CONFLICTUL INTERNATIONAL SI COMPORTAMENTUL UMAN

Cauzele majore ale razboiului se gasesc in natura si comportamentul omului. Razboaiele pornesc din
egoism, din directionarea gresita a unor impulsuri agresive, din stupiditate. Daca acestea sunt cauzele
fundamentale ale razboiului, atunci razboiul trebuie eliminat prin innobilarea si iluminarea oamenilor
sau prin asigurarea adaptarii lor psiho-sociale. Aceasta viziune asupra cauzelor si remediilor a
predominat in scrierile multor ganditori importanti, de la Confucius pana la pacifistii de azi. Este, de
asemenea, si leit motivul multor cercetatori ai comportamentului uman din epoca moderna.
Daca atribuim dificultatile actuale unor deficient de cunoastere, educatia poate deveni un remediu
impotriva razboiului. De altfel, idea se bucura de o larga raspandire. Beverly Nicholas, un pacifist care a
scris cateva lucrari prin anii 1930, arata ca daca Norman Angell ar putea fi investit cu functia de dictator
in probleme de educatie al intregii lumi, razboiul ar disparea precum negura zorilor, intr-o singura
generatie. In 1920, la o conferinta a quakerilor, pentru care idea dezvoltarii exclusiv intelectuale era
considerate insuficienta, s-a facut un apel catre toate popoarele lumii sa renunte la egoism si sa dea
dovada de spirit de sacrificiu, cooperare si incredere. Cam tot pe atunci si in acelasi spirit, Bertrand
Russell considera ca limitarea instinctului posesiv este o premisa a pacii. Altii sunt de parere ca marirea
sanselor de pace nu depinde atat de o schimbare a instinctelor, cat de o canalizare a energiilor ce sunt,
deocamdata, raspandite din nebunia distructiva a razboiului. Dupa parerea lui William James, razboiul
este inradacinat in firea belicoasa a omului si reprezinta rezultatul unei traditii seculare. Natura lui nu
poate fi schimbata si nici impulsurile sale nu pot fi reprimate.
Recomandarile sunt diverse, dar ceea ce au in comun este idea ca daca vrem sa avem o lume mai
pasnica trebuie sa schimbam oamenii, atat ca structura moral-intelectuala, cat si din punctual de vedere
al conduitei psiho-sociale. Putem accepta o explicatie de tip prima imagine pentru cauzele razboiului,
fara a admite posibilitatea unor recomandari practice pentru inlaturarea lor. Printre cei ce accepta o
explicatie de tip prima imagine pentru razboi sunt optimisti si pesimisti, adica unii care cred ca sansele
de progres sunt atat de mari incat se poate pune capat razboaielor inainte de disparitia urmatoarei
generatii si altii care considera ca razboiul va continua, chiar daca vom putea muri cu totii. Optimist si
pesimist nu sunt cele mai potrivite cuvinte, insa cu greu am putea gasi altele mai bune. Din punct de
vedere filosofic, pesimismul este credinta conform careia realitatea este imperfecta. Fortele raului pot fi,
pentru moment, mai mult sau mai putin stavilite, insa speranta intr-un rezultat pozitiv general si
permanent este spulberata de constientizarea constanta a efectelor nefaste ale unor carente esentiale.
Optimismul, pe de alta parte, crede ca realitatea este esentialmente buna, iar societatea este, in
principiu, armonioasa. Optimistii intrevad posibilitatea ca cei rai sa devina buni, punandu-se astfel capat
razboaielor iscate de politica balantei puterii. Pesimistii, desi accepta ca razboiul si balanta puterii deriva
din natura umana, gasesc putine sanse de indreptare a omului. Optimistii sunt convinsi ca teoria lor se
bazeaza pe o viziune corecta asupra omului. Niebuhr le reproseaza acestora ca au trecut cu vederea
potentialitatea raului in tote actiunile umane. Ei au pornit de la ideea ca progresul merge in linie
dreapta, intotdeauna inainte, cand, de fapt, orice pas inainte al cunoasterii, orice inventie a tehnicii
inseamna si un rau potential, nu doar bine. Omul este o fiinta limitata, cu aspiratii nelimitate, un pigmeu
care se crede gigant; el s-a nascut si a crescut intr-un climat de insecuritate si cauta mereu siguranta
absoluta; este un om, dar se crede zeu. Raul se gaseste in el insusi si natura acestuia poate fi definite
prin prisma trufiei.
O ratiune care sa reflecte interesele reale ale fiecaruia i-ar putea face pe toti oamenii sa convietuiasca
armonios in societate, fara a fi nevoie de o puterea politica pentru a-i tine sub control si a-I indruma.
Faptul ca oamenii sunt imperfecti devine un datum empiric ce nu mai necesita nicio explicatie din
exterior. Oamenii nu sunt calauziti de perceptele ratiunii pure, ci de propriile pasiuni. Fiind la cheremul
acestor pasiuni, ei sunt atrasi in conflicte. In loc sa se ajute reciproc, ei se poarta de parca ar vrea sa se
distruga reciproc. Fiecare cauta sa fie primul si se mandreste mai mult cu raul pe care l-a facut altora
decat cu binele pe care si l-a facut lui insusi.
Morgenthau vede ubicuitatea raului in actiunile omului ca fiind o consecinta a setei de nepotolite a
omului pentru putere; aceasta transforma bisericile in organizatii politicerevolutiile in
dictaturidragostea de tara in imperialism.
Dupa cum sugereaza acest citat din Morgenthau, explicatia oferita pentru neajunsurile interne este
valabila si pentru frictiunile si razboaiele dintre state. Spinoza proclama pacea ca scop al statului, el
ajunge la concluzia ca statele sunt dusmani naturali unele fata de celelalte si, in consecinta, trebuie sa fie
mereu in garda; nu pentru ca statele nu ar fi niciodata onorabile si pasnice, ci pentru ca pot, in orice
moment sa devina necinstite si razboinice; nu pentru ca cooperarea ar contravine intereselor lor, ci
pentru ca pasiunea pune adeseori in umbra interesele statelor si ale oamenilor, deopotriva.
Pentru ca asemanarea dintre ei sa fie si mai mare, pesimistii, ca si optimistii, sunt adeseori de parere ca
razboiul nu poate fi eliminat decat daca se schimba oamenii.
Pe plan intern este necesara o oligarhie pentru a face fata pericolelor; pe plan extern este nevoie de
putere pentru a-i tine pe inamici la distanta. Ambele necesitati se nasc dintr-un pacat si continua sa fie
necesitati fiindca oamenii nu sunt suficient de buni ca sa faca ceea ce trebuie sa facut pentru obste, pe
o baza pur voluntara.
E limpede ca daca oamenii s-ar pune de acord in ceea ce priveste obiectivele si ar cauta sa le atinga intr-
un mod perfect rational, ar gasi si ar aplica cea mai adecvata solutie pentru orice problema. Daca ar fi cu
adevarat iubitori, ar accepta intodeauna sa intoarca si celalalt obraz, dar, de fapt, nici nu ar avea
ocazia s-o faca. Niciuna din aceste propozitii conditionale nu descrie comportamentul real al oamenilor
care nu sunt nici pe deplin rationali, nici cu adevarat iubitori si, dupa cum ar spune pesimistul, nici nu vor
fi vreodata astfel. Morgenthau respinge astfel ideea bunatatii fundamentale si a maleabilitatii infinite a
naturii umane si pune comportamentul politic pe seama conduitei uneori oarbe, pur si simplu, alteori
prea egoiste si viclene a oamenilor, o conduita care este, fara indoiala, produsul inevitabil al unei naturi
umane care nu s-a mai schimbat de pe vremea cand filosofiile clasice ale Chinei, Indiei si Greciei se
straduiau sa descopere legile politicii.
Oricine poate doveni ca omul este rau scotandu-i pur si simplu in evidenta rautatea si prostia. Nimic
mai simplu decat sa raportezi apoi evenimentele nedorite, precum crima si razboiul, la aceste trasaturi.
Violurile, crimele sau jafurile demonstreaza, intr-adevar, ca omul este rau? Dar ce demonstreaza atunci
actele de caritate, iubire si sacrificiu de sine? Indicele criminalitatii dintr-o societate oarecare dovedeste
ca membrii sai sunt rai? Poate ca avem atat de putine infractiuni si razboaie tocmai pentru ca oamenii,
fiind prea buni, se adapteaza atat de bine la niste conditii iremediabil dificile! A spune, asadar, ca multe
lucruri se intampla pentru ca oamenii sunt prosti sau rai este o ipoteza pe care unii o accepta sau o
resping dupa cum au chef. Este o teorie la care nu putem aduce dovezi pro sau contra, fiindca dovezile
pe care le aducem depind de teoria pe care o sustinem.
Se spune adesea ca nu poate exista o teorie a politicii fara o intelegere deplina a naturii umane. Aplicand
acest dicton, Niebuhr observa ca strategiile politice ce presupun in mod invariabil echilibrarea puterii
prin putere sunt necesare din cauza caracterului pacatos al omului. Lasand deoparte problema daca
suntem sau nu de acord cu aceasta afirmatie, ne putem intreba cu ce s-ar putea schimba lucrurile, in
ambele cazuri. Se prea poate ca natura umana sa fi fost cauza razboiului din 1914, dar tot aceasta a
cauzat si pacea din 1910. Multe lucruri s-au schimbat intre timp, dar nu si natura umana.
Daca ar fi intodeauna razboi sau pace , nu s-ar mai pune niciodata intrebarea de ce este razboi sau de ce
este pace. Care este motivul alternantei perioadelor de pace si razboi? Cu toate ca natura umana joaca,
fara indoiala, un anumit rol in declansarea razboiului, aceasta nu poate explica prin ea insasi si razboiul si
pacea deopotriva, decat poate printr-o idee foarte simpla, aceea ca firea omului este astfel construita
incat uneori are tendinta sa se lupte, iar alteori nu. Si aceasta afirmatie ne determina, implicit, sa
intelegem de ce uneori se lupta si alteori nu. Daca natura umana este cauza razboiului, si daca este
imobila, fixa, asa cum cred pesimistii primei imagini, atunci nu mai putem spera sa fie vreodata pace.
Daca natura umana nu este decat una din cauzele razboiului, chiar presupunand ca este imuabila, putem
trece la cautarea conditiilor pacii.
Natura umana nu poate explica de ce intr-un anumit stat oamenii sunt inrobiti, iar in altul sunt liberi sau
de ce intr-un an este razboi, iar in altul, pace. Ea poate explica, insa, imperfectiunile inevitabile ale
tuturor formelor sociale si politice.
Oamenii se poarta diferit in conditii diferite. Atunci cand nu sunt uniti, ei trebuie sa fie mereu in garda
unii fata de ceilalti. Fara restrictiile impuse de un guvernamant, oamenii s-ar macelari reciproc pana la
disparitia acestei rase. O guvernare ordonata poate reprezenta diferenta dintre moarte si sansa de a trai
pana la adanci batraneti intr-o relativa fericire si siguranta. Niebuhr si Morgenthau ataca in mod direct
problema corelarii cauzelor. Primul face distinctia explicita intre cauzele primare si cele secundare.
Toate solutiile pur politice sau economice la problema dreptatii si a pacii se refera la cauzele specifice si
secundare ale conflictului si nedreptatii, declara el. Toate solutiile pur religioase se refera la cauzele
fundamentale si primare.
Cauza principala este cel mai greu de influentat dintre toate. Cauzele ce explica, de fapt, diferentele de
comportament trebuie cautate in alta parte decat in natura umana insasi. Niebuhr recunoaste acest
lucru cand arata ca suferinta specifica civilizatiei moderne nu este, totusi, cauzata de desertaciunea firii
umane sau de lacomia omului. Aceasta din urma trebuie acceptata ca atare in politica. O intelegere
corecta a cauzelor secundare inseamna o sansa reala de pace. Razboiul vine din setea de putere a
omului, spunea Morgenthau, in timp ce pacea poate fi asigurata printr-o guvernare mondiala. Si cum o
astfel de guvernare este, in acest moment, imposibila, Morgenthau sustine cu tarie, ca si Niebuhr,
necesitatea implacabila a unei politici de tip balanta-puterii.
Doua idei se impun, in primul rand, aceea ca luptele pentru intaietate apar in conditiile unei concurente
si ca se recurge la forta in absenta unei autoritati care sa limiteze mijloacele folosite de concurenti; si in
al doilea rand, luptele pentru putere survin pentru ca oamenii au din nastere tendinta de a cauta
puterea. In primul exemplu puterea este un scop; in celalalt, un instrument.
Guvernele, manevrele politice si balantele puterii pot fi necesare in parte din cauza pasiunii si
irationalitatii omului.
Puterea pare a fi mai curand un instrument util decat o valoare suprema spre care oamenii tind prin
firea lor. Prin urmare, intrebarea nu este daca puterea ar trebui sau nu sa fie valoarea suprema a
statelor, ci mai degraba cand va fi daca va fi vreodata o valoare suprema si cand va fi un simplu
mijloc.