Statul ideal în viziunea lui Platon

Statul este vazut de Platon ca o imagine terestră a unui ideal răsfrânt între oamenii de rând şi
are scopul să reconfigureze ideea de la care a pornit creaţia divină. Arta guvernării cetăţii este
asemănătoare cu creaţia terestră a lui Dumnezeu. Statul, fiind însă o copie , nu poate fi perfect şi
poate rezista numai dacă trăieşte sub beneficiul ordinii. “Platon urmărea să descopere secretul
cunoaşterii regale a politicii, a artei de a guverna oamenii.” 1 Doreşte crearea unui stat perfect,
ideal, ferit de relele tuturor celorlalte state, care să fie un model de dreptate şi unitate. Societatea,
propusă de filosof , este opusul societăţii formată din grupuri cu interese adverse şi mânată e
conflicte interne sau revoluţii.

Ideea de stat ideal apare datorită contradicţiilor legate de exigenţele ideale şi de realitate.
Platon nu mai doreşte să se îndepărteze de rău pentru a cuceri culmile contemplaţiei, ci să se
opună răului în mod eficient şi să îndrepte nedreptăţile. “În cetatea ideală trebuie să existe o
unitate totală de interese, o armonie perfectă nescindată în bogaţi sau săraci.”2

În dialogul “Republica” propune împărţirea cetăţenilor în trei clase astfel : iniţial vor fi
împărţiţi în două clase, iar cea superioară va fi din nou împărţită în două. Aceste trei clase
corespund celor trei părţi în care este proporţionat sufletul omului : raţiune, spirit şi dorinţă.

“Fiecărei clase îi sunt destinaţi acei oameni ale căror caracteristici predominante corespund uneia
din aceste părţi. Se presupune că repartizarea pe clase îi va reveni eredităţii.” 3 Aceste clase sunt
reprezentate de magistaţi, războinici şi demosul. Magistraţii sunt recrutaţi dintre aristocraţi şi au
menirea să exercite guvernarea politică, neavând dreptul la familie sau la proprietăţi particulare.
Clasa războinicilor îndeplineşte o funcţie intermediară în viaţa socială între cei care deţin puterea
şi cei sortiţi vieţii inferioare. Caracteristicile acestei clase sunt voinţa şi curajul. Rolul acestei
clase este de a asigura paza externă a cetăţii şi dominaţia magistraţilor filosofi asupra
producătorilor de bunuri materiale. Demosul este format din agricultori, negustori, muncitori şi
sclavi şi reprezintă un material uman inferior, subordonat celorlalţi. Rolul lui este de a asigura
prin munca sa hrana, existenţa materială a conducătorilor.

1
Karl R. Popper , Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I, Vraja lui Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti ,2005, pag.
50
2
Vladimir Soloviov, Drama vieţii lui Platon, Ed. Amacord, Timişoara, 1997, pag. 116
3
M.R. Hare, Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, pag. 99

1
 În cartea a VIII-a a Republicii, Platon descrie şi alte tipuri de stat, pe care însă le consideră
inferioare în comparaţie cu statul condus de filosofi. Aceste tipuri de stat sunt: timocraţia,
oligarhia, democraţia şi tirania. Forma cea mai apropiată de statul ideal este timocraţia. Cele
două au în comun respectul autorităţii, dispreţul muncii şi al artelor mecanice. Timocraţia însă nu
promovează filosofia dar preferă soldaţii. Oligarhia este un regim bazat pe avere şi exploatare
bănească de către o minoritate. Democraţa repezintă un regim în care fiecare face tot ce îşi
doreşte, totul fiind îngăduit şi justificat. Din perspectiva lui Platon, tirania este forma cea mai
detestabilă de guvernare. Ea se propagă prin conducerea unui stat de o singură persoană. Tiranul
este un “inamic al celor bogaţi, le confiscă averile, pretinzând că este sprijinitorul poporului”4

În dialogul Republica este mereu prezentă ideea că statul ideal ca formă de organizare ca
formă de organizare socială a fiinţelor umane, este posibil şi se deosebeşte de modul de
organizare al zeilor sau al urmaşilor acestora. “Cu cât statul ideal va părea mai verosimil, statul
existent pare mai urât şi condamnabil.”5 Apare de asemenea ipoteza că între cetatea ideală şi
sufletul uman există o asemănare perfectă.

Pentru Socrate există cinci tipuri de guvernări sau regimuri politice : Constituţia dreaptă
ideală (Kallipolis), timocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania. Ordinea descrescătoare a tipurilor
de guvernare corespunde ordinii descrescătoare a primelor cinci vârste ale omului: vârsta de aur,
cea de argint. cea de bronz, apoi cea a tagmei cereşti a eroilor şi vârsta de fier. Acesta afirma că
aşa cum există cinci tipuri de regimuri politice, tot aşa există şi cinci tipuri de personalităţi care
sa le corespundă. Acestea sunt personalitatea de tip monarhic sau aristocratic, cea de tip
timocratic, cea de tip democratic, cea de tip oligarhic şi cea de tip tiranic. Socrate considră că
fiecare regim politic şi indiviul care îl completează sunt un produs al celui precedent.

Cetatea ideală se naşte ca o proiecţie a unui amestec al realităţii simple a deptului, a binelui.
“Modelul ceresc al lui Platon este această imagine, fără a înceta cu aceasta să fie un original”6.
Pentru Platon această constituţie este importantă prin condiţia practică de posibilitate a înfăptuirii
ei prin fuziunea dintre puterea politică şi filosofie în două forme : ori vor prelua filosofii puterea ,
ori cei care sunt la putere îşi vor asuma cunoaşterea filosofică.

4
Leon Robin, Platon,Ed. Teora, Bucureşti, 1996, pag. 255
5
Isadora Ioana Duncă, Politica şi metapolitica la Platon, Ed. Lumen, Iaşi, 2009, pag. 18
6
Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pag. 135

2
 În momentul în care ar apărea Kallipolis-ul, ar avea nevoie de un trup , care ar trebui sa fie
lipsit de lupta pentru putere, avere şi avariţie. Acest trup compus din nişte cetăţeni model ar
trebui să se integreze unei geometrii cosmice, care să nu se abată de la codul cosmogonic.
Abaterea de la acest model “pune în joc un proces de partiţionare şi de multiplicare care este
semnificat prin termenul lysis ( destrămare ). Forma proprie pe care acest proces o ia la nivel
politic se exprimă conform lui Platon, în conceptul de statis ( luptă sau vrajbă ), care semnifică
foarte bine ( ca dezbinare ) începutul multiplicării în maniera generări din unu a constituţiilor
mutante. Este limpede că fiece constituţie se schimbă pornind de la cel care deţine conducerea,
anume atunci când în aceasta se iscă o discordie ( statis ), însă cât timp aceasta are parte de
concordie, fie şi într-o măsură foarte mică, nu e posibil să se modifice.”7

Kallipolis este prima constituţie care intră în traseul politic prin cele două forme: regalitatea

( filosoful rege sau regele filosof ) şi aristocraţia ( aristocraţi filosofi sau filosofi aristocraţi ).
Acesta reprezintă modelul ceresc pe pământ. “Kallipolis, constituţia cea dreaptă, reprezintă
<imperiul raţiunii >, semnul omului, virtutea ( înţelepciunea, curajul, cumpătarea ) şi armonia
celor trei aspecte ale cetăţii şi ale sufletului.”8 Conducătorul este filosoful, care întruchipează
într-o formă sau alta imaginea omului regal, iubitor de înţelepciune. Acest model răsfrânt pe
pământ între muritori reprezintă unificarea ideală între om şi cetate şi legătura cea mai strânsă a
realului cu modelul, pe care filosofii îl consideră tipul de guvernare menit sa dăinuiască.

În concepţia lui Platon există “o legătură indisolubilă între imaginea Kosmosului, apoi la cel
al cetăţii şi în sfârşit la cel al psihologiei şi fiziologiei individuale.”9.

Timocraţia reprezintă o societate aflată sub semnul trufiei, măreţiei şi a opoziţiei claselor
sociale. Omul timocratic este văzut ca o personalitate ce luptă între pasiune şi dorinţă, ce adoră
cîştigurile şi onorurile. Acesta este trufaş, lipsit de cultură muzicală, însă iubitor de arta Muzelor.
Este capabil să asculte, dar incapabil de exprimare. Socrate remarcă faptul că acest om, lipsindu-i
raţiunea îmbinată cu arta Muzelor, singura care “precum un păstor sălăşluieşte şi îndrumă de-a
lungul întregii vieţi pe cel care o deţine, va suferi o schimbare de la tinereţe înspre bătrâneţe :
dacă la început va dispreţui banii, spre apusul vieţii va deveni avar”10. Timocraţia este cea pentru
7
Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, op. cit., pag. 138
8
Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, op. cit., pag. 141
9
Platon, Opere I, Republica, trad. Al. Cizec, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1975, 546b
10
Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, op. cit. , pag. 119

3
care omenirea a pierdut pentru totdeauna idealul politic. Platon susţine faptul că toate au drept
cauză o disensiune în interiorul unei anumite părţi a Statului, căreia îi aparţine Guvernul. Astfel,
în urma unei asemenea disensiuni, clasa inferioară îmbogăţită ar dori independenţa, iar clasele
superioare pacea pentru a putea opri această mişcare. Ele profită atunci de victorie pentru a putea
profita de bogăţia excesivă a celeilalte clase.

Războinicii sunt cei care au adus victoria clasei concătoare, deci tot ei sunt şi cei care vor
încasa beneficiile. Ei vor anula autoritatea Filosofilor şi eliberaţi de sub tutela acestora vor purta
război fără întrerupere, sau pe timp de pace vor aduna averi şi se vor dedica plăcerii. Orgoliul de
a domina şi dorinţa de onoruri îi caracterizează pe timocraţi.

Oligarhia este prima formă de guvernare în care dorinţa deţine supremaţia, iar definiţia
acesteia este reprezentată de termenii avere şi dorinţă de îmbogăţire. Omul de tip oligarhic este
calculat şi controlat în ceea ce priveşte poftele, însă nu şi cea de îmbogăţire. El nu este educat şi
nici cinstit, cinstea lui provenind numai din egoism. Oligarhia îi oferă fiecărui individ dreptul de
a dispune de ceea ce îi aparţine aşa cum consideră el de cuviinţă şi astfel apar inevitabilii oameni
lipsiţi de ocupaţie, care deşi sunt membri ai clasei conducătoare, fie sunt îngropaţi în datorii, fie
sunt deja faliţi şi deposedaţi de drepturile cetăţeneşti. Aceştia devin simpli cerşetori care suspină
după averile lor deja risipite şi care speră că printr-o schimbare a regimului politic îşi vor putea
recăpăta averile pierdute odinioară. “Din pricina bogăţiei şi a dezinteresului faţă de virtute şi faţă
de onoare, chiar şi oligarhii cinstiţi devin graşi, râzgâiaţi şi lipsiţi de vlagă, fenomen care îi
afectează mai ales pe fiii lor. În acest fel, ei ajung să fie dispreţuiţi de cei săraci, care rămân slabi,
însă plini de hotărâre.”11 Conduşi de câţiva oameni fără caracter însă cu abilităţi ale clasei
conducătoare, cei săraci devin la un moment dat conştienţi de faptul că sunt superiori celor
bogaţi şi doresc să preia frâiele puterii. Atunci când consideră că a sosit momentul, preiau
stăpânirea cetăţii, îi înfrâng pe cei bogaţi , îi ucid sau îi exilează pe unii dintre aceştia şi permit
celor rămaşi să trăiască alături de ei şă să se bucure de drepturi cetăţeneşti depline. Oligarhia
reprezintă dorinţa în sine. Bogăţia şi banii sunt etalonul acestei aranjări în pagină a guvernării
sub semnul avariţiei.

Democraţia este forma de guvernământ care favorizează cel mai mul diversitatea în viaţa
socială. În cadrul ei se găsesc orice stil de viaţă şi orice regim politic. Exceptând guvernarea
11
Leo Strauss, op. cit.,pag. 141

4
ideală, numai în cea democratică filosoful poate să-şi urmeze stilul lui specific de viaţă fără
implicarea celorlalţi.

În dialogul Republica toată acţiunea se petrece într-o societate democratică. Aici filosoful nu
este obligat să participe la viaţa cetăţii sau să ocupe vreo funcţie politică. Socrate şi-a petrecut
întreaga viaţă în democraţia ateniană, a luptat pentru democraţie în războaiele purtate de cetate şi
a murit supunându-se legilor ateniene. Fiind totuşi un om drept, nu a dorit să ridice democraţia
pe un podium deoarece el nu se gândea numai la bunăstarea filosofilor, ci şi la cei care nu erau
filosofi. El considera că acest tip de guvernare nu va reuşi să îi ofere cetăţeanului de rând
posibilitatea de a deveni mai bun şi mai folositor cetăţii, după puterile lui.

Scopul guvernării democratice nu este virtutea, ci libertatea de a trăi nobil, sau într-un mod
îndoielnic, în funcţie de preferinţele fiecăruia. “Socrate afirmă că într-o democraţie nimeni nu
este obligat să stăpânească sau să se lase stăpânit , dacă nu-i convine, că oricine poate trăi în pace
chiar dacă cetatea lui poartă un război, că o condamnare la moarte nu are nici cea mai mică
consecinţă pentru cel condamnat, căci el nici măcar nu este întemniţat, că ierarhia dintre
conducători şi conduşi este cu totul răasturnată.”12

Cetăţeanul societăţii democratice este imaginat ca şi un fiu al unui părinte oligarhic, care nu e
interesat decât de modalitatea prin care poate să câştige bani. El este văzut ca o persoană pentru
care valorile materiale sunt pe primul plan, foarte detaşată de problemele reale ale vieţii însă
destul de prins în realitatea cotidină. El trăieşte de pe o zi pe alta, se lasă pradă celor mai josnice
pofte. Omul din cetatea democratică face toate lucrurile după bunul plac şi se lasă condus de
impulsurile de moment.

Platon nu este un adept al democraţiei. El o consideră ca fiind “cea mai rea dintre formele de
guvernământ care sunt prevăzute cu legi şi cea mai bună dintre cele lipsite de legi”13. Problema
esenţială pe care el o găseşte în studiul guvernării democratice este aceea că puterea a fost
împărţită în părţi prea mici, la prea mulţi oameni. Democraţia ca sistem politic funcţionează doar
în considerentul legii . Problema este că o conducere justă nu se rezumă doar la respectul legii.
Platon susţine arta regală nu trebuie să se confunde cu arta tiranului, căci nu este vorba de o

12
Leo Strauss, op. cit. ,pag. 142
13
Platon, _Opere, Republica, 303a

5
constrângere, ci de conducerea de bunăvoie a oamenilor. În aceste condiţii, nu doar legea este
important să fie bună, ci mai bine ar fi ca si conducătorul să fie filosof.

Figura tiranului apare pentru început asemenea unui “preşedinte al poporului” având în
vedere faptul că i se promite protecţie împotriva duşmanilor care doresc să-i răpească
suveranitatea el va reuşi să caştige popularitate şi nu i se va putea refuza forţa armată care ii
garantează protecţia. Odată ce va dispune de puterea propriu-zisă, el va dori să îşi străpungă
duşmanii. În acest fel, el îşi va abate atenţia de la problemele interne ale statului şi va dezvolta o
politică externă violentă. După descrierea mentalităţii tiranului, “Platon trece la argumentarea
ideii că acesta este şi cel mai nefericit om, datorită faptului că este şi cel mai nedrept... Pentru ca
această idee să reiasă cu claritate cât mai mare, Platon foloseşte mai multe niveluri de
comparaţie. Astfel, nefericirea tiranului este judecată prin analogia suflet-cetate, apoi in baza
criteriului raţiunii şi in sfârşit, cu ajutorul analizei plăcerilor unde se face calculul diferenţei
dintre fericirea omului drept şi nefericirea tiranului”14. În analogia suflet-cetate, Socrate, cu
ajutorul interlocutorului său ajunge la concluzia că cetatea ideală este perfect opusă cetăţii
tiranice în toate punctele de vedere, la fel cum şi cetăţeanul din cetatea ideală este opus celui
tiranic. Omul tiranic şi cetatea tiranică sunt cei mai lipsiţi de libertate, ei dominând doar partea
rea şi turbată care nu gândeşte şi îi va conduce numai pe drumuri în schimbare şi lipsite de
linişte.

Sufletul tiranului este într-o continuă căutare, plin de neajunsuri şi de teamă, mereu
înconjurat de duşmani, atât în interiorul cetăţii, cât şi în cetăţile din jurul acesteia, la fel ca şi
cetatea pe care o conduce care va fi cea mai nenorocită dintre cetăţi. Pe scurt, viaţa tiranului este
ca şi o închisoare. Având în vedere faptul că el nu se poate stăpânii pe sine, va încerca să îi
stăpânească pe ceilalţi, viaţa lui fiind obligată să se petreacă doar în temeiul concurenţei.

Făcând o caracterizarea succintă a tiranului, se poate spune despre el că are o viaţă de sclav,
care se complace cu situaţia care îi este dată, îi place să se linguşească, niciodată nu îi ajunge ce
şi cât i se oferă, este mereu invidios pe cei care au reuşit mai mult ca el, este lipsit de prieteni şi
credibilitate, întotdeauna nedrept şi pus pe greutăţi gratuite.

14
Vasile Musca, Alexander Baumgarten, op. cit., pag. 126

6
 Platon pune tiranul în robie faţă de principiul impersonal şi omogen al golului din el însuşi.
Iar dacă, pentru Hegel, opoziţia greacă faţă de tiranie marchează începutul istoriei, pentru Platon,
grecul, poziţia tiraniei înseamnă sfârşitul istoriei ca morfologia politicului.

Platon prin dialogurile sale, doreşte să promoveze ideea unei cetăţi ideale, a filosofilor,
perfectă din toate punctele de vedere, care să substituie vechea cetate, ceteatea regală, a
oamenilor simplii, întemeiată sub semnul imperfecţiunii.

Filosoful este omul în sufletul căruia conoaşterea are rădăcini adânci şi are o calitate cu totul
superioară, iubirea de inţelepciune. Filosoful reprezintă tipologia umană despre care Platon
vorbeşte cu cea mai mare mândrie şi cel mai drag respect.

Ca om al cunoşterii pure, a adevărului, filosoful este singurul care poate împlinii omului
dorinţa de a cunoaşte realitatea efectivă şi mai ales de a trece dincolo de ea. Fiecare treaptă
depaşită în traseul cunoaşterii reprezintă un progres in favoarea libertăţii. Un exemplu elocvent îl
reprezintă mitul peşterii, de unde putem deduce faptul că adevărul este cel care ne îndreaptă paşii
spre libertate, iar în afara libertăţii nu vom putea găsii vreodată o fărâmă de adevăr real. Filosofia
este văzută ca un instrument al eliberării fiinţei sociale de captivitatea cotidiană. Ea reprezintă
cea mai înaltă treaptă a evoluţiei omului, datorita căreia totul primeşte sens. Ea poate ajuta omul
să găsească răspunsul sigur la multiplele sale întrebări.

În dialogul Republica, Platon schiţează drept stat ideal unul autoritar şi care îi dă afară pe
poeţii din cetatea sa. Nu îşi propune să ofere un tip ideal de stat, ci un tip de ideal de om.
Dialogul a fost scris pentru om, iar nu pentru omul politic care şi-ar alege să trăiască într-un
furnicar sau în rânduiala stupului de albine, potrivit mitului platonician al reîntrupării.

În Republica Platon descrie cinci tipuri de oameni : omul suveranităţii morale şi de

cunoaştere , omul timocratic, cel oligarhic, omul democratic şi cel tiranic.

Traducerea titlului prin Republica este mai grăitoare şi mai adecvată decât Statul, titlul folosit
foarte des , deoarece Politeia titlul grec dat de Platon înseamnă cârmuirea statului sau formă de
guvernământ.

7
 Modelul cetăţii este atât de amânunţit urmărit şi se întârzie atât de mult asupra feţelor diferite
ale cetăţii, corespunzând feţelor sufletului individual, încât totul dă impresia că ar reprezenta
substanţa dialogului.

Constantin Noica ne arată patru teme fundamentale care în opinia sa sunt edficatpare pentru
republica din individ. Prima temă este primatul cetăţii asupra individului, în sufletul individual
trebuie să primeze întregul asupra părţii. Apoi este tema avuţiei , “adică a acelei angajări umane
în demonia verbului “a avea”care, până la urmă submimează orice cetate”15. Cea de a treia temă
constă în egalitatea femeii cu bărbatul, iar cea de-a patra se referă la lărgirea familiei , adică
scoaterea ei din condiţia strict naturală.

Aceste teme, în viziunea lui Constantin Noica ar fi adus ca întâmpinare spre a corecta
repulsia citorului Republicii lui Platon.

Cetatea antică nu era un stat, ci doar o mare familie. Cetatea închipuită în principiu de Platon
avea nu mai mult de 5040 de cetăţeni.

Republica nu este un dialog politic, ci unul despre justiţie şi tipurile de om, dar constrângerile
la care este supusă arta sunt de altă natură decât politică . Cetatea exterioară e modelul republicii
interioare , omul trebuie sa fie sever cu el însuşi. Nu-i poate fi, atunci, model potrivit o societate
a totalei toleranţe. O cetate constituită şi sigură pea ea ar putea fi loc şi pentru libertăţile sau
impietăţile artisticului. Dacă rânduiala politică a republicii închipuite urma să rămână la fel de
strictă ca la început, atunci Platon însuşi, cu libertaţile pe care şi le ia în atâtea rânduri, ar fi fost
printre primii daţi afară din propria sa cetate.

“Republica aduce tocmai o pledoarie în favoarea poeţilor şi artiştilor, la fel cum a fost una in
favoare filosofiei.”16

Opera lui Platon a fost mereu o sursă a dezbaterilor pe teme considerate fundamentale.
Dintre acestea, reflecţiile politice şi cele morale, poate mai mult decât altele, prezintă caractere
inalterabile din perspectiva trecerii timpului. Pentru cititorul lui Platon, devine repede clar că
între politic şi moral nu există nicio demarcaţie netă ci, aproape cu fiecare dialog, se relevă

15
Platon ,Republica, traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note şi anexe de Andrei Cornea, în Platon , Opere,
vol. V, (ed. P. Creţia şi C. Noica), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 11
16
Platon, op. cit., pag. 16

8
profunda lor legătură. Problemele ridicate de viaţa socială şi politică nu pot fi gândite separat de
caracterul şi educaţia cetăţenilor. De aceea, valorile politice, aşa cum se conturează în unele
dintre dialogurile platoniciene, sunt intrinsec determinate de valorile morale, au un caracter
derivat deoarece sunt obţinute printr-un argument moral.