PROCESUL ISTORIC AL INTEGRĂRII EUROPENE

Iordan Gheorghe BĂRBULESCU

Text preluat din ”Uniunea Europeană – aprofundare și extindere:
de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană” I.Gh. Bărbulescu,
București: Editura Trei, 2001, p. 41-60

1. IDEEA EUROPEANĂ ÎN ISTORIE

Europa comunitară nu este doar un spaţiu geografic și economic, „Europa este o regiune a lumii în care
rădăcinile istorice merg în profunzime“1. Europa, comunitatea culturilor a lăsat în istorie urmele voinţei sale
unificatoare și, în mod special în acest secol, dorinţa sa permanentă de
a o face efectivă. Integrarea europeană nu a fost, deci, o idee originală sau spontană specifică secolului XX,
ci o constantă utopie a gândirii europene, așa cum o demonstrează multiplele proiecte ce s-au succedat de-a
lungul istoriei.
O explicaţie a acestei idei constante de unificare o poate da existenţa comunităţii de culturi, continentul
european generând:
— cele mai importante mișcări artistice și literare;
— o gândire politică omogenă;
— rădăcini juridice comune;
— o tradiţie umanistă comună;
— credinţe religioase comune.
Dar, și multe războaie fraticide. Toate acestea pot explica formarea progresivă a unui mediu propice
pentru a prinde contur o „Idee Europeană“ cât și găsirea momentului favorabil realizării ei: sfârșitul
sângerosului război mondial dintre 1939-1945, adică atunci când, paradoxal, Europa se rupe în două: cea
Occidentală și cea comunistă2.
1.1. Originile procesului integrator până în secolul XIX
Dacă ne întoarcem la Evul Mediu, întâlnim ideea unei creștinătăţi medievale nostalgice după Imperiul
roman, dar organizată conform unor proiecte precum cele ale francezului Pierre Dubois (1306) sau ale lui
1
BRUGMANS, H., La Ideea Europea, 1920-1970, Madrid 1972; La pensée politique du fédéralisme, Leyden, 1969;
Le fédéralisme contemporaine, Leyden, 1963
2
pentru a prezenta „Ideea Europeană“, am utilizat o formulă adecvată demersului nostru, ceea ce nu vrea să spună
că este și cea mai bună. De altfel, de-a lungul elaborării lucrării, am întâlnit atâtea referiri la aceasta — directe sau
indirecte, explicite sau implicite — încât s-ar putea scrie o lucrare de sine stătătoare asupra acestui subiect.
Fără a aprofunda, dorim doar să arătăm că nu există intelectual important care să nu-și fi pus întrebări referitoare la
Europa: ce este, care va fi viitorul ei, cum ar putea fi organizată etc. Vom aminti doar pe unii dintre cei care au
încercat să ofere, de-a lungul timpului, răspunsuri la respectivele întrebări: Hesiod, Homer, Herodot, Horatio,
Anaximandru, Aristotel, Socrates, Dante, Pierre Du Bois, Petrarca, Erasmus, Maquiaveli, Leibniz, Vico,
Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Kant, Fichte, Herder, Schiller, Constant, Saint-Simon, Novalis, Hegel, Comte,
Schilling, Hugo, Lamartine, Mazzini, Proudhon, Tocqueville, Marx, Tolstoi, Dostoievski, Kierkegaard, Renan,
Burckhardt, Nietzsche, Sorel, Spengler, Valery, Mann, Unamuno, Jaspers, Heidegger, Ortega y Gasset,
Coudenhove-Kalergi, Weil, Spengler, Husserl, Croce, Rougemont, Malraux, Brugmans, Sartre, Briand etc.
Raimundo Lulio (1232-1314). Comunitatea culturală a Europei medieval se caracteriza prin limbă și religie
comune. Imperiul și Papalitatea ofereau unitate structurală, dar erau politic ineficace. Era vorba, în fapt,
despre un tip de „organizare mondială“, pentru că „Lumea era Europa“, conform lui Friedrich 3. Europa
începe să aibe „conștiinţă de sine“ în secolele al XV-lea și al XVI-lea, odată cu apariţia statului modern,
eliberat de tutela Imperiului și a Papalităţii. Această constatare îl face pe Truyol y Serra, un studios dintre cei
mai respectabili ai acestei teme, să situeze geneza europeismului în Evul Mediu4.
Din această epocă avem „Proiectul de Tratat pentru a face ca pacea să fie permanentă între suveranii
creștini“, scris de către abatele Saint-Pierre5 (1658-1743), în care se propunea crearea unei federaţii ale cărei
instituţii ar fi fost: un Senat6, un Secretariat Permanent și o Armată Confederală. Ideea unei „organizaţii
europene“ se dezvoltă, de asemenea, la Kant în lucrarea „Pentru Pacea Eternă“ 7. Pentru el, pacea mondială
și, deci, pacea europeană reclama o organizare europeană a statelor și adoptarea, de către acestea, a
principiului separării puterilor. Încercările acestuia de organizare a învolburatei hărţi europene a secolelor al
XVI-lea și al XVII-lea erau viciate în conţinut de faptul că exprimau interesul Germaniei și luau drept bază
Pacea de la Westfalia din 1648. Secolul al XIX-lea a fost traversat de o contradicţie fundamentală: — în
pofida faptului că era dominat de naţionalism, obscurantismul generat de acesta nu a putut sufoca
continuarea utopiei uniunii europene.
Aceasta a fost apărată, de exemplu, de către Saint-Simon 8 în opera sa „Organizarea Societăţii Europene
sau necesitatea unirii popoarelor Europei într-un singur corp politic conservându-și fiecare independenţa sa
naţională“, în care acesta concepea Europa ca un stat federal. La rândul lor, Charles Lemonnier înfiinţa
ziarul „Les Etats Unis d’Europe (1867), Auguste Comte (1798-1857)9 credea într-o Europă federală, iar
Victor Hugo10 (1802-1885) profetiza: „va veni o zi când naţiunile europene, fără să-și piardă specificitatea și
glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o unitate superioară constituind fraternitatea europeană“.
Primele decade ale secolului al XIX-lea trebuiau însă să suporte însângeratele consecinţe ale Congresului
de la Viena (1815) și ale eșecului „Concertului European“ și „Păcii Sfintei Alianţe“ (1815). Era o epocă de
puternice presiuni ale forţelor monarhice și conservatoare (în- cheiate fiind războaiele napoleoniene) ca
reacţie la mișcările democratice și sociale.
Același secol a fost însă, de asemenea, martorul iniţierii cooperării internaţionale formându-se, urmare a
voinţei statelor, primele organizaţii internaţionale. Este vorba despre o cooperare voluntară, bazată pe
deplinul respect al suveranităţii statelor și având ca scop rezolvarea problemelor comune și satisfacerea

3
FRIEDRICH, C.J., Europa: el surgimiento de una nación, Madrid, 1969
4
TRUYOL Y SERRA, A., La integración europea. Idea y realidad, Madrid, 1972
5
ABAD DE SAINT-PIERRE, Proyecto para lograr la paz perpetua en Europa, Ütrecht, 1713
6
mai aproape de o Curte de Justiţie, în accepţia noastră modernă
7
KANT, E., Zum ewigen Friede, Königsberg, 1795
8
SAINT-SIMON, P., De la reorganización de la Sociedad europea o de la necesidad de reunir a los pueblos de
Europa en un solo cuerpo politico conservando cada uno su independencia nacional, Madrid, Civitas, 1995
9
COMTE, A., Cours de Philosophie Positive, 1830-42, Paris, 1894
10
HUGO, V., OEvres Complétes. Actes et Paroles, Paris, 1882
intereselor acestora în sectoare precum comunicaţiile și cel tehnico-știinţific. Ne referim la uniunile
internaţionale cu caracter știinţific și administrativ precum: Uniunea Poștală Universală (UPU), Uniunea
Telegrafică Internaţională (UIT). Așa cum arăta Reuter, aceste prime organizaţii, deși internaţionale de jure,
dată fiind supremaţia mondială a Europei, erau europene de facto11.
1.2. Ideea Europeană între 1900 și 1945. Iniţiativa lui A. Briand
Secolul al XX-lea începe, ca etapă simbolică a devenirii sale istorice, cu primul război mondial (1914-
1918) la care au condus pe fond, naţionalismele epocii. La sfârșitul acestuia, asistăm la iniţierea declinului
marilor puteri europene în faţa apariţiei pe scena internaţională a superputerilor. Fără îndoială, faptul că SUA
nu a dorit să participe la Societatea Naţiunilor (la a cărei înfiinţare contribuise) și că URSS a fost expulzată
din aceasta (ca urmare a invadării Finlandei) a făcut să fie mai puţin vizibilă, pentru un continent ce marcase
istoria mondială
o bună bucată de vreme, o realitate tristă: — decăderea sa politică. Elitele intelectuale și politice exprimau,
în continuare, preocuparea lor pentru realizarea Ideii Europene înţeleasă ca unica cale de „alungare“ a
experienţei tragice la care a dus ura de tip naţionalist. Așa se explică faptul că, în perioada interbelică, încep
să fiinţeze numeroase asociaţii și publicaţii europeiste și să se difuzeze tezele lor federaliste.
De remarcat, proiectul unei „Europe confederale“ a lui Richard Coudenhove- Kalergi (1894-1972), apărut
în „Manifestul Paneuropean“ (1923), având un larg ecou în mediile intelectuale. Era o operă profetică ce
semnifica „trezirea imediată a mișcării în favoarea unificării europene“ 12, cum spunea Denis de Rougemont.
În opinia lui Kalergi, Uniunea Europeană ce urma a se crea se baza pe un sistem bicameral (Consiliul
Federal, format dintr-un delegat al fiecărei ţări și o Adunare compusă din delegaţii parlamentelor naţionale),
un Tribunal Federal și o Cancelarie sau Guvern, controlate de către cele două Camere. Se recunoștea
existenţa unei „cetăţenii europene“ legată de cea naţională și se garanta protecţia, din partea Uniunii, a
identităţii culturale și naţionale a popoarelor acesteia. Asemănarea acestui proiect cu realitatea comunitară de
astăzi nu este o pură coincidenţă, pentru că, așa cum arăta Brugmans, într-o întreprindere precum cea a
Uniunii Europene, „doar vizionarii sunt realiști“. Poate tocmai de aceea, „european“ mai însemna și „cel ce
vede departe“13.
Dar, încercarea cea mai importantă din punct de vedere politic a constituit-o propunerea făcută de Franţa,
prin ministrul său de externe Aristides Briand14, în faţa Societăţii Naţiunilor din 5 septembrie 1929,
referitoare la crearea unei federaţii numite „Uniunea Europeană“. Această idee a fost ulterior dezvoltată în
„Memorandum-ul Guvernului Francez“ trimis cancelariilor europene și prezentat Societăţii Naţiunilor, la 1
mai 193015. În acesta se propunea coordonarea statelor europene în sânul Societăţii Naţiunilor prin crearea
11
REUTER, P., La Communauté européenne du charbon et de l’acier, Paris, 1953
12
ROUGEMONT, D., Vingt-huit siécles d’Europe, Payot, Paris, 1961
13
cum califica Homer pe Zeus
14
TRUYOL Y SERRA, A., op. cit.
15
Memorandum asupra organizării unui regim de uniune federală europeană, era titlul exact al acestui document
oficial francez redactat de către Alexis Léger, colaboratorul lui A. Briand, unul și același cu marele poet Saint John
Perse
unei „Conferinţe Europene“, având un Comitet Politic Permanent și un Secretariat. Fără îndoială, era vorba
despre un proiect politic de creare a unei federaţii bazate pe ideea de „uniune“ și nu de „unitate“, dar și pe
respectarea independenţei și a suveranităţii naţionale a fiecăreia dintre statele acesteia. Dimensiunea
economică a respectivului proiect de Uniune Europeană se baza pe apropierea economiilor statelor europene
a căror responsabilitate politică rămânea, însă, guvernelor.
Se poate observa că, definirea politică și economică a Uniunii Europene care se proiecta în anii ’30 era
foarte asemănătoare cu ceea ce va fi, după mai bine de 60 de ani, Uniunea Europeană a anului 1992 sau cea a
Tratatului de la Maastricht. La acel moment (1930) cel mai favorabil răspuns a venit din partea Spaniei
(25.06.1930), iar opoziţia cea mai clară a venit din partea Marii Britanii 16, dar și din partea Uniunii
Sovietice17. Această iniţiativă s-a stins datorită crizei economice (marea depresiune din 1929) ce începea să
se simtă în Europa, dar și datorită alarmantei ascensiuni a social-naţionalismului german.
Criza economică a anilor ’30 și triumful fascismului au favorizat un climat naţionalist ce a dus, în final, la
cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, proiectele de unificare reapar, „rezistenţa“ și „exilul“ 18
promovând ideea necesităţii găsirii unei formule care să împiedice cataclismele ciclice ce nimiceau Europa.
Se propunea ca posibilă soluţie, organizarea unei „structuri federale în Europa“. Acest moment de criză
europeană este cel în care, în opinia noastră, ideea europeistă prinde contur la nivelul mișcărilor colective
representative pentru ample pături sociale. Unele proiecte concrete de unificare — la scară mică — se
realizează chiar în plin război, precum acordurile de creare ale BENELUX- ului (1943), între Guvernele,
atunci în exil, ale Belgiei, Olandeiși Luxembourg-ului. Această Uniune Economică (realizată de aceste
trei ţări după 1945 și care există, încă, formal) avea un precedent în Uniunea Economică Belgo-
Luxembourgheză, creată în 1921.
1.3. Construcţia europeană după 1945. Mișcarea Europeană și Federalismul european
Dar, între timp, „comunitatea ideatică“ a Europei suferise o profundă lovitură deoarece — după 1945 —
nu mai exista „aceeași Europă“. Din lupta „naţionalismelor“ a rezultat o Europă „amputată ideologic“
(partea de răsărit rămânând sub dominaţia Moscovei) și „fracturată“. În plus, divizarea politică și penuria
economică făceau să persiste „particularismele“ și să se agraveze dezechilibrele, în principal datorită temerii
justificate faţă de posibile noi înfruntări armate.
În faţa acestor probleme și provocări, necesitatea „reînvierii ideii unităţii europene“ a devenit urgentă
ducând la formarea unei mulţimi de mișcări pro-europeiste, în principal în afara iniţiativelor statale, adică de
caracter neguvernamental. Erau mișcări ale opiniei publice ce nu corespundeau întotdeauna cu poziţia
guvernelor, dintre acestea remarcându- se cele universitare, sindicale cât și cele venite dinspre mari
personalităţi ale vieţii intelectuale și artistice. Europeismul se manifesta în toată Europa demonstrând că are
o serioasă bază de masă.
16
a cărei politică și economie gravitau în jurul coloniilor
17
deoarece pentru Stalin, preconizata Uniune Europeană era o mașină de război îndreptată împotriva URSS
18
“Proiectul de Declaraţie al Rezistenţei Europene“, în L’Europe de Demain, Neuchatel,1945
 Ca întotdeauna în istorie, universităţile devin gazda preferată a acestor dezbateri. De remarcat, în acest
sens, Conferinţa lui W. Churchill la Universitatea din Zurich (19.09.1946) în care, după ce deplângea eșecul
proiectelor de Uniune din anii ’20-’30, pleda pentru dezvoltarea mișcărilor europeiste și crearea unei
organizaţii regionale europene (un „Consiliu al Europei“ sau chiar „Statele Unite ale Europei“) compatibilă
cu recent creata ONU. Marea Britanie nu participa însă la acest Consiliu al Europei (datorită intereselor sale
economice coloniale) considerându-
l însă un exerciţiu util Europei.
Aceste curente sociale și politice transfrontaliere, erau animate de ideile federaliste împărtășite de
europeiști prestigioși precum Henri Brugmans19, Alexander Marc, Denis de Rougemont,20Salvador de
Madariagga21, Altiero Spinelii22 etc.
Federalismul european, conform lui Brugmans, reclama o „putere centrală complementară puterilor
multiple“. Obiectivul său, deci, nu îl constituia înlocuirea suveranităţii naţionale cu una europeană, ci crearea
unor instituţii adecvate care, prin competenţe și dimensiuni geografice, să fie capabile a răspunde diferitelor
probleme cu care se confrunta Europa. În același timp, se tindea spre organizarea unor mari zone
continentale și spre diversificarea centrelor de decizie.
Aceste două curente se completau și se condiţionau reciproc. La rândul său, Denis de Rougemont spunea
că, „deoarece sunt destul de mici, statele naţionale ar trebui să se federalizeze la scară continentală; pentru că
sunt destul de mari, ar trebui, de asemenea, să se federalizeze“.
Mișcările federaliste europene împărtășeau principiile politice asupra cărora se forma un curent de gândire
politică ce gravita în jurul ideilor de:
— autonomie;
— cooperare;
— subsidiaritate.
Fără îndoială, eroarea curentelor federaliste ale epocii a fost căutarea unui paralelism între preconizata
unificare europeană și modelul statelor federale existente, precum SUA sau Germania 23. Încă nu se înţelegea
că trebuie căutat un model diferit care să încorporeze „spiritul federalist“, dar să „inventeze“ instrumente
noi, specific situaţiei particulare cu care Europa se întâlnea în drumul ei unificator. Putem spune că, de-a
lungul istoriei respectivului proces au fost mereu prezente două forţe de semne opuse:
— de o parte, federaliștii care doreau să se progreseze mai repede și să se meargă cât mai departe pe calea
integrării;

19
BRUGMANS, H., Les Origines de la civilisation européene, 1958
20
DENIS DE ROUGEMONT, L’Esprit Européen, Baconniére, Neuchatel, 1949
21
MADARIAGA, S., L’Esprit de l’Europe, Mouvement Européen, Bruxelles, 1952
22
SPINELLI, A., Vers l’Union Européen, Florence, IUE, 1983 si L’Europa non cade del cielo, Bolonia, Il Mulino,
1960
23
Zollverein sau Uniunea Vamală germană de la 1834 și Confederaţia Germanică dintre 1818-1866 sau Statul
german modern
— de cealaltă, naţionaliștii care preferau integrării, simpla cooperare interguvernamentală24.
Progresele succesive au demonstrat compromisul continuu dintre cele două tendinţe.
În opinia noastră acest compromis dintre federalism și inter-guvernamentalism definește ceea ce înţelegem
prin „sistemul comunitar“ (sau Monnet), făcând din Comunitatea Europeană o construcţie „sui generis“, un
„hibrid“ între federal și inter-guvernamental posibil doar prin aplicarea metodei sectorial-funcţionale
Monnet-Schuman, adică integrarea progresivă prin realizări concrete în diferite sectoare și funcţiuni.
În această logică:
— „Funcţionalismul“ reprezenta, „drumul“, „metoda cea mai adecvată“, permiţând „punerea în comun a
unor sectoare“ și creând, astfel, „obișnuinţa cooperării politice și a colaborării economice“;
— la rândul său, „Federalismul“ reprezenta „spiritul“, „atitudinea“, permiţând apropierea de realitate și
anticipând un stil de organizare socială.
Procesul european reclama o viziune pe termen lung, o strategie și acestea se regăseau în Federalism; însă
acest proces reclama, în același timp, acţiuni imediate și pe acestea le oferea Funcţionalismul.
„Federalismul“ reprezenta filozofia, „Funcţionalismul“ metoda.
Ambele se bazau pe acţiunea unui om liber, responsabil, democrat, pragmatic și se situau la mijlocul
distanţei dintre „vizionarismul steril“ al „federaliștilor puri“ și „pragmatismul pur și simplu“ al „inter-
guvernamentaliștilor“. Federalismul și funcţionalismul nu erau contradictorii, ci complementare. Un lucru
era deja cert, că toate propunerile făcute din îndepărtatul Ev Mediu până la 1950 de către gânditori și
politicieni aveau o bază comună și o raţiune de a fi:

24
în legătură cu dezbaterea federal-interguvernamental, în afara autorilor și lucrărilor deja prezentate, semnalăm:
ARISTIDE BRIAND în Briand Memorandum, Bulletin of Information News, 11 IX 1950; BURCKHARDT, C.,
Vierhistorische Betrachtungen (Patru puncte de vedere istorice), Manesse Verlag, Zurih, 1953; ROUSSEAU, J.J.,
Contrato Social, Mexico, Porrua, 1969; LEVI, L., Unificación Europea, Diccionario de Politica, Siglo XXI, Madrid,
1988; MACKAY, R.W.C., Federal Europe, London, Michael Joseph, 1940; ATTLEE, C.R., New Europe,
Manchester Guardian, Manchester, 1939; ROSENTIEL, F., El principio de supranacionalidad, Instituto de Estudios
Politicos, Madrid, 1967; HERAUD, G., L’interetatique, le supranational et le federal, Annuaire de philosophie du
droit, 1961; REUTER, P., Communautes européennes et techniques d’unification. Les Problemes juridiques et
économiques du marché commun, Lille, 1960; SIDJANSKI, D., L’avenir federaliste de l’Europe, Presse
Universitaires de France, Paris, 1992 cat si Un tabou européen: la supranationalité, Bulletin du Centre européen du
Culture, 1961 sau Les aspects materiels des Communautes européennes, Librairie generale de Droit et
Jurisprudence, Paris, 1963; HAAS, E., In a New Europe?, Boston, L.G.H., 1964; DUVERGER, M., Europa de los
hom membribres, Alianza Editorial, Madrid, 1994; BRUGMANS, H., La Ideea Europea, Moneda y Credito,
Madrid, 1990; TRUYOL Y SERRA, A., Integración Europea, AKAL, Madrid, 1984 și La Integración Europea.
Idea y Realidad, Tecnos, Madrid, 1972; COUDENHOVE-KALERGI, Paneuropa, Madrid, Moneda y Credito,
1990; ROUGEMONT, D., Vinght-huit siecles d’Europe, Etrépilly, C. de Bartillat, 1990 cat si Tres Milenios de
Europa, Revista de Occidente, Madrid, 1963 sau L’Europe en jeu, Neuchatel, La Baconniére, 1948; MONNET, J.,
Les Etats Unis d’Europe ont comencé, Robert Laffont, Paris, 1955; SCHUMAN, R., Pour l’Europe, Nagel, Paris,
1963; HOFFMANN, S., Douze paradoxes pour une absence, Esprit, Paris, 1975; SPINELLI, A., Vers l’Union
Européenne, Institut Universitaire Européen, Florence, 1983; FONTAINE, F., Methodes et mouvements pour unir
l’Europe, Institut Universitaire Européen, Florence, 1983; ALDECOA, F., La Unión Europea, UPV/EHB, Leioa,
1992; SADURSKA, R., Reshaping Europe, The Yale Law Journal, 1991; BARBULESCU, I. Gh., La preadhesión
de los países de Europa Central a la Unión Europea, elemento clave de la unificación europea. Con especial
referencia al caso de Rumania, UPV/EHB, Bilbao, 1996; dar și documente de bază ale federalismului precum
„Union Européenne des Federalistes“, „Rapport du Premier Congres Annuel de l’Union Européenne de
Federaliste, 1947, Montreux“; „Moción de politica general del Congreso de la Unión de Federalistas de
Montreux“; „Manifesto Paneuropa de Coudenhove-Kalergi“
— cultura, identitatea culturală comună europeană. Europa nu a fost niciodată în trecut o entitate economică
sau o entitate politică. A fost, însă, o entitate culturală manifestată prin bogata diversitate și originalitate a
modurilor de viaţă și de a simţi ale popoarelor europene. Europa a avut o atitudine proprie în faţa vieţii, o
gândire proprie, o concepţie asupra fiinţei umane și a valorilor, diferită — pe fond — de cea a altor popoare
sau civilizaţii.
1.4. Planul Marshall. Revigorarea ideii de integrare europeană
Economia europeană a celui de-al doilea război se baza pe autarhie și troc. După un lung război
devastator, Europa era o ruină. Situaţia economică, socială și politică era atât de alarmantă încât se trăia cu
teama că, partea Occidentală a continentului, ar fi putut să cadă în mâinile comuniștilor staliniști și, deci, sub
controlul URSS. Această situaţie a determinat SUA să prezinte „Planul de Reconstrucţie Europeană“ sau
„Planul Marshall“.
Planul avea în spatele său impresionanta forţă a economiei americane care, nu numai că nu cunoscuse
distrugerile războiului, ci, dimpotrivă, se dezvoltase datorită acestuia. Industria americană, care a beneficiat
cel mai mult de război, a fost și cea care a manifestat cea mai rapidă reconversie, transformându-se în
industrie civilă. Dar, această impresionantă industrie civilă avea nevoie de pieţe externe, iar Europa nu era în
situaţia de a cumpăra sau produce. Pieţele potenţiale pentru industria americană erau în Europa, aceasta
având, la rândul ei, nevoie de produse esenţiale supravieţuirii și reluării ciclului de producţie, fiind însă, în
același timp, sufocată de o importantă inflaţie. În plus, statele europene occidentale nu aveau resurse
financiare și materiale pentru a produce și, deci, pentru a exporta și a pune, astfel, în mișcare economiile lor.
Economia europeană era autarhică existând încă puţine acorduri bilaterale, mărfurile și banii necirculând
curent între statele europene occidentale. Într-un cuvânt: Europa nu avea cultura cooperării.
Alternativa la această situaţie a dat-o Secretarul de Stat American George Marshall care, într-o celebră
Conferinţă rostită, pe 5 iunie 1947 la Universitatea Harvard, propunea un plan de sprijin pentru reconstrucţia
Europei25.
Planul Marshall consta, în aspectele sale esenţiale, în aceea că Guvernul american plătea direct exportatorii
americani care vindeau produse guvernelor și fabricanţilor europeni. Importatorii europeni, la rândul lor,
plăteau în monedele lor naţionale contravaloarea, iar aceste plăţi se virau într-un cont, deschis în numele
Guvernului SUA, în băncile lor naţionale. Această „contravaloare“ rămânea imobilizată și nu era destinată
cumpărării de dolari, nefiind deci utilizată de către Guvernul american. Imobilizându-se aceste mari cantităţi
de bani se favoriza deflaţia.
La rândul său, Guvernul SUA punea la dispoziţia Guvernelor europene occidentale aceste cantităţi de bani
imobilizaţi, pentru realizarea de investiţii. Cu această finalitate, Generalul Marshall a sugerat statelor
europene să se pună de acord asupra priorităţilor lor de dezvoltare și a unui program care să fie capabil a

25
BRUGMANS, H., La idea europea. 1920-1970, Madrid, 1972
pune în mișcare economia europeană, pe ansamblul ei. Dar, în opinia lui Marshall, cunoașterea necesităţilor
și avansarea soluţiilor cădeau în responsabilitatea europenilor, iniţiativa trebuind să vină de la aceștia.
Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în luna următoare respectivului discurs. Au lipsit,
Germania, Spania și ţările din Est (acestea ultimele datorită opoziţiei URSS și în pofida interesului
manifestat de către Cehoslovacia și Polonia). A fost, astfel, decisă „gestionarea în comun a ajutorului
american“ prin crearea „Organizaţiei Europene de Cooperare Economică“ (OECE, 16 aprilie 1948)26. SUA și
Canada participau la OECE ca asociaţi, fără drept de vot27. Meritele Planului Marshall au fost nenumărate:
— prevedea un plan raţional de „repunere pe picioare“ a economiilor europene și de dezvoltare a acestora;
— crea un regim multilateral de schimburi reciproce;
— liberaliza schimburile;
— reducea contingentele;
— coordona planurile economice naţionale;
— organiza convertibilitatea monedelor și, prin „Uniune Europeană de Plăţi“, sistemul compensaţiilor
multilaterale și de acordare a creditelor.
În sfera politicului trebuie să arătăm că, prin promovarea gestionării în comun a ajutorului american se
evita ca respectivul ajutor să presupună o dependenţă brutală faţă de SUA, pe de o parte, și, pe de alta, se
ofereau Europei „primele lecţii de cooperare“.
Tocmai de aceea, dincolo de meritele generale indiscutabile ale Planului Marshall, cel mai important
rămâne totuși acela că, „gestionarea în comun“ a ajutorului american a „învăţat“ Europa Occidentală „lecţia
Unirii“, iar „blestemata Europă“ a reușit să coopereze în loc să „se bată“. OECE a permis să se înţeleagă că
poate fi organizată o Europă bazată pe propriile energii. În acest fel, Europa Occidentală nu numai că a
„îngropat“ ruinele războiului și a construit o lume nouă, dar a și consolidat convieţuirea dintre europeni
depășind astfel cauzele războaielor trecute
și făcând posibilă realizarea unei „reţele de interese comune“ care să facă imposibile, în viitor, acţiuni belice
precum cele amintite.
1.5. Congresul de la Haga și crearea Consiliului Europei
Din aceeași epocă trebuie să amintim alte evenimente precum Congresul European convocat de către
„Comitetul de Coordonare al Mișcării pentru Uniunea Europeană“, reunit la Haga între 7 și 11 mai 1948, la
care au participat zeci de organizaţii federaliste pro-europeiste și peste 750 de delegaţi 28. După Congres, a
avut loc „federarea“ acestora în „Mișcarea Europeană“, având ca președinţi personalităţi precum R.

26
la care va adera și Germania în 1949, beneficiind de Planul Marshall, pratic, de la început
27
o dată îndeplinite finalităţile OECE, în 1960 aceasta s-a transformat în OECD, o nouă organizaţie internaţională,
Organizaţia de Cooperare și Dezvoltare Economică, cuprinzând pe picior de egalitate toate ţările industrializate din
lumea occidentală
28
DENIS DE ROUGEMONT, Vingt-huit siécles d’Europe, Payot, Paris, 1961
Schuman, W. Churchill, A. de Gasperi, P.H. Spaak, K. Adenauer 29. În acea Adunare, se făceau auzite cele
două mari curente europeiste ce persistă și în ziua de azi:
— aceia care pretindeau continuarea cooperării interguvernamentale;
— aceia care visau într-o integrare de tip federal.
Prin Deciziile luate, Congresul a „înclinat“ balanţa spre tendinţa federalistă.
Astfel:
— în plan politic, Congresul s-a pronunţat pentru un transfer al dreptului suveran în favoarea unei uniuni
politice și economice;
— în planul economic și social, se dorea dispariţia completă a taxelor vamale și a restricţiilor cantitative
comerciale astfel încât să se ajungă, într-o zi, la: Uniune Vamală (practicând taxe vamale externe); libera
circulaţie a capitalurilor; unificare monetară.
Ridicarea nivelului de trai al popoarelor europene, îmbunătăţirea agriculturii și a producţiei industriale
figurau, de asemenea, între obiectivele imediate.
Cele două curente, manifestate de-a lungul Congresului de la Haga, s-au concretizat în crearea unor
organisme distincte:
— pe de o parte, Consiliul Europei (Londra, 5 mai 1949) care satisfăcea curentul interguvernamental și care
era sprijinit de către anglo-saxoni; aceștia nu doreau cedarea suveranităţii și crearea unor instituţii
supranaţionale, ci doar o cooperare interguvernamentală strânsă și permanentă prin intermediul unor
instituţii specifice, având puteri consultative;
— pe de alta, curentul federalist, partizan al cedării parţiale a suveranităţii care, nesatisfăcut de crearea
Consiliului Europei, a întrevăzut posibilitatea federalizării în propunerea franceză de creare a Comunităţii
Europene a Cărbunelui și Oţelului (CECA).
Se iniţia, astfel, procesul formal de integrare europeană.

29
astăzi, președinte este spaniolul Gil Robles Gil Delgado, fost președinte al Parlamentului European