EVOLUŢIA CONCEPTELOR DE CONFLICT, RĂZBOI,

PACE ŞI VIOLENŢĂ

PROIECT REALIZAT DE APETRII SIMINA & MATEI MIHAELA

 CONCEPTUL DE RĂZBOI
  Fiind un fenomen social deosebit de complex, o stare a societăţii care angajează, într-o măsura sau
alta, toţi factorii vieţii sociale, războiul poate fi abordat din unghiuri de vedere şi in modalităţi
metodologice foarte diferite. Astfel, istoria îl studiază sub aspectul desfăşurării şi succesiunii în timp,
în ansamblul evoluţiei diferitelor popoare, în diferite epoci, sociologia îl studiază ca fenomen integral,
în cadrul structurilor sociale şi al dinamicii acestora, politologia îl cercetează sub aspectul
determinărilor politice şi al evoluţiei relaţiilor dintre state, iar ştiinţa militară îl studiază sub aspectul
modului caracteristic de aplicare a legilor, principiilor, formelor si procedeelor luptei armate.
 Laturi, caracteristici si implicatii ale războiului sunt abordate de ştiinţele economice, tehnice, de
psihologia socială, iar din perspectiva filozofică, fenomenul război este raportat la exigenţele
progresului social, la idealuri şi valori umane.
 Cercetarea originii războiului este menită să clarifice condiţiile şi cauzele apariţiei acestui fenomen în
viaţa societăţii, să dea răspuns unei întrebări fundamentale: războiul este un insoţitor permanent al
societăţii sau un însoţitor temporar, care a apărut pe o anumita treaptă a evoluţiei sociale şi va dispărea
pe o altă treaptă?
  Definirea corectă a războiului ca fenomen social necesită înţelegerea şi dezvăluirea esenţei sale
politice, a relaţiei dintre război şi politică. În cunoscuta sa lucrare „Despre război", celebrul strateg
militar prusac Carl von Clausewitz scria „războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat
instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace. Ceea ce mai
rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale. Arta militară poate
pretinde în general, iar înaltul comandament in fiecare caz aparte, ca direcţiile şi intenţiile politicii să
nu intre în contradicţie cu aceste mijloace, şi aceasta pretentie, într-adevar, nu este unică".

 Sociologul francez Gaston Bouthul, încearcă să abordeze fenomenul război în legătura nemijlocită cu
structurile sociale, punând accentul pe fenomenele demografice şi pe stările psihologiei sociale.
Potrivit lui Gaston Bouthul, o structură beligenă ar prezenta două trăsături caracteristice legate cauzal:
un dezechilibru demografic, un excedent de populaţie ce depăşeşte posibilităţile economice; un impuls
războinic colectiv, ca stare specifică a psihologiei sociale. Dezechilibrul demografic nu împinge în
mod absolut la război. Totuşi, se tinde să activeze instituţii distructive, una dintre acestea fiind
războiul.
 In prezent, războiul este definit ca o confruntare violentă în care sunt angajate componentele activităţii
sociale: politică, economică, diplomatică, ideologică, informaţională, elementul definitoriu principal
fiind confruntarea militară,lupta armată, ca instrument al promovării intereselor statului.

 O definiţie mai cuprinzătoare ar trebui sa includă determinări cu privire la părţile angajate in conflictele
militare, la caracterul puternic distructiv al luptei armate. Războiul poate fi definit ca forma cea mai
violentă de manifestare a conflictului social între grupări mari de oameni (state, grupări de state,
popoare, naţiuni), organizate din punct de vedere militar care folosesc lupta armată pentru atingerea
unor scopuri politice, ceea ce imprima acestui fenomen un puternic caracter distructiv.
 TENDINȚELE EMPIRICE ÎN CONFLICTELE ARMATE

 În funcţie de natura lor, războaiele pot fi analizate în funcţie de incidenţă, tip sau intensitate.
   Analiza conţinutului, trăsăturilor şi consecinţelor
războaielor în epoca contemporană presupune în
mod necesar o abordare tipologică, deoarece astăzi,
mai mult ca oricând, există deosebiri importante
între diferite tipuri de posibile războaie.
 CARACTERUL SCHIMBĂTOR AL RĂZBOIULUI

   Conflictele militare care s-au desfăşurat după anul 1990 au oferit aspecte inedite in ceea ce priveşte
cauzele, pregătirea, desfăşurarea, finalizarea şi consecinţele acestora. Toate acestea au pus în evidenţă
faptul că războiul, ca orice fenomen social, evoluează atât in plan conceptual, cât si acţional, în funcţie
de factorii de risc interni si externi din spaţiul geopolitic respectiv. Pe baza acestor considerente, putem
aprecia că, în comparaţie cu ceea ce a existat pâna in ultimul deceniu, privind domeniul de manifestare
a conflictului armat, exista, in prezent, elemente suficiente pentru a afirma ca un eventual război va fi
unul modern prin toate componentele sale.
 CONFLICTUL ÎN CONTEXT: RĂZBOAIE "VECHI" ȘI RĂZBOAIE "NOI"

 După cum sunt de acord cercetătorii, de la Clausewitz la Kaldor, războiul este un fenomen social
inerent, care reflectă o formă socială mai largă a aranjamentelor instituționale predominante în orice
moment și loc
 Până la sfârșitul anilor 1990, o serie de cercetători în domeniul studiilor privind conflictele și
securitatea au răspuns la schimbările percepute în structura și aranjamentele din societatea
internațională prin introducerea dispozitivului conceptual al "noilor războaie".
 RĂZBOAIE VECHI. ORIGINI ȘI LOGICĂ

 "Războaiele vechi" își au originea într-un loc și într-o epocă specific (Europa de Vest din secolul al XVI-lea până
în secolul al XIX-lea) definit de o completă metamorfoză socială asociată cu apariția modernității. Printre alte
lucruri, această metamorfoză a transformat războiul dintr-un efort feudal într-o activitate complet modernă. În
timp ce, în trecut, conflictul armat era un concurs de onoare și îndemânare, precum și o demonstrație de putere,
lansat de vasali la ordinul monarhilor și purtat prin intermediul cavalerilor și al mercenarilor, forțele modernității
au adus conflictul armat sub controlul complet și total al statului. Ca atare, războiul s-a dovedit a fi fi un
instrument politic principal utilizat de state, datând de la înființarea statului ca unitate primară de organizare
politică prin Tratatele de la Westfalia.
 Evoluția istorică a statului până la poziția de unitate primară de organizare politică în sistemul internațional este
strâns legată de evoluția războiului modern. Această reprezentare este confirmată atunci când se iau în considerare
principalele evoluții ale războiului "vechi" și poziția centrală a statului în aceste evoluții. Printre acestea se
numără: formarea de armate permanente profesioniste pentru a purta războiul; crearea sectorului financiar public
și instituirea de sisteme permanente de impozitare pentru a finanța aceste armate și campaniile lor militare;
introducerea convenției raison d'etatului ca justificare central pentru respectivele războaie; și promulgarea unor
reguli secularizate care să guverneze desfășurarea războiului.
 MODERNITATEA ȘI BAZELE "VECHILOR RĂZBOAIE”

 În opinia majorității teoreticienilor "noilor războaie", caracteristicile predominante ale "vechilor războaie" sunt legate de
alte distincții sociale mai largi, considerate esențiale în tranziția către societatea "modernă". Printre aceste distincții cheie
se numără diferențele dintre cele două tipuri de război:
 Public/privat, respectiv ideea unui sector public (controlat de stat) și a unui sector privat cu activități distincte și care
se exclud reciproc, cum ar fi războiul (în primul caz) și cultul religios (în cel de-al doilea).
 Intern/extern, respectiv ideea de activități sociale și politice separate și distincte.
 Economic/politic, respectiv distincția dintre activitatea economică și cea politică sau, mai simplu, domeniul guvernării
și cel al comerțului.
 Civil/militar, respectiv separarea afacerilor și autorității civile și militare

 Civilizație/barbarie, sau ideea că unele acte și forme de comportament sunt deopotrivă acceptabile într-o societate
civilă guvernată de statul de drept, în timp ce altele nu sunt normative și sugestive de depravare necivilizată.
 WEBER ŞI STATUL

 Proeminentul sociolog din secolul al XIX-lea Max Weber a afirmat că trăsătura definitorie a statului modern și, de
fapt, un izvor important al puterii și autorității sale, a fost deținerea monopolului asupra utilizării legitime a forței de
muncă organizate de violență.
 În condițiile în care legitimitatea statului este condiționată de ideea că acesta este statul și numai statul este cel care
deține dreptul de a folosi violența atât pe plan intern, cât și pe scena mondială, se poate vedea construcția unei relații
de dependență reciprocă între violența organizată și stat. Pe plan intern, un astfel de monopol susținea însăși
autoritatea statului, deoarece violența putea fi folosită pentru a contracara potențiale provocări interne la adresa
elitelor conducătoare, în timp ce, în același timp permitea ca orice astfel de provocări să fie încadrate de către agenții
statului ca fiind inerent ilegitime.
 Importanța centrală a violenței în procesul de modelare a statului modern și de stabilire a poziției sale centrale atât în
societatea internă, cât și în sistemul internațional este evidentă și a fost bine descrisă (Mann, 1993). Monopolul
weberian, odată afirmat și realizat la nivel intern, ajută la consolidarea puterii statului și la eliminarea potențialelor
provocări atât pentru statele actuale, cât și pentru conceptul abstract al statului însuși. Violența poate fi folosită pentru
a zdrobi disidența sau pentru a evita potențiale provocări la adresa guvernului.
 GLOBALIZAREA CA ȘI CATALIZATOR

 Teoretizarea "noilor războaie" se bazează pe ipoteza că că globalizarea este un proces transformator

atotcuprinzător.
 Teoreticienii 'noilor războaie' indică globalizarea ca fiind un fenomen care a reformat radical aproape
toate formele de relații și interacțiuni sociale, inclusiv războiul. Din perspectiva "noului război",
conflictele armate pot fi asimilate în mod natural cu fluxul tot mai liber de bunuri, servicii și capital, cu
migrația în masă, cu problemele transfrontaliere, cum ar fi poluarea și bolile, și așa mai departe, ca
fenomene care au devenit "globalizate", atât în ceea ce privește mecanismele, cât și implicațiile lor.
 Indiferent de lentila cognitivă sau de perspectiva individuală preferată de fiecare, este important să
recunoaștem că tendințele de integrare și de fragmentare simultană ale globalizării, tendința sa de a
produce și de a consolida disparități economice semnificative și prevalența percepțiilor negative ale
fenomenului sunt toate aspecte esențiale care animă "noile războaie".
 CRIZA STATULUI

 Teoreticienii noului război susțin că globalizarea declanșează două "crize" simultane și interdependente. Prima
dintre acestea provine din incapacitatea tot mai mare a statelor de a controla relațiile lor interne și externe.
 În condițiile în care conflictele armate nu mai sunt doar apanajul exclusiv al statului, monopolul neîndoielnic al
statului asupra utilizării violenței organizate este el însuși erodat de "noile războaie". Ca produse ale unei
interdependențe complexe, "noile războaie" sunt considerate a reprezenta o criză existențială pentru statul modern.
În același timp în care un număr din ce în ce mai mare de state s-au dovedit incapabile să facă față efectelor
negative ale proceselor perturbatoare, polarizante și aparent întâmplătoare ale globalizării, aceste procese au ajuns
să fie văzute ca amenințări de milioane de indivizi. În plus, răspândirea globalizării în domeniul violenței
colective reprezintă o amenințare reală, directă și sporită a amenințării la adresa securității indivizilor.
 CRIZA DE IDENTITATE

 În același timp, "noile războaie" sunt considerate a produce o a doua criză de identitate, alimentată de politicile
identitare particulare care servesc drept surse principale ale "noilor războaie".
 Atât în războaiele "vechi", cât și în cele "noi", manipularea identității de grup de către elite este importantă, la fel
ca și rezonanța identității de grup în rândul populației. Preluați împreună, acești factori sunt cruciali pentru
procesul de creare și menținere a unui climat în care utilizarea violenței în legătură cu o nemulțumire reală este
văzută ca fiind acceptabilă, dacă nu chiar dezirabilă.
 "Vechile războaie" au fost purtate în mare parte pentru concepții abstracte ale interesului național, iar mobilizarea
maselor se producea prin intermediul unor acțiuni ample și apeluri largi și cuprinzătoare, înrădăcinate fie în
identități naționale globale, fie în principii și poziții ideologice generale (liberalism, socialism, fascism etc.). Cele
două războaie mondiale de la începutul secolului XX reprezintă apogeul unor astfel de mobilizări, deoarece
rațiunea pentru războiul fără restricții a fost în mod covârșitor îmbrățișată de publicul de masă.
 "Noile războaie" sunt, la bază, competiții violente între noțiuni inclusive și exclusive de organizare socială,
provocate de distincțiile social-psihologice de "grup interior" și "grup exterior", aranjate în jurul unor criterii
etnice, religioase, lingvistice sau alte semnificații cognitive.
 DESFĂȘURAREA NOILOR RĂZBOAIE
 În "noile războaie", calculul de bază al războiului în termeni de strategie și tactică este transformat.

 "Noile războaie" sunt asociate cu efortul unor grupuri sub-statale (cu rețele de sprijin transnaționale) de a contesta,
deturna sau slăbi autoritatea statului, în plus, acestea sunt adesea urmărite pentru a obține și a asigura un avantaj
teritorial. Cu toate acestea, din punct de vedere strategic, utilizarea violenței în "noile războaie" se îndepărtează drastic de
urmărirea obiectivelor politice sau militare tradiționale. În cele din urmă, "noile războaie" sunt cele promovate și
modelate de dorința de a semăna și de a culege câștigurile fricii și urii pe care se bazează politicile identitare
particulariste.
 Principalul punct de plecare pentru "noile războaie" este faptul că interesele urmărite de către combatanții și sursa de
mobilizare sunt unul și același lucru; și anume, interesele, apărarea și avansarea propriului grup în raport cu celălalt.
 În "noile războaie", diversitatea populației, masacrele, răspândirea pe scară largă a drepturilor omului, precum și
activitatea criminală sunt transformate din rezultate auxiliare în strategii deliberate. Dispozitivele de comunicare
personală, precum și mijloacele de comunicare în masă sunt utilizate pe scară largă pentru a coordona activitățile și a
perpetua frica și divizarea. Cu toate acestea, în ceea ce privește aplicarea efectivă a violenței, avalanșa de arme ușoare
dezlănțuită odată cu privatizarea producției de arme după încheierea Războiului Rece, în combinație cu marile depozite
de arme reziduale din luptele din timpul Războiului Rece, sunt în general suficiente.
 SUSȚINEREA "NOILOR RĂZBOAIE”

 Având în vedere amploarea distrugerilor fizice și slăbiciunea instituțiilor statului în majoritatea teatrelor de "război
nou", comportamentul social nereglementat este mai degrabă regula decât excepție. Violența, anarhia și
nesiguranța economică sunt generalizate, iar bunurile publice sunt practic inexistente. Astfel de circumstanțe
favorizează adaptabilitatea și oportunismul rețelelor criminale obscure și violente, care își folosesc structurile
pentru urmărirea prăzii de război și în desfășurarea activităților de crimă organizată.
 Kaldor (1999) descrie acest scenariu din ce în ce mai răspândit în cadrul "noilor războaie" drept "economia de
război globalizată". Aceasta este o formă de organizare și activitate economică care este deosebit de potrivită în
societățile definite de penurie economică și inegalitate.
 Producția și comerțul cu arme s-a globalizat, la fel ca și crima organizată, fie că este legată de intermedierea
transferurilor de arme sau de furnizarea altor bunuri și servicii convertibile în fluxuri de venituri pentru susținerea
și extinderea conflictelor armate. Aceste venituri, combinate cu remitențele trase de comunitățile transnaționale și
alți susținători, sunt ușor de spălat și chiar mai ușor de transferat în interiorul un sistem financiar global în mare
parte dereglementat. În același timp, baza "noilor războaie" în identități aflate în conflict servește drept
animozitate naturală pentru recrutarea, strângerea de fonduri și propagandă de-a lungul tuturor acestor rețele.