Socitatea natiinior si importanta ei in plan international

Introducree

Societetea Naţiunilor, prima organizaţie internaţională dedicată menţinerii păcii, a

fost sortită eşecului încă de la crearea sa în 1919. Lipsită de mijloace practice de
intervenţie, ea a dus o politică palidă şi ineficientă care nu a putut să evite apariţia
unei noi conflagraţii mondiale. ligă constituită în 1919 (cu sediul la Geneva), având de
scop a desvolta cooperarea între națiuni, asigurându-le pacea și siguranța, reducerea
armamentelor, garanția și regularea diferendelor între State. Societatea
Națiunilor sau Liga Națiunilor[1][2][3][4][5] a fost o organizație interguvernamentală înființată dupa
razboiul mondial la 10 ianuarie 1920 în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus
capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima
organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială. [6] În
perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri.
Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului
prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale
prin negociere și arbitraj.[7] Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă,
tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea
armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa. [8]
Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de
ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea
de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care
Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi
necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să
nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. Când Societatea
i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui de-al Doilea
Război Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor este extrem de eficientă
atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă uliii”. [9]
După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața
agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de
Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul
scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația
Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații
fondate de Societate.

Originile Societății[modificare | modificare sursă]

O fișă comemorativă reprezentându-l pe președintele american Woodrow Wilson și „Originea Societății

Națiunilor”

Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când în eseul Perpetual
Peace: A Philosophical Sketch scris de Immanuel Kant[10], filosoful a subliniat crearea unei societăți
a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între state. [11] În acesta, Kant
susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să există un guvern mondial, dar în
speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine
vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică
datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea
internațională.[12]
Cooperarea internațională pentru promovarea securității colective își are originea în Concertul
European, care s-a dezvoltat în urma Războaielor napoleoniene în secolul XIX printr-o încercare de
a menține status quo-ul între statele europene și să evite alte războaie.[13][14] Această perioadă a
cunoscut, de asemenea, o evoluție a dreptului internațional odată cu prima Convenție de la
Geneva, înființând legi despre ajutorul umanitar pe timp de război și convențiile internaționale de la
Haga din 1899 și 1907 care reglementează normele de război, precum și soluționarea pașnică a
disputelor internaționale.[15][16]
Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii
pentru pace William Randal Cremer și Frederic Passy în 1889. Organizația activa la nivel
internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau parlamente și
erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își soluționeze
diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost
organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional.
Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un președinte care va fi ulterior preluată în
organizarea Societății.[17]
La începutul secolului XX, două blocuri-putere au apărut prin alianțele între Marile Puteri europene.
Aceste alianțe au intrat în vigoare la începutul Primului Război Mondial, în 1914, implicând toate
puterile majore europene în război. Acesta a fost primul război major din Europa între
statele industrializate și pentru prima dată în Europa Occidentală când produsele industrializării (de
exemplu, producția în masă) au fost folosite în război. Pierderile nemaiîntâlnite în urma războiului
industrial au fost de opt milioane și jumătate de membrii morți ale serviciilor armate și 21 de milioane
de răniți și aproximativ 10 milioane de civili morți.[18][19]
Până la sfârșitul conflagrației, în noiembrie 1918, războiului a avut un impact profund, afectând
sistemele sociale, politice și economice ale Europei cauzând o traumă psihologică și psihică pe
continent.[20] Sentimentul anti-război a crescut în întreaga lume; Primul Război Mondial a fost descris
ca fiind „războiul menit să pună capăt oricărui război”[21][22] iar cauzele posibile au fost investigate
viguros. Cauzele descoperite cuprindeau cursa înarmării, alianțele, diplomația secretă și libertatea
statelor suverane de a participa la război din propriul interes. Remediile percepute asupra acestora
erau văzute ca fiind înființarea unei organizații internaționale a cărui scop principal era prevenirea
unui viitor război prin dezarmare, diplomație deschisă, cooperare internațională, restricțiile privind
dreptul la războaie și sancțiunile care au făcut războiul neatrăgător națiunilor. [23]
În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse
inițierea unor planuri de a schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de
a preveni repetarea războiului. [21] Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson și consilierul său,
colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita
orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a
fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru pace.[24] Mai exact, punctul final stipula că
„se va forma o asociație generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență
politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.” [25][26]
Înainte de redactarea termenilor specifici ai păcii, Wilson a recrutat o echipă, condusă de colonelul
House, pentru a compila orice informații considerate pertinente pentru evaluarea situației geopolitice
din Europa. La începutul lunii ianuarie 1918, Wilson l-a chemat pe House la Washington iar cei doi
au început să elaboreze într-un secret total, primul mesaj al Societății Națiunilor care a fost trimis la
un Congres neavizat la 8 ianuarie 1918. [27]
Planurile finale ale lui Wilson pentru Societate au fost puternic influențate de prim-ministrul sud-
african, Jan Christiaan Smuts. În 1918, Smuts a publicat o serie de tratate intitulate The League of
Nations: A Practical Suggestion. Conform biografiei scrise de F.S. Crafford despre Sumts, Wilson a
adoptat „și ideile și stilul” lui Smuts.[28]
La data de 8 iulie 1919, Woodrow Wilson a revenit în Statele Unite și a lansat o campanie la nivel
național cu scopul de a asigura sprijinul poporului american pentru intrarea țării SUA în Societate. La
10 iulie, Wilson a declarat în fața Senatului că „un nou rol și o nouă responsabilitate au revenit
acestei mari națiuni pe care o onorăm și pe care cu toții dorim să o ridicăm la un nivel mai mare al
serviciilor și realizărilor.” Discursul președintelui Wilson a fost primit cu răceală, mai ales de către
republicani.[29]
Conferința de Pace de la Paris a permis înființarea Societății Națiunilor (în franceză Société des
Nations, germană Völkerbund) la data de 25 ianuarie 1919, având ca scop impunerea unei păcii ca
urmare a Primului Război Mondial.[30] Pactul Societății Națiunilor a fost scris de o comisie specială,
iar Societatea a fost instituită în Partea I a Tratatului de la Versailles. La 28 iunie 1919,[31][32] 44 de
state au semnat Pactul, inclusiv 31 de state care au participat la război alături de Antanta sau s-a
alăturat acesteia în timpul conflagrației. În ciuda eforturilor lui Wilson de a organiza și promova
Societatea, și pentru care primise Premiul Nobel pentru Pace în 1919,[33] Statele Unite ale Americii
nu s-au alăturat Societății. Opoziția din senatul Statelor Unite ale Americii, în special din partea
politicienilor republicanilor Henry Cabot Lodge și William E. Borah , împreună cu refuzul lui Wilson
de face compromis, au asigurat că Statele Unite ale Americii nu vor aproba Pactul.
Societatea a ținut prima întâlnire a consiliului la Paris, pe 16 ianuarie 1920, la șase zile după intrarea
în vigoare a Tratatului de la Versailles.[34] În noiembrie, sediul central al Societății s-a mutat
la Geneva, localitate în care s-a desfășurat, la 15 noiembrie 1920 [35], prima Adunare Generală, cu
reprezentanți din 41 de state.[36]

Principalele instituții structurale ale Societății au fost: Adunarea; Consiliul și Secretariatul Permanent
(condus de Secretarul General și cu sediul la Geneva). Aceasta aveau două aripi importante în:
Curtea Permanentă de Justiție Internațională și Organizația Internațională a Muncii. Pe lângă
acestea, au existat mai multe agenții și comisii auxiliare. [43] Bugetul fiecărei instituții era alocat de
Adunare (Societatea era sprijinită financiar de statele membre). [44]
Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții,
competențele lor erau în mare parte asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei probleme,
în sfera de competență a Societății, care putea afecta pacea mondială. Probleme și sarcini
deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite de la un
organ la altul.[45]
Unanimitatea a fost necesară pentru adoptarea deciziilor atât a Adunării, cât și a Consiliului, cu
excepția problemelor de procedură și a altor cazuri specifice, precum admiterea noilor membri.
Acest regulament general în cea ce privește unanimitatea a fost recunoașterea suveranității
naționale. Societatea căuta soluții de acord comun și nu prin dictate. Totuși, în cazurile disputelor,
acordul părților nu necesita unanimitate.[46]

Din cele 42 de state fondatoare, 23 (sau 24 prin includerea Franței Libere) au rămas membre până
la desființarea Societății în 1946. În anul fondator, alte șase state au aderat dar numai două au
rămas membre de-a lungul existenței Societății. În următorii ani au aderat alte 15 state. Cel mai
mare număr de state membre a fost de 58, în perioada 28 septembrie 1934 (odată cu
aderarea Ecuadorului) și 23 februarie 1935 (odată cu aderarea Paraguayului). În acest timp,
doar Costa Rica (22 ianuarie 1925), Brazilia (14 iunie 1926), Imperiul German (27 martie
1933), Germania (19 septembrie 1933) s-au retras, afirmând un dezavantaj diplomatic datorită
competențelor slabe.
Uniunea Sovietică a devenit membru pe 18 septembrie 1934, [76][77] și exclusă din Societate pe 14
decembrie 1939 pentru agresiunea împotriva Finlandei[78]. Prin expulzarea Uniunii Sovietice din
Societatea Națiunilor, aceasta își încălca propriile norme; numai 7 din cei 15 membri ai Consiliului au
votat în favoarea expulzării (Marea Britanie, Franța, Belgia, Bolivia, Egipt, Africa de Sud și Republica
Dominicană), neexistând o majoritate pe care o cerea Pactul. Trei din acești membri au fost aleși
membri ai Consiliului cu o zi înainte de votare (Africa de Sud, Bolivia și Egipt). Practic, acesta a fost
unul din ultimele acțiuni înainte de a înceta să mai opereze datorită izbucnirii celui de-al Doilea
Război Mondial.[79]
Egipt a fost ultimul stat care s-a alăturat Societății (26 mai 1937). Primul membru care s-a retras din
Societate după fondare a fost Costa Rica, la 22 ianuarie 1925; statul care se alăturase Societății
Națiunilor în 16 decembrie 1920. Ultimul membru care s-a retras din cadrul Societății înainte de
desființare a fost Luxemburg, pe 30 aprilie 1942. Brazilia a fost primul membru fondator care s-a
retras (14 iunie 1926), iar Haiti a fost ultimul (aprilie 1942). Irak, alăturându-se în 1932, a fost primul
membru al Societății care fusese anterior mandat al Societății Națiunilor.[80]
Obiectivele organizației
Primul Război Mondial (1914-1918) a provocat moartea a cel puțin 10 milioane de
soldați și milioane de civili. Învingătorii aliați ai războiului au dorit să formeze o
organizație internațională care să prevină un alt război
oribil. Președintele american Woodrow Wilson a fost deosebit de important în
formularea și susținerea ideii unei „Societăți a Națiunilor”. Liga a arbitrat
disputele dintre țările membre pentru a păstra în mod pașnic suveranitatea și
drepturile teritoriale. Liga a încurajat țările să își reducă cantitatea de arme
militare. Orice țară care a recurs la război va fi supusă unor sancțiuni economice,
cum ar fi oprirea comerțului.
Țări membre 
Liga Națiunilor a fost fondată în 1920 de patruzeci și două de țări. La apogeu în
1934 și 1935, Liga avea 58 de țări membre . Țările membre ale Societății
Națiunilor se întindeau pe tot globul și includeau cea mai mare parte din Asia de
Sud-Est, Europa și America de Sud. La vremea Ligii Națiunilor, aproape toată
Africa era formată din colonii ale puterilor occidentale. Statele Unite nu s-au
alăturat niciodată Ligii Națiunilor, deoarece Senatul în mare parte izolaționist a
refuzat să ratifice statutul Ligii.

Limbile oficiale ale Ligii erau engleza, franceza și spaniola.

Structura administrativă

Liga Națiunilor a fost administrată de trei organisme principale. Adunarea,

compusă din reprezentanți din toate țările membre, s-a întrunit anual și a
discutat despre prioritățile și bugetul organizației. Consiliul era compus din patru
membri permanenți (Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia) și mai mulți
membri nepermanenți care erau aleși de membrii permanenți la fiecare trei
ani. Secretariatul, condus de un secretar general, a monitorizat multe dintre
agențiile umanitare descrise mai jos.

Succesul politic

Liga Națiunilor a reușit să prevină mai multe războaie mici. Liga a negociat

soluționarea unor dispute teritoriale între Suedia și Finlanda, Polonia și Lituania,
Grecia și Bulgaria. Liga Națiunilor a administrat, de asemenea, cu succes fostele
colonii ale Germaniei și ale Imperiului Otoman, inclusiv Siria, Nauru și Togoland,
până când acestea au fost pregătite pentru independență.
Liga Națiunilor a fost una dintre primele organizații umanitare din lume. Liga a
creat și a dirijat mai multe agenții menite să îmbunătățească condițiile de viață
ale oamenilor lumii.

Liga:

 a ajutat refugiații
 a încercat să pună capăt sclaviei și traficului de droguri
 stabiliți standarde privind condițiile de muncă
 construit mai bune rețele de transport și comunicații
 a acordat asistență financiară și sfaturi unor țări membre
 a administrat Curtea Permanentă de Justiție Internațională (precursorul
Curții Internaționale de Justiție de astăzi)
 a încercat să prevină malnutriția și bolile precum lepra și malaria
(precursorul Organizației Mondiale a Sănătății de astăzi )
 a promovat conservarea culturii și progresul științific (precursor
al UNESCO de astăzi ).

Eșecuri politice

Liga Națiunilor nu a fost în măsură să aplice multe dintre propriile sale

reglementări, deoarece nu avea o armată. Liga nu a oprit mai multe dintre cele
mai semnificative evenimente care au dus la al doilea război mondial. Exemple de
eșecuri ale Ligii Națiunilor includ:

 invazia Etiopiei din 1935 de către Italia

 anexarea Sudetelor și a Austriei de către Germania
 invazia Manchuriei (provincia nord-estică a Chinei) de către Japonia în
1932

Țările Axei (Germania, Italia și Japonia) s-au retras din Ligă pentru că au refuzat
să se conformeze ordinului Ligii de a nu militariza.

Sfârșitul organizației

Membrii Societății Națiunilor știau că multe schimbări în cadrul organizației

trebuiau să aibă loc după al doilea război mondial. Liga Națiunilor a fost
desființată în 1946. O organizație internațională îmbunătățită, Națiunile Unite, a
fost atent discutată și formată, pe baza multor obiective politice și sociale ale Ligii
Națiunilor.
Introducere

Liga Natiunilor a fost o organizatie internationala fondata in urma in Conferinta de

Pace din 25 ianuarie 1919. Acordul Ligii Natiunilor a fost intocmit de o comisie
speciala si Liga a fost infiintata prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat
la 28 iunie 1919. Initial, intelegerea a fost semnata de 44 de state (dintre care 31
de state care au luat parte la Primul Razboi Mondial de partea Triplei Aliante). In
ciuda eforturilor lui Wilson de a infiinta si poromova Liga, Statele Unite ale Americii
nu au ratificat intelegerea si au refuzat sa se alature Ligii Natiunilor datorita
opozitiei Senatului american. Scopurile Ligii Natiunilor au fost dezarmarea,
prevenirea razboiului printr-o securitate colectiva, rezolvarea disputelor dintre
natiuni prin negociere, diplomatia si imbunatatirea prosperitatii mondiale. Filozofia
diplomatica a Ligii a reprezentat un schimb fundamental al directiei urmate timp de
100 de ani. Liga a fost lipsita de propria forta militara, deci a fost dependenta de
Marile Puteri pentru a ii intari deciziile, a ii pune in practica sanctiunile economice
sau pentru a ii oferi puterea militara atunci cand ar fi nevoie. Prima intalnire a Ligii
s-a tinut la Londra in data de 10 ianuarie 1920. Prima decizie adoptata a fost cea
de a ratifica Tratatul de la Versailles, punand astfel capat Primului Razboi Mondial.
Pe 1 noie 919f54j mbrie 1920, cartierul general s-a mutat la Geneva, unde a avut
loc si prima adunare generala a Ligii la data de 15 noiembrie 1920 cu participarea a
41 de reprezentanti ai statelor membre

Structura Ligii Natiunilor Liga Natiunilor era formata din trei institutii

principale: Secretariatul (constituit la Geneva si condus de Secretarul
General), Consiliul si Adunarea. De asemenea, Liga detinea si numeroase
Agentii si Comisii. Autorizarea oricarei actiuni trebuia sa fie facuta prin votul
unanim al Consiliului si prin votul majoritatii membrilor Adunarii.

1.Secretariatul Ligii Natiunilor Personalul Secretariatului avea indatorirea

de a pregati agenda Consiliului si a Adunarii si de a publica raporturile
intalnirilor si a altor probleme de rutina, functionand ca un serviciu civil
pentru Liga. Secretari Generali: - Sir James Eric Drumond (Marea Britanie)
1920 - 1933 - Joseph Avenol (Franta) 1933 - 1940 - Sean Lester (Irlanda)
1940 - 1946

2.Adunarea Ligii Natiunilor isi tinea sedintele o data pe an in

septembrie. Presedinti ai Adunarii Generale: - Paul Hymans (Belgia) 1920 -
1921, 1932 - 1933 - Herman Adriaan van Karnebeek (Olanda) 1921 - 1922 -
Agustin Edwards (Chile) 1922 - 1923 - Cosme de la Torriente y Peraza
(Cuba) 1923 - 1924 - Giuseppe Motta (Elvetia) 1924 - 1925 - Raoul
Dandurand (Canada) 1925 - 1926 - Afonso Augusto da Costa (Portugalia)
1926 - 1926 - Momčilo Ninčić (Iugoslavia) 1926 - 1927 - Alberto Guani
(Uruguay) 1927 - 1928 - Herluf Zahle (Danemarca) 1928 - 1929 - Jose
Gustavo Guerrero (El Salvador) 1929 - 1930 - Nicolae Titulescu (Romania)
1930 - 1933 - Charles Theodore Te Water (Africa de Sud) 1933 - 1934 -
Richard Johannes Sandler (Suedia) 1934 - Francisco Castillo Najera (Mexic)
1934 - 1935 - Edvard Benes (Cehoslovacia) 1935 - 1936 - Carlos Saavedra
Lamas (Argentina) 1936 - 1937 - Tevfik Rustu Aras (Turcia) 1937 - Sir
Muhammad Shah Aga Khan (British Raj) 1937 - 1938 - Eamon de Valera
(Irlanda) 1938 - 1939 - Carl Joachim Hambro (Norvegia) 1939 - 1946

3.Consiliul Ligii Natiunilor avea autoritatea de a trata orice problema

legata de pacea mondiala si se intalnea de 5 ori pe an si in sedinte
extraordinare la cerere. In total, Consiliul s-a reunit in 107 sedinte publice
intre anii 1920 si 1939. Acesta a inceput cu 4 membrii nepermanenti care
erau alesi de Adunare pentru un mandat de 3 ani. Primii membrii
nepermanenti au fost Belgia, Brazilia, Spania si Grecia. Statele Unite ale
Americii trebuiau sa fie al cincilea membru permanent, dar scena politica era
dominata de Partidul Republican dupa alegerile din 1918, care a votat in 19
martie 1920 impotriva ratificarii Tratatului de la Versailles, fapt care a impins
SUA inapoi la o politica izolatoare. Alcatuirea initiala a Consiliului s-a
schimbat substantial de numeroase ori. Numarul membrilor nepermanenti a
fost schimbat la 6 pe data de 22 septembrie 1922, apoi la 9 pe 8 septembrie
1926. Germania s-a alaturat Ligii si a devenit al cincilea membru permanent,
Consiliul ajungand la 15 membrii. Cand Germania si Japonia au parasit Liga
Natiunilor, numarul membrilor nepermanenti a crescut la 11.

4.Alte institutii ale Ligii Natiunilor Liga Natiunilor supraveghea Curtea

Internationala de Justitie si alte agentii si comisii infiintate pentru a rezolva
problemele internationale presante. Printre acestea se numara si: - Comisia
pentru Dezarmare: al carei tratat de dezarmare a fost semnat de Franta,
Italia, Japonia si Marea Britanie - Comitetul pentru Sanatate: specializat pe
boli precum lepra, malaria, febra si pe exterminarea tantarilor - Organizatia
Internationala a Muncii: a convins mai multe tari sa adopte un program de
munca de 8 ore si 48 de ore saptamanal. A militat pentru eliberarea copiilor
exploatati, pentru a oferi femeilor mai multe drepturi la locul de munca si
pentru a obliga proprietarii de vapoare sa isi asume responsabilitatea pentru
accidentele de munca produse pe vasele sale. - Consiliul Permanent Central
al Opiului: Consiliul a fost format pentru a supraveghea sistemul de control
statistic intrus in cadrul a celei de-a doua Conventie Internationala a Opiului
vizand productia si comertul cu opiu si derivatele sale.Consiliul a stabilit si
un sistem de certificate de import si eliberare de autorizatii de export pentru
comertul legal international de narcotice. - Comisia pentru Refugiati: a
supravegheat repatrierea si, la nevoie, restabilirea a 400.000 de refugiati si
prizonieri de razboi, majoritatea veniti din Rusia la sfarsitul Primului Razboi
Mondial. A stabilit tabere in Turcia in 1922 pentru a rezolva crizele
refugiatilor din aceasta tara si pentru a preveni bolile si foametea. De
asemenea, a implementat pasaportul Nansen, un mod de identificare al
persoanelor fara cetatenie. - Comisia pentru Sclavie: a luptat pentru
eradicarea sclaviei si a traficului de sclavi din intreaga lume. - Comitetul
pentru Studierea Statutului Legal al Femeii: a luat fiinta in aprilie 1938
pentru a cerceta pozitia femeii in lume. Din pacate, a fost dizolvat la
inceputul anului 1939.
Cocluie

Liga Natiunilor se întemeiaza pe principii de organizare eronate, sustine contele austriac.

Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de marimea si ponderea lor, caracterul
incomplet prin excluderea Rusiei si Germaniei, interferenta statelor extraeuropene în
problemele specifice continentului european, condamna organizatia la ineficienta si esec. Î n
conceptia sa, Liga Natiunilor va trebui restructurata ca o uniune de federatii regionale si
continentale, care sa se ocupe doar de problemele globale, intercontinentale, Pan-Europa
devenind o federatie autonoma în cadrele unei astfel de organizari unitare a lumii, care sa
garanteze pacea mondiala.

Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, sa se elimine, în primul rînd, pericolul
unui razboi intereuropean, din care ar profita doar Rusia. Mijloacele în acest sens ar fi
federalizarea, arbitrajul obligatoriu si garantiile generale de securitate acordate tuturor
statelor. În plan economic, sa se refaca cu forte unite regiunile distruse de razboi, sa se renunte
la unele stribute ale suveranitatii nationale în domeniul politicii economice, realizîndu-se o
uniune vamala continentala. Unificarea economica a continentului sa preceada cea politica si sa
se înfaptuiasca treptat, prin integrarea unor entitati regionale. O alta premiza importanta a
unitatii continentului este combaterea si eliminarea nationalismului, promovîndu-se, prin
educatie, ideea unitatii Europei în diversitatea culturilor sale nationale, care sînt întretesute în
cadrele culturii europene unice. Natiunile nu pot fi despartite prin frontiere si acestea trebuiesc
golite de însemnatatea lor economica, strategica, spirituala, ceea ce va duce la disparitia
treptata a urii între natiuni si state. Cea mai grava problema politica a Europei -rivalitatea
franco-germana sa se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala bariera în calea
expansiunii rusesti spre Occident. Alternativa nu poate fi decît alianta germano-rusa contra
Frantei si un nou razboi european.

BIBLIOGRAFIE

1. Brătianu Gheorghe I, Formule de organizare a păcii în istoria universală, curs ţinut la

Facultatea de Filozofie şi litere a Universităţii Bucureşti, 1943-1947.
2. Iacobescu Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929. Bucureşti, 1988.
3. Kissinger Henry, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
4. Duroselle, J.B., Histoire diplomatique de 1959 a nos jours, 7-e édition, 1978.
5. Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations,
New York, 1975
6. Lenin V.I., Opere complete, ed. a 2-a, vol. 41, Bucureşti, 1965.
7. Taylor A.J.P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, 1999.
8. Duroselle J.B., Histoire diplomatique de 1919 a nos jours. Cinquiéme édition, Paris,
1971.
9. Milza Pierre, Berstein Serge. Istoria secolului XX. Sfârşitul "Lumii Europene". (1900-
1915), vol.I, Bucureşti, 1998.