Chestionar la unitatea de curs „Drept procesual civil I”

1. Apărarea judiciară a drepturilor civile. Forma procesuală civilă.

drept subiectiv civil, definiţie - reprezintă acea posibilitate, prerogativă a subiectului de drept de a acţiona într-un anume fel şi
de a pretinde o anumită conduită din partea celorlalte subiecte, folosind la nevoie forţa de constrângere a statului (dreptul la
viaţă, dreptul de proprietate, dreptul de vot, dreptul la moştenire, dreptul la învăţătură etc.).
în al doilea rând, dreptul subiectiv civil presupune trei componente, anume:
- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare
(să dea, să facă ori să nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forţei de constrângere a statului, dacă dreptul este nesocotit sau
încălcat.
In concluzie, prin încălcarea dreptului subiectiv civil vom înțelege acel fapt ilicit care constă în nerespectarea de către subiectul
pasivba conduitei sale, manifestată prin acţiuni sau inacțiuni contrare normelor juridice
Libertatea individuala . Reieşind din finalitatea libertăților proclamate în Titlul Il al Constituției, acestea sunt îndreptate spre
conturarea unei conduite a persoanei (de a crea, de a se întruni, de a se asocia politic etc) care este condiționată de voinţa
persoanei şi garantată de stat prin reglementarea acestei conduite la nivel de lege. Prin urmare, libertatea nu este altceva decât
aptitudinea persoanei de a avea o anumită conduită şi în acest sens este o categorie juridică similară celei de drept subiectiv. În
acelaşi timp, noțiunea de libertate nu trebuie confundată cu noţi- unea de drept subiectiv, deoarece cea dintâi, constituind în sine
o con- duită a persoanei, este în acelaşi timp şi o premisă a exercitării dreptulu subiectiv propriu zis
Prin urmare, prin interes legitim urmează să înțelegem o prerogati- vă legală, în urma exercitării căreia, persoana urmăreşte
confirmarea anumitor circumstanțe de fapt, de care depinde apariția, modificarea sau stingerea anumitor drepturi subiective,
proprii sau ale terților.
 Tipurile şi clasificarea formelor de apărare a drepturilor, libertă- ţilor şi intereselor legitime Reieşind din cele expuse anterior,
forma de apărare este modul de acționare atât a titularului dreptului subiectiv încălcat, cât şi a unui organ jurisdicțional.
În calitate de forme de apărare a drepturilor subiective vom distinge:
a) forma judiciară;
b) forma administrativ-judiciară;
c) forma arbitrală;
d) forma neguvernamental-judiciară;
e) calea amiabilă, inclusiv autoapărarea.
Forma judiciară, ca formă de apărare jurisdicțională 25, presupune impli- carea obligatorie a unui terţ în soluționarea litigiului
civil. Definitoriu pentru forma judiciară este faptul că la soluționarea litigiului se implică instanţele de judecată care examinează
şi soluţionează litigiile conform competenței expres prevăzute de lege şi potrivit normelor obligatorii de procedură.
Importanța formei judiciare rezidă şi în faptul că pentru anumite ca- tegorii de cauze civile doar instanțelor de judecată le este
recunoscută competența de a le examina şi soluționa. Spre exemplu, soluționarea litigiilor individuale de muncă, declararea
nulității căsătoriei, încuviinţarea adopției, constatarea faptului întreținerii persoanei etc.
Forma administrativ-judiciară reprezintă activitatea cumulativă şi consecutivă a organelor administrative şi a instanţelor de
judeca- tă desfăşurată în vederea apărării drepturilor încălcate sau contes- tate şi a intereselor legitime. Ca şi în cazul formei
judiciare, specific pentru forma administrativ-ju- diciară este participarea unui terţ în vederea soluţionării litigiului. Însă, spre
deosebire de prima, forma administrativ-judiciară presupune par- ticiparea iniţială a unui organ administrativ ce nu face parte
din puterea judecătorească, dar este exponent al puterii executive.
Forma arbitrală reprezintă activitatea unui organ jurisdicțional neguvernamental, numit arbitraj, desfăşurată în vederea apărării
dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat
Arbitrajul reprezintă activitatea desfăşurată de persoane de drept pri- vat - arbitri, care datorită voinței subiecților în litigiu, sunt
împuterniciți cu examinarea şi soluţionarea litigiului. Prin urmare, un aspect definitoriu al căii arbitrale este statutul persoanei
împuternicite în vederea soluţionării litigiului, aceasta din urmă fiind o persoană de drept privat, care nu estae exponent al
puterii judecătoreşti sau al celei executive.
Pe de altă parte, o trăsătură specifică doar arbitrajului, ca o cale al- ternativă apărării judiciare, este puterea actului jurisdicțional
prin care se soluționează litigiul, numit hotărâre arbitrală. Spre deosebire de actele jurisdicționale adoptate de organele
administrative sau alte organe negu- vernamentale, hotărârea arbitrală reprezintă punctul final în soluționarea litigiului de drept.
Forma neguvernamental-judiciară reprezintă activitatea con- secutivă a unui organ neguvernamental şi a instanţei de
judecată, desfăşurată în vederea apărării dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat. Legea prevede pentru anumite problem,
rezolvarea lor de catre anumite persoane (comisii) din cadrul unei intreprinderi (problem inautrul ei )
competenţa organului jurisdicțional neguvernamental apare doar în cazurile expres prevăzute de lege şi se realizează în forma
prescrisă de aceasta. Activitatea comisiei de conciliere cu privire la solutionarea litigiilor collective de munca.
Calea Amiabila activitatea de sinestatatoare a titularului dreptului incalcat de asi apara dreptul este numit autoaparare

Forma procesual civilă (forma judiciară) defineşte mo- dul specific de acționare a instanţei de judecată şi a altor subiecți
procesuali, reglementat printr-un sistem unic de norme procesuale, realizat în cadrul desfăşurării unui proces civil, în vederea
apărării drepturilor, libertăților şi intereselor legitime
Forma procesual civilă trebuie privită ca modalitate de realizare a drepturilor cu caracter material şi procesual, ca mod de
apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime care constituie obiecte de apărare judiciară.
toarele trăsături esenţiale ale formei procesual civil:

1
 • procedura de examinare şi soluţionare a pricinilor civile în judecată este reglementată de ramura autonomă de drept, numită
drept procesual civil, prin intermediul normelor juridice speciale, numite norme procesua- le (caracterul procesual al normelor
juridice şi poziţia autonomă a acesto- ra în raport cu normele materiale);
întreaga procedură de examinare şi soluţionare a pricinilor civile se realizează de organe specializate, numite instanţe de
judecată (exclusivi- tatea înfăptuirii justiţiei civile);
pentru toate litigiile civile se aplică aceeaşi formă procesual civilă, în cadrul aceluiaşi sistem de instante de judecată
(universalitatea formei procesuale);
• întreaga procedură este realizată întro ordine strict prestabilită (im- perativitatea procedurii)39
2. Noțiunea dreptului procesual civil. obiectul, metoda și sistemul dreptului procesual civil.
prin drept procesual civil, urmează să înțe- legem acea ramură de drept distinctă, autonomă, ce cuprinde tota- litatea normelor
procesuale care reglementează relaţiile sociale ce apar între instanţa de judecată şi alţi subiecti procesuali în legătură cu
examinarea şi soluţionarea cauzelor civile date în competenţa instanțelor de judecată, cât şi în legătură cu executarea hotărârilor
judecătoreşti.
Procesul civil reprezintă activitatea instanţei de judecată, participanților la proces și auxiliarilor justiției, reglementată de
normele de drept procesual civil cu privire la examinarea şi soluţionarea pricinilor civile.

Obiectul dreptului procesual civil îl constituie totalitatea relațiilor sociale din cadrul procesului civil, adică activitatea instanţei
de judecată, a participanţilor la proces şi auxiliarilor justiției. Trebuie de delimitat obiectul Dreptului procesual civil de obiectul
procesului civil – care este cauza civilă concretă
Ţinem să menționăm că raporturile procesual civile nu se limitează doar la raporturile care apar între instanța de judecată şi
părțile raportului juridic material care intră în conflict, dar ele includ şi raporturile ce pot apărea între instanța de judecată şi
persoanele terțe raportului material litigios care pot fi afectate prin hotărârea judecătorească sau sunt interesați întro anumită
soluție a instanţei de judecată (intervenienții, autoritățile publice etc), cât şi raporturile care apar în legătură cu partici- parea la
proces a persoanelor terțe, care contribuie la înfăptuirea justiției (martori, experți, interpreți etc).
Metoda dreptului procesual civil stabilește în ce mod instanța de judecată, participanții la proces și auxiliarii justiției realizează
drepturile și îndeplinesc obligațiile procesuale. Metoda dreptului procesual civil stabileşte în ce mod in- stanţa de judecată,
participanţii la proces şi alţi subiecţi procesuali re- alizează drepturile şi îndeplinesc obligaţiunile procesuale. Prin metoda
dreptului procesual civil înţelegem acele procedee, modalităţi şi mijloace procedurale care au incidenţă asupra apariției,
desfăşurării şi stingerii raporturilor procesuale care se exercită în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile de către
instanţele judecătoreşti, reflectând particularitățile procedurii civile ca ramură autonomă de drept. Dreptul procesual civil
reglementează relaţiile sociale prin metoda disponibilității şi admisibilității (imperative dispozitiva). Ceea ce înseamnă că
instanţa de judecată, din iniţiativa sa proprie nu intentează dosare civile; cauza civilă se intentează doar la cererea părţilor.
Metoda admisibilității presupune că majoritatea normelor procesual – civile au caracter de admitere a unui sau altui
comportament al subiecţilor raportului procesual – civil. Aceste norme nu au caracter de interdicţie, rezultă deci, că participaţii
la proces pot săvârşi numai acele acţiuni care sunt permise de normele dreptului procesual civil.
Cert este caracterul mixt: dispozitiv și imperativ al metodei dreptului procesual civil, deoarece realizarea conduitei de către
instanța de judecată, participanții la proces și auxiliarii justiției este determinată în majoritatea cazurilor de manifestarea de
voință a justițiabililor.
Sistemul dreptului procesual civil îl formează totalitatea normelor și instituțiilor juridice care reglementează actele procesuale
îndeplinite de către subiecții procesului civil. Toate normele dreptului procesual civil sunt legate între ele şi formează o sistemă
logică şi unică. În această sistemă găsim norme de o însemnătate generală şi specială, care după legătura şi interacţiunea lor
formează sistemul dreptului procesual civil
Normele generale reglementează relaţiile din cadrul procesului civil şi se referă la toate aspectele procesului. Aceste norme
determină sarcinile dreptului procesual civil, stabilesc cercul de persoane participante la proces, precum şi dovezile administrate
în perioada dezbaterilor judiciare; determină termenele de procedură şi regulile de citare şi comunicare a actelor procesuale.
Toate aceste norme sunt incluse în compartimentul „Dispoziţii generale” din CPC
Celelalte sunt norme speciale şi deoarece procesul civil reprezintă o mişcare de la o etapă a procesului la alta, normele speciale
formează grupe aparte. Astfel, deosebim norme ce se aplică la intentarea procesului, la pregătirea cauzei pentru dezbateri, la
judecarea cauzei în fond, norme ce reglementează exercitarea căilor de atac, precum și norme ce se aplică la soluționarea
diferitor feluri de proceduri civile: contencioasă, de contencios administrativ, specială, în ordonanță, de contestare a hotărîrilor
arbitrale ș.a.
3. Corelația dreptului procesual civil cu alte ramuri.
Drept procesual civil şi drept constituţional.
La baza dreptului procesual civil, ca dealtfel de baza oricărei ramuri de drept, stau normele fundamentale ale dreptului
constituţional, care stabilesc principiile dreptului în ansamblul său. Constituţia RM, izvorul principal al dreptului constituţional,
consacră autorităţii judecătoreşti întregul capitol IX, precizînd modul de înfăptuire a justiţiei, organizarea instanţelor
judecătoreşti, statutul judecătorului şi principiile care guvernează activitatea de judecată.
Dreptul procesual civil şi dreptul civil.
Caracterul juridic asigură realizare lor pe cale judiciară prin folosirea, la nevoie a forţei coercitive a statutului. Dreptul civil ar fi
însă ineficient fără existenţa dreptului procesual civil care să asigure realizarea lui, după cum dreptul procesual civil nu s-ar
justifica fără existenţa dreptului civil pe care să-l apere la nevoie.
Dreptul procesual civil şi dreptul administrativ.
Potrivit Legii contenciosului administrativ „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale,
recunoscute de lege printr-un act administrativ, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva
cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anulare actului,
2
 recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate”. Aşadar, corelaţia dintre dreptul procesual civil şi dreptul
administrativ are la bază prevederile legale, potrivit cărora instanţele judecătoreşti de drept comun au obligaţia să judece cererile
celor vătămaţi în drepturile lor, prin acte administrative, putînd să se pronunţe asupra legalităţii acestor acte.
Dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal.
Aspecte comune:
1.    aceleaşi instanţe judecătoreşti soluţionează atît cauzele civile cît şi cele penale;
2.    judecătorii sunt selectaţi în acelaşi mod şi pot soluţiona atît procese civile cît şi procese penale;
3.    şi procesul civil şi cel penal se desfăşoară după unele principii comune, cum ar fi independenţa judecătorilor, legalitatea,
publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare; asigurarea dreptului la apărare şi altele;
4.    ambele procese parcurg etape asemănătoare: sesizare instanţei, dezbaterile judiciare, deliberarea şi pronunţarea hotărîrii;
5.    în ambele procese pot fi exercitate aceleaşi căi de atac apelul, recursul, revizuirea.
Deosebiri:
a)    Procedura civilă, fiind legată de interesul privat al părţilor, este guvernată de principiul disponibilităţii, adică de drepturile
părţii de a porni sau nu procesul şi de a dispune de el; în timp ce procedura penală este caracterizată de oficialitate, mecanismele
procesual – penale fiind declanşate din oficiu.
b)    Modul de pornire este diferit. În procesul civil este nevoie de sesizarea părţii interesate, iar procesul penal porneşte la
sesizarea unui organ de stat;
c)    Contradictorialitatea în procesul civil se manifestă prin participarea la proces a celor două părţi cu interese contrare; în timp
ce în procesul penal, contradictorialitatea se bazează pe existenţa unor organe diferite pentru acuzare şi decizie, la care se adaugă
şi poziţia contradictorie dintre acuzator şi acuzat.
d)    Prima fază a procesului penal – constituie o activitate judiciară unipersonală, care nu este publică şi are un caracter
preponderent scris;
e)    Măsurile de constrîngere ordonate de instanţă sunt diferite: pedeapsa penală (închisoare, amendă) în procesele penale, iar în
cele civile – restabilirea dreptului subiectiv încălcat;
f)    Spre deosebire de hotărîrea civilă, care produce, de regulă, numai efecte relative, inter partes, sentinţa penală produce efecte
erga omnes.
4. Izvoarele dreptului procesual civil.
Izvoarele dreptului procesual civil, similar izvoarelor altor ramuri de drept, se concep ca izvoare în sens material și în sens
formal.
Izvor, în sens material, reprezintă voinţa poporului ridicată la rang de lege, fiind bazată pe condiţiile materiale ale societăţii,
reprezentînd acei factori cu caracter social, economic, politic, existența cărora au dus la apariția reglementărilor concrete.
Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma de exprimare a normei juridice, a dreptului, pentru a căpăta putere
obligatorie. Este vorba despre diferite categorii de acte normative, ca forme de exprimare a regulilor de drept procesual civil.
Specificul izvoarelor dreptului procesual civil se rezumă la categoriile acestora: Constituţia RM, legile constituţionale, legile
organice şi actele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Legea-cadru o constituie Codul de procedură civilă al
RM, nr.225-XV din 30.05.2003. Alte legi organice, de asemenea, conţin norme de procedură civilă.
Normele de drept procesual civil din alte legi trebuie să corespundă Constituţiei RM şi Codului de procedură civilă. În caz de
coliziune între normele CPC RM şi prevederile Constituţiei RM, se aplică prevederile Constituţiei, iar în caz de discordanţă între
normele CPC RM şi cele ale unei legi organice, se aplică reglementările legii adoptate ulterior (art.2 alin.(2) CPC RM).
Reieşind din cele expuse supra, concluzionăm că izvoarele dreptului procesual civil reprezintă o categorie distinctă în raportul
cu izvoarele altor ramuri de drept, iar datorită importanței raporturilor reglementate, vom recunoaşte în calitate de izvoare ale
dreptului procesual civil, care reglementează proccdura civilă, doar:

1. Convențiile, tratatele şi alte acorduri internaționale la care Moldova este parte.

2. Hotărârile şi deciziile CtEDO.

3. Constituția și legile constituționale.

4. Hotărârile Curții Constituționale.

5. Legile organice.
1. Practicii judiciare. Aceasta reprezintă reguli comune, recunoscute la nivelul unui sistem judecătoresc național, adoptate cu
scopul uniformi zării aplicării de către instanţele de judecată a normelor de drept în exa minarea şi soluționarea cauzelor
judiciare. În Republica Moldova practica judiciară este reprezentată prin Hotărârile explicative adoptate de Plenul Curţii
Supreme de Justiție, care de jure nu constituie izvor de drept, de oarece nu au caracter obligatoriu (art. 17 CPC).

2. Precedentului judiciar. Acesta se materializează în hotărărea jude câtorească adoptată la solutionarea unui caz concret, care
poate fi pusă la baza soluţionării unui caz similar. Spre deosebire de practica judicia ră, care reprezintă un cumul de reguli,
formulate datorită studierii unui cumul de cauze judiciare, precedentul judiciar recunoaşte ca izvor de drept o hotărāre
judecătorească concretă, soluția căreia poate fi pusă la baza examinării şi soluționării unui alt caz. La fel ca şi practica judiciară,
precedentul judiciar, nu constituie izvor de drept în Republica Moldova, instanţele de judecată neavând dreptul de a-şi
argumenta aplicarea unei sau altei soluții prin faptul că astfel a mai procedat un alt judecător la so lutionarea unui alt caz similar.

5. Clasificarea normelor de procedură civilă. Acțiunea lor în timp, în spațiu și asupra persoanelor.
3
Norma de drept este măsura de reglementare a conduitei subiecţilor dreptului procesual civil.
Norma de drept procesual civil reprezintă o scară, o măsură de reglementare a conduitei instanţei de judecată şi participanţilor la
proces în cadrul judecării pricinilor civile şi punerii în executare a titlurilor executorii.
Clasificarea normelor de procedură civilă
1.    După obiectul normelor:
    norme de organizare judecătorească reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea
judecătorilor, statutul judecătorilor, compunerea şi constituirea completelor de judecată;
    norme de competenţă reglementează sarcinile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitatea
jurisdicţională (competenţa generală), modul în care cauzele civile sunt repartizate între instanţe de grad diferit (competenţa
jurisdicţională materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa jurisdicţională teritorială);
    norme de procedură propriu – zise care reglementează  modul de judecată a cauzelor civile şi de executare silită a hotărîrilor
judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
2.    După sfera de aplicare:
    norme generale sunt acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă legea nu prevede altfel;
    norme speciale cuprind dispoziţii derogatorii de la norma dreptului comun şi se aplică numai într-o anumită  materie expres
stabilită.
3.    După caracterul conduitei pe care o prescriu:
    norme imperative prescriu reguli de procedură, de la care nu se admite nici o abatere; impun o conduită strict determinată;
    norme dispozitive (supletive), conţinutul cărora se formulează în aşa mod, ca instanţei şi participanţilor la proces li se dă
libertatea de a alege o conduită respectivă.
Aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor
La aplicarea asupra persoanelor a normelor de procedură  civilă se are în vedere principiul egalităţii în faţa instanţelor
judecătoreşti a tuturor persoanelor, indiferent de: naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică sau origine
socială – principiu consfinţit în Constituţie, care se aplică în egală măsură cetăţenilor RM, străinilor sau persoanelor fără
cetăţenie. Aceste egalităţi se acordă sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al persoanei străine. (Titlul
IV C.P.C.).
Aplicarea normelor de procedură civilă în timp
Întrucît procesul civil se desfăşoară pe o perioadă mai îndelungată de timp, este posibil ca pînă la terminarea lui să apară o nouă
lege de procedură civilă. Art.22 din Constituţia RM consacră principiul neretroactivităţii legii. În materia dreptului procesual
civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămîn valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile  legii
respective, iar după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor acesteia din urmă.
Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu
Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se desfăşoară judecata excluzînd legea altui stat.
În raportul de extraneitate, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui altui stat în conformitate cu legea sau cu tratatele
internaţionale la care RM este parte.
Aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor

La aplicarea asupra persoanelor a normelor de procedură civilă se are în vedere principiul egalităţii în faţa instanţelor
judecătoreşti a tuturor persoanelor, indiferent de: naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică sau origine
socială – principiu consfinţit în Constituţie, care se aplică în egală măsură cetăţenilor RM şi străini sau fără cetăţenie. Aceste
egalităţi se acordă sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al persoanei străine. (Titlul IV CPC)

Aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Întrucât procesul civil se desfăşoară pe o perioadă mai îndelungată de timp, este posibil ca până la terminarea lui să apară o
nouă lege de procedură civilă. Se pune întrebarea: unde încetează puterea legii vechi care a fost abrogată şi unde începe legea
nouă.
Art.22 din Constituţia RM consacră principiul neretroactivităţii legii.
În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân valabil efectuate dacă au fost
respectate dispoziţiile legii respective, iar după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit
prevederilor acesteia.
Noua lege procedurală nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca rezultat al aplicării legii abrogate şi nu le
desfiinţează. De la data intrării în vigoare a noii legi procedurale, efectele vechii legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel.
Legea procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce drepturile procedurale ale participanţilor la proces,
limitează exercitarea unor drepturi ori stabileşte sancţiuni procedurale noi sau suplimentare nu are putere retroactivă.
Rezultă deci că normele de procedură civilă nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare.

Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

Prin conflict de norme de procedură civilă în spaţiu înţelegem situaţia creată prin aducerea în faţa instanţei a unui litigiu cu
element de extraneitate, cu posibilitatea de a alege dintre noi mai multe legi care să ajute la soluţionarea raportului juridic
litigios.
Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se desfăşoară judecata excluzând legea altui
stat.

4
 La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui altui stat în conformitate cu legea sau cu tratatele
internaţionale la care RM este parte. Aplicabilitatea legislaţiei unui altui stat se va dovedi de persoanele care o invocă în măsură
în care ea nu este cunoscută instanţei judecătoreşti. La elucidarea normelor de drept ale legislaţiei străine, instanţa va utiliza şi
alte surse de informaţie, luând cunoştinţă de practica aplicării ei în statul respectiv. În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia
necesară, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională.

6. Noțiunea, sarcinile și felurile de proceduri civile.

Procedura civilă este activitatea desfăşurată de: instanţă, părţi, organul de executare şi alte organe sau persoane care contribuie la
înfăptuirea justiţiei în cauzele civile, precum raporturile dintre aceşti participanţi, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor
sau intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite hotărîrilor judecătoreşti sau altor titluri executori conform legii.
In ceea ce ne priveşte, considerăm că prin proces civil (gen) urmează a înțelege un cumul de acţiuni procesuale, desfăşurate de
către parti- cipanții la proces şi instanțele de judecată în legătură cu examinarea şi soluţionarea litigiilor civile.
În acelaşi timp, procedura civilă (specie) urmează a fi privită în sensul unei modalități de organizare şi ordonare a activității
instanţelor de judecată în cadrul înfăptuirii justiției civile prin intermediul normelor procesuale.
Printre sarcinile procedurii civile, art. 4 CPC evidenţiază următoarele:
- judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sunt subiecte ale
raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice;
- apărarea intereselor statului şi ale societăţii;
- consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept;
- prevenirea cazurilor de încălcare a legii.

Procedura civilă este un ansamblu de norme procesuale ce reglementează modalitatea de organizare și desfăşurare a
activității instanței de judecată în pricinile civile în vederea înfăptuirii justiției.
Printre sarcinile procedurii civile, art. 4 CPC evidenţiază următoarele:
- judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sunt subiecte ale
raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice;
- apărarea intereselor statului şi ale societăţii;
- consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept;
- prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Fel de procedură civilă reprezintă ordinea procesuală de intentare, examinare și soluționare a anumitor categorii de cauze,
determinată de natura juridică diferită a acestora.
Legislaţia RM reglementează următoarele feluri de proceduri ce se examinează în cadrul procesului civil:
1) procedura contencioasă;
2) procedura în pricinile de contencios administrativ;
3) procedura specială;
4) procedura în ordonanţă;
5) procedura de declarare a insolvabilităţii;
6) procedura de recunoaștere a hotărîrilor judecătorești și arbitrale străine;
7) procedura de contestare a hotărîrilor arbitrale;
8) procedura de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrilor arbitrale.
Procedura contencioasă se caracterizează prin prezenţa părţilor în proces (reclamant şi pârât); existenţa unui litigiu de drept
care izvorăşte din raporturile juridice civile, de familie, de muncă, agrare etc. În toate cazurile obiectul litigiului îl constituie
dreptul subiectiv al unei persoane și obligația corelativă a alteia, care decurg dintr-un raport material litigios.
Procedura contenciosului administrativ se caracterizează prin prezenţa părţilor în proces (de data aceasta petiţionar şi
autoritatea publică sau persoana cu funcţii de răspundere) şi existenţa unui litigiu de contencios administrativ, care este generat
fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea în termeni legali a unei cereri privind recunoaşterea unui drept de litigiu.
Examinarea acestor cauze se reduce la controlul judecătoresc al acțiunilor și actelor autorităților și funcționarilor publici.
Procedura specială se caracterizează prin lipsa unui litigiu cu privire la un drept, deci şi lipsa părţilor în proces. În astfel de
procedură participă petiţionarii şi persoanele interesate şi se ocroteşte un interes sau drept incontestabil. Petiționarul nu are
oponent procesual, dar nu e exclusă apariția opiniei controversate între persoanele interesate și petiționar cu privire la faptul
juridic, ce reprezintă un conflict de fapt, care nicidecum nu trebuie să se transforme în litigiu de drept.
Scopul procedurii speciale constă nu în soluţionarea unui litigiu de drept material, ci în confirmarea incontestabilă şi
unilaterală a împrejurărilor, faptelor care au valoare juridică; de asemenea confirmarea drepturilor şi intereselor petiţionarului ce
ţin de realizarea acestor drepturi incontestabile.
Procedura în ordonanţă reprezintă o formă simplificată, aşa cum nu include multe mijloace procedurale caracteristice
celorlalte proceduri, cum ar fi de exemplu, acţiunea şi mijloacele de apărare împotriva acţiunii, probaţiunea şi integritatea sa,
citarea părţilor şi etapa dezbaterilor judiciare. În cadrul procedurii în ordonanţă se examinează şi se soluţionează un şir de
pretenţii incontestabile, prevăzute de art.345 CPC al RM.

5
 Procedura de declarare a insolvabilităţii reprezintă o procedură aparte, necontencioasă, desfășurată conform normelor CPC cu
excepţiile şi completările stabilite de legislaţia insolvabilităţii în vederea satisfacerii colective a creanțelor creditorilor din contul
patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii planului sau prin lichidarea patrimoniului lui și distribuirea
produsului obținut.
7. Fazele și etapele procesului civil.
Faza procesuală este o totalitate a actelor procedurale îndeplinite succesiv de către instanţa de judecată, participanţii la
proces şi alte persoane care contribuie la înfăptuirea justiţiei la o anumită etapă a desfăşurării procesului pentru a-şi atinge
scopul pus în faţa acestei faze a procesului.
Procesul civil parcurge faza judecății propriu – zise în cadrul mai multor etape, fiecare din ele având obiective proprii:

Faza obiigalorie a procesului civil este faza pe care inevitabilo parcurge orice pricină civilă în cadrul desfăşurării procesului, in-
diferent de solicitarea participanților la proces. Faze obligatorii ale procesului civil sunt:
- I etapă – intentarea procesului – se face prin cererea de chemare în judecată depusă de către reclamant în apărarea intereselor
sale sau de către procuror, organele autorităţilor publice, organizaţii şi persoane fizice în apărarea drepturilor şi interesele altor
persoane;
- II etapă – pregătirea pricinii pentru dezbateri – etapă la care se prezintă referinţa sau o eventuală cerere reconvenţională de
către pârât. La aceeaşi etapă se fixează termenul pentru dezbateri şi se soluţionează şi alte chestiuni de pregătire a acuzei pentru
dezbateri;
- III etapă – dezbaterile judiciare - se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitate părţilor să-şi
susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările şi să administreze probe;
- IV etapă – deliberarea şi pronunţarea hotărârii – deliberarea făcându-se prin retragerea completului de judecată în camera de
consiliu, iar pronunţarea hotărârii făcându-se în public.
Fază facultativă a procesului civil este faza pe care o poate par- curge examinarea unei pricini, exclusiv în funcție de vointa
partici- panților la proces. În calitate de faze facultative ale procesului civil sunt recunoscute:
a)judecarea în apel (art. 357 - 396 CPC);
b) judecarea în recurs (art. 429 - 445 CPC);
c) judecarea în revizuire (art. 446 - 453 CPC);
d) executarea silită a hotărârilor judecătoreşti (art. 1-164 Cod de executare).
Prin epuizarea acestor etape obligatorii se finalizează judecata la instanţa de fond; după care pot urma una sau mai multe
etape facultative, care oferă posibilitatea părţii nemulţumite să poată declanşa etapa apelului, care provoacă o nouă judecată în
fond, iar după rămânerea definitivă a hotărârii e posibilă şi etapa recursului.
În sfârşit, poate exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac (revizuirea hotărârii) care vizează, în condiţiile legii,
hotărâri irevocabile.
Pentru declanșarea oricărei etape facultative este necesară solicitarea
(cererea) persoanei interesate, aceasta fiind o veritabilă manifestare practică a principiului disponibilității

8. Noțiunea și importanta principiilor dreptului procesual civil. Problema clasificării principiilor dreptului procesual civil.
Principiul de drept procesual civil reprezintă o idee, regulă esenţială care determină structura internă a procesului civil şi pe
temeiul căruia se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile în litigiu, precum şi cele dintre acestea şi instanţa de judecată.
Principiile de drept procesual civil se manifestă prin ideile juridice de bază, care determină formele şi metodele de reglementare
juridică a raporturilor procesual civile în legătură cu examinarea şi soluţionarea litigiilor deduse judecăţii.
Principiile dreptului procesual civil prezintă importanţă pentru următoarele considerente:
a.    în lipsa textului de lege expres, se recurge pentru soluţionarea corectă a cauzelor la analogia dreptului, adică la aplicarea
principilor fundamentale;
b.    de asemenea în activitatea de cercetare, ca şi în opera de perfecţionare a legislaţiei procesual civile se au în vedere
principiile fundamentale ale dreptului procesual civil.
Problema clasificării. În dependenţă de actele normative unde sunt formulate principiile procesual civile se determină şi sistemul
lor. Conform acestui criteriu principiile procesual civile se divizează în patru grupe:
    principiile constituţionale (fundamentale);
    principiile ramurale (speciale);
    principiile interramurale (specifice pentru două sau mai multe ramuri de drept);
    principiile instituționale (de ex: principiul confidențialității guvernează doar instituția arbitrajului).
Pornind de la un alt criteriu (obiectul reglementării), unii autori clasifică principiile procesual civile în:
    principii organizațional-funcționale a instanţelor judecătoreşti;
    principii de activitate a instanţei judecătoreşti (funcţionale).
Ca o categorie aparte pot fi examinate principiile internaționale ale dreptului procesual civil, aplicabile în cadrul examinării și
soluționării litigiilor cu element de extraneitate.
6
9. Principiile organizațional-funcționale ale procesului civil.
a) Principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti
Conform art.114 – 115 din Constituţia RM, art.19 CPC al RM și art.1 al Legii privind statutul judecătorului, justiţia se
înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti. Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin
Curţile de Apel şi judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate –
Judecătoria Comercială de Circumscripţie.
Esența acestui principiu rezidă în faptul că justiția se înfăptuiește în exclusivitate de către instanțele judecătorești, legal
constituite, în persoana judecătorilor numiți. Instanțele judecătorești se formează pe baza principiului numirii judecătorilor în
funcție.
b) Principiul numirii judecătorilor şi inamovibilităţii lor
Judecătorii sunt persoanele investite constituțional cu atribuții de înfăptuire a justiției, pe care le execută pe bază
profesională.
Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele RM, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, Judecătorii care au susţinut concursul sunt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După
expirarea acestui termen judecătorii pot fi numiţi până la atingerea plafonului de vârstă.
Preşedintele şi membrii Curții Supreme de Justiție sunt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior
al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o vechime de muncă în funcţia de judecător de cel puţin 15 ani.
Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt inamovibili, adică promovarea şi transferarea acestora se face numai cu acordul
lor.
c) Principiul imparţialităţii și independenței judecătorilor şi supunerii lor numai legii
Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt imparţiali, nepărtinitori şi obiectivi, adică la înfăptuirea justiţiei în pricinile
civile judecătorii sunt obligaţi să procedeze conform dreptăţii adevărului.
Potrivit art.116 alin.1 al Constituției RM, art.20 alin.2 CPC al RM și art.1alin.3 al Legii privind statutul judecătorului, la
înfăptuirea justiţiei, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă pricinile în baza legii şi în condiţii
care exclud orice presiune asupra lor. Înseamnă că nici un organ al puterii legislative și executive, inclusiv organele de
conducere judiciară şi nici chiar un judecător de la instanţa ierarhic superioară sau din însuși completul colegial care examinează
cauza nu are dreptul să oblige sau să dea sugestii judecătorului, atunci când acesta trebuie să pronunţe hotărârea într-o anumită
cauză. În procesul examinării și soluționării unei pricini concrete, judecătorul este independent și față de concluziile date de
participanții la proces, indiferent de statutul lor juridic (art.130 CPC al RM). Orice imixtiune în activitatea de judecată este
inadmisibilă și atrage răspunderea prevăzută de lege.
d) Principiul înfăptuirii justiţiei în mod egal în faţa legii şi a instanţei
Potrivit art.16 din Constituția RM, art.22 CPC al RM și art.8 al Legii privind organizarea judecătorească, justiţia în
procesele civile se înfăptuieşte numai de către instanţele de judecată pe principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a
instanței, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine
socială etc. Părţile în procesul civil sunt egale în drepturi. Acest principiu mai înseamnă că aceleaşi legi se aplică tuturor
cetăţenilor şi că ei sunt judecaţi de aceleaşi instanţe. Același principiu situează pe poziții de egalitate și toate persoanele juridice
indiferent de tipul de proprietate și forma organizatorico-juridică.
Deci, esența acestui principiu constă în faptul că în cadrul înfăptuirii justiției în cauzele civile toate persoanele fizice și
juridice sunt egale în fața legii și instanțelor judecătorești.
e) Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare
În conformitate cu art. 21 și 117 al Constituției RM, art. 23 CPC al RM și art.10 al Legii privind organizarea
judecătorească, şedinţele de judecată sunt publice. Publicitatea înseamnă că judecarea oricărei pricini civile trebuie să aibă loc
într-o anumită încăpere, la sediul instanţei judecătoreşti şi nu numai părţile, dar orice persoană care vrea să urmărească modul de
desfăşurare a procesului în toate fazele judecăţii poate asista la proces chiar dacă este străină de el.
Judecarea proceselor în şedinţă închisă se efectuează numai în cazurile stabilite prin lege, în scopul protejării informaţiei ce
constituie secret de stat, taină comercială cu respectarea normelor de procedură. Instanţa de judecată poate să dispună judecarea
pricinii în şedinţă închisă în vederea prevenirii divulgării unor informații care se referă la aspectele intime ale vieții, care lezează
onoarea, demnitatea sau reputația profesională ori alte circumstanțe care ar prejudicia interesele participanților la proces sau
dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea publică sau moralitatea ori vine în contradicţie cu interesele păstrării secretului
de stat. Ședința poate fi declarată închisă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea anumitor acte procedurale. Această
excepție nu se răsfrânge asupra participanților la proces, ședința de judecată închisă având loc în prezența lor, instanța îi previne
asupra răspunderii pe care o vor purta în caz de divulgare a informației obținute în cadrul procesului.
Participanții la proces și celelalte persoane prezente în sala de ședințe sunt obligate să respecte ordinea stabilită pentru
judecarea cauzei. Persoanele care n-au atins vârsta de 16 ani nu se admit în sala de şedinţă, dacă nu sunt citate în calitate de
participant la proces sau martor, iar persoanele care se prezintă într-o ţinută necuviincioasă pot fi îndepărtate din sala de şedinţă.
Deliberarea hotărârii se face în secret, iar pronunţarea hotărârii în toate cazurile se face în şedinţă publică, chiar dacă dezbaterile
au avut loc în ședință închisă.
f) Principiul limbii desfăşurării procesului şi dreptului la interpret
Potrivit art.118 al Constituției RM, art.24 CPC al RM și art.9 al Legii cu privire la organizarea judecătorească procedura
judiciară se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului și de a vorbi în instanţă prin interpret.
Procedura judiciară se poate desfășura şi într-o altă limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la
proces. În acest caz, documentele procesuale judiciare se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba moldovenească. Actele
procedurale care se înmânează participanților la proces se traduc, la solicitarea lor în limba de stat sau în limba procesului.

7
g) Principiul colegialităţii şi individualităţii judecătorilor
Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un complet unipersonal, format dintr-un singur judecător sau de un complet
colegial, format din 3 judecători.
În instanţa de apel şi de recurs, pricinile se judecă de un complet colegial, format din 3 judecători.
Colegiul lărgit al Curții Supreme de Justiție judecă recursurile împotriva deciziilor Curții de Apel în complet colegial, format
din 5 judecători.
În literatura de specialitate au fost aduse următoarele argumente în favoarea sistemului colegial:
- oferă garanţia unei justiţii mai bune datorită schimbului de idei, păreri, discuţiilor;
- confruntarea dintre judecători în timpul deliberării;
- oferă garanţia imparţialităţii datorită controlului reciproc;
- oferă posibilitatea formării judecătorilor tineri care vor intra în complet alături de cei mai experimentaţi;
- datorită deciziei anonime, agresivitatea celui ce a pierdut procesul nu se poate opri la o anumită persoană.
Contraargumente:
- sistemul colegial este mai costisitor;
- cauza nu se rezolvă cu aceeaşi celeritate (rapiditate) şi facilitate ca în cazul judecătorului unic;
preşedintele instanţei, care, de regulă, prezidează ședința de judecată i-ar putea domina pe ceilalţi judecători.
10. Principiile funcționale (de activitate) ale procesului civil.
a) Principiul rolului diriguitor al judecătorului. În conformitate cu art.9 CPC al RM, în cadrul înfăptuirii justiției în
cauzele civile, judecătorul are un rol activ și diriguitor în organizarea și desfășurarea procesului civil, contribuind la crearea
condițiilor favorabile pentru exercitarea de către participanții la proces a drepturilor sale procedurale și crearea condițiilor
necesare bunei desfășurări a procesului. Judecătorul activ nu poate lăsa desfăşurarea procesului la capriciile părţilor. El tinde să
atenueze diferenţele de ordin social şi economic dintre părţi, să asigure un echilibru social şi prin aceasta să garanteze
respectarea principiului egalităţii în faţa legii şi instanţei. Modalităţi de manifestare a rolului activ pot servi:
- Judecătorul conduce dezbaterile, explică drepturile și obligațiile procedurale participanților la proces şi poate oricând să le
adreseze întrebări asupra împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei;
- Judecătorul poate încuviinţa depunerea probelor peste termen, având în vedere circumstanţele cauzei; la solicitarea
participanților la proces, poate contribui la colectarea probelor.
b) Principiul disponibilităţii. Potrivit art.27 CPC al RM, disponibilitatea constă în posibilitatea părţii de a dispune liber de
obiectul procesului (dreptul litigios dedus judecății) şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. În conținutul său
acest principiu cuprinde o serie de drepturi ca:
- dreptul părţii de a porni sau nu un proces civil;
- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată şi limitele apărării;
- dreptul de a renunţa la acţiune;
- dreptul de a recunoaşte pretenţiile din acţiune şi de a încheia o tranzacţie;
- dreptul de a ataca hotărârea.
În ceea ce priveşte dreptul părţii de a porni sau nu procesul, putem conchide că disponibilitatea nu este absolută, legea mai
recunoscând dreptul de a porni un proces în apărarea drepturilor şi intereselor lezate ale altor persoane procurorului, altor
persoane fizice, organizaţiilor şi autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte limitele cererii de chemare în judecată reclamantul este unicul care stabileşte cadrul obiectiv și subiectiv
al procesului, adică ceea ce pretinde prin cerere şi cercul de persoane chemate în judecată. În virtutea rolului său activ, instanţa
poate să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în proces şi a altor persoane, dar dacă acestea vor fi sau nu introduse
vor hotărî părţile şi nu instanţa din oficiu.
Instanţa de asemenea este ţinută de cererea reclamantului şi nu poate depăşi limitele ei, fiind obligată să se pronunţe numai
asupra a ceea ce s-a cerut. În virtutea rolului său activ, instanţa poate doar să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel
respectarea principiului disponibilităţii. Instanța nu este în drept să modifice din oficiu obiectul sau temeiul acțiunii și nu poate
acorda mai mult sau altceva decât a cerut reclamantul.
Limitele apărării sunt determinate de către pârât, numai el fiind îndreptăţit să stabilească mijloacele de apărare, instanţa
poate doar să-l atenţioneze asupra drepturilor sale în baza rolului ei activ.
Principiul disponibilităţii permite părţilor ca prin actele de dispoziţie să intervină în cursul obişnuit al procesului, putând
oricând renunţa la acţiune, recunoaște acțiunea şi încheia o tranzacţie de împăcare. În virtutea rolului său activ, instanţa de
judecată poate să nu dea curs acestor acte, dacă prin ele se încalcă drepturile unor alte persoane sau legea(art.27alin.2 CPC).
Principiul disponibilităţii se mai manifestă prin dreptul de a ataca sau nu hotărârea pe căile de atac prevăzute de lege.
c) Principiul contradictorialităţii, potrivit art.26 CPC al RM, permite părţilor în litigiu să participe în mod activ la
prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta şi
combate susţinerile făcute de fiecare părţi, precum şi a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei de judecată în
scopul stabilirii adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Acest principiu este valabil în toate stadiile procesului
civil, cu excepția etapei deliberării și pronunțării hotărârii.
La etapa scrisă a procesului contradictorialitatea constă în prezentarea cererii de chemare în judecată de către reclamant şi
depunerea referinţei de către pârât, prin intermediul cărora părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi obiecţiile lor, arată
probele pe baza cărora îşi întemeiază susţinerile.
La etapa dezbaterilor contradictorialitatea se manifestă şi prin faptul că preşedintele şedinţei dă cuvânt ambelor părţi pentru
a-și expune opinia cu privire la toate circumstanțele de fapt și de drept importante pentru cauză şi asupra inițiativelor instanței.
Contradictorialitatea mai presupune că încuviinţarea probelor de către instanță în şedinţă de judecată se face după ce părţile se
pronunţă asupra admiterii lor.

8
 Contradictorialitatea opune clar şi reuneşte totodată părţile în proces, deoarece niciuna dintre părţi nu poate face nimic în
instanţă decât sub privirile celeilalte părţi. Contradictorialitatea reprezintă trăsătura de bază a procedurilor contencioase și
lipsește în cadrul procedurilor necontencioase. Dacă principiul disponibilității se referă mai mult la obiectul litigiului, atunci
principiul contradictorialității se referă la procesul de probațiune.
e) Principiul dreptului la apărare judiciară este în strânsă legătură cu principiul contradictorialităţii, dreptul la apărare fiind
un aspect al contradictorialităţii, deoarece acesta din urmă are în vedere atât afirmarea şi susţinerea pretenţiilor cât și apărarea.
Art. 26 din Constituţia RM garantează dreptul la apărare şi stipulează că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau desemnat din oficiu.
Aşadar, principiul dreptului la apărare poate fi abordat prin prisma modului cum sunt organizate şi funcţionează instanţele
judecătoreşti (egalitatea în faţa instanţei, publicitatea), prin dispoziţiile procedurale prevăzute de lege (prezentarea probelor,
obiecţiilor) şi prin asistarea de către avocat.
f) Principiul nemijlocirii, potrivit art.25 CPC al RM, constă în obligaţia instanţei de a cerceta imediat (nemijlocit) toate
elementele, probele care interesează dezlegarea pricinii și să emită hotărârea numai în temeiul circumstanțelor constatate și al
probelor cercetate și verificate în ședința de judecată. Pentru soluţionarea cazului cu care este investită instanţa, judecătorul
trebuie să reconstituie fapte care au avut loc în trecut, folosind pentru aceasta înscrisuri, depoziţii de martori, alte probe
materiale.
Toate actele de procedură trebuie realizate doar în cadrul ședinței de judecată, în fața aceluiași complet de judecată. În cazul
înlocuirii unui judecător în timpul judecării cauzei, dezbaterile se reiau de la început. Aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să
analizeze personal, în mod direct și nemijlocit de nimeni toate probele, să se sprijine pe probe primare, care implică un raport
nemijlocit între proba care se administrează şi faptul dedus judecăţii.
Sunt şi situaţii în care nu mai este posibilă examinarea nemijlocită a probelor primare şi instanţa este nevoită să încuviinţeze
copii de pe înscrisuri, schiţe fără o cercetare locală şi altele, însă principiul nemijlocirii se referă la faptul că instanţa este
obligată să facă ce-i stă în putinţă pentru ca atunci când este posibil, să realizeze o cercetare nemijlocită a mijloacelor de probă
existente în cauză.
Realizarea acestui principiu cunoaște și unele excepții: delegațiile judecătorești, asigurarea probelor – situații în care
judecătorul ia cunoștință mijlocit de probele existente la dosar.
g) Principiul oralităţii este complementar principiului publicităţii, deoarece numai în cazul unei dezbateri care permite
părţilor să-şi exprime părerile lor prin viu grai se poate asigura o corectă înfăptuire a justiţiei.
Oralitatea asigură o publicitate reală, asigură contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor, asigură realizarea dreptului la
apărare, face posibilă nemijlocirea şi exercitarea rolului diriguitor al judecătorului.
Cel mai bun sistem de dezbateri este însă cel mixt, care îmbină procedura orală cu cea scrisă. Prin combinarea celor două
procedee oralitatea se întinde asupra întregii activităţii de judecată: astfel cererii de chemare în judecată, referinţei şi cererii
reconvenţionale care sunt redactate în scris li se dă citire în cadrul şedinţei de judecată, iar depoziţiile martorilor, susţinerile
părţilor făcute oral se consemnează în scris în procesul – verbal al şedinţei de judecată.
h)Principiul legalităţii
Aflarea adevărului în pricinile civile supuse judecăţii nu se poate realiza decât în măsura în care procesul civil se desfăşoară
potrivit reglementărilor legale.
Fiind un principiu fundamental al activităţii tuturor organelor de stat, legalitatea este cu atât mai mult o cerinţă fundamentală
a activităţii instanţelor judecătoreşti, fiind stipulată în Constituţia RM, care la art.144 prevede: „Justiţia se înfăptuieşte în numele
legii...”
Acest principiu este un principiu – cadru înăuntrul căruia trebuie să se regăsească toate celelalte principii. Legalitatea constă
în îndeplinirea exactă și uniformă a normelor de drept de către instanța de judecată, de către toți participanții la proces și
persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției în cadrul examinării și soluționării cauzelor civile.
Instanța de judecată nu numai că își realizează activitatea în strictă conformitate cu legea, dar o și aplică nemijlocit la
soluționarea cauzelor. Instanţele de judecată la judecarea pricinilor aplică Constituţia, legile subordonate ei, precum şi tratatele
internaţionale ratificate de către RM.
Instanţa de judecată nu este în drept să aplice legea sau un alt act normativ care este în contradicţie cu Constituţia.
Dacă în procesul judecării pricinii instanţa de judecată stabileşte că norma de drept ce urmează a fi aplicată este în
contradicţie cu prevederile Constituţiei şi este expusă într-un act normativ care, conform Constituţiei, se supune controlului
constituţionalităţii, examinarea pricinii se suspendă şi instanţa de judecată înaintează Curții Supreme de Justiție propunerea de a
sesiza Curtea Constituţională.
Dacă în procesul judecării pricinii se stabileşte că norma de drept ce urmează a fi aplicată este în contradicţie cu prevederile
legii şi este expusă într-un act normativ care, conform Constituţiei, nu se supune controlului constituţionalităţii, instanţa va
sesiza CSJ, ultima fiind în drept să respingă propunerea de sesizare a Curţii Constituţional ca fiind inadmisibilă.
În cazul când nu există o lege care să reglementeze raportul juridic litigios, instanţa va aplica legea care reglementează raporturi
similare şi care nu este în contradicţie cu prevederile Constituţiei, iar în lipsa unei asemenea legi, instanţa se va călăuzi de
principiile fundamentale ale legislaţiei, conţinutul şi sensul cărora derivă din dispoziţiile constituţionale.
11. Principiile internaționale ale dreptului procesual civil.
Reglementarea juridică a procesului civil cu element de extraneitate se bazează, în general, pe patru aspecte:
- primul aspect vizează situaţia drepturilor procedurale civile ale cetăţenilor străini şi a apatrizilor;
- al doilea aspect ţine de ordinea intentării acţiunilor statelor străine;
- al treilea aspect ţine de reciprocitatea între state în executarea delegaţiilor judecătoreşti străine;
- al patrulea aspect vizează condiţiile de executare a hotărârilor instanţelor de judecată străine pe teritoriul RM.
Printre principiile internaţionale care guvernează procesul civil putem menţiona: (sunt consacrate la titlul IV CPC)
- prioritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale;
9
- acordarea regimului naţional străinilor;
- respectarea jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti străine;
- imunitatea judiciară ale statelor străine şi organizaţiilor internaţionale;
- legea forului în materia de procedură;
- exequatur-ul hotărârilor judecătoreşti străine;
- reciprocitatea în executarea hotărârilor judecătoreşti străine.
a. Prioritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale (art.2 alin.3 CPC al RM)
Dacă printr-un tratat internaţional la care a aderat RM se stabilesc alte reguli decât cele prevăzute de legislaţia naţională, se
aplică normele internaţionale.
Aceste prevederi se aplică, de regulă, când participanţii la proces sunt cetăţeni străini, pentru a evita eventualele greşeli în
emiterea hotărârilor, care ar fi contradictorii legislaţiei statului a cărui cetăţeni sunt.
De asemenea, aceste prevederi se folosesc pentru a evita conflictele în vederea stabilirii de către stat a unor reguli de
jurisdicţie a organelor de justiţie.
Încălcarea acestui principiu poate duce la conflicte internaţionale.
b. Acordarea regimului naţional străinilor(art.454 CPC), potrivit căruia cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi
organizaţiile internaţionale beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale RM de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii
procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile RM, în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o
altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu sau sediu în RM.
RM poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi
organizaţiilor RM.
c. Principiul reciprocității în acordarea asistenței juridice
Prin regimul reciprocității se înțelege că anumite drepturi sunt acordate străinilor numai în măsura în care și statul străin
asigură un tratament identic cetățenilor noștri aflați în țările cărora le aparțin străinii, motiv pentru care această formă contribuie
la asigurarea egalității în drepturi a statelor și a cetățenilor săi.
Condiția reciprocității nu trebuie privită ca o atingere adusă tratamentului egal recunoscut de lege părților în proces, ci
dimpotrivă ca o confirmare a acestui tratament egal, căci ar fi de neînțeles ca străinul să se bucure în fața instanțelor noastre de
aceleași drepturi ca și cetățenii RM, în timp ce aceștia ar fi supuși unor dispoziții discriminatorii în fața instanțelor statului străin.
Regimul reciprocității poate fi privit sub două aspecte:
- reciprocitate materială – când cele două state acordă străinilor aceleași drepturi;
- reciprocitate formală – când fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în legislația sa.
Principiul reciprocității are o importanță mai mare atunci când lipsește un tratat bilateral încheiat între două state în materie
de asistență juridică, acțiunile procedurale fiind realizate în baza reciprocității.
d. Legea forului, în materie de procedură (legea țării în care se judecă cauza)(art.458 CPC)
Procedura de examinare și soluționare a cauzelor cu element de extraneitate este prevăzută de legea țării unde se judecă
pricina, chiar dacă una din părți este străină. Astfel, legea forului este legea locului de judecare a cauzei.
e. Respectarea jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti străine (art.459-462 CPC)
În măsura în care legile unui stat nu atribuie competența în dreptul internațional privat instanțelor sale, înseamnă că în mod
indirect recunosc o asemenea competență instanțelor altui stat.
Pentru a evita eventualele conflicte privind jurisdicţia instanţelor judecătoreşti, de regulă, se folosesc normele prevăzute în
tratatele internaţionale. De obicei, instanţele de judecată ale unui stat – parte la tratat (convenţii) sunt competente a soluţiona
litigiile în materie de dreptul civil (în sens larg) dacă pârâtul îşi are pe teritoriul acestui stat domiciliul sau sediul.
Instanţele judecătoreşti ale RM sunt competente să soluţioneze litigiile civile dintre o parte a RM şi o parte străină sau numai
dintre persoane străine conform dispoziţiilor titlului IV a CPC. Pricina pe care instanţa judecătorească din RM a reţinut-o spre
judecare cu respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de către aceasta în fond, chiar dacă ulterior, pricina a
devenit de competenţă unei instanţe judecătoreşti străine.
Instanţa judecătorească a RM refuză să primească cererea spre examinare sau dispune încetarea procesului pornit dacă
există o hotărâre în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri, pronunţată de o instanţă
judecătorească a unui alt stat în baza principiului reciprocităţii.
Instanţa judecătorească a RM restituie cererea ori scoate cererea de rol dacă în instanţa judecătorească străină a cărei hotărâre
urmează a fi recunoscută sau executată pe teritoriul RM a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra
aceluiaşi obiect având aceleaşi temeiuri.
f. Imunitatea judiciară ale statelor străine şi organizaţiile internaţionale(art.457 CPC)
Statele străine şi reprezentanţii diplomatici se bucură de imunitatea judiciară.
Intentarea în instanţa judecătorească a RM a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acesteia în proces în calitate de pârât sau
intervenient, punerea sub sechestru a bunului său amplasat pe teritoriul RM ş.a. măsuri procedurale se pot face numai cu
consimţământul organelor competente ale statului respectiv dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care RM este partea
nu prevede altfel. Organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale RM în limitele stabilite de tratatele
internaţionale şi de legile RM.
În procesele civile reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în RM şi celelalte persoane menţionate în tratatele
internaţionale sau în legile RM sunt supuse jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale RM în limitele stabilite de normele dreptului
internaţional şi de tratatele la care RM este parte.
g. Exequatur-ul hotărârilor judecătoreşti străine(art.466 CPC)
Hotărârile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sunt recunoscute şi se execută de plin drept în RM, fie dacă astfel
se prevede în tratatul internaţional la care RM este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor
judecătoreşti străine.
10
 Hotărârea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare silită pe teritoriul RM în
termen de trei ani de la data rămânerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată, în temeiul încuviinţării date de
Curtea de Apel de drept comun în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În cazul în care debitorul nu are
domiciliu sau sediu în RM ori când domiciliul nu este cunoscut hotărârea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor
acestuia.

12. Noțiunea raporturilor procesual civile și particularitățile lor. Temeiurile necesare pentru apariția acestor raporturi.
Raportul juridic procesual civil reprezintă o relaţie socială reglementată de normele dreptului procesual civil, care apare între
instanţa de judecată şi persoanele care participă la activitatea judiciară ce se desfăşoară în vederea examinării și soluţionării
pricinilor civile.
Particularităţile specifice raporturilor procesual civile carte
1) o particularitate a raportului procesual civil, vizează forma lui juridică. Raporturile juridice procesual – civile iau naştere, se
modifică şi se sting numai în baza normelor de drept procesual civil, spre deosebire de unele raporturi materiale care pot exista
şi de fapt în lipsa unui suport normativ. De aceea, analogia în cadrul dreptului procesual civil aproape că nu există;
2) subiect obligatoriu al raporturilor procesual – civile este instanţa de judecată. Ținând cont de faptul că raporturile procesual
civile apar în cadrul înfăptuirii justiției pe cauzele civile, iar justiția este realizată în exclusivitate de către instanțele
judecătorești, acestea din urmă participă la toate raporturile procesual civile în calitate de subiect obligatoriu, indiferent de faza
procesului și felul de procedură. Raporturile procesual civile sunt întotdeauna bilaterale, așa cum fiecare dintre subiectele
participante la proces interacționează de sine stătător cu instanța de judecată. În general, caracteristica de bază a raportului
juridic procesual civil o constituie caracterul de subordonare în faţa instanţei de judecată a oricărui alt subiect. Instanţa de
judecată dirijează mersul procesului, coordonează acţiunile participanţilor la proces, asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor
procedurale, soluţionează raportul juridic litigios de drept material ia decizii obligatorii pentru subiecţii raportului juridic
procesual civil;
3) raporturile procesual civile constituie un sistem de relaţii care se desfăşoară în mod succesiv, înlocuind un raport cu altul.
Procesul civil constă dintr-o multitudine de raporturi relativ independente, cu temeiurile lor de apariție, subiecte, conținut și
obiect propriu. Totuși acestea nu pot exista absolut independent și separat unul de altul. Fiecare dintre aceste raporturi cu
obiectul său specific formează o parte din obiectul unic al procesului civil concret. Procesul civil este în permanentă mișcare. În
măsura în care procesul civil este pornit și ia amploare, el trece dintr-o fază în alta, respectându-le consecutivitatea. Astfel, în
fiecare cauză civilă concretă apare un singur raport procesual civil cu caracter complex, ce constă din mai multe raporturi
generate de exercitarea acțiunilor procesual civile.
Pentru apariţia raporturilor procesual – civile sunt necesare următoarele temeiuri:
- existenţa normei de drept procesual civil. Norma juridică reprezintă premisa generală care conturează faptul juridic, subiectele,
conținutul și obiectul raportului;
- dispunerea de capacitate de folosinţă şi de exerciţiu a drepturilor procedurale;
- producerea faptelor juridice – acţiunilor procesual civile, adică împrejurările prevăzute în ipoteza normei juridice, care realizate
în concret produc consecințe juridice, atrăgând după sine, apariția, modificarea sau stingerea unui raport procesual civil.
13. Subiecții raporturilor procesual civile și clasificarea lor. Obiectul și conținutul raporturilor procesual – civile.
Subiecţii raportului juridic procesual civil o alcătuiesc totalitatea persoanelor și organelor cărora le sunt atribuite anumite
drepturi şi obligaţii în baza normelor dreptului procesual civil şi care participă în cadrul unui raport juridic procesual civil.
Deosebim trei grupe de subiecţii ai raporturilor juridice procesual – civile:
- instanţele judecătoreşti au sarcina de a examina și a soluţiona litigiile ce apar între persoanele fizice şi/sau juridice, ele neputând
să refuze rezolvarea acestor diferende. Aşadar, instanţa fiind sesizată cu o cerere de chemare în judecată, este organul de stat
împuternicit de lege să rezolve litigiile dintre părţi. Activitatea instanţei cuprinde două funcţii procesuale:
a) examinarea cauzei este activitatea în care pe baza probelor administrate se stabileşte situaţia de fapt;
b) soluţionarea cauzei se realizează o dată cu pronunţarea hotărârii, prin aplicarea textului de lege corespunzător concluziilor la
care se ajunge în urma examinării.
La exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul este asistat de grefier, care de asemenea nu poate avea nici un interes propriu în
proces. Grefierul asigură, sub conducerea judecătorului sau preşedintelui instanţei judecătoreşti, suportul administrativ şi organi
zational pentru desfăşurarea eficientă a procesului de judecată. Funcţia de grefier este o funcţie publică, fiind exercitată, în mod
independent, sub autoritatea judecătorului aflat în exerciţiul funcţiunii. grefierul, la însărcinarea judecătorului, îndeplineşte unele
acte pro cedurale prin care contribuie la pregătirea şi dezbaterea pricinii în şedinţa de judecată, înştiinţează participanţii la proces
despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor în şedinţa de judecată, clarifică motivele neprezentării lor şi le notifică
judecătorului, întocmeşte procesul-verbal al şedinţei, îndeplineşte indicaţiile judecătorului în vederea bunei organizări şi
desfăşurări a şedinţei. Temeiurile de recuzare a judecătorului se extind şi asupra grefierului.
2. Participanţii la proces se împart în două categorii:
a) persoanele care participă la proces din numele propriu în apărarea drepturilor şi intereselor personale, având un interes
material şi procesual juridic.
Aici se includ:
- părţile, adică reclamantul şi pârâtul care pot fi orice persoană fizică, juridică, precum şi orice organizaţie care nu se bucură
de drepturile unei persoane juridice. Mai trebuie menţionat faptul că părţile în proces poartă o denumire specifică în raport de
mijlocul procesual de care se uzează. Astfel, în procedura contencioasă la instanța de fond, părţile se numesc reclamant şi pârât;
la apel – apelant şi intimat; la recurs – recurent şi intimat; în cererea de revizuire – revizuent şi intimat.
În procedura în ordonanță – creditor şi debitor.
În pricinile de contencios administrativ părţile sunt: petiţionarul şi autorităţile publice sau persoanele cu funcţii de
răspundere ale acestora;
11
 În pricinile cu o procedură specială avem: petiţionarul şi persoanele interesate.
Alături de părţi, la această categorie de participanţi se mai atribuie şi – intervenienţii, care se împart în: intervenienţi
principali şi intervenienţi accesorii.
b) persoanele care participă în proces din numele propriu în apărarea drepturilor și intereselor altor persoane având în
proces un interes doar procesual nu şi material.
Aici se includ:
- procurorul, care porneşte procesul în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor în vârstă, persoanelor
incapabile, unui număr nelimitat de persoane, în interesele statului şi societăţii;
- organele autorităţilor publice, organizațiile și persoanele fizice care participă la proces în cazurile prevăzute de lege în apărarea
drepturilor şi intereselor altor persoane.
3. Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei. Specific acestor subiecte este lipsa interesului juridic atât material, cât și
procesual în examinarea și soluționarea cauzei, iar dacă se va constata cointeresarea lor acestea se vor abține de la judecată sau
vor fi recuzate. Aceste persoane își au locul în procesul civil datorită funcției pe care o dețin sau faptului că dispun de informații
utile pentru judecată, iar menirea lor este de a contribui la înfăptuirea justă și rezonabilă a justiției pe cauzele civile. La această
categorie se atribuie:
- reprezentanții;
- martorii;
- experţii şi specialiştii;
- translatorii și interpreții;
- grefierii ş.a.
Obiectul raportului juridic procesual civil este conduita subiectelor care rezultă din drepturile și obligațiile lor procesuale,
adică acțiunile procesuale propriu-zise ale subiecților. Obiectul raportului juridic procesual civil se compune din:
- obiectul general – specific pentru toate raporturile procesuale ce apar într-o pricină concretă şi constă în pricina concretă care se
examinează de instanţa de judecată;
- obiectul special – specific pentru fiecare raport procesual ce apare în parte pe pricina în cauză şi constă în acţiunile procedurale
concrete ale instanţei de judecată ale participanţilor la proces şi ale auxiliarilor justiției.
Conţinutul raportului juridic procesual civil constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiecților procesului civil.
Normele de drept procesual civil stabilesc volumul drepturilor și obligațiilor subiecților procesului civil în funcție de scopul
participării și de calitatea lor procesuală.
Astfel, potrivit art. 56 CPC, participanţii la proces au dreptul:
- să ia cunoştinţă de materialele din dosar;
- să facă extrase din ele;
- să scoată copii;
- să propună recuzări;
- să prezinte şi să reclame dovezi;
- să participe la cercetarea dovezilor;
- să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor;
- să formuleze cereri;
- să dea instanţei explicaţii orale şi scrise;
- să prezinte argumentele şi considerentele lor asupra tuturor chestiunilor care se ivesc în cursul dezbaterilor judiciare;
- să obiecteze împotriva cererilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi;
- să atace actele procedurale.
Participanţii la proces sunt obligaţi să se folosească cu bună - credinţă de drepturile lor procedurale. În cazul abuzului de
aceste drepturi sau al nerespectării obligaţiilor procedurale, se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procesual civilă.
14. Instanța de judecată – subiect obligatoriu al raportului juridic procesual civil.
Conform regulii generale, cauzele civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător. În funcţie de complexitatea cauzei
sau alte motive întemeiate, preşedintele instanţei poate decide examinarea acesteia de către un complet format din trei judecători.
Contestaţiile împotriva hotă rârilor Consiliului Superior al Magistraturii se examinează de un complet format din 9 judecători ai
Curţii Supreme de Justiţie, drept instanţă de fondi, Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii adoptate cu referire a
răspunderea disciplinară a judecătorilor sunt examinate de un complet format din 5 judecatorl al Curţil Supreme de Justiţie,
drept instanţă de fond 
 In instanţă de apel, cauzele se judecă de un complet compus dintr-un judecător (preşedinte al şedinţei) şi alţi doi judecători (art.
46 alin. (2) CPC). Aceeaşi regulă se aplică şi la judecarea recursurilor împotriva Incheierilor (art. 426 alin. (3) CPC).
Admisibilitatea recursului împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel se examinează de un complet format din trei
judecători, iar recursul declarat admisibil se examinează In fond intr-un complet din cinci judecători al Colegiului civil,
comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie (art. 431 CPC).
In conformitate cu Regulamentul privind modul de constituire a com pletelor de judecată şi schimbarea membrilor acestora¹2,
procesul de constituire a completelor de judecată este guvernat de urmatoarele prin cipil generale:

- obiectivitate- procesul de constituire a completelor de judecată se realizează just, onest în plan intelectual, fiind excluse
conflictele de inte rese ce ar putea compromite legalitatea constituirii şi schimbării membri for completului de judecată, dar şi
imaginea profesiei de judecător;
- impartialitate - formarea completelor de judecală în conformitate cu prevederile legale, fără restricții, influențe, presiuni,
ameninţări sau ingerinte, indiferent din a cui parte ar veni
-transparentă - constituirea completului de judecată prin aplicarea transparentă a actelor procedurale:
12
 -imutabilitate-nimeni nu poate fi lipsit, färă consimţământul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanţa de
judecată sau de judecatorii in a căror competență litigiul este dat, cu excepțiile prevazute de lege şi alte acte normative.
Pentru a evita situaţii in care pot exista indoieli in privința obiectivității şi imparţialitaţii judecatorilor care fac parte din
completul de judecată, legislatia in vigoare prevede anumite remedii procesuale: incompatibilita tea, abținerea şi recuzarea
judecatorului.
Incompatibilitatea este o situație în care se afà udecătorul, constitu ind un impediment legal pentru participarea acestuia in
examinarea unei cauize civile concrete în calitate de membru al completului de judecată.
Prima categone do impedimente este prevazută de art. 49 CPC. Care interzice participarea repetată a judecătorulul la examinarea
acelelaşi ca uze. Astfel, judecătorul care a luat parte la examinarea cauzei în primă instanţă nu mai poate participa la judecarea
acesteia în instanţă de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în primă instanţă, după casare. Jude cătorul care a luat parte la
examinarea cauzei în instanţă de apel nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă, repetat, în instanţă de apel şi nici
în instanţă de recurs. Judecătorul care a luat parte la exami narea cauzei în instanţa de recurs nu mai poate participa la judecarea
ei în primă instanţă şi nici în instanţa de apel sau în cea de recurs. Aceste restricţii sunt orientate spre asigurarea unui control
judiciar obiectiv şi crearea condiţiilor optime pentru rejudecare, evitând situaţia în care jude cătorul care a pronunţat hotărârea
casată să o mențină şi după rejudeca re, numai din dorinţa de a demonstra că el a avut dreptate ¹24. Interdicţiile menţionate nu se
aplică asupra cazurilor de refuz în primirea cererii de chemare in judecată în temeiul art. 169, de restituire a cererii de chema re
în judecată în temeiul art. 170 şi 171 de scoatere a cererii de pe rol conform art. 267 CPC sau de încetare a procesului în baza
art. 265 lit. a) şi b) CPC, intrucât în aceste situaţii judecătorul nu se pronunţă asupra modului de soluționare a cauzei
A doua categorie de impedimente rezultă din articolul 50 CPC, care stabileşte temeiurile de recuzare a judecatorului.
Abţinerea este o instituţie prin care judecătorul aflat în stare de incom patibilitate declară că nu poate participa la examinarea
unei cauze. Con form art. 52 alin. (1) CPC, dacă există temeiuri de incompatibilitate, judecă torul este obligat să se abţină până
la inceperea dezbaterii cauzei în fond Recuzarea reprezinta un mijloc prin care un participant la proces poa te cere ca judecatorul
incompatibil să nu participe la judecarea cauzel.
Conform art. 50 CPC, judecatorul care examinează cauza urmează a fi recuzat, dacă:
1) la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor, expert, specialist, interpret, reprezentant, grefier, executor
judecătoresc, arbitru sau mediator;

2) se află în raporturi de rudenie până la al patrulea grad inclusiv sau de afinitate până la al treilea grad inclusiv cu vreuna dintre
părţi, cu alţi participanţi la proces sau cu reprezentanţii acestora;
3) o rudă a sa până la al patrulea grad inclusiv sau un afin până la al treilea grad inclusiv a participat, ca judecător, la judecarea
aceleiași pricini;
4) este rudă până la al patrulea grad inclusiv sau afin până la al trei lea grad inclusiv cu un alt membru al completului de
judecată;
5) este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;
6) şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;
7) are un interes personal, direct sau indirect, în soluţionarea pricinii ori 8) există alte împrejurări care pun la îndoială
obiectivitatea şi nepăr tinirea lui;
Ultimele două temeiuri de recuzare au un caracter situaţional şi urmea za a fi argumentate de participantul la proces care le
invocă, cu indicarea circumstanţelor relevante raportate la cauza civilă concretă care se exami nează. Legislația procesuală civilă
interzice în mod expres recuzarea jude cătorului din suspiciune în impartialitatea lui, dacă nu sunt cunoscute teme iurile de drept
şi de fapt pentru înaintarea recuzării (art. 52 alin. (5) CPC).
Cererea de recuzare se înaintează în formă scrisă sau orală şi trebu ie să fie motivată. Cererea se depune până la începerea
dezbaterii pricinii in fond sau, ca excepţie, mai târziu, dacă participantul a aflat de existenţa temeiului recuzării după ce a început
examinarea cauzei în fond. Cererea de recuzare il poate viza doar pe judecătorul care face parte din comple tul de judecată,
recuzarea judecătorilor neimplicaţi în examinarea cauzei fiind interzisă 125.
Cererea de recuzare se examinează de un alt judecător sau un alt complet de judecată din aceeaşi instanţă. Dacă la aceeaşi
instanţă nu există un judecător care ar putea examina cererea de recuzare (din cau za numărului redus al judecătorilor, abţinerii
şi/sau recuzării succesive a tuturor judecătorilor), cererea de recuzare se judecă de instanța ierarhic superioară spre care se
indreaptă calea de atac respectivă. Judecătorul căruia i s-a încredinţat verificarea temeiniciei recuzării declarate unui alt
judecător nu poate fi recuzat.
La examinarea cererii de recuzare nu pot efectuate acte de procedură, cum ar fi cele legate de reclamarea probelor. Recuzarea
judecătorului se ho tărăşte, în lipsa acestuia, de regulă în aceeaşi zi, iar dacă problema aceasta este examinată de instanţa ierarhic
superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă, în cel mult 10 zile. Cererea de recuzare se soluționează în cel mult 5
zile din momentul depunerii. Instanţa decide asupra recuzării în camera de deliberare printr-o încheiere motivată, care nu se
supune nici unei căi de atac, decât o dată cu fondul hotăràrii sau al deciziei.
Dacă cererea de recuzare a fost admisă, cauza se examinează de un alt judecător sau de un alt complet de judecători al acestei
instanţe. Dacă instanţa superioară învestită cu dreptul de a examina cereri de recuzare găseşte că cererea de recuzare este
întemeiată, ea dispune trimiterea cauzei la o instanţă de același grad, iar în cazul imposibilităţii-o expedi ază spre examinare
instanţei ierarhic superioare spre care se îndreaptă calea de atac respectivă. În încheierea prin care s-a admis recuzarea se
precizează în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmea ză să fie menţinute, ţinându-se cont de necesitatea
respectării principiului nemijlocirii dezbaterilor judiciare.

Dacă cererea de recuzare este respinsă, cauza se examinează de ju decătorii iniţial desemnați. În acest caz, nu se admite
înaintarea repetată a recuzării aceluiaşi judecător şi pentru aceleaşi motive.
15. Noțiunea de parte în procesul civil. Capacitatea de folosință și de exercițiu a drepturilor procedurale civile. Drepturile și
13
obligațiile procedurale ale părților.
Părţile în procesul civil sunt persoanele (fizice şi/sau juridice) participante la proces, litigiul cărora cu privire la dreptul
subiectiv sau interesul ocrotit prin lege instanţa de judecată trebuie să-l examineze şi să-l soluţioneze.
Părţile în procesul civil sunt prezumatele subiecte ale raportu lui material litigios.
Legiuitorul utilizează termenul "prezumatele", deoarece, la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, reclamantul
consideră că i s-a încălcat un drept şi că acest drept i l-a încălcat anume pârâtul identificat de acesta în cerere. Însă doar în urma
pronunţării hotărârii de către in stanţa de judecată se va stabili cu siguranță dacă într-adevăr dreptul reclamantului a fost încălcat
şi/sau dacă a fost încălcat anume de persoana identificată de reclamant în calitate de pârât.
2. Părţile au interese juridice contrare.
Interesul reclamantului este de a obține câştig de cauză şi, implicit, apărarea dreptului său, iar interesul pârâtului este ca acţiunea
reclaman tului să fie respinsă, deoarece acest fapt va însemna că pârâtul nu este responsabil față de reclamant, nu are nici o
obligație sau nu i-a încălcat nici un drept etc.
3. Doar asupra părților se răsfrâng direct efectele material-juridi ce ale hotărârii judecătoreşti.
doar părţile vor putea fi obligate la săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea anumitor acțiuni, sau vor putea obline careva
beneficii de ordin material ori de altă natură etc.
4. Părţile suportă cheltuielile de judecată.
Adică reclamantul în cazurile prevăzute de lege avansează taxa de stat, reclamantul şi pârâtul suportă celelalte cheltuieli de
judecare a cau zei în funcţie de circumstanțele procesuale.
In conformitate art. 94 CPC instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească, la cererea părţii care a
avut câş tig de cauză cheltuielile de judecată. De asemenea, potrivit art. 98 CPC cheltuielile aferente judecării pricinii, suportate
de instanţa judecătoreas că, precum şi taxa de stat, de a căror plată reclamantul a fost scutit, se încasează la buget de la pârât
proportional părţii admise din acţiune dacă păratul nu este scutit de plata cheltuielilor de judecata, iar în caz de res pingere a
acțiunii, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă, precum şi taxa de stat, se încasează la buget de la reclamant,
dacă aces ta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.

părțile sunt subiecţii raporturilor material juridice, ce acţionează în proces în apărarea propriilor interese material-
juridice şi procesuale, asupra cărora se răsfrânge puterea legală a hotărârii judecătoreşti şi care suportă cheltuielile de
judecată

În acelaşi timp, consemnăm că pentru a fi parte în proces legea pro cesuală impune anumite conditii

1. Capacitatea de folosință a drepturilor procedural

2.Adresarea în instanţa de judecată cu o cerere de chemare în Ju decată (condiţie ce se referă la reclamant) sau
identificarea persoanei în calitate de pârât de către reclamant (condiție ce se referă la pârât).
in procesul civil întotdeauna sunt doar două părţi: reclamantul și pâ râtul273. Numărul părților în proces rămâne neschimbat şi în
cazul parti cipării mai multor subiecţi ai raportului material juridic litigios de partea reclamantă şi/sau de partea pârâtă
(coreclamanţi şi/sau copârâți).
Reclamant este persoana a cărei drepturi, libertăți şi interese legitime se prezumă a fi încălcate sau contestate şi care solicită
instanţei apăra rea acestora.
Partea reclamantă este numită parte activă, deoarece acţiunile în apărarea drepturilor şi intereselor acesteia atrag după sine
apariţia pro cesului civil.
Pârâtul este persoana împotriva căruia reclamantul înaintează pre tenţia în instanţa de judecată, fiind prezumat că ar fi încălcat
sau contes tat drepturile şi interesele legitime ale reclamantului.
DRepturile si obligatiile
atât drepturile, cât şi obligatiile părților le putem grupa in 2 catego rii: generale şi speciale.
Drepturile şi obligațiile generale sunt cele inerente tuturor participan ților la proces, inclusiv şi părţilor, iar speciale sunt
drepturile şi obligatiile care aparțin în exclusivitate părților.
În conformitate cu art. 56 alin. (1) CPC părţile au următoarele drepturi generale:
• să ia cunoştință de materialele dosarului,
• să facă extrase şi copii de pe ele,
• să solicite recuzări,
• să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor,
• să pună întrebari altor participanți la proces, martorilor, experților şi specialiştilor,
• să formuleze cereri,
• să reclame probe,
• să dea instanţei explicatii orale şi scrise,
• să expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar in dezbaterile judiciare,
• să înainteze obiecţii impotriva demersurilor, argumentelor şși consi derentelor celorlalti participanti.
• să atace actele judiciare.
Spre deosebire de drepturile generale, care sunt aceleaşi pentru reclamant şi pârât, drepturile speciale ale acestora urmează să fie
de limitate în drepturi speciale ale reclamantului, drepturi speciale ale på râtului şi drepturi care pot fi exercitate doar în comun
de reclamant şi pârât.
Faptul că însuşi conținutul drepturilor procesuale speciale ale reclamantului şi pârâtului diferă nu presupune încălcare a
principiului egalităţii părților în drepturile procedurale. Egalitatea părţilor în drep turile procedurale nu denotă faptul că acestea

14
trebuie să fie neapărat identice după conținut, ci faptul că părților în cadrul procesului civil li se asigură posibilităţi egale,
suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstan telor de fapt şi de
drept, astfel încât nici una dintre părți să nu fie defa vorizată în raport cu cealaltă.
Drepturile speciale ale reclamantului sunt:
a) dreptul de a alege instanţa competentă să judece cauza, în cazu rile prevăzute la art. 39 CPC;
b) dreptul de a solicita scutirea totală sau parțială de plata taxei de stat, amânarea şi eşalonarea acesteia (art. 85 alin. (4) CPC).
c) dreptul de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii (art. 60 alin. (2) CPC);
d) dreptul de a mări ori de a reduce cuantumul pretenţiilor în acţiune (art. 60 alin. (2) CPC);
e) dreptul de a renunţa integral sau parțial la acțiune (art. 60 alin. (2) CPC, art. 212 CPC);
Pârâtul are următoarele drepturi procesuale speciale:
de a recunoaşte acţiunea (art. 60 alin. (2) CPC, art. 212 CPC);
b) de a înainta acțiunea reconvenţională (art. 172 alin. (1) CPC);
c) de a solicita strămutarea cauzei (art.43 alin. (2) lit. a) CPC).
Drepturile speciale care pot fi exercitate de părți în comun:
a) de a încheia tranzacţie (art. 60 alin. (2), art. 212 CPC);
b) de a solicita strämutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majo ritățil probelor (art. 43 alin. (2) lit. c) CPC)
În cadrul procesului civil părțile nu dispun numai de drepturi, acestea trebuie să respecte şi anumite obligații stabilite de legea
procesuală, care, precum s-a mentionat mai sus, pot fi clasificate în generale şi speciale.
Obligatii generale
(stabileşte tuturor participantilor la proces obligatia generală de a se folosi cu bună-credinţă de drepturile sale pro cedurale
O altă obligație generală a părților este respectarea ordinii în şedinta de judecată. Art. 195 CPC stabileşte anumite reguli pe care
trebuie să le respecte orice participant în cadrul şedinţei de judecată:
1. Participantii trebuie să păstreze ordinea şi liniştea în cadrul şedinţei de judecată. intră
2. Participanţii urmează să se ridice în picioare, când judecătorii în sala de şedinţe sau se retrag in camera de deliberare.
3. Participanţii la proces, martorii, experții, specialiştii şi interpreţii se adresează judecătorului cu formula Onorată instanţă".
4. Participanţii la proces, martorii, experții depun depoziţii şi dau ex plicaţii stând în picioare.
5. Dacă vor să se expună, participanţii trebuie să ceară încuviinţarea instanţei.
În calitate de obligaţii care aparţin atât părților, cât şi celorlalți partici panţi la proces, putem specifica şi obligaţia de
dovedi cele invocate, obli gaţia de a comunica din timp instanței motivul imposibilităţii prezentării în şedinţa de judecată cu
prezentarea probelor în acest sens, îndeplinirea actelor de procedură în ordinea şi termenele prevăzute de lege etc.
Obligațiile procesuale speciale ale părților sunt diverse şi depind de faza procesuală sau de actul de procedură ce urmează a fi
îndeplinit27
Obligatiile speciale ale reclamantului sunt:
a) sa respecte condițiile de formă şi conținut ale cererii de chemare în judecată (art. 166 CPC);
b) se anexeze la cerere toate actele necesare stabilite de lege (art. 167 CPC);
c) să achite taxa de stat (art. 84 CPC, art. 167 CPC). Din provodorilo art. 186 alin. (2) CPC reiese că depunerea referintei
ar fi o obligație specială a părâtului. Cu toate acestea, nu putem nega faptul că depunerea referinţei, adică înaintarea
obiecțiilor împotriva pretenţi ilor şi argumentelor reclamantului este mai degrabă un drept al acestuia, ce reiese din
principiile contradictorialităţii şi egalității părţilor în drepturile procedurale consacrate în art. 26 CPC.
Codul de procedură civilă prevede şi anumite obligații procedurale care sunt inerente atât reclamantului cât şi pârâtului.
De exemplu, obliga tia de a comunica instanţei de judecată şi părții adverse despre schimba rea domiciliului sau a
sediului (art. 107 CPC), compensarea părții care a câştigat procesul a cheltuielilor de judecată (art. 82-99 CPC) etc.
Pentru a deveni subiect al raporturilor procesuale civile şi pentru exercitarea de sine stătătoare a drepturilor procesuale, pǎrţile şi
interve nienţii trebuie să dispună de capacitatea procesuală civilă. Capacitatea procesuală civilă este de două feluri: capacitatea
procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu.
Capacitatea procesuală de folosinţă (capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile) reprezintă aptitudinea
recunoscută de lege a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesuale Givile. Fără ca pacitate procesuală de folosinţă
persoana nu poate dobândi drepturi sau obligaţii procesuale şi, în consecinţă, nu poate deveni subiect al raportu rilor procesuale
civile.
Conform art. 57 alin. (1) CPC, capacitatea de folosință a drepturilor procedurale civile este recunoscută în măsură egală tuturor
persoanelor fizice şi organizaţiilor care se bucură, conform legii, de dreptul adresării în judecată pentru apărarea drepturilor,
libertăților şi intereselor lor legiti me ¹26. Persoanele fizice dobândesc capacitatea procesuală de folosinţă din momentul naşterii.
Această capacitate încetează odată cu decesul persoanei fizice. Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice se
dobândeşte de la data constituirii (înregistrării) acestora, în con formitate cu legislaţia aplicabilă¹7, şi încetează la data radierii
din registrul de stat¹28, Persoanele juridice de drept public se consideră constituite in momentul intrării în vigoare a actului
normativ prin care se aprobă re gulamentul ori statutul ei sau în momentul indicat în act (art. 63 alin. (2) Cod civil). Parte în
proces civil poate fi Republica Moldova, reprezentată de Guvern şi de organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile
Guvernului, precum şi unităţile administrativ-teritoriale, reprezentate prin imputerniciţii lor în modul prevăzut de lege.
Actele de procedură îndeplinite de persoana care nu dispune de ca pacitatea de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută ¹31, De
exemplu, ce rerea depusă de o persoană fără capacitate de folosință trebuie refuzată de instanţă (art. 169 alin. (1) lit. e) CPC), iar
procesul intentat la cererea unei asemenea persoane urmează a fi încetat (art. 265 lit. g) CPC). Lipsa capacității procesuale de
folosinţă poate fi invocată în orice fază a proce sului de către orice participant la proces, dar şi instanţa de judecată din oficiu
trebuie să reacţioneze la această carență procesuală.
Capacitatea procesuală de folosinţă este suficientă pentru a avea ca litate de parte sau intervenient în proces. Însă, pentru
exercitarea perso nală a drepturilor şi executarea obligaţiilor procesuale, este necesară şi capacitatea de exerciţiu procesualà.
15
 Capacitatea procesuală de exercitiu (capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale civile) este aptitudinea recunoscută de
lege de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant, dreptu rile şi obligaţiile procedurale în judecată.
Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă o categorie juridică distinctă, care nu trebuie confundată cu capacitatea de
exerciţiu civilă. În cadrul procesului civil sunt apărate nu doar drepturile subiective civile, ci şi drepturile familiale, de muncă,
locative etc. În această ordine de idei, Codul de procedură civilă leagă capacitatea procesuală de exerciţiu de capacitatea de
exerciţiu în raporturile materiale. Astfel, persoanelor cu capacitate de exerciţiu materială li se asigură posibilitatea de a-şi
exercita personal drepturile procesuale, fiind excluse situaţii în care o persoană dispune de capacitate de exerciţiu deplină în
dreptul material şi nu poate să-şi apere drepturile personal în judecată.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea procesuală de exerciţiu concomitent cu capacitatea procesuală de folosinţă. În cazul
persoanelor fizice capacitatea procesuală de exerciţiu se dobândeşte la date diferite, având un conţinut divers. Astfel, din punct
de vedere al capacităţii pro cesuale de exerciţiu, putem evidenţia următoarele categorii de persoane fizice:
1. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu în toate cauzele. Aces tea sunt:
a) persoanele care atins vârsta de 18 ani (art. 58 alin. (1) CPC);
b) persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani, dar sunt emancipate printr-un act al autorităţii tutelare sau hotărâre
judecătorească (art. 58 alin. (3) CPC, art. 20 alin. (3) Cod civil);
c) persoanele care au încheiat căsătoria până la atingerea majoratu lui (art. 58 alin. (3) CPC, art. 14 alin. (2) Codul familiei).
Persoanele menţionate îşi exercită personal drepturile și obligaţiile procesuale în judecată în toate procesele.
2. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu în anumite cauze. Aces tea sunt persoanele care nu se încadrează în prima
categorie, dar care au capacitate deplină de exerciţiu în raporturile materiale concrete Ele dispun de capacitate procesuală de
exerciţiu deplină numai în cauzele care se ré feră la raporturile materiale respective. În această privinţă, art. 58 alin. (5) CPC
prevede că, în cazurile prevăzute de lege, în pricinile ivite din raporturi juridice civile, matrimoniale, familiale, de muncă şi din
alte raporturi juridice, minorii îşi apără personal în judecată drepturile, libertăţile şi interesele legi time. Drept exemplu, pot fi
indicate următoarele situaţii:
a) raporturile de munca - capacitatea de muncă apare la 16 ani, iar în anumite situații la 15 ani (art. 46 alin. (2) şi (3) Codul
muncii). Salariatul în vârstă de 15/16 ani dispune de capacitate procesuală deplină de exerciţiu în procesele referitoare la
apărarea dreptului la muncă al acestuia;
b) raporturile civile – legislaţia civilă învesteşte minorul care a împlinit vârsta de 14 ani cu dreptul de a efectua anumite acte
juridice (să exercite dreptul de autor asupra unei invenţii, să facă depuneri la instituţii financi are, să încheie acte juridice de
mică valoare care se execută la momentul încheierii lor etc. conform art. 21 alin. (2) Cod civil). Minorul respectiv dispune de
capacitate procesuală deplină de exerciţiu în procesele referi toare la apărarea drepturilor ce rezultă din raporturile mentionate.
Minorul care a atins vârsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa jude cătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i
se declara capacitate deplină de exerciţiu (art. 294 CPC);
c) raporturile familiale - de la vârsta de 14 ani minorii pot cere apă rarea pe cale judiciară a drepturilor şi intereselor lor legitime,
încălcate prin neîndeplinirea sau indeplinirea necorespunzătoare de către părinţi a obligaţiilor de întreținere, educaţie şi instruire,
sau în cazul abuzului de drepturile părinteşti (art. 53 alin. (5) Codul familiei). Părinţii mineri necă sătoriţi pot contesta
paternitatea şi maternitatea. Părinții minori care nu au atins vârsta de 16 ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale judecăto rească
(art. 59 alin. (2) Codul familiei).
Persoanele menționate își exercită personal drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată în procesele indicate. Având în
vedere vårsta acestei categorii de participanţi şi capacitatea lor efectiva de aparare a drepturilor, instanța va determina in fiecare
caz concret necesitatea introducerii în proces a reprezentantului legal al minorului.
3. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau limitată (art. 58 alin. (4) CPC). Acestea sunt:
a) minorii cu vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani;
b) adulții limitaţi în capacitatea de exerciţiu prin hotărâre judecăto rească, dacă procesul se referă la drepturile în care adultul
este limitat (de a dispune de patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie şi alte tipuri de venituri, conform art. 25
Cod civil). În celelalte procese (de exemplu, privind desfacerea căsătoriei, apărarea drepturilor nepatrimoniale etc), adulţii
limitaţi în capacitatea de exerciţiu dispun de capacitate procesuală de exerciţiu deplină.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale acestei categorii de participanţi sunt apărate în instanţă de părinţii, înfietorii sau
curatorii lor. Instanţa este obligată să introducă în astfel de cauze minorii sau adulţii limitați în capacitatea de exerciţiu.
Actele de procedură efectuate de această categorie de persoane sunt lovite de nulitate relativă (de exemplu, instanța scoate
cererea de pe rol dacă aceasta este depusă de o persoană fără capacitate de exer ciţiu deplină - art. 267 lit. b) CPC).
Reprezentantul legal al minorului sau curatorul adultului cu capacitatea de exerciţiu limitată poate să confirme toate aceste acte
sau numai o parte dintre ele. Instanţa judecătorească va acorda un termen pentru confirmarea actelor. Dacă actele nu sunt
confirmate în termenul stabilit, se va dispune anularea acestora.
4. Persoane fără capacitate de exerciţiu (art. 58 alin. (6) CPC). Aces tea sunt:
a) minorii în vârstă de până la 14 ani;
b) adulţii declaraţi incapabili prin hotărâre judecătorească. Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale acestei categorii de
persoane sunt apărate în instanţă de reprezentanţii lor legali - părinţi, înfie tori, tutori, administraţia instituţiilor de educare, a
instituţiilor curative sau de protecţie socială. Actele de procedură efectuate de minorii cu vârste de până la 14 ani sau de adulţii
declaraţi incapabili sunt nule.
Capacitatea procesuală de exerciţiu se realizează prin efectuarea personală de către persoanele fizice a actelor de procedură.
Acestea, de asemenea, pot transmite reprezentanţilor lor împuternicirile privind efectuarea tuturor sau a unor acte de procedură.
Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi obligațiile procesuale prin administrator (organele de administraţie).
16. Coparticiparea procesuală. Temeiurile și felurile coparticipării.
De regulă, procesul civil dă expresie unei relaţii bilaterale, între două părţi cu interese opuse, al căror rol -
reclamant sau pârât - este deter minat prin cererea de chemare în judecată. Uneori, deşi "calitativ" există două părți
16
în procesul civil, totuşi numeric sunt mai mulți reclamanţi sau pârâți281. În cazul respective, suntem în prezența
coparticipării procesu alo.

Instituția coparticipării proccaualc câtc rcglcmcntată la art. 62 şi 63 crc. Coparticiparea proccauală reprezintă
participarca simultană la exa minarea litigiului în acelaşi proces a mai multor reclamanţi şi/sau a mai
multor pârâți, pretenţiile şi obligațiile cărora nu se exclud reciproc. Dacă participă de partea reclamantului,
coparticipanții se numesc coreclamanţi, ar dacă de partea pârâtului - copârâți. Coparticipanții pot fi atât
persoane fizice cât şi persoane juridice.

Coparticiparea procesuală poate fi creată odată cu depunerea cereril de chemare in judecată sau poate fi
subsecventă, apărută în cursul pro nesului, fic la cererea participanților la proces, fio din oficiul instanţei de
judecată.
În acelaşi context, menționăm că în literatura de specialitate se evi denţiază scopul şi oportunitatea reglementării
instituției coparticipării pro cesuale care constă în²84:
1.optimizarea examinării pricinilor civile, contribuind la o economie de timp pentru verificarea şi aprecierea
materialului probant;
2.apărarea promptă şi eficientă a drepturilor şi intereselor persoanelor;
3.reducerea cheltuielilor de judecată.
Mai mult ca atât, judecătorul, soluționând problema intervenirii în proces a coparticipanților, contribuie la
concentrarea în cadrul aceluiaşi proces a întregului material probant, fapt ce exclude emiterea de hotărâri
contradictorii în cazul examinării ulterioare a unor pricini identice după obiect şi temei.

Clasificarea coparticipării procesuale poate fi făcută după multiple cri terii. Retinem în continuare doar cele mai
importante:
După criteriul procesual juridic distingem:
•coparticiparea procesuală activă, care este prezentă atunci când în cadrul procesului mai mulți reclamanţi
înaintează pretenţii unui singur pårât:
*coparticiparea procesuală pasivă, care apare atunci când un singur reclamant îşi îndreaptă pretentiile împotriva
mai multor pârâți;
* coparticiparea procesuală mixtă este condiționată de prezenta mai multor persoane şi de partea reclamantului, şi
de partea pârâtului.
După criteriul material-juridic deosebim:
*coparticiparea procesuală obligatorie (art. 62 CPC);
*coparticiparea procesuală facultativä (art. 63 CPC).
*Coparticiparea obligatorie are loc indiferent de voinţa instanţei de judecată, a reclamantului sau a pârâtului,
fiind determinată de lege şi de natura raportului material juridic litigios Prevederile art. 62 alin. (1) CPC instituie
temeiurile coparticipăril obli gatorii, potrivit cărora coparticiparea este obligatorie, dacă examinarea pricinii
implică soluționarea chestiunii cu privire la drepturile sau obligaţii le mai multor reclamaţi şi/sau pârâți atunci
când:
*obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligațiile comune ale mai multor reclamanți sau pârâți (de exemplu, în
acțiunea de revendicare a unui bun care aparţine cu drept de proprietate comună în devălmăşie soţilor X şi Y, avem
coparticipare activă obligatorie);
*drepturile şi obligațiile reclamanţilor sau pârâților decurg din ace leaşi temeiuri de fapt sau de drept (de exemplu,
în cazul solicitării decla rării nulității unui testament, prin care averea a fost testată lui X, Y şi Z, avem
coparticipare pasivă obligatorie).
În cazul constatării temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu
sau la cererea participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi copârâții despre posibilitatea de a inter veni în
proces.
Existența temeiurilor coparticipării obligatorii pot fi constatate din ma terialele dosarului, în special din cuprinsul
cererii de chemare în judecatá şi din înscrisurile anexate la ea. Și în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri după
prezentarea tuturor probelor de către reclamant şi pârât, decatorul poate identifica existența altor subiecți care nu
participă la xaminarea pricinii care îi vizează. Mai mult ca atât, legiuitorul nu exclude identificarea temeiurilor
coparticiparii obligatorii poate avea loc şi în Comentul deliberării (art. 62 alin. (6) CPC).
Conform prevederilor legale coparticipantul poate interveni în proces până la închiderea dezbaterilor judiciare.
Totuşi, dacă necesitatea inter venirii în proces a coreclamanţilor sau copârâţilor este constatată în tim pul
deliberării, instanta va relua examinarea pricinii în fond, dispunând inştiinţarea coparticipantilor (art. 62 alin. (6)
CPC).
in cazul coparticipării obligatorii coparticipantii sunt dependenti unul de altul, Astfel, actele de dispozitie ale
părtilor nu pot fi decât comune (re nunţarea la actiune, recunoaşterea acțiunii, tranzactia, cererea reconven
ţională)", se achită o singură taxă de stat indiferent de numarul recla mantilor, intervenientul accesonu se alătură
tuturor coparticipantilor etc.
Legiuitorul regiementeaza coparticiparea facultativa în art. 63 CPC. Dacă mai multe pretenții sunt înaintate de mai
mulți reclamanţi către ace laşi pârât ori de un reclamant către mai mulţi pârâți, ori de mai mulți recla manţi
împotriva mai multor pârâți şi fiecare pretenţie poate fi examinată şi executată de sinestätător, judecătorul este în
drept să admită examinarea concomitentă a acestora, dacă sunt respectate următoarele condiţii:
17
 *pretențiile se află in conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi prin pretențiile inaintate sau
probele comune;
*există posibilitatea examinării pretenţiilor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi instanţă;
*examinarea concomitentă în acelaşi proces a mai multor pretenţii conduce la judecarea rapidă şi justă a litigiilor.
Astfel, coparticiparea facultativă semnifică reunirea într-un singur proces a mai multor pretenții, care puteau forma
obiectul unor acțiuni separate. Sub aspect procesual, ne aflăm în prezenţa unei pluralități de acțiuni cu obiecte
juridice proprii.288 De exemplu, acțiunile mai multor sa lariați, concediați din cauza reducerii statelor, înaintate
împotriva acelu iaşi patron, solicitând reincadrarea în serviciu.
În cadrul coparticipării facultative nu există legătură material-juridică între coreclamanţi sau între copârâți. Pe plan
material juridic, copartici panţii se află în raport ipotetic doar cu partea adversă, nu şi între ei. De aici rezultă
principiul divizibilității judecății în privința fiecăruia din coparti cipanţi. Cu alte cuvinte, fiecare coreclamant sau
copârât participă în pro ces in mod independent față de ceilalți coparticipanți (art. 63 alin. (1/1) CPC). Fiecare
coparticipant este liber să-şi conducă procesul aşa cum intelege, neputând fi lezat, nici să beneficieze de inițiativa
procedurală a celorlalți. Aceasta înseamnă, că dacă unul din coreclamanţi va renunța la acțiune, ceilalți nu vor
suporta efectele acestui act, precum şi recunoaşte rea acţiunii de către un copârât nu va afecta ceilalți copârâți.
Totuşi, există situați în care toti coparticipanții profita de efectele actiunilor procesuale intreprinse de unul dintre ei.
De exemplu, admiterea recuzării judecăto rului, cerută de unul din coparticipanti, se răsfrânge şi asupra celorlalți.

Atât in cazul coparticipării procesuale obligatorii cât şi a coparticipării facultative, soluționând cauza, judecătorul
va emite o singură hotărâre qudecatoreasca, in care se va expune în privinta tuturor pretentiilor ina intate.
17. Succesiunea în drepturile procedurale.
Succesiunea procesuală este o instituţie a dreptului procesual civil care reglementează trecerea drepturilor şi obligaţiilor
procesuale de la o persoană (predecesor) la alta (succesor în drepturi procesuale).
În cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau stabilit prin hotărâre judecătorească (moartea persoanei fizice,
reorganizarea persoanei juridice, cesiunea de creanţă, transfer de datorie etc,) instanţa de judecată permite înlocuirea acestei
părţi cu succesorul ei în drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice stadiu al procesului. Toate actele săvârşite în
cadrul procesului până la intervenirea succesorului în drepturi sunt obligatorii pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost
obligatorii pentru persoana pe care succesorul în drepturi a înlocuit-o. După înlocuire procesul continuă mai departe.
Succesiunea procesuală are loc doar în cazurile când este posibilă succesiunea în drepturile materiale. Încheierea instanței despre
refuzul în admiterea succesorului poate fi atacată cu recurs.
În procesul civil succesiunea poate fi numai universală, adică nu pot fi transmise de la o persoană la alta doar anumite drepturi şi
obligaţii procesuale. Succesorului îi sunt transmise toate drepturile şi obligaţiile procedurale ale predecesorului.
Succesiunea procesuală este posibilă atât în cazul reclamantului, pârâtului cât şi a intervenienţilor principali. Dacă a avut loc
succesiunea reclamantului, instanţa de judecată este obligată de a cere acordul succesorului pentru a continua procesul
suspendat. Dacă acesta refuză, procesul încetează pe temeiul renunțării la acțiune. Succesiunea debitorului, însă nu antrenează
exprimarea acordului sau dezacordului acestuia, ci se realizează de către instanță din oficiu.
18. Intervenienții principali. Temeiurile și procedura intervenirii lor în proces.
La soluţionarea cauzelor civile în ordinea procedurii contencioase în mod obligatoriu participă două părţi cu interese contrare -
subiecţii pre zumaţi ai raportului material-litigios - reclamant şi pârât. În unele cazuri terţele persoane care nu sunt subiecţi ai
raportului material-litigios pot avea interes în soluționarea pricinii civile. Acest interes este condiţionat de influenţa hotărârii ce
urmează a fi adoptată asupra drepturilor sau obli gaţiilor acestora. Pentru apărarea intereselor persoanelor terțe în proce sul civil
legislaţia procesuală civilă le acordă posibilitatea de a interveni în proces, având statut de participant la proces. Aceste persoane
se nu mesc intervenienţii.
Intervenienţii sunt participanţii la proces care intervin sau atrag întrun proces intentat pentru a-şi apăra drepturile sau
interesele ocrotite de lege ce pot fi atinse prin hotărârea adoptată.
În calitate de intervenient pot participa atât persoanele fizice, cât şi cele juridice.
În funcţie de caracterul dreptului sau a interesului pasibil apărării, Codul de procedură civilă distinge două forme ale
intervenienţilor: inter venientii principali (care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului) şi intervenienţii
accesorii (care nu formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului).
Poziţia procesuală a intervenientilor se caracterizează prin următoa rele trăsături comune:
1. Sunt participanţi la proces, având interes juridic în proces (material şi procesual).
2. Intervin întrun proces deja intentat.
3. Drepturile şi interesele apărate de intervenienţi nu coincid cu drep turile şi interesele părţilor.
Noţiunea şi particularităţile intervenienţilor principali
în conformitate cu art. 65 alin. (1) CPC, orice persoană interesată poate interveni întrun proces ce se desfăşoară între alte
persoane. Inter venţia este în interesul propriu când intervenientul invocă un drept al său supra obiectului litigiului.
Intervenientul principal este participantul la proces care intervine în run proces intentat, formulând pretenţii proprii
asupra obiectului litigiului orin înaintarea acţiunii.
Prin intermediul acţiunii civile intervenientul principal îşi realizează dreptul la accesul liber la justiţie. Acest drept ar putea fi
valorificat prin îna intarea unei acţiuni civile de sinestătătoare, întrun proces separat, în acest caz persoană respectivă având
statutul procesual de reclamant. Esenţa intervenţiei principale constă în posibilitatea unei terte persoane de a in tra întrun proces
pendinte între reclamant şi pârât, până la soluţionarea definitivă a acestuia, în vederea apărării drepturilor proprii şi evitării unor
hotăräri contradictorii. De exemplu, întrun proces de partaj al averii comu ne între soţi (A şi B) poate interveni o terţă persoană
(C), invocând dreptul său de proprietate asupra unui bun (de exemplu, un set de mobilă) şi solicitând excluderea acestuia din
lista bunurilor supuse partajării. În lipsa instituţiei intervenţiei principale, C ar fi nevoit să intenteze un proces se parat, înaintând
18
o acţiune împotriva lui A şi B Drept consecinţă a unei ase menea acțiuni, ar putea fi pronunţate hotărâri judecătoreşti
contradictorii: în procesul între A şi B instanţa ar putea recunoaşte dreptul de proprietate al lui A sau B asupra setului de mobilă,
pe când în cel de-al doilea proces acelaşi set de mobilă ar putea fi recunoscut drept proprietate a lui C.
Poziţia procesuală a intervenienţilor principali se caracterizează prin anumite particularităţi care permite de a le delimita de
ceilalţi participanţi la proces, în special de reclamanţi şi intervenienții accesorii.
1. Intervenienţii principali înaintează pretenţii proprii asupra obiectului litigiului. Legislaţia procesuală civilă nu stabileşte
limitativ caracterul pretenţiilor care pot fi înaintate de intervenienţii principali.
Această pretenție poate fi identică (cu acelaşi obiect şi temei) acţiunii înaintate de reclamant catre pârât.
Acţiunea intervenientului principal poate fi similară celei înaintate de reclamant (cu același temei, dar având un obiect diferit).
De exemplu, întrun proces între copiii defunctului privind partajul averii succesorale poate interveni feciorul defunctului născut
din prima căsătorie, invocând dreptul său asupra unei părţi din averea succesorală.
Pretenţiile înaintate de intervenientul principal pot fi diferite de cele ale reclamantului, având un alt temei şi un alt obiect. De
exemplu, în liti giul între locatari privind modul de folosire a unei încăperi poate interveni proprietarul încăperii, solicitând
evacuarea ambilor locatari.
Potrivit Codului de procedură civilă, condiţia admiterii la proces a in tervenientului principal constă în raportarea acţiunii
acestuia la obiectul litigiului. Cu alte cuvinte, este necesar ca o terţă persoană să afirme că acesteia îi aparţin o parte sau toate
drepturile în legătură cu care a apărut litigiul între reclamant şi pârât.
nu pot fi soluţionate în procesul de desfacere a căsătoriei. Drept urmare, in cazul în care reclamantul a solicitat desfacerea
căsătoriei cu pârâtul şi partajul averii comune, în procesul respectiv nu poate partici pa un intervenient principal care invocă un
drept al său asupra bunurilor supuse partajului. În acest caz, instanţa urmează să dispună separarea pretentiilor privind
desfacerea căsătoriei şi partajul averii. Doar după se pararea întrun proces aparte a pretenţiei privind partajul averii, instanţa va
putea soluționa cererea terţului de a interveni în proces, înaintând acţiunea proprie asupra obiectului litigiului.
2. Intervenienţii principali intervin în proces din proprie iniţiativă, benevol, prin depunerea unei acţiuni. În conformitate
cu principiul dispo nibilităţii, terţa persoană, în calitate de titular prezumat al unui drept subiec tiv sau al unui interes legitim,
este în drept să decidă de sine stătător dacă intervine sau nu întrun proces ce se desfăşoară între alte persoane. Instan ţa de
judecată nu este în drept să atragă din oficiu intervenienţii principali in proces, ci doar ii înştiinţează, explicând dreptul de a
interveni în proces. 3. Intervenienții principali intervin întrun proces deja intentat.
Intervenienţii principali înaintează pretenţii proprii asupra în tregului obiect al litigiului sau doar asupra unei părţi a
acestuia, In tervenientul principal poate interveni întrun proces între reclamant şi pârât privind dreptul de proprietate asupra
unui bun, solicitând recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra aceluiaşi bun. În acest caz, pretenţia intervenientului
principal se referă la întregul obiect al litigiului, admiterea acţiunii acestuia ducând la respingerea în totalitate a acţiunii
reclamantu lui. În cazul în care pretenţiile intervenientului principal se referă doar la o parte din obiectul litigiului, admiterea
acestora duce la respingerea în parte a acţiunii reclamantului. De exemplu, întrun litigiu privind recunoaş Verea dreptului de
autor asupra unei opere intervine o terţă persoană, olicitând recunoaşterea co-autoratului asupra aceleiaşi opere.
5. Intervenienții principali înaintează acţiunea împotriva ambelor parti (reclamantului şi pârâtului) sau doar împotriva
reclamantului.
pali sunt înaintate doar împotriva reclamantului. De exemplu, în procesul intentat de reclamant privind evacuarea pârâtului
dintrun apartament in tervine un intervenient, solicitând recunoaşterea dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu
(fiind contestat dreptul reclamantului asu pra acestuia), fără însă a solicita şi evacuarea pârâtului. Acţiunea interve nientului
principal nu poate fi înaintată doar împotriva pârâtului, deoarece în acest caz vom fi în prezenţa unei coparticipări, statutul
procesual al primului fiind de coreclamant.
6. Poziţia procesuală a intervenienţilor principali trebuie deli mitata de cea a coreclamanţilor. Spre deosebire de
coreclamanţi, ale căror interese nu se exclud reciproc sau sunt comune, intervenientul principal are interese contrare celor ale
reclamantului. Admiterea acţiunii intervenientului principal exclude integral sau în parte admiterea acţiunii reclamantului. În
afară de aceasta, intervenienţii ncipali în toate cazuri le intervin într-un proces deja intentat, pe când coreclamanţii fie intentea ză
procesul împreună, fie intervin pe parcurs după intentarea procesului
7. Intervenienţii principali au drepturi şi obligaţii de reclamant (art. 60 CPC). In particular, intervenienţii principali pot
modifica obiectul sau temeiul acţiunii înaintate, pot renunţa la acţiune sau încheia tranzac ţia de împăcare. Încheierea unei
tranzacţii de împăcare între intervenien tul principal şi părţile în proces nu duce la încetarea procesului, atât timp cât litigiul între
reclamant şi pârât continuă.

Procedura de intervenire în proces

Intervenientul principal poate interveni în proces, înaintând acţiunea către una sau către ambele părţi. Cererea de intervenţie
principală se întocmeşte conform cerinţelor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Din punct de vedere al competenţei
jurisdicţionale teritoriale, acţiunea intervenientului principal se înaintează în instanţa care judecă actiunea principală (art. 42 alin.
(3) CPC).
Potrivit art. 65 alin. (1¹) CPC, dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile pretenţii asupra obiectului
litigiului între părţile iniţiale, instanţa este obligată să înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice
dreptul lor de a interveni în pro ces prin înaintarea unei actiuni. Conform regulii generale, chestiunea cu privire la intervenirea în
pro ces a intervenientului principal se soluţionează la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare (art. 185 alin. (1) lit. a)
CPC). Totodată, legea permite intervenienţilor principali să intervină în proces la o fază ulterioa ră - până la închiderea
dezbaterilor judiciare, însă doar în primă instanţă. Dacă acest termen nu este respectat, persoana respectivă este în drept să
înainteze acţiunea civilă conform regulilor generale sau, după caz, să solicite revizuirea hotărârii pronunţate (art. 447 lit. b) şi
art. 449 lit. c) CPC).
După depunerea cererii de intervenire în proces, instanţa verifică dacă pretenţiile intervenientului se raportă la obiectul litigiului.
19
 În cazul nerespectării acestei condiții instanţa pronunţă o încheiere, prin care re fuză să examineze acţiunea intervenientului
principal concomitent cu ac ţiunea iniţială a reclamantului. În aceste cazuri, intervenientul principal nu decade din dreptul de a
intenta un proces pe baze generale (art. 65 alin. (4) CPC). Încheierea, prin care instanţa refuză să examineze concomi tent
acţiunea intervenientului principal şi acţiunea iniţială a reclamantului poate fi atacată cu recurs.
19. Intervenienții accesorii. Temeiurile și procedura introducerii lor în proces.
Intervenientul accesoriu este participantul la proces care intervine sau se atrage întrun proces civil de partea reclamantului
sau pârâtului pentru a-şi apăra interesele, fără a avea pretenţii proprii asupra obiectului litigiului.
Participând la procesul civil de partea reclamantului sau pârâtului, intervenientul accesoriu contribuie la apărarea
drepturilor părţii respective în proces.
asigură examinarea completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, iar prin efectul prejudicialităţii se realizează economia
procesuală.
1. Intervenienţii accesorii nu sunt subiecţi prezumați ai raportu lui material litigios.
Este prezent doar un raport adiacent între intervenientul accesoriu şi partea alături de care acesta participă. Spre deosebire
de coparticipanţii, intervenienţii accesorii nu au drepturi sau obligaţii comune cu partea alături de care ei participă.
2. Intervenienţil accesoril nu înaintează pretenţil propril asupra obiectului litigiului Scopul intervenției constă în ocrotirea
interese lor legitime prin obținerea unei hotărâri favorabile, fără înaintarea unei acțiuni. În cele mai dese cazuri,
intervenientul urmăreşte evitarea unei eventuale acţiuni de regres împotriva acestuia ca urmare a obligaţiei ce apare în
rezultatul hotărârii.
3. Intervenienţii accesorii participă în proces de partea recla mantului sau pârâtului.
4. Intervenienţil accesorii nu trebule confundați cu autorităţile publice care depun concluzii in proces (art. 74 CPC) şi
persoanele responsabile de executarea hotărârii. Intervenienţii sunt participanți la proces, având interes material şi
procesual, iar hotărârea emisă este de natură să afecteze direct interesele acestora. Organele responsabile de executarea
hotărârii nu au interes material sau procesual personal în so Juţionarea cauzei, fiind împuterniciţi şi obligaţi, conform art.
16 CPC, să asigure punerea în aplicare a hotărârii pronunţate (de exemplu, organele de stare civilă în cauzele civile privind
desfacerea căsătoriei, organele ca dastrale în litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile). Autorităţile
publice care depun concluzii în ordinea art. 74 CPC au doar un interes procesual, nefiind personal afectațţi de hotărârea
pronunţată. Atragerea autorităţilor şi persoanelor sus menţionate în proces în calitate de intervenienţi accesorii contravine
esenţei art. 67 CPC.
Drepturile şi obligaţiile procesuale

Pozitia procesuală a intervenienţilor accesorii determină volumul drepturilor şi obligaţiilor acestora în proces. Potrivit art.
68 CPC, interve nientul accesoriu are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii căreia i se alătură, cu excepţia dreptului
de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa
la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune reconvenţională sau de a cere
executarea silită a hotărârii, încheierii sau deciziei judecătoreşti.
Procedura de intervenire în proces
Conform regulii generale, chestiunea cu privire la intervenirea în proces a intervenienţilor accesorii se soluţionează la faza
pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare (art. 185 alin. (1) lit. a) CPC)294. Potrivit art. 69 alin. (1) CPC, dacă, în urma
pronunţării hotărârii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta preten ţii
împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre por nirea procesului şi să prezinte în judecată un demers,
solicitând introdu cerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o
expediază intervenientului accesoriu, precum si explicatia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.
În baza aceluiaşi temei, instanţa poate să atragă în proces intervenientul accesoriu din oficiu (art. 67 alin. (3) CPC). De
asemenea, intervenientul accesoriu poate interveni în proces din propria iniţiativă. Pentru a interve ni în proces,
intervenientul depune o cerere în care demonstrează intere sul intervenţiei, menționând cărei părţi i se va alătura. Copia de
pe cerere se înmânează ambelor părţi. Cererea de intervenire în proces poate fi depusă doar în primă instanţă, până la
închiderea dezbaterilor judiciare. Încheierea judecătorească privind respingerea cererii de introducere în proces a
intervenientului accesoriu poate fi atacată odată cu atacarea fondului cauzei de către participanţii la proces295.
Neatragerea inter venientului accesoriu nu este un impediment pentru înaintarea acţiunii de regres. Totodată, toate faptele
din obiectul probatiunii al acţiunii de regres vor trebui să fie dovedite conform regulilor generale, degrevarea de probaţiune
nefiind aplicabilă. Aceasta se explică prin faptul că efectul prejudicialităţii pe care îl produce o hotărâre judecătorească se
răsfrânge numai asupra persoanelor care au fost antrenate la examinarea pricinii (art. 123 alin. (2) CPC). Persoana neatrasă
în proces în calitate de inter vcnient accesoriu nu poate fi considerată lezată în drepturi prin hotărârea judecătorească în
sensul art. 388 alin. (1) lit. d), art. 432 alin. (3) lit. d). art. 449 lit. c) CPC, or, rezultatele examinării acţiunii de regres nu
depind de modul de soluţionare a acţiunii principale. Neatragerea în proces a intervenientului accesoriu reprezintă o
încălcare esenţială a normelor de drept procedural şi, respectiv, trebuie să atragă casarea hotărârii numai în cazurile în care
drepturile acestei persoane sunt lezate direct prin hotă râre
În cazul în care intervenientul accesoriu a fost antrenat la proces, fi ind înştiinţat în modul corespunzător, dar nu a
intervenit efectiv în proces şi nu a participat la examinare cauzei, el va fi decăzul din dreptul de a invoca că litigiul a fost
soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în pro ces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu va dovedi că
explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.
20. Rolul și importanța participării procurorului în procesul civil. Poziția procesuală a procurorului în procesul civil.
procurorul participă la ju-> decarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de participant la pro ces, dacă el însuşi l-a
pornit în condiţiile legii. Astfel, Codul de procedură civilă stabileşte o singură formă de participare a procurorului în
procesul civil-înaintarea acţiunii în interesele unei alte persoane. În acelaşi timp, unele legi reglementează participarea
20
 obligatorie a procurorului la exa minarea unor cauze civile, fără ca procurorul să intenteze procesul civil respectiv. Astfel,
potrivit art. 31 alin. (5) din Legea nr.99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei300, cererea de încuviinţare a
adopţiei se examinează cu participarea obligatorie a adoptatorului, a reprezentantu lui autorităţii teritoriale de la domiciliul
copilului şi a procurorului. În aceste cazuri, procurorul participă la examinarea pricinilor civile prin depunerea concluziilor,
îin conformitate cu art. 74 CPC.
In conformitate cu art. 71 alin. (2) CPC, procurorul poate depune ce rerea de chemare în judecată pentru compensarea
prejudiciului cauzat autoritatilor publice prin infractiune, precum şi pentru anularea actelor care au cauzat prejudiciul, în
cazul încetăril urmăririi penale sau nein ceperii urmăririi penale în
procedură penală. Cererea de chemare în judecată poate fi depusă indi ferent de acordul autorității publice. Adresându-se în
instanţa de judecată, procurorul înaintează o acţi
une în interesele autorităților publice (statului). Procurorul nu este recla mant, întrucât nu este un subiect prezumat al
raportului material-litigios. Procurorul nu este nici reprezentantul părţii în interesele căreia este por nit procesul, deoarece
procurorul acţionează în nume propriu, drepturile acestuia fiind expres prevăzute de lege.

Procurorul care a înaintat o acțiune are drepturile şi obligatiile pro cedurale de reclamant (art. 72 alin. (1) CPC). Totodată,
sunt şi anumite particularităţi:
- procurorul este scutit de plata taxei de stat (art. 85 alin. (1) lit. f)CPC);
- procurorul nu este în drept să încheie tranzacţia de împăcare,aceasta fiind un drept exclusiv al părţilor; faţă de procuror nu
poate fi înaintată acţiunea reconvenţională.
Procurorul este în drept să exercite căile de atac impotriva hotărării doar in cauzele în care acesta a avut statut de
participant la proces în prima instanță conform legii. Pentru exercitarea căilor de atac de către procuror nu este necesará
depunerea unei cereri de către reclamant (au toritate publică).
La examinarea cauzelor civile intentate la cererea procurorului se aplica următoarele reguli speciale:
- Procurorul este in drept să renunţe la acţiunea înaintată.
Renunţarea autorităţii publice la acțiunea intentată de procuror nu afectează examinarea pricinii dacă procurorul cere
examinarea pricinii în fond;
Neprezentarea procurorului citat legal în şedinţa de judecată nu îm piedică examinarea pricinii dacă autoritatea publică în
interesele căreia a fost intentată acţiunea susţine examinarea cauzei în lipsa procurorului;
În cazul în care acțiunea intentată de procuror se respinge, inte gral sau parțial, pârâtului i se restituie, din mijloacele
bugetului de stat, cheltuielile de judecată pe care le-a suportat, integral sau parţial, în acea parte a pretentiilor reclamantului
care i-a fost respinsă (art. 97¹ alin. (1) CPC).
21. Formele de participare a procurorului în procesul civil.
2.1. Pornirea procesului civil
Pentru o bună înţelegere a acestei forme de participare a procurorului în procesul civil, trebuie să pornim de la explicarea
dreptului procurorului de a introduce acţiunea civilă şi limitele legale ale exercitării acesteia.
Astfel, conform art.71 al 2 CPC, procurorul, indiferent de acordul autorității publice, poate depune cererea de chemare în
judecată pentru compensarea prejudiciului cauzat autorităților publice prin infracțiune, precum și pentru anularea actelor care au
cauzat prejudiciul în cazul încetării urmăririi penale sau neînceperii urmăririi penale în temeiul art.275 p.4) 5) 9) CPP.
2.2. Participarea la judecarea procesului civil
Potrivit art. 71 al 1 CPC al RM, procurorul participă la judecarea pricinilor în materie civilă în primă instanţă în cazul în care
acţiunea este intentată la cererea sa în condiţiile legii.
Procurorul care participă la judecarea pricinilor civile are dreptul să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să declare recuzare
judecătorului, grefierului, expertului şi specialistului, să prezinte dovezi, să participe la administrarea lor, să formuleze cereri, să
dea explicaţii privind acţiunea şi să îndeplinească alte acţiuni procesuale prevăzute de lege. La fel are toate celelalte drepturi de
care se bucură un reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţia de împăcare. Nu se admite înaintarea acţiunii
reconvenţionale procurorului. Procurorul nu are obligația de a achita cheltuielile de judecată.
Neprezentarea procurorului citat legal, în ședința de judecată nu împiedică examinarea cauzei, dacă autoritatea publică în
interesele căreia s-a înaintat acțiunea susține examinarea cauzei în lipsa procurorului.
Renunţarea procurorului la acţiune, nu-l lipsește pe reclamant de dreptul de a susţine cerinţele acţiunii. Dacă autoritatea publică
renunță la acțiunea intentată de procuror examinarea cauzei va continua, dacă procurorul cere examinarea pricinii în fond.
2.3. Exercitarea căilor de atac
Dacă legea prevede posibilitatea participării procurorului la judecarea pricinii civile, această posibilitate persistă şi pentru căile
de atac ce se exercită în procesul respectiv: apelul, recursul, revizuirea.
În conformitate cu textul legal, procurorul exercită căile de atac, în scopul remedierii tuturor greşelilor ce s-au săvârşit în cadrul
activităţii de înfăptuire a justiției.

22. Temeiurile și formele participării în proces a organelor autorităților publice, a organizațiilor și persoanelor fizice pentru
apărarea drepturilor și intereselor altor persoane. Tipurile organelor autorităților publice care participă în proces.
Printre participanții la proces se numără și autoritățile publice, organizațiile și persoanele fizice care apără drepturile,
libertățile și interesele altor persoane în virtutea atribuțiilor lor legale.
Participarea la proces a acestor organe are loc sub două forme:
a) intentarea procesului. În cazurile prevăzute de lege, organele autorităţilor publice, organizaţiile și persoanele fizice
pot adresa în judecată acţiune în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea
acestora, sau în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane fizice. Acţiunea în

21
 apărarea intereselor unei persoane în privința căreia a fost instituită o măsură de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, tutela sau
curatela) poate fi înaintată independent de existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal.
b) darea unei concluzii pe cauză. În cazurile stabilite de lege, organele autorităţilor publice competente, din proprie
iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni în proces până la pronunţarea hotărârii în
primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.
Instanţa de judecată poate, după caz, din oficiu să introducă în proces autoritatea publică competentă pentru a depune
concluzii asupra pricinii în curs de examinare.
Legea poate să prevadă obligativitatea depunerii concluziilor sau posibilitatea acestei acțiuni. Scopul depunerii concluziilor este
de a apăra drepturile, libertățile și interesele legitime ale altor persoane, interesele statului și ale societății.
Comun acestor două forme de participare în apărarea drepturilor altor persoane este lipsa interesului subiectiv, ce reiese
din dreptul material asupra acestei cauze. Interesul procesual în soluţionarea acestor pricini rezultă din sarcinile atribuite acestor
organe în sfera activităţii lor.
Temeiurile de participare la proces sunt:
a) la cererea persoanelor care consideră că li se încalcă drepturile, libertățile și interesele legitime (cu excepția persoanelor
incapabile) și nu se pot adresa de sine stătător în instanță;
b) din propria inițiativă, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane.
Tipurile organelor autorităţilor publice care participă în proces:
Organul de tutelă şi curatelă participă pe cauzele ce ţin de apărarea intereselor minorilor şi persoanelor declarate
incapabile. De ex: în cazul desfacerii căsătoriei, organul de tutelă şi curatelă se expune asupra faptului cui vor fi transmişi copii
minori pentru educaţie. La fel organul se expune în cauzele de declarare a nulității căsătoriei, de decădere din drepturile
părinteşti sau de limitare a acestora; de încasare a pensiei de întreținere a copiilor minori sau a celor majori inapți de muncă; de
anulare a adopției; de anulare a tutelei folosite în scopuri cupidante (cum ar fi de exemplu, repararea daunei cauzate copilului
minor în legătura cu folosirea spaţiului său locativ); poate să solicite instanței limitarea persoanei în capacitate de exercițiu sau
declararea incapacității ei.
Organele locativ comunale participă pe cauzele ce ţin de folosirea spaţiului locativ de stat ce se referă la partajul,
schimbarea, privatizarea apartamentelor, ce constituie proprietate a statului.
Organele asigurărilor sociale (CNAS) participă pe cauzele legate de determinarea pensiei, de vârstă, de invaliditate,
de urmaş; în cauzele legate de acordarea îndemnizaţiilor şi compensaţiilor.
Organele financiar fiscale participă pe cauzele ce ţin de încasarea impozitelor, a cotelor de contribuţii de asigurări
sociale ş.a.
Organele de protecție a proprietății intelectuale (AGP) acționează în justiție în interesul unor autori și titulari ai
dreptului de autor și drepturilor conexe, la solicitarea acestora, cât și în numele său.
Asociațiile obștești de consumatori apără în proces drepturile și interesele legitime ale consumatorilor, inclusiv prin
contestarea pe calea contenciosului administrativ a actelor autorităților publice care lezează consumatorii în drepturi.
Avocatul parlamentar este în drept să intenteze un proces din proprie inițiativă în legătură cu faptele depistate de
încălcare a drepturilor și intereselor omului sau la sesizarea persoanei vătămate să conteste actele ilegale pe calea contenciosului
administrativ.
Sindicatele sunt în drept să conteste actele normative care lezează drepturile la muncă, profesionale, economice și
sociale ale salariaților. ( boisteanu a zis nu )
Instituția medico-sanitară depune cerere de spitalizare forțată și tratament forțat.
Medicul psihiatru solicită încuviințarea examenului psihiatric fără liberul consimțământ al persoanei sau al
reprezentantului ei legal.
Instituția de psihiatrie solicită spitalizarea forțată în staționarul de psihiatrie.
23. Drepturile și obligațiile procedurale ale organelor autorității publice, a organizațiilor și persoanelor fizice care participă
în proces pentru apărarea drepturilor și intereselor altor persoane.
Cele două forme de participare la procesul civil a autorităților publice, organizațiilor și persoanelor fizice care apără în
proces drepturile, libertățile și interesele altor persoane condiționează volumul diferit de drepturi și obligații procedurale ale
acestora.
Dacă organele autorităților publice, organizațiile și persoanele fizice pornesc procesul în interesele altor persoane ele
ocupă poziţia reclamantului în proces. Rezultă că se bucură de toate drepturile procedurale ce-i revin acestei părţi în proces şi au
obligaţiile procedurale respective, cu excepţia dreptului de a stinge procesul printr-o tranzacţie de împăcare și obligației de
achitare a cheltuielilor de judecată. Aşadar, aceste organe deţin numai drepturile procesuale, iar persoana în interesul căreia a
fost intentat procesul este titularul dreptului material lezat. De aceea, ea participă în calitate de reclamant. Respectiv, asupra
acestei persoane se răsfrânge efectul material juridic al hotărârii judecătoreşti care va fi adoptată. Faţă de organele menţionate,
care au intentat procesul nu poate fi formulată o cerere reconvenţională, care poate fi înaintată reclamantului. Aceste limitări în
drepturile procedurale derivă din aceea că numai părţile sunt subiecţi ai raportului juridic litigios. În aceasta şi constă deosebirea
acestor organe de părţi şi intervenienţii principali. Deosebirea de intervenienţii accesorii constă în aceea că hotărârea
judecătorească nu poate avea careva efecte juridice asupra organelor care au intentat procesul. Aceste organe nu sunt legate
printr-un raport juridic de părţi, de aceea acestora nu li se poate înainta acţiunea de regres. Spre deosebire de procuror care poate
acționa în instanță pe orice categorie de cauze, organele autorităților publice, organizațiile și persoanele fizice pot participa doar
pe anumite cauze prevăzute expres de lege.
Renunţarea organelor menţionate, organizaţiilor şi a persoanelor fizice la cererea depusă în apărarea intereselor unei
alte persoane nu face ca această persoană să piardă dreptul de a cere examinarea cauzei în fond, respectiv după achitarea taxei de
stat.
22
 Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat procesul renunță la acţiunea înaintată în interesul
reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în proces, instanţa încetează procesul doar dacă aceasta nu contravine legii și nu
încalcă drepturile terților.
Dacă autoritățile publice intervin într-un proces deja pornit, pentru a depune concluzii, ele valorifică doar drepturile
generale ale participanților la proces, pot să ia cunoştinţă de materialele din dosar, să propună recuzări, să dea explicaţii, să
prezinte dovezi, să participe la cercetarea lor, să formuleze cereri şi să săvârşească alte acte procesuale legale.
24. Noțiune de reprezentare judiciară. Temeiurile și felurile reprezentării. Persoanele care nu pot fi reprezentanți.
Reprezentarea judiciară este activitatea reprezentantului într-un proces ce constă în săvârşirea unor acţiuni ce au efect din
numele şi în interesul persoanei reprezentate.
caracteristice următoarele particularităţi:
1) Participarea reprezentantului, cu unele excepţii, nu este obligatorie. În temeiul art.75 CPC al RM, persoanele fizice pot să-şi
apere interesele personal sau prin reprezentant. Participarea personală în proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul
de a avea reprezentant.

2) În procesul civil moldovenesc reprezentant poate fi nu numai avocatul, dar şi alte persoane care nu au studii juridice.

Reprezentarea constituie o instituţie cunoscută atît în dreptul civil, cît şi în dreptul procesual, fiind de importanţă deosebită
pentru reprezentat şi pentru judecătorul care înfăptuieşte justiţia.
Reprezentarea judiciară trebuie deosebită de reprezentarea în materia civilă. Sunt două instituţii de sine stătătoare care au diferite
scopuri, temeiuri de apariţie şi încetare, diferiţi subiecţi şi condiţii de efectuare a reprezentării.
Reprezentarea în procesul civil contribuie la realizarea dreptului fundamental la apărare judiciară, totodată la pronunţarea unei
hotărîri legale şi întemeiate.
Adesea, persoanele interesate nu posedă cunoştinţe juridice necesare pentru a se confrunta în procesul contradictorial, de aceea
apelează la persoane cu pregătire juridică adecvată, care-i reprezintă în faţa instanţelor judecătoreşti. Uneori însă, din diferite
motive, părţile şi alţi participanţi la proces nu doresc sau nu pot să participe nemijlocit la procesul civil derulat, lipsa lor poate fi
suplinită de un mandatar.
Reprezentarea judiciară poate fi impusă uneori şi de starea sau situaţia juridică în care se află unele persoane. Este cazul
persoanelor fizice lipsite sau limitate în capacitatea de exerciţiu.
În dependenţă de temeiul apariţiei, reprezentarea poate fi: legală (necesară), contractuală, obştească, oficială.
Reprezentarea judiciară legală are loc în cazul reprezentării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor care nu
au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea de exerciţiu. Ca reprezentanţi legali apar părinţii, înfietorii,
tutorii sau curatorii, alte persoane cărora acest drept le este acordat prin lege.
Reprezentarea contractuală apare în temeiul unei convenţii de mandat, contract de muncă, între persoana participantă la proces şi
un terţ care acceptă să o reprezinte pe aceasta la proces. Acest tip de reprezentare poate apărea numai dacă există voinţa
reprezentatului şi reprezentantului.
Reprezentarea obştească se deosebeşte de cea contractuală după temeiul apariţiei, categoria reprezentanţilor, modalitatea
perfectării împuternicirilor. Drept reprezentanţi pot apărea împuterniciţii sindicatelor, organizaţiilor obşteşti pentru protecţia
consumatorilor etc.
Reprezentarea oficială e în cazurile reprezentării în proces a persoanei declarate dispărută fără urmă, a moştenitorilor persoanei
decedate sau declarate decedată în modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost acceptată de nimeni. În cazurile date,
participă ca reprezentanţi administratorul fiduciar, tutorele sau custodele numit în conformitate cu legea (conform art.79 CPC
RM cazurile enumerate sunt atribuite la reprezentarea legală).
Procesele persoanelor juridice se susţin în instanţa de judecată de către organele lor de administrare, care acţionează în limitele
împuternicirilor atribuite prin lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire, precum şi de către reprezentanţii
lor.
Persoanele juridice pot fi reprezentate prin conducătorul organizaţiei, de administratorul din oficiu sau de lichidator, desemnaţi
în condiţiile legii.
Reprezentant în judecată poate fi orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină care are împuternicirile respective, legalizate
în modul stabilit, pentru a susţine procesul. Nu pot fi reprezentanţi în justiţie: judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală,
poliţiştii, deputaţii, cu excepţia cazurilor participării lor la proces în calitate de împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de
reprezentanţi legali; persoana care a acordat sau acordă în pricina respectivă asistenţă judiciară unor persoane ale căror interese
sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă, sau care a participat în calitate de judecător, procuror, ofiţer de
urmărire penală, de expert.
Împuternicirile reprezentantului trebuie să fie legalizate într-o procură, eliberată şi legalizată în modul stabilit de lege.
Împuternicirile avocatului se atestă printr-un mandat scris, eliberat de baroul de avocaţi, reprezentantul legal prezintă în judecată
actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale. La fel, împuternicirile reprezentantului se atestă şi prin declaraţie orală dată în
judecată de către reprezentat, consemnată în procesul-verbal al şedinţei judiciare şi semnată de acesta, sau printr-o cerere scrisă,
care se anexează la dosar.
Împuternicirile reprezentantului în instanţa de judecată pot fi de două feluri: generale şi speciale.
La categoria împuternicirilor generale, se atribuie dreptul să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă extrase şi copii de pe
ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor,
experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să înainteze obiecţii
împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi etc. (art.59, 80, 81 CPC RM).
Din categoria drepturilor speciale fac parte: dreptul de a semna cererea şi de a o depune în judecată, de a strămuta pricina la o
judecată arbitrală, de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune, de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii, de a

23
 modifica obiectul sau temeiul acţiunii, de a o recunoaşte, de a încheia tranzacţii, de a intenta acţiune reconvenţională, de a
transmite împuterniciri unei alte persoane, de a contesta hotărîrea instanţei judecătoreşti, de a schimba modul de executare, de a
amîna sau eşalona executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a primi bunuri în temeiul hotărîrii
judecătoreşti (art.81 CPC RM).
Drepturile speciale urmează să fie menţionate expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată de reprezentat.
25. Împuternicirile reprezentantului în instanța de judecată.
În doctrină s-au conturat două opinii privind poziția procesuală a reprezentantului în proces.
După unii autori, reprezentantul face parte din cercul participanților la proces, fiind înzestrat cu drepturi și obligații de către
reprezentat, dar și de către legiuitor. Astfel, în limitele împuternicirilor el singur hotărăște cum trebuie să acționeze pentru a
reprezenta cât mai eficient interesele clientului său, deci reprezentantul apare ca o figură de sine stătătoare în raporturile ce se
nasc între el și instanța de judecată. Totodată, dispunând de aceleași drepturi și obligații procedurale ca și persoana reprezentată,
reprezentantul se prezintă ca un dublor procesual al participantului la proces și urmărind același scop, manifestă un interes
procesual. În felul acesta, din punct de vedere formal, reprezentantul nu poate să facă parte din altă categorie decât cea din care
face parte reprezentatul, adică din categoria participanților la proces.
În opinia altor autori, în procesul civil reprezentantul nu are calitatea de participant, deoarece el intervine în proces în numele și
interesul reprezentatului și este dependent de acesta, astfel el neputând fi un subiect de sine stătător deoarece doar exercită
drepturile și obligațiile procedurale ale celui care-l împuternicește.
Chiar și legiuitorul în art.55 CPC inițial includea reprezentantul în categoria participanților la proces, iar prin modificările
ulterioare reprezentantul a fost plasat în categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiției.
Împuternicirile persoanei juridice trebuie să fie formulate într-o procură eliberată şi legalizată în conformitate cu legea.
Procura din partea unei persoane juridice se eliberează cu contrasemnătura administratorului organizaţiei respective sau a unei
alte persoane împuternicite adeverite prin acte de constituire și sigilate cu ștampila acestei organizații.
Împuterniciţii sindicatelor şi ai altor organizaţii obşteşti trebuie să prezinte instanţei de judecată documentele care atestă
mandatul eliberat de organizaţiile respective pentru a le prezenta în procesul dat.
Împuternicirea dată avocatului se atestă printr-un mandat, eliberat de reprezentat și certificat de avocat.
Reprezentantul legal depune în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale. Reprezentantul care renunţă la
împuterniciri trebuie să înştiinţeze atât reprezentatul, cât şi instanţa cu cel puţin 10zile înainte de data judecării pricinii sau
înainte de expirarea termenelor de atac.
Împuternicirea de reprezentare în justiţie dă reprezentantului dreptul de a face în numele celui reprezentat toate actele de
procedură, cu excepţia de a semna cererea şi de a o depune în judecată, strămutării pricinii la arbitrii aleşi, a renunţării totale sau
parţiale la pretenţiile din acţiune, de a modifica cuantumul lor, modificării temeiului sau obiectului acţiunii, recunoaşterii
acţiunii, încheierii tranzacţiei de împăcare, înaintării acţiunii reconvenţionale, transmiterii împuternicirilor unei alte persoane,
atacării hotărârii instanţei de a-i solicita schimbarea modului de executare, amânarea sau eșalonarea executării ei, prezentării
titlului executor spre urmărire, primirii bunurilor sau banilor în baza hotărârii.
Împuternicirea de a săvârşi oricare din actele procedurale enumerate trebuie să fie indicată expres, sub sancţiunea nulităţii în
procura dată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului (împuternicirile speciale).
26. Noțiunea și importanța competenței generale a instanțelor judecătorești. Clasificarea normelor de competentă.
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti reprezintă aptitudi nea acestora, recunoscută de lege, de a examina şi soluţiona o
categorie de cauze civile.
Ca instituţie a dreptului procesual civil, competenţa generală a in stanţelor judecătoreşti constituie o totalitate de norme juridice
care reglementează sfera de cauze civile ale căror examinare şi soluţionare este conferită instantelor judecătoreşti, prin raportare
la atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicțională.
Competenta generală a instanțelor judecătorești poate fi privită ca o premisă a dreptului la acţiune civilă, a cărel lipsă impiedică
primirea cererilor depuse de reclamant (petitionar).
Pentru delimitarea sferelor de activitate a instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate jurisdicţională se aplică anumite
reguli de stabilire a competenţei. Astfel, CPC stipulează că sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti pricinile în litigiile care
izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie, de muncă, locative, ecologice, funciare etc, cauzele de contencios
administrativ, cele cu o procedură specială, cererile de eliberare a ordonanței judecătorești și de declarare a insolvabilității,
pricinile privind sistarea temporară a valabilității sau retragerea licențelor/autorizațiilor de antreprenor.
In funcție de modul de implicare a altor organe cu activitate jurisdicți onală în soluționarea cauzelor civile, pot fi distinse
următoarele feluri de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti: excepţională, conditionala, alternativă şi contractuală.
Având în vedere că soluţionarea litigiilor civile este dată nu numai în competenţa instanţelor de judecată, dar şi altor
organe, la clasificarea normelor de competenţă se iau în vedere mai multe criterii:
A. După cum se raportează la organe din sisteme diferite sau la organe de acelaşi fel avem:
a) competenţă generală. În dependență de faptul dacă legea atribuie competența unui organ sau mai multor organe jurisdicționale,
competența generală se subclasifică în:
- competență exclusivă;
- competență cu pluralitate de organe.
Competența generală exclusivă ține numai de instanțele judecătorești și constă în aptitudinea exclusivă a instanțelor
judecătorești de a examina și soluționa nemijlocit anumite categorii de cauze, care prin esența lor nu pot fi examinate și
soluționate de alte organe cu activitate jurisdicțională.
Competența generală cu pluralitate de organe, în dependență de modalitatea de alegere a organului competent, poate fi:
1) competența generală alternativă reprezintă aptitudinea dată prin lege de a examina și soluționa o anumită cauză mai multor
organe cu activitate jurisdicțională, persoana interesată având dreptul de a alege unul dintre organele menționate în lege;

24
2) competența generală imperativă (condiționată) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a examina și soluționa o anumită pricină
mai multor organe cu activitate jurisdicțională într-o anumită ordine succesivă, fie prin stabilirea unei proceduri prealabile de
soluționare pe cale extrajudiciară a litigiului;
3) competența generală convențională (contractuală) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a examina și soluționa o anumită
cauză mai multor organe cu activitate jurisdicțională, alegerea organului competent având loc prin acordul părților, cu condiția
că au convenit asupra acestui fapt prin încheierea unei convenții.

b) competenţă jurisdicţională. După cum delimitarea se face între instanţele judecătoreşti de grad diferit sau între instanţele de
acelaşi grad, competenţa jurisdicţională se subclasifică în:
- competenţă jurisdicțională materială (de gen);
- competenţă jurisdicțională teritorială (de loc).
Competenţa jurisdicțională materială determină între instanţele de grad diferit, pe linie verticală. Ea cuprinde:
1) competenţa jurisdicțională materială funcţională se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de instanţe
(instanţa de fond, de apel sau de recurs);
2) competenţa jurisdicțională materială procesuală se stabileşte în funcţie de obiectul sau natura litigiului.
Competenţa jurisdicțională teritorială poate fi:
1) competența jurisdicțională teritorială generală (de drept comun);
2) competența jurisdicțională teritorială alternativă;
3) competența jurisdicțională teritorială excepţională;
4) competența jurisdicțională teritorială după existenţa legăturii între pricini.

B. În funcţie de caracterul normei care reglementează competenţa diferenţiem între:

a) competenţa absolută - reglementată de normele cu caracter imperativ;
b) competenţa relativă – reglementată de normele cu caracter dispozitiv.
27. Competența generală a instanțelor judecătorești în judecarea cauzelor civile. Delimitarea competenței instanțelor
judecătorești de alte organe cu activitate jurisdicțională.
Competenta generatá exceptionala a instantelor judecatoresti
Astfel, atât timp cât legea in mod expres nu stabileşte că o anumita cauza este de competenţa unui alt organ cu activitate
jurisdicțională şi nu exclude competenta instanţelor judecătoreşti pentru o anumită cauza, competenţa le aparţine instanţelor
judecătoreşti. Competența generală exclusivă ține numai de instanțele judecătorești și constă în aptitudinea exclusivă a instanțelor
judecătorești de a examina și soluționa nemijlocit anumite categorii de cauze, care prin esența lor nu pot fi examinate și
soluționate de alte organe cu activitate jurisdicțională
In unele cazuri, legea prevede expres competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională sau exclude în mod expres competenta
instantelor judecătoreşti, de exemplu:
-Interzicerea atacării în instanţă a unor categorii de acte administra tive (actele exclusiv politice ale Parlamentului, Presedintelui
Republicii Moldova şi Guvernului, actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a Republicii
Moldova; actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională, etc.) conform art. 4 Legea contenciosului
administrativ nr.793 din 10.02.2010.
- Incasarea pe cale extrajudiciară a unor sume in bugetul de stat: executarea silită a obligaţiilor fiscale şi a restanţelor la bugetul de
asigu rări sociale, a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală: încasarea amenzilor pentru nerepatrierea la timp a
mijloacelor băneşti: perceperea in mod incontestabil a mijloacelor datorate de beneficiari de mijloace din imprumuturi de stat
şi/sau de garanţii de stat, Instanțele judecătoreşti refuză sa primească cereri privind încasarea unor asemenea plăţi.
- Atacarea calificativului acordat de Comisia de licentiere a profesiei de avocat. Potrivit art. 43 Legea nr.1260 din 19.07.2002 cu
privire la avocatură, hotărârile Comisiei de licențiere a profesiei de avocat pot fi contestate in contencios administrativ in partea ce
tine de procedura de organizare a examenelor. Calificativul acordat nu poate fi contestat.

- Cereri de atribuire a loturilor de teren pentru construcția casel individuale, dacă reclamanţii nu justifică nici una din condiţiile
impuse de lege pentru exercitarea acestui drept Instantele de judecată nu pot substitui atribuțiile autorităţilor administraţiel publice
locale în acest domeniu.
-Recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilulul neinregistrat în registrul bunurilor imobile. Conform pct. 6 al Hotărării
Plenului CSJ nr.2 din 27.03.2006 cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale Codului civil si ale altor acte normative referitoare la
dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra construcţiilor anexe, la solutionarea litigiului asupra imobilului,
apărut înainte de finalizarea construini si inre gistrării lui, instanta judecătorească nu va putea să recunoască dreptul de proprietate
asupra imobilului respectiv, ci numai asupra materialelor de construcție din care este alcătuit imobilul, cu posibilitatea ulterioară a
proprietarului materialilor si a autorizatiei de construcție de a continua construirea si a înregistra dreptul de proprietate pe cale
administrativă228
-Desfacerea căsătoriei de către oficiile de stare civilă în cazurile prevăzute de art. 36 Codul familiei.
- Constatarea unor categorii de fapte de catre notar (de exemplu, faptul aflării persoanei în viaţă) - art. 70-73 Legea nr. 1453 din
08.11.2002 cu privire la notariat.
-Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă de către oficiile de stare civilă (art. 59-61 Legea nr.100 din
26.04.2001 pri vind actele de stare civilă).
Competenţa generală condițională
Potrivit regulilor de competenţă generala condiţională, instantele ju decătoreşti sunt competente să examineze anumite categorii de
cause civile doar cu condiția ca reclamantul respecta procedura prealabilà de solutionare a acestora pe cale extrajudiciară
Asemenea procedură pre alabilă este obligatorie doar in cazurile expres prevazute de lege sau contract.
25
Pot fi evidențiate urmatoarele categorii de proceduri prealabile sesizării instantei
1. Expedierea obligatorie a unei pretenții (reclamatii) câtre partea ad versä. De exemplu:
- in cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părțile unui contract de transport sunt obligate să înainteze in prealabil o
reclamaţie (art. 1020 Cod civil),
- salariatul care intenționează să obţiná repararea prejudiciului mate rial sau al celui moral trebuie să se adreseze in prealabil cu o
cerere către angajator (art. 332 Codul muncii).
-persoana care se considerà defäimată trebuie să solicite, prin ce rere prealabilă, autorului informației şi/sau persoanei juridice care
a răs pândit-o rectificarea sau dezminţirea informației defăimătoare, acordarea dreptulul la replică sau exprimarea scuzelor şi
compensarea prejudiciului (art 15 Legea nr.64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de ex primare).
Prever Prevederile legale sau contractuale privind posibilitatea (dreptul) so luționării unor litigii pe cale amiabila nu au drept efect
obligaţia respectări procedurii prealabile. De exemplu, potrivit explicatiilor date de Plenul Cur i Supreme de Justiţie, procedura de
soluţionare pe cale extrajudiciarà a litigiului, stabilită de art. 18 Legea nr.105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor, nu
constituie o procedură prealabilă în sensul legii, res pectarea căreia ar conditiona primirea cererii în instanța de judecată, ea doar o
posibilitate de mediere alternativă a litigiului faţà de constituind doar o cea a adresării în justiție. Astfel, consumatorii se vor putea
adresa direct in instanta de judecată, fără respectarea acestei proceduri
2. Sesizarea unui organ cu activitate jurisdicţională.
De exemplu:
- solutionarea unul conflict colectiv de muncă de către comisia de conciliere (articolele 359 şi 360 Codul muncii);
-atacarea deciziilor subdiviziunilor AGEPI la Comisia de contestați
3. Depunerea unei ceren prealabile impotriva unul act administrativ Potrivit art. 14 Legea contenciosului administrativ nr.793 din
10.02.2000. persoana care se considerá vátămată intrun drept al sau, recunoscut de lege, printrun act administrativ, va solicita,
printro cerere prealabila, au torității publice emitente, in termen de 30 de zile de la data comunicarii actului, revocarea, în tot sau
în parte, a acestuia, in cazul in care legea nu dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea
prealabila poate fi adresată, la alegerea petitionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior, dacă legislația nu
prevede altfel
4. Solutionarea litigiului cu asistenta unui mediator Potrivit Legii nr.137 din 03.07.2015 cu privire la mediere, pårțile pot stabili,
prin con venţie de mediere, ca un litigiu civil să fie soluţionat în afara procesului judiciar cu asistenţa unui mediator. In cazul in
care medierea indetează fără semnarea tranzacţiei, oricare din parţi se poate adresa instanţei de judecatà solutionarea litigi pentru s
litigiului (articolele 25 si 31 Legea nr. 137 din 03.07.2015 cu privire la mediere).
In situaţiile sus-mentionate, la sesizarea instanţei de judecată, recla mantul trebuie să anexe anexeze probe care confirmă
respectarea procedurii prealabile (de exemplu, răspunsul pârâtului la pretenţia expediată, răs punsul organului competent la
cererea adresata acestuia, dovada re cepţionarii reclamaţiel de către pärät medierii etc). In case de catre parát, procesul-verbal
privind incetarea etc). In caz contrar, instanţa nu va primi cererea spre examinare.
Competenţa generală alternativă presupune soluționarea unor ca uze civile nu numai de către instanţele judecătoreşti, ci şi de alte
organe cu activitate jurisdicţională la alegerea reclamantului, în cazurile expres prevăzute de lege.
De exemplu, conform art. 52 alin. (13) Legea nr. 1134 din 02.04.1997 privind societatile pe acţiuni, eschivarea de la luarea
deciziei, precum şi decizia consiliului societătii cu privire la refuzul de a înscrie chestiunea în ordinea de zi a adunani generale
anuale a acţionarilor sau candidaţi în lista candidaturilor pentru a fi supuse votului la alegerea organelor de conducere ale
societății pot fi atacate în organele de conducere ale so cietății şi/sau în Comisia Națională a Pietei Financiare, şi/sau în justiţie.
Potrivit art. 269 alin. (2) Codul fiscal, decizia pe care organul fis cal a emis-o pe marginea contestaţiel poate fi contestată la
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat sau atacată in instanţa de judecată competentà
in cazul in care reclamantul îşi alege un alt organ cu activitate jurisdicţională, ulterior acesta nu este lipsit de dreptul de a se
adresa instan telor judecătoreşti pentru soluţionarea cauzei respective.

Competența generală contractuală presupune situația in care so luţionarea unei cauze civile este de competenta instantelor
judecătoreşti. însă părţile, prin contract, pot alege un alt organ cu activitate jurisdictio nală. Atât posibilitatea alegerii prin contract
a unui alt organ, cât şi tipul organului trebuie să fie expres prevazute de lege. Actualmente, asemenea posibilitate este prevăzută
doar de Legea nr.23 din 22.02.2008 cu privire la arbitraj.
In unele cazuri, legea permite partilor să excluda, prin contract, com petenţa instantelor judecătoreşti şi să aleaga forma
nejurisdictionala de apărare a drepturilor. De exemplu, conform art. 33! Legea nr.142 din 26.06.2008 cu privire la ipoteca, in cazul
în care ipoteca garantează obli gaţiile ce rezultă din contractul de credit bancar sau imprumut acordat de către organizația de
microfinantare, de către asociaţia de economii imprumut sau de către societatea de leasing, contractul de ipotecă poate fi investit
cu formulà executarie conform Legii cu privire la notariat, dacă părţile au convenit in mod expres aceasta in contract in acest caz,
drep tul de ipotecă poate fi executat sillt, în temeiul contractului de ipotecă în vestit cu formulă executorie, fară adresarea cererii in
instanţa de judecata pentru a obtine ordonanta sau hotărâre judecătorească.
La apariţia unui conflict în circuitul civil este necesar să se stabilească cui revine competenţa soluţionării neînţelegerii:
instanţei de judecată sau altui organ cu activitate jurisdicţională?
Instanțele judecătorești examinează și soluționează în exclusivitate cauzele ce țin de: contestarea paternității/maternității,
decăderea din drepturile părintești, încuviințarea adopției, declararea nulității căsătoriei, desfacerea căsătoriei conform art. 37 CF,
declararea insolvabilității. Însă, examinarea și soluționarea unei bune părți a litigiilor este dată și în competența altor organe cu
activitate jurisdicțională. Astfel, un litigiu putând fi examinat atât de instanța de judecată, cât și de alte organe administrative sau
obștești.
Instanţele judecătoreşti examinează şi soluţionează toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, locative,
ecologice, de muncă, de familie, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă. Deci ori de câte ori
legea nu prevede expres competenţa altui organ jurisdicţional, competenţa de soluţionare a litigiilor aparţine instanţelor
26
judecătoreşti, care au plenitudine de competenţă în materie civilă. Uneori, legea prevede că instanţele judecătoreşti sunt
competente să controleze hotărârile pronunţate de alte organe de jurisdicţie (ex: autorităţile publice în contenciosul administrativ,
comisiilor pentru soluţionarea litigiilor de muncă).
Conform normelor de competență generală alternativă, titularul dreptului subiectiv (reclamantul) se poate adresa
consecutiv organului extrajudiciar competent și apoi instanței judecătorești competente, ori concomitent la ambele. De exemplu,
decizia organului fiscal poate fi contestată la Inspectoratul Fiscal Principal de Stat sau atacată în instanța de judecată competentă.
Conform normelor de competență generală imperativă, legiuitorul condiționează respectarea în mod obligatoriu a
procedurii prealabile în litigiile de contencios administrativ, de reparare a prejudiciului moral și material salariatului, de protecție
a drepturilor consumatorilor, de transport auto și feroviar a călătorilor, mărfurilor și bagajelor.
Conform normelor de competență generală convențională, părțile printr-un contract pot strămuta pricina civilă care este
de competența instanței judecătorești de drept comun spre judecare arbitrală, dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege,
până la emiterea hotărârii.

§2. Delimitarea dintre competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa Curtii Constitutionale

Curtea Constituționala este unica autoritate de jurisdictie constituţio nala in Republica Moldova, Competenta acesteia este stabilità
de Con stituţie (art. 135) si Legea nr.317 din 13.12.1994 cu privire la Curtea Con stitutionala.
Pot fi evidențiate următoarele domenii de legatură a activității Curtil Constitutionale şi a instanţelor judecătoreşti, care impun
necesitatea delimitării competentei acestora: controlul actelor emise de autoritatile
publice şi domeniul electoral.
a) Controlul actelor emise de autoritățile publice. Criteriile de de limitare a competenţei instantelor judecătoreşti şi a Curţii
Constitutionale in materia controlului actelor autoritatilor publice au evoluat pe parcursul timpului, fiind influenţate de
pozitia Curtii Constituționale cu privire la in terpretarea art. 20 şi art. 53 din Constituţie.

Astfel, actualmente delimitarea competentel instanţelor judecătoreşti de competenţa Curţii Constituţionale se efectuează dupa
următoarele trei criterii:
1) nivelul autorității publice emitente (Parlament, Preşedintele Republicii Moldova. Guvern sau alte autorităţi publice centrale sau
locale);
2) caracterul actului emis (individual sau normativ) şi
3) continutul actului (persoana oficială vizată).
Instanţele judecatoreşti efectuează controlul legalităţii actelor cu ca racter normativ şi individual emise de alte organe decât
Parlament, Pre şedinte şi Guvern. În cazul actelor emise de Parlament, Presedinte şi Guvern, instantele judecătoreşti au
competenţa doar daca acestea au un caracter individual, cu excepţile stabilite de art. 4 Legea contenciosulu administrativ nr.793
din 10.02.2000
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională care se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor și hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui RM, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, precum și a tratatelor
internaționale la care RM este parte; hotărăşte ridicarea de către Curtea Supremă de Justiție a excepției de neconstituţionalitate a
actelor normative, la sesizarea de către instanțele judecătorești.
Instanțele de judecată efectuează controlul legalităţii actelor normative subordonate legilor, care conțin reglementări
adoptate în vederea organizării executării sau executării în concret a legii, care nu pot nici să modifice expres legea și nici să o
contrazică. Scopul de bază a controlului judiciar al legalității actelor normative constă în protejarea respectării principiului
legalității în activitatea autorităților publice, verificându-se astfel corespunderea actului normativ contestat prevederilor legii și
actelor subordonate legii.
b) Domeniul electoral. Delimitarea competențel instantelor judecă toreşti şi a Curţii Constitutionale in materia electorală se
efectuează în funcţie de urmatoarele criterii: tipul alegerilor şi a referendumulul (par lamentare sau locale), precum şi nivelul
organului reprezentativ a cárul dizolvare se solicită.
Curtea Constituțională confirma sau infirmă, printrun aviz, legalitatea alegerilor parlamentare, validează mandatele deputaţilor
aleşi şi confirmă listele candidaților supleanti. Instantele judecatorești confirmă sau infir må printr-o hotărâre legalitatea alegerilor
locale şi validează mandatele consilierilor şi primarilor aleşi (articolele 89 şi 135 Cod electoral) Cur tea Constituțională
examinează constitutionalitatea alegerii Preşedintelui Republicii Moldova şi emite o hotărâre cu privire la validarea rezultatelor
alegerilor
Curtea Constituţionalà confirmă sau infirmă rezultatele referendumu lui republican, iar instantele judecâtoreşti confirmă sau
infirma legalitatea efectuarii referendumului local și rezultatele acestuia (articolele 167 şi 197 Cod electoral).
Curtea Constituțională constată circumstanţele care justifică dizol varea Parlamentului, demiterea Presedintelul Republicii
Moldova sau in terimatul funcției de Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita
atributiile mai mult de 60 de zile (art 135 alin. (1) lit. f) din Constituție). Instanţele judecătoreşti constată cir cumstanţele care
justifică dizolvarea consiliilor locale şi raionale
§3. Delimitarea dintre competenţa instantelor judecătoreşti şi competenţa arbitrajului
Arbitrajul reprezinta cale alternativa de solutionare a litigilor atât de catre arbitri numiti pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc),
cát şi de catre instituții permanente de arbitraj
Litigiile care in mod normal sunt de competenta instantelor judecă toreşti pot fi transmise arbitrajului spre solutionare, dacă sunt
respectate cumulativ două condiții
1) ambele part şi-au exprimat acordul pentru solutionarea litigiului de către arbitraj, prin incheierea unel convenți de arbitraj şi
2) legea permite solutionarea litigiului respectiv pe cale arbitralá
Conventia de arbitraj poate fi incheiată atât până, cât şi după apariţia liti Convenţia giului, inclusiv în cadrul examinării
acestuia de către instanta de judecata

27
 Nu pot face obiectul unei convenţii arbitrale
- pretentiile care tin de dreptul familiei;
- pretenţiile izvorate din contractele de locatiune (chirie) a incapenior de locuit, inclusiv litigiile cu privire la incheierea,
validitatea, încetarea şi calificarea unor astfel de contracte:
- pretenţiile şi drepturile patrin cu privire locuinte.
În cadrul examinárii litigiului de către arbitraj, instanțelor judecatoresti le este atribuită competenta in solutionarea unor aspecte
de ordin proce dural Astfel, în cazul în care litigiul este trimis spre solutionare în arbitraj ad-hoc, oricare dintre pärţile în litigiu
poate sesiza instanţa de judecatá care ar fi fost competenta så solutioneze litigiul în fond în prima instanţă, dacă nu exista
convenția de arbitraj, pentru a inlätura piedicile care apar In procesul de organizare şi desfăşurare a procedurii arbitrale, cum ar
fi numirea arbitrului, recuzarea arbitrului, încuviintarea măsurilor asigura tori. De asemenea, tribunalul arbitral sau o parte cu
aprobarea tribu nalului arbitral poate să adreseze in instanţa de judecată competentă a Republicii Moldova cerere de acordare a
asistenţei la obtinerea probelor. instanţa de judecată poate executa această solicitare in limitele compe tentei sale şi în
conformitate cu regulile stabilite pentru obţinerea probelor şi darea delegațillor judecătoreşti
28. Noțiunea și felurile de competență jurisdicțională.
Prin competenţă jurisdicţională desemnăm instituţia procesuală cu ajutorul căreia se delimitează competenţa instanţelor
judecătoreşti între ele, la judecarea pricinilor civile.
Dacă competenţa generală determină totalitatea cauzelor ce urmează să fie soluţionate în exclusivitate de instanţele
judecătoreşti, fiind făcută delimitarea de celelalte organe cu activitate jurisdicțională, care au menirea de a apăra drepturile şi
interesele persoanelor; atunci competenţa jurisdicţională determină atribuţiile unei instanţe judecătoreşti concrete de a
examina și soluţiona o anumită cauză civilă.
Competența jurisdicțională materială reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de un anumit
grad de a examina și soluționa o anumită cauză civilă.
Prin normele de competenţă jurisdicţională materială se delimitează sfera de activitate a instanţelor judecătoreşti de grad
diferit adică pe linia lor ierarhică.
Competența jurisdicțională teritorială reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de același grad
de a examina și soluționa o anumită cauză civilă.
Prin normele de competenţă jurisdicţională teritorială se delimitează sfera de activitate a instanţelor judecătoreşti de acelaşi
grad
29. Competența jurisdicțională materială.
Nimeni nu poate fi lipsit, fără consimțământul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanță în a cărei
competență este dată prin lege pricina respectivă.
Instanța ierarhic superioară nu are dreptul să strămute, din oficiu, o pricină de la instanța ierarhic inferioară la alta ori să o
preia spre judecare, cu excepția cazului în care completul de judecată în instanța respectivă nu poate fi legal constituit.
Instanțele judecătorești judecă toate pricinile civile cu participarea persoanelor fizice, persoanelor juridice și autorităților
publice privind apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime încălcate sau contestate, pricini pentru care legea nu
prevede competența altor organe
Instanțele judecătorești judecă pricinile cu participarea organizațiilor și cetățenilor din RM, a cetățenilor străini,
apatrizilor, organizațiilor străine, organizațiilor cu capital străin, organismelor internaționale, dacă prin lege sau prin tratatele
internaționale la care RM este parte nu este stabilită competența instanțelor judecătorești străine sau a altor organe.
Competenţa judecătoriilor
Judecătoriile examinează și soluționează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel.
În cazul în care pretenții legate între ele sunt examinate de mai multe instanțe judecătorești în același timp, acestea urmează a fi
conexate, la cerere, printr-o încheiere și examinate de judecătoria sesizată mai întâi. Judecătoriile sesizate ulterior vor strămuta
pretențiile la judecătoria mai întâi sesizată printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs.
În cazul în care cererea de chemare în judecată conține mai multe pretenții conexe, unele dintre ele fiind de competența instanței
judecătorești de drept comun, iar altele de competența unei instanțe specializate, toate pretențiile se vor examina de către
instanța de drept comun
In continuare vom analiza competenţa jurisdicțional-materială potrivit acelor două categorii de reguli, stabilite anterior, şi
anume:
1. Reguli care delimiteaza competența Instantelor de judecată de di ferit grad de jurisdicție de a examina cauzele
civile in fond.
judecătoriile examinează şi soluțio nează toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel.
prezent curțile de apel şi-au păstrat competența de a judeca în fond într-o serie de cauze civile, printre care:
1. Cauzele ce au ca obiect declararea insolvabilității.
2. Contestațiile din domeniu electoral. În conformitate cu prevederile art. 66 alin. (3) Codul electoral, contestatiile privind
acțiunile şi hotă rârile Comisiei Electorale Centrale se depun la Curtea de Apel Chişinău.
3. Litigiile privind înregistrarea, sistarea şi încetarea partidelor politice.
4. Cauzele ce țin de adopție. În conformitatea cu art. 38 Legea privind regimul juridic al adopției nr.99 din 28.05.2010259,
cererea de so licitare a încuviințării adopției internaționale se depune la curtea de apel de la domiciliul copilului.
5. Cauze ce țin de domeniul asigurărilor sociale de stat. În con formitate cu art. 35 alin. (4) al Legii privind sistemul
public de asigurări sociale nr.489 din 08.07.1999280, sumele datorate sub orice formă Casei Nationale de Asigurări Sociale
se vor urmări, ca şi veniturile statului, prin organele Serviciului Fiscal de Stat şi prin completele specializate pentru asigurări
sociale ale curților de apel.
6. Controlul deciziilor prin care Plenul Consiliului Concurenţei a aplicat o amendă sau o penalitate cu titlu
cominatoriu este de competen ta Curtii de Apel Chişinău
28
 Curtea Suprema de Justiție nu are competentă de a examina în fond cauzele civile, fiind competentă doar în ceea ce priveşte
examinarea recursurilor depuse contra hotărârilor şi deciziilor curtilor de apel 2
recunoaşte competenta exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie în ceea ce priveşte verificarea legalității actelor emise de
Consiliul Superior al Magistraturii,
30. Competența jurisdicțională teritorială și felurile ei.
competenţa jurisdicţională terito rială delimitează competenţa dintre două instanţe de judecată de ace laşi grad, care activează
în diferite circumscripții teritoriale, de a examina aceeaşi categorie de cauze civile în fond.
In funcţie de criteriul aplicabil la determinarea competenţei unei in stanţe de judecată, regulile competenței jurisdicțional-
teritoriale pot fi cla sificate în câteva categorii distincte, şi anume reguli cu privire la:
-competența jurisdicțional-teritorială generală;
- competența jurisdicțional-teritorială alternativă,
-competenţa jurisdicțional-teritorială excepțională;
-competența jurisdicțional-teritorială după legătură dintre cauze.
a) competenţa jurisdicţională teritorială generală (de drept comun) Art.38 CPC stabileşte regula conform căreia, cererea
de chemare în judecată se depune la unul din sediile instanţei de la domiciliul pârâtului (atestat prin dreptul de proprietate,
calitatea de locatar sau viza de reşedinţă). Deci, reclamantul este acea persoană care trebuie să se deplaseze cu cererea sa la
instanţa de judecată în raza căreia se află domiciliul pârâtului şi nu pârâtul la instanţa domiciliului reclamantului.
Cererea de chemare în judecată împotriva unei organizații se înaintează la oricare din sediile instanţei judecătoreşti din
raza teritorială a sediului ei sau a organului de administraţie a acesteia.
Raţiunea instituirii competenţei jurisdicţionale teritoriale generale reiese din necesitatea asigurării drepturilor pîrîtului, care
este chemat în proces din iniţiativa reclamantului şi urmează a i se asigura accesul nemijlocit la judecată pentru apărarea
drepturilor sale
Competenţa jurisdictional-teritoriala alternativă
competenta jurisdictional-teritorială alternativă admite modificarea criteri ilor generale, suplinind competența generală cu
alte opțiuni legale läsate la discreția reclamantului.
Interpretarea art. 39 CPC ne permite a determina următoarele criterii cu caracter alternativ, existenţa cărora admite
competenţa concomitentă a două instante de judecată de acelaşi grad:
A) Domiciliul reclamantului este cel mai des utilizat criteriu alterna tiv ce permite adresarea la oricare dintre sediile
instanţei de judecată de la domiciliul reclamantului in urmatoarele cazuri:
a) actiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru con statarea paternității (art. 39 alin. (4) CPC):
b) actiunea de desfacere a căsătoriei, dacă în grija reclamantului se află copii minori sau dacă deplasarea acestuia la instanta
de la domiciliul pârâtului întâmpina dificultati întemeiate (art. 39 alin. (5) CPC);
c) acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, In modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza
unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate (art. 39 alin. (6) CPC);
d) acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la muncă, la pensie, la locu inţă, de revendicare a bunurilor sau a valorii lor, de
reparare a prejudiciu lui cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii
preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin
aplicarea ilegală a sancţțiunii administrative (art. 39 alin. (7) CPC);
e) acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a inte grităţii corporale ori prin altă vătămare a sănătății sau prin
deces (art. 39 alin. (8) CPC);CPC);
f) acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului (art. 39 alin. (10)
(g) acţiunea împotriva pârâtului care este o organizaţie sau un cetă țean al Republicii Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe
teritoriul unui alt stat (art. 39 alin. (12) CPC).
B) Locul de aflare a bunurilor pârâtului - criteriu alternativ, regle mentarea căruia facilitează atât procesul probatoriu la
examinare cauzei civile, cât şi executarea măsurilor de asigurare sau aplicarea măsurilor de executare silită, fiind aplicabil în
următoarele cazuri:
a) actiunea împotriva pârâtului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu are domiciliu în Republica Moldova (art. 39
alin. (1) CPC); b) acțiunea impotriva unei persoane juridice sau a unei alte organiza tii (art. 39 alin. (2) CPC):
c) acţiunea impotriva pârâtului care este o organizație sau un cetă ţean al Republicii Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe
teritoriul unui alt stat (art. 39 alin. (13) CPC);
d) acţiunile in materie de asigurare (art. 39 alin. (13) CPC).
C) Locul producerii accidentului sau daunel - un alt criteriu alter nativ, reglementarea căruia de asemenea este menită de
a facilita proce sul probatoriu, fiind aplicabil pentru:
a) acțiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a inte grității corporale ori prin altă vătămare a sănătății sau prin
deces (art. 39 alin. (8) CPC);
b) acțiunile în reparare a daunei cauzate bunurilor unei persoane fizi ce sau ale unei organizaţii (art. 39 alin. (9) CPC):
c) acţiunile în materie de asigurare (art. 39 alin. (13) CPC).
D) Locul încheierii sau executării contractului- criteriu alternativ. izvorul căruia rezidă în manifestarea de voință a
părților actului civil, fiind pe larg utilizat în cazul relațiilor civile de drept privat international, aplica bil pentru:
a) acțiunea în apărare a drepturilor consumatorului (art. 39 alin. (10) CPC):
b) acţiunea nascută din contractul in care se indica locul executării lui (art. 39 alin. (11) CPC).
Competenta jurisdicțional-teritorială excepțională
Pentru anumite cauze civile, in vederea facilitării examinării şi soluțio nării acestora, legea procesuală a stabilit reguli
speciale ce derogă de la aplicarea criteriilor generale şi exclud imperativ alte criterii decât cele sta bilite expres de lege. In
acest sens, au fost formate regulile competenţel jurisdictional teritoriale excepţionale, în conformitate cu care reclamantul
29
 urmează să depună cererea de chemare în judecată exclusiv la instanta de judecata competența cărela este expres Indicată in
lege.
a) Instanța de la locul aflării bunurilor imobile-pentru acțiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, făşiilor
forestiere, plan tațiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi, construcții, altor obiective fixate pe
pământ, precum şi acțiunile în ridicare a sechestrului de pe aceste bunuri. Tinem să menționăm că regulile com petenței
jurisdicțional-teritoriale exceptionale se vor aplica doar în cele două cazuri indicate expres în art. 40 lit. a) CPC, şi anume:
acțiunile ce tin de dreptul asupra imobilelor şi acțiunile în ridicare a sechestrului de pe aceste bunuri.
recunoaşterea dreptului de proprietate, acțiunile privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpa rare a unui bun imobil,
acțiunile privind partajul bunurilor imobile etc. Pe de altă parte,nu se supun regulii stabilite de art. 40 lit.
a) CPC actiunile care au incidenţă asupra bunurilor imobile, dar nu afectează nemijlocit drepturile asupra acestora, precum
acțiunile privind repararea prejudiciu lui cauzat unui bun imobil.
b) Instanta de la locul instalăril utilajului industrial- pentru acti unile în reparația prejudiciului cauzat mediului inconjurător.
In aplicarea regulii respective este important a stabili locul unității industriale, uzinel, fabricii etc, în cadrul căreia a fost
amplasat şi a actional utilajul industrial activitatea căruia a dus la prejudicierea mediului înconjurator.
c) Instanța de la reşedința organului imputernicit să reprezinte vistieria statului-pentru acțiunile privind tezaurul statului. În
conformi tatea cu legislatia in vigoare, prin tezaurul statului urmează sa intelegem fondul de stat al metalelor pretioase și
pietrelor pretioase,
tigile privind metalele pretioase şi petrele pretioase incluse la fondut de stat urmează a fi solutionate de tudecatoria ce
activeaza in raZA
sediului Ministerului Finantelor, a Camerei de Stat pentru Supravegherea Marcării sau a Bănci Naționale a Moldovei.
d) Instanţa de la locul aflării averii succesorale pentru acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de
către moştenitori a succesiunii. În conformitate cu art. 1516 alin. (3) Cod civil, succesiunea se consideră acceptată atunci
când moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declarație de acceptare a succesiunii sau intră în
posesiunea patrimoniului succesoral. Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii acesteia (art.
1517 Cod civil). Indiferent de modul de acceptare a succesiunii, dreptul de moştenitor se confirmă prin eliberarea
certificatului de moştenitor, care se eliberează după expira rea termenului de 6 luni de acceptare a succesiunii (articolele
1556, 1557 Cod civil). Prin urmare, în cazul in care creditorii înaintează o acțiune civilă impotriva defunctului pâna la
acceptarea succesiunii de către moştenitori, fapt care se confirmă prin certificatul de moştenitor, aceştia urmează să se
adreseze instantei de judecată de la locul aflării averii succesorale. În cazul în care moştenitorii au acceptat succesiunea şi
acest fapt este confirmal prin certificatul de moştenitor, aceştia urmează să se adreseze conform regulii generală, la instanţa
de judecată de la domiciliul succesorului.
e) Instanţa de la sediul cărăuşului căruia, în modul stabilit, i-a fost inaintată pretenția - pentru acțiunile impotriva cărăuşului,
născute dintr-un contract de transport de pasageri şi bagaje sau de încărcături.
(f) Instanţa de la sediul societățil pe acțiuni - pentru acţiunile îna inte de actionari. În conformitate cu prevederile art. 28 alin.
(2) Legea privind societățile pe acțiuni nr.1134 din 02.04.1997, pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime,
actionarii sunt în drept, în modul sta bilit de legislaţie, să sesizeze organele de conducere ale societății şi/sau Comisia
Natională a Pieței Financiare, şi/sau instanta de judecată.
g) Instanta de la sediul băncii insolvabile pentru cererea privind recuperarea prejudiciilor aduse unei bănci insolvabile
impotriva administratorului băncii şi persoanei căreia fi este imputabilă apariţia stării de in solvabilitate sau de dificultate
majoră a băncii,
Competenţa jurisdicțional-teritorială după legătură dintre pricini În afară de regulile de competentă jurisdicțională
menționate mai sus, apărarea anumitor categorii de drepturi determină examinarea simultană a mai multor litigii în vederea
evitării adoptării unor hotărâri contradictorii. Aceste circumstanțe condiționează competenţa instanţelor de judecată în
condițiile existentei elementelor de conexiune între mai multe acţiuni civile.
Astfel, în conformitate cu legea procesuală, se stabilesc următoarele reguli de aplicare a competenței jurisdictional teritoriale
după legătura dintre cauze:
a) în cazul existenţei unei actiuni civile împotriva mai multor pårăți cu diferite domicilii, aceasta se intentează în instanta de
la domiciliul sau locul de aflare al unuia dintre ei, la alegerea reclamantului (art. 42 alin. (1) CPC):
b) in cazul înaintării unei actiuni reconventionale, aceasta, indiferent de instanta competentă să o judece, se va examina de
instanţa care ju decă actiunea initialà (art. 42 alin. (2) CPC);
c) in cazul intervenirii in proces a intervenientului principal, acesta poate adresa cererea de chemare în judecată doar in
instanţa care jude că acţiunea initiala (art. 42 alin. (3) CPC):

d) în cazul existente mai multor pretenții conexe, dintre care unele

d) în cazul existenței mai multor pretentii conexe, dintre care unele sunt de competenţa instanţelor de drept comun, iar altele
- de compe tenţa instanţei specializate, acțiunea urmează a fi depusă în instanţa de drept comun (art. 37¹ CPC);
Totodată, dacă întro cauză civilă judecată de instanţa de drept co mun, una din pretenții vizează actele Băncii Naționale,
instanţa de drept comun va trebui să emită o încheiere prin care va separa pretenția de contencios administrativ şi o va
strămuta la instanţa de judecată com petentă.
31. Conflictul de competență. Procedura strămutării cauzei la o altă instanță de judecată.
În practică pot apărea conflicte de competență, întrucât datorită competenţei teritoriale alternative este posibil ca două
instanţe să se declare deopotrivă competente să rezolve aceeaşi pricină, ori necompetente. În primul caz există un conflict pozitiv
de competenţă şi trebuie soluţionat pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. În cel de-al doilea caz se produce un
conflict negativ de competenţă, care trebuie soluţionat pentru a preveni riscul ca un litigiu să rămână nesoluţionat.
Conflictul de competenţă se judecă de instanţa ierarhic superioară comună.
30
 Conflictul de competenţă, ivit între două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi Curte de Apel sau între o
judecătorie şi o Curte de Apel, sau între Curţile de Apel se judecă de Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al
Curții Supreme de Justiție.
Instanța competentă să judece conflictul de competență soluționează, fără citarea participanților la proces, conflictul
dintre instanțe printr-o încheiere care nu se supune nici unei căi de atac.
Pricina pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea regulilor de competenţă, trebuie să fie soluţionată tot de
ea în fond, chiar dacă ulterior ar fi competentă s-o judece altă instanţă.
Potrivit art. 43 CPC, instanţa strămută pricina spre judecare la o altă instanţă:
1.dacă ambele părţi solicită strămutarea pricini la instanţa de la locul aflării majorității probelor;
2.dacă pârâtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut cere strămutarea pricinii la instanţa domiciliului său atestat prin
dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau viza de reședință;
3.dacă după recuzarea unuia sau mai multor judecători ori din alte motive întemeiate substituirea lor în instanţa
respectivă devine imposibilă;
4.dacă în cursul judecării pricinii la instanţa respectivă s-a constatat, că ea a fost reţinută spre judecare cu
încălcarea regulilor de competenţă jurisdicțională,
5.există motive pentru măsuri de securitate publică;
6.există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele pricinii sau de calitatea
participanţilor la proces;
7.în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona timp îndelungat.
Instanța este obligată să remită instanței competente dosarul în 5 zile de la rămânerea încheierii irevocabile.
Strămutarea cauzei de la o instanţă la alta din motivele specificate la alin.  (2) lit. a), b) şi c) se face în faza de pregătire a cauzei
pentru dezbateri judiciare, în temeiul unei încheieri motivate a instanţei în care este intentat procesul. Încheierea de strămutare a
cauzei nu se supune niciunei căi de atac, dar poate determina ridicarea unui conflict negativ de competență.”
    la alineatul (4), cuvintele „este irevocabilă şi nu este susceptibilă de recurs” se substituie cu cuvintele „nu se supune niciunei
căi de atac”;
    articolul se completează cu alineatul (6) cu următorul cuprins:
    „(6) Nu se admite formularea unei noi cereri de strămutare pe aceleași motive dacă anterior strămutarea a fost respinsă sau
întemeiată pe motive cunoscute la data soluționării cererii anterioare. În acest caz, cererea de strămutare se anexează la
materialele dosarului printr-o încheiere protocolară.”
Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării pricinii au efect juridic în măsura în care
noua instanţă consideră că nu este necesară modificarea lor.
32. Noțiunea actului de procedură. Condițiile cerute pentru îndeplinirea actelor procedurale. Clasificarea actelor de
procedură.
actul de procedură civilă este acea manifestare de voinţă şi operaţiunea juridică concretizată în forma prevăzută de lege, făcută
în cursul ori în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată sau ceilalţi participanţi la proces în vederea producerii unor
efecte juridice determinate.
Prin act de procedură înţelegem orișice act (operaţiune juridică, manifestare de voință sau înscris), concretizat într-o
anumită formă prevăzută de lege, realizat pentru declanşarea procesului în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa
judecătorească, participanţii la proces și persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției, legat de activitatea procesuală a acestora
în vederea producerii unor efecte juridice determinate.
De importanţă deosebită sunt condiţiile necesare pentru exercitarea actelor de procedură: exigenţele legii specificate în fiece caz
aparte, forma scrisă, limba de stat şi capacitatea juridică procesuală a subiectului care exercită actul procesual. Astfel, actul de
procedură civilă trebuie efectuat cu respectarea formei procesuale ce vizează timpul, locul şi consecutivitatea exercitării lui.
Fiind multe şi diverse, actele de procedură civilă se clasifică după mai multe criterii, pe care studenţii trebuie să le cunoască –
după subiecţii de la care emană, în funcţie de conţinutul actului de procedură, după obligativitate, în funcţie de faza procesuală
în cadrul căreia se exercită actul etc.
Printre condițiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă înțelegem acele exigențe stabilite de lege cu privire la felul
cum arată actul, precum și conținutul acestuia, care fiind întrunite în ansamblu, garantează valabilitatea actului, producând efecte
juridice.
Condițiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă pot fi divizate în două categorii:
1) condiții de formă;
2) condiții de conținut.
În general, prin formă a actului juridic se înțelege felul de a fi al manifestării de voință sau mijlocul de exteriorizare a
voinței interne. Forma actului de procedură include în sine respectarea unor formalități prescrise de lege pentru manifestarea de
voință și realizarea operațiunii juridice concrete.
Legea stabileşte reguli pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti. Dispoziţiile legale ce
reglementează procesul civil în desfăşurarea sa, se numesc forme procedurale.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre forma procedurală şi actul de procedură, forma procedurală este ceea ce legea prescrie,
iar actul de procedură ar fi forma adusă la îndeplinire.
Noţiunea de formă şi act de procedură se pot folosi, de regulă, împreună ca în expresia forma actelor de procedură – care
exprimă condiţiile extrinseci pentru existenţa şi validitatea unor asemenea acte.
Față de actele de procedură civilă sunt înaintate următoarele condiții de valabilitate:
a) Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă, pentru a se putea dovedi mai lesne existenţa lor şi pentru a
asigura conservarea acestor acte. Respectarea formei scrise reprezintă regula generală. Necătând la aceasta, numeroase acte de
procedură pot fi făcute verbal în faţa completului de judecată, dar vor fi consemnate în procesul verbal al şedinţei de judecată;
31
 b) o altă cerință este aceea că actele de procedură trebuie îndeplinite în limba de stat, chiar dacă procedura judiciară se
desfășoară într-o altă limbă;
c) îndeplinirea actului în termenul stabilit de lege;
d) respectarea condițiilor speciale impuse de lege, pentru anumite acte de procedură.
Condițiile de conținut sunt stabilite de legislația procesuală pentru fiecare act în parte.
Doctrina distinge mai multe criterii de clasificare a actelor de procedură:
A. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc:
a) actele părţilor: cererea de chemare în judecată, referinţa, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a căilor de atac,
renunţarea la acţiune, recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, tranzacţia de împăcare;
b) actele altor participanți la proces: cererea de intervenție principală și accesorie, concluziile autorităților publice;
c) actele instanţei: încheierile, ordonanța, decizia şi hotărârea judecătorească;
d) actele auxiliarilor justiţiei: întocmirea şi depunerea raportului de expertiză; depoziţia martorilor; dovezile de comunicare a
actelor de procedură (citaţiile); procesele verbale ale şedinţei.
B. În funcţie de natura lor:
a) acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: depoziţia martorului, pronunţarea hotărârii;
b) acte extrajudiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: mărturia depusă într-un alt proces;
încheierea privind asigurarea dovezilor emisă înainte de începerea procesului în cauză.
C. În funcţie de conţinut:
a) acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată, referinţa, tranzacţia de împăcare ;
b) acte de procedură care constată o operaţie procesuală: citaţia, procesul verbal al şedinţei de judecată;
D. În funcţie de modul de executare:
a) acte scrise: cererea de chemare în judecată, hotărârea;
b) acte orale: depoziţia martorilor, susţinerile orale.
E. În funcţie de caracterul lor:
a) acte judiciare, realizate de către judecător, care privesc soluţionarea litigiului: redactarea hotărârii;
b) acte administrative, prin care se îndeplineşte o activitate administrativă legată de soluţionarea litigiului: repartizarea
pricinii spre soluţionare, compunerea completului de judecată;
F. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc:
a) acte procedurale premergătoare dezbaterilor: cererea de chemare în judecată, referinţa, cererea reconvenţională;
b) acte procedurale făcute în timpul dezbaterilor: încheierile judecătoreşti, procesul – verbal al şedinţei;
c) acte realizate după încheierea dezbaterilor: pronunţarea hotărârii; cererea de exercitare a căilor de atac.
33. Noțiunea și clasificarea termenelor procedurale.
Termenele de procedură sunt intervale de timp stabilite de lege sau de către instanţa de judecată în funcţie de care există
posibilitatea legală sau necesitatea de înfăptuire a acţiunilor procesuale ori de survenire a consecinţe juridice prevăzute de lege.
Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:
A: În funcţie de caracterul lor:
a) imperative onerative (peremptorii) – termenele înăuntrul cărora trebuie să fie îndeplinit un act de procedură. Ex:
declararea apelului poate fi exercitată în 30 zile de la comunicarea hotărârii;
b) imperative prohibitive (dilatorii) – termenele înăuntrul cărora legea interzice îndeplinirea actului de procedură. Ex:
instanța de judecată nu poate începe dezbaterile până când cauza nu este pregătită pentru dezbateri.
c) termene de recomandare. Ex: termenul acordat de către instanță pentru lichidarea neajunsurilor cererii de chemare
în judecată.
B: După modul în care sunt stabilite:
a) legale – termenele stabilite în mod expres prin lege şi se stabilesc şi pentru instanţă şi pentru participanţii la proces;
b) judecătoreşti – termenele fixate de instanţă în cursul soluţionării procesului pentru prezentarea martorilor, pentru
efectuarea expertizei; pentru prezentarea dovezilor adăugătoare;
C: În funcţie de subiecţii pentru care sunt stabilite:
a) termene stabilite pentru îndeplinirea actelor procedurale de către instanţa de judecată;
b) termene stabilite pentru îndeplinirea actelor de procedură de către participanţii la proces;
c) termene pentru auxiliari;
d) termene fixate de către instanţa de judecată pentru persoanele care nu sunt participante la proces. Ex: ca deţinătorul
unei probe materiale sau înscris să le prezinte instanţei .
D: Reieşind din sancţiunea pentru nerespectarea termenelor:
a) absolute – termenele, nerespectarea cărora afectează însăşi validitatea actului de procedură şi care atrage după sine
încetarea dreptului la exercitarea actului procesual;
b) relative – termene, nerespectarea cărora nu afectează validitatea actului procesual şi nu duce la pierderea dreptului
de a exercita un act procedural, atrăgând după sine numai sancţiuni disciplinare sau amenzi băneşti împotriva celor
vinovaţi de încălcarea termenului. Ex: nerespectarea termenului de 15 zile pentru motivarea hotărârii atrage sancţiuni
disciplinare pentru judecător şi nu sancţiunea nulităţii hotărârii;
E: După durata lor, termenele se pot stabili: pe ore, zile, săptămâni, luni, ani.
34. Calcularea termenului de procedură. Suspendarea, prelungirea și repunerea în termen.
Actele de procedură se efectuează în termenele prevăzute de lege. În cazurile când termenele de procedură nu sunt prevăzute
de lege ele se fixează de către instanţă.

32
 Termenele pentru efectuarea actelor de procedură se instituie printr-o dată calendaristică precisă, data comunicării actului de
procedură sau pentru o perioadă de timp, prin precizarea unui eveniment viitor care trebuie să se producă numaidecât. În
ultimul caz actul poate fi efectuat în cursul întregii perioade.
Aşadar, făcând parte din structura legală a termenului procesual, modul de calculare al acestuia nu poate forma obiect de
convenţie între părţi sau să fie lăsat la aprecierea instanţei.
Astfel, art. 111 CPC al RM stipulează că termenul de procedură, statornicit pe ani, luni sau zile începe să curgă a doua zi după
data calendaristică stabilită sau data comunicării actului de procedură sau după ce s-a produs evenimentul sau momentul care
determină începutul lui.
Termenul statornicit pe ani expiră în luna şi în ziua respectivă ale ultimului an al termenului.
Termenul statornicit pe luni expiră în ziua respectivă ale ultimei luni a termenului. Dacă termenul statornicit e luni se
sfârşeşte într-o lună care nu are ziua respectivă, termenul expiră în ultima zi a acestei luni.
În cazul când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, ca zi de expirare a termenului este considerată ziua lucrătoare
ce urmează.
Actul de procedură, pentru a cărui efectuare este fixat un termen, poate fi îndeplinit până la ora 24 a ultimei zile a termenului.
Totuşi, dacă actul trebuie să fie efectuat în instanţa de judecată, termenul este considerat expirat la ora, când potrivit regulilor
stabilite, la instanţă se termină lucrul.
Dacă cererea de apel sau de recurs, documentele sau sumele de bani au fost depuse la poştă sau telegraf înainte de ora 24 a
ultimei zile a termenului, actul se consideră îndeplinit în termen.
Cererile şi actele depuse după expirarea termenelor de procedură nu se examinează şi se restituie persoanei care le-a depus,
dacă nu se solicită repunerea în termen.
Dreptul de a efectua actul de procedură încetează odată cu expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanţa de
judecată. Nerespectarea termenului atrage după sine decăderea din dreptul de a efectua actul de procedură, dacă legea nu
prevede altfel.
Suspendarea. Curgerea tuturor termenelor de procedură se suspendă odată cu suspendarea procesului. Suspendarea
termenelor începe din momentul apariţiei împrejurărilor, care au servit drept temei pentru suspendarea procesului. Din ziua
redeschiderii procesului termenele de procedură continuă să curgă.
Efectele neîndeplinirii în termen a actului de procedură constau în decăderea din dreptul de a efectua actul respectiv. Dreptul
de a efectua actul de procedură încetează o dată cu expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanța
judecătorească.
Prelungirea. La cererea participanţilor la proces instanţa de judecată poate prelungi termenul de procedură (fixat de ea).     La
cererea  participanților la proces interesați, instanţa de judecată poate prelungi termenul de procedură stabilit de instanța de
judecată. Termenul poate fi prelungit pentru același temei o singură dată. Termenul de procedură stabilit de lege nu poate fi
prelungit
Repunerea în termen. Persoanele care din motive considerate de instanţă ca întemeiate nu au îndeplinit un act de procedură în
termenul stabilit de lege, pot fi repuse în termen.
Din conţinutul art. 115 şi 116 alin. 1 CPC al RM nu putem determina care termene procedurale se prelungesc şi în care
termene de procedură se repune. Soluţia corectă pe care a omis-o legiuitorul, ar fi că termenele de procedură fixate de instanţa
de judecată pot fi prelungite de instanţă; iar persoanele care din motive întemeiate, au omis termenul stabilit de lege pentru
îndeplinirea unui act de procedură pot fi repuse în termen de către instanţă.
Cererea de repunere în termen se depune la instanţa de judecată la care urma să se efectueze actul de procedură, şi se
examinează în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data și ora şedinţei, dar nereprezentarea lor
nu împiedică, soluţionarea cererii. Odată cu cererea de repunere în termen trebuie să fie efectuat şi actul de procedură care nu
a fost îndeplinit în termen.
La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului. Repunerea în termen nu
poate fi dispusă decât în cazul în care partea și-a exercitat acest drept înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat
din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depășirea termenului de procedură.
35. Sancțiuni procedurale pentru nerespectarea condițiilor referitoare la actele și termenele de procedură.
Sancţiunile procedurale sunt urmările nefavorabile, stabilite de normele dreptului procesual civil, care survin pentru subiectul
obligat în raport procesual în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de
exercitare abuzivă a unui drept procedural. Efectuarea necorespunzătoare a actelor de procedură poate fi invocată în fiecare
caz de comitere a încălcării legii de către judecător sau de participantul care are interes să o invoce în orice stadiu de judecare
a pricinii.
Sancţiunile procedurale vizează atât actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cât şi ale
persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei şi constau în anularea actului procedural defectuos, în decăderea din
drepturi pentru neîndeplinirea în termen a actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu
nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti şi în alte măsuri prevăzute de lege.
Nulitatea reprezintă acea sancţiune procesuală care determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea
regulilor de desfăşurare a procesului civil. Vor fi lovite de nulitate acele acte de procedură care nu corespund exigenţelor de
formă şi conținut. De exemplu, art.81 CPC prevede că „unele împuterniciri date reprezentantului trebuie menţionate expres,
sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată de reprezentat”.
Valorificarea nulităților în procesul civil presupune examinarea problemelor privind: invocarea, constatarea și declararea
nulității. Pentru a se putea invoca nulitatea trebuie să fie întrunite 3 condiții: - încălcarea dispozițiilor procedurale; -
producerea unei vătămări; - vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anulare.
Invocarea nulităților absolute o poate face oricare din părți, alți participanți la proces sau instanța din oficiu în orice stadiu al
pricinii, chiar și direct în instanța de apel sau recurs, dacă nu s-au invocat în prima instanță.
33
 Nulitățile relative pot fi invocate numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea actului de procedură numai într-un
anumit termen sau într-o anumită fază procesuală.
Nulitatea nu operează de drept, ea trebuie constatată și declarată de instanță. Neregularitățile săvârșite la instanța de fond se
invocă pe cale de excepție, prin formularea obiecțiilor, la aceeași instanță, iar dacă au fost descoperite mai târziu sau vizează
hotărârea se invocă prin intermediul căilor de atac.
De regulă, actele lovite de nulitate pot fi remediate şi aduse în conformitate cu cerinţele legale în faţa aceleiaşi instanţe, de
exemplu, se poate cere înlăturarea neajunsurilor unei cereri de chemare în judecată.
Remedierea actelor de procedură reprezintă acea modalitate de recondiționare juridică, ce se realizează prin completare,
modificare sau rectificare.
Refacerea actelor de procedură se produce prin rejudecarea cauzei, constând în înlocuirea actului procedural viciat cu unul
nou, care să întrunească toate cerințele prevăzute de lege.
Neîndeplinirea actului procedural în termenul imperativ prevăzut pentru aceasta atrage decăderea părţii vinovate. Decăderea
reprezintă o sancţiune care determină stingerea unui drept procedural care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Actele exercitate peste termen vor fi lovite de nulitate.
Decăderea este subînţeleasă în mod implicit în norma care fixează termenul, de aceea ea este cuprinsă tacit în însăşi regula
care consacră un termen legal. De ex: art.186 alin.2 CPC prevede obligativitatea depunerii referinţei în instanţele
judecătoreşti. Nedepunerea ei în termenul stabilit de instanţă (dacă nu a avut motive întemeiate conform art. 204) atrage
decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe, deoarece pricina se va examina în baza materialelor existente la
dosar. Alte exemple, decăderea din dreptul de a formula obiecții, de a ataca actele.
În cazul termenelor stabilite prin norme imperative (absolute) decăderea poate fi invocată de orice parte interesată din proces,
alți participanți la proces sau instanță din oficiu.
În cazul termenelor stabilite prin norme dispozitive (relative) decăderea poate fi invocată de adversarul părții ce a îndeplinit
tardiv actul, adică împotriva căreia se îndreaptă efectele acelui act.
Principalul mijloc de valorificare a decăderilor relative îl constituie excepția (obiecția) de tardivitate, ridicată în fața instanței
în care s-a produs expirarea termenului, or dacă aceasta a respins-o greșit, va putea fi invocată prin intermediul căilor de atac.
Cât privește decăderile absolute, acestea vor putea fi invocate prin intermediul căilor de atac de reformare (apel, recurs).
Repunerea în termen are menirea de a împiedica în anumite situații obiective să se producă efectele negative ale decăderii.
Amenda judecătorească este sancţiunea procesuală patrimonială aplicată participanţilor la proces, auxiliarilor justiției şi altor
persoane și organe pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesual – civile stabilite de lege sau de către instanţa de judecată.
Odată cu aplicarea sancţiunii, se va constata şi încălcarea procedurală. Caracteristica esenţială şi definitorie a amenzii
judecătoreşti o constituie faptul că ea se materializează în toate cazurile în obligaţia autorului abaterii de a plăti o sumă de
bani. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale, o unitate convenţională fiind egală cu 50 lei.
Amenzile aplicate persoanelor cu funcţie de răspundere di autorităţile publice, din alte organe şi organizaţii se încasează din
contul acestor persoane, chiar dacă autoritatea, organul sau organizaţia participă sau nu la proces.
Persoana sancționată cu amendă în termen de 15 zile de la data emiterii/comunicării încheierii de amendare poate depune în
aceeași instanță cerere de reexaminare a încheierii în vederea anulării sau reducerii amenzii.
Cererea se examinează în ședință de judecată cu înștiințarea persoanelor interesate, neprezentarea cărora nu împiedică
examinarea. După deliberare instanța pronunță o încheiere care nu se supune nici unei căi de atac.
La cererea persoanelor interesate, instanța emitentă este în drept să amâne ori să eșaloneze executarea sancțiunii pe un termen
de până la 2 luni.
sancțiune semnifică acea măsură de constrângere aplicată ca urmare a nerespectării unei obligații asumate, Raportată la
procedura civilă, sancțiunea poate fi caracterizată ca o măsură de constrângere apli cată participantilor la proces, ca urmare a
încălcării obligatiei de folosire cu bună-credinţă a drepturilor procedurale, în cazul abuzului de aceste drep turi, precum şi a
nerespectării obligaţiilor procedurale
3 temeiuri pentru aplicarea sancţiunilor procedurale, şi anume:
Neîndeplinirea unui act de procedură
Obligativitatea respectării actelor de dispoziție ale instanței de jude cată impune participanților la proces sarcina executáril
corespunzătoare a conținutului acestor acte. Neexecutarea dispozițiilor judecătoreşti de termină aplicarea sancţiunilor
procedurale cu survenirea efectelor negati ve prevăzute de lege.
Îndeplinirea defectuoasă a unui act de procedură
Realizarea procesului civil impune participanților la proces obligatia îndeplinirii corespunzătoare cu diligentă a obligațiilor
ce le incumbă. Înde
plinirea defectuoasă a actului de procedură se referă atât la nerespecta rea conditiilor de formă şi de conținut al actului
procedural cât şi la exe cutarea tardivă a acestuia. În situațiile evidentiate sancțiunile procedurale pentru indeplinirea
defectuoasă a actului de pricedură sunt: obligarea în depinirii repetate a actului, nulitatea sau decăderea.
Exercitarea abuzivă a unui drept procesual
Exercitarea abuzivă a unui drept procesual este constatată în situația când partea la proces exercită un drept procesual
neprevăzut de lege (de
Exercitarea abuzivă a unui drept procesual poate fi realizată în si tuația când partea depune în mod repetat cereri asupra
cărora instanţa de judecată deja s-a expus.
36. Noțiunea și felurile cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de judecată în pricinile civile se compun din taxa de stat şi cheltuielile legate de judecarea pricinii, adică din
sumele ce urmează a fi plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor, cheltuieli legate de examinarea la faţa locului,
căutarea pârâtului, cheltuieli de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată; cheltuieli de transport şi de cazare suportate de părţi
şi de intervenienţi în legătură cu prezentarea lor în instanţă, cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu
34
 plata interpretului dacă tratatele internaţionale la care RM este parte nu prevăd altfel; cheltuielile de efectuare a expertizei;
compensațiile pentru timpul de muncă pierdut; cheltuieli de declarare a insolvabilităţii; cheltuieli de asistenţă juridică şi alte
cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces.
Nu se referă la cheltuielile de judecată: achitarea sumelor băneşti experţilor, specialiştilor, translatorilor pentru executarea
muncii prevăzute de atribuţiile lor de serviciu.
Martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor li se compensează cheltuielile suportate în legătură cu prezentarea lor
în judecată, inclusiv cheltuielile de deplasare, cazare, diurnele şi salariul mediu pe economie. De asemenea martorilor li se
păstrează şi locul de muncă pentru absenţa în legătură cu judecata.
Martorii care nu sunt salariaţi, primesc o recompensă pentru sustragerea de la ocupaţia lor. Experţii, specialiştii şi
interpreţii, în a căror atribuţii de serviciu nu intră munca efectuată din însărcinarea instanţei de asemenea primesc o recompensă
pentru aceasta.
Sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor se depun anticipat pe contul de depozit
al instanţei judecătoreşti. Neplata acestor sume în termenul stabilit de instanţă are ca efect decăderea din dreptul de a cita în
judecată martorul, specialistul, interpretul sau de a efectua expertiză.
Instanţa plăteşte din contul ei de depozit sumele cuvenite îndată ce aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile.
Plata cheltuielilor de judecată este pusă în sarcina persoanelor care sunt direct cointeresate de judecarea pricinii, adică
reclamantului şi pârâtului. În cazul coparticipării, obligaţiunea de plată a cheltuielilor de judecată se pune în sarcina fiecărui
coparticipant la săvârşirea acţiunilor procesuale. Intervenienţii principali de asemenea suportă cheltuielile de judecată (revenindu-
i obligaţiile reclamantului).
Punând în sarcina persoanelor indicate mai sus cheltuielile de judecată, legiuitorul urmăreşte scopul recuperării parţiale a
cheltuielilor suportate de stat la efectuarea justiţiei.
Mărimea cheltuielilor de judecată este dictată de nivelul de viaţă în societate şi se determină în măsura care ar putea
garanta accesul liber la justiţie, pe de o parte şi înlăturarea posibilităţii intentării unor cauze neîntemeiate, pe de altă parte.
Taxa de stat este cuantumul bănesc stabilit de lege care se încasează în bugetul statului pentru judecarea cauzelor civile și
eliberarea copiilor de pe actele judiciare.
Taxa de stat se încasează de la persoane fizice şi juridice pentru cererile de chemare în judecată (inițială și
reconvențională), cererile intervenienţilor principali, pentru cererile privitor la cauzele cu o procedură specială, pentru cererile de
eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu privind
executarea hotărârilor arbitrale, cererea de apel, recurs, precum şi pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti a copiilor sau
duplicatelor de pe actele judecătoreşti.
În cazul coparticipării, taxa de stat este plătită de către toţi reclamanţii proporţional sau poate fi plătită de unul din ei.
Achitarea taxei se confirmă prin chitanţa respectivă eliberată de instituţia financiar – bancară.
Cuantumul taxei de stat depinde de caracterul acţiunilor procesuale şi este reglementat de art.3 al Legii cu privire la taxa
de stat.
Pentru cererile cu un caracter nepatrimonial mărimea taxei de stat se determină în raport procentual faţă de unitatea
convențională, iar pentru cele cu caracter patrimonial taxa de stat se determină în raport de valoarea acţiunii (3% din valoarea
acțiunii).
Valoarea acţiunii se determină conform prevederilor art. 87 CPC şi se indică de reclamant. În caz de necorespundere
vădită între valoarea indicată şi valoarea reală a bunurilor reclamate judecătorul poate dispune, pentru stabilirea ei, prezentarea de
probe, cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei din contul reclamantului.
Dacă este greu să stabilească valoarea acţiunii în momentul intentării ei, taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, urmând
să se încaseze ulterior o taxă suplimentară în corespundere cu partea din valoarea acţiunii, stabilită de instanţă la soluţionarea
pricinii în fond, pentru care nu s-a plătit taxă de stat la momentul depunerii cererii.
În cazul când reclamantul îşi măreşte pretenţiile formulate în acţiune, el urmează să plătească o taxă suplimentară, care să
corespundă valorii cu care s-a mărit acţiunea.
Micşorarea cuantumului pretenţiilor nu duce la restituirea taxei de stat.
Conform art. 89 CPC, taxa de stat urmează a fi restituită parţial sau integral în cazul:
1) achitării ei într-o mărime mai mare decât cea prevăzută de lege;
2) restituirii cererii de chemare în judecată;
3) refuzului de a primi cererea spre examinare;
4) refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti;
5) încetării procesului pe motivul că pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă sau că există o hotărâre
rămasă irevocabilă referitor la litigiul dintre aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi temeiuri ori o încheiere de încetare a
procesului în baza renunţării reclamantului la acţiune sau confirmării tranzacţiei dintre părţi, ori există o hotărâre
arbitrală obligatorie pentru părţile din acelaşi litigiu, având acelaşi obiect şi temeiuri, cu excepţia cazului când instanţa
refuză eliberarea titlului executoriu şi restituie pricina spre o nouă examinare judecăţii arbitrale care a emis hotărârea,
iar soluţionarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este imposibilă;
6) scoaterea cererii de pe rol pentru nerespectarea procedurii prealabile sau când a fost depusă de o persoană
incapabilă;
7) restituirii cererii de apel şi cererii de recurs, precum și în cazurile când nu se dă curs cererii de recurs;
8) refuzului persoanei care a plătit taxă pentru întocmirea sau primirea documentelor până la adresare în judecată;
9) în alte cazuri prevăzute de lege.
Taxa de stat se restituie de către organele fiscale de stat prin intermediul Trezoreriei de Stat, în temeiul unei încheieri
judecătoreşti, în termen de cel mult un an de la emiterea încheierii.
37. Scutirea de plata cheltuielilor de judecată. Repartizarea cheltuielilor de judecată.
35
 Art. 85 CPC prevede că sunt scutiţi de plata taxei de stat:
1) reclamanţii în acţiunile de percepere a sumelor de retribuire a muncii, de reintegrare în serviciu şi alte revindecări
ce decurg din raporturi de muncă;
2) reclamanţi în acţiunile ce decurg din dreptul de autor şi drepturilor conexe, din dreptul pentru descoperire, invenţie,
propunere de raţionalizare şi alte drepturi asupra proprietăţii intelectuale;
3) reclamanţii în acţiunile de încasare a pensiei de întreţinere;
4) reclamanţii cetăţeni ai RM în cererile de încuviinţare a adopţiei;
5) reclamanții în acțiunile legate de încălcarea legislației privind protecția datelor cu caracter personal;
6) reclamanţii în acţiunile de recuperare a daunei cauzate prin vătămarea integrităţii corporale sau altă vătămare a
sănătăţii ori deces;
7) reclamanţii în acţiunile de recuperare a daunei cauzate prin poluarea mediului înconjurător şi folosirea neraţională
a resurselor naturale;
8) reclamanţi în acţiunile de reparaţie a daunei materiale cauzate prin infracţiune;
9) reclamanţii în acţiunile de revindecare a îndemnizaţiilor de protecţie socială;
10) reclamanții în acțiunile de protecție a drepturilor consumatorului;
11) reclamanţii în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ;
12) reclamanţii pentru sesizările privind declararea ca fiind ilegală a manifestărilor şi adunărilor nesancţionate;
13) minorii pentru cererile de apărare a drepturilor lor;
14) victimele violenței în familie pentru cererile privind aplicarea măsurilor de protecție;
15) persoanele supuse represiunilor politice în pricinile privind represiunile;
16) procurorii, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice în cauzele de apărare a drepturilor altor persoane
şi intereselor statului şi societăţii, precum și-n cererile de contestare a hotărârilor judecătorești;
17) avocaţii parlamentari – pentru cererile privind apărarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale petiţionarilor;
18) părţile – în caz de reparare a prejudiciului cauzat în legătură cu condamnarea nelegitimă, tragerea ilegală la
răspundere penală, prin aplicarea ilegală a măsurii preventive sub forma impunerii angajamentului scris de a nu prăsi
localitatea ori prin aplicare ilegală a sancţiunii administrative a arestului;
19) organele afacerilor interne şi Centrul Național Anticorupție în revindecarea compensării cheltuielilor de urmărire a
pârâtului conform legii; compensării cheltuielilor de căutare debitorului şi a bunurilor lui, de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor;
20) instituţiile de asistență socială în acţiunile de regres împotriva cauzatorului de daună, pentru încasarea de la acesta
a ajutoarelor şi pensiei ce se plătesc persoanei prejudiciate şi membrilor ei de familie;
21) Compania Națională de Asigurări în Medicină și agențiile ei teritoriale în acţiunile intentate celor ce se eschivează
de la plata primelor de asigurare, prestatorilor de servicii medicale pentru prejudiciul cauzat sănătății persoanei și în
acțiunile de regres;
22) Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală – în cazul contestării hotărârilor şi deciziilor ei privind procedura de
înregistrare a obiectivelor de proprietate industrială;
23) organizaţiile obşteşti ale invalizilor, instituţiile, întreprinderile şi asociaţiile de instruire şi de protecţie ale
invalizilor în toate acţiunile şi pentru toate cererile lor;
24) participanţi la proces pentru plângerile lor împotriva încheierilor judecătoreşti;
25) părțile în cererile de revizuire a hotărârilor judecătorești;
26) părțile în pricinile de încălcare a dreptului la judecarea cauzei și la executarea documentului executoriu în termen
rezonabil și repararea prejudiciului cauzat astfel;
27) alte cazuri prevăzute de lege;
Eliberarea, la cerere, a copiilor de pe actele judecătoreşti pentru participanţii la proces se face fără plata taxei de stat.
Eliberarea repetată de copii de pe acelaşi act se supune taxei de stat.
Dacă reclamantul nu a plătit în termen taxa de stat, instanţa nu va da curs cererii, acordând un termen pentru achitarea
acesteia, iar în cazul în care reclamantul nu va achita taxa în termenul fixat, instanța va scoate cererea de pe rol.
De asemenea, judecătorul este în drept să decidă amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat pentru una sau pentru
ambele părţi, ţinând cont de situaţia lor materială.
În acest caz persoane trebuie să depună o cerere separată sau să solicite aceasta în cererea de chemare în judecată. În
cerere trebuie să fie expuse circumstanţele ce argumentează rugămintea lor cu anexarea documentelor respective: certificate
despre mărimea salariului, existenţa copiilor minori sau alte persoane întreţinute; pensionari, invalizi. Determinând situaţia
materială a persoanei, instanţa de judecată ia în consideraţie existenţa conturilor pe numele lui la bănci, preţul şi mărimea
bunurilor aflate în proprietatea lui, valoarea acţiunii.
Cererea persoanei juridice despre amânarea/eşalonarea taxei de stat în cazurile prevăzute de lege, de asemenea urmează a
fi motivată de reclamant şi verificată de judecător în modul respectiv.
În caz de necesitate, chestiunea scutirii de la plata taxei se soluţionează în cadrul pronunţării hotărârii. Concomitent, în
partea descriptivă a hotărârii vor fi indicate temeiurile pentru scutirea de taxa de stat, iar în partea dispozitivă hotărârea despre
aceasta.
Taxa de stat, de a cărei plată reclamantul a fost scutit, se încasează de la pârât proporţional cu partea pretenţiilor
satisfăcute ale reclamantului.
Instanţa de judecată obligă partea ale cărei pretenţii au fost respinse să plătească, la cerere părţii câştigătoare toate
cheltuielile suportate în legătură cu judecarea pricinii.
Dacă acţiunea a fost admisă în parte, reclamantului i se acordă cheltuieli de judecată proporţional cu mărimea pretenţiilor
admise de instanţă, iar pârâtului – proporţional cu partea pretenţiilor reclamantului respinse.
36
 În cazul coparticipanţilor, aceştia sunt obligaţi să compenseze cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau
solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de caracterul litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace
speciale de apărare judiciară, ceilalţi nu sunt responsabili de cheltuielile lui.
Aceleaşi reglementări sunt aplicabile şi judecăţii în instanţa de apel, și în instanţa de recurs.
Instanţa de judecată obligă partea ale cărei pretenţii au fost respinse să plătească părţii câştigătoare cheltuielile pentru
asistenţa juridică acordată de avocatul său confirmate prin acordul încheiat cu avocatul, în măsura în care acestea au fost reale,
necesare și rezonabile. Iar dacă beneficiarul asistenței garantate de stat a câștigat procesul, partea care l-a pierdut va transfera
suma respectivă pe contul oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat.
La fel instanţa poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune neîntemeiată sau care se opune examinării
juste şi rapide a pricinii să plătească în folosul celeilalte părţi despăgubiri pentru pierderea efectivă a timpului de muncă.
Dacă reclamantul renunţă la acţiune până la comunicarea cererii către pârât, pârâtul nu-i restituie cheltuielile, iar dacă el a
renunţat după comunicarea cererii, instanţa îl obligă, la cererea pârâtului, să compenseze acestuia cheltuielile suportate. Totuşi,
dacă reclamantul nu-şi susţine pretenţiile din cauza că au fost satisfăcute benevol de pârât după intentarea acţiunii, la cererea
reclamantului, instanţa îl obligă pe pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Dacă la încheierea tranzacţiei, părţile au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei
cuvenite avocatului pentru asistenţă juridică, instanţa soluţionează problema în conformitate cu înţelegerea părţilor, iar dacă la
încheierea tranzacţiei părţile nu au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, acestea se consideră compensate.
Cheltuielile aferente judecării pricinii suportate de instanţa judecătorească, precum şi taxa de stat, de a căror plată,
reclamantul a fost scutit, se încasează la buget de la pârât proporţional părţii admise din acţiune, dacă pârâtul nu este scutit de
plata cheltuielilor de judecată.
Dacă acţiunea a fost admisă parţial, iar pârâtul este scutit de plata cheltuielilor de judecată, cheltuielile de judecare a
pricinii suportate de instanţă se încasează la buget de la reclamant proporţional părţii respinse din acţiune, dacă reclamantul nu
este scutit de plata cheltuielilor de judecată.
În caz de respingere a acţiunii cheltuielile suportate de instanţă în legătură cu judecarea pricinii şi taxa de stat se
încasează de la reclamant, dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.
Dacă ambele părţi au fost scutite de plată cheltuielilor de judecată, cheltuielile suportate de instanţă în legătură cu
judecarea pricinii cad în sarcina statului.
Încheierea judecătorească asupra cheltuielilor de judecată poate fi atacată odată cu atacarea fondului cauzei.
perelege
Taxa de stat se incaseaza in suma fixa
Sau in suam unei cote proportionale in cazul litigiilor cu caracter patrimonia, 3 procente din valoarea actiuniii
Nu mai mult 270 in cazul per. Juridice
38. Noțiunea și scopul probațiunii judiciare. Noțiunea probelor judiciare și clasificarea acestora.
Probaţiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul contradictorialităţii, îndreptată spre
dobândirea unor cunoştinţe juste despre circumstanțele fapt ce au importanţă pentru soluţionarea cauzei, desfășurată de către toți
subiecții procesului civil.
Probaţiunea în procesul civil este nu numai o activitate a părţilor în vederea prezentării dovezilor, combaterii probelor,
părţii adverse înaintarea cererilor, demersurilor, participarea la administrarea probelor, ci o activitate a tuturor subiecţilor
procesului civil în vederea constatării prin mijloace procesuale legale a adevărului obiectiv ce ţine de existenţa sau lipsa faptelor
importante pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii.
Aşadar, probaţiunea se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale părţilor, altor persoane cointeresate în vederea
prezentării probelor, administrării şi aprecierii lor în scopul stabilirii adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri legale şi
întemeiate de către instanţa judecătorească.
Deci, scopul probațiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite în art. 4 CPC. În mod special,
scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și prezentarea probelor, ci și la aprecierea acestora de către instanța de
judecată, adică la formularea unor concluzii logice care ar permite motivarea hotărârii judecătorești.
Probațiunea judiciară, fiind un proces complex, constă din mai multe etape:
1) determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților. Inițial, determinarea
obiectului probațiunii este pusă pe seama părților, dar totuși determinarea definitivă a circumstanțelor importante pentru justa
soluționare a cauzei revine instanței.
2)determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă existența circumstanțelor de fapt pe care
se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar putea dovedi existența circumstanțelor de fapt
pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul lor, pot solicita concursul instanței.
Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția instanței.
3)cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele de cercetare a probelor sunt acțiunile
procesuale grație cărora probele devin accesibile pentru perceperea și înțelegerea lor de către instanța de judecată și de către
participanții la proces.
4)aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și argumentarea preferinței
unor probe față de altele.
Doctrina defineşte proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul probator, adică un fapt material care
fiind dovedit poate fi folosit, la rândul lui pentru dovedirea unui alt fapt material, important în soluţionarea pricinii.

37
 CPC defineşte probele ca fiind elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea
circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a
pricinii.
Aşadar, dovezile reprezintă orişice informaţie (date) despre faptele pe baza cărora instanţa stabileşte, în modul prevăzut
de lege, existenţa sau lipsa împrejurărilor care justifică pretenţiile din acţiune şi obiecţiile părţilor, precum şi alte împrejurări ce au
importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.
Aceste împrejurări pot fi stabilite prin următoarele mijloace de probaţie: explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi,
depoziţiile martorilor, înscrisurile, dovezile materiale, concluziile experţilor şi specialiştilor, înregistrările audio – video.
Probele por fi clasificate după mai multe criterii.
A: după izvorul de obţinere a probei:
a) probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind persoanele. Ex: explicaţiile părţilor şi a
intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile experţilor şi specialiştilor;
b) probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care prin starea lor însăşi sau particularităţi
dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex: înscrisuri, înregistrările audia – video, dovezi materiale.
B: după modul de formare a probei:
a) primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex: înscrisurile în original, depoziţiile de
martori oculari cu privire la unele împrejurări;
b) secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe înscrisuri, depoziţiile martorilor cu
privire la împrejurările auzite de la alte persoane.
C: după legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea
faptului principal:
a) probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o singură concluzie cu privire la existenţa
sau inexistenţa faptului;
b) probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în cadrul examinării probei se poate face o
concluzie cu mai multe versiuni cu privire la faptul de probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi conex
din a cărei cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu. Ex: fapte care nu
cer a fi dovedite.
D: după locul de formare a probei:
a) probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
b) probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute de instanţă în urma îndeplinirii
delegaţiilor judecătoreşti.
E: după modul în care judecătorul percepe faptele:
a) probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului, examinarea directă a unui obiect;
b) probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de martor.

39. Noțiunea de obiect al probației. Repartizarea sarcinii de probație între părți. Faptele care nu se cer a fi dovedite.
Obiectul probațiunii reprezintă ansamblul circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților,
precum și alte circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Toate dovezile şi întregul proces de dobândire a probelor sunt îndreptate la stabilirea faptelor sau împrejurărilor ce au
importanţă pentru soluţionarea pricinilor. Pot fi evidenţiate trei grupe de fapte ce constituie obiect al probațiunii:
I gr. – faptele juridice cu caracter de drept material – stabilirea acestor fapte este necesară pentru aplicarea corectă a
normei de drept material ce reglementează relaţia socială litigioasă între părţi. Ex: pentru a determina dacă pârâtul datorează o
anumită sumă de bani reclamantului conform contractului de împrumut este necesar a stabili dacă a fost sau nu încheiat acest
contract, care este obiectul, termenul contractului, obligaţiile părţilor. Aceste circumstanțe constituie baza obiectului probațiunii și
necesită a fi neapărat constatate și elucidate pe deplin în fiecare cauză.
II gr. – faptele probatorii – sunt acele fapte care fiind dovedite permit prin deducţie logică a face concluzia temeiniciei
pretenţiilor reclamantului. Ex: în acţiunea de recunoaştere a paternităţii, pârâtul poate face trimitere la aşa fapte sau împrejurări ce
confirmă lipsa îndelungată a acestuia la locul de domiciliu al reclamantei, în legătură cu ce se exclude prezenţa paternităţii;
III gr. – faptele ce au exclusiv importanţă procesuală – de aceste fapte este legată exercitarea dreptului reclamantului de
a înainta acţiunea, numai după respectarea procedurii prealabile când aceasta este cerută de lege, dreptul instanței de a suspenda
sau amâna procesul, ori de a înceta procesul sau a scoate cererea de pe rol, când sunt prezente temeiurile prevăzute de lege pentru
aceasta.
Deci, obiect al probaţiunii servesc doar faptele juridice pe care se întemeiază pretenţiile în cererea de chemare în judecată
sau obiecţiile pârâtului – acele fapte la care indică norma de drept care urmează a fi aplicată, adică faptele juridice cu caracter de
drept material.
Fiecare parte trebuie să dovedească împrejurările pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale. Dovezile
se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi participanţi la proces în termenele prevăzute de lege pentru examinarea categoriilor
respective de cauze. În cazuri excepţionale, la cererea motivată a părților sau a altor participanţi la proces, instanţa de judecată este
în drept să acorde un termen suplimentar pentru prezentarea dovezilor.
Circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sunt determinate definitiv de instanţa
judecătorească.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să înainteze instanţei judecătoreşti un
demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţe pe care
instanţa le consideră dovedite. Instanţa judecătorească este în drept să propună prezentarea probelor suplimentare. Efectul

38
 defavorabil al nedovedirii afirmaţiilor referitoare la circumstanţele de fapt ale pricini va cădea asupra părţii sau altui participant
care a avut posibilitatea şi care trebuia să se asigure cu probă veridică.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la solicitarea părţilor, la adunarea şi
prezentarea probelor necesare. În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi
confirmate/infirmate prin ea, locul aflării ei şi cauzele care împiedică dobândirea probei. Instanţa de judecată poate elibera un
demers pentru obţinerea probei.
Sunt cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă Art. 123 CPC prevede temeiurile degrevării de probaţiune:
1) împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au nevoie de a fi dovedite. Ex: calamitățile
naturale;
2) faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o pricină civilă, nu trebuie dovedite din nou
la judecarea altor pricini civile, la care participă aceleaşi persoane;
3) sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra
efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc
şi numai în măsura în care au fost săvârşite de persoana în cauză;
4) faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere pentru instanţă şi pot fi contestate în
condiţiile legii;
5) faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a negat;
6) faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de persoana în a cărei favoare se prezumă.
Această prezumţie poate fi contestată, conform regulilor generale de probațiune, de persoana interesată, dacă legea nu
dispune altfel.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Aşa spre
exemplu, în stabilirea paternităţii se pleacă de la un fapt material, cert şi uşor de dovedit, naşterea copilului, pentru a se ajunge la
un fapt necunoscut, ce nu poate fi stabilit în mod direct (nemijlocit) şi anume concepţia copilului. Astfel, se prezumă că tatăl
copilului este soțul mamei.
Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută, de obligația de a dovedi anumite circumstanțe
de fapt pe care le invocă.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu se poate stabili direct faptul care a adus
la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex cu acesta, din a cărei existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa sau
inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi care este necunoscut.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
- din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament existenţa în trecut a unui fapt vecin şi
conex cu faptul generator de drepturi;
din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de drepturi datorită legăturii de conexitate dintre
aceste două fapte
40. Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probație. Administrarea și aprecierea dovezilor.
În cadrul activităţilor desfăşurate de instanţă pentru aflarea adevărului în pricinile cercetate, aceasta trebuie mai întâi să
examineze admisibilitatea probelor, să le administreze pe cele încuviinţate, şi apoi, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele
care au fost administrate.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le consideră întemeiate în vederea susţinerii
pretenţiilor din acţiune sau obiecţiilor împotriva acţiunii. Însă toate aceste persoane pot comite erori în vederea alegerii şi
prezentării unei sau altei probe sau intenţionat să ducă în eroare şi să sustragă atenţia judecăţii cu probe neîntemeiate.
Pertinenţa probelor e o condiţie legală, exprimând cerinţa ca instanţa de judecată să reţină spre examinare numai acele probe
prezentate, care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, ce au legătură cu obiectul probaţiei, confirmă, combat ori pun la
îndoială concluziile referitoare la existența sau inexistența de circumstanțe, importante pentru soluționarea justă a cauzei.
Prin urmare, pentru a determina dacă o probă este pertinentă sau nu, trebuie să clarificăm care circumstanțe pot fi dovedite cu
ajutorul acestei probe, după care verificăm dacă aceste circumstanțe fac parte din obiectul probațiunii în cauza dată. Astfel,
prin pertinență se subînțelege legătura cauzală între conținutul probei și obiectul probațiunii.
Dacă pertinența probelor se referă la conținutul probei, la informația pe care o utilizăm, atunci admisibilitatea mijloacelor de
probație are incidență asupra formei procesuale, referindu-se la mijloacele de probațiune.
Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea mijloacelor de probaţie, stabilind că
împrejurările pricinii, care după lege trebuie să fie confirmate cu anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un
fel de alte mijloace de probă.
Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor. În ceea ce privește regula
admisibilității, e necesar de a respecta două condiții:
1) condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru dovedirea circumstanțelor respective
(admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării unor mijloace de probațiune (admisibilitate negativă);
2) condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și administrarea lor.
Se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la
proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale.
La fel, se consideră inadmisibile, probele ce nu au fost prezentate de participanții la proces până la data stabilită de judecător,
cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Regula admisibilităţii mijloacelor de probaţie are pentru instanţă un caracter imperativ (obligatoriu). Aplicarea greşită a
acestei reguli în cadrul efectuării probaţiei poate duce la emiterea de către instanţă de judecată a unei hotărâri ilegale şi
neîntemeiate.

39
 Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată în ordinea în care aceasta consideră că pot contribui la
soluţionarea pricinii. Dovada şi dovada contrarie vor fi examinate (administrate) în acelaşi timp.
De la regula că administrarea probelor se face direct de către instanţa care soluţionează pricina sunt anumite excepţii: -
delegaţiile judiciare şi asigurarea dovezilor.
Aprecierea probelor. Instanţa de judecată apreciază dovezile după intima ei convingere, întemeiată pe cercetarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă în şedinţă a tuturor împrejurărilor pricinii în ansamblul lor, călăuzindu-se de lege. Nici un fel
de dovezi nu au pentru instanţa de judecată o forţă probantă de mai înainte stabilită.
Fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu,
privitor la legătura lor reciprocă şi suficientă pentru soluţionarea cauzei.
Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa de judecată este obligată să reflecte în hotărâre motivele concluziilor sale privind
admiterea/respingerea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.
Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin cercetare şi comparare cu alte probe că datele pe care le
conţine corespund realităţii.
41. Asigurarea dovezilor. Temeiurile și procedura asigurării. Delegațiile judiciare. Procedura de înaintare și îndeplinire.
Atunci când partea are interes să prevină dispariţia unui mijloc de probă care îi este util pentru a face dovada unei pretenţii,
poate să ceară asigurarea probei. Aşa de exemplu, este posibil ca o persoană care ar putea fi audiată ca martor într-o pricină,
să se îmbolnăvească ori să plece definitiv din ţară, şi dacă s-ar apela la procedura obişnuită, adică în cursul desfăşurării
procesului ea să nu mai poată fi audiată.
Persoanele care au motive a se teme, că prezentarea dovezilor necesare pentru ele va deveni ulterior imposibilă sau grea, pot
cere instanţei de judecată asigurarea acestor dovezi. Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei,
cercetarea la fața locului și prin alte modalități.
În cererea de asigurare a dovezilor se indică esența pricinii, datele părților, dovezile, a căror asigurare se cere, împrejurările ce
urmează să fie confirmate sau infirmate prin aceste dovezi, motivele care l-au determinat pe petiţionar să ceară asigurarea.
Cererea se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la executorul judecătoresc, ori la notarul de la locul de
îndeplinire a actelor de procedură în vederea asigurării dovezilor. Împotriva încheierii de respingere de către judecător a
cererii de asigurare a dovezilor se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.
Cauțiunea în cazul asigurării probelor până la intentarea acțiunii se depune de către persoana care cere asigurarea pe contul
curent special al executorului judecătoresc în proporție de 20% din valoarea bunurilor a căror asigurare se solicită, iar în cazul
cererilor al căror obiect nu este evaluabil, suma cauțiunii constituie până la 50000 lei.
Asigurarea dovezilor se face de judecător în şedinţă, conform prevederilor privind cercetarea probei. Persoanei interesate și
altor participanţi la proces li se comunică ora, data şi locul asigurării probei, dar neprezentarea lor nu împiedică luarea
măsurilor de asigurare.
În cazul pericolului de întârziere, instanța examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părților și altor
persoane interesate, comunicându-le ulterior încheierea de asigurare a dovezilor. Documentele executorii eliberate de instanța
de judecată prin care s-a dispus asigurarea probelor se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.
Asigurarea dovezilor înainte de începerea procesului, precum şi a dovezilor cerute pentru rezolvarea chestiunilor în organele
statelor străine, se face de către executorii judecătorești, notari sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale RM în
privința cetățenilor RM în modul prevăzut de lege.
Încheierea, procesele verbale și toate probele adunate în cadrul asigurării lor se trimit instanței care judecă pricina, înștiințând
despre aceasta participanții la proces.
Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu intentează în termen de 20 de zile
lucrătoare o acțiune în instanța judecătorească privind încălcarea drepturilor. Acesta este un termen de decădere și nu poate fi
restabilit.
Când este necesar să se comunice acte de procedură ori să se adune dovezi în altă localitate, instanţa care judecă pricina
dă delegaţie instanţei de judecată respective să efectueze anumite acte de procedură. În încheierea privitoare la delegaţie se expune
esenţa pricinii ce se judecă, se arată împrejurările ce urmează să fie lămurite, dovezile pe care trebuie să le adune instanţa care
îndeplineşte delegaţia. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim
prioritar.
Delegaţia dată se îndeplineşte în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică ora, data şi locul şedinţei,
dar neprezentarea lor nu împiedică îndeplinirea delegaţiei.
Procesele verbale şi toate materialele adunate cu prilejul îndeplinirii delegaţiei se trimit imediat instanţei care judecă
pricina.
Dacă participanţii la proces sau martorii, care au depus mărturii în faţa instanţei ce îndeplinea delegaţia, se vor prezenta în faţa
instanţei care judecă pricina, ei vor da explicaţii şi mărturii în conformitate cu regulile generale
42. Explicațiile date de părți și de intervenienți. Mărturisirea ca mijloc de probă.
Explicațiile date de părți și intervenienți reprezintă informația furnizată de către aceste persoane în cadrul ședinței de judecată
cu privire la circumstanțele importante pentru justa soluționare a cauzei.
Întrucât, explicațiile părților și ale intervenienților provin de la persoane care au interes material-juridic, ele nu poartă
întotdeauna caracter obiectiv și nepărtinitor. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi cu privire la împrejurările care le sunt
cunoscute şi care au importanţă în proces, urmează să fie verificate şi apreciate odată cu celelalte dovezi adunate în legătură
cu pricina.
Explicațiile ca mijloc de probațiune se pot manifesta sub formă de:
a)afirmație – acea explicație care conține informația cu privire la circumstanțele importante pentru justa soluționare a cauzei.
Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă
cealaltă parte deţine proba solicitată, dar nu o prezintă şi invers, dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar
40
 nu prezintă în judecată probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de partea
adversă.
b) recunoaștere (mărturisire) – acea explicație care constă în recunoașterea sau încuviințarea de către o parte a circumstanțelor
pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau obiecțiile, având ca rezultat eliberarea de obligația dovedirii lor.
Recunoaşterea de către una din părţi a faptelor pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile o degrevează (o
scuteşte) pe ultima de obligaţia dovedirii lor. Recunoașterea se consemnează în procesul verbal, iar dacă a fost făcută în scris
se anexează la dosar.
Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează recunoaşterea numai dacă partea care a recunoscut faptele
dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul unei erori. În cazul când instanţa are îndoieli
referitor la mărturisire, constatând că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei
înşelăciuni, violențe, ameninţări sau erori, ea va respinge recunoaşterea, faptele recunoscute urmând a fi dovedite în baza
regulilor generale.
Deci, prin mărturisire înţelegem recunoaşterea pe care una din părţi o face cu privire la temeinicia pretenţiei sau apărării
părţii adverse, ori cu privire la existenţa sau inexistenţa unui fapt pe care se sprijină adversarul său din proces în dovedirea
pretenţiei sau apărării sale.
De ex: recunoaşterea de către reclamant că pârâtul a făcut plata ce formează obiectul litigiului dedus judecăţii sau
recunoaşterea de către pârât a faptului că datorează reclamantului suma de bani pe care acesta o pretinde.
Fiind o recunoaştere a afirmaţiilor sau pretenţiilor celeilalte părţi, mărturisirea reprezintă un act unilateral de voinţă. Această
voinţă nu trebuie să fie viciată; deci, ea trebuie să fie conştientă și liberă, fiind în acelaşi timp irevocabilă. Mărturisirea este un
act personal făcut de parte.
Mărturisirea este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabilă celui care îşi întemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit.
Mărturisirea poate fi extrajudiciară sau judiciară. Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală. Odată dovedită
mărturisirea extrajudiciară are aceeaşi putere probatorie indiferent dacă a fost făcută în scris sau verbal.
Mărturisirea judiciară se obţine în timpul judecăţii, ea poate fi spontană sau provocată prin intermediul interogatoriului şi este
fixată în procesul verbal al şedinţei.
Instanţa nu va admite, însă, mărturisirea atunci când prin aceasta s-ar eluda dispoziţiile legii ori s-ar putea ajunge la pierderea
unui drept la care nu se poate renunţa, ori care nu poate face obiectul unei tranzacţii de împăcare.
43. Depozițiile martorului ca mijloc de probă. Procedura de audiere a martorului. Drepturile și obligațiile martorului.
Depozițiile martorului ca mijloc de probațiune constau din informații care confirmă sau infirmă anumite circumstanțe
importante pentru justa soluționare a cauzei.
Martorii sunt persoane care nu au interes în proces, străine de proces, care au recepţionat şi memorat fapte care sunt
concludente în rezolvarea unui proces civil, pe care le relatează în instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului.
Depoziţiile nu pot servi ca probe dacă martorul nu a cunoscut personal faptele. Din considerentul lipsei interesului de orice fel,
calitatea de martor nu poate fi dublată de nici o altă calitate procesuală. Și totuși, afirmația că martorul este lipsit de interes în
soluționarea cauzei nu este pe deplin adevărată, întrucât acesta poate fi în relații de rudenie, prietenie cu o parte în proces.
Deci, martor poate fi orice persoană, căreia îi sunt cunoscute anumite împrejurări referitoare la pricină.
Nu pot fi ascultaţi ca martori:
- persoanele care din cauza vârstei fragede, defectelor lor fizice sau psihice nu sunt în stare să înţeleagă just faptele.
Legea nu stabilește cert o anumită vârstă de la care persoana poate depune mărturii, fapt care ne permite să afirmăm că
minorii, de asemenea, pot fi martori. Instanța va stabili în fiecare caz aparte dacă este posibilă audierea persoanelor
minore sau cu deficiențe fizice ori mentale;
- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
- slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu
privire la faptele încredinţate lor în serviciu;
- funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această
calitate. Persoanele din ultima categorie vor fi obligate să depună mărturii dacă au fost eliberate de îndatorirea păstrării
secretului de cel interesat;
- persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea sau răspândirea publicaţiei
periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate referitor la personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de
materiale ori documente, la informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele şi
documentele sunt destinate redacţiei;
- judecătorii referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în camera de deliberare la
pronunţarea hotărârii sau sentinţei.
Legislația procesual civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza depunerea mărturiilor. Sunt în drept să
refuze de a face depoziţii în judecată:
a. soţii unul împotriva altuia, inclusiv cei divorţaţi; copiii, inclusiv cei adoptați şi părinţii unul împotriva altora;
buneii şi nepoţii; fraţii şi surorile, logodnicii, concubinii unul împotriva altuia;
b. persoana ale cărei depoziţii îi pot cauza ei înşişi prejudicii materiale și morale sau persoanelor menţionate mai
sus, ori pot duce la dezonorarea, ori pot crea un pericol de urmărire administrativă sau penală împotriva lor sau
persoanelor menţionate;
c. persoanele care nu pot depune mărturii fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;
d. deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor de deputat;
e. avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul împuternicirilor.
Martorul care refuză să depună mărturii este obligat să declare în scris refuzul până la depunerea mărturiilor, arătând
motivele refuzului, sau dacă acesta este expus oral, atunci se consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată.
41
 Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sunt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate,
martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a face depoziţii, martorul
răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
Persoana care cere citarea unui martor este obligată să arate, care anume împrejurări importante pentru soluţionarea
cauzei ar putea confirma martorul şi să comunice instanţei datele de anchetă ale acestuia.
În virtutea rolului său activ, instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi, cu respectarea principiului egalităţii.
După încuviinţarea probei, instanţa va dispune citarea martorilor. Martorul este obligat să se prezinte când este citat în instanţă şi
să facă depoziţii veridice.
Dacă martorul citat nu se va prezenta în şedinţă din motive neîntemeiate, instanţa îi va aplica o amendă de pînă la 5
unităţi convenţionale, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost citat a două oară, instanţa are dreptul să ordone aducerea lui forţată
şi să-i aplice o amendă repetată de până la 10 unităţi convenţionale.
Martorul poate fi ascultat de instanţă la locul aflării sale, dacă din cauza bolii, bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive
întemeiate, el nu este în stare să se prezinte la judecată.
44. Înscrisurile ca mijloc de probă. Felurile înscrisurilor. Înregistrările video, audio și alte suporturi electronice.
Înscrisurile sunt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul semnelor sunt imprimate informații relevante pentru cauza civilă.
Suportul material al înscrisului îl constituie orice obiect al lumii înconjurătoare, de orice volum, formă și calitate, capabil să
păstreze semnele scrise.
Se consideră înscris orice fel de documente, acte, convenții, contracte, certificate, scrisori de afaceri sau cu caracter
personal, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum și primit prin mijloace de comunicare, conţinând date
asupra unor împrejurări ce au importanţă în proces.
Înscrisurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
A. După provenienţa înscrisului, diferenţiem înscrisuri:
a) oficiale - care sunt eliberate de organele de stat, persoanele oficiale, organizaţii etc. în legătură cu exercitarea de către ele
a funcţiilor sale şi de aceea după esenţă sunt documente;
b) neoficiale (personale) – care provin de la persoane fizice, fără intervenţia vreunui organ de stat, persoane oficiale sau a
unei organizaţii, întreprinderi.
B. După conţinutul înscrisului avem:
a) dispoziţionale (ordonatoare) – care certifică faptele ce au un caracter ordonator, cum ar fi de exemplu, actele organelor
de stat fără caracter normativ, actele întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor date în limitele competenţei sale,
convenţiile îndeplinite de părţi în scris;
b) informative – conţin descrierea, confirmarea faptelor şi evenimentelor care au însemnătate juridică sau probatorie pentru
pricină. Ex: adeverinţe, procese – verbale, dări de seamă, scrisori de afaceri şi cu caracter personal.
C. După forma înscrisului:
a) înscrisurile expuse în formă simplă sub semnătură privată. Ex: contractul de împrumut a banilor;
b) înscrisurile cu un conţinut şi formă strict stabilită. Ex: act comercial, adeverinţă de căsătorie;
c) înscrisurile autentificate de notar sau alte organe competente. Ex: contractul de vânzare - cumpărare a unei case.
Persoana care prezintă un înscris sau cere aducerea lui în instanţă este obligată să arate care anume împrejurări
importante pentru dezlegarea pricinii, ar putea fi stabilite prin această dovadă.
Instanţa de judecată poate elibera persoanei, care cere aducerea unui înscris, o adeverinţă confirmând dreptul ei de a
căpăta acest înscris spre a-l prezenta instanţei.
Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată, indicându-se locul de aflare a originalului. Originalul se cere
atunci când anumite circumstanţe trebuie confirmate numai cu documente în original sau când copiile de pe documentul prezentat
au cuprinsuri contradictorii.
Când o parte sau un alt participant la proces afirmă că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate
ordona prezentarea lui. Persoanele fizice sau juridice au obligaţia să prezinte înscrisurile pe care le cere instanţa în baza
demersului părţilor. Prezentarea înscrisului se face din contul părţii care a cerut dovada.
Dacă participantul la proces care le deține nu prezintă înscrisurile solicitate, instanța poate considera dovedite afirmațiile
participantului care a solicitat prezentarea înscrisului.
În cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea documentului original, se va
utiliza copia de pe original, prezentată de partea interesată. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei
convingere.
Actele eliberate de persoanele cu funcţii de răspundere şi autorităţile publice se prezumă a fi autentice. Dacă apar careva
suspiciuni, instanţa poate cere acestor persoane să certifice autenticitatea lor. La constatarea veridicităţii copiei de pe înscrisuri,
instanţa verifică procedeul tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului. Instanţa nu va putea
considera dovedit un fapt prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile prezentate de părţi nu sunt identice.
Autenticitatea unui înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest caz persoana
interesată trebuie să prezinte în instanţă documente sau alte acte pentru compararea scrisului sau semnăturilor ori să solicite
obţinerea lor prin concursul instanţei. Dacă după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată adevărul,
instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
Dacă este greu de prezentat instanţei înscrisurile din cauza că sunt numeroase sau că doar o parte din ele au importanţă în
proces, instanţa poate să ceară prezentarea unor extrase certificate în modul cuvenit sau să examineze şi cerceteze înscrisurile la
locul de păstrare a lor.
După ce hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă documentele originale aflate la dosar se pot restitui, la cererea celor care
le-au prezentat; la dosar rămânând o copie a documentului certificată de judecător. Cu acordul instanţei înscrisurile pot fi
42
 restituite până la rămânerea hotărârii irevocabile.
45. Dovezile materiale ca mijloc de probă. Deosebirea probelor materiale de înscrisuri.
Sunt probe materiale lucrurile care prin ele însele prin starea lor, prin însuşirile pe care le au, prin particularităţile pe care le
prezintă, prin defectele lor, prin locul în care sunt aşezate, prin poziţia în care se află, prin urmele sau semnele lăsate asupra
lor sau prin alte elemente pot constitui dovezi materiale.
Astfel, dovezile materiale pot servi ca mijloc de stabilire a unor împrejurări ce au importanţă în proces.
Informația necesară pentru soluționarea cauzei nu este imprimată prin semne ca și în cazul înscrisurilor, ci o percepem din
caracteristicile obiectelor lumii materiale. Prin aceasta și se deosebesc probele materiale de înscrisuri. De ex: când instanța
examinează un act scris din punct de vedere al conținutului, acesta constituie o probă scrisă, iar dacă același act va fi examinat
din cauza falsificării conținutului, atunci va constitui o probă materială. Mai mult decât atât, probele materiale în procesul
civil aproape întotdeauna constituie probe cu caracter primar, adică instanța le examinează și apreciază nemijlocit, fără a
solicita copii, iar probele scrise pot fi înlocuite cu copii în cazurile admise de lege.
Persoana care prezintă o dovadă materială sau cere aducerea unei asemenea dovezi sau examinarea la locul păstrării ei este
obligată să arate ce împrejurări importante pentru dezlegarea pricinii ar putea fi stabilite prin ea.
Persoana care cere ca instanţa să ordone aducerea unei dovezi de la alte persoane trebuie să descrie amănunţit obiectul şi să
arate motivele, pentru care consideră că obiectul s-ar afla la persoana respectivă. Dovezile materiale cerute de instanţă se vor
trimite direct instanţei. La cererea persoanei, instanţa îi poate elibera o adeverinţă confirmând dreptul ei de a căpăta această
dovadă spre a o prezenta instanței.
Persoanele fizice şi juridice au obligaţia să prezinte la cererea instanţei, dovezile materiale, pe care le deţin şi de care instanţa
are nevoie.
Dovezile materiale se păstrează la dosar sau se depun la camera de păstrare a instanţei. Obiectele care nu pot fi aduse în
instanţă se păstrează la locul de aflare a lor sau la un alt loc determinat de instanță, trebuind să fie cercetate la faţa locului,
fotografiate și, după caz, sigilate, cu descrierea amănunțită în procesul verbal.
Dacă este imposibil de prezentat instanţei dovezile materiale din cauza că sunt voluminoase sau că numai o parte din ele au
importanţă pentru cauză, instanţa poate efectua examinarea şi cercetarea la locul de aflare a lor sau în alt loc determinat de
instanță, fiind înregistrate video, fotografiate şi, după caz, sigilate. Cercetarea la faţa locului se face cu concursul
participanţilor la proces în prezenţa specialiştilor şi experţilor, în caz de necesitate. Ora, data şi locul cercetării la faţa locului
se consemnează într-un proces verbal, întocmit la faţa locului. Procesul-verbal va cuprinde şi alte elemente importante
referitoare la obiectele cercetate, care nu pot fi redate prin filmare sau fotografiere
Produsele alimentare şi alte obiecte perisabile se examinează imediat de către instanţă la locul lor de aflare şi se restituie
persoanei de la care au fost primite sau le transmite organizaţiilor pentru a fi folosite după destinaţie, proprietarului
restituindu-se ulterior obiecte de acelaşi gen şi cantitate sau contravaloarea lor.
După ce hotărârea instanţei a devenit irevocabilă, dovezile materiale se restituie persoanelor de la care au fost primite ori se
comercializează sau se remit proprietarilor recunoscuţi de instanţă.
În unele cazuri dovezile materiale, după examinarea şi cercetarea lor de instanţă, pot fi restituite, la cererea persoanelor de la
care au fost primite dacă nu se va prejudicia examinarea și soluționarea cauzei.
Persoana care prezintă o înregistrare audio – video pe un suport electronic sau de altă natură ori solicită reclamarea unor astfel
de înregistrări este obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării. Nu poate servi ca
probă înregistrarea audio – video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.
Suporturile înregistrărilor audio – video se păstrează în instanţa judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia
măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio –
video pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale instanţa le poate restitui şi înainte de acest termen.

46. Concluziile expertului ca mijloc de probă. Expertiza colegială și complexă. Expertiza suplimentară și repetată.
Există situaţii în care lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau a legăturilor dintre anumite împrejurări invocate
de părţi şi acele fapte reclamă cunoştinţe speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meșteșugurilor artizanale și din alte
domenii. În aceste situaţii, fără cunoştinţele de specialitate, judecătorul nu ar putea descoperi adevărul, de aceea instanţa
dispune efectuarea unei expertize la cererea părții sau unui alt participant la proces, ori din oficiu în cazurile prevăzute de
lege.
Actele reviziei ori ale inspecţiilor departamentale, precum şi raportul scris al specialistului, nu pot înlocui raportul de
expertiză şi nici exclude necesitatea efectuării expertizei în aceeaşi problemă.
Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoştinţa organelor judiciare opinia unor
specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se
formează pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi aplicării unor date de specialitate de către persoanele
competente desemnate de către organul judiciar.
Practica a evidențiat următoarele categorii de expertize judiciare: medico-legală, psihiatrică, psihologică, merceologică,
tehnică, grafologică, în domeniul construcțiilor, artei, videofonoscopică ș.a. Însă nu expertiza este mijlocul de probație, ci
raportul expertului întocmit în urma petrecerii expertizei.
Poate fi numită în calitate de expert persoana dezinteresată în soluţionarea pricinii care dispune de cunoştinţe speciale și care
este înscrisă în Registrul de Stat al experților judiciari atestați.
Părțile aleg, de comun acord, expertul sau instituția de expertiză care urmează să fie desemnată de instanță să efectueze
expertiza. În lipsa acordului, aceasta este prerogativa instanței. Conducătorul instituției de expertiză numește expertul și
informează instanța despre aceasta.
Dacă există temeiuri de recuzare, cererea de recuzare a expertului se depune în instanța judecătorească care a dispus
expertiza, în cel mult 5 zile de la data înștiințării despre desemnarea expertului sau de la data apariției temeiului de recuzare.
43
 După desemnarea expertului, instanța judecătorească convoacă o ședință cu participarea părților și a expertului, în cadrul
căreia se stabilește legătura dintre expert și părți, etapa la care părțile pot fi admise să participe la investigațiile expertului, se
aduce la cunoștința părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri și li se
explică faptul că au dreptul de a face observații cu privire la aceste întrebări și de a cere modificarea sau completarea lor.
Părțile și ceilalți participanți la proces au dreptul să formuleze și să prezinte în instanță întrebări adresate expertului, însă
numai instanța stabilește definitiv întrebările asupra cărora urmează să se pronunțe expertul. Instanța este obligată să motiveze
respingerea întrebărilor propuse expertului de către părți și alți participanți la proces.
Dacă poate să depună de îndată raportul de expertiză, expertul este ascultat chiar în şedinţa de judecată, raportul lui
consemnându-se în procesul verbal.
Expertul este somat de instanţa judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul este numit de conducătorul
acestei instituţii) de răspundere penală în cazul prezentării cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals.
Expertiza se efectuează sau în instanţă sau în afara instanței. Pentru efectuarea expertizei la faţa locului, este obligatorie
citarea părţilor şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind obligaţi să dea expertului orice explicaţie în legătură cu
obiectul expertizei.
Părțile și alți participanți la proces au dreptul să ia cunoștință de încheierea instanței de judecată privind efectuarea expertizei,
să propună consemnarea în încheierea judecătorească a unor întrebări asupra cărora expertul urmează să se pronunțe, să
înainteze expertului recuzări, să participe la investigațiile expertului, să ia cunoștință de raportul de expertiză.
Persoana numită ca expert este obligată să se înfăţişeze la chemarea instanţei de judecată şi să prezinte concluzii obiective
asupra chestiunilor ce i se pun. În cazul neprezentării nejustificate a explicațiilor expertului i se poate aplica o amendă de 15
unităţi convenţionale. Tergiversarea de către expert a executării însărcinărilor primite se sancționează cu amendă de la 20 la
50 u.c. Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false sau pentru refuz expertul va purta răspundere penală.
Expertul poate să refuze a prezenta concluzii, dacă materialele puse la dispoziţie sunt insuficiente sau dacă el nu are
cunoştinţele necesare pentru a face concluzii.
Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialele din dosar referitoare la obiectul expertizei, să ceară instanţei să-i pună la
dispoziţie materialele suplimentare, să participe la judecarea pricinii și cu permisiunea instanței, să pună participanților la
proces întrebări referitor la obiectul expertizei, să ia cunoștință de procesul verbal și să facă observații, să înainteze plângeri
împotriva acțiunilor instanței. Expertul are obligația să nu divulge circumstanțele și datele ce i-au devenit cunoscute.
Dacă este ferm convins că nu poate rezolva, în baza cunoştinţelor lui speciale sau a nivelului de cunoştinţe sarcinile puse în
faţa sa ori că materialele prezentate îi sunt insuficiente pentru cercetări şi deducţii, expertul se abţine prin cerere scrisă să
efectueze expertiza, menţionând motivele. Totodată, restituie instanţei judecătoreşti materialele care i-au fost prezentate
pentru expertiză.
Expertul prezintă concluziile sale în scris, ele trebuind să cuprindă o descriere amănunţită a cercetărilor, deducţiile făcute pe
baza lor şi răspunsuri argumentate la întrebări.
În cazul în care constată, pe parcursul efectuării expertizei, existenţa unor circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii
referitor la care nu i s-au pus întrebări, expertul este în drept să includă în raport deducţiile sale asupra lor.
Raportul de expertiză se depune în instanţa judecătorească cu cel puţin 5 zile înainte de data ședinței de judecată și este
examinat în şedinţa de judecată şi evaluat în ansamblu cu celelalte probe.
Concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată şi se apreciază de aceasta conform intimei ei convingeri
de rând cu celelalte mijloace de probă. Respingerea concluziilor expertului trebuie motivată.
47. Noțiunea de acțiune civilă și natura ei juridică. Elementele acțiunii civile.

48. Apărarea intereselor pârâtului. Obiecțiile material-juridice. Excepțiile procesuale. Acțiunea reconvențională.
Acţiunea aflată în procedura instanţei de judecată dă naştere în primul rând unei relaţii procesuale între reclamant şi
instanţa de judecată şi în al doilea rând între instanţa de judecată şi pârât. Pârâtul nu rămâne pasiv după intentarea procesului
împotriva lui. În conformitate cu principiul contradictorialității și egalităţii părţilor în proces pârâtului îi aparţine dreptul de a se
apăra împotriva acţiunii. Principalele mijloace de apărare împotriva acţiunii sunt:
1) dreptul de a obiecta împotriva acţiunii;
2) dreptul de a intenta acţiune reconvenţională.
1. Obiecţii împotriva acţiunii. Pârâtul are dreptul nu numai a refuza recunoaşterea acţiunii, dar important pentru el
este prezentarea împrejurărilor de fapt şi de drept care ar stinge pretenţiile înaintate de reclamant. De ex: pârâtul poate obiecta că
reclamantul nu are dreptul de a cere un anumit bun dat în folosinţă temporară, deoarece n-a expirat termenul de folosire a acestui
bun sau a expirat termenul de prescripţie de a cere bunul.
Contraargumentele de fapt și de drept ale pârâtului care au ca scop şi sunt îndreptate spre respingerea acţiunii
reclamantului se numesc obiecţii împotriva acţiunii. Ele pot fi de ordin material sau procesual.
Obiecţiile material juridice ale pârâtului sunt îndreptate spre combaterea dreptului la admiterea acțiunii și urmărește
respingerea pretenţiilor materiale ale reclamantului, contestând împrejurările de fapt sau de drept înaintate de reclamant, de aceea
cere ca acţiunea să fie respinsă.
Cu alte cuvinte, obiecţiile de ordin material sunt îndreptate, pe de o parte, la netemeinicia pretenţiilor reclamantului şi, pe
de altă parte, la nedovedirea acestor pretenţii prin probele prezentate.
Obiecţiile procesual juridice sunt îndreptate spre combaterea dreptului la intentarea acțiunii și reprezintă declaraţii prin
care pârâtul invocă lipsa dreptului pentru pornirea sau desfăşurarea de mai departe a procesului; de aceea se exclude posibilitatea
examinării pricinii de către instanţă.
Cu alte cuvinte, obiecţiile de ordin procesual nu ating temeinicia pretenţiilor reclamantului, ci arată la inadmisibilitatea
examinării cauzei de către judecată. De ex: cauza nu ţine de competenţa instanţei de judecată, dacă se admit aceste obiecţii, cauza

44
 este transmisă după competenţă. Sau procesul trebuie suspendat, încetat ori scoasă cererea de pe rol din cauză că nu sunt
respectate premisele sau condițiile înaintării acțiunii.
2. Acţiunea reconvenţională. În procesul civil, pârâtul nu adoptă întotdeauna o poziţie defensivă, de apărare, ci poate
avea şi o atitudine agresivă, ridicând pretenţii proprii împotriva reclamantului sub forma unei acţiuni reconvenţionale.
Aşa de ex: în timp ce reclamantul solicită ca prin obligarea pârâtului, să-l determine pe acesta să-şi execute obligaţiile
dintr-un contract, pârâtul solicită anularea sau rezilierea contractului respectiv.
Deci, acţiunea reconvenţională este pretenţia material – juridică înaintată de pârât de sine stătător împotriva
reclamantului până la începerea dezbaterilor judiciare pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială. Acțiunea reconvențională
poate fi depusă și până la finisarea examinării pricinii în fond când urmărește excluderea în tot sau în parte a acțiunii inițiale.
Acţiunea reconvenţională se supune regulilor generale de intentare a acţiunii.
Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile:
a) să urmărească compensarea acţiunii iniţiale a reclamantului. De ex: locatorul cere de la locatar plata pentru chiria
apartamentului, iar acesta, la rândul său, solicită costul reparației capitale pe care a făcut-o în apartament.
b) să excludă în tot sau în parte admiterea cererii principale. De ex: în cadrul examinării acțiunii de achitare a pensiei
de întreținere pentru copilul minor, pârâtul solicită contestarea paternității sau în procesul de divorț pârâtul solicită
declararea nulității căsătoriei ori în acțiunea de partaj a bunurilor succesorale pârâtul –succesor legal contestă legalitatea
testamentului.
c) între cererea reconvenţională şi cea principală să existe o legătură reciprocă şi judecarea lor simultană să ducă la o
soluţionare promptă şi justă a litigiului. De ex: în procesul de desfacere a căsătoriei pârâtul cere partajul averii sau plata
pensiei de întreținere.
Existenţa cererii reconvenţionale permite să se rezolve într-un singur proces toate neînţelegerile dintre părţi realizând economie de
timp şi cheltuieli, cât şi evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii. Dar, cererea reconvenţională este, în principiu, facultativă
şi deci pârâtul nu este obligat la formularea ei. El poate să-şi valorifice pretenţiile printr-o cerere separată sau să le invoce pe cale
de apărare, pentru a obţine reducerea pretenţiilor formulate de reclamant sau chiar înlăturarea lor totală
49. Actele de dispoziție ale părților. Modificarea acțiunii. Renunțarea la acțiune. Recunoașterea acțiunii. Tranzacția
judiciară.
Părților le este recunoscut dreptul de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege. În acest
sens, ele pot îndeplini un șir de acte de dispoziție care pot fi definite ca manifestări de voință ale părților privind drepturile
materiale supuse judecății ori mijloacele procesuale recunoscute de lege.
În procesul civil clasic, care este pornit cu respectarea strictă a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, temeiul şi
obiectul acţiunii determină mersul întregului proces. Astfel, judecata va examina cauza în limitele acelor temeiuri şi în
privinţa acelui obiect al acţiunii care au fost indicate de către reclamant în acţiunea sa de la bun început.
Respectarea strictă a celor menţionate îngrădeşte într-o măsură oarecare accesul la justiţie a persoanei, deoarece pe parcursul
judecării cauzei pot fi scoase la iveală anumite circumstanţe care nu puteau fi cunoscute la începutul procesului; schimbarea
temeiului acţiunii devenind inevitabilă în acest caz. Astfel, art.60 CPC recunoaşte reclamantului dreptul de a modifica temeiul
sau obiectul acţiunii; să mărească sau să micşoreze cuantumul pretenţiilor sau să renunţe la acţiune. Pârâtul are dreptul să
recunoască acţiunea şi părţile pot înceta procesul printr-o tranzacţie.
Schimbarea temeiului acţiunii presupune schimbarea circumstanțelor de fapt sau de drept prin trecerea de la ipoteza unei
norme juridice la ipoteza altei norme juridice. Ea poate să se producă prin completarea temeiului iniţial al acţiunii cu noile
circumstanţe apărute în timpul judecării cauzei. De ex: temeiul acţiunii de reparare a daunei poate fi modificat prin stabilirea
faptului că dauna a fost pricinuită de mijlocul de pericol sporit, ceea ce va duce la aplicarea unei alte norme de drept sau altă
situaţie când pretenţiile sunt îndreptate împotriva mai multor pârâţi pentru repararea daunei cauzate în comun pot apărea
circumstanţe ce exclud pricinuirea daunei de către un pârât sau altul; astfel temeiul acţiunii fiind schimbat prin trecerea la
ipoteza altei norme de drept.
Schimbarea circumstanţelor cauzei care nu duce la trecerea de la ipoteza unei norme la ipoteza altei norme nu poate fi
considerată ca schimbare a temeiului acţiunii, ci trebuie calificată drept concretizare a acţiunii. Ex: reclamantul intentează o
acţiune despre decăderea din drepturile părinteşti, motivându-şi pretenţiile prin aceea că pârâtul îi interzice copilului să
frecventeze şcoala, iar ulterior îşi susţine pretenţiile motivând că părintele copilului îl impune să cerşească şi să ducă o viaţă
de vagabondaj. O astfel de schimbare a circumstanţelor nu duce la modificarea temeiului acţiunii, ci la concretizarea
împrejurărilor de fapt ale acţiunii.
Schimbarea temeiului acţiunii are o limită oarecare deoarece ea nu trebuie să ducă la schimbarea obiectului acţiunii. De ex:
nu se admite ca acţiunea de revendicare a unei sume de bani în baza contractului de împrumut să fie înlocuită prin încasarea
aceleiaşi sume de bani ca urmare a prejudiciului cauzat.
Schimbarea obiectului acţiunii cel mai frecvent are loc prin trecerea de la dispoziţia unei norme de drept la dispoziţia unei
alte norme de drept sau prin alegerea unui alt mijloc de apărare judecătorească a dreptului subiectiv. În ambele cazuri este
vorba despre schimbarea pretenţiilor de drept material faţă de pârât. Ex: pretenţia cumpărătorului faţă de vânzător despre
înlocuirea bunului care nu corespunde calităţii cu un alt bun poate fi schimbată prin cererea de a fi restituiţi banii echivalenţi
costului acestui obiect. În acest caz unele şi aceleaşi împrejurări în una şi aceeaşi relaţie socială pot duce la aplicarea diferitor
norme de drept.
Nu se admite schimbarea concomitentă a temeiului şi obiectului acţiunii.
Renunţarea la acţiune este un act de dispoziție unilateral al reclamantului care are drept scop încetarea procesului și
presupune dezicerea reclamantului de la pretenţiile înaintate faţă de pârât expuse în cererea de chemare în judecată. În acest
fel reclamantul renunță la acțiune atât în sens material, cât și în sens procesual. Motivele renunțării pot fi diverse:
nejustificarea pretențiilor sau imposibilitatea de a le proba, precum și onorarea benevolă a obligațiilor de către pârât.
Renunţarea poate fi: totală sau parţială.
45
 Renunţarea la acţiune poate avea loc în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel ori de recurs, fie oral
în şedinţă, fapt ce se va indica în procesul verbal, fie prin cerere scrisă ce se va anexa la dosar, făcându-se menţiunea
respectivă în procesul verbal.
Înainte de a admite renunţarea reclamantului la acţiune, instanţa explică reclamantului efectele acesteia şi anume că
renunţarea la acţiune serveşte drept temei pentru încetarea procesului, iar în caz de încetare a procesului nu se poate face o
nouă cerere în judecată între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri.
Instanţa de judecată nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune dacă aceasta contravine legii sau încalcă drepturile şi
interesele legitime ale statului sau ale altor persoane.
Recunoaşterea acţiunii presupune acceptarea de către pârât a pretenţiilor bazate pe împrejurările de fapt şi de drept ale
reclamantului formulate în cererea de chemare în judecată. În acest fel, pârâtul renunță la apărarea intereselor sale, ceea ce, de
regulă, condiționează admiterea acțiunii. Recunoaşterea, la fel poate fi: totală sau parţială.
Ea de asemenea trebuie să fie consemnată în procesul verbal cu semnăturile respective sau anexată la dosar. Instanţa va
verifica dacă voința pârâtului nu este viciată și nu va admite recunoaşterea acţiunii dacă ea contravine legii sau intereselor
statului sau ale altor persoane.
Tranzacţia reprezintă un contract prin care părţile încetează un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte,
prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în
schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul litigios. Motivele încheierii unei tranzacții de împăcare pot fi diverse: de
regulă, dificultatea probării și nedorința de a fi implicat într-un proces îndelungat. Tranzacția de împăcare poate fi încheiată
pe tot parcursul procesului.
Prin încheierea unei tranzacții de împăcare părțile dispun nu numai de drepturile materiale ce le aparțin, ci și de mijloacele
procesuale, întrucât tranzacția de împăcare va înlocui hotărârea judecătorească.
Condiţiile tranzacţiei de împăcare a părţilor se consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată şi se semnează de
ambele părţi, iar dacă este prezentată printr-o cerere scrisă, se anexează la dosar, făcându-se despre aceasta o menţiune în
procesul – verbal al şedinţei.
Înainte de a încuviința tranzacţia de împăcare a părţilor, instanţa le explică efectele acesteia, adică încetarea procesului şi
imposibilitatea de a reveni asupra acestui litigiu în cadrul altui proces de judecată. De asemenea instanţa poate să nu
întărească tranzacţia de împăcare, pronunţând o încheiere motivată în acest sens, dacă ea contravine legii ori intereselor
statului sau altor persoane.

50. Măsurile de asigurare a acțiunii civile.

Prin măsuri asiguratorii înţelegem posibilitatea recunoscută de lege reclamantului de a solicita măsuri de indisponibilizare şi
conservare, de natură să împiedice pe pârât, în timpul procesului, să distrugă sau să înstrăineze bunul ce constituie obiectul
litigiului sau activul patrimonial, când obiectul litigiului este o sumă de bani.
Astfel, instanţa sau judecătorul poate, la cererea participanţilor la proces să ia măsuri pentru asigurarea acţiunii. Asigurarea
acţiunii se admite în orice fază a procesului până la etapa în care hotărârea judecătorească devine definitivă, dacă neluarea
măsurilor de asigurare a acțiunii ar putea face imposibilă executarea hotărârii instanţei de judecată.
În cererea de asigurare a acțiunii se indică motivele și circumstanțele pentru care se solicită asigurarea acțiunii. Cererea de
asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de instanța care judecă pricina în termen de o zi de la depunere, fără a-l
înştiinţa pe pârât şi pe ceilalţi participanţi. Dacă cererea de asigurare a acțiunii este depusă concomitent cu cererea de chemare
în judecată, aceasta se soluționează în ziua emiterii încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată, fără
înștiințarea pârâtului și a celorlalți participanți la proces. Instanţa sau judecătorul poate lua următoarele măsuri asiguratorii:
să ordone punerea unui sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani care aparţin pârâtului şi care se află la el sau la alte
persoane;
să interzică pârâtului de a săvârşi anumite acte;
să interzică altor persoane de a transmite bunuri pârâtului sau de a îndeplini faţă de el alte obligaţii;
să suspende vânzarea bunurilor sechestrate, dacă se face cererea de ridicare a sechestrului pus pe ele;
să suspende urmărirea ce se face pe baza unui document investit cu formulă executorie contestat de debitor prin acţiune, dacă
asemenea contestaţie este admisă de lege.
Instanţa poate admite mai multe forme de asigurare a acţiunii, cu condiţia ca suma lor totală să nu depăşească valoarea
acţiunii. La cererea participanţilor la proces se admite înlocuirea unei forme de asigurare a acţiunii cu altă formă. Chestiunea
aceasta se soluţionează în şedinţă de judecată, anunţându-se despre aceasta şi participanţii.
Acceptând asigurarea acțiunii, judecătorul sau instanța poate cere reclamantului o cauțiune a prejudiciilor care ar putea fi
cauzate pârâtului. Dacă reclamantul nu depune cauțiunea în termenul stabilit de instanță, aceasta din urmă emite o încheiere
de anulare a măsurilor de asigurare a acțiunii, care se execută imediat.
Persoana care a depus cauțiunea are dreptul să solicite restituirea acesteia în cazul în care partea care se consideră prejudiciată
prin măsurile de asigurare a acțiunii nu solicită compensarea prejudiciilor în termen de cel mult 2 luni de la rămânerea
irevocabilă a hotărârii pronunțată în cauză sau de la rămânerea irevocabilă a încheierii prin care a fost încetat procesul ori
scoasă cererea de pe rol.
Măsura de asigurare a acţiunii poate fi anulată de aceeaşi instanţă de judecată în cadrul unei şedinţe de judecată cu înştiinţarea
participanţilor la proces.
În caz de neprezentare a acestora, în ambele cazuri, instanţa se poate pronunţa asupra cererilor de înlocuire sau anulare a
măsurilor asiguratorii.
În caz de respingere a acţiunii măsurile asiguratorii admise se menţin până la momentul când hotărârea devine definitivă. În
cazul admiterii acţiunii măsurile de asigurare îşi păstrează efectul până la pronunţarea hotărârii.

46
Împotriva tuturor încheierilor privitoare la asigurarea acţiunii se poate face recurs. Recursul depus nu este suspensiv de
executare în cererea de asigurare a acţiunii şi suspendă executarea în cererea de anulare a măsurilor de asigurare sau de
substituire a unei forme de asigurare cu alta.
Dacă hotărârea de respingere a acţiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pârâtul este în drept să intenteze împotriva
reclamantului acţiune de reparare a prejudiciului cauzat prin asigurarea acţiunii la cererea reclamantului, indiferent de
vinovăția reclamantului.

47