Democraţie şi Guvernare

Suport de curs, anul I AP

Dr. Cătălin Raiu

Introducere

Știința politică însăși ca disciplină consacrată în mediul academic abia în secolul al XX-lea s-a interesat în
primul rând de participarea cetățenilor la procesul democratic. Înțelegem pentru început știința într-un
registru minimalist ca o cercetare sistematică cu scopul de a construi un corp de propoziții ordonate
despre lumea empirică a naturii și surselor exercitării puterii sociale (Goodin & Klingemann, 2005, p.
2427). În acest sens, știința politică diferă de filosofia politică atât prin dimeniunea sa empirică, dar mai
ales prin teoriile, pradigmele şi ipotezele pe care este chemată să le testeze.

Trecerea de la studiul politicii în general cu o metodologie de natură filosofică, juridică și istorică la

rigoarea investigației empirice s-a produs în jurul participării cetățenilor la procesul democratic citit în
primă instanță prin cheia votului. În special în urmă schimbării de regim politic generată de pachetul de
reforme New Deal prin care s-au delegat masiv o serie de puteri dinspre Congress înspre Administrația
Prezidențială, guvernarea americană devine una științifică și aproape tehnocratizată (to predict in order
to control), iar știința politică îmbină pentru prima dată rigoarea conceptuală și metodologia cercetării
cu faptele empirice într-un efort continuu de a descifra opinia publică (public opinion) manifestată în
primul rând ca vot (Lowin, 1992, p. 1-7).

Cu toate acestea, știința politică se hrănește conceptual dintr-un amplu bazin dezvoltat încă din
antichitate și până în contemporaneitate ce se prezintă sub forma unui amalgam, deseori greu de
segmentat, de filosofie și teorie politică, limbaj juridic și chiar reflecții morale și teologice. Pe acest drum,
J. J. Rousseau reprezintă un important reper cronologic, dar mai ales unul conceptual, care chiar dacă nu
trece proba timpului în ceea ce privește testabilitatea empirică, oferă importante resurse intelectuale
pentru analiza unor realități politice aflate în societățile europene într-o căutare continuă de noi sensuri.

Relația mai sus menționată cunoaște o continuă și severă alterare în întreaga lume occidentală, iar
Parlamentele sunt identificate cu locuri întunecate în care interese obscure sunt așternute pe hârtie
întrun proces menit să anuleze responsabilitatea membrilor față de cetățeni în general. Cu toate
acestea, formele de reprezentare politică în democrații nu au suferit schimări majore în ultimele două

1
secole ceea ce generează, pe de o parte, o continuă stare de nemulțumire și neîncredere a alegătorilor,
iar pe de altă parte tentația aleșilor de a se constitui într-un grup cu vocație de castă.

Suntem martorii unui dublu fenomen de distanţare a politicii de cetăţeni. Pe de o parte, partidele
politice se diluează doctrinar şi pe cale de consecinţă se depolitizează ideologic, în timp ce cetăţenii se
depărtează la rândul lor de ceremonialul democratic par excellence, adică de vot. Simultan partidele
politice nu mai înaintează către cetăţeni, iar aceştia se deconectează de la viaţa politică, ceea ce duce la
o desfacere a raportului strâns dintre democraţie şi liberalism, consacrat în secolul al XX-lea sub numele
de democraţie liberală.

Liberalism politic născut odată cu statele liberale sub forma atitudinii sceptice a cetăţenilor faţă de
atotputernicia autorităţilor publice nu este iniţiat compatibil cu democraţia asociată mai degrabă stângii
politice, în înţelesul ei de formă de guvernare şi nu în acela contemporan de regim politic. Norberto
Bobbio descrie raportul dintre liberalism și democrație astfel:

1. liberalismul și democrația sunt compatibile în sensul că putem suprapune unui stat liberal un regim
democratic, fără însă a fi exclusă varianta unui stat liberal nedemocratic (conservator) sau un stat
democratic neliberal (democrații radicali);

2. liberalismul și democrația sunt opuse în sensul în care democrația dusă la extrem distruge
liberalismul;

3. liberalismul și democrația sunt legate în mod necesar în sensul în care democrația își poate realiza
exigențele numai într-un stat liberal (Bobbio, 2007, p. 69).

Nașterea statului modern sub forma consacrată în lumea occidentală este rezultatul liberalismului
politic. Max Weber formulează bine cunoscuta definiție a statului pentru a distinge între întreprindere
(structura de dominație economică tipică capitalismului antreprenorial), stat (structura de dominație
politică tipică Occidentului modern) și biserică (structura de dominație hierocratică tipică lumii creștine).
Prin urmare, statul este „o organizație politică durabilă se va numi stat în măsura în care administrația sa
(aparatul) va reuși să revendice cu succes monopolul recursului la violența fizică legitimă pentru a
asigura respectarea ordinii”.

- organizație politică = structură de dominație teritorială spre deosebire de întreprindere

- administrația sa = dominație tradițională sau, în epoca contemporană, rațional-legală

(administrație birocratică)

- violența fizică legitimă = spre deosebire de biserică, care revendică monopolul exercițiului
violenței psihice legitime asupra unui grup care nu trebuie să fie neapărat organizat territorial.

O definiție formulată prin numirea mijloacelor specifice : statul nu se deosebește de alte structuri de
dominație prin ceea ce este (o administrație patrimonială sau birocratică) sau face (politici), ci prin
mijloacele/instrumentele de care dispune (recursul la violența legitimă)

Michael Mann detaliază definiția lui Max Weber alcătuind o înţelegere teoretică asupra statului dintr-o
perspectivă ce ţine de teoria liberală a statului:

„Statul este (1) un ansamblu distinct de instituții și de persoane, care întrupează centralitatea – în sensul
în care raporturile politice se organizează de la un centru pentru a acoperi (3) un teritoriu délimitat

2
asupra căruia (4) acesta are într-o oarecare măsură capacitatea de a produce și impune ordinea,
recurgând la exercițiul violenței fizice” (Mann, 1986, p. 129).

4 caracteristici ale statului :

1. Statul este organizat teritorial şi nu poate funcţiona în afara unei suveranităţi delimitată
teritorial

2. Statul este organizat în jurul unei duble dualități : puterea politică este deținută simultan de
persoane și de instituții, la centru și în teritoriu

3. Statul este așadar simultan exogen și endogen societății, compus din instituții distincte, dar în
egală măsură întrepătruns cu societatea guvernată

4. Caracterul territorial al statului determină continguitatea acestuia cu alte state : acțiunea

statului este simultan politică (politică internă) și geopolitică (politică internațională)

Statul modern se naște prin raționalizarea statului – birocratizarea administrației patrimoniale

preexistente. Mann distinge între două dimensiuni ale puterii statului

- puterea despotică – puterea distributivă a elitelor asupra societății : capacitatea de a impune

ordinea recurgând la violență, corespunzătoare caracterului exogen al statului în raport cu
societatea

- puterea infrastructurală – puterea colectivă (Parsons) : capacitatea de a guverna, de a pune în

operă politici, corespunzătoare caracterului endogen al statului în rapport cu societatea

Astfel, dezvoltarea puterii infrastructurale a statului este un proces care se întâmplă simultan pe cel
puțin trei căi:

- diviziunea muncii între diferite activități publice, unele dintre ele monopolizate si coordonate de
stat

- capacitatea statului de a transmite mesaje în teritoriul aflat sub dominație prin alfabetizare

- capacitatea statului de a emite și susține o monedă națională.

În contextual consacrării democraţie liberale centrată pe guvernare de către popor, prin popor şi pentru
popor, tema referendelor este una care poate adduce un plus de discernământ în cee ace priveşte
relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Prin apelul la o genealogie a patternurilor şi termenilor politici
utilizaţi în tabloul constitutional românesc, ca de altfel şi în cadrul discursului public, această parte a
studiului face apel la un mai vechi concept juridico-politic, raţiunea de stat, lăsat la o parte de ştiinţa
politică a secolului al XX-lea. În cazul românesc, democraţia reprezentativă aşa cum a fost ea articulată în
anii postcomunismului pare să devină propriul ei duşman în contextul în care consultările publice în loc
să fie instrumente de producere a consecului social şi politic au devenit instrumente de hărţuire
electorală ca în cazul regimurilor pre-democratice.

3
Din această perspectivă, sistemul politic românesc duce lipsă de câteva elemente foarte importante ale
democraţiilor moderne consecrate, cum este cazul distincţiei şi separaţiei dintre stat şi regimul politic,
dintre demnitarul de stat şi funcţionarul public, dintre suveranitate şi guvernare.

Concluziile preliminare ale primei părţi a cercetării sunt legate de faptul că Preşedintele României, aşa
cum este descris de textul constitutional, dar mai ales de felul în care funcţia a fost asumată de diverşii
ocupanţi ai demnităţii publice prezidenţiale, nu este nimic altceva decât un rege secularizat golit de
puteri guvernamentale, dar responsabil în faţa raţiunii de stat. Prin urmare, demiterea Preşedintelui
României de către popor nu este în spritul democraţiei liberale, pentru că Preşedintele României face
parte din guvernanţă, dar nu guvernează.

GUVERNAREA ÎN ROMÂNIA POSTDEMOCRATICĂ

Sistemul de guvernanță din România contemporană

În perioada 2003-2012 în România s-au desfășurat nu mai puțin de cinci consultări populare naționale
denumite în limbajul constituțional autohton referendum. Noțiunile prescriptive ale dreptului
constituțional coincid arareori cu conceptele științei politice, menite să explice realitatea empirică
suscitată de formele legale. Studiul de față își propune să analizeze felul în care puterea politică din
România contemporană a înțeles să recurgă din ce în ce mai frecvent la consultări populare naționale
prin intermediul unei analize care deconstruiește termenii utilizați și chiar abuzați uneori în spațiul
public. Se adeverește astfel și în spațiul românesc observația lui Pierre Rosanvallon pentru care
democrația a luat în ultimele decenii o formă negativă caracterizată mai degrabă printr-o abundență de
masaje negative la adresa opozantului și mai puțin prin construcția propriei identități. Democrația
respingerii se substituie democrației proiectului, iar logica schimbării face din corpul politic o instanță
care-și exercită suveranitatea negativă, respingând, denunțând și revocând (Rosanvallon, 2012, pp. 185-
187). Aceeași mutație pare să fie experimentată într-un mod mult mai clar și în regimurile politice
democratice în care executivul are o poziție dominantă față de legislative (Liphart, 2006, pp. 119-140), în
sensul în care Parlamentul și-a acceptat rolul major de a cenzura guvernul devenind dintr-un spațiu al
deliberării unul al contestării și exercitând o putere de control, cenzură și limitare, ceea ce înseamnă că
democrația de imputare a înlocuit-o pe cea de reprezentare și confruntare.

Abordarea noastră este de natură genealogică în sensul în care vom încerca să deconstruim conceptele
utilizate pentru a le reconstrui în exigența spiritului textului Constituției României aflate în vigoare . Care
sunt modelul și principiile politice avute în minte de către cei care au asumat textul constituțional? În
acest sens, nu ne vom uita în mod direct la practica constituțională, de altfel foarte importantă pentru
definirea unui regim politic, ci mai degrabă la evoluția normelor constituționale în spațiul occidental
aflate la intersecția dintre consultare populară, reprezentare politică și rațiune de stat.

Provocarea metodologică a studiului constă în a decupa două tipuri de abordare științifică necesare
înțelegerii unui set de texte cu forță constituțională, anume știința politică, respectiv știința juridică. În
acest sens, sprijinim demersul nostru pe observația juristului Hans Kelsen pentru care o normă juridică
nu este altceva decât condificarea unui comportament uman (Kelsen, 1949, pp. 3-4). Mai precis o

4
normă juridică este precedată de o reflecție politică redusă la statutul de cod în lege. Voința politică
rezumată imperfect și incomplet în lege trebuie revizitată pentru a putea înțelege întreaga complexitate
cuprinsă în textele constituționale și pentru a ne extrage instrumentele conceptuale cu care putem
opera o analiză politică. Mai mult decât atât, un text constituțional este urmat de o practică politică de
multe ori imprevizibilă, inepuizabilă în formele sale și chiar diferită de exigențele anunțate de text.
Pentru un politist Constituția e prin urmare un ansamblu format din trei staturi: reflecția și voința
politice inițiale – textul propriu-zis – practica politică generată de text. În șantierul său de cercetare,
politistul nu poate ignora niciunul dintre cele trei elemente, de altfel interdependente, și trebuie să fie
conștient că realitatea politică nu se reduce la ceea ce este scris în lege. E mult mai complexă și
dinamică.

Spre exemplu, nu putem înțelege Tratatul de Maastrict fără a urmări intențiile politice, principiile și
dezbaterile care au dus la punerea lui pe hârtie și mai ales efectele sale. Simpla analiză de drept material
a textului, operată de regulă de juriștii români sub specia narațiunii, nu contribuie la o cunoaștere
demnă să facă realitatea politică inteligibilă. Altfel spus, nu putem înțelege Constituția Statelor Unite ale
Americii fără a ține seama de The Federalist Papers. În cazul studiului de față, textele constituționale nu
reprezintă decât pretextul și suportul pentru a căută la rădăcina conceptelor politice necesare
cunoașterii exigențelor și dinamicii politicii din România postcomunistă. Textul constituțional este utilizat
ca variabila dependentă, iar nu independentă. Ipoteza principală este legată de faptul că Președintele
României, deși ales de cetățeni, nu poate fi demis de către aceștia. Pentru a testa ipoteza anunțată
suntem nevoiți să deschidem mai multe ipoteze secundare după cum urmează: Președintele României
nu reprezintă cetățenii români, Președintele României are ca sarcină exclusivă rațiunea de stat, în
România postcomunistă toate referendumurile au fost de facto plebiscite.

Reprezentare politică și supraveghere democratică

Un prim aspect de analizat îl reprezintă înțelesul dat reprezentării politice în contextul anului 2012 când
Parlamentul României a decis suspendarea Președintelui în funcție și organizarea unei consultări
populare asupra demiterii acestuia. În dezbatere s-a aflat atunci chiar conținutul și sensul reprezentării
politice a cetățenilor români: cine reprezintă corpul politic? Președintele votat de peste cinci milioane de
cetățeni? Sau Parlamentul alcătuit din politicieni venali dintre care mulți nici măcar nu și-au câștigat
colegiile în care au candidat? Deși întrebările de mai sus își găsesc un răspuns ferm în chiar textul
Constituției, dezbaterea publică s-a complicat atunci când argumente adiacente au fost aduse în
discuție: cine reprezintă România la Consiliul European? În ce măsură poate Președintele României să
ignore voința partidelor politice în chestiunea desemnării candidatului la funcția de prim-ministru? etc.

Astfel șantierul nostru de cercetare referitor de la clarificarea conceptuală a reprezentării politice în

spațiul românesc pornește de la o lectură încrucișată a doi autori quasi-contemporani, Jean Jacques
Rousseau și Edmund Burke, poziționați în istoria ideilor politice în zone diferite în ceea ce privește
reprezentarea politică. Deși a scris despre suveranitatea populară acum mai bine de două secole și
jumătate, miza demersului rousseauist este una nerezolvată în practică nici până astăzi, anume: „Găsirea
unei forme de asociere care, prin totalul forței comune, să apere și să ocrotească persoana și bunurile
fiecărui asociat în parte, astfel încât oricine s-ar uni cu ceilalți să nu se supună, totuși, decât șie însuși și

5
să rămână liber cum a fost și până atunci. Așa se pune problema fundamentală pe care o rezolvă
contractul social” (Rousseau, 2001, p. 33).

Exigența lui Rousseau este îndreptată împotriva formelor politice ale Vechiului Regim care se prezenta
sub forma unei colecții de corporații. Astfel poporul trebuie să devină sursa puterii politice și capabil de
autoguvernare, iar societatea sub forma unui amalgam de indivizi este chemată la statul de corp politic
titular al puterii suverane. Mai mult decât atât, dat fiind că fiecare membru al corpului politic este născut
liber trebuie să se supună sieși ca păstrător al drepturilor naturale. Fiecare cetățean este posesor de
suveranitate, dar nu o poate exercita decât în comun cu ceilalți membri ai corpului politic. Astfel,
suveranitatea se exercită în mod colectiv, ea nu poate fi divizată și nici cedată altcuiva, prin intermediul
voinței generale ca voință superioară voințelor individuale ce-și găsește forma concretă în legi (Miller,
1984, pp. 105-122; Levine, 1993, pp. 18-35).

Voința generală nu este suma voințelor tuturor, ci e o decizie unanimă în chestiuni generale, ceea ce îi
conferă o dublă caracteristică: ea transcendente voința individuală ca de altfel și suma voințelor
cetățenilor, dar este supusă voințelor individuale, pentru că fiecare cetățean în parte deține o cotă de
suveranitate. Astfel, voința individuală este una singură, indivizibilă și exclude pluralismul pe logica
faptului că este imposibilă devizarea corpului politic și a suveranității acestuia. Așadar, în respublica lui
Rousseau puterea suverană corespunde voinței generale.

Dincolo de felul în care arată teoria voinței generale la Rousseau, modul în care aceasta este încarnată
trimite la subiectul studiului de față. Pentru început trebuie notat faptul că filosoful din Geneva își
extrage structurile de rezistență ale proiectului său din antichitate. Acesta se uită înspre instituții ale
Romei antice și pare să ne indice faptul că democrația este mai degrabă un regim al supravegherii și al
isonomiei, în care „suveranitatea cetățenilor derivă din calitatea lor de euthynoi, adică de corectori sau
supraveghetori” (Rosanvallon, 2001, p. 102) și care se exercită prin instituții ca tribunatul: „Corpul acesta
căruia îi vom spune tribunat, este păstrătorul legilor și al puterii legiutoare […] Tribunatul nu este o parte
alcătuitoare a cetății și nu trebuie să aibă vreo parte nici din puterea legiutoare, nici din cea executivă:
tocmai prin aceasta puterea lui este mai mare, căci neputând face nimic, poate împiedica totul”
(Rousseau, 2001, p. 128).

Forma în care este turnată democrația lui Rousseau este una care nu lasă loc reprezentării politice din
cauza faptului că filosoful din Geneva este fascinat de republicile antice unde reprezentarea nu există
nici ca termen, nici ca realitate (Rousseau, 2001, p. 104). Prin urmare, punctul de referință al lui
Rousseau îl reprezintă democrația directă, în care poporul făcea totul în adunările publice, iar
reprezentarea politică îmbracă forma oligarhică, fiind anti-democratică de vreme ce reprezentanții
corpului politic trebuie limitați la puterea executivă nefiind acceptați în cea legislativă. Mai mult decât
atât, aceștia sunt pe deplin angajați să respecte dispozițiile cetățenilor și sunt supuși unui mandat
imperativ, deci revocabili în orice moment. Prin urmare, Rousseau este acel democrat inflexibil, ferm și
excentric care lasă suveranitatea populară fără haina reprezentativității politice, așează cetatea
deasupra individului și nu separă societatea ca loc al manifestărilor spontane ale cetățenilor izvorâte din
domeniul privat de domeniul public unde afacerile sunt prin exelență încărcate de politic. Corpul politic
și comunitatea socială se confundă, iar societatea de dizolvă în stat (Nay, 2008, p. 342).

La distanță de două secole și jumătate de la apariția Contractului social, Rousseau trebuie recitit și în
contextul trecerii timpului. Astfel, acesta a folosit ca justificare pentru revoluționarii francezi și chiar a
fost masiv tradus și promovat în România comunistă (Deleanu, 1978) beneficiind ca mulți alți filosofi

6
politici de numeroase reinterpretări ideologice de-a lungul timpului. Însă, ce-l unește pe autorul
Contractului social și deopotrivă pe cetățenii democrațiilor contemporane este mare dilemă a formei în
care trebuie turnată suveranitatea populară. Care sunt limitele acesteia? Cum poate fi pusă în practică?
Este numărul mare al cetățenilor singurul inconvenint pentru care democrația directă nu mai poate fi
pusă în fapt? Sau, dimpotrivă, alte subtipuri de democrație cărora, se poate, ca Rousseau să nu le fi
văzut virtuțile, sunt cele care asigură o democrație în care nu doar puterea aparține și se exercită de
către, prin și pentru corpul popor, ci în care dezidența și nu unanimitatea este baza socială?

Hanna Pitkinn explică tradiția reprezentării politice de inspirația burkeeană în care reprezentantul este
un trustee care deliberează în Parlament binele comun ca reprezentant al națiunii ca întreg și nu al
circumscripției care l-a ales (Pitkin, 1967, pp. 8-9, 171-174). În aceleși sens, contemporanul lui Rousseau,
Edmund Burke, rezumă natura reprezentării politice: „Parlamentul nu este un congres al ambasadorilor
intereselor diverselor interese ostile; interese care trebuie să rămână, ca ale unui Agent sau Avocat,
potrivnice altor Agenți și Avocați; ci Parlamentul este o adunare deliberativă a unei singure Națiuni, cu
un singur Interes, acela al întregului; unde, nu Scopurile locale, nu Prejudecățile locale trebuie să fie
ghid, ci Binele general, rezultat din Rațiunea generală a întregului” (Burke, 1996, p. 67).

Paradoxal, spre deosebire de J. J. Rousseau care respinge reprezentarea politică de tip corporatist
specifică peste tot în Europa Occidentală în secolele XIII-XVIII uitându-se către antichitate și
neidentificând niciun intermediar între voința generală și expresia practică a politicilor, E. Burke privește
către modernitate. În aceleași timp, în comparație cu gânditorul irlandez conservator, Rousseau pare a fi
un democrat extrem și insensibil la armătura democrației, reprezentarea politică (Pulzer, 2010, p. 19-
24).

Avem, prin urmare, două priviri contemporane, dar diferite, asupra reprezentării politice, însă miza
majoră este aceea de a stabili distincția între titularul puterii și cei care exercită efectiv puterea. În acest
sens, cei doi gânditori se află într-o antiteză perfectă: în vreme ce Burke este interesat și sprijină
reprezentarea politică pe modelul trustee în care parlamentarul este depozitarul încrederii
circumscripției sale, dar este puțin interesat de legitmitatea primită de acesta la alegeri, Rousseau
conferă maximă importanță legitimității date de alegerile privind magistrații, dar nu-i consideră
reprezentanți pentru că voința generală nu poate fi mediate (Manin, 1997, p. 75-79), ceea ce înseamnă
că aleșii săi au un mandat imperativ, și nu reprezentativ. Modelul lui Burke, virtual representation,
servește democrațiilor europene și descrie națiunea ca persoană juridică indivizibilă posesoare a unei
singure voinței încarnată de Parlament și care exclude astfel o dublă reprezentare a corpului politic.
Așadar, modelul lui Rousseau este cel al delegatului care urmează fidel instrucțiunile primite de la cei
care i-au conferit mandatul, iar cel al lui Burke se comportă independent de voința circumscipției sale.
Modelul lui Rousseau se regăsește la comisarii poporului în URSS, iar cel de-al doilea în democrațiile
liberale moderne. Însă, observă politistul Frank Bealey, un al treilea model a ieșit la iveală odată cu
amploarea procesului de democratizare care a transformat partidele politice în organizații de masă,
anume un model care, deși rămâne fundamental încadrabil în cel al lui Burke, îmbină totuși cele două
viziuni în sensul în care în epoca democratizării parlamentarul este deopotrivă supus obligațiilor venite
din partea partidului din care face parte, dar rămâne in extremis supus proprie-i conștiințe (Bealey,
1988, pp. 38-39).

În acest context, provocarea este aceea de a stabili distincția specifică republicanismului dintre titularul
puterii și cei care exercită efectiv puterea, altfel spus de a căuta forma prin care demos-ul se întrupează

7
politic și nu rămâne o simplă corporație socială incapabilă de orice intrument de autoguvernare sau de
structurare a puterii pe orizontală. Giovanni Sartori observă astfel că în afara reprezentării politice niciun
corp social nu există ca demos tocmai pentru că nu poate fi stabilit consensul social și politic, adică
voința poporului. Astfel, în lipsa unui voințe manufacturată în adunările parlamentare prin dezbaterea
generată de reprezentanții națiunii, corpul politic nu accede la democrație, ci rămâne blocat în forme
politice medievale de tipul absolutismului monarchic (Sartori, 1987, pp. 28-31).

Câteva referințe din modernitatea politică românească sunt menite să reflecte faptul că natura
mandatului reprezentativ și tot ceea ce derivă din aceasta n-au fost niciodată negociate și nici măcar
supuse unei dezbateri intelectuale, ci mai degrabă asumate pe filieră liberală. Astfel, articolul 38 din
Constituția României din 1866 indica precis faptul că parlamentarii reprezintă întreaga națiune, prin
urmare mandatul imperativ nu are cum să existe: „Membrii amândurora Adunărilor represintă națiunea,
era nu numai judetul sau localitatea care i-a numit” . Proiectul de Constituție pentru Moldova redactat
de Mihail Kogălniceanu la 1844 era în această privință și mai clar: „art. 16. Mădulările Adunării sânt
representanții țării, iar nu ai ținutului care-i numesc; prin urmare, ei nu pot de la ținut primi instrucțiuni”
(Dimitriu, 1912, p. 131).

Dincolo de textele de lege, studiile publicate la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea de către
intelectuali români de regulă cu studii de drept sau științe sociale în Franța și care s-au ocupat de tema
reprezentării politice au produs texte aflate la granița dintre știință, ideologie și istoriografie. Astfel, la
sfârșitul secolului al XIX-lea deputatul liberal Constantin M. Ciocazan a dedicat o teză de licență
reprezentării proporționale subliniind ideea conform căreia „colegiile electorale delegă alesului dreptul
de a representa nu numai pe aceia care au făcut alegerea, ci națiunea în întregul ei” (Ciocazan, 1898, p.
14).

Mai mult decât atât, observă deputatul, imunitatea parlamentară pentru „opiniile și voturile emise”
(Ciocazan, 1898, p. 108) este o consecință a practicii parlamentare predemocratice: „din secolul al XIV-
lea până în al XVI-lea, mai multe urmăriri fură pornite contra membrilor Camerei comunelor pentru
propunerile lor considerate ca atingătoare drepturilor Coroanei, […] Camera protesta, dar în zadar și
numai după revoluțiunea din 1688, când prin Bill of rights se decisese că libertatea cuvântu lui, a
desbaterilor și procedurei în Parlament nu putea fi obiectul unei urmăriri (impeached) […] de atunci
această imunitate deveni o axiomă a regimului representativ” (Ciocazan, 1898, p. 109).

Un alt intelectual antebelic, ministrul conservator Contantin Dissescu, titularul cursului de Drept Public
de la Universitatea din București, se pronunță chiar în manualele sale în mod explicit împotriva lui
Rousseau (Dissescu, 1915, pp. 404-416) și arată că „delegații representanții nu sunt supuși la ordinele
mandataților lor […] mandatatul politic se conduce numai după consciința lui proprie având o
răspundere cu totul morală față cu opiniunea publică, dacă există” (Dissescu, 1890, p. 296).

Deși a existat încă de la începuturile democraței românești, respectul față de punerea în formulă practică
a democrației prin reprezentare politică pare să fie tradus în perioada postcomunistă mai degrabă prin
rotație guvernamentală, pluripartidism și plebisict, iar nu prin grija clasei politice de a întări instituțiile
fundamentale ale democrației reprezentative. Peste toate acestea, sistemul electoral intrat în vigoare la
alegerile parlamentare din 2008 în care cetățenii sunt chemați să voteze câte un singur candidat pe
colegiu uninominal face trimitere mai degrabă la democrația lui Rousseau decât la tradiția democrațiilor
liberale răspândită în Europa mai ales dupa cel de-al doilea război mondial. Politicienii lasă la o parte

8
grija binelui comun al națiunii și se comportă, așa cum de altfel o și declară, ca delegați ai electorilor lor,
care sunt adesea într-un număr redus la oamenii de afaceri și la bisericile din colegiul lor.

Considerând reflecția lui Marcel Gauchet pentru care „democrația individului și a drepturilor sale are
drept corelativ nemărturisit oligarhia. Ea se sprijină pe puterea pe care o recuză sau pe care se laudă c-o
limitează” (Gauchet, 2006, p. 96), sau cea a lui Jacques Rancière pentru care democrațiile occidentale
contemporane sunt „state oligarhice de drept” (Ranciere, 2012, pp. 48-49) înțelegem că lipsa conștiinței
reprezentativității politice este legată mai degrabă de un populism (Haskell, 2001, pp. 147-176) care are
pretenția de a oglindi poporul în elite auto-considerate autentice, cum este cazul președintelui Traian
Băsescu a cărui rămânere în funcția a fost plebiscitată deja de doi ori, dar și a majorității candidaților la
alegerile parlamentare care se prezintă în fața cetățenilor ca reprezentanți ai colegiilor, nu ai națiunii.
Întărirea oligarhiilor locale pe de o parte, precum și augmentarea populismelor ca „patologii ale
democrațiilor electoral-reprezentative” (Rosanvallon, 2001, p. 278) sugerează, cel puțin pentru cazul
românesc, un derapaj de la modelul clasic al democrațiilor parlamentare, ce merită analizat empiric.

Peste toate acestea, dezbaterea românească asupra referendumului organizat la 29 iulie 2012 și
evenimentelor conexe acestuia ne indică nu doar precaritatea constructelor politice din România, ci și
slaba dezvoltare a științei politice însăși. Spațiul public, deposedat de un minim vocabular politic
consensual a fost astfel asaltat și abuzat de expresii a căror sens a fost complet denaturat: puci
parlamentar, dictatură parlamentară, lovitură de stat, dreptul la vot, referendum, stat de drept,
democrație, suveranitatea poporului, etc. Dintre acestea, ultimele trei au fost utilizate ca armă exclusiv
electorală, în vreme ce asupra celorlalte s-a așternut un consens menit să dea fiori oricărui politist atent
la conceptele cu care operează.

Alăturarea cea mai banalizată a fost aceea dintre suveranitatea poporului și statul de drept. Pe scurt,
discursul public s-a construit în jurul principiului conform căruia într-o democrație demos-ul este
suveran, iar expresia acestuia este voința majorității parlamentare. Prin urmare, Parlamentul deține
suveranitatea. Avem în acest caz de-a face cu un silogism ce-și poate ușor găsi sinonomia în regimul
totalitar comunist construit în jurul acestei sintagme: poporul proletar era considerat suveran, iar
expresia suveranității sale era Marea Adunare Națională. Într-o logică perfect republicană, însuși Nicolae
Ceaușeșcu, secretar general al Partidului Comunist Român, președinte al republicii și peste toate acestea
dictator, declara cu ocazia procesului de la Târgoviște din decembrie 1989 că nu răspunde decât în fața
Marii Adunări Naționale, așadar în fața reprezentanților corpului politic al națiunii. Nicolae Ceaușescu
contrapune Marea Adunare Națională tribunalului militar excepțional care-l judeca, deci Armatei, cel din
urmă autoconferindu-și calitatea de reprezentant al poporului (Ionescu, 2009, p. 148). Mai mult decât
atât, comunismul se definea pe sine în preambului Constituției Republicii Populare Române din 1952 ca
un regim de „democrație populară” , ceea ce nu l-a împiedicat să fie în practică un regim al terorii și
confiscării drepturilor poporului, deci perfect nedemocratic. Prin urmare, care este exigența menită să
facă dintr-o democrație pe hârtie una reală din moment ce constituții la fel de democratice precum cea
românească găsim și în statele tribale din Africa?

Democrația modernă în formula sa clasică liberală are drept miez reprezentarea politică (Seitz, 1995, p.
114). Pentru că suntem prea mulți cetățeni și nu ne putem exprima voința și opiniile politice prin
ridicarea mâinii ca în antichitatea grecească, reprezentanții noștri, parlamentarii, fac acest lucru în
forurile legislative, care la rândul lor produc și țin în viață executivul menit să transforme în realitate
voința asumată în fața electoratului de către parlamentari. Mai mult decât atât, Giovanni Sartori ne

9
atrage atenția asupra faptului că democrația modernă nu este un upgrade al celui antice, ci un cu totul
alt regim politic puternic instituționalizat (Sartori, 1987, pp. 278-297). Acestei realități asumată și de
societatea românească după 1990, i se adaugă și domnia legii sau statul de drept enunțat explicit în
Constituția României. Astfel, articolul 16, aliniatul 2 ne atrage atenția că „nimeni nu e mai presus de
lege”, așadar nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Președintele, altfel spus nicio voință personală sau de
grup nu poate suspenda supremația legii. Acest lucru înseamnă că într-adevăr poporul este suveran, dar
doar atunci când se exprimă în interiorul cadrului definit de lege care este la rându-i voința demos-ului
deja confirmată. Drept consecință, Parlamentul întrupează suveranitatea populară ca ficțiune doar în
interiorul și sensul indicat de lege, orice voință politică contrară legii având nevoie de modificarea legii
înseși pentru a prinde consistență politică.

Reducând lucrurile, nu Parlamentul este suveran în ipostaza sa de corp separat de societate prin natura
reprezentării politice, ci atunci când se exprimă în termenii contractului de reprezentare politică unde
Constituția și legea în general conțin deja voința populară. Dincolo de indicația constituțională prețioasă
care ne arată acest lucru, un alt argument este faptul că „România este stat de drept” (art. 1, aliniatul 3).
Statul de drept liberal și democrația modernă s-au construit separat și s-au întâlnit relativ târziu, dar
fuziunea dintre cele două s-a petrecut abia în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea când mai mule
țări occidentale, chiar monarhii fiind, s-au pus sub umbrela liberalismului, republicanismului și
democrației. Pentru anul 1900 politiștii au numărat doar patru democrații liberale (Saha, 2005, p. 80) în
întreaga lume, ceea ce plasa acest tip de regim politic în zona rarităților.

România a asumat democrația liberală abia după 1990, însă după o lungă perioadă de monarhie
constituțională în care regele numea guvernele de multe ori după bunul plac, iar regimul comunist a
regizat voința populară în ode minuțios orchestrate printre care și votul. Așadar, cetățenii români nu
sunt exersați în libertate și referința strictă la lege. Pe cale de consecință, la începutul lunii iulie 2012 în
loc să asistăm la o perioadă de așa-zisă „coabitare” între majoritatea parlamentară și guvernul Uniunii
SocialLiberale pe de o parte și pe de altă parte președintele României nemembru de partid politic, dar
apropiat Partidului Democrat-Liberal, ceea ce ar fi însemnat un exercițiu de democrație în logica
anunțată de Constituție, cetățenii români au asistat la o forțare și uneori anulare a supremației legii.
Consecința a fost aceea că în decurs de doar două zile Parlamentul României, deși aflat în vacanță, a
votat suspendarea din funcție a Președintelui și a demarat procedura de plebiscitare a actului demiterii
acestuia de către națiune.

Lăsând la o parte discuția strict juridico-constituțională ce depășește competențele și spațiul acestui

studiu, domnia legii în enunțul Constituției României trebuie analizată empiric în relație cu
reprezentarea politică și instituția care are competența de a menține exigența aplicării statului de drept.
Astfel, construcția regimului politic din România are ca materie primă legea care domnește peste și
transcende voința persoanelor. Statul de drept nu este nimic altceva decât reacția modernității la
pattern-urile Vechiului Regim în care voința unor persoane (monarhi, aristocrați, înalți clerici, judecători)
era cea care conducerea raporturile civile, sociale și politice. Odinioară, chiar în spațiul românesc la
schimbarea domnitorului toți boierii, stareții și episcopii veneau la noul înscăunat pentru a le fi
reconfirmate titlurile de proprietate asupra pământurilor deținute. Exemplele pot continua și sunt
identificabile în marea majoritate a sferelor sociale. Modernitatea politică însă, inaugurată de
teoreticieni ai contractului social ca Thomas Hobbes sau John Locke a generat exigența domniei legii (the
rule of law) sub forma impersonală a contractului, ceea ce echivalează cu depersonalizarea politicii. În
acest sens, politica modernă nu mai este despre eroi, figuri legendare, cât mai ales despre principii,

10
constituții, instituții, etc. ci depersonalizează actorii introducându-i în sfera limbajului neutru al legii,
procedurilor și dreptului.

În cazul românesc însă, statul de drept pare încă neglijat de politicieni, iar garantul său, Curtea
Constituțională este o instituție formată doar din persoane care au fost instrumente ale regimului
comunist, din moment ce una dintre condițiile esențiale pentru a fi membru al Curții Constituționale
este aceea de a avea 18 ani vechime în domeniul juridic . Cu alte cuvinte, până la anul 2008 orice
membru al Curții Constituționale trebuia să fi fost judecător, procuror, avocat sau jurist în perioada
comunistă, așadar instrumente ale statului comunist ne-drept nu doar în raport cu rule of law, ci și în
raport cu cetățenii. În mod total straniu, garantul statului de drept și prin derivare al democrației în
România este alcătuit dintrun complet de nouă făuritori ai comunismului educați în paradigma dreptului
socialist care punea realitatea enunțată de clasa muncitoare deasupra normelor legale și cetățeanul în
ipostaza de a se apăra de un stat care-l consideră a priori vinovat.

Mai mult decât atât, în lipsa statului de drept sau în cazul suspendării acestuia, majoritățile parlamentare
au darul de a se comporta precum aristocrațiile medievale, ele nu mai reprezintă voința majorității
cetățenilor, ci o simplă oligarhie pentru că este anulată legătura organică dintre reprezentarea politică,
lege și cetățenie. În acest sens, reprezentarea politică nu este decât un mandat dat de cetățeni
parlamentarilor pentru ca aceștia să dea consistență voinței electorilor în limitele legiilor anterioare sub
supremația Constituției care înglobează deja voința cetățenilor. În lipsa domniei legii, majoritățile
parlamentare rup unica clauză contractuală de reprezentare politică din contractul semnat cu electoratul
și având scandența în ziua alegerilor pentru că încalcă chiar esența contractului, anume voința
cetățenilor scrisă în legile aflate deja în vigoare. Mai mult decât atât, politicienii români, în marea lor
majoritate, în loc să fie interesați de întărirea mecanismelor de domnie a legii ca soclu al democrației,
trag de limitele acesteia și astfel avem asigurate prezențe succesive ale Președintelui României la
Consiliul European în ciuda faptului că Președintele României nu are capacitatea de a reprezenta
națiunea politică, ci doar statul. Președintele și corpul politic nu se află într-o relație de comunicare de
voințe (Barbu, 2010, p. 113), prin urmare cel dintâi nu poate reprezenta națiunea ca persoană juridică
indivizibilă tocmai pentru că nui poate cunoaște voința.

Președintele României și rațiunea de stat

Dincolo de discuția juridico-constituțională care nu face în mod direct obiectul acestui studiu, o analiză
pe terenul teoriei politice este menită să scoată la iveală caracterul anti-democratic al evenimentelor
politice din iulie 2012, dar și al celorlalte consultări populare naționale din ultimii șase ani. Președintele
României, așa cum îl descrie Constituția în vigoare, îndeplinește roluri asemănătoare cu cele ale regelui
Spaniei sau președintelui Austriei dat fiind faptul că acesta nu deține nici putere executivă, nici
legislativă și nici judecătorească, ci rolul de arbitru neutru între, pe de o parte puterile statului și pe de
altă parte între stat și societate. Președintele rezumă în funcția sa republicanismul, balanța puterilor și
reprezintă statul român, nu cetățenii români, fără să poată și negocia în numele statului. Din aceste
motive, i se cere Președintelui să promulge legi, să prezideze uneori ședințele guvernului și să numească
șefii instituțiilor care se ocupă de împărțirea dreptății și ai serviciilor secrete. Aceste atribuții extrem de
importante și carel înzestrează aparent cu putere îi sunt rezervate ca instanță neutră din punct de
vedere politic sau, altfel spus, pentru a nu lăsa decizia și activitatea unor instituții nepolitice la îndemână

11
partidelor politice aflate la guvernare și tentate să abuzeze de puterea lor. Atribuțiile Președintelui
României sunt mai degrabă ale unui notar care nu le cere părților să-și justifice opțiunile atât timp cât
aceasta este constituțională.

În acest sens, arhitectura constituțională din România nu lasă nicio fereastră de oportunitate în privința
unei coabitări dintre președinte și premier. Însă, aruncând o simplă privire asupra majorității CV-urilor
jurnaliștilor români influenți, senior-editorilor și formatorilor de opinie din România vedem că aceștia nu
au fost socializați în democrație, prin urmare șabloanele dominante în spațiul media românesc nu sunt
departe de cele folosite de către politicieni, la rându-le personaje de extracție comunistă în marea lor
majoritate. Pe lângă utilizarea masivă în mod abuziv a termenului de coabitare, realitatea inexistentă în
arhitectura constituțională românească, o altă expresie abuziv și incorect folosită este aceea conform
cărei „Președintele României reprezentă cetățenii români” ca o consecință directă a numărului mare de
voturi primit cu ocazia scrutinelor prezidențiale.

Președintele României, în ciuda faptului că este ales cu jumătate plus unu din numărul cetățenilor care
se prezintă la urne, fiind astfel cea mai votată persoană din țară, nu reprezintă cetățenii români.
Constituția României îi rezervă doar atribuții de reprezentarea a statului român (art. 80, alin. 1),
nicidecum a cetățenilor. Totodată același articol, precum și cele succesive rezervă Președintelui atribuții
în ceea ce se numește rațiunea de stat: „garantul independenței naționale, al unității și al integrității
teritoriale a țării” (art. 80, alin. 1), „veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a
autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului,
precum și între stat și societate” (art. 80, alin. 2), „poate lua parte la ședințele Guvernului în care se
dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice”
(art. 87, alin. 1), „încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune
spre ratificare Parlamentului” (art. 91, alin. 2), „acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai
României” (art. 91, alin. 2), „este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Țării” (art. 92, alin. 1) etc. Legea 415 din 27 iunie 2002, Legea de
organizare și funcționare a Consiliului Suprem de Apărare a Țării conferă Președintelui României
inițiativa instaurării stării de asediu. CSAT-ul al cărui ședințe prezidate de Președintele României au
caracter secret (art. 7) numește directorii de servicii secrete . Prin urmare, Președintele României nu
este parte a executivului, asemeni principelui și mai apoi regelui Carol I , ci intervine în toate cele trei
puteri doar în acele zone și în acele momente în care rațiunea de stat poate fi atinsă (politica externă,
ordinea publică, starea de alertă, siguranța națională etc.) într-un mod care nu este întotdeauna
transparent față de societate. În acest sens, asupra caracterul secret al rațiunii de stat în regimul politic
american, Harold Laski face următoarea remarcă menită să distingă rațiunea de stat de exercitarea
puterii politice: „a proposal for marriage must be made in private, even if the engagement is later
discussed in public” (Laski, 1940, p. 172).

Invenție machiavelică, dar enunțată explicit de Giovanni Botero la 1589 (Botero, 1956), rațiunea de stat
(ragion di Stato) se referă la domeniul afacerilor publice rezervate Principelui, și care sunt distincte de
afacerile comune, prevăzând conservarea și supraviețuirea statului însuși ca entitate separată și distinctă
de corpul politic. Secolul al XVI-lea aduce în prim-planul vieții politice o distincție nouă față de epoca
medievală puternic ancorată în modelele de guvernare creștină, anume distincția dintre suveranitate și
guvernare formulată de Jean Bodin sau J. J. Rousseau (Foisneau, 2010). Principelui i se cere mai mult
decât simpla exercitare a suveranității domestice, anume utilizarea unei arte de a guverna ca act de
creație continuă a respublicae. Supunerea supușilor în față legii ca normă a suveranității este dublată de

12
tacticile guvernării în scopul producerii de bogății prin emergența statisticii și a poliției. Cu alte cuvinte,
pentru ca suveranul să asigure perenitatea statului are nevoie să cunoască lucrurile care fac statul posibil
prin intermediul științei statului (statistica) și folosindu-se de un corp administrativ capabil să penetreze
populația (poliția) în zone până atunci nemonopolizate cum ar fi cunoașterea numărului oamenilor,
densitatea acestora în teritoriu, raportul dintre populație și resurse, agricultura, sănătatea etc. Astfel,
începând cu secolul al XVI-lea în Franța și al XVIII-lea în statele germane, poliția se naște ca un ansamblu
de mijloace prin care crește forța statului corespunzând unei viziuni asupra individului uman ca subiect
politic, dar și ca exercițiul suveran al puterii regale asupra indivizilor care sunt supușii săi (Botero, 1956).

Arta de a guverna devine astfel sarcina și finalmente imperativul suveranității. Însă, ceea ce face posibilă
această întreaga schimbare de paradigmă este tocmai emergența și conceptualizarea rațiunii de stat, ca
esență a statului, ontologic precoupată de conservarea statului. În contextul secolelor XVI-XVII, observă
Michel Foucault, lovitura de stat nu are un sens peiorativ, ci este înglobată în rațiunea de stat fiind una
dintre manifestările rațiunii de stat prin care legile și legalitatea sunt suspendate, însă statul își
supraviețuiește sieși: „Rațiunea de stat care, prin natura ei, nu trebuie să se supună legilor, care în
funcționarea ei fundamentală este tot timpul derogatorie față de legile publice, particulare
fundamentale, această rațiune de stat respectă de obicei legile. Ea le respectă nu în sensul că s-ar înclina
în fața legilor, pentru că legile pozitive, morale, divine ar fi mai puternice decât ea, ci ea se înclină în fața
legilor, le respectă în măsura în care vrea să se încline în fața lor și să le respecte, în măsura, dacă vreți,
în care ea le pune ca element al propriului său joc. Raportată la legi, rațiunea de stat este fundamentală,
dar, în jocul ei obișnuit, face uz de ele tocmai pentru că socotește acest lucru necesar sau folositor. Dar
vor exista momente în care rațiunea de stat nu se mai poate servi de aceste legi în care este obligată de
vreun eveniment presant și urgent, din cauza unei anume necesități, să se elibereze de aceste legi. În
numele a ce? În numele salvării statului. Și această necesitate a statului față de el însuși va împinge, într-
un anumit moment, rațiunea de stat să măture legile civile, morale, naturale, pe care a voit să le
recunoască și cu care își făcuse, până în prezent, jocul. Necesitate, urgența, nevoia de salvare a statului
însuși vor exclude jocul acestor legi naturale și vor produce ceva care nu va fi, într-un fel, decât
raportarea directă a statului la el însuși sub semnul necesității și salvării. Statul va acționa de la sine
asupra sa, rapid, imediat, fără reguli, în urgență și necesitate, dramatic și aceasta este lovitura de stat.
lovitura de stat nu este deci confiscarea statului de către unii pe seama celorlalți. Lovitura de stat este
automanifestarea statului însuși. Este afirmarea rațiunii de stat care afirmă că statul trebuie obligatoriu
salvat, oricare ar fi formele pentru aceasta” (Foucault, 2009, pp. 220-221).

Rațiunea de stat este un domeniu al urgenței (necessitas), folosește secretul și dublul limbaj pentru a
conserva statul chiar în defavoarea cetățenilor. Rațiunea de stat este astfel acea parte a politicii care nu
mai ține cont de valorile morale, nu caută scopuri ideale și nici binele public, ci supraviețuirea statului
însuși atunci când aceasta de află în pericol. Prin urmare, oficiul aflat în vârful ierarhiei republicane are
aceste atribuții de grijă exclusivă față de stat însuși, care aflându-și supraviețuirea în pericol poate pune
în primejdie însăși bunăstarea și integritatea fizică a cetățenilor, astfel încât acesta poate decide în
starea de excepție și poate avea un comportament iresponsabil față de națiune atunci când rațiunea de
stat i-o cere. Deși în republicanismul modern de tip semiprezidențial slab ca în cazul românesc,
președintele a fost dezbrăcat de puterea executivă, acesta păstrează atribuțiile Principelui machiavelian
având în grijă rațiunea de stat, ca unic centru de comandă în caz de excepționalitate. Însă,
excepționalitatea în regimurile democratice moderne instituite pe supremația legii nu se mai definește
ca în cazul regimurilor politice medievale, ci tinde să fie exprimată în norme, regulamente și legi tocmai

13
pentru ca suveranului, așadar corpului politic, să nu-i fie expropiată capacitatea de a se autoguverna de
către cei care temporar exercită puterea. Astfel, statele de drept sunt acelea care reușesc că acopere
prin legislație cât mai multe zone ale vieții sociale și politice în detrimentul bunului-plac al guvernanților.

Distincția fundamentală dintre suveranitate și guvernare, dintre spațiul politic al rațiunii de stat și
exercitarea puterii politice prin politici nu sunt în mod necesar operate în cazul monarhiilor. Regele este
suveranul, iar guvernarea populației precum și asigurarea perenității statului sunt în mod exclusiv
atribuții monarhice. Însă, republicanismul ca formă de guvernare a secularizat de-a lungul timpului ideea
monarhică, dezbrăcând regele de puterii, atribuții și simboluri la origine quasi-religioase cum ar fi
capacitatea de a-și desemna succesorii, întruparea și reprezentarea națiunii, puteri discreționare etc. În
logica republicanismului născut prin confruntarea cu absolutismul monarhic, președintele este un
monarh ales la un interval scurt de timp, egal în cetățenie cu ceilalți, încapabil să reprezinte și să
întrupeze națiunea, golit de privilegii. În acest sens, președintele republicii este antonimul regelui
monarhiei, însă pozițiile celor doi conțin acel element comun indispensabil supraviețuirii statului ca
entitate separată de societate.

O scurta privire asupra regimului politic american este menită să ne ofere indicii în acest sens. Cazul
american este extrem de elocvent din două considerente. Pe de o parte avem de-a face cu prima
instituire a funcției prezidențiale din istorie, pe de altă parte Președintele Statelor Unite ale Americii este
șeful puterii executive, ceea ce ne permite să descriem SUA contemporane drept o republică
prezidențială. Astfel, opțiunea americană pentru președinte în detrimentul celui monarhice a fost
rezultatul unei dezbateri substanțiale, deși principala preocupare era aceea de a așeza în fruntea
regimului politic o persoană care să nu ocupe funcția pe viață. Cu ochii înspre Marea Britanie unde
regele Charles al III-lea era considerat o persoană sacră și inviolabilă, Părinții Fondatori au desenat un
regim politic bazat pe guvernare mixtă în care elementul democratic, poporul, este reprezentat în House
of Representative, elementul aristocratic în Senat, iar cel monarhic în oficiul prezidențial (Wood, 1998,
pp. 521-522, 561). Prin urmare, diferența dintre președintele SUA și regele Marii Britanii este de natură
ereditară, atribuțiile acestora fiind relativ asemănătoare. Președintele SUA este un monarh secularizat
care trebuie să revină la intervale regulate în fața cetățenilor pentru a le cere încrederea și, mai mult
decât atât, este un egal al fiecărui alt cetățean în fața legii:

„The President of the United States would be liable to be impeached, tried, and, upon conviction of
treason, bribery, or other high crimes or misdemeanors, removed from office; and would afterwards be
liable to prosecution and punishment in the ordinary course of law. The person of the king of Great
Britain is sacred and inviolable: there is no constitutional tribunal to which he is amendable” (Hamilton,
Madison, Jay, 2008, p. 338).

Alexander Hamilton continuă paralela între președintele SUA și regele britanic invocând capacitatea de a
decide în mod arbitrar a celui de-al doilea: „The President is to nominate, and, with the advice and
consent of the Senate, to appoint ambassadors and other public ministers, judges of the Supreme Court,
and in general all officers of the United States established by law, and whose appointments are not
otherwise provided for by the Constitution. The king of Great Britain is emphatically and truly styled the
fountain of honor. He not only appoints to all offices, but can create offices. He can confer titles of
nobility at pleasure, and has the disposal of an immense number of church preferments. There is
evidently a great inferiority in the power of the President, in this particular, to that of the British king”
(Hamilton, Madison, Jay, 2008, p. 341-342).

14
Președintele Statelor Unite, în calitate de Chief Magistrate of the Union, este cel care acționează în
situațiile în care procesul deliberării implicând un număr mare de actori sau corpuri decizionale colective
ar putea pune în pericol eficiența actului de îndeplinit în regim de urgență. Prin urmare, statul însuși pus
în pericol trebuie protejat printr-o decizie imediată concentrată în mâinile unui singur om: „Accurate and
comprehensive knowledge of foreign politics; a steady and systematic adherence to the same views; a
nice and uniform sensibility to national character; decision, secrecy, and dispatch, are incompatible with
the genius of a body so variable and so numerous. The very complication of the business, by introducing
a necessity of the concurrence of so many different bodies, would of itself afford a solid objection. The
greater frequency of the calls upon the House of Representatives, and the greater length of time which
it would often be necessary to keep them together when convened to obtain their sanction in the
progressive stages of a treaty would be a source of so great inconvenience and expense as alone ought
to condemn the project” (Hamilton, Madison, Jay, 2008, p. 369).

Astfel, ca și președintele României, cel al Statelor Unite este “commander-in-chief of the army and navy
of the United States, and of the militia of the several States, when called into the actual service of the
United States” , ceea ce înseamnă că are aceeași capacitate de a interveni prin rațiunea de stat în zonele
în care perenitatea statului e pusă în pericol.

Mai mult decât atât, în regimurile democratice președintele tinde să fie izolat de exercitarea puterii care
nu poate fi monopolizată de o singură persoană ca în cazul monarhiilor. Peste acest lucru,
constituționalismul modern temător față de acumularea puterii închide președintele într-o zonă
destinată exclusiv rațiunii de stat. Chiar Președintele SUA la sfârșitul secolului al XVIII-lea este dominat în
acțiunile sale de Congress, raportul de forțe schimbându-se abia după New Deal (Fabbrini, 2007, p. 21-
67).

Acesta se asigură prin administrația pe care o are la dispoziție că statul însuși funcționează nu în sensul
binelui general, ci în sensul că nu se blochează din cauza disensiunilor politice temporare. Spre exemplu,
în cazul desemnării cadidatului la funcția de prim-ministru rolul președintelui României nu este acela de
a reflecta la ceea ce dorește societate, la interesul național definit prin prisma capacității de reflecție
prezindențiale, ci desemnează, în urma consultărilor, pe acea persoană care întrunește susținerea
majorității parlamentarilor. Președintele nu are printre sarcini negocierea cu partidele politice, ci doar
aceea de a interveni ca arbitru neutru într-o procedură pe care rațiunea de stat o consideră esențială
pentru supraviețuirea statului și care, pe cale de consecință, nu poate fi lăsată la îndemâna negocierilor
dintre partidele politice, proces care s-ar putea dovedi interminabil. Președintele intervine astfel ca o
mână invizibilă a sistemului politic în scopul deblocării preventive ab initio a unei piețe politice care nu-l
acceptă în ipostaza de competitor, ci doar de observator. În aceeași logică, în cazul în care doi candidați
succesivi la funcția de prim-ministru nu primesc votul de încredere a Parlamentului, Președintele poate,
fără a fi obligat, să dizolve cele două camere incapabile să genereze o majoritate. Sensul este din nou
același, anume că Președintele trebuie să se asigure că sistemul politic nu se autoblochează prin
concursul actorilor politici și mai ales că statul însuși nu poate fi pus în pericol.

Astfel, Constituția României rezervă, fără să numească în mod explicit, o unică zonă de competență
președintelui republicii, anume rațiunea de stat. Însă, confuzia majoră operată de numeroși politiști
cercetători ai spațiului politic românesc este aceea conform căreia puterea executivă este bicefală ceea
ce ar duce la o posibilă situație de coabitare. În realitate, executivul este cât se poate de monocefal
având în primul ministru unicul centru de comandă. Premierul este singurul titular al puterii executive și

15
prin urmare singurul responsabil în fața reprezentanților corpului politic, însă președintele, ocupând
poziția monarhului secularizat , are prerogative executive pentru a media între turbulențele trecătoare și
a proteja corporația politică (Engster, 2001, p. 84), ceea ce arată că din rațiunea de stat derivă
capacitatea președintelui de a media între stat și societate prezentă explicit în Constituția Română. În
acest sens, președintele și premierul se întâlnesc deseori în activitatea lor, dar nu se intersectează
niciodată.

Pe cale de consecință, în România, spre deosebire de Franța (Knapp & Wright, 2006, p. 127-129), nu
putem vorbi de coabitare pentru că președintele statului român nu este membru de partid politic ajuns
virtual în ipostaza de a coabita cu o majoritate parlamentară și un executiv dintr-o altă tabără politică.
Exigența Constituției românești trimite președintele într-o zonă de evidentă neutralitate politică, iar
voința sa politică este una extrem de limitată de către lege. În vreme ce Parlamentul își poate impune
voința schimbând legea, președintele nu are nicio pârghie în acest sens.

Președintele, însă, este cel care ocupă simbolic poziția suveranului ca monarh secularizat golit de
atribuții executive ordinare, dar primul responsabil pentru ceea ce rațiunea de stat indică a fi grija
statului față de sine însuși. Astfel, domeniile rezervate imixtiunii, nu și deciziei directe, a președintelui
sunt cele în care siguranța și conservarea statului sunt cele mai vulnerabile: politica externă, liniștea
publică și securitatea națională, așadar acele domenii în care, pe de o parte, statul însuși poate fi pus în
pericol (prin revolte interne, agresiuni armate etc), iar pe de altă parte, decizia este una care poate și
uneori trebuie să nu fie transparentă față de societate: „Rațiunea de stat trebuie să facă ca statul să fie
efectiv conform cu ceea ce este, adică să rămână în tihnă, aproape de propria lui esență, ca realitatea să
fie exact conformă cu ceea ce trebuie să fie, la nivelul necesității sale ideale. Rațiunea de stat va fi, deci,
ajustarea realității statului la esența eternă a statului sau la esența, în orice caz imuabilă a statului. Să
spunem cu un cuvânt: rațiunea de stat este ceea ce permite menținerea statului în stare” (Foucault,
2009, 241).

Consecințele faptului că președintelui României îi sunt rezervate doar zonele de interes pentru rațiunea
de stat le reprezintă iresponsabilitatea acestuia față de societate și imunitatea de care se bucură care nu
sunt privilegii direct proporționale cu importanța oficiului pe care-l ocupă, ci instrumente care îi permit
să gestioneze rațiunea de stat.

La limită președintele României poate spune neadevărul în declarațiile sale publice și oficiale, dacă
poziția sa este menită să salveze siguranța națională și rațiunea de stat însăși, motiv pentru care este
înzestrat cu imunitate pe întreaga durată a exercitării mandatului. Imunitatea prezidențială este astfel
supapa prin care rațiunea de stat conservă statul însuși. Din lectura acestor atribute, este de asemenea
impropriu și totodată greșit ca președintele României se să autointituleze Șeful Statului. Deși acesta
ocupă prima poziție în arhitectura birocrației de stat, este întâiul reprezentant diplomatic al statului
român etc., în realitate acesta nu este șeful niciuneia dintre puterile statului, executivă, legislativă sau
judecătorească. Totodată, nici faptul că are atribuții în toate cele trei zone de putere, acesta nici nu
guvernează, nici nu legiferează și nici nu împarte dreptatea în mod uzual, ci doar caută să vegheze la
buna funcționare a acestor puteri, este însărcinat cu atribuții neutre care nu pot fi lăsate la mâna
partizanatului și viziunilor politice și mai presus de toate intervine în toate cele trei zone prin grija față de
rațiunea de stat la care este obligat să vegheze încontinuu.

Prin urmare, Președintele României nu poate fi suspendat decât „în cazul săvârșirii de fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituției” (art. 95, alin. 1) sau pentru înaltă trădare (art. 96, alin. 1), așadar

16
atunci când acesta aduce atingere rațiunii de stat sau când faptele sale sunt de natură a crea premise
pentru punerea în pericol a statului, ipostază în care poporul suveran reprezentat în Parlament îi retrage
mandatul. Același articol 95 prevede că suspendarea președintelui de către Parlament se face „după
consultarea Curții Constituționale”, adică d-abia după ce garantul formal al statului de drept confirmă
săvârșirea faptelor grave. Însă, în cazul românesc Curtea Constituțională a interpretat de-a lungul
timpului verbul a (se) consulta în sensul că președintele ia act de voința partidelor politice, dar decide
cum vrea, deși acesta, așa cum am arătat mai sus, nu este înzestrat cu putere politică, deci nu poate
avea voință întro direcție sau alta. Capcana în care Curtea Constituțională a căzut singură prin
interpretarea eronată a verbului a (se) consulta a fost aceea de a decide că în cazul demarării procedurii
de suspendare a președintelui României avizul Curții este doar consultativ și nu obligatoriu. Atât spiritul
cât și litera legii fundamentale, dar mai ales supremația legii, prevăd însă că procesele de consultare
descrise de Constituție descriu acțiunea de a lua act de părerea instituției întrebată și de a acționa în
conformitate cu aceasta.

În caz contrar, președintele României în situația descrisă la art. 103, anume că acesta „desemnează un
candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament” poate
bloca funcționarea regimului politic și dizolva Parlamentul după respingerea succesivă a două propuneri
de guverne de către plenul reunit al celor două Camere. Altfel spus, președintele României ca mediator,
deși aparent doar consultă partidele, nu are altă atribuție decât aceea de a lua act de voința lor politică,
nicidecum de a o forța și de a se asigura că pe cale de consecință sistemul politic nu se blochează. În
același sens, atunci când Parlamentul consultă Curtea Constituțională, avizul acesteia ar trebui să fie
obligatoriu și nu consultativ, așa cum s-a întâmplat în cazul celor două suspendării ale președintelui
Traian Băsescu.

Pe scurt, președintele României este o specie rară de politician care are ca materie primă rațiunea de
stat. Acesta este singurul depozitar al tuturor secretelor de stat, al relațiilor diplomatice ale statului și nu
poate fi obiect de reflecție politică nici măcar din partea unei majorități parlamentare, în absența „unor
încălcări grave ale prevederilor Constituției” care trebuie definite nu de acuzator (în acest caz
Parlamentul) ca în regimurile staliniste, ci de o instanță independentă și abilitată în interpretarea legii
fundamentale. În spiritul și litera Constituției României, președintele nu poate anagaja statul român în
nici un fel de politică economică, nici la nivel european, nici la nivel internațional. Acesta poate cel mult
să intervină printr-un mesaj în Parlament sau în cadrul unei ședințe de Guvern pentru a influența decizia
acestora instituții din perspectiva faptului că președintele este garantul rațiunii de stat.

Întreaga capacitate de a autor al politicii și politicilor este deținută de guvern, singurul abilitat să
negocieze în numele cetățenilor și al statului român. Conform Constituției, președintele reprezintă statul
român în sensul în care pe linie diplomatică acesta se află în fruntea ierarhiei oficialilor români. A
reprezenta nu înseamnă nicidecum a negocia în numele cuiva. În acest sens, un argument teologico-
politic este menit să ne ofere mai multă lumină: în confesiunile creștine tradiționale, epicopul este cel
care îl reprezintă pe Arhiereul Suprem, adică pe Mântuitorul Iisus Hristos. Ca reprezentant, episcopul nu
poate negocia legea în eparhia sa, adică nu poate negocia învățătura de credință, dogmele, harul divin,
etc. cuprinse în Sfânta Tradiției, Sfânta Scripură și Biserică, ci doar se îngrijește ca Autorul Legii,
Mântuitorul Iisus Hristos, să fie în mod real prezent în viața și activitatea credincioșilor. Politica modernă,
urmându-l pe Carl Schmitt, nu este altceva decât un corp de forme ale teologiei creștine secularizate
(Schmitt, 1996, p. 56), iar distinția dintre a reprezenta o voință și a exercita de voință este crucială.

17
Reprezentarea nu e un eveniment normativ, în sensul unei proceduri, ci este mai degrabă ceva
existențial. A reprezenta înseamnă a face o ființă invizibilă una vizibilă, așadar națiunea ca persoană
indivizibilă devine vizibilă și prezentă public prin Parlament. Mai mult decât atât, remarcă Carl Schmitt,
numai interesele publice pot fi reprezentate (Schmitt, 2008, pp. 243&248), ceea ce înseamnă că
președintele României nu poate reprezenta interesele națiunii române deja reprezentate în Parlament.
La rându-i președintele reprezintă interesele statului român, ca entitate privată între celelalte state, ca
delegat, nicidecum ca reprezentant în sensul public. Reducând lucrurile, parlamentarii sunt
reprezentanți ai națiunii politice (entitate publică), iar președintele republicii este delegatul statului
(entitate privată în context internațional).

Pe terenul teoriei politice, parlamentarii reprezintă națiunea doar când se exprimă politic, situație în care
ei nu pot greși. Mandatul reprezentativ nu limitează voința parlamentarilor în vreun fel, din moment ce
aceștia se află în cadrul constituțional. Chiar încălcarea unor legi de drept comun nu atrage după sine în
cazul parlamentarilor urmărirea penală decât în momentul în care camera parlamentară din care aceștia
fac parte decide că exprimarea parlamentarului a fost una non-politică prin ridicarea imunității. Prin
urmare, reprezentarea politică este un proces desfășurat pe un teren delimitat de proceduri și instituții:

„Între alegători și aleși nu are loc un simplu schimb de voințe, ca în cazul unui contract civil, ci un proces
artificial de formare a voinței colective. De aceea, într-o democrație, între societatea plurală a indivizilor
și reprezentarea ei politică există simultan o asemănare izbitoare și o diferență substanțială. Parlamentul
nu poate ști cu adevărat ceea ce vrea societatea pe care o reprezintă, dar funcționează ca și cum ar fi în
posesia unei astfel de științe” (Barbu, 2010, p. 73).

În acelați timp, reprezentarea statului ca atribut al președintelui nu este decât una de natură
diplomatică. Președintele este un simplu funcționar și mesager al statului, lipsit de voință politică
proprie, dar și primul protector al statului văzut în goliciunea sa extremă prin rațiunea de stat. Însă, deși
lipsit de atribuții, președintele României a angajat statul român și chiar cetățenii români la introducerea
în Constituția României a prevederilor Tratatului de Guvernanță Fiscală la nivelul zonei Euro din cadrul
Uniunii Europene (Treaty on Stability, Coordination and Governance in the Economic and Monetary
Union) , în vreme ce un astfel de angajament îi este rezervat în mod exclusiv primului ministru în urma
negocierilor parlamentare și eventual, prin întărirea opțiunilor parlamentare cu o consultare populară.

Deși este persoana cea mai votată dintre toți politicienii, Președintele României nu reprezintă asemenea
parlamentarilor națiunea, ci statul. În acest sens, voința sa politică este extrem de limitată întrucât el nu
poate iniția legi, reforme sau modificări în arhitectura politică a statului. Președintele reprezintă statul
pe care cetățenii prin reprezentanții lor îl pun în formulă practică. Constituția însă, îi întărește
legitimitatea izvorâtă din numărul mare de voturi primite prin dreptul acestuia de a înființa comisii
prezidențiale pe diferite subiecte de interes public și de a convoca referendumuri consultative care nu se
transformă în lege, ci au rolul de a lămuri clasa politică de voința și sensibilitățile cetățenilor pe un
anumit subiect. În același sens, președintele nu numește candidatul la funcția de prim-ministru după
bunul plan, ci luând act de majoritatea parlamentară existentă, fapt care se verifică la trecerea
guvernului nou-format prin Parlament. Prin urmare, președintele este un înalt demnitar de stat care nu
guvernează în sens politic așa cum face executivul, ci domnește în sens monarhic căutând să creeze
portițe de consens între națiune și guvern, așadar în interiorul regimului politic prin rațiunea de stat.

În concluzie, președintele României nu conduce țara, poporul sau națiunea, nu reprezintă pe cetățeni, nu
face nici politică și nici politici, nu guvernează și nu administrează, nu crește sau scade TVA-ul, nu taie

18
salarii sau pensii etc., ci are atribuții exclusive în singura zonă pe care i-o rezervă Constituția, anume
rațiunea de stat: „Din poziția sa constituțională, președintele României nu poate decât să «spună». El
reprezintă statul, mediază între autoritățile publice, între acestea și societate, adresează mesaje
parlamentului și se consultă cu responsabilii instituționali și politici. Președintele României nu are de luat
decizii și nu este obligat să le ducă la îndeplinire. El repetă în formă de decret unele hotărâri luate de
guvern și de șeful acestuia, ca și legile adoptate în parlament” (Barbu, 2010, p. 81).

Obiectul de reflecție al președintelui prin aparatul Administrației Prezindențiale este statul însuși și
regimul politic, iar nu societatea. În acest sens, societatea este guvernată de către Guvern prin
primulministru, cel care pe drept cuvânt poate fi numit primul om în stat deoarece deține plinătatea
puterii executive exceptând zonele în care rațiunea de stat decide altfel.

Așa cum este desenat de către textul constituțional, Președintele României, adică persoana cea mai
votată din țară, dar care nu guvernează, trebuie să fie o persoană căreia nu trebuie să-i lipsească simțul
statului, care a trecut prin multe scrutinuri electorale, care a deținut funcții importante la nivel național
și care în cele din urmă are capacitatea de a se elibera de pathosul partizanatului politic și de a se dedica
întru-totul rațiunii de stat. Pare mai degrabă o funcție rezervată veteranilor politicii, celor care nu mai au
mize personale de exercitare a puterii, care de-a lungul carierei politice au realizat lucruri importante în
serviciul public și care nu au tentația de a uzurpa prerogativele altor instituții fundamentale. Altfel spus,
președintele României trebuie să fie în lumina analizei politice a textului constituțional o persoană care
să aibă simțul statului sau mai debgrabă simțul rațiunii de stat. Însă pentru ca partidele să propună astfel
de candidați, întreaga societate trebuie să aibă un anumit tip de cultură politică republicană, care după
exemplul occidental se pare că se construiește în generații.

O scurtă privire în preziua formării statului român modern ne ajută să înțelegem locul pe care rațiunea
de stat îl ocupă într-un regim politic și mai ales portretul tipului de politician căruia i-a fost încredințată
rațiunea de stat la mijlocul secolului al XIX. Însăși aducerea unui principe străin în România în 1866 a
avut ca scop afirmat tocmai dobândirea suveranității de stat. Acest stat trebuia mai înainte de a se putea
bizui pe o birocrație modernă, coduri de legi, constituție, sistem național de educație etc. să fie dotat cu
o rațiune de stat proprie. Cum se poate ca statul român însuși să dăinuie, să devină o corporație
neperisabilă ? Cum se poate ca statul însuși să funcționeze având în vedere experiența recentă a lui
Alexandru Ioan Cuza ca autor de lovitură de stat? Soluția românească împărtășită și de alte state-națiune
rezultate din slăbirea și ulterior dizlocarea diverselor imperii a fost izolarea rațiunii de stat și a
suveranității de guvernare. Astfel, elita politică română a preferat să localizeze rațiunea de stat într-un
principe străin, deci într-un status-quo care să dăinuie, fiind cât mai depărtat și independent de societate
și de patimile ei.

Mai mult decât atât, cum facem să rupem o unitate de dominație administrativ-teritorială și o populație
dintr-un imperiu și să formăm un stat care să-și aibă centralitatea neatârnată? Din nou, soluția
românească a fost aceea de a lega construcția politică națională a statului de ceva exterior corpului
politic, dar în egală măsură exterior și imperiului. Astfel, Principele Carol a îndeplinit simultan cele două
atribute esențiale ale poziționării statului în raport cu societate. Pe de o parte, acesta era suficient de
exogen societății prin prisma faptului că nu era în niciun fel legat de România și români, iar instituțiile
formate sub supravegherea acestuia își găseau puterea de a fi stabile, dar și endogen societății nu doar
pentru a guverna bine o societate cu care statul avea să se întrepătrundă, dar mai ales pentru a se

19
legitima printro românizare accelerată . În termenii lui Michel Foucault, aducerea principelui Carol în
România în 1866 a fost tocmai lovitura de stat care a permis menținerea statului însuși.

Odată descrisă poziția președintelui, consultarea populară din 29 iulie 2012 trebuie reinterpretată pe
terenul științei politice în completarea conceptologiei constituționale. Pentru început să fixăm
conceptual cele două tipuri de consultare populară având ca axă de lectură dimensiunea democratic-
autoritar, anume referendumul și plebiscitul (Duval, Leblanc-Dechoisay, Mindu, 1970). Referendumul
reapărut în modernitate abia în anii 1880 prin intermediul limbii engleze (Walker, 2003, p. 137) este un
instrument prin excelență democratic și se practică foarte des într-una dintre patriile democrației
moderne, anume Elveția. În acest sens, consultarea populară are rolul de a întări o anumită reformă sau
măsură luată de o majoritate parlamentară de obicei fragilă. Demos-ul este chemat să discearnă între
aplicarea unei schimbări majore sau păstrarea stării de fapt în special atunci când reprezentanții nu își
asumă în mod ferm o politică. Pe cale de consecință, referendumurile sunt precedate de o substanțială
dezbatere publică și au darul de a cerne decizia de pus în aplicare evacuând posibilele clivaje de la nivelul
societății.

Din punct de vedere procedural, referendumul presupune o alegere între două alternative relativ egale,
iar neparticiparea cetățenilor la urne înseamnă că aceștia fac uz de libertatea derivată din și asociată
dreptului la vot și că sunt de acord cu deciziile luate de ceilalți cetățeni care se exprimă la scrutin. În
acest sens, nu se cere un cvorum de prezență pentru validarea rezultatelor referendumului .
Referendumul este astfel menit să estompeze dezbaterea de idei la nivelul legislativului prin intervenția
directă a cetățenilor care girează printr-un proces de democrație semidirectă o decizie greu de luat la
nivelul Parlamentului. Referendumul devine un instrument de întărire a democrației, iar apelul la acest
tip de consultare întărește legăturile dintre democrație, partide și cetățeni. Cu toate acestea, elitele
politice din regimurile democratice au fost foarte atente la a nu abuza de consultările populare și de-a
dreptul deloc tentate și având ca obiect o persoană tocmai din cauza pericolului transformării
referendumului în plebiscit (Barbu, 2010, p. 139).

La extrema cealaltă se găsește plebiscitul . Acesta este un instrument al regimurilor autoritare și

totalitare prin excelență și presupune punerea în fața electoratului a unei întrebări cu răspuns indus.
Decizia este, de regulă, deja fabricată într-un mod netransparent față de societate și fără a fi precedată
de o dezbatere publică. Cetățenii sunt invitați să se pronunțe post-factum, sau, altfel spus, să
plebisciteze voința unui grup de politicieni care exercită puterea. Primul plebiscit organizat în România a
fost cel convocat la 2 mai 1864 de către principele Alexandru Ioan Cuza care dorea desființarea Adunării
Elective reprosându-i spiritul de partid, așadar chiar ceea ce avea să devină esența democrației
reprezentative: „Adunarea prin blamul seu lovea în persoana miniștrilor propria cugetare a Șefului
Statului” (Kogâlniceanu, 1894, p. 11).

Astfel, în zilele de 10-14 mai 1864 între orele 800-1800 cetățenii români erau invitați să se pronunțe cu
DA sau NU asupra proclamației lui Al. I. Cuza prin înscrierea numelor acestora în două registre diferite,
fiecare pentru câte una dintre cele două posibilități de răspuns. Rezultatul plebiscitului la care au
participat 90, 68% dintre cetățenii posesori de drepturi electorale, în condițiile în care votul era cât se
poate de public, au fost în mod categoric favorabile celui care exercita puterea politică: „din 754.148
contribuabili și cetățeni indrituiți de a vota fără condițiune de cens, au luat parte 683.928 cetățeni. Din
aceștia, 682.621 au subscris da, și 1307 au subscris nu” (Kogâlniceanu, 1894, p. 63).

20
Prin urmare, prima consultare populară națională din istoria României a avut scopul de a întări
atitudinea și poziția personală anti-parlamentară și anti-democratică a Șefului Statului, de a-l legitima pe
Alexandru Ioan Cuza în fața națiunii aclamatoare și de a-l situa deasupra unei elitele politice lipsită de
fermitate. La același tip de instrument au apelat și regele Carol al II-lea, Ion Antonescu sau Nicolae
Ceaușeșcu. În Franța, Charles de Gaulle a folosit consultarea populară pentru a legitima opțiunile sale
anti-parlamentare resuscitând plebiscitul napoleonian ca mod de a ajunge la cetățenii francezi peste
reprezentanții lor aleși (Hayward, 1988, p. 4).

Din acest motiv, în regimurile democratice întrebările puse poporului care nu prevăd o alegere între
două alternative relativ echilibrate, care nu presupun o situație intens dezbătută în interiorul corpului
reprezentativ sunt supuse condiției îndeplinirii unui cvorum de prezență care este de regulă 50% + 1 din
totalul cetățenilor posesori de drepturi electorale. Logica este aceea conform căreia, mai înainte de a se
pronunța asupra răspunsului, națiunea ca persoană juridică indivizibilă se pronunță asupra legitimității
întrebării însăși. Pentru o singură speță, Parlamentul nu se desființează, ci Parlamentul se dizolvă în
corpul politic transformat într-un megaParlament. Toți cetățenii devin parlamentari, ceea ce necesită
extinderea regulilor care guvernează adunările reprezentative la întregul corp politic. Astfel, dacă
cvorumul de prezență nu este atins înseamnă că însăși întrebarea pusă a fost ilegitimă, că Parlamentul n-
a fost capabil să explice importanța opțiunii voturilor cetățenilor pentru ordinea democratică și politicile
publice și că trebuie restabilită ordinea preexistentă.

În cazul consultărilor publice conceptul esențial este puterea. Mai precis felul în care este distribuită
între diverșii actori politici și modul în care cel care exercită puterea înțelege să-și extragă legitimitatea
din societate. Întrebarările fundamentale sunt cine? și de ce organizează consultarea publică?, iar nu
asupra ce sunt solicitați cetățenii să se pronunțe? la urne. Astfel, în cazul unui plebiscit opțiunea
cetățenilor de a nu se prezenta la urne este una extrem de democratică derivată din libertatea exercitării
dreptului la vot. Absenții nu legitimează voința politică a majorității parlamentare și reafirmă termenii
contractului de reprezentare politică. În cazul plebiscitului din 29 iulie 2012 neîndeplinirea cvorumului
de prezență în cazul consultării populare privind demiterea președintelui României înseamnă un vot de
blam la adresa Parlamentului și se sancționează în țări ca Slovacia cu dizolvarea Parlamentului din oficiu,
situație în care președintele în funcție își începe un nou mandat de cinci ani.

În democrația românească deputatul nu are mandat imperativ din partea alegătorilor, ci mandat
reprezentativ astfel încât între momentul alegerii și cel al încheierii mandatului acesta nu este
răspunzător în fața celor care l-au ales sau în fața națiunii ca persoană juridică indivizibilă, ci doar în fața
propriei conștiințe și a legii. Prin urmarea, relația dintre cetățean și Parlament este una contractuală
având scadența la momentul alegerilor următoare, iar deputatul este chemat să pună în formulă
legislativă voința sa personală. Răsturnând situația și citindu-o din punctul de vedere al cetățenilor, în
momentul în care aceștia nu legitimează întrebarea pusă de Parlamentul prin prezența la urne în
proporție de 50% +1, practic delegitimează opțiunea Parlamentului reamintindu-i natura contractului de
reprezentare politică.

De regulă, plebisciturile sunt convocate de puterea politică atunci când aceasta are nevoie de aclamarea
poporului, o necesitate ce nu face parte din ordinea democratică fidelă filosofiei virtual representation.
Din moment ce un guvern se află în exercițiul puterii și are susținerea unei majorități parlamentare,
nimeni și nimic nu-l poate împiedica să facă o reformă sau să promoveze legi care corespund viziunii sale
politice pentru care a fost votat cu ocazia alegerilor generale. Prin urmare, într-un regim democratic

21
precum cel românesc plebiscitul nu are nicio logică, ci doar pe aceea de a deschide democrația către
forme de autoritarism sau de a o întoarce către pre-democrație.

Dintre consultările populare organizate în România în ultimii șase ani niciuna nu poate îndeplini rolul de
referendum din moment ce toate au au legate de o persoană. Astfel în 2007 și 2009 președintele în
funcție, Traian Băsescu, a plebiscitat voința sa politică, de altfel extrem de anti-democratică, de reducere
a numărului de parlamentari la numărul absolut aleatoriu de 300 și de suprimare a camerei superioare a
Parlamentului, pentru a se legitima în fața cetățenilor ca un politician eficient în raport cu virtuțile
debirocratizării de inspirație neoliberală. Întrebările puse au avut un răspuns dirijat, iar consultarea
populară nu a fost precedată de o amplă dezbatere publică și nici măcar una parlamentară, astfel încât
nu a îndeplinit criteriul conform căruia consultarea populară are darul a facilita luarea unei decizii
importante la nivel politic prin intermediul demos-ului.

Plebiscitele din 2007 și 2012 au un caracter și mai personal dat fiind faptul că cetățenii sunt îndemnați de
puterea politică să se pronunțe în calitate de jurați asupra oportunității continuării mandatului de
președinte al României de către Traian Băsescu. Subiectul plebiscitului nu este așa cum am arătat mai
sus un politician prin excelență care să se ghideze în activitatea sa conform voinței politice asumate
electoral în limitele legii, ci un înalt demnitar de stat care nu poate avea voință politică executivă, ci
poate doar interveni recomandând legislativului și executivului soluțiile necesare pe care acesta le
întrevede datorită rolului de mediator între stat și societate și de paznic al rațiunii de stat și al regimului
politic. Astfel, dificultatea metodologică de analiză a consultării populare din 29 iulie 2012 este dată de
ambiguitatea procedurilor de alegere și revocare din funcție: în ce măsură președintele României care
prin natura funcției este accountable față de stat, nu față de cetățeni, poate fi demis de către cetățeni în
urma unui plebiscit?

Primul impuls de analiză se îndreaptă către identificare culpei președintelui în raport cu legile după care
acesta își desfășoară activitatea și mai ales în raport cu textul Constituției. O primă evidență din punct de
vedere strict politic este faptul că președintele Traian Băsescu a încălcat Constituția României când a
refuzat nominalizarea lui Klaus Johannis, primarul municipiului Sibiu, drept candidat la funcția de
primministru al Guvernului României, lucru dovedit de faptul că alegerea sa, anume economistul Lucian
Croitoru, nu a obținut de votul de încredere al parlamentarilor. Însă procedural, așa cum arată
arhitectura constituțională românească orice președinte poate fi suspendat de către Parlament daca nu
se află în consens cu majoritatea parlamentară, ceea ce este un non-sens constituțional din moment ce
punctul de referință al președintelui nu este voința politică, ci legea și rațiunea de stat. Ales de către
națiune sau doar de către Parlament, președintele își declină responsabilitatea în funcție de rațiunea de
stat, niciodată în funcție de viziunea politică a unei majorități parlamentare aflată la putere și cu care se
află într-o relație potrivnică sau apropiată.

Să ne imaginăm următorul scenariu: ce se întâmplă în cazul în care cetățenii decid la urne că e bine să
ofere majoritatea parlamentară unui partid sau unei alianțe de partide, iar funcția prezidențială
candidatului opoziției? Este o opțiune extrem de democratică, iar mesajul transmis de națiune, ca
persoană juridică indivizibilă, ar fi acela că nu este de dorit ca puterea să fie concentrată în mâinile unui
singur partid/alianțe de partide. Așa cum s-au petrecut lucrurile în ultimii șase ani, previziunea nu poate
fi decât aceea conform căreia, chiar în lipsa unor încălcări ale Constituției, Parlamentul va chema și
îndemna poporul să plebisciteze voința sa de demitere a Președintelui până când aceasta va reuși.
Răsturnând situația, un președinte care ar refuza de două ori succesiv să numească drept candidat la

22
funcția de premier al Guvernului României persoana care întrunește suportul majorității parlamentare
poate dizolva Parlamentul, ceea ce ar însemna o nouă situație de blocaj.

Fenomenul descris prin analiza evenimentelor legate de consultarea populară din 29 iulie 2012 este
acela al judiciarizării politicului. În cazul de față există un acuzat (Președintele), un acuzator
(Parlamentul), un judecător care stăpânește și găzduiește ca în sistemele de drept anglo-saxon procesul
(Curtea Constituțională) și o curte de jurați (națiunea). Prin urmare, pentru a defini acțiunea cetățenilor
români în 29 iulie 2012 trebuie să conjugăm două verbe, a vota și a judeca. Cetățenii au judecat
Președintele votând, ceea ce a transformat națiunea politică într-o curte de jurați, dar nu în sensul
impeachment-ul britanic și recall-ul american, ci plebiscitând voința puterii politice de a-l demite pe
Președinte.

În concluzie, sistemul politic românesc desenat după exigențele democrației reprezentative, dar de minți
educate și socializate în comunism și pus în practică de actori politici, deopotrivă instituții și persoane
fără vocație democratică, pare să-și genereze noi limite neanunțate de textul constituțional. Dintre
aceste, consultările populare de tip plebiscit au fost folosite abuziv ca instrument de negociere
electorală și demitere a adversarului politic și niciodată pentru a extrage din societate un plus de
consens sau acea doză de consințământ decisivă implementării unei politici. Mai mult decât atât,
Președintele României a cărui activitate este prin natura oficiului situată în sfera rațiunii de stat, ca
diplomat al statului în exterior și gazdă, nu actor, a jocului de putere interior, este supus judecății
corpului politic situat prin definiție în afara rațiunii de stat.

Administrația publică românească în sistemul de guvernanță europeană

Pentru înțelegerea felului în care este articulată administrația publică a statului român în contextul
procesului continuu de integrare europeană, voi apela la Public Choice Theory, o ramură a Rational
Choice Theory utilizată în economia. Abordarea de tip Public Choice Theory urmărește procesele sociale
din perspectiva birocraților și a politicienilor care populează statul și care sunt interesați de maximizarea
propriilor beneficii. Prin urmare, teoria aplică instrumente specifice economiei în zonele socială și
politică pentru a explica politicile publice și comporamentul birocraților și politicienilor care în dorința de
a fi realși sau numiți din nou maximizează prin fondurile publice dorințele cetățenilor. Politicienii preferă
să acționeze într-un sens care să nu stârnească deazprobarea votanților, care de regulă nu înțeleg
măsurile luate (rational ignorance) și nici nu au capacitatea de a se aduna pentru protest, și care
minimizează costurile publice ale politicilor puse în aplicare.

Definirea suveranităţii în raport cu guvernarea este menită să aducă un plus de înţelegere asupra
delocalizării suveranităţii în cadrul procesului de guvernanţă europeană. Astfel, Stephen S. Krasner
distinge patru tipuri de suveranitate definindu-o ca “a ticket of general admission to the international
arena”. Astfel, toate statele recunoscute au egalitate juridică. Suveranitatea este de mai multe feluri:

a. Interdependentă – însemnând capacitatea unui stat de a regula fluxurile de boli, SIDA, capital,
persoane, idei, pornografie etc. În ultimul timp apar noi provocări cum ar fi terorismul, poluarea, traficul
de droguri și carne vie etc. Un stat poate avea suveranitate internațional-legală și westphaliană, dar să
nu fie capabil să o pună în practică pe cea interdependentă.

23
b. Internaţional-legală – însemnând că statul este acceptat și recunoscut ca egal cu celelalte; un
stat dotat cu suveranitate international-legală are misiuni diplomatice, diplomaţi beneficiind de
imunitate diplomatică etc. Această suveranitate urmează modelul liberal în care statele intră în
aranjamente internaționale ca indivizi egali, cee ace face ca o mică republică e la fel de suverană ca un
mare regat; Spre exemplu, guvernul comunist din China este în unele cazuri nerecunoscut. Este un
exemplu de stat care este recunoscut ca stat, dar al cărui govern nu e recunoscut în toate situaţiile. Un
alt exemplu, este cel al Statelor Unite ale Americii a refuzat să recunoască regimul sovietic până în 1934;
Ordinul de Malta este recunoscut ca suveran de mai mult de 60 de state deși încă din 1798 nu mai
conduce Malta; România nu recunoaște Kossovo. Suveranitatea international-legală este baza celei
westfaliene.

c. Westphaliană este bazată pe teritorialitate și excluderea actorilor externi din structurile de

autoritate domestică; conducătorii străini pot folosi instrumente pentru a interveni în chestiuni
domestice ale altor state; premisa fundametală este aceea că statele au monopolul dominației legitime
într-un anumit teritoriu: „The rulings of the European Court of Justice, for instance, have legitimacy in
the judicial systems of the member states of the European Union. IMF conditionality agreements, which
may include stipulations requiring changes in domestic structures, carry weight not only because they
are attached to the provision of funding but also because the IMF has legitimacy for some actors in
borrowing countries derived from its claims to technical expertise. Human rights conventions can
provide focal points that alter conceptions of legitimacy among groups in civil society and precipitate
possibly unanticipated changes in the institutional arrangements of signatory states” (Krasner, 1990, p.
22). Atât suveranitatea westphaliană, cât şi cea international-legală sunt cele care au fost tot timpul
încălcate.

Modalități de compromise între aceste tipuri de suveranite sunt convenţiile internaţionale, contractile,
coerciţia şi impunerea. Convențiile internaționale pun în dificultate suveranitate westfaliană, sunt
semnate de conducători în mod voluntar și aduc atingere politicilor domestice. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (care are ca fundament de filosofie politică întărirea capacităţii indivizilor de a rezista
opresiunii potenţiale a propriilor state). Un alt compromis este instituţionalizarea de către instituţii
precum Banca Mondială și Fondul Monetar Internaţional a unor contracte care violează suveranitatea
westfaliană, producând chiar schimbări de regim politic. Pe această definiţie, chiar Uniunea Europeană
este o sumă de contracte prin care este afectată autonomia statelor. O altă modalitate de compromise
este legată de coerciţie şi impunere. Acestea apar în situaţia în care ţinta e atât de slabă încât nu poate
să nu accepte. Este cazul embargoul economic. Spre exemplu, Tratatul de la Berlin 1878 a impus ca
Dunărea să fie aflată sub autoritatea unei Comisii Europene.

24
GUVERNANŢA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Conceptul governance în teoria democraţiei

Guvernanţa trebuie înţeleasă pornind de la contextual politic contemporan caracterizat în primul rând
prin faptul că asistăm la un avans al demoraţiilor postnaţionale, împletirea fără precedent a dreptului cu
politica realitate numită şi judiciarizarea politicului. Dincolo de pattern-urile care descriu realităţi politice
contemporane, conform tratatelor care stau la baza sa, Uniunea Europeană este un regim politic
supranational sub forma unei pluralităţi de centre de autoritate, un sistem de guvernanţă multi-nivel,
beneficiind de o dublă separaţie a puterilor, atât de verticală, cât şi pe orizontală sau altfel spus „rather a
system of governance than of government” (Fabbrini, 2005, p. 4).

Guvernanţa în cadrul Uniunii Europene poate fi descrisă drept: „patterns of decision-making based upon
informal networks of private and public actors and aimed at generating decisions through extensive
consultation, diffusion and information, contingent integration of individuals and groups, promoters of
specific knowledge and a horizontal circulation of influence” (Fabbrini, 2005, p. 4).

Uniunea Europeană nu are un govern în sensul classic al termenului, ci este o construcţie mai degrabă
compusă, nu unificată, bazată pe cei trei piloni ai tratatului de la Maastrict (1992): piața comună,
securitate domestică și politică externă, cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne. Această
arhitectură a Uniunii Europene face, de altfel, foarte greu de stabilit dacă avem de-a face cu o federaţie
de state (caz în care ar domina instituţiile comunitare) sau cu o confederaţie de state (caz în care ar
domina instituţiile interguvernamentale): „A system of overlapping jurisdictions, variable policy
boundaries and segmented decisionmaking processes gradually evolved. Based upon an uncertain
legitimacy, void of any formal sovereignty and lacking the party tools of political aggregation, the
Community institutions had to operate in a floating environment” (Fabbrini, 2005, p. 5).

Federația este o unitate compusă adunând împreună elemente dispersate și un guvern central, fiecare
exercitând puterea pe care cetățenii le-o deleagă printr-o constituție, fiecare împuternicit să se ocupe de
problemele legislative, executive și juridice și alese direct de către cetățeni. Confederaţia de state
presupune instituirea unei conduceri divizate dependentă de guvernele constituente, fiind exercită de
delegați ai guvernelor și având doar o bază electorală și fiscală indirecte. Prin contrast cu federația, unde
fiecare guvern operează direct pe cetățeni, în cazul confederațiilor relația directă este între instituțiile
comune și guverne. Deşi atât federaţia, cât şi confederaţia sunt ideal-tipuri weberiene şi, pe cale de
consecinţă, nu există în formă pură.

Președintele Comisiei Europene este numit de Consiliul European și aprobat de Parlament, iar
președintele Consiliului European împreună cu candidatul la funcţia de Președinte al Comisiei Europene
alege membri Colegiului Comisarilor Comisiei Europene, care sunt mai apoi votați sau respinşi de plenul
Parlamentului European. Tot acest cumul de proceduri şi mai ales faptul că niciun tratat nu numeşte cui
aparţine puterea executive, indică faptul că nu putem identifica nicio instituţie căreia să îi putem atribui
numele de guvern.

25
Sub acest aspect, Uniunea Europeană seamănă foarte tare cu Statele Unite ale Americii la moment
fondării constituţionale ale acestora de la sfârşitul secolului al XVIII-lea: „Both the US and the EU have
the features of a system with fragmented sovereignty, which was defined by James Madison in
Philadelphia as ‘compound republic’ (Ostrom 1987), where segmentation and separation of powers
concerns both the horizontal and the vertical level of the system” (Fabbrini, 2005, p. 11).

Regimul politic mixt sau compus are ca finalitate grija ca puterea politică să nu fie monopolizată în scopul
de a genera decizii guvernamentale în lipsa unui guvern central. James Madison a gândit separația
puterii și pe orizontală și pe verticală. De aceea, Senatul, Camera Reprezentanţilor și Președintele
Statelor Unite ale Americii au surse diferite de legitimitate. Senatorii era initial numiţi de statele federate
având, pec ale de consecinţă, mandat imperativ, iar abia din anul 1913 sunt aleşi, având în acest caz
mandat reprezentativ. Membrii Camerei Reprezentanţilor (House of Representatives) sunt aleşi pe o
perioadă de doi ani, la fiecare doi ani înnoindu-se câte o treime dintre aceştia. Prin urmare, mandatul lor
este unul reprezentativ. Preşedintele Statelor Unite ale Americii este ales pe o perioadă de patru ani,
initial fără limită de număr de mandate. Prin urmare, separaţia puterii este operate şi la nivelul duratei
mandatelor celor aleşi, doi, patru, respective şase ani, ceea ce face greu de consolidate pe o perioadă
mai lungă de timp o majoritate aparţinând unui singur partid politic.

Președintele Statelor Unite ale Americii se poate opune prin veto unei legi, caz în care legea în cauză se
întoarce în Congress, unde poate intra în vigoarea fără nicio modificare dacă este votată a doua oară cu
o majoritate calificată. De asemenea, Senatul trebuie să-i accepte pe membri Administrației
Prezidențiale și pe judecătorii Curtii Supreme propuşi de Preşedinte, ca și tratatele internaționale
negociate, de asemenea, tot de Preşedinte.

În egală măsură, arhitectura politică a Statelor Unite ale Americii la momentul 1787 presupune şi o
separaţie a puterilor pe verticală în sensul în care doar puterea guvernului federal e recunoscută de
Constituție, iar statele federate pun în opera politici publice în măsura în care puterea nu-i este atribuită
guvernului central. Acest tip de guvernanţă se numește federalism dual, având ca finalitate faptul că
blochează capacitatea şi dreptul unei singure instituţii de a lua de una singură vreo decizie politică.

În schimb, în Europa istoria politică este diferită şi în unele dimeniuni chiar opusă experienţei americane.
Națiunile europene se nasc ca nod de legitimare a puterii centrale asupra unităților teritoriale
medievale.
State oferă reprezentare asupra națiunii, ceea ce face să există o prevalenţă a statului asupra naţiunii.
Dacă în cazul American, Congresul american a fost în același timp și patronul statelor federate, iar
Constituția Statelor Unite ale Americii precede formarea națiunii, democraţia şi capitalismul se nasc
înaintea formării statului central. Statele Unite ale Americii sunt mai degrabă o democraţie a societăţii
civile, decât o democraţie a statului. Rezultatul federalizării Statelor Unite ale Americii a fost că sistemul
politic s-a centralizat, iar în ceea ce privește statele federate s-au prezidențializat. New Deal, Războiul
Rece, războaiele succesive au întărit Președinția SUA în relaţia cu Congresul American.

Patternuri ale Uniunii Europene

Ca și în cazul Statelor Unite ale Americii, în cadrul Uniunii Europene tendința inițială a părinților
fondatori fost aceea ca nimeni să nu monopolizeze puterea, ceea ce a dus la o arhitectură bazată pe

26
măsuri antimonopolizarea puterii, subsisteme de policy, agenții, puternice proceduri de revizuire juridică
a legislației și multiple forme de reprezentare etc.

Deși Uniunea Europeană este un polity în curs de definire și de schimbare în care cel puțin două
paradigme se confruntă, putem aprecia din perspectiva studiului de față faptul că dimeniunea
federalistă/confederalistă oferă cele mai multe zone de cercetare în sensul testării postdemocrației și
caracterului politic al guvernanței. Astfel, deși constituția Uniunii Europene este socotită a fi formată din
tratatele care statu la baza sa, paradigma interguvernamentală se bazează pe dreptul internțional care
spune să statele suverane nu se pot angaja în aranjamente internaționale fără acceptul lor. Uniunea
Europeană primește formă constituțională în urma Tratatului de la Maastrict (1992), iar tratatele
ulterioare de la Amsterdam și Nisa care reflectă în comparație cu cel de la Maastrict o voință politică
slabă și pun în operă doar reformări de instituții, nu și schimbări de paradigme pregătesc trecerea
Uniunii Europene la funcționarea pe un singur tratat constituțional, excepând Euratomul.

Ulterior transformările aduse prin Tratatul de la Lisabona delimitează competențele între Uniune și
statele membre, redefinesc viitorul PESC și JAI, precum și rolul parlamentelor naționale în procesul de
integrare; o altă schimbare importantă o reprezintă încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în
dreptul UE. În urma tratatului de la Lisabona Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană se
contopesc definitiv.

În același timp, paradigma supranațională pune accentul pe instituțiile comunitare cum sunt Comisia
Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Banca Centrală Europeană. Din perspectivă
constituțională Curtea de Justiție este paznicul constituționalității Uniunii Europene rezolvând conflicte
între instituțiile Uniunii Europene, între state și UE și îndeplinind rolul de judecător preliminar pentru
statele membre.

Astăzi arhitectura juridico-politică a Uniunii Europene este guvernată de: Tratatul privind Uniunea
Europeană, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și Euroatom. Totodată dreptul Uniunii
Europene acoperă drepturi fundamentale rezervate sferei de suveranite a statului, ceea ce conferă
Uniunii un caracter de constituționalitate. Prin urmare, din perspectiva guvernanței europene Uniunea
Europeană poate fi definită în următorii termeni: este o comunitate juridică datorită faptul că e o creație
a dreptului și funcționează pe baza dreptului (nu prin forță sau subjugare). Se deosebește astfel de
tendințele de unificare anterioare ale Europei. Cetățenii sunt guvernați de o ierarhie de drept, o ordine
juridică coerentă ca într-un sistem federal constituțional. Izvoarele dreptului UE sunt:

Dreptul primar al UE (conferind, totodată, cadrul sau nivelul constituțional al UE) format din tratatele
fondatoare ale UE cu anexele, apendicele, protocoale, completări și modificări ulterioare (Maastrict,
Amsterdam, Nisa, Lisabona); acest nivel constituțional poate fi schimbat doar printr-o majoritate
calificată.

Dreptul secundar al UE – regulamante, directive, avize, recomandări etc.

Înțelegerea pe care unii juriști constituționali o au asupra Uniunii Europene, precum W. Hallstein,
conform căruia Uniunea Eurupeană este o creație de drept (a dreptului, a legii etc.) trebuie înțeleasă în
sens istoric. Astfel, comparând Uniunea Europeană cu înțelegerea dominantă asupra statelor-națiune
care su precedate de o națiune ca un “pre-legal substratum”, UE are șansa să se îndrepte către formarea
unui demos european și implicit către democrație în măsura în care urmează cât mai fidel exemplul
Statelor Unite ale Americii.

27
Pentru moment atât timp cât rolul Consiliului European nu este foarte bine definit și temperat
constituțional există o problemă de conceptualizare politică a Uniunii Europene, care cuprinde, în
această accepțiune un pattern specific regimurilor pre-democratice. Astfel, din punct de vedere legal
Consiliul European este o instituția a Uniunii Europene, dar operează în afara Uniunii Europene.
Asemănător regilor din regimurile constituționale ale secolului al XIX-lea, Consiliul European nu este
răspunzător în fața nimănui, conform dictonului ”the king can do no wrong”. Această instituție care
stabilește cadrele generale ale legislației se află în afara ordinii constituționale a Uniunii Europene și
dincolo de responsabilitatea legală și politică. Tratatele sunt la rândl lor ambigue în această privință: pe
de o parte se arată că Consiliul European este o instituție a Uniunii Europene (Articolul I-18(2) CT-Conv;
Article 19(1) CT-IGC), pe de altă parte lasă posibilitatea Consiliului European să iasă de sub incidența mai
multor forme de control juridic și politic (Art. I-20(1) (2), III-282(1) CT-Conv; Art. 21(1) (2), 376(1) CT-
IGC)89.

Europa între federalism și confederalism

Federalismul european are mai degrabă un caracter fiscal și economic fiind organizat în jurul competiției,
o competiție care se răsfrânge și asupra zonei dintre public și privat. W. Hallestein, primul președinte al
Comisiei Europene, definește Uniunea Europeană drept the unfinished federal state pentru că inițial UE
a fost o organizație internațională fondată pe tratate având Consiliul de Miniștri ca principal decident, un
Parlament fără puteri și un secretariat general în Comisie. Toate caracterisitici aparțin organizațiilor
internaționale (caracter confederal). Cu toată că tendința de statalizare a Uniunii Europene este din ce în
ce mai evidentă în special după introducerea monedei unice Euro, termenul „stat” este evitat în
maistream-ul UE pentru că e asociat disoluției statelor-naționale și formării unui singur stat european.

Dincolo de istoria Statelor Unite ale Americii conținând indicii ce ar putea desena drumul pe care
Uniunea Europeană îl va asuma în viitor dacă-și păstrează aceleași intenții politice, putem identifica
similarități și în ceea ce privește alte state federale sau confederații, cum este cazul Germaniei și Elveției.
În cazul Germaniei la momentul unificării din 1867 avem, de asemenea, de-a face cu o shared joint
sovereignty distribuită în federație și statele federate (Federal Council (Bundesrat) + Imperial Diet
(Reichstag). În Germania bismarkiană, Consiliul Federal ținea loc de executiv, un executiv care acționa în
interesul guvernelor aliate. Cancelarul Otto von Bismark încerca să blocheze parlamentarismul, un
proces asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul Uniunii Europene astăzi.

La fel ca în cazul Uniunii Europene unde birocrația sau eurocrația Comisiei Europene nu este controlată
politic, Max Weber observa că în Germania anului 1918 birocrația statelor federate ca și cea federală
sunt independente de controlul parlamentar, observația ce are o dublă însemnătate. Pe de o parte,
există un aspect pozitiv în sensul în care o birocrația care nu află sub controlul decidentului politic poate
fi mult mai profesionalizată și corectă în sarcinile sale; pe de altă parte, o birocrația care nu are niciun fel
de feedback din partea politicului riscă să se autonomizeze și să confiște o parte din putere. Acest lucru
duce la o responsabilitate politică difuză, caracteristică principală a guvernanței și postdemocrației în
cadrul Uniunii Europene. În plus, birocrațiile statelor membre ale UE reușesc, prin legăturile cu birocrația
de la Bruxelles, să iasă în multe privințe de sub controlul parlamentelor naționale și să intre în procesul
de luarea deciziilor european.

28
Pentru a înţelege cât de multă putere politică este oferită tehnocraţilor, ar trebui să pornim de la analiza
pe care politologul Daniel Barbu a făcut-o asupra regimului politic postcomunist din România (Barbu,
2004). În cadrul acestei analize, Daniel Barbu abservă faptul că după căderea regimului comunist,
guvernarea a fost, cu precădere, încredinţată unor personae care erau cunoscute drept specialişti în
diverse domenii. În studiile sale despre democraţie şi democratizare, Giovanni Sartori se întreabă
rhetoric “How much power we are prepared to entrust to the experts [?] So long as he proposes and
advises, this is only a necessity” (Sartori, 1987, 433). Luând în considerare tensiunea dintre tehnocraţi şi
tehnocraţie pe de o parte, iar pe de altă parte între democraţie şi democratizare, analiza statistică de
mai sus relevă dominaşia ideologică neoliberală în rândul clasei politice şi a elitelor politice din România.
Baza de date pe care am lucrat a fost alcătuită de autor şi constă în numele tuturor miniştrilor începând
cu ceea ce am considerat a fi primul cabinet constituţional (Guvernul Teodor Stolojan care şi-a asumat
mandatul la data de 16 octombrie 1991) şi până la 14 decembrie 2014 când a avut loc ultima remaniere
a Guvernului Ponta II. În total, intervalul selecţionat pentru analiză însumeană 8097 de zile. Baza de date
include miniştriidelegaţi, dar exclude miniştrii interimari deoarece interimatul nu poate fi asumat decât
de un ministru care deja a depus jurământul.

Am considerat a fi un politician-ministru persoana care la momentul numirii fie era membru de partid,
fie asumat public afilierea sau simpatia faţă de un partid politic, fie în trecut candidase din partea unui
partid politic. Pe scurt, un politician este o persoană care asumă că face politică, care se confruntă cu
electoratul şi care îşi asumă să le reprezinte interesele electoratului în funcţia pentru care candidează. În
timpul strângerii datelor am descoperit o a treia categorie, pe lângă cea de politician şi cea de tehnocrat,
aceea a tehnocraţilor-politicieni, adică persoane care asumă funcţia de ministru ca tehniocraţi, dar în
timpul mandatului devin politicieni. Cu toate acestea, toate aceste trei categorii nici măcar nu se apropie
de idealtipul Weberian din motive care ţin de natura regimului politic românesc.

Referitor la baza de date, România a avut în intervalul menţionat 392 de numiri ministeriale, respective
277 de persoane numite ministru. Din cele 392 de numiri, 332 au fost politicieni (84,6%), 53 de
tehnocraţi (13,5%) şi 7 de tehnocraţi care au devenit politicieni (1,7%). În total au fost numiţi 43 de
tehnocraţi în perioada 1991-2014. Dacă ar fi să luăm în considerare câte zile au petrecut în funcţie
tehnocraţii, rezultatul este unul relevant pentru cercetarea noastră: 19, 52% din totalul zilelor, adică
aproape o cincime.

Alte rezultate relevante sunt: un ministru petrece în medie 670, 5 zile în funcţie, iar o numire de ministru
este făcută în medie pentru 473, 8 zile. Comparând cu durata unui mandate întreg (1460 – 1465 zile),
observăm că în ultimul sfert de secol în România avem de-a face cu o relativ redicată instabilitatea
guvernamentală sau mai bine zis ministerială.

În această situaţie, o posibilă explicaţie ar fi că tehnocraţilor li se oferă posture ministeriale ca persoane

de sacrificiu sau ”ţapi-ispăşitori” pentru perioade scurte de timp cu scopul de a redresa imaginea publică
a partidului politic. Un alt fapt relevant este că în cazul întregii populaţii ministeriale mediana (382 de
zile) este mult mai mica decât media (473, 8 zile) care arată că există un mare grad de instabilitate pe
durata unui mandate de ministru. Dacă luăm în considerare numai miniştrii tehnocraţi, 25 % dintre
numiri durează mai puţin de 133 de zile, iar în cazul politicienilor 228 de zile. Diferenţa este
semnificativă, demonstrând, pe de o parte, că tehnocraţii sunt mai degrabă folosiţi drept ”ţapi-
ispăşitori”, şi pe de altă parte că partidele politice ducă lipsă de resurse umane când vine vorba de
specialişti în diverse domenii de guvernare.

29
Urmărind raţionamentul de mai sus, am împărţit după modelul statisticii din secolul al XVII-lea domeniile
de guvernare în două mari zone: prima zonă vizează guvernarea oamenilor, iar cea de-a două
guvernarea lucrurilor. Astfel, anumite ministere aparţin guvernării lucrurilor: finanţe, economie, apărare,
afaceri externe, afaceri interne, apărare, mediu, transporturi, industrie etc., iar altele guvernării
oamenilor: educaţie, sănătate, cultură, muncă şi justiţie. Prin această disociere, am testat ipoteza
consacrată de literatura de specialitate din spaţiul anglo-saxon conform căreia tehnocraţilor le sunt
încredinţate mai degrabă domenii de guvernare care sunt mai degrabă tehnice şi au de-a face cu
lucrurile, nu cu oamenii. Cu toate acestea, ipoteza pare că nu se sunţine în cazul românesc: 27 dintre
numirile de miniştrii tehnocraţi au fost făcute în zone care privesc oamenii, iar 33 în zone care privesc
lucrurile. Într-adevăr tehnocraţii sunt mai degrabă numiţi în domenii tehnice, dar în acelaşi timp trebuie
să fim conştienţi că numărul acestor ministere e dublu faţă de cel care prevede guvernarea oamenilor.

Prin urmare, regimul politic românesc duce lipsă de reprezentativitate politică la nivelul cabinetelor de
miniştrii, fapt vizibil şi în reprezentativitatea parlamentară. Una dintre caracteristicile clasice ale
democrațiilor este legată de monopolul ratificării tratatelor internaționale de către parlamentele
naționale. Chiar dacă, de regulă, Guvernele sunt cele care negociază tratatele, președinții sau monarhii
le semnează, în regimurile demoratice niciun tratat internațional nu poate intra în vigoare până când nu
este acceptat de plenul Parlamentului în urma unui vot. Această regulă, însoțind democrația ca un
leitmotiv de-a lungul întregii sale expresii moderne, nu se aplică și în cazul Uniunii Europene unde
schimbarea tratalor nu necesită votul Parlamentului European. Lipsa atribuției de ratificare a tratatelor
de către Parlamentul European ezte astfel un indiciu extrem de puternic că nu avem de-a face cu o
democrație europeană, iar Parlamentul European nu întruchipează întru-totul puterea legislativă. E
vorba mai degrabă, în termenii lui Giovanni Sartori, de un parlament de fațadă, al cărui misiune nu e de
a reprezenta demos-ul european, ci de a produce mai multă legitimitate aranjamentului politic al Uniunii
Europene printr-o așa-zisă reprezentare a cetățenilor europenei.

Constituționalismul Uniunii Europene

Constituționalismul Uniunii Europene organizat în jurul pieței libere și a competitivității poate fi numit
international supplementary constitution și definit ca un sistem multilateral de tratate care se alătură
ordinilor constituțioanle naționale. De aceea, guvernanța europeană este de tipul federalismului fiscal ca
și competiție organizată pe baze exclusiv economice, nu și politice precum în contituționalismul clasic în
care funcția unei constituții este aceea de a lega dreptul de politică și nu dreptul de economie.

Constituționalismul Uniunii Europene nu prevede, cel puțin pentru moment, o politizare a legii așa cum a
fost cazul în Franța sau în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În cazul acestor două
exemple, suveranitatea poporului este prezentată ca scop în sine, suveranitatea poporului este prezentă
ca scop în sine, așează cetățeanul în centru ca subiect politic și-l definește ca posesor de drepturi. Un al
doilea tipar, de asemenea ignorat de artizanii Uniunii Europene este scrierea unei constituții printr-un
proces de juridificare a politicii: spre deosebire de prima categorie care apare ca reacție la revoluție,
această categorie de constituții tinde să juridifice o ordine politică preexistentă (este exemplul Angliei și
Germaniei) cu scopul e de a limita puterile regelui. Dacă în SUA avem un parlament fără o birocrație de
stat care precede constutuția, în Anglia e istoria este inversată: parlamentul crescând în importanță a
fost alăturat regelui și administrației sale.

30
Pentru Anglia și mai apoi Marea Britanie faptul că nu există un text scris al cărui titlu să fie Constitution
nu înseamnă nicidecum absența unei constituții și mai ales a constituționalismului. Pentru exemplul
britanic, Constituția nu e un text, ci e condiția totală a societății. În Marea Britanie nu există un
document scris, ci un inventar de tradiții, iar constituția nu e privită ca legea supremă, ci ca evoluția unei
practici politice. Prin urmare, accentul cade pe evoluție, nu pe revoluție. Nu constituția supremă, ci
continuă constituționalizare. Nici în Marea Britanie și nici în Germania scopul constituției nu a fost
democratizarea, ci limitarea puterii regelui, a suveranului, prin lege. Rezultă că avem de-a face cu două
opțiuni de constituționalizare: juridificarea politicului în Germania unde constituție e pre-națională și
apare înaintea statului-națiune, respectiv în Anglia unde e vorba de o societate fără un stat, dar
guvernantă de o ordine constituțională.

În schimb, în cazul UE nu avem de-a face cu niciunul dintre aceste modele de constituționalizare, ci cu o
constituție care are următoarele caracteristici:

1. UE nu are un pouvoir constituant, adică un demos care se unește printr-o constituție pe

principiul egalității democratice. Acest lucru ar presupune centralitatea parlamentului și dependența
unui guvern de el.

2. Tratatele europene sunt law-making norms și dau forma constituțională a UE. Curtea de Justiție
le recunoaște ca având caracter constituțional; Constituția în aspectul ei politic e un text față de care
cititorul analizează realitatea socială, fixează o exigență față de care societatea se redefinește
permanent. Problema e că procesele de integrare nu sunt surprinse în tratate, ceea ce constituie supapa
politică, democratică, a UE. Deci, tratatele funcționează cu dificultate ca o constituție materială a UE.

În fapt, procesul de constituționalizare presupune un set de proceduri și principii utilizate într-o societate
la un moment dat pentru a defini natura legii supreme a teritoriului, pentru a limita puterea politică și
pentru a defini actorii politici. În cazul constituției Statelor Unite ale Americii există un frame of
government, statele mici sunt suprareprezentate în Senat și în alegerea președintelui, permanentă
dispută între președinte și legislativ (contrară sistemelor parlamentare unde guvernul operează pe
încrederea parlamentului). Există un sistem de checks and balances care are în spatele ei logica de a
împinge fiecare instituție împotriva celeilalte, pentru că niciuna nu e demnă de încredere totală.
Sistemul american constituțional de multiple separation of powers pune presiune pe judiciar pentru a
juca un rol de policy-maker. Curtea Supremă Americană joacă un rol esențial în lawmaking process.

Spre deosebire de SUA, Uniunea Europeană nu debutează cu o constituție, ci prin tratate consacrând o
piață unică, instituționalizând un polity supranațional în scop economic sub supravegherea Curții de
Justiție a Uniunii Europene. Astfel, Curtea de Justiție apărând drepturile cetățenilor a transformat
tratatele în documente constituționale. Constituționalizarea UE s-a făcut fără o constituție prealabilă
prin suprareprezentare a statelor mici, adjustată la Nisa și Lisabona. Statele se impun dacă au capacitate
de negociere. Nivelele doi, trei și patru de cooperare (adică cele subnaționale) de cooperare (regiuni,
comunități locale) scot din joc guvernele centrale. Există 25 de căi de producere a legislației UE, ceea ce
creează o confuzie care la rându-I întărește, nu slăbește UE. Ultrabirocratizarea Uniunii Europene e un
proces concomitent cu debirocratizarea statelor. Confuzia de puteri a fost prețul plătit de UE pentru a
ține nivelul nemulțumirilor jos. Dacă în SUA nu avem un guvern pe seamă căruia să cadă
responsabilitatea în mod direct și clar, în cazul Uniunii Europene lipsește acest guvern. Prin urmare, în
cazul UE e din ce în ce mai greu de răspuns la întrebarea: ”who did that?”.

31
Prin urmare, ceea ce la nivelul Uniunii Europene se numește multilevel governance (guvernanță
multinivel) presupune un sistem de competențe exclusive, dar și partajate (shared, constituționaliazarea
pieței, nu și a regimului politic sub forma unei compound polity: This experience is assimilating the EU to
the USA. The USA has based its own development on the theory of an anti-hierarchical and
antihegemonic polity where no specific interest (supra-states, state, sectional, economic, social,
political) should have the chance to transform itself into the general interest. Thus limiting the
concentration of powers through their dispersion and fragmentation has been functional to the need to
guarantee a dynamic equilibrium among a multitude of ‘ambitions’ or institutional interests. By contrast,
the EU is a compound polity which needs to construct its own theory for being a fully coherent
compound democracy (Friese & Wagner 2002). ‘Without a robust theory and practice of division and
separation, it is difficult to construct fuller unions that are not hierarchical’ (Deudney 1995, p. 226).

Decision-making patterns
Atât UE, cât și SUA în ipostaza lor de compound polities trebuie să utilizeze weak decision-making
systems, în care deciziile se iau greu. Analizând trei variabile, natura instituțională a structurii, cine ia
ultima decizie, respectiv numărul de actori implicați trebuie să interogăm mai întâi modalitatea și
categoriile de producție a legislației europene.

Legislația primară sau dreptul primar este alcătuită din tratatele de la Maastrict, Amsterdam, Nisa,
Lisabona, toate împreună conturând cadrul constituțional al UE. Tratatul de la Lisabona modifică cele
două tratate fundamentale ale UE: Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene, iar cel din urmă este redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
În plus, anexele la Tratat cuprind o serie de protocoale şi declaraţii.

Legislația secundară – adoptată de instituțiile ale UE cumprinde acte juridice (declarații, rezoluții,
programe de acțiune, cărțile albe, cărțile verzi), delegate și administrative. Acordurile internaționale ale
UE sunt tratate de cooperare integrelă în domeniul comercial, industrial, tehnic, social etc:

a. Acordurile de asociere – prevăd cooperare strânsă și create, de regulă, pentru țările care au avut
colonii – acorduri preferențiale care reglementează importurile de băuturi. Cel mai important
acord este cel semnat de UE cu 70 de țări din Africa, Zona Caraibelor și Pacific (ACP) prin care
aceste state primesc acced liber la piața internă europeană.

b. Acordurile vizând pregătirea unei posibile aderări la UE și la instituirea unei uniuni vamale (etapă
preliminară a aderării). Ex: Spațiul Economic European care înclude și AELS (Islanda,
Liechtenstein, Norvegia) având ca obiectiv libera circulație a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor
pe baza acquis-ului comunitar.

c. Acorduri de cooperare au forță slabă: Ex: Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia)

d. Acorduri comerciale – Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului, Acordul

general pentru tarife și comerț (GATT 1994).

Izvoare de drept nescris permit remedierea chestiunilor nescrise care în general vizează zona economică
și socială și produc efecte prin jurisprudența Curții de Justiție a UE. Dreptul cutumiar este, de asemenea,
o practică urmată și acceptată.

32
Regulamentele au tăria de ”legi ale UE”. Au o natură comunitară în sensul în care se aplică pe întregul
teritoriu UE și în toate elementele lor și în mod direct.

Directiva nu are ca scop armonizarea legilor, ci apropierea acestora, reconcilierea obiectivelor de

asigurare a uniformității necesare dreptului UE, fiind principalul mijloc pentru construcția pieței interne.
Directivele pot fi definite, redactate atât de succint încât să nu lase statelor membre posibilitatea de
manevră (ex: mediu, standarte tehnice). Nu au efect direct asupra cetățenilor în sens
juridico/administrativ, ci doar asupra guvernelor în sensul în care statele sunt obligate să plătească
despăgubiri atunci când întârzie să aplice directivele.

Deciziile au aplicabilitate individuală, destinatarii sunt neapărat nominalizați și sunt sigurii obligați să o
respecte; este obligatorie în toate elementele sale, are forță directă.

Declarațiile, recomandarea și avizul sunt documente mai degrabă politică, decât administrative sau
juridice. În aceeași categorie intră și rezoluțiile emise de Consiliul European, Consiliu UE, Parlamentul
European. Prezintă puncte de vedere și intenții comune, mai degrabă sub forma unor orientări politice.

Referitor la procesul legislativ trebuie remarcat faptul că procedura de codecizie constă în adoptare
comună a regulamentelor, directivelor sau deciziei la propunerea Comisiei. Elementele care deosebesc
procesul legislativ al UE de un proces democratic consacrat sunt următoarele:

Comisia Europeană este singura care are drept de inițiativă. Comisia apelează la experți naționali, dar nu
e obligată să țină cont de opinia lor. Comisia elaborează un proiect pe care-l înaintează Consiliului unde
necesită un vot cu majoritate simplă. Acum textul devine „propunere a Comisiei” și este înaintat
concomitent Consiliului și Parlamentului, precum și, după caz, Comitetului Economic și Social European
și Comitetului Regiunilor. Președintele PE transmite propunerea comisiei de specialitate, după care
textul merge în plen. Parlamentul European transmite poziția sa Consiliului UE care o plebiscitează. Dacă
Consiliul zice DA, proiectul se adoptă. Dacă zice NU, trimite poziția sa PE.

În acest amalgam de putere politică și competențe, tratatele europene nu aduc un plus de lumină asupra
felului în care funționează puterea politică. În vreme ce puterea legislativă e localizată, cea executivă nu,
ceea ce însemană că Comisia Europeană nu poate fi socotită un guvern al Uniunii Europene în sens
deplin. Conform locului său în cadrul procesului de luarea deciziilor, Comisia Europeană face politică
administrativă.

Comisia Europeană are alături de Consiliul European funcția guvernamentală, însă nu intră în niciun
șablon de guvern din democrațiile consacrate. Astfel, există mai multe tipuri de guverne:

Guvern majoritar – în care prim-ministru conduce totul și având tărie ideologică (UK, Germania) și
guvern consensual (Swiss Federal Council) în care sunt reprezentate toate interesele regionale, locale,
naționale. Comisia Europeană pare un guvern consensual, fără tărie ideologică. Însă, Comisia lucrează
sub supervizarea politică a președintelui care influențează direct activitatea comisarilor săi. Comisia nu
poate fi demisă de Consiliul UE, ci doar de Parlament cu o majoriate calificată de 2/3, ceea ce e aproape
imposibil.

Comisia îndeplinește rolul de leadership ca și Președintele SUA (elementul monarhic). Comisia

îndeplinește un leadership slab, ceea ce o face să-și deghizeze intențiile politice în limbajul tehnocratic.
Inițial, Comisia Europeană avea funcția de cabinet ministerial și aflându-se în totalitate sub control
legislativ bicameral (Consiliul UE și Parlamentul European), fiind elementul clasic de supranaționalism și

33
tehnocrație prin excelență al construcției europene; avea, astfel, un rol de limitare a politicului prin
supralicitarea tehnocraticului; Astăzi, însă, administrațiile naționale găsesc în colaborarea cu Comisia o
cale de a ieși de sub controlul guvernelor naționale; Comisia Europeană dezvoltă o birocrație tentaculară
în ciuda politicilor de dereglementare a birocrațiilor naționale.

Comisia Europeană are astăzi trei roluri majore: acela de guvern, de secretariat și de mediator,
reprezentând noua formă de limitate a politicului prin instaurarea tehnocraticului. Directivele sunt atât
de atent redactate încât, deși trebuie aplicate prin metodele guvernelor naționale, nu lasă loc de marjă
de acțiunea.

Deși Comisia este cel mai important actor executiv când vine vorba de implementarea legislației și
delegated rule-making, e responsabilă de buget, policy-making and regulation es face face political
administration (tehnical solutions to political problems) fiind un hybrid administrativo-politic.

Mai mult decât rolul neclar al Comisiei Europene, ceea ce ne interesează din perspectiva temei noastre
de cercetare o reprezintă incidența eurocraților din Directoratele Generale, Comitetul Regiunilor,
Comitetul Economic și Social. Toți eurocrații au un buget anual de circa opt miliarde de Euro și sunt
repartizați numeric astfel: Comisia Europeană – 30.000 de angajați, Parlamentul European – 6.000, iar
Consiliul de Miniștrii – 3.500.

Dintre aceste trei birocrații supradimensionate în comparație cu cele ale statelor membre, comitologia,
adică rețeau de comitete de experți din jurul Comisiei și Consiliului de Miniștri, însumează circa 250 care
funcționează anual. Un fapt semnificativ este faptul că în anul 1999 House of Lords a observat într-un
raport că nu există o listă oficială a comitologiei și a rugat public Comisia Europeană să publice cheltuilile
cu comitologia. Rezultatul a fost că din anul 2000 Comisia publică lista celor circa 250 de comitete în
fiecare an, numărul lor variază de la an la an. Din 1960 până în 2010 Comisia a elaborat 80.000 de pieces
of legislation.

Inițial, Comitetele, alcătuite din foarte mulți experți naționali, au fost gândite ca un „control device – the
eye and mouth of national governments” ca să supervizeze Comisia, mai apoi socializați fiind în New
Public Management au devenit autonome. Concluziile sunt legate de faptul că Comisia Europeană face
politcy without politics, politicienii naționali se depolitizează la nivel european, iar Comisia tinde să se
autonomizeze în raport cu statele.

La rândul său, Parlamentul European, având inițial funcția de adunare consultativă, nu întră în niciun
șablon de parlamentarism modern. Există două mari tipuri de parlamente în funcție de modul în care
lucrează:

Debating Parliament având ca model Anglia (ulterior Marea Britanie) și prezent, mai degrabă acolo unde
există o fuziune între guvern și majoritatea legislativă. E un parlament centrat pe lucrările în plen.

Working Parliament având ca model Congressul Statelor Unite ale Americii și fiind desenat ca operând în
contrapartidă cu guvernul, deci aflându-se într-un combat institutional permanent. Acest tip de
parlament nu centrat pe plen, ci pe comisiile de specialitate.

Prin urmare, în cadrul Uniunii Europene nu poate fi vorba de parlamentarism! Parlamentul European
votează președintele Comisiei și acceptă colegiul de comisari, dar nu ca un parlament loial unei
majorități, ci ca un critic al Comisiei. PE nu e legat de Comisie prin loialitatea de partid. PE ezită în
practică să-și folosească puterea a cenzura Comisia, deși o are. Deciziile se iau în comisiile de lucru, unde

34
EMP beneficiază de un consistent aparat de experți. Deși doar Comisia are capacitatea de a iniția
legislație, ea nu are un grup de MEP sau un partid care să-I susțină proiectul legislativ. Din moment ce
doar cenzurează propuneri de legi, rolul PE nu e de policy-making, ci de policy-shaping, ceea ce nu e
neapărat o anomalia din moment ce în majoritatea parlamentelor de azi situația e la fel.

Consiliul de Miniștri este punctul de întâlnire între politicieni și birocrați, între executiv și legislativ, între
negociere și legiferare. Membri nu sunt aleși, ci numiți, având, deci, un mandat imperativ. Spre
deosebire de senatorii americani, miniștri europeni trebuie să urmeze liniile și politicile dictate de prim-
miniștri (au mandat imperativ, nu reprezentativ). Consiliul UE nu se rezumă la simpla masă rotundă a
miniștrilor, ci este exstins la două nivele. COREPER (diplomați ai statele membre la Bruxelles) și grupurile
de lucru (specialiști naționali). COREPER pune problema în termeni politici, iar grupurile de lucru în
termeni tehnocratici. Astfel, miniștrilor din Consiliu le revine să dezbată doar chestiunile highly political.
Consiliul UE nu are un plen, pentru că discuțiile se poartă pe domenii.

Consiliul ia, de regulă, deciziile cu majoritate calificată (highly sophisticated super-majorities), ceea ce
înseamnă că UE nu e o organizație supranațională. Dar, în spatele regulii formale a majorităților calificate
stă metoda informală a consensului. Consensul e atins prin faptul că decidenții, politicieni sau birocrați,
împărtășesc același spirit de corp.

Consiliul European are întâlniri neregulate în din anii 1960 și este oficializat abia în 1974. Nu există
stenograme ale discuțiilor, are caracter informal și aproape privat. D-abia prin Actul Unic European
Consiliul European este menționat în legislația primară a Comunităților Europene. Consiliul European
șterge lipsa de leadership la nivelul UE și este specific federalismelor. Nici azi nu are sarcini clare: general
impetus, political guidelines, rol de cârmaci (steering committee), rolul de arbitru final al marilor
probleme europene. Fiind format din prim-miniștri el dublează Consiliul Afacerilor Generale care
acționează, de regulă, în conformitate cu Consiliul European. Este cel mai important forum pentru
reformarea tratatelor. Completează Comisia în ceea ce privește partea guvernamentală, Comisia
furnizează Consiliului European expertiza tehnocratică.

Curtea de Justiție este un element federal prin excelență, probabil cel mai pro-Community dintre
instituțiile europene, dar care, totodată, obligă statele membre să accepte că trebuie să govern with
judges ca niciodată până acum. Curtea de Justiție a UE datorită puterii de preliminary ruling, cooperează
cu curțile naționale care scapă astfel de sub puterea parlamentelor naționale. În același timp în SUA
Curtea Supremă are o relație adversarială cu curțile statelor federate pentru că nu există preliminary
rulling.

Curtea de Justiție are drept corespondent la nivel național curțile constituționale sau Curțile Supreme cu
atribuții constituționale: Spania, Italia, Portugalia, Luxembourg din 1996, Austria, Germania, Irlanda,
Danemarca. În Marea Britanie controlul constituționalității îl face Camera Lorzilor, în Olanda, Olanda,
Suedia, Finlanda mai multe curți, iar în Franța – Conseil d'Etat și Consiliul Constituțional. Dreptul UE
prevede ca curțile naționale să ceară preliminary refrence CJ a UE atunci când are dubii asupra unor
prevederi legale, ceea ce înseamnă că Curtea de Justiție are monopol pe interpretarea dreptului UE.
Curțile naționale nu au puterea de a declara acte de drept european invalide.

Importanța constituțională a Curții de Justiție a Uniunii Europene este dată de faptul că misiunea eu
principală este de a supraveghea constituția economică a Uniunii Europene, aflată la intersecția dintre
economie și jurisprudență și suma instrumentelor constituționale cu incidență în economie. Uniunea

35
Europeană se definește ca open market with free competition și drept o economie socială de piață:
Lisabona, art 2(3) „Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a
Europei, întemeiată pe o crestere economică echilibrată si pe stabilitatea prețurilor, pe o economie
socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă si
spre progres social, precum si pe un nivel înalt de protecție si de îmbunătățire a calității mediului.
Aceasta promovează progresul stiințific si tehnic”.

De aici se desprind o serie de concluzii preliminare: Valoarea juridică a acestui articol e mai degrabă
scăzută, structural acest articol ne spune că nu putem schimba sistemul economic cu o economie
planificată; Principiile economiei europene sunt autonomia privată a firmelor, competitorii economici au
personalitate juridică, libertatea antreprenorială, drepturi egale pentru participanții la piața comună,
femei și bărbați; Monedă stabilă susținută de Banca Centrală Europeană independentă de instrucțiile
guvernelor naționale, barierele de piață trebuie reduse prin cele 4 drepturi fundamentale, interdicția
abuzului de putere dominantă (sunt însă anumite zone ale economiei unde principiile competiției nu se
aplică neapărat: PAC doar când decide Consiliul, regimul materialelor nuclearea guvernat de Euratom).

Astfel, arhitectura de governance a UE urmează fidel teoriile economico-politice ale ordoliberalismului

școlii de la Freiburg School care definește statul drept garant al ordinii economice. Economistul german
ordoliberal Martin Eucken susține faptul că societatea trebuie să consemneze diferite ordini economice
și politice, statul nu trebuie să intervină în niciun fel în jocul economic, pe piață, ci trebuie să garanteze
constituțional competiția economică. Competiția economică trebuie să urmeze principiile dreptului
privat. Abuzurile sunt în mod natural controlate de competiție, iar statul trebuie să stabilească regulile
jocului și să intervină doar acolo unde competiția e distorsionată.

În UE „economia de piață deschisă bazată pe competiție” este ridicată la nivel constituțional (TUE art. 3),
iar dreptul UE restrange puterea de reglementare a statelor cu scopul de a deregula economie, deci
pentru a crea spațiu pentru o economie bazată pe competitivitate; deci, scopul nu e de a întări puterea
regulatoare la nivelul UE, ci de a o micșora pe cea a statelor membre. Economiștii neoliberali (von
Hayek) nu doar că resping ideea unui stat neintervenționist, ci nu au încredere în stat.

În timp ce în cazul constituțiilor naționale politice, libertățile economice sunt o consecință a celor
politice, în cazul UE libertățile economice sunt situate deasupra a orice altceva și sunt garantate de
Curtea de Justiție a UE. Ordoliberalii garantează democrația și libertatea economică ca expresie a
aceleiași realități echivalând progresul economic cu progresul democratic.

Ca o consecință a dominației ordo- sau neoliberalismului la nivelul UE, apare și tendința de înlocuire a
politicienilor naționali cu tehnocrați. În acest context, o privire statistică asupra prezenţei populaţiei de
sex feminine în politica de top a României (pe funcţii de ministru) e menită să ofere o imagine clară
asupra accesului femeilor în spaţiul public în general. Sunt, totuşi, de notat anumite nuaţe care duc la o
scădere a prezenţei femine în viaţa politică. Prima ar fi legată de faptul că în România nu a existat
niciodată o mişcare feministă sau o mişcare socială care să militeze pentru drepturile femeilor. Figurile
politice din România care au ajuns în funcţii de top leadership sunt extreme de puţine în rândul femeilor
comparative cu bărbaţii.

Cauze istorice ale prezenţei scăzute a femeilor în viaţa politică sunt legate de faptul că în România nu a
existat nicio mişcare feministă sau socială feminină care să militeze pentru drepturile politice ale

36
femeilor, dar şi pentru că Societatea românească este, mai ales în mediul rural, destul de tradiţională,
ceea ce nu creează premisele pentru o implicare a femeilor în activităţi civice şi politice.

Figura centrală a implicării femeilor în politică este Ana Pauker, iar mai apoi Elena Ceauşescu, două
personaje care nu sunt amintite de istorie ca fiind positive. Acest lucru creează în mentalul colectiv o
reticenţă a implicării femeilor în politica democratică. Nu există în mentalul colectiv românesc figuri de
femei-politician care să genereze atracţia altor femei către o carieră politică. Un portret-robot al femeii
implicate în politică şi devenită ministru nu poate fi conturat din cauza numărului redus al acestora (26,
adică 11,15%). Cele mai ministeriabile femei sunt Anca Boangiu (1299 zile în 3 mandate), respectiv
Rovana Plumb (1393 zile în 3 mandate). Concluziile studiului sunt generate de rata disporporţionată a
reprezentării femeilor în politica romînească postdecembristă. Pe de o parte, femeile ocupă 75% din
posturile din admnistraţia publică central, dar doar 11 % din funcţiile de ministru. În al doilea rând,
femeile din cadrul partidelor politice nu par a reuşi să se coalizeze şi să militeze pentru o mai bună
reprezentare a acestora în cadrul guvernării sau în legislativ.

Legitimitatea (post-)democratică a sistemului de governance

Se presupune că Parlamentele naționale sunt cele care oferă legitimitate democratică procesului
european, ratifică tratate etc. În practică, puterea lor scade considerabil peste tot în lume. Mai degrabă
guvernele naționale modelează arhitectura de policy la nivel european prin expertiza tehnocratică, iar
parlamentele se uită de pe margine. Mai apoi multe dintre deciziile UE se iau cu ușile închise, un mod de
lucru străin parlamentelor în general. Parlamentele naționale se află în fața unei dileme: pe de o parte
dreptul lor de control asupra a ceea ce fac guvernele naționale la Bruxelles, pe de altă parte trebuie să
țină cont de faptul că deciziile la Bruxelles se iau prin negociere, compromis, etc, adică aparțin unei zone
gri. Parlamentele naționale pot cere Comisiei să reevalueze (Comisia nu e însă obligată să schimbe) un
proiect legislativ dacă nu este respectat principiul subsidiarității.

În același timp Parlamentele sunt public forums ale societății. Alegerile pentru Parlamentul European
sunt dominate de teme naționale. Parlamentarii europene provin din circumscripții uriașe, de regulă
naționale, așa cum e și cazul României. Prin urmare, democrația în UE nu e poate fi încadrată nici în
tiparul parlamentar, nici în cel consensualist. Mai degrabă, dacă ar fi să înghesuim Uniunea Europeană
într-un model democratic, acela ar fi democrația deliberativă în măsura în care tinde să se nască ca
paradigmă actuală. Democrația deliberativă apare ca un ideal de legitimare politică pentru că deciziile se
iau prin deliberare și este caracterizată prin non-responsiveness in terms of election; deficit democratic;
puterea executivă este plasată cât mai departe de cetățeni.

Un alt fenomen care include Uniunea Europeană în trendul post-democratic este prezidențializarea
politicii. Regimurile se prezidențializează, deși formal își păstrează aceeași formă.

Tipuri de regim democratic:

a. Prezidențial – executivul este politic iresponsabil față de le legilativ; în aceleși timp președintele
nu poate dizolva legialtivul, cele două puteri sunt separate. Șeful executivului trebuie să fie ales prin vot

37
popular, direct sau indirect. Unipersonal executive responsibility (doar președintele are mandat direct
de la popor).

b. Parlamentarism – executivul reise din voința legislativului, guvernul are nevoie de încrederea
continuă a legislativului, este responsabil în fața Parlamentului.

c. Semi-prezidențialism – „double-engine systems”, „primul ministru tinde să fie locotenentul

președintelui care controlează în cele din urmă guvernul și domină parlamentul printr-un prim-ministru
provenind de la majoritatea parlamentară” (Poguntke 2005, p. 4).

La rândul lor, regimurile prezidențiale au trei pattern-uri dominante:

a. Liderul executivului este foarte puternic și poate guverna și forma echipa de guvernarea fără
sprijinul legialtivului;

b. Liderul executivului este bine protejat chiar și de presiunile din propriul partid, leadership
autonomy;

c. Procesele electorale sunt șlefuite după figurile candidaților.

Prezidențializarea politicii poate fi înțeleasă ca „the development of (a) increasing leadership power
resources and autonomy within the party and the political executive respectively, and (b) increasingly
leadership-centred electoral processes” (Poguntke 2005, p. 5). În cadrul prezidențializării politicii, trei
aspecte ale procesului politic democratic sunt afectare: electoral, executiv și de partid.

Fața executivă asupră căreia apar umătoarele modificări: creșterea autonomiei președintelui puterii
executive, creșterea numărului de resurse, puterea a-I demite pe ceilalți membri ai puterii executive,
apelul la plebiscit; Partidele își lasă liderii să facă ceea ce vor, atâta timp cât le aduc voturi.

Fața de partid surprinde o schimbare în raporturile de putere inter-partizane în beneficiul liderului a

cărui conducere a din ce în ce mai personalizată guvernând partidul peste partid.

Fața electorală suprinde o schimbare de la procesul electoral dominat de efortul de partid la

comporatamentul electoral al liderului.

Cauzele prezidențializării:

a. Internaționalizarea politicii: multe dintre deciziile odinioară domestice se iau acum în afara
executivului propriu-zis și doar prin liderii executivului (premier sau președinte);

b. Creșterea statului: creșterea birocrațiilor de stat a dus la centralizarea deciziilor;

c. Mass-media: televiziunile particulare caută audiență și profit, ceea ce le face să se concentreze

pe persoane, nu pe partide și platforme politice;

d. Dispariția clivajelor tradiționale: nu mai există loialitate de vot din partea maselor (bazine de
proletari, clasa de mijloc etc.). „Simply put: if voters become ‘available’ as a result of loosening

38
 social ties and clear programmatic alternatives are increasingly lacking, party politicians may
take refuge in a growing leadership-centredness of politics” (Poguntke 2005, p. 16).

Impactul prezidențializării politicii la nivelul Uniunii Europene este unul considerabil. Așa cum aminteam
mai sus, elementul monarhic în cadrul Uniunii Europene îl reprezintă Comisia Europeană. La rândul ei,
Comisia Europeană este o instituție extrem de prezidențializată din moment ce președintele acesteia are
poziția unui monarh în cadrul Colegiului Comisarilor Comisiei Europene unde nu e vorba de o conducere
colegială, ci de o conducere de tip „cancelar”, președintele Colegiului Comisarilor putând bloca orice
poziție sau politică a vreunuia dintre comisari.

Guvernanța europeană – instituționalizarea depolitizării și a postdemocrației

La prima vedere se pare că UE funcționează pe tratate și deciziile interguvernamentale, însă abordarea
acestui studiu de știință politică impune o analiză dincolo de enunțurile legislative și juridice. Totodată o
abordare multidisciplinară ne arată că guvernele se autoredefinesc potrivit logica piețelor odată cu
avansul neoliberalismului atât la nivel de polity, policy, cât și politics (Bogdandy & Bast, 2011, p. 423).

Schimbarea de paradigmă administrativă și, prin deviație, guvernamentală, s-a produs odată cu
renunțarea la birocrația clasică weberiană și înlocuirea ei cu ceea ce se numește New Public
Management. Mergându-se pe logica celor trei E (economie, eficiență și eficacitate) administrația
publică s-a reformat prin inspirația neoliberală urmărindu-se eficientizarea sa, reducerea cheltuielilor
publice, asumarea tehnicilor de piață, subțierea aparatului administrativ, renunțarea la o parte dintre
serviciile sale etc.

Managerii publici nu mai sunt vechii funcționari weberieni dedicați pentru întreaga carieră servicului
public, plătiți cu un salariu fix la care se adaugă sporuri pe măsura acumulării de experiență, etc., ci sunt
anagajați care gândesc publicul în termenii privatului având contracte de muncă pe termen limitat,
îndeplinind target-uri în cadrul unor proiecte și care nu sunt supuși viziunii politice a guvernului, ci mai
degrabă noii științe manageriale. Ministerele înșile nu mai au ca obiect de acțiune societatea în
ansamblu ei, ci grupuri-țintă care permit eficientizarea cheltuielilor publice, iar banii publici nu mai sunt
investiți pentru repararea unui rău social, ci proiectând viitoare câștiguri.

În acest sens, guvernele se descentralizează, creează cât mai multe agenții guvernamentale autonome
financiar (Verhoest, 2012), degrevându-se în mod direct de multe dintre problemele de care se ocupau
odinioară (Majone, 2005, pp. 536-537). Guvernul central (core executive) este împărțit într-o varietate
de instituții și practici informale astfel încât se produce trecerea de la government ca act de exercitare a
puterii politice la governance, ca formulă cvasi-consensualistă a administrării (Marinetto, 2007, p. 59),
deschizându-se drumul postdemocrației ca postpolitică.

Jacques Rancière arată că „postdemocrația este practica și legitimarea conceptuală a guvernului după
demos, o democrație care a eliminat aparențele, erorile și disputele dintre oameni fiind astfel reductibilă
la unicul joc al mecanismului de stat” (Ranciere, 1999, p. 102). Mai mult decât atât, postdemocrația
preia în politică din economie competiția de piață transformând politica dintr-o dispută între prieteni și
dușmani (Schmitt, 1996, pp. 19-44 ș.u.) într-o competiție economică. Societatea este imaginată ca o

39
lume fără conflicte în care consensul este deja stabilit, iar politicul devine din ce în ce mai birocratizat,
colonizat fiind de rațiunea economică și de cea administrativă:

„Guvernele neoliberale încurajează în mod agresiv extinderea rațiunii economice în fiecare fibră și celulă
a vieții umane. Capitalismul a încercuit societatea absorbind toate condițiile producerii și reproducerii
[…] Fiecare aspect al societății – școlile, sportul și chiar bisericile – trebuie introduse în mașinăria
capitalistă” (Smith, 2004, p. 249).

Democrația se transformă în deliberare (Mouffe, 2005, p. 146) este, prin urmare, închisă în cușca de fier
a birocratizării, este tehnologizată și depolitizată, diferențele dintre stânga și dreapta devine neclare,
pierzându-și nucleul ontologic conflictual, iar politicul renunță la exigența sa de spațiu autonom și ca
atare migrează către economic, juridic și administrativ. Însuși limbajul folosit este unul profund
economic, dim moment de vorbim de eficientizarea instituțiilor statului, iar creșterea economică devine
obiectivul principal al oricărui guvern, deși nu este direct proporțională cu creșterea bunăstării
cetățenilor.

Statul însuși este unul post-birocratic, regimul se degrevează se responsabilitatea politicienilor față de
electorat din moment ce deciziile sunt luate și implementate prin știința tehnocraților luminați, cel mai
bun exemplu în acest sens fiind nu doar cooptarea unor specialiști nemembri de partid politic în
guvernul României (Mugur Isărescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Florin Georgescu, Leonard Orban, Dacian
Cioloș, etc.), dar mai ales instalarea unui întreg guvern de tehnocrați conduși de expertul financiar Mario
Monti în noiembrie 2011 în Italia, cu toții oamenii care n-au stat niciodată în fața electoratului cerându-
le votul, prin urmare lipsiți de responsabilitate politică, dar deținători ai secretelor științifice de bună
guvernanță.

Prin good governance guvernul este deposedat de funcția sa eminamente politică și își asumă una strict
managerială în numele științei de tip neoliberal hrănită din expertizele Băncii Mondiale, Fondului
Monetar Internațional și ONG-urilor de servietă. În fapt, așa cum remarcă și sociologul britanic Colin
Crouch (Crouch
& Streeck, 2006, pp. 46-70), postdemocrația este apropiată de autoritarism (autocratic
governancebeyond-the-state), descrie guvernul ca un simplu actor sau partener responsabil alături de
ONG-uri, instituțiile internaționale, corporații etc. pe o piață închisă a fabricării consensului. Guvernele
își acceptă condiția de organizații care fac governance without government, destatalizând politica și
lăsând producerea consensului democratic fabricat altădată prin urnele electorale pe seama partenerilor
menționați anterior.

În consecință, politica se reduce la politici publice, guvernele nu se mai întreabă ce pot face, ci doar cum
pot face, cetățeanul devine din sursă a puterii politice un simplu consumator de servicii manageriale, iar
limbajul politicii este unul profund economic. Statul însuși este descris nu ca rezultat al contractului
social, ci drept răul cel mare în antiteză cu piața liberă singura capabilă să producă bunăstare, ceea ce
înseamnă că puterea politică trebuie să facă mai mult guvernanță și mai puțină guvernare.

Decision-making (/shaping) vs. decizie politică

Democrația de inspirație neoliberală este deopotrivă o dictatură a pieței și a opiniei prin

deprofesionalizarea politicii. Cetățeanul este consumator de servicii publice sau private cu valoare de
piață, nu cu valoare în sine, iar alianță dintre bogăția oligarhică și știința obiectivă a guvernării (good
governance) pune în formulă practică marea dorință a guvernanților actuali, aceea de a guverna fără

40
popor, deci fără politică. O astfel de concluzie critică poate fi avansată în termenii unui discurs politic
radical de stânga, însă patternurile care definesc impactul și relația dintre guvernanță și postdemcrație
țin mai degrabă de reînvierea unor structuri de gândire și imaginar politic din perioada medievală, adică
de factură pre-democratică sau chiar anti-democratică. Neo-corporatizarea politicii pare să explice un
astfel de demers dacă testăm dimensiunea verticală a democratizării ca proces istoric.

Neo-corporatizarea politicii

Epoca democratizării în masă a adus cu sine corporatizarea politicii sau mai bine spus a partidelor
politice. În calitatea lor de curele de transmisie a cerințelor societății față de stat, partidele politice apar
în Europa occidentală în secolul al XIX-lea prin corporatizarea intereselor publice a unui număr însemnat
de cetățeni de sensibilități doctrinare, financiare și sociale relativ asemănătoare. Fără partide politice
democrația liberă este imposibil de pus în formulă practică, voința populară nu poate prinde contur, iar
alegerile ar fi simple competiții financiare între persoane, nu comunități de persoane. Partidele politice
sunt cele care corporatizând interese distincte și divergente fac posibilă democrația, iar situația este
asemănătoare și în ceea ce privește presa. Istoria secolelor al XIX-lea și al XX-lea ne arată că este mult
mai ușor ca societatea să fie informată prin mari trusturi de presă care dispunând resurse însemnate pot
avea corespondenți, posibilitatea de a face investigații costisitoare etc., decât de mici entități media
relativ modeste din cauza dimensiunilor nu reușesc să percuteze informațional societatea. Pentru
sănătatea democrației e, prin urmare, mai eficient să avem zece ziare naționale mari chiar cu interese
divergente, decât o mie de ziare mici. Vechile corporații meșteșugărești caracterizate printr-o dominație
de tip vertical au fost distruste și înclocuite în epoca democratizării cu organizații (partidele poltice,
sindicate, ONG-uri etc.) în care puterea se distribuie pe orizontală însoțind totodată trecerea de la
monarhie la republicanism. Procesul părea ireversibil și cuprindea totodată mai multe domenii ale
socialului toate puse sub semnul corporatizării pe orizontală.

Fenomenul care se produce începând cu anii 1980 în Occident este însă unul care reia mai degrabă o
traiectorie a epocii predemocratice sub o cu totul altă formă. Neoliberalismul anilor 1980 este fascinat
de creștere economică, bursă, speculație financiară, internaționalizarea masivă a capitalului,
deschiderea de noi piețe de consum, branding etc., ceea ce face ca mutațiile din economie să nu mai fie
subscrise doar oikos-ului (domeniul familial sau gospodăresc), ci și polis-ului (domeniul public). Mai mult
decât atât, corporatizarea pe verticală din economie, referitoare deci la interese strict private, se
transferă în politică prin parteneriatele public-private. Acolo unde timp de un secol democrația liberală și
republicanismul instauraseră o corporatizare pe orizontală, procesul este reluat sub forma
recorporatizării pe verticală.

Granițele dintre public și privat nu doar că nu au fost retrasate, dar s-a produs un mix în care vechile
domenii rezervate guvernelor sunt acum quasi-monopolizate de către corporații. Instituțiile publice sunt
descrise ca shareholders (evreybody holds a share) într-un mare joc pur economic în care publicul devine
un simplu actor de rând și nu mai rezumă în sine interesele tuturor. Publicul deține doar o parte dintr-un
întreg (a share) în care deciziile se iau cu majoritate de capital. În acest context, chiar și Uniunea
Europeană care eșuează lamentabil în a „întări solidaritatea între popoare (n.n. europene)” nu reușește
decât să creeze spații libere pentru circulația capitalurilor în beneficiul marilor corporații (Ranciere,
2012, pp. 6178) devenind UE doar „a clumsy pygmy in relation to the agile corporate gigants” (Crouch,
2005, p. 29). Întrega arhitectură instituțională, legislativă și chiar politică a UE nu e altceva decât o

41
imensă poartă deschisă liberei circulații a marelui capital. Nu întâmplător comunitățile europene se
intituționalizează în perioada de maximă afirmare a neoliberalismului prin Actul Unic European și
Tratatul de Maastricht. Mai apoi Tratatul de la Amsterdam declară privatizarea ca noua ortodoxie
europeană, Tratatul de Guvernață Fiscală menționat anterior dă neoliberalismul puteri constituționale la
nivel național. Corporatizând economia pe verticală, neoliberalismul decorporatizează societatea pe
orizontală.

Uniunea Europeană însăși se prezintă ca un sistem de guvernanță post-statal utilizând fracțiuni de

procese politice și jumătăți de măsură în privința legitimității, proiectează sute de politici publice
(policies) înainte de se defini din punct de vedere politic. Mai mult decât atât interesul european pentru
policy în detrimentul lui politics generează amputarea unor chestiuni importante de pe agenda spontană
a comunităților politice europene: „The EU governs in the sense of steering because it is structurally
designed to keep certain substantive questions off the table while insisting that others be kept on the
table” (Pierre, 2000, p. 236). Prin urmare, ușa este deschisă către postdemocrație și postpolitică prin
inversarea raportului modern dintre politics și policy. În vreme ce modernitatea politică, incluzând aici și
regimurile democratice liberale, își devinesc mai întâi un politics din care extrag conceptual politicile
publice, în cadrul Uniunii Europene definirea lui politics nu mai e necesară din moment ce ea este deja
înșurubată la nivelul constituțional european.

Guvernanța între pre- și post-democrație

O democrație presupune distincția dintre stat și regim, dar în egală măsură această distincție este un
idealtip weberian, astfel încât ea nu există niciodată în stare pură. Caracteristicile postdemocrației, așa
cum leam identificat în studiul nostru, ne obligă la o contextualizare a cercetării în sensul utilizării unei
grile comparative între regimurile pre-democratice (care în curs de democratizare care alunecă înspre
forme de autoritarism sau totalitarism) și cele post-democratice (regimuri saturate de forma clasică a
democrației). Între aceste tipuri de regim identificabile de-a lungul istoriei în mai multe timpuri și locuri,
inclusiv în țări precum Italia contemporană, regimurile sultanice, ca etapă intermediară între cele
totalitare și aurotitare, reprezintă o zonă vitală pentru analiza noastră din perspectiva prezidențializării
politice.

Prima dată termenul „regim sultanic” este folosit de Max Weber în lucrarea Economie și societate,
desemnând un caz extrem de patrimonialism, putere discreționară și lipsa raționalizării puterii. Ulterior,
politiștii ingnoră termenul, care este refolosit de Juan Linz în analiza acestuia asupra regimul lui Franco
din anii 1950 pe care nu îl poate identifica nici drept totalitar, nici autoritar. Regimul lui Franco, în
înțelegerea lui Juan Linz, este un mixt între patronaj, nepotism și corupție. La Weber, sultanismul și
neosultanismul sunt extremele formelor tradiționale de autoritate la care se adaugă patrimonialismul.
Pentru Weber, Orientul apropiat era locația clasică a sultanismului, de unde și termenul.

Regimul sultanistic presupune conducere personală, dar încrederea în conducător nu este dată de
legitimitatea sa, ci de teamă și de măsurile de coerciție. Conducătorul exercită puterea fără limite, fără
vreo adeziune la o anumită doctrină sau ideologie politică, exercitare puterii este pentru el un scop în
sine, nu un mod de a-și servi comunitatea sau națiunea. Decizii personale arbitrare, față de care nu
trebuie să se justifice. Prin urmare corupția este instituționalizată, iar instituțiile statului sunt locuite de
oameni numiți direct de conducător,a stfel încât autoritatea în societate este dată de relația oamenilor

42
care ocupă funcții cu conducătorul. Conducătorul și asociații săi nu reprezintă vreo clasă socială sau vreo
corporație. Deși aceste regimuri pot fi moderne, ce le caracterizează este slăbirea legitimității
tradiționale și raționallegale precum și lipsa unei ideologii. În acest context, regimul lui Nicolae
Ceaușescu are și el caracteristice sultaniste.

Distincția dintre regim și stat este neclară, și chiar se confundă una cu alta în cazurile de sultanism
avansat, care este personalismul, definit drept un pronunțat cult al personalității și tendița de a instaura
o dinastie. Conducătorii își inventează noi titluri: generalisimul, cel mai iubit fiu al poporului, părintele
patriei. Le place să fie considerați mari gânditori și umplu mii de pagini cu discursurile lor, rol important
pentru toți membri familiei dictatorului.

Ipocrizia constituțională a sultanismului: Conducătorii patrimoniali care pretind autoritate tradițională

ignoră constituțiile moderne. De multe ori, adevărații conducători nu ocupă funcția cea mai importantă.
De multe ori chiar acceptă un sistem multipartidic și organizează alegeri libere, deși ei câștigă mereu. Ei
apelează de foarte multe ori la plebiscit și niciodată nu pierd. Ei au nevoie de aclamarea poporului
pentru a combina prerogativele puterii absolute cu autoritatea morală care le vine din susținerea
poporului (Tocqueville). Acești dictatori reușesc să se mențină la putere atâta timp cât au abilitatea de a
se descurca fără să se alieze cu părți ale societății civile (Chehabi & Linz, 1998, p. 20) sau dacă au
monopol asupra anumitor resurse economice (țările arabe cu petrol).

Sultanismul și alte tipuri de regimuri non-democratice. Absența domniei legii, care se vede cel mai bine
în traficul din Cairo. Dictatorii încalcă propriile norme doar în mod arbitrar, creează impredictibilitatea în
viața publică, nimeni nu știe cum va acționa. Sultanismul apare acolo unde a existat o serioasă lipsă de
suveranitate sau tentația de a ceda suveranitate. Regimurile sultanice nu au un anumit set de instituții,
ele se pot susține în orice formulă constituțională. Saddam Huseein – tendințe sultaniste. Tunisia –
președintele recent obligat să părăsească țara, Zine El Abidine Ben Ali, fost șef al serviciilor secrete a
produs o lovitură de stat prin care l-a debarcat pe predecesorul său și a inaugurat o perioadă ce părea să
ducă spre democratizare, dar s-a încheiat tot cu reconsolidarea unui regim autoritar.

În schimb, scopul democrațiilor liberale este maximizarea libertății membrilor societății: de a gândi, de a
alege, de a acționa, etc., astfel, democrația este prin excelență republicană și populistă (de către, prin și
pentru popor). Statul democratic este contractualist și egalitarian (O'Donovan & O'Donovan, 2004, p.
140). Egalitatea acordată voințelor individuale ca sursă, agenți și obiecte ale autorității politice exprimă
antropologia economică a teoriei și practicii democrației prin axiome liberale de tipul:

• Libertatea religioasă și morală este o proprietate subiectivă care vine din puterea poporului de a
se conduce singur.

• Indivizii sunt egali în dreptul la proprietate.

• Maximizarea proprietății private creează piața liberă.

• Guvenul este imaginea poporului și intrument al voinței acestuia.

43
Dacă secolul al XIX-lea a fost dominat de economie (burghezie), iar structurile politice erau un
compromis între ce vroia burghezia și tradițiile politice preindustriale, secolul XX a foat dominat de
politică care a acaparat toate sferele vieții umane. Balanța dintre economie și politică este posibilă doar
în democrație, pentru că atunci când domină economia nu putem vorbi de binele comun, iar când
domină politica vorbim de totalitarism.

Statul este o instituție publică printre altele (religia, educația, comunitățile, corporațiile, etc.). Prin
urmare, deși lipsă de forța coerciției asupra căreia are monopol doar statul, și Biserica participă la binele
comun. Statul nu este sursa, ci servatul legii. Legea vine din la popor. J. B. Metz susține că deoarece
teologia nu poate fi direct politizată (nimeni nu își propune întoarcerea la teocrație), limbajul teologiei
trebuie tradus în spațiul public. Astăzi fuziunea dintre stat și societatea civilă este foarte mare: cultura
este supusă de piață, iar politicul creează spații pentru piață. Ce este permis ca discurs public face parte
din logica acumulării. Spații din interiorul statului, societății civile și ale afacerilor sunt atât de
prietenoase pentru că au fost cucerite de reaționalitatea economică.

Suveranitatea statală s-a născut că să elibereze individul, nu să-l oprimeze: disoluția corporațiilor
medievale s-a făcut pentru a elibera piața. Statul impersonal și centralizat a fost inventat concomitent cu
invetarea individului autonom din granițele altor indivizi pe baza contractului. În creștinism, casa
creștinului se numește oikos și nu este strict privată – pentru că creștinul este ospitalier, dar și pentru că
Biserica este o familie care rupe legăturile de izolare dintre indivizi. Ecclezia in greacă înseamnă
adunarea celor cu drepturi de cetățeni. Prin urmare ce face fiecare cu sine, cu proprietatea sa, cu corpul
său, cu banii săi este un lucru public. Nu avem nici disjuncție între comportamanetul interior (religios) și
cel fizic al omului, pentru că trupul și sufletul se întrepătrund și influențează reciproc. Modernitatea însă
oferă trupul politicii (statului) și sufletul religiei. Societatea europeană are nevoie de democrație, pentru
că niciun conducător nu este atât de credibil încât să fie lăsat singur să exercite puterea.

Deseori democrația liberlă și capitalismul sunt analizate împreună. Cu oate acestea, criza economică ne
face să punem sub semnul întrebării capitalismul, nu și democrația. Corporațiile internaționale,
diferențele salariale pun însă sub semnul întrebării ethosul democratic al egalității. Libertatea micilor
producători sau antreprenori pe piața liberă pare că lipsește, în timp ce influențele pe care le exercită
marile corporații asupra guvenelor sunt uriașe și nu țin cont de interesele majorității democratice.

Scopul democrațiilor liberale este maximizarea libertății membrilor societății: de a gândi, de a alege, de a
acționa, etc., astfel, democrația este prin excelență republicană și populistă (de către, prin și pentru
popor). Statul democratic este contractualist și egalitarian. Egalitatea acordată voințelor individuale ca
sursă, agenți și obiecte ale autorității politice exprimă antropologia economică a teoriei și practicii
democrației. Libertatea religioasă și morală este o proprietate subiectivă care vine din puterea de a se
conduce singur. Indivizii sunt egali în dreptul la proprietate.

Etica politică a bunei guvernanțe

Cuvântul însuși care deja tinde să devină nu doar un concept, ci o adevărată paradigmă a științelor
sociale este înșurubat în jurul aceleiași rădăcini lexicale ca în cazul verbului a guverna. Deși născute din
aceeași mamă lexicală, to govern, government și governance sunt două realități diferite care disting
două lumi opuse în ceea ce privește puterea politică. În ordine cronologică Jean Bodin reproșa în secolul

44
al XVI-lea că relațiile de putere sunt haotice și supuse unei mult prea complicate rețele formale și
informale (multilevel governance) în care puterea politică era fragmentată, permanent renegociată și
niciodată localizabilă. Prin urmare, nevoia de ordine și de identificare a zonei de leadership l-a
determinat să lanseze conceptul de suveranitate. Ulterior se naște politica modernă în care guvernarea
devine actul politic central între preocupările suveranului.

Timp de secole întregi politica s-a practicat ca un domeniu autonom. În ultimele două-trei decenii însă,
concomitent cu instituționalizarea și constituționalizarea comunităților europene sub forma Uniunii
Europene, dar mai ales pe fondul avalanșei seducătoare a neoliberalismului thatcherit, guvernarea ca act
politic autonom a fost înlocuită de guvernanță, așadar o rețea de instituții, practici, norme și idei
inspirate din neoliberalismul anilor 1980-1990 și având criterii clare de pus în practică: transparența
decizională, lupta împotriva corupției, democrația participativă, cooptarea ONG-urilor în luarea
deciziilor, eficientizarea instituțiilor publice, printre care Parlamentul și justiția etc. Cum este posibil să
eficientizezi Parlamentul și tribunalul, ele însele prin definiție instituții ineficiente este o altă discuție.

În fața guvernanței toate teoriile politice și economice devin incapabile să analizeze

contemporaneitatea. Economicul nu mai conduce politicul ca în doctrinele politice de stânga, iar politicul
nu mai conduce economicul ca în cele de dreapta. E vorba de o relație de tip autocratic în care din
complexitatea arhitecturii instituționale și din mozaicul de practici formale și informale cu greu se mai
pot desprinde răspunsuri la întrebarea Ce e de făcut? Deja știm ce e de făcut, iar așa-zisa buna
guvernanță ne învață cum trebuie făcut. Consensul politic a fost deja atins în sensul că statul de drept
are întâietate în fața democrației, guvernele trebuie să-și amputeze multe dintre structurile și serviciile
ineficiente, iar birocrația trebuie să renunțe la haina sa weberiană și să urmeze structura flexibilă a New
Public Management. Consensul economic e și mai lesne de citit din moment ce creșterea economică,
privatizarea companiilor de stat și setea de mari investiții domină agenda tuturor instituțiilor publice
europene. Guvernele se debirocratizează în ritm alert, în vreme ce Uniunea Europeană se
ultrabirocratizează cu viteză apocaliptică.

Democrația liberală construită în occident la intersecția dintre libertate și egalitate și având ca nucleu
ontologic conflictul se transformă într-un soi de pseudo-democrație având ca punct central de referință
dialogul, consensul și deliberarea. Elitele politice tind să fie înlocuite cu personaje posesoare de
cunoaștere economică (vezi guvernul Mario Monti), ceea ce face din responsabilitatea politică o rețetă
de tip second-hand în fața înțelepciunii neoliberalismul științific. Nu mai vorbim de exercitea puterii
politice, ci de luarea deciziilor. Nu mai vorbim de responsabilitatea politicienilor, ci de forța implacabilă a
piețelor care modelează nu doar politicile publice, ci și viața noastră de zi cu zi. Piețele se tem că…,
piețele au reacționat la…, piețele au resimțit șocul…, sunt câteva dintre sintagmele care guvernează
deciziile politice de zi cu zi. Piețele reduse la burse sunt astfel antropomorfizate, posesoare de forță nu
doar umană și chiar supraumană, aproape divine și apte să sancționeze orice tip de comportament
deplasat de la centrul moralei economice actuale asemeni unui Dumenezeu care-și pedepsește creația
pentru a-i reindica calea cea strâmtă de urmat.

Prin urmare, din complexa guvernanță multi-nivel în care vocile actorilor publici și privați, internaționali,
supranaționali, regionali și locali, se găsesc într-un consens identificabil doar în construcția guvernanței
socialiste din spatele Cortinei de Fier, politica (politics) devine irelevantă și este înlocuită cu politici
(policies) care au în centrul lor ontologia competiției financiare. Guvernele naționale nu se mai întreabă
ce să facă?, ci mai degbrabă cum să facă? Probleme extrem de politice (spre exemplu construcția

45
bugetului de stat) primesc soluții extrem de tehnice via expertiza internațională de tip Fondul Monetar
Internațional sau Comisia Europeană. Trăgând linie după așezarea față în față a celor două paradigme
total opuse, pare că Uniunea Europeană pune în aplicare și susține prevalența științei și a capitalului
asupra voinței politice, face policies without politics delocalizând politicul însuși.

Principala problemă a Uniunii Europene, ca de altfel și a statelor care o compun, este răsturnarea
construcției politice moderne într-o dialectică mai degbrabă marxistă decât liberală. Democrațiile
moderne puternic instituționalizate s-au construit pe același piedestal utilizat de Uniunea Europeană,
anume statul de drept. Abia după ce societățile au convenit asupra unor drepturi civile pe care le-au
securizat prin instituții, practici și tribunale, s-a construit democrația ca regim al egalității politice. Cu alte
cuvinte egalității civile îi urmează egalitatea politică. Mult mai târziu piața liberă devine un bun asumat
în Occident și d-abia după ce este securizat prin drepturile sociale acordate învinșilor jocului economic
(sisteme de pensii, alocații pentru copii, asigurări de șomaj etc.). Conform logicii democrațiilor liberale
piața liberă este un anti-contract social, iar pentru a fi supusă și compatibilă democrației are nevoie de o
ranforsare cu drepturi sociale. Așa se face că New Deal-ul american apare mult după ce drepturile civile
și cele politice au fost convenite și instituționalizate.

În cazul Uniunii Europene pe piedestalul numit rule of law și atent monitorizat de Comisia Europeană
(spre exemplu prin MCV-ul aplicat României și Bulgariei, interzicerea ajutoarelor de stat etc.) se
construiesc cu acrivie politici economice, financiare și monetare exceptând zonele încâ parțial neatinse
cum ar fi politica externă, securitatea comună, afacerile interne și justiția. Prin urmare, piața. Piața, iar
nu democrația, este așezată peste statul de drept și face corp comun cu acesta într-o încercare de
sfărmare a barierilor politice pentru libera circulație a capitalului financiar. Demersul european este
susținut în plan național de deregularea și debirocratizarea guvernelor. Rațiunea economică intră încet,
dar sigur, în toate sferele activității umane (universități, Biserici, cultură, ONG-uri etc.) beneficiind de
spațiile lăsate libere de către politic. Oikos-ul (spațiul privat al gospodăriei), nu mai este subscris ca altă
dată polis-ului (spațiul public). Relația e mai debragă inversată.

Prezența extrem de scăzută la vot în toate țările europene și nord-atlantice, din România până în SUA, ne
indică faptul că nici măcar temele de campanie electorală nu mai au nimic politic în ele. Aici ar fi de
menționat câteva propuneri cu caracter practic care ar putea consolida participarea cetățenilor la
scrutinele electorale.

Pe scurt, teoria și practica de governance pot fi rezumate după cum urmează:

1. Guvernanța nu este un concept clar.

2. Guvernanța este un joc fără învinși după principiul economic "win-win".

3. În cele din urmă, guvernanța depolitizează societatea, deoarece pune caii înainte de căruței, ceea ce
înseamnă că se dezvoltă politici înainte de a-și defini politică.

Principalele concluzii sunt:

1. Guvernanța este un concept vechi și medieval. Nu este caracteristic timpurilor moderne;

2. Guvernanța își găsește cel mai apropiat sinonim în cuvântul grecesc oikonomia;

46
3. Guvernanța este utilizată de instituțiile internaționale și elitele politice ale, fie că sunt sau nu
socializate democratic;

4. Guvernanța este neutră față de politica democratică, dar înlocuirea guvernului / a guverna cu
guvernanța creează de-politizare.

5. Guvernanța nu este un concept politic ca atare; este împrumutat de la management și științe

administrative;

6. Guvernanța tinde să devină un regim social și politic cu caracteristice pre-democratice prin

deconstruirea exercitării puterii politice.

Bibliografie

Agamben, Georgio, 2011, The Kingdom and the Glory. For a Theological Genealogy of Economy and
Government, translated by Lorenzo Chiesa (with Matteo Mandarini), Stanford University Press, Stanford.

Anderson, Benedict, 1991, Immagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of
Nationalism, Verso.

Barbu, Daniel, 2010, Indistincția. O cronică a sfârșitului politicii românești [Indistinct. A chronicle on the
end of Romanian politics], Art, București.

Bevir, Mark R. A. W. Rhodes, Patrick Weller (2003) 'Traditions of Governance: Interpreting the Changing
Role of the Public Sector in Comparative and Historical Perspective', Public Administration 81.

Briguglio L. et al., 2008, Economic Vulnerability and Resilience. Concepts and Measurements, UN
University WIDER World Institute for Development Economics and Research May.

Bujoreanu, IM, 1866. Degradarea instituției statistice și abusurile statistico-tipografice comise de DI

Petrescu, București: Tipografia Lucrătorilor Asociati.

Cederman, Lars-Erik, 2000, Nationalism and Bounded Integration: What it Would Take to Construct a
European Demos, European University Institute/ Robert Schuman Centre for Advanced Studies, Badia
Fiesolana.

Chenabi, H. E., Juan J. Linz, 1998, „A Theory of Sultanism 1: A Type of Nondemocratic Rule”, In: H. E.
Chenabi, Juan J. Linz (edited by), Sultanistic Regimes, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and
London.

Crokett, Clayton, 2011, Radical Political Theology: Religion and Politics after Liberalism, Columbia
University Press.

Crouch, Colin, 2004, Post-Democracy, New York: Polity Press.

Crouch, Colin Crouch, 'Neo-corporatism and democracy', în Colin Crouch and Wolfgand Streeck (edited
by), 2006, The Diversity of Democracy. Corporatism, Social Order and Political Conflict, Edward Edgar
Publishing, Cornwall.

47
Durkheim, Émile Durkheim, 1992, Professional Ethics and Civic Morals, 2nd edition, translated by
Cornelia Brookfield, with a new preface by Bryan S. Turner, Routledge, London and New York.

ESGAB, 2014. Raportul anual al șaselea de către Consiliul consultativ european pentru guvernare
statistică a Parlamentului European și a Consiliului cu privire la punerea în aplicare a Codului de bune
practici al statisticilor europene de către Eurostat și Sistemul Statistic European în ansamblu. Eurostat
Peer Review

Fabbriani, Sergio, 2007, Compound Democracies. Why the United States and Europe Are Becoming
Similar, Oxford University Press.

Fabbrini, Sergio, 2005, ’Is the EU exceptional? The EU and the US in comparative perspective’, Sergio
Fabbrini (edited by), Democracy and federalism in the European Union and the United States: exploring
post-national governance, Routledge, New York.

Fortescue, Sir John, 1997 [1463-1471], On the Laws and Governance of England, Cambridge University
Press, Cambridge.

Foucault, Michel Foucault, 1994, “Governmentality”, James D. Faubion (ed.) Michel Foucault: Power, The
New Press, New York.

Foucault, Michel, 2009, Securitate, teritoriu, populație. Cursuri la Collège de France (1977-1978)
[Security, Territory, Population. Lectures at the Collège de France (1977-1978)], translated by Nicolae
Ionel, Idea Design & Print, Cluj.

Fukuyama, Francis, „What is governance?”, Governance: An International Journal of Policy,

Administration, and Institutions, Vol. 26, No. 3, July 2013.

Haas, Peter M., 2011, 'Do Regimes Matter?', International Organization, volume 43, number 3.

Habermas, Jűrgen, 2012, The Crisis of the European Union. A Response, translated by Ciaran Cronin,
Polity Press, Cambridge.

Harvey, David, 2005, A Brief History of Neoliberalism, Oxford University Press, New York.

Hayward, J. E. S., Governing France: The One and Indivisible Republic, second edition, Weidenfeld and
Nicolson, London, 1988.

Hobsbawm, Eric, 1997, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit, realitate, Ed. Arc,
Chişinău.

Ionescu, Alexandra, Du Parti-État à l'État des parties: changer de régime politique en Roumanie, Editura
Academiei Române, București, 2009.

Kelsen, Hans, 1949, General Theory of Law and State, translated by Anders Wedberg, Harvard University
Press, Cambridge (Massachusetts).

Krasner, Stephen, 1940, Rethinking the Sovereign State Model, în Review of International Studies (2001).

Laski, Harold J., 1940, The American Presidency. An Interpretation, Harper and Brothers Publishers, New
York and London.

48
Legea Institutului de Statistică Generală a Statului promulgată cu Înalt Decret Regal nr. 3512 din 5
Decembrie 1925 ȘI publicata în Monitorul Oficial nr. 271 din 8 Decembrie 1925, 1927. București:
Tipografia curtii Regale F. Göbl Fii SA

Liebert, Ulrike, 2012, Just cheap talk? Rethinking the “no European demos” thesis in light of discursive
representation practices, Jean Monnet Centre for European Studies, University of Bremen, Bremen.

Liphardt, Arend, 2012, Patterns of Democracy: Government Forms and Performance in Thirty-Six
Countries, second edition, Yale University Press.

Mackenzie, K. R., 1950, The English Parliament, Penguin Books, Harmondsworth.

Manin, Bernard, 1997, The Principles of Representative Government, Cambridge University Press.

Mann, Michael, 1986, “The Autonomous Power of the State: Its Origins, Mechanisms and Results”, in
John A. Hall (ed.), States in History, Basil Blackwell, Oxford.

Marinetto, Michael, 2007, Social Theory, the State and Modern Society: The State in Contemporary
Social Thought, Open University Press, London.

Mcnair, Brian, 2007, Introducere în comunicarea politică, Ed. Polirom, Iaşi.

Milbank, John, 2013, Beyond Secular Order. The Representation of Being and the Representation of the
People, John Wiley & Sons, Ltd., West Sussex.

Mosse, George L., 1957, The Holy Pretence. A Study in Christianity and Reason of State from William
Perkins to John Winthorp, Basil Blackwell, Oxford.

Nay, Olivier, 1998, Istoria ideilor politice, translated by Vasile Savin, Polirom, Iași, 2008.

Newman, Saul, 2005, Power and Politics in Poststructuralist Thought. New theories of the political,
Routledge, London and New York.

O'Donovan, Oliver, Joan Lockwood O'DONOVAN (editors), 2004, Bonds of Imperfection. Christian
Politics, Past and Present, William B. Eerdmans Publiching Company, Grand Rapids/ Cambridge.

Offe, Claus ‘Governance: An “Empty Signifier”?’, Constellations, Volume 16, No 4, Blackwell Publishing,
Oxford/ Malden, MA, 2009.

Offe, Claus, 1984, Contradictions of the Welfare State, edited by John Keane, Hutchinson, London.

Pogunthe, Thomas,, 'The Presidentialization of Politics in Democratic Societies. A Framework for

Analysis', In: Thomas Poguntke, Paul Webb (edited by), 2005, The Presidentialization of Politics. A
Comparative Study of Modern Societies, Oxford University Press, New York.

Pollitt, Christopher, Colin Talbot, Janice Caufield and Amanda Smullen, 2004, Agecies, Palgrave
Macmillan.

Pulzer, Peter, Political Representation and Elections in Britain, revised edition, Routledge Taylor and
Francis Group, London and New York, 2010.

Rosanvallon, Pierre, 2012, Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii [Counter-Democracy. Politics

in an Age of Distrust], translated by Alexandra Ionescu, Nemira, București

49
Ross, Kristin, 2011, ‘Democracy for Sale’, Giorgio Agamben, Alain Badiou, Daniel Bensaid, Wendy Brown,
Jean-Luc Nancy, Jacques Ranciere, Kristin Ross, Slavoj Zizek, Democracy in what State?, translated from
the French by by William McCuaig, Columbia University Press, New York, 2011.

Sartori, Giovanni, 1987, The Theory of Democracy Revisited. Part One: The Contemporary Debate,
Chatham House Publishing, Chatham.

Schmitt, Carl, 1996, Teologie politică, traducere şi note de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, Universal
Dalsi, Bucureşti.

Schmitt, Carl, 2005, Political Theology. Four chapters on the concept of sovereignty, translated and with
an Introduction by George Schwab, The University pf Chicago Press.

Schmitt, Carl, 2008, Constitutional Theory, translated and edited by Jeffrey Seitzer, Duke University
Press.

Scott, James C., 1998, Seeing like a State. How Certain Schemes to Improve the Human Condition Have
Failed, Yale University Press, New Haven and London.

Sellenart, Michel, 1998, Artele guvernării. De la conceptul de „regimen” medieval la cel de guvernare,
Ed. Meridiane, Bucureşti.

Smith, Anthony, 1999, Myths and Memories of the Nation, Oxford University Press.

Stivers, Camilla, 2010, Governance in dark times: practical philosophy for public service, Georgetown
University Press, Washington, D.C.

Verhoest, Koen, Sandra van Thiel, Geert Bouckaert and Per Laegreid (edited by), 2012, Government
Agencies. Practicies and Lessons from 30 Countries, Palgrave Macmillan, New York.

Vibert, Frank, 2007, The Rise of the Unelected. Democracy and the New Separation of Powers,
Cambridge University Press, Cambridge.

Walker, Mark Clarence, 2003, The Strategic Use of Referendums. Power, Legitimacy and Democracy,
Palgrave Macmillan, New York.

Watherill, Stephen, 2009, ‘Competence and Legitimacy', Catherine Barnard and Okeoghene Odudu
(edited by), The Outer Limits of European Union Law, Hart Publishing, Oxford and Portland.

Weber, Max, 1978, Economy and society. An outline of interpretive sociology, University of California
Press, Los Angeles.

Wolin, Sheldon S., 1961, Politics and Vision. Continuity and Innovation in Western Political Thought,
George Allen & Unwin Ltd., London.

Wood, Gordon S., 1998, The Creation of the American Republic. 1776-1787, second edition, The
University of North Carolina Press.

50