 1900, în Regiunea Craiova, Raionul Corabia, comuna Corabia. A
fost profesor la Liceul „Sf. Iosif” şi redactor la Ziarul „Socialismul” – în perioada iunie 1925 - martie
1926. În perioada martie 1926 – august 1944 a lucrat ca funcţionar la Banca de Credit Mărunt şi a fost
bibliotecar la Societatea „Adevărul” şi „Dacia Traiana”. Din august 1944 şi până în noiembrie 1944 a
fost secretar general al Partidului Social Democrat. Din noiembrie 1944 – decembrie 1947 a fost
ministru al Educaţiei Naţionale. În decembrie 1947 este ales membru în Prezidiul R.P.R., până în
aprilie 1948, când este numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În perioada 1949 – iulie 1951 a
fost preşedinte al CENTROCOOP.
36
Alexandru Moghioroş, născut la 23 octombrie 1911, în Regiunea Oradea, Raionul Salonta, de
profesie lăcătuş, membru al Partidului Comunist din România din 1931.
37
Gheorghe Vasilichi, născut la 7 septembrie 1902, în comuna Cetate, judeţul Dolj, de profesie
lăcătuş. În anul 1929 pleacă în U.R.S.S., unde urmează o şcoală de partid. În februarie 1933 a fost
arestat la Ploieşti şi condamnat la 12 ani închisoare. În anul 1935 a evadat şi a plecat la Moscova, unde
a urmat o altă şcoală de partid până în anul 1937. În 1938 este trimis la Paris să lucreze pe linie de
partid. Când a izbucnit războiul, în 1939, s-a încorporat în armata cehă din Franţa (avea paşaport ceh şi
a fost trimis pe front. Din anul 1941 a făcut parte din Comitetul Central al tuturor emigranţilor. În
aprilie 1943 este arestat de poliţia franceză şi germană, judecat şi condamnat la 3 ani de închisoare. În
mai 1944 a fost deportat împreună cu toţi francezii din închisoare în Lagărul de concentrare Dachau,
din Germania, unde a stat internat până în aprilie 1945, când a fost eliberat de trupele americane şi
trimis în Franţa. S-a reîntors în România la 22 august 1945. Din septembrie 1945 şi până în noeimbrie

15
Biroului Politic: Chivu Stoica, Mihai Moraru, Iosif Rangheţ, Zaharia
Tănase, Vasile Vaida. În aceeaşi zi, şedinţa Biroului Politic al P.M.R.
alege Secretariatul Comitetului Central al P.M.R. alcătuit din: Gheorghe
Gheorghiu-Dej38 - secretar general, Ana Pauker, Teohari Georgescu şi
Lothar Rădăceanu – secretari. (Anexa 1).
Organul superior al partidului, congresul, trebuia convocat cel
puţin odată la 4 ani pentru determinarea liniei generale a partidului,
pentru revizuirea statutelor, controlarea activităţii din trecut a Comitetului
Central şi procedarea la alegerea noilor organe de conducere. Comitetul
Central, care între Congrese constituia organismul superior al partidului,
avea mai mult aparenţa decât realitatea puterii. El număra în rândurile
sale pe toţi marii demnitari ai regimului, însă alcătuirea sa nu era
rezultatul unei autentice alegeri democratice, ci mai curând a unor
manevre de culise. Realitatea puterii nu se afla în organele de stat, ci în
organele de partid. Biroul Politic îşi asuma funcţia de executiv, adică lua
iniţiative şi hotărâri plecând de la informaţiile date de diferitele secţii
subordonate Comitetului Central.39
Secţiile Comitetului Central al P.M.R.40 făceau parte din aparatul
Comitetului Central al P.M.R. Ele se ocupau cu selecţionarea şi
repartizarea cadrelor, cât şi cu controlul executării hotărârilor P.M.R. şi
ale Guvernului în domeniul lor de activitate. Fiecare secţie studia diferite

1946 a fost secretarul Regiunii P.C.R. Prahova. Din noiembrie 1947 şi până în noiembrie 1949 a fost
ministru al Învăţământului Public. Din mai 1949 şi până în iulie 1951, ministrul Minelor şi Petrolului.
Iulie 1951 – iunie 1952 a fost ministru fără portofoliu în Consiliu de Miniştri. Din iunie 1952 şi până în
martie 1954 a ocupat funcţia de şef al Secţiei Industrie Uşoară de pe lângă C.C. al P.M.R.
38
Despre Gheorghiu-Dej, Dumitru Popescu în memoriile sale – Panorama răsturnată a mirajului.
Memorii II, apărută la Curtea Veche, 2006, consemna: „Deja era incult şi greoi în elaborări, foarte
prudent şi de aceea încet în decizii, iar sufleteşte, bine ascunse, îl marcau o duritate şi o intoleranţă
apropiate de cruzime, acestea aducându-l în ultimă instanţă, după cum bine ştim, şi la crimă”.
39
Despre evoluţia Comitetului Central Sovietic în intervalul 1917-1991: The Soviet Elite from Lenin to
Gorbachev. The Central Committee ans its members, 1917-1991, by Evan Mawdley and Stephen White
Oxford Unviersity Press, 2000, p. 81
40
Comitetul Central al P.M.R. avea subordonate următoarele secţii: Secţia Organelor
Conducătoare de Partid, Sindicale şi de U.T.M. (cunoscută şi sub denumirea de Secţia
Organizatorică); Secţia Propagandă şi Agitaţie; Secţia Economică; Secţia Agrară; Secţia
Gospodăria de Partid; Secţia Cancelarie; Secţia Cadre.

16
probleme din domeniul ei de activitate, pe baza unui plan de muncă
aprobat de Secretariatul Comitetului Central, care avea răspunderea
secţiei respective sau pe baza unor însărcinări speciale date de C.C. al
P.M.R.
Secţiile subordonate C.C. al P.M.R. pregăteau materialele
informative necesare Comitetului Central, iar, atunci când era nevoie, din
însărcinarea Secretariatului şi potrivit indicaţiilor lui, elabora proiecte de
hotărâri ale Comitetului Central. Fiind o parte a aparatului C.C. al
P.M.R., secţiile nu aveau dreptul să dea directive, în afara situaţiilor când
primeau însărcinarea din partea Comitetului Central de a da indicaţii, cu
caracter de directive, în probleme ce intrau în competenţa lor. Fiecare
secţie era alcătuită dintr-un număr de sectoare, fiecare sector având
sarcina controlului îndeplinirii hotărârilor P.M.R. şi Guvernului, cât şi
selecţionarea şi repartizarea cadrelor pentru organele sau organizaţiile din
sfera sa de activitate, în conformitate cu nomenclatura sa.41
Multitudinea sectoarelor subordonate Secţiei Economice a C.C. al
P.M.R. justifică politica economică planificată după modelul sovietic.
Nici un sector din economia României nu a scăpat Partidului - Stat, care a

41
Secţia Organelor Conducătoare de Partid, Sindicale şi de U.T.M. avea subordonate următoarele
sectoare: Sectorul Carnetului de Partid; Sectorul Chestiunilor Statutare; Sectorul Pregătirii şi
Perfecţionării cadrelor de partid, sindicale şi de U.T.C.; Sectorul Organelor Sindicale; Sectorul
Organelor de U.T.M.; Sectorul Sfaturilor Populare; Sectorul Documentării de Partid; Sectorul
Organizaţiilor de Masă; Sectorul Evidenţei Cadrelor; Secţia Organelor Conducătoare de Partid,
Sindicale şi de U.T.M. se ocupa şi de Universitatea “Ştefan Gheorghiu”. Totodată secţia se preocupa
de selecţionarea şi repartizarea cadrelor, controla executarea hotărârilor P.M.R. de către
următoarele organizaţii de masă şi comitete ale naţionalităţilor conlocuitoare – Confederaţia
Generală a Muncii, Uniunea Tineretului Muncitor, Uniunea Femeilor Democrate din România,
Frontul Plugarilor, Uniunea Populară Maghiară, Comitetul Antifascist German, Comitetul Democrat
Evreiesc, Comitetul Democrat pentru Populaţia Rusă şi Ucraineană, Comitetul Democrat Bulgar,
Comitetul Democrat Grec, Comitetul Democrat Albanez, Comitetul Democrat Armean. Secţia de
Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central al P.M.R. se ocupa cu selecţionarea şi repartizarea
cadrelor, precum şi cu controlul executării partidului şi Guvernului în domeniul propagandei de
partid, al presei şi editurii, al agitaţiei politice şi al muncii culturale de masă, al învăţământului public
al ştiinţei, literaturii, artei şi în toate celelalte domenii ale vieţii culturale. Secţia avea subordonate
următoarele sectoare: a) Sectorul Propagandei de Partid; b) Sectorul Agitaţiei; c) Sectorul
Învăţământului Public; d) Sectorul Presei Centrale; e) Sectorul Presei din Provincie ; f) Sectorul
Muncii Culturale de Masă ; g) Sectorul de Ştiinţă; h) Sectorul de Literatură şi Artă;i) Sectorul Edituri;
j) Sectorul Sport; k) Sectorul Radio; l) Sectorul Evidenţei Cadrelor şi al Documentării, în A.N.I.C.,
fond C.C. al P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosar 111/1949, f. 5-9.

17
decis să gestioneze toate serviciile cu caracter industrial, comercial şi
agricol.42
Una din cele mai radicale schimbări au vizat structurile agricole,
care, în câţiva ani au fost remodelate. Secţia Agrară a Comitetului Central
al P.M.R. se ocupa cu selecţionarea şi repartizarea cadrelor şi cu controlul
executării hotărârilor partidului şi ale guvernului în domeniul agrar.43
Problemele administrative de partid cu caracter intern erau
rezolvate de Secţia Gospodăria de Partid a C.C. al P.M.R.44
Hotărârile Comitetului Central al P.M.R. privind relaţiile cu
„partidele frăţeşti” şi munca de propagandă în străinătate intrau în
sarcina Secţiei Relaţii Externe a C.C. al P.M.R.45
42
Secţia Economică avea subordonată următoarele sectoare: a) Sectorul Industrie Grea; b) Sectorul
Siderurgiei şi Metalurgiei prelucrătoare; c) Sectorul Petrol-Mine; d) Sectorul Industriei Chimice; e)
Sectorul Energiei Electrice, Industriei Electrotehnice şi Transmisiunilor; f) Sectorul Geologic; g)
Sectorul Transporturi: Feroviar, Naval, Aerian şi Rutier; h) Sectorul Construcţiei; i) Sectorul
Silviculturii şi Industriei Lemnului; j) Sectorul Plan, Finanţe, Comerţ; k) Sectorul Cadre, Ibidem, f.9-
13.
43
Secţia Agrară avea subordonate următoarele sectoare: a) Sectorul Gospodăriilor Colective; b)
Sectorul S.M.T.; c) Sectorul Gospodăriilor de Stat; d) Sectorul Culturii Plantelor; e) Sectorul Creşterii
Animalelor; f) Sectorul Colectărilor; g) Sectorul Evidenţei Cadrelor, Ibidem, f. 13-14.
44
Secţia Gospodăria de Partid a C.C. al P.M.R. avea subordonate următoarele sectoare: a) Sectorul
Bugete şi Fonduri (studia bugetele organizaţiilor de partid şi ale organizaţiilor de masă în vederea
aprobării de către Comitetul Central, iar după aprobarea lor urmărea executarea lor; alcătuia
proiectele de buget ale aparatului C.C.; ordonanţa sumele aprobate pentru regiuni şi pentru secţiile
centrale şi organizaţiile de masă; verifica devizele pentru diferite lucrări; controla situaţia
construcţiilor, materialelor, reparaţiilor, din punct de vedere contabil şi bugetar; recepţiona lucrările
executate; ţinea în evidenţă toate bunurile partidului şi urmărea mişcarea lor); b) Sectorul
Transporturilor; c) Sectorul Administrării Bunurilor (procura, amenaja şi întreţinea în bune condiţii
imobilele Comitetului Central al P.M.R.; se ocupa cu crearea de condiţii de muncă atât pentru
funcţionari, cât şi pentru secţii, în general – iluminat, căldură, înzestrarea cu mobilier); d) Sectorul
Construcţii; e) Sectorul Social (se ocupa cu rezolvarea problemelor sociale şi sanitare ale salariaţilor
partidului); f) Sectorul Aprovizionării; g) Sectorul Transmisiuni (conducea toate mijloacele de
transmisiune ale C.C. al P.M.R. – teleimprimatoare, aparate morse, telefoane); h) Sectorul Controlori;
i) Sectorul Juridic (se ocupa cu situaţia juridică a bunurilor partidului, urmărea executarea diferitelor
plăţi către stat – taxe, impozite, încheia diferite acte juridice – convenţii, contracte); j) Sectorul
Arhivei C.C. al P.M.R.; k) Sectorul Evidenţei Cadrelor..
45
Secţia Relaţii Externe îndeplinea următoarele sarcini: “1. Conform cu directivele C.C. pregăteşte
material documentar necesar C.C. al P.M.R. în relaţiile sale cu partidele comunsite frăţeşti ; 2. În
colaborare cu Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. controlează executarea directivelor
C.C. cu privire la activitatea ARLUS-ului în domeniul adâncirii continue a relaţiilor de prietenie
româno-sovietică şi popularizării realizărilor U.R.S.S. ; 3. Pentru informarea membrilor C.C. şi a
activiştilor aparatului C.C. scoate un bulletin informativ şi alte materiale traduse despre activitatea
partidelor comuniste frăţeşti ; 4. În colaborare cu Secţia de Propagandă şi Agitaţie ea asigură
aprovizionarea presei sovietice cu materiale şi articole despre activitatea Partidului Muncitoresc
Român a organizaţiilor de masă ; 5. Coordonează şi controlează executarea hotărârilor C.C. de către
secţiile externe ale Confederaţiei Generale a Muncii, U.T.M.-ului, U.F.D.R.-ului, Comitetului pentru
Cultură Fizică şi Sport, Crucii Roşii, F.I.A.P.P.-ului, Mişcării cooperative, Academiei Republicii
Populare Române şi a altor instituţii de ştiinţă şi cultură ; 6. După indicaţiunea Secretariatului C.C.

18
 Secţia Cancelarie a C.C. al P.M.R. ocupa un loc important în
structura organizatorică, ea deservea Secretariatul Comitetului Central şi
Biroul Politic.
Structura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român o copia
pe cea a aparatului central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a funcţionat,
din punct de vedere organizatoric, ca un Comitet Executiv sau ca un
Consiliu Directorial al Comitetului Central al partidului. Comitetul
Central la rândul lui, era un grup de mai multe sute de persoane alese (în
teorie) de congresul partidului. Această ierarhie cu trei etaje, cu adaosul
Secretariatului ei, era tipică pentru partid la toate nivelele, de la cel
unional până la cel al unei fabrici.
În practică, secretarul general, mai degrabă, decât Comitetul
Central, era cel care îi selecta pe membrii Biroului Politic. Acest din
urmă organism a apărut la 23 octombrie 1917, data la care Lenin a decis
să-i cheme pe bolşevici să preia prin forţă puterea în Rusia. De la
mijlocul anilor '20 până în 1952, Biroul Politic a fost alcătuit din 12-13
membrii; apoi Stalin46 a ridicat acest număr la 25, iar Biroului Politic i-a
dat numele de Prezidiu al Comitetului Central al Partidului Comunist.47
Pentru a-şi defini structura aparatului central, şi pentru a studia
modul de organizare al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Ana
P.M.R., Secţia Externă verifică propunerile privitoare la compoziţia delegaţiilor care pleacă în
străinătate pe linie de partid, pe linia organizaţiilor de masă şi a instituţiilor de ştiinţă şi cultură ; 7.
Pe baza hotărârilor C.C. verifică şi instruieşte pe corespondenţii ziarelor şi agenţiei AGERPRESS,
care sunt trimişi în străinătate pentru muncă permanentă sau vremelnică, cât şi pe studenţii şi oamenii
de ştiinţă şi artă care sunt trimişi în străinătate pentru studiu şi specializare; 8. Pe baza hotărârilor
C.C. împreună cu Secţia de Propagandă şi Agitaţie organizează şi îndrumează şcolile de gazetari
pentru activitatea în străinătate (corespondenţi ai AGERPRESS-ului, etc.)”, în A.N.I.C., fond C.C. al
P.C.R. – Secţia Organizatorică, dosar 24/1950, f. 26.
46
Hannah Arendt, consemna referindu-se la modul în care Stalin a reuşit să impună dictatura rusă a
unui singur partid în regim totalitar : „Mijloacele prin care Stalin a schimbat dictatura rusă a unui
singur partid în regim totalitar şi partidele comuniste revoluţionare din întreaga lume în mişcări
totalitare le-au constituit lichidarea fracţiunilor, abolirea democraţiei interne de partid, şi astfel el
transforma partidele comuniste naţionale în filiale, dirijate de Moscova” apud Hannah Arendt,
Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 495.
47
Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p.
43.

19
Pauker considera că „ţară în care nu există nici imperialişti, nici clase
exploatatoare, nu există nici tendinţe imperialiste, nu există dorinţa sa
intenţia de a acapara pământ străin, de a robi popoare, de a le
exploata”48, o delegaţie română a plecat la Moscova. La întoarcere a fost
înaintat Biroului Politic al C.C. al P.M.R. o Informare, considerată
„Strict-Secret” în care se menţiona: „Prezentăm o dare de seamă
colectivă. Am stat trei săptămâni. În acest răstimp am vizitat: toate
secţiile C.C. al P.C.(b) U.R.S.S. (afară de una) toate sectoarele
principalelor două secţii: Comisia de Control; Academia de Ştiinţe
Sociale, Şcoala Superioară de Partid, Cabinetul de Partid.
Am înţeles sarcina noastră în felul următor: studierea funcţionării
aparatului de partid şi problemele vieţii de partid.
Este firesc că am acordat atenţia cea mai mare acelor probleme
care sunt deosebit de actuale pentru noi. Am căutat răspuns la
întrebările pe care practica noastră de partid le-a pus în faţa noastră. În
multe cazuri am găsit confirmarea părerilor ce începuseră să se închege
şi la noi, chiar totodată şi forma organizatorică în care aceste păreri pot
fi traduse în viaţă. În alte cazuri – destul de multe – practica P.C. (b) a
demonstrat caracterul greşit a unor metode şi forme organizatorice
folosite de noi.
Am acumulat un material uriaş pentru toate sectoarele de
activitate. Problema este să tragem concluziile practice.”49
Studierea, în paralel, a structurii organizatorice a C.C. al P.C.U.S.
şi a C.C. al P.M.R., aduce în prim-plan o asemănare izbitoare. De la
denumirile secţiilor şi sectoarelor Comitetului Central, până la atribuţiile
ce reveneau acestora, până la cele mai mici detalii.50

48
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist
în România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995, p. 250.
49
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosar 172/1949, f.1.
50
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Propagandă, dosar 60/1949 – despre Hotărârea C.C. al P.C.R.
privind studierea istoriei Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice.

20
 Urmând exemplul bolşevicilor ruşi de după octombrie 1917, P.M.R.
după preluarea puterii, a trecut la schimbarea structurii vechii societăţi,
reconstruind-o în funcţie de programul şi cerinţele lui.
Acţiunile au avut la bază o tehnică general valabilă în toate ţările din
blocul sovietic. Dezarticularea vechii societăţi a urmat un algoritm care a
presupus: 1). mobilizarea societăţii; 2). demontarea instituţiilor
democratice; 3). lichidarea autonomiei economice şi sociale; 4).
monopolizarea structurilor intermediare; 5). distrugerea factorului uman.
Potrivit aceleaşi concepţii, s-a acţionat pentru consolidarea
regimului Partidului-Stat, care beneficia de o economie centralizată, iar,
în plan politic, a cunoscut o concentrare absolută a puterii; în planul vieţii
sociale, regimul s-a bazat pe structuri egalitare.51
Desfiinţând toate formele şi instituţiile democratice, lichidând
proprietatea privată şi distrugând adversarii politici (aruncaţi în temniţe şi
lagăre), Partidul Muncitoresc Român a instaurat un regim totalitar, bazat
pe dictatura partidului unic şi ideologia marxist-leninistă a acestuia, a
acaparat toate pârghiile mecanismului puterii de stat, societatea civilă
fiind practic anulată. Procesul de construcţie a “societăţii noi” a
însemnat: introducerea unui centralism cuprinzând toate sectoarele vieţii
economice, sociale şi politice; industrializarea planificată, în ritm rapid, şi
neglijarea principiilor economiei de piaţă; colectivizarea brutală a
proprietăţii agricole mici şi mijlocii; desfiinţarea sistemului tradiţional de
valori şi a instituţiilor culturale şi spirituale; o amplă politică ideologică
în vederea creării “omului nou”.
Perioada anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o amplă activitate
represivă şi impunerea sistemului sovietic în toate domeniile vieţii sociale
şi de stat; mii de oameni au fost arestaţi, iar vechea elită politică a fost

51
Ioan Scurtu,coordonator,op.cit., vol.I, p. 206.

21
lichidată. După moartea lui Stalin, în martie 1953, a urmat o perioadă de
oarecare relaxare.
Impunerea modelului stalinist, împins până la ultimele sale limite, a
reprezentat una dintre cele mai grave măsuri economico-sociale luate de
regimul comunist din România, mai ales în condiţiile în care, alte ţări din
lagărul sovietic, se delimitau de procesul colectivizării.
Întrebându-ne care au fost motivaţiile liderilor comunişti din
România, putem spune că explicaţia s-ar găsi în acţiunea de constantă
disoluţie naţională, socială, culturală a ţării, concepută şi aplicată de
cominterniştii implantaţi în România care au deţinut multă vreme
pârghiile puterii în aparatul de stat şi de partid. Ei nu au fost eliminaţi, în
1952, o dată cu înlăturarea grupului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari
Georgescu, din posturile de conducere. Printr-un angrenaj abil construit,
cominterniştii au reuşit să influenţeze în continuare evoluţiile politice,
economice şi sociale, generând un autentic program antinaţional.
Copierea modelului sovietic uşura, desigur, sarcina diriguitorilor
„frontului istoric” din ţările de „democraţie populară”, dar, în acelaşi
timp, apărea şi un mare semn de întrebare. Uniunea Sovietică, în calitatea
ei de putere hegemonică, urmărea anularea identităţii naţionale a
popoarelor aservite.
Memoria istorică, altfel spus trecutul fiecărui popor astfel cum s-a
fixat în conştiinţa colectivă a acestuia, constituie o componentă esenţială
a identităţii naţionale. Pentru a înlesni subjugarea naţiunilor din noul
Imperiu sovietic, era necesar ca identitatea lor naţională să fie diminuată
până la dispariţie.
Subminarea memoriei istorice, anihilarea valorilor istorice
tradiţionale, eliminarea personalităţilor şi datelor istorice referenţiale

22
făceau parte din programul de „spălare a creierelor”, pregătit de
ocupantul sovietic şi executat de marionetele sale din ţările satelizate.52
Într-un asemenea context, colectivizarea trebuie văzută nu doar ca
un simplu transplant al “experienţei” sovietice, nu numai copierea
mecanică a colhozului bolşevic, colectivizarea a vrut în fond lichidarea
ţăranului român, distrugerea satului românesc, tradiţia şi continuitatea
neamului românesc.
Distrugerea societăţii civile a fost obiectivul politic principal al
P.M.R.. Sistemul de legi a fost reconceput pentru a văduvi cetăţeanul de
orice sentiment de protecţie. Justiţia revoluţionară potolea setea de
răzbunare socială a P.M.R., înverşunat împotriva fostelor partide istorice
şi a tuturor celor care ar fi putu exprima un dubiu privind validitatea
obiectivelor economice şi politice propuse de conducători. Întregul sistem
de legi a fost răsturnat. Au fost numiţi noi judecători, întreaga procedură
judiciară a fost schimbată. Adevărat deţinător al puterii era aparatul
politic al P.M.R.
Un alt obiectiv politic a fost înregimentarea vieţii intelectuale şi a
culturii. Partidul a urmărit să înlăture toate diferenţele de opinii, atât
dinăuntru, cât şi din afară. Marxism-leninismul, aşa cum era el
sistematizat de Stalin, a devenit deţinătorul singurei ideologii acceptate.
Proiectul ideologic stalinist consta în crearea unui nou tip uman, pe
deplin controlabil de către partid. Scriitorii dizidenţi sovietici vorbesc de
un om nou, denumindu-l “homo sovieticus.”53 Formularea conţine
ambiţia stalinismului de a produce mai mult decât o simplă transformare
socială, ci şi una umană.54
52
Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2007, f. 79.
53
Jean-François Soulet,op.cit., p. 44.
54
Nicu Ioniţă, Psihofiziologia terorii, în „Memoria”, Nr.2/2003: ”Deţinutul politic a fost considerat un
rebut social, un deşeu al societăţii şi, cum şi deşeurile mai pot fi de folos la ceva, impilatorii noştri au
decurs la un sistem diabolic de reciclare a acestor deşeuri uman, printr-un amplu şi monstruos proces
de autoregenerare. In acest scop, închisoarea Piteşti a fost transformată într-un abominabil laborator
experimental de psihologie aplicată, în care au fost testate cele mai eficiente tehnici din arsenalul

23
 Pentru a-şi asigura monopolul asupra puterii, partidele comuniste
au iniţiat o distrugere metodică a culturii tradiţionale. Un rol deosebit l-a
jucat Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R.. Parcurgerea
stenogramelor şedinţelor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. sau ale
şedinţelor Secţiei Propagandă şi Agitaţie, prezentarea directă a modului
în care se discuta în şedinţe, vorbirea liberă, expresiile folosite între
membrii P.M.R., greşelile de exprimare, dactilografierea greşită a
stenogramelor, indică o îngustare a orizontului cultural.
Constituţiile din 1948 şi cea din 1952, nu sunt doar adaptări locale
ale unor formule sovietice, ci sunt şi creatoare de cadru legislativ pentru
justificarea acţiunilor întreprinse în implementarea modelului sovietic.
Constituţia, din martie 1948, aliniază evoluţia românească la aceea că
întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului prin Marea
Adunare Naţională şi Consiliile Locale.
Cu toate că drepturile cetăţenilor sunt garantate prin Constituţie,
statul are mijloace de a interpreta restrictiv aceste drepturi.55
Pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de dezagregare a societăţii
civile, puterea comunistă nu a ezitat să utilizeze teroarea, prin campanii
de denunţări, procese populare, arestări secrete şi execuţii epurări. În
închisoarea de la Piteşti,56 apoi de la Gherla, din decembrie 1949, până în
august 1952, pe baza teoriilor lui Eugen Ţurcanu pe deţinuţii politici se
practica în mod sadic “tratamentul” de transformare a “reeducatului” în
“reeducator”.
Modelul uman în această societate a fost individul depersonalizat,
gata să informeze asupra celor mai apropiaţi prieteni şi rude. Trădarea în

terorii, importate din ţara sovietelor, care să ducă, şi chiar au dus la transformarea omului în
contrariul său, adică la formarea omului nou, homo soviticus”, p. 79
55
Legea nr. 877 din 21 februarie 1948 pentru retragerea naţionalităţii române acelora care, în
străinătate au purtări potrivnice îndatoririi de fidelitate faţă de ţară, în „ Buletinul Oficial al R.P.R.”,
Partea I, Nr.43, 21 februarie 1948.
56
Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi: Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara.
Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Bucureşti, Editura Vremea, 1997, p. 45.

24
interesul partidului era considerată o virtute. Abţinerea de la cooperarea
cu miliţia era, desigur, o crimă politică. În perioada proceselor, atmosfera
devine de nesuportat: obsesia duşmanilor infiltraţi, celebrarea geniului
universal, umilirea tradiţiei naţionale au determinat crearea unui climat
general de neputinţă şi disperare.
Ruptura dintre Moscova şi Belgrad a distrus mitul monolitului
comunist în Europa. De asemenea,a compromis în ochii lui Stalin
presupusa probitate şi credinţă a partidelor comuniste, determinându-l să
iniţieze epurări în conducerile comuniste ale sateliţilor U.R.S.S. Într-o
serie de procese din 1949-1952, comuniştii şi necomuniştii au fost acuzaţi
de complicitate cu Tito şi cu puterile occidentale. Prin aceste procese –
care aminteau de procesele din Uniunea Sovietică de dinainte de război,
când Stalin şi-a eliminat rivalii, elitele comuniste postbelice din statele-
satelit au fost epurate de comuniştii pe care poliţia stalinistă nu-i
considera în totalitate credincioşi. Epurarea a atins, între 1948 şi 1951,
aproximativ 50% din efectivele P.M.R.. Numărul membrilor P.M.R. a
scăzut în acest interval a scăzut de la 1.500 000 la circa 700.000. Între 5
şi 10 procente dintre persoanele epurate au fost întemniţate. Pe acest fond
de suspiciune, teamă şi teroare, P.M.R. s-a aliniat la linia impusă de
Moscova. Modelul conducătorului sovietic se multiplica, doctrina
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se aplica, indiferent de tradiţii şi
mentalităţi.
Documentele depistate în Arhiva C.C. al P.M.R. abundă în elogii la
adresa Uniunii Sovietice şi binefacerilor sistemului sovietic asupra
societăţii româneşti.57 Valorile şi metodelor elitelor ideologiei de tip
sovietic au fost racordate la dorinţele lui Stalin. Erau creaţiile
dictatorului, modelate după chipul şi asemănarea lui Stalin. Tandemul
Iosif Chişinevschi – Leonte Răutu a împins cultura naţională într-un
57
Îndeosebi documentele create de Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R.

25
impas fatal. Moştenirea latină şi orientarea pro-occidentală a culturii
române au fost rapid anihilate în numele unor pretinse legături
tradiţionale româno-ruse.
Unui proces de transformare fundamentală a fost supusă şi istoria
românilor. Începând cu anul 1948, timp de un deceniu, se va desfăşura
etapa decisivă a stalinizării istoriografiei române, sub oblăduirea lui
Mihail Roller. De fapt, cu precădere în anii 1948 – 1953, a avut loc un
amplu proces de stalinizare a societăţii româneşti, în latura oficială a
acesteia. Obedienţa regimului de la Bucureşti faţă de Moscova şi
conducătorul de la Kremlin (care în 1949 a împlinit 70 de ani, iar cultul
personalităţii sale a atins cote maxime, inclusiv în România) va cunoaşte,
în această perioadă forme diverse.
Statui colosale au fost ridicate la Bucureşti şi Braşov. Oraşul
Braşov va fi botezat oraşul Stalin. (anul 1950). Denumiri de instituţii,
pieţe publice şi străzi vor primi numele lui Stalin.
Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. se ocupa cu toate
aniversările importante ale poporului rus, sărbătorindu-se mai mult cele
sovietice, decât cele române. Mai mult, legea fundamentală a ţării –
Constituţia din 27 septembrie 1952 – deşi, proclama că “statul român
democrat – popular” este “stat unitar, suveran şi independent” (Art.17),
un amplu Capitol introductiv (nouă aliniate) nemaintâlnit în practica
constituţională românească, dezvolta amintita obedienţă către Uniunea
Sovietică.
Sovietizarea istoriografiei române s-a realizat până la detaliu,
pentru a dovedi obedienţa faţă de Moscova.
După 1948, era considerată necesară cunoaşterea temeinică a
culturii şi experienţei sovietice.

26
 Traseul sovietizării României nu a ocolit Biserica Ortodoxă
Română58, o instituţie fundamentală a statului român, care trebuia viciată
cu spiritul comunist-ateist. Biserica majoritară, a fost mult timp
considerată privilegiată faţă de celelalte culte din România, Biserica
Romano-Catolică şi Unită fiind şi ea lovită de noua orânduire ateistă.59
Politica aplicată cultelor din România avea un precedent în aplicarea
aceloraşi metode în Uniunea Sovietică.60
În conformitate cu Art.84 din Constituţia din 1952: “Libertatea de
conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare
Române. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona
liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor
cetăţenilor Republicii Populare Române.
Şcoala este despărţită de biserică. Nici o confesiune, congregaţie
sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de
învăţământ general, şi nu numai şcoli speciale pentru pregătirea
personalului cultului. Modul de organizare şi funcţionare a cultelor
religioase se reglementează prin lege.”61
Armata a fost, de asemenea, reorganizată ca “Armata Populară”,
după modelul sovietic, ca să corespundă nevoilor noii democraţii
populare. La 28 martie 1948, a fost creată Direcţia Politică Superioară a
Armatei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru crearea aparatului de
represiune Miliţia şi Securitatea, considerate ca simboluri ale dictaturii
proletariatului.

58
Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958,
volI, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului , 2001, p. 121.
59
Decretul 358 din 2 decembrie 1948, privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic,
în “Buletinul Oficial al R.P.R.”, Partea I, Nr.281, 2 decembrie 1948.
60
Decretul 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, în ”Buletinul Oficial al
R.P.R..”, Partea I, Nr. 178, 4 august 1948.
61
Ioan Scurtu, coordonator, op. cit. , p. 57.

27
 Comunismul românesc a aplicat dogma leninistă şi interpretările ei
din anii stalinismului. A promovat acelaşi tip de construcţie instituţională,
bazată pe represiune.
Faptul că regimul comunist era unul de ocupaţie a fost exprimat
cu sinceritate chiar de unii lideri ai partidului, la începuturile instaurării
sale. Teohari Georgescu, în cadrul unei lecţii ţinută la Universitatea
Serală de Marxism-Leninism, afirma: “Specificul condiţiunilor în care
s-au născut ţările de democraţie populară constă în aceea că armata
puternicului stat sovietic a zdrobit principala forţă de şoc a
imperialismului mondial, a împiedicat burghezia din aceste ţări să
dezlănţuie un război civil şi a dat în felul acesta proletariatului, în frunte
cu partidele comuniste, posibilitatea să smulgă din mâinile burgheziei
puterea politică, s-o lipsească de principala ei forţă economică şi să
treacă la construirea socialismului”.62
În România, sovietizarea s-a produs prin teroare şi presiune.
Aparatul poliţiei politice a avut un rol esenţial în acţiunea de consolidare
a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa
atribuţie a constat în inocularea şi administrarea sentimentului de frică.
Practic, acesta a fost rolul Securităţii în regimul comunist din România.
Mijloacele de teroare utilizate de stat au urmărit menţinerea fricii
în stare difuză. Frica, mai întâi cultivată şi apoi întreţinută de poliţia
politică în beneficiul puterii comuniste, a avut aceleaşi rezultate obţinute
cu două secole înainte de absolutismul monarhic şi la mijlocul secolului
XX de către nazism. Arestările la ore târzii din noapte, uneori fără un
motiv plauzibil, avea un efect devastator nu numai asupra victimelor şi a
familiilor celor ce luau calea închisorii, ci şi asupra vecinilor şi
cunoscuţilor. După eliberarea foştilor deţinuţi politici, brutalităţile din
anii instalării şi consolidării regimului comunist au fost conştientizate cu
62
Marius Oprea, op.cit., p. 11.

28
o şi mai mare pregnanţă, iar teama faţă de poliţia politică a ajuns să se
transforme în reflex.
Iată ce declara Romulus Vulcănescu, referindu-se la “jocurile
memoriei”: “În detenţie, memoria mi-a fost supusă unor torturi
psihastenice, pe cât de absurde pe atât de insistente, care urmăreau să-
mi smulgă mărturisiri din presupuse acţiuni, ce nu-mi aparţineau, ca
probe pentru o vină ce nu-mi fusese adusă la cunoştinţă, în vederea
stabilirii unei infracţiuni a cărei încadrare juridică nu o bănuiam.”63
Într-o relatare a lui Ion Constantinescu-Mărăcineanu, din revista
“Memoria”, scriind despre “ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu”
încerca să surprindă tragedia omului care îşi aştepta deznodământul,
bântuit de o tristeţe deprimantă: “Rostul meu în viaţă s-a terminat –
spunea Mircea Vulcănescu. Am început o operă, dar n-am fost în stare
s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o
tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de
studenţii pe care îi iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale
istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această
ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-
am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în
suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii
mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte
pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au
dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură.
Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui
păcate îndură acest neam ospitalier.”64

63
Ion Constantinescu-Mărăcineanu ,Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, în „Memoria”,
Nr.2/2003, p. 27.
64
Ibidem.

29
 Caracterul totalitarist al comunismului este strâns legat de
aspectul ideologic al acestuia.65 Credinţa în deţinerea adevărului,
certitudinea controlului teoretic asupra istoriei sunt punctele de pornire
ale îndârjirii cu care s-au aplecat comuniştii asupra realităţii spre a o
transforma. “Omul nou”, format prin totalitarism, devine scop şi unealtă a
comunismului.
Au fost valorificate contribuţiile istoriografice ale specialiştilor
români şi străini, au fost folosite memoriile unor contemporani (între care
Gheorghe Apostol, Gheorghe Gaston-Marin, Dumitru Popescu, Paul
Niculescu-Mizil, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Pavel Ţugui,
Sorin Toma, Paul Sfetcu, Valeriu Anania, Constantin C. Giurescu, Ion
Eremia, Paul Goma, Radu Ciuceanu).
În cadrul tezei au fost utilizate volumele de documente publicate,
în ţară şi străinătate, în limbile română, franceză şi engleză.
Pentru a evidenţia modul în care politica regimului era promovată
în opinia publică a fost studiat ziarul „Scânteia” – organul de presă al
C.C. al P.M.R., care prezenta o imagine idilică, potrivit căreia întregul
popor urma cu entuziasm, directivele conducerii de partid şi de stat.
Realitatea era însă cu totul alta.
În cadrul tezei au fost anexate documente provenind din fosta
Arhivă Istorică a C.C. al P.C.R. (extrase din agendele lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, un memoriu olograf al Anei Pauker privind „greşelile
comise” în timp ce se afla în conducerea P.C.R. şi P.M.R., angajamentul
membrului de partid privind documentele pe care le gestionează, tabele
cuprinzând excluderile din P.M.R. ca urmare a verificărilor din anii 1949-
1950, structura socială a membrilor de partid, mişcarea de rezistenţă,
articole din presa vremii.
65
Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Documentar privind istoria P.C.R.. Sinteză,
CapitolulVII, Partidul Comunist Român în lupta pentru construirea socialismului, 1948-1965,
Bucureşti, 1982.

30
 De remarcat, fotografiile care reprezintă o adevărată istorie în
imagini a acestei perioade, contribuind într-un mod deosebit la cercetarea
unei perioade atât de zbuciumate din istoria poporului român.

31