să aplice anumite reguli legale în cazul producerii conflictelor militare.

Noile acorduri europene

specificau că “alianţele nu mai reprezentau activităţi de subordonare în cadrul unui sistem mai
mare, dar constituiau sistemul însuşi” [22, p.4]. Astfel, la acel moment, neutralitatea nu se mai
încadra în noul sistem internaţional şi apărea mai mult ca o excepţie ce impunea clarificarea
legală a statutului său, a drepturilor şi responsabilităţilor sale.

Astăzi, schimbările majore în sistemul de securitate Euro-Atlantic, sfârşitul Războiului Rece,

destrămarea Uniunii Sovietice, procesul de extindere a NATO şi UE, procesul de globalizare, cu
toate efectele sale în sfera politică, economică şi socială, evoluţia unui nou sistem interdependent
de securitate europeană, precum şi în cel post-sovietic, noile ameninţări comune, în special
terorismul internaţional şi războiul asimetric, au schimbat politica tradiţională a unor state
europene spre o neutralitate de cooperare, neutralitate activă, neutralitate cu solidaritate sau
nealiniere militară. În majoritatea cazurilor, obstacolul de a deveni un membru al UE şi NATO
sau a