P. 1
Manual Dreptul de Procedura Civila

Manual Dreptul de Procedura Civila

1.0

|Views: 2,344|Likes:
Published by Rodica Chirev

More info:

Categories:Topics, Art & Design
Published by: Rodica Chirev on Mar 12, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/27/2016

pdf

text

original

TEMA I.

Procedura civilă, dreptul de procedură civilă şi ştiinţa procesuală
1. Procesul civil, mijloc de realizare a justiţiei în pricinile civile În literatura juridică s-a arătat că în statul de drept justiţia poate fi privită sub două aspecte: ca sistem al organelor judecătoreşti şi ca activitate desfăşurată de aceste organe.1 Actele normative de drept material recunosc persoanelor fizice şi persoanelor juridice drepturi civile (se au în vedere nu numai drepturile recunoscute prin legislaţia civilă, dar şi cele care intră în conţinutul raporturilor de dreptul muncii, familiei, de drept comercial etc.) în scopul satisfacerii intereselor materiale şi de altă natură în acord cu interesul public, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. În mod obişnuit aceste drepturi sunt valorificate de titularii lor potrivit legii şi sunt respectate de celelalte persoane care au obligaţia de a nu face nimic care să stânjenească exercitarea lor normală. În situaţia în care drepturile nu sunt respectate sau sunt contestate, legea prevede modul de apărare şi valorificare de către instituţiile juridice specializate şi nu de către cei aflaţi în cauză. Aşadar, sarcina de a înfăptui justiţia într-un stat de drept revine organelor statului, special constituite în acest sens. Constituţia consacră în art.20 alin.(i) că "Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime," iar în alin.(2} "Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie". Astfel, legislaţia noastră a fost pusă de acord cu Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care în art.6 pct.l prevede: "Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis persoanelor sau publicului în timpul întregului sau a unei părţi din proces, în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsură considerată strict necesară de către instanţa de judecată, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei". Din prevederile sus-menţionate rezultă cu claritate necesitatea garantării şi ocrotirii drepturilor civile de către stat, fapt ce are Ioc printr-o activitate deosebit de complexă, desfăşurată de organele de justiţie şi de persoane (instanţa de judecată, reclamant, pârât etc). în cadrul acestei activităţi apar anumite raporturi procesuale, ele dând naştere, de fapt, procesului civil. Astfel, rezultă că procesul civil cuprinde activitatea desfăşurată de: instanţă, părţi, organul de executare şi alte organe sau persoane care participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile, precum şi raporturile dintre aceşti participanţi în vederea realizării sau stabilirii drepturilor ori intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii conform procedurii stabilite de lege. 2 Procesul civil prezintă unele particularităţi esenţiale.3 în continuare examinăm câteva dintre cele mai semnificative:
1

a) caracterul complex al procesului civil. Această trăsătura decurge din natura activităţii de jurisdicţie, care implică cu nece sitatc îndeplinirea ane: multitudini de acte procedurale: b) realizarea activităţii judiciare cu participarea părţilor şi a altor subiecţi procesuali; c) activitatea judiciară se desfăşoară după reguli riguros determinate de lege;
d)

realizarea activităţii judiciare într-o cauză civilă conc retă. Spre deosebire de acthitatea legislativă care

urmăreşte edictarea unor norme de conduită generale şi impersonale, cea judi ciară vizează aplicarea legii la cazurile concrete, respectiv în liti giile civile.

2. Noţiunea, obiectul şi structura dreptului procesual civil

Înfăptuirea justiţiei în cauzele civile se realizează în conformitate cu procedura stabilită de lege, pe baza unui ansamblu de norme juridice ce reglementează această procedură. După părerea unor autori,4 dreptul procesual civil este ramura de drept, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce apar între instanţa de judecată şi participanţii la proces în cadrul realizării justiţiei pe cauzele civile. Pornind de la definiţia dată dreptului în ansamblu, suntem întru totul de acord cu opinia juristului V. Ciobanu5 care defineşte dreptul procesual civil drept sistem de norme juridice care reglementează modul cum este organizată şi se desfăşoară acthitatea de judecată a pricinilor privitoare la drepturile şi interesele civile, legitime, precum şi modul în care sunt duse la îndeplinire (sunt executate) hotărârile judecătoreşti sau alte titluri executorii. Obiectul dreptului procesual civil îl formează raporturile juridice ce se stabilesc între participanţii la proces în cadrul activităţii de examinare şi soluţionare a cauzelor civile. Este necesar a face deosebire între obiectul procesului civil şi obiectul dreptului procesual civil. Obiectul procesului civil, ca activitate a instanţei de judecată la înfăptuirea justiţiei care evoluează într-o anumită formă procesuală, îl constituie cauzele civile concrete. Obiect al dreptului procesual civil ca ramură de drept îl constituie însuşi procesul civil, adică activitatea instanţei de judecată, a altor participanţi la proces, precum şi activitatea organelor ce pun în executare hotărârile instanţei de judecată.6 Structura dreptului procesual civil, asemeni structurii altor ramuri de drept, cuprinde două părţi: Partea generală şi Partea specială. Partea generală are ca obiect de studiu principiile generale şi instituţiile aplicabile tuturor fazelor procesului civil; Partea specială tratează activitatea specifică fiecărei faze de judecată, procedura specială, procedura în contenciosul administrativ, procedura în ordonanţă, procedura de declarare a insolvabilităţii, căile de atac al hotărîrilor judecătoreşti ş.a.

3. Corelaţia dintre dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept
2

Dreptul procesual civil reprezintă o ramură autonomă a dreptului, dar nu este izolat de celelalte ramuri, aflându-se într-o strânsă legătură cu acestea. Gradele de interdependenţă pot fi diferite, dar existenţa lor nu poate fi contestată. La baza dreptului procesual civil, ca de altfel la baza oricărei ramuri de drept, stau normele fundamentale ale dreptului constituţional care stabilesc principiile dreptului în ansamblu. Constituţia Republicii Moldova consacră un capitol distinct autorităţii judecătoreşti (Capitolul IX). Astfel, art.114 prevede "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti", iar art.116 alin.(i) stipulează "Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii". Tot în acest capitol mai sunt prescrise şi principiile publicităţii, limba de procedură şi dreptul la interpret. Corelaţia dintre dreptul procesual civil şi dreptul civil este cea dintre conţinut şi formă. Dreptul civil este drept material sau substanţial, iar dreptul procesual civil este drept formal, procesual. Dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului civil material, deoarece îi conferă acestuia eficacitate prin folosirea constrângerii de stat atunci când obligaţiile născute în cadrul raporturilor de drept civil nu sunt executate de bună voie. O strânsă conexiune există între dreptul procesual civil şi dreptul procesual penai, ea este determinată de obiectul de reglementare al celor două ramuri de drept. într-adevăr, ambele ramuri de drept au ca obiect reglementarea modului în care se realizează activitatea judiciară. Natura obiectului de reglementare determină şi existenţa unor principii şi instituţii asemănătoare. Cele mai semnificative asemănări se concretizează în: - realizarea ambelor procese în etape succesive şi progre sive, cu respectarea unor reguli de formă prestabilite; - soluţionarea cauzelor civile şi penale de acelaşi organ de jurisdicţie; - existenţa unor principii procesuale comune, ca: principiul dreptului la apărare, principiul publicităţii, principiul contra di ctorialităţii etc; - existenţa unor căi de atac bazate pe principii comune. Dreptul procesual civil are strânse legături şi cu dreptul internaţional privat. Dreptul internaţional privat reglementează, prin normele sale, raporturi civile şi procesual civile cu un element de extranietate. Legătura dreptului procesual civil cu dreptul administrativ se manifestă prin existenţa procedurii în contenciosul administrativ. Existenţa normelor dreptului procesual civil, care reglementează achitarea taxei de stat, reflectă legătura cu dreptul financiar. La fel dreptul procesual civil mai are interferenţe cu dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul comercial etc. 4. Izvoarele dreptului procesual civil
3

Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în două accepţiuni.7 În sens material, înţelegem condiţiile social-economice ce impun crearea unui ansamblu de norme, iar în sens juridic, tocmai aceste norme, mijloace specifice, puse la dispoziţia organelor specializate ale statului, exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi sociale. Ca formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului procesual civil sunt aceleaşi ca şi ale altor ramuri de drept. Constituţia, Legea fundamentală a ţării, în Titlul III "Autorităţile publice", consacră autorităţii judecătoreşti Capitolul IX intitulat "Autoritatea judecătorească". în acest capitol, divizat în trei secţiuni, este reglementată activitatea instanţelor judecătoreşti, Consiliului Superior al Magistraturii, Procuraturii. Constituţia consacră drept principii fundamentale: independenţa judecătorilor, legalitatea, publicitatea dezbaterilor şi altele. Legile organice şi ordinare care în concordanţă cu principiile constituţionale conţin dispoziţii cu caracter procedural: - Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003, în vigoare de la 12 iunie 2003 (în continuare C.P.C.); - Legea contenciosului administrativ din 10 februarie 2000, intrată în vigoare la 18 mai 2000; - Legea privind organizarea judecătoreasca din 6 iulie 1995; - Legea cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995; - Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19 iulie 1996; - Legea cu privire la colegiul de calificare şi atestarea jude cătorilor din 19 iulie 1996 etc. Actele normative subordonate legii: decretele Preşedintelui Republicii Moldova, Hotărârile Guvernului, Hotărârile Parlamentului cu caracter normativ ce au aplicare în domeniul dreptului procesual civil. Tratatele internaţionale: acordurile, pactele, convenţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte. De exemplu: - Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiat la Moscova la 25 februarie 1993. - Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa juridică şi. relaţiile juridice în materie civilă şi penală, încheiat la Kiev la 13 decembrie 1993.
-

Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele chile, familiale şi penale, încheiată

la Mensk la 22 ianuarie 1993 şi ratificată de Republica Moldova la 16 martie 1995. Tratatul între Republica Moldova şi România privind asis tenţa juridică în materie civilă şi penală încheiat la 6 iulie 1996. 5. Tipurile de proceduri civile Legislaţia procesual civilă în vigoare clasifică toate pricinile civile, examinate de instanţele judecătoreşti, în patru tipuri: procedura contencioasă, procedura contenciosului administrativ, procedura specială, procedura în
4

ordonanţă. Existenţa acestor tipuri de proceduri este determinată de faptul că în instanţele judecătoreşti sunt depuse cereri de chemare în judecată, ce au particularităţi material-juridice distinctive. Natura material-juridică a pricinilor în diferite situaţii influenţează esenţial modul lor de examinare şi soluţionare, deoarece dreptul procesual civil reglementează modalitatea de apărare judiciară a diferitelor drepturi şi interese. Cea mai importantă şi mai des întâlnită esteprocedura contencioasă, în cadrul căreia se examinează pricini ce nasc din litigii civile, locative, familiale, de muncă şi din alte raporturi juridice. O mare parte dintre regulile procedurii contencioase se extind şi asupra celorlalte tipuri de proceduri, care se efectuează în conformitate cu aceasta, suferind însă unele schimbări, adăugiri, stabilite de norme speciale pentru procedurile necontencioase. Procedura contenciosului administrativ. Deopotrivă cu cau-zele contencioase, instanţa de judecată examinează şi cazuri ce rezultă din relaţii administrativ-juridice. Acestea sunt examinate de instanţa de contencios administrativ în conformitate cu Legea contenciosului administrativ. Procedura specială. în cazurile când instanţa de judecată examinează cauze în componenţa cărora nu este litigiu de drept, aceasta apără interesele legitime ale cetăţenilor, organizaţiilor, stabilind prin hotărârea judecătorească anumite fapte juridice, situaţia juridică a persoanei, precum şi existenţa sau lipsa drepturilor nelitigioase. Aceste cauze în funcţie de specificul lor sunt atribuite la procedura specială. Procedura în ordonanţă. Este o procedură simplificată prin care judecătorul unipersonal emite o dispoziţie în baza materialelor prezentate de creditor privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea bunurilor mobiliare de la debitor. 6. Fazele procesului civil Activitatea instanţei de judecată în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile se desfăşoară într-o anumită consecutivitate, pe faze. Fază a procesului civil se numeşte totalitatea acţiunilor procesuale, ce sunt îndreptate spre un scop apropiat: primirea cererilor, pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare, dezbaterile judiciare etc.8 Această definiţie este atestată în literatura de specialitate. Fazele procesului civil sunt de două feluri: - obligatorii; - facultative. Se numesc obligatorii fazele fără de care procesul civil nu poate exista. Fazele obligatorii sunt următoarele:
a)

intentarea pricind civile;

b) pregătirea pricinilor civile pentru dezbateri judiciare; c) dezbaterile judiciare, care la rândul lor cuprind: partea pregătitoare;
5

-

judecarea pricinii în fond; susţinerile orale; emiterea şi pronunţarea hotărârii; d) executarea hotărârii instanţei de judecată. Intentarea pricinei civile este o fază de sine stătătoare a procesului civil, care reprezintă prima şi o foarte

importantă etapă în sistemul unic de acţiuni procedurale. Până nu demult existau două păreri referitor la momentul care pune începutul unui proces: Prima - momentul înaintării cererii de chemare în judecată, iar în cazurile necontencioase - momentul înaintării cererii sau plângerii. A doua - momentul când judecătorul emite încheierea privind primirea cererii spre judecare. Însă noul Cod de procedură civilă a pus capăt acestor discuţii prin art. 7 pct. (1): „Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim". în cadrul fazei de pregătire a pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare, în conformitate cu C.P.p., judecătorul, în termen de cinci zile de la primirea cererii de chemare în judecată, trebuie să efectueze un şir de acţiuni. De exemplu, stabileşte ziua înfăţişării şi citează părţile, rezolvă chestiunea citării martorilor în şedinţă, dă delegaţii altor instanţe de judecată etc. Dezbaterile judiciare constituie faza principală a procesului civil. Ele cuprind examinarea şi soluţionarea cauzei civile în fond. Soluţionând pricina, instanţa de judecată este obligată să emită o hotărâre legală şi întemeiată, care să apere drepturile şi interesele ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice. Ultima fază obligatorie a procesului civil este executarea hotărârii, după ce aceasta devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată. Fazele/tzcii/tatiue nu sunt obligatorii, ci apar la dorinţa persoanelor sau participanţilor la proces în următoarea succesiunea: - apelul; - recursul; - revizuirea hotărârilor.

TEMA II PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL 1. Noţiunea şi importanţa principiilor dreptului procesual civil Cuvântul "principiu" este de origine latină, şi în traducere înseamnă "bază", "idee călăuzitoare". Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. Ele prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci şi una de politică legislativă, având şi o semnificaţie practică. Din punct de vedere teoretic principiile fundamentale contribuie la înţelegerea şi interpretarea corectă a
6

normelor procesuale. Sub aspect legislativ principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a legislaţiei procesuale în sensul editării unor reglementări coerente şi eficiente.1 Importanţa practică a principiilor fundamentale rezidă în vocaţia lor de a contribui la formarea unei jurisprudenţe unitare. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil prezintă importanţă din următoarele considerente: - în lipsa textului de lege expres sau apropiat de cel de care se călăuzesc judecătorii în soluţionarea pricinilor civile, aceştia recurg la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale; în activitatea de cercetare, ca şi în opera de perfecţionare a legislaţiei procesual civile, de asemenea se au în vedere principiile fundamentale ale dreptului procesual civil;2
-

principiile fundamentale definesc însuşi procesul civil, îidau fizionomia generală, stabilind trăsăturile caracteris tice întregului sistem de instituţii procesual civile;3

-

sunt prevăzute în Constituţia Republicii Moldova, în Codulde procedură chila, în alte acte legislative, formând un sistem în cadrul căruia există strânse relaţii de interdependenţă. Unele principii procesuale sunt dreptu rile civile şi politice şi Convenţia europeană pentru pro tecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. consacrate în im portante documente internaţionale: Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional privind

Clasificarea principiilor are o mare importanţă, deoarece aceasta stabileşte locul, rolul şi importanţa fiecărui principiu. Principiile procesual civile sunt legate între ele, fiind independente dar nu autonome, adică nu pot funcţiona în afara domeniului. În literatura de specialitate s-au conturat mai multe criterii de clasificare: a) după izvorul de reglementare: - principii constituţionale; - principii ce reies din normele procesual civile; b) după rolul principiilor la înfăptuirea justiţiei: - principii organizaţional-funcţionale; - principii funcţionale; c) după obiectul reglementării: - principii ce determină democratismul procedurii civile; - principii ce determină legalitatea în proces; d) după apartenenţa la ramura de drept: - principii generale;
-

principii interramurale;

- principii ramurale. În continuare vom studia principiile clasificate după rolul la înfăptuirea justiţiei, adică principiile organizaţional-funcţionale şi principiile funcţionale.
7

2.

Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului procesual civil Principiul înfăptuiriijustiţiei exclusiv în instanţăjude-cătorească. Acest principiu este stipulat în

Constituţia Republicii Moldova, fiind prevăzut de asemenea de majoritatea actelor internaţionale, de exemplu: Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la io decembrie 1948; Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966 etc. Art.114 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează: "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti". Totodată, art.115 alin.(3) al Constituţiei prevede: "înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă". în procesul civil acest principiu se manifestă prin faptul că instanţele de judecată în sistemul organelor ce înfăptuiesc apărarea drepturilor (notariatul, comisia de soluţionare a litigiilor de muncă ş. a.), ocupă un loc special. Prioritatea formei de apărare judiciară a drepturilor se exprimă prin aceea că: a) în cazul în care, de exemplu, litigiul de drept a fost exa minat şi de comisia de soluţionare a litigiilor de muncă, hotărârea definitivă se va adopta de instanţa de judecată (dacă persoana căreia i-a fost încălcat dreptul s-a adresat în instanţă);
b)

în cazul în care prin hotărârea unei autorităţi publice a fost încălcat sau contestat un drept, persoana vătămată se va adresa în instanţa de contencios administrativ (procedura în contenciosul administrativ fiind un tip a pro cedurii civile).

Principiul numirii judecătorului în funcţie. Până la reforma judiciară judecătorii erau aleşi, ceea ce înseamnă că ei erau implicaţi direct sau indirect în politică. în prezent judecătorii sunt numiţi în funcţie, procedura fiind prevăzută de Legea cu privire la statutul judecătorului de la 20 iulie 1995 Ş' Legea cu privire la colegiul de calificare şi atestare a judecătorilor de la 19 iulie 1995Stipularea fundamentală referitor la numirea judecătorilor în funcţie o găsim în Constituţia Republicii Moldova, art.16 alin.(i2): „Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii care au susţinut concursul sunt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani judecătorii vor fi numiţi în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă". în continuare, pct.3 al aceluiaşi articol prevede: Preşedintele şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Principiul îmbinării unipersonalităţii şi colegialităţii completului de judecată la examinarea pricinilor civile. Pricinile civile în prima instanţă se examinează sau de un singur judecător ce activează în numele instanţei
8

de judecată sau în mod colegial, Unii savanţi consideră că ar fi bine în general să predomine principiul unipersonalităţii, argumentînd că: - astfel s-ar da sens responsabilităţii judecătorului; - s-ar reduce numărul judecătorilor mai bine; - judecătorii ar fi remuneraţi; - justiţia ar fi mai simplă. Alţi savanţi, din contra, consideră că un judecător nu poate cuprinde în aceeaşi măsură toate cunoştinţele cerute de la un magistru sau că unipersonalitatea ar duce la corupţie, pe când colegialitatea: - oferă garanţia unei judecări mai echitabile, datorită schimbului de idei dintre judecători; - contribuie la formarea tinerilor judecători care intră în complet alături de judecătorii mai experimentaţi; - anihilează subiectivismul, pasiunile, prejudecăţile, ideologiile. Analizând aceste opinii, ajungem ta concluzia că cel mai potrivit mod de judecare a cauzelor este: în procesele simple să fie antrenat un singur judecător, iar în cele dificile un complet de judecători, sistem ce se aplică actualmente în Republica Moldova. Principiul independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii. Problema independenţei judecătorului este veche şi totuşi nouă, fiindcă a preocupat şi preocupă în continuare diferite organe şi organisme interne şi internaţionale. Problema independenţei judecătorului se analizează sub două aspecte: - funcţional; - personal.. Aspectul funcţional presupune, pe de o parte, că organele care judecă trebuie să fie adecvate acestei funcţii, adică să nu aparţină executivului sau legislativului. Pe de altă parte, instanţa de judecată să fie independentă în exercitarea funcţiilor sale: să nu fie supusă intrigilor din partea puterii executive, legislative sau chiar părţilor. Este necesar de precizat că instanţa de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege - ei se supun legii. într-un stat bazat pe drept instanţa de judecată şi alte organe nu se bucură de nici o autonomie în raport cu dreptul. Judecătorii sunt chemaţi să aplice legile în vigoare. La fel e de menţionat că independenţa trebuie să existe şi faţă de conducătorul instanţei în care funcţionează judecătorul, şi în raport cu instanţele superioare ce nu au dreptul să intervină cu directive în activitatea de judecată. Independenţa nu exclude controlul pe care-1 exercită conducătorul instanţei asupra activităţii judecătorului, însă acest control trebuie să vizeze aspecte administrative: prezenţa, comportamentul, şi nicidecum activitatea de judecată în timpul desfăşurării ei; iar instanţele ierarhic superioare pot interveni cu controlul în activitatea judecătorului numai în cadrul sistemului căilor de atac. Aspectul personal presupune: - modul de numire; - durata numirii; - existenţa de garanţii etc. Un criteriu de bază menit să asigure independenţa judecătorului este inamovibilitatea. Datorită acestui
9

criteriu magistratul este protejat împotriva revocării, transferării sau suspendării arbitrare a funcţiei lui, acestea, de fapt, constituind modalităţi de presiuni asupra magistratului. Acest principiu mai asigură menţinerea judecătorului în funcţie pe viaţă, iar sancţionarea se face în strictă conformitate cu legislaţia şi numai de Consiliul Superior al Magistraturii. Mulţi teoreticieni sunt împotriva acestui principiu, susţinând că acesta ocroteşte adesea judecătorii incapabili şi nedemni, îi face pe mediocri să piardă interesul de a se perfecţiona, duce la micşorarea spiritului de responsabilitate. Considerăm că scopul acestui principiu este ca judecătorul să nu fie la discreţia Guvernului şi a oamenilor politici, iar prin inamovibilitate el este apărat atâta timp cât va dovedi responsabilitate şi profesionalism. Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a justiţiei nu poate lipsi dintr-o legislaţie democratică. Legiuitorul i-a conferit acestuia un caracter constituţional. Potrivit art.16 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova: "Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială". Principiul egalităţii este o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice. Asigurarea egalităţii, sub toate aspectele sale, reprezintă o obligaţie de maximă importanţă a statelor şi decurge din Declaraţia universală a drepturilor omului, din celelalte tratate şi pacte referitoare la drepturile omului. Astfel, potrivit art.l din Declaraţie: "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi". De asemenea art.10 din acelaşi document internaţional precizează că: "Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial..." Egalitatea părţilor în faţa legii şi a autorităţii judiciare implică respectarea următoarelor cerinţe: a) judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se reali zeze de aceleaşi organe şi potrivit aceloraşi reguli procedurale; b) aceleaşi drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nici o deosebire. Legislaţia procesual civilă în vigoare nu instituie restricţii sau privilegii pentru unele persoane; c) instanţa de judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia procesuală a părţilor. în acest sens instanţei îi revine îndatorirea de a încunoştinţa părţile asupra termenelor de judecată, de a comunica actele de procedură, de a lămuri părţile asupra drepturilor lor. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba de stat. Republica Moldova este, după cum se proclamă în art.i alin.(i) din Constituţie "...un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil", marea majoritate a populaţiei ţării fiind de origine moldoveni. De aceea este firesc ca Legea fundamentală a ţării în art.118 alin.(i) să consacre principiul potrivit căruia: "Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească". De asemenea acest principiu este consacrat şi în art. 24 C.P.C. Persoanele care nu posedă limba de stat pot sa ia cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului ori să vorbească în instanţă prin interpret. Procedura judiciară se poate desfăşura şi într-o altă limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces.
10

în cazul în care procedura judiciară se efectuează în altă limbă, documentele procesuale judiciare se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba moldovenească. Principiul publicităţii. Art. 23 pct. (1) din C.P.C. prevede: " în toate instanţele şedinţele de judecată sunt publice. în şedinţa de judecată nu se admit minorii de până la vârsta de 16 ani dacă nu sunt citaţi în calitate de participant la proces sau de martor". O justiţie imparţială implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi în condiţii care să garanteze posibilitatea publicului de a asista la dezbateri. Secretul dezbaterilor ar fi contrar spiritului unei justiţii democratice. De la principiul publicităţii Codul de procedură civilă instituie şi unele excepţii. Astfel, potrivit art. 23 pct. (2) C.P.C, pot avea loc şedinţe închise numai în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege. Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea miblică sau moralitatea. Şedinţa poate fi declarată secretă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea unor anumite acte procedurale. Şedinţa secretă se desfăşoară în prezenta participanţilor la proces, iar în caz de necesitate la ea asistă de asemenea expertul şi interpretul. Instanţa judecătorească ia măsurile de rigoare in vederea păstrării secretului de stat, tainei comerciale, informaţiei despre viaţa intimă a persoanei. Participanţii la proces şi alte persoane care asista la actele procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie astfel de secrete sunt somaţi de răspundere în cazul divulgării lor. Hotărârile instanţelor de judecată în toate cazurile se pronunţă public. 3. Principiile funcţionale ale procesului civil Principiul legalităţii. Dezvăluirea adevărului în pricinile civile supuse judecăţii nu se poate realiza decât în măsura în care procesul civil se desfăşoară potrivit reglementărilor legale, în toate fazele şi etapele pe care acesta le parcurge. Fiind un principiu fundamental al activităţii tuturor organelor de stat chemate să asigure respectarea legii şi a prevederilor cerinţelor democratice, legalitatea este cu atât mai mult o cerinţă fundamentală a activităţii instanţelor judecătoreşti, fiind stipulată în Constituţia Republicii Moldova, care la art.114 prevede: "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii..." Conform definiţiei principiului legalităţii, desfăşurarea întregii activităţi procesuale, toate actele participanţilor la procesul civil, deliberarea şi hotărârea pronunţată trebuie sa aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu prevederile legii. Acesta este un principiu cadru, înăuntrul căruia trebuie să se regăsească toate celelalte principii. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, şi legile ei interne, prioritate au
11

reglementările internaţionale. în Republica Moldova a apărut o nouă jurisdicţie - Curtea Constituţională, a cărei interpretare a legii este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti. Există de asemenea jurisdicţia Curţii Europene şi, odată cu ratificarea Convenţiei europene cu privire la drepturile fundamentale ale omului de către Parlamentul Republicii Moldova la 27 iulie 1997, ea a devenit obligatorie pentru ţara noastră. Pentru a declara legal un act judiciar adoptat, judecătorul trebuie să consulte toate problemele în cauză în conformitate cu practica internă, practica Curţii Europene, legislaţia internă şi internaţională şi abia mai apoi să stabilească circumstanţele de fapt şi de drept, conform legii, adoptând o hotărâre corespunzătoare.4 Principiul disponibilităţii. Procesul civil este caracterizat de disponibilitate în sens material - dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, şi disponibilitate în sens procesual - dreptul părţii de a dispune de mijloace procesuale acordate de lege. Acest principiu comportă următoarele drepturi:
a)

dreptul persoanei interesate de a porni sau nu un proces civil. De regula, instanţa nu se învesteşte din oficiu. încăl cat sau contestat. Persoanele respective vor aprecia dacă este sau nu cazul să pornească procesul civil. Disponibi litatea nu este exclusivă, adică legislaţia prevede dreptul sesizării şi altor persoane. De exemplu, procurorul, în baza art.71 C.P.C., are dreptul de a apăra drepturile şi interesele statului, handicapaţilor în proces; Este necesar ca ea să fie sesizată cu o cerere de chemare în judecată, întocmită de titularul dreptului subiectiv

b)

dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Limitele cererii sunt determi nate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual. persoanele chemate în proces şi obiectul procesului (pretenţiile reclamantului);

c) d)

dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, de a stinge litigiul printr-o tranzacţie; dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale hotă rârea judecătorească;

e) dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti. Principiul contradictorialităţii. în toate fazele sale, procesul civil, cu excepţia procedurii necontencioase, este contradictoriu, întrucât presupune două părţi cu interese contrarii, rolul procesului fiind acela de a pune capăt unei asemenea stări conflictuale şi de a scoate în evidenţă adevărul. Acest principiu fundamental al dreptului procesual civil dă posibilitate părţilor aflate în litigiu să participe în mod activ la apărarea drepturilor şi pretenţiilor lor, la argumentarea şi probarea acestora, în cursul judecăţii, prin combaterea şi discutarea declaraţiilor făcute de fiecare dintre părţi. în temeiul acestui principiu, părţile pot formula cereri, propune şi solicita probe şi pot pune concluzii cu
12

privire la problemele de fapt şi de drept de care depinde justa soluţionare a litigiului. Aşadar, putem spune că principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a participa în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării pricinii, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de către fiecare dintre ele, în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Principiul oralităţii. Procesul civil în decursul dezvoltării sale a cunoscut atât procedura orală cât şi cea scrisă, dar în prezent majoritatea sistemelor de drept reglementează o procedură mixtă în care se îmbină oralitatea cu elemente ale procedurii scrise. Avantajele oralităţii dezbaterilor în procesele civile: - asigură o publicitate reală; - asigură contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor; - asigură executarea în condiţii optime a dreptului la apă rare, întrucât dă posibilitate părţilor să-şi exprime şi să susţină toate cererile; influenţează atenţia judecătorilor în examinarea cauzeiasigură rol educativ procesului civil. Deşi s-a dovedit că cel mai eficient sistem de dezbatere este cel mixt, totuşi sunt păreri potrivit cărora ar trebui să existe numai sistemul oral, cu toate că acesta ar crea o serie de dezavantaje, de exemplu, ar fi imposibil sau greu de realizat controlul judiciar al susţinerii părţilor sau al declaraţiilor martorilor. Principiul nemijlocirii şi continuităţii. în afară de oralitate art. 25 C.P.C. prevede şi principiul nemijlocirii şi continuităţii. De aici reiese: - examinarea nemijlocită a dovezilor în şedinţa de judecată;
-

examinarea dovezilor de către acelaşi complet de judecată (continuitatea). în cazul înlocuirii judecătorului dezba terile judiciare se iau de la început.

Codul de procedură civilă prevede două excepţii de la această regulă: 1. Instanţa de judecată nu poate examina nemijlocit dovezile care se află în altă localitate; în cazul acesta pricina este examinată de instanţa respectivă delegată să examineze probele la locul aflării lor. 2. Asigurarea dovezilor. De exemplu, în cazul în care mar torul pleacă peste hotare, la cererea instanţei de judecată, el va face declaraţie scrisă până la dezbateri.

TEMA III. RAPORTURILE JURIDICE PROCESUAL CIVILE 1. Noţiune de raporturi juridice procesual civile La examinarea şi soluţionarea pricinilor civile între instanţa de judecată şi alţi participanţi la proces se nasc anumite raporturi juridice. Aceste raporturi sunt reglementate de normele dreptului procesual civil şi alcătuiesc raporturi juridice procesual civile.
13

Studierea problemei relaţiilor juridice constă în aflarea mecanismului de influenţare a normelor procesuale asupra relaţiilor sociale pe care le reglementează, conştientizarea adevărului juridic, stabilirea necesităţii perfecţionării formelor şi metodelor de reglementare juridica în scopul sporirii efectului acţionării normelor juridice şi consolidării legalităţii. Raporturile juridice procesual civile sunt o varietate a raporturilor juridice. Asemenea tuturor raporturilor juridice, ele se nasc între persoane concrete şi există în baza normelor juridice, ordonează juridic comportamentul participanţilor, sunt asigurate de forţa coercitivă a statului. Deoarece procesul civil reprezintă o sferă specifică a activităţii sociale, şi relaţiile juridice apărute în cadrul acestei sfere au particularităţile şi trăsăturile specifice lor. Relaţiile procesual civile apar numai în baza normelor dreptului procesual civil, conţinute în diferite izvoare. Ele iau naştere doar între doi subiecţi - instanţa de judecată, care examinează pricina, şi oricare alt participant la proces: instanţa de judecată - reclamant, instanţa de judecata - pârât, instanţa de judecată -martor etc. Instanţa de judecată este participantul obligatoriu la acesta relaţii juridice, pe când între părţi, intervenienţi, procuror nu se stabilesc relaţii procesuale. Această particularitate a relaţiilor procesuale se explică prin faptul că instanţei de judecată ca organ al puterii de stat ii revine rolul principal acordat de lege în îndeplinirea sarcinilor atribuite procesului civil. Caracterul dominant al împuternicirilor instanţei de judecată însă nu înseamnă că aceasta este în exclusivitate deţinătoare de drepturi, iar toţi ceilalţi participanţi la proces - deţinători de îndatoriri. Pe lângă drepturile procesuale, instanţa de judecată are anumite îndatoriri faţă de ceilalţi participanţi la proces. De exemplu, instanţa de judecată este obligată să ia spre examinare cererea de chemare în judecată, dacă aceasta a fost depusă în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de legislaţie; este obligată să cerceteze şi să satisfacă demersul întemeiat, să anexeze la dosar anumite probe.1 Raporturile procesual civile sunt posibile doar sub formă juridică. Spre deosebire de relaţiile materiale, ele nu pot exista ca relaţii formale, adică nereglementate de normele dreptului procesual civil. Raporturile procesuale civile formează un sistem interdependent şi intercondiţionat de relaţii ce se dezvoltă consecutiv şi se schimbă unele pe altele. Acest sistem se constituie din totalitatea raporturilor juridice relativ independente. Raporturile procesual civile se deosebesc între ele în funcţie de: temeiul apariţiei, componenţa subiectivă, conţinut şi obiect; totodată ele sunt: interdependente, intercondiţionate şi reprezintă un sistem unic de relaţii procesuale. Aşadar, raporturile juridice procesual civile reprezintă un sistem de relaţii sociale reglementate de normele dreptului procesual civil, născute între instanţa de judecată şi alt participant la proces şi îndreptate spre realizarea sarcinilor procesului civil. 2 Premisele apariţiei raporturilor procesual civile Premisele necesare pentru apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice procesual civile sunt: a) existenţa normelor de drept procesual civil;
14

b) dotarea participanţilor la proces cu capacitate juridică; c) faptele juridice. Pentru apariţia raporturilor juridice procesual civile, mai întâi de toate, este necesară existenţa normelor de drept procesual civil. Normele procesual civile au următoarele semne specifice: 1) se instituie numai de stat; 2) sunt general obligatorii; 3) au caracter general; 4) reglementează relaţii sociale doar în domeniul înfăptuirii justiţiei pe cauze civile;
5)

sunt asigurate de dreptul aplicării forţei coercitive a statului;

6) au ca sarcină examinarea şi soluţionarea corectă şi la timp a cauzelor civile. Pentru apariţia raporturilor procesual civile este necesar ca subiecţii să dispună de capacitate juridică procesual civilă, adică de capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procesual civile. Este necesar să se facă deosebire între capacitatea juridică procesual civilă şi capacitatea procesual civilă de exerciţiu, care exprimă capacitatea de a realiza personal drepturile sale în instanţa de judecată, precum şi capacitatea de a delega unui reprezentant ducerea cauzei. Capacitatea de a-şi exercita personal sau prin reprezentant drepturile în instanţa de judecată (capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale civile) o au persoanele fizice de la vârsta de 18 ani, precum şi persoanele juridice. Drepturile, libertăţile şi interesele ocrotite prin lege ale minorilor în vârstă de la paisprezece până la optsprezece ani, precum Şi ale adulţilor limitaţi în capacitatea de exerciţiu sunt apărate in instanţă de către părinţi, înfietori sau curatori. Totuşi instanţa este obligată să introducă în asemenea pricini pe înşişi minorii sau adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu. Drepturile, libertăţile şi interesele ocrotite prin lege ale minorilor care nu au împlinit paisprezece ani, precum şi ale adulţilor declaraţi incapabili în modul stabilit de lege, în instanţă sunt apărate de reprezentanţii lor legali părinţi, înfietori, tutori, curatori, de administraţia instituţiilor de educare, a instituţiilor curative sau de protecţie socială. Minorul care a atins vârsta de 16 ani poate să-şi exercite personal drepturile procedurale şi să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale de sine stătător în cazul declarării capacităţii depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei. A treia premisă de apariţie a raporturilor procesual civile sunt faptele juridice, adică faptele de care norma juridică leagă apariţia, modificarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiunilor procesuale. Faptele în dreptul procesual civil se deosebesc prin anumite particularităţi: au efecte juridice numai acţiunile sau inacţiunile instanţei de judecată şi ale altor participanţi la proces. Faptele-evenimente nemijlocit nu pot da naştere apariţiei sau stingerii raporturilor juridice procesuale, ele servesc doar ca bază pentru efectuarea acţiunilor, care nemijlocit atrag apariţia sau stingerea raporturilor juridice. De exemplu, însuşi faptul morţii reclamatului nu duce la apariţia succesiunii. Pentru apariţia relaţiilor procesuale între instanţa de judecată şi succesor este necesar ca instanţa de judecată să efectueze acţiunea procesuală 15

admiterea schimbului părţii ieşite din proces cu succesorul. Altă particularitate a faptelor juridice procesuale este că relaţiile procesule apar, de regulă, când există o anumită totalitate de fapte juridice - componenţa juridică.1 Prin componenţă juridică înţelegem sistemul faptelor juridice necesare pentru survenirea efectelor juridice (apariţia, modificarea, stingerea raporturilor juridice). 3. Obiectul, conţinutul şi subecţii raporturilor juridice procesuale Obiectul raporturilor procesual civile îl formează faptul asupra căruia sunt îndreptate raporturile juridice concrete. Este necesar să deosebim obiectul general al relaţiilor procesuale pe fiecare cauză civilă concretă de obiectele speciale ale fiecărei relaţii juridice, luată în parte. Obiectul general îl constituie litigiul ce se afla în afara relaţiilor procesuale între membrii raportului material juridic, pe care instanţa de judecată trebuie să-1 soluţioneze în procedura contencioasa, precum şi cererea de constatare a faptului juridic sau a altor circumstanţe în cadrul procedurii speciale. Obiect general al relaţiilor procesual juridice există şi în cauzele ce rezultă din relaţiile administrativ juridice. Fiecare relaţie juridică în parte, precum şi grupele lor (instanţa de judecată - părţi, instanţa de judecată - reprezentanţi etc.) au obiectul lor special. De exemplu, obiectul special al relaţiilor procesuale dintre instanţa de judecată şi reprezentant sunt drepturile şi interesele apărate de lege ale reprezentatului, pe care el este chemat să le apere. Obiect al relaţiilor dintre instanţa de judecată şi martor îl constituie informaţia despre faptele ce au importanţă esenţială pentru cauză. Referitor la conţinutul raporturilor juridice procesual civile în literatura de specialitate sunt expuse mai multe păreri. Unii autori, cu părerea cărora suntem de acord, consideră ca conţinutul relaţiilor procesuale îl formează drepturile şi obligaţiile instanţei de judecată şi ale altor participanţi la proces.3 După părerea altor autori, conţinutul relaţiilor procesual civile îl alcătuiesc acţiunile procesuale ale subiecţilor lor, întreprinse în conformitate cu drepturile şi obligaţiile lor.4 Subiecţi ai dreptului procesual civil se consideră persoanele fizice şi persoanele juridice. Legea mai recunoaşte ca subiecţi ai dreptului procesual chil şi cetăţenii străini, persoanele fără cetăţenie, întreprinderile, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale - toate aceste persoane pot participa în procesul civil. Intrând în raporturi juridice procesual civile cu instanţa de judecată, ele devin subiecţi ai raporturilor juridice. Subiecţii raporturilor procesual civile se clasifică în trei categorii: 1. Instanţa de judecată, executorii judiciari. 2. Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei: mar torii, experţii, interpreţii, grefierii. 3. Participanţii la proces care sunt indicaţi în art.55 C.P.C. Avem două categorii de participanţi: a) persoanele care participă la proces în nume propriu întru apărarea drepturilor şi intereselor personale, având res material şi procesual: - părţile în proces: reclamantul şi pârâtul;
16

inte

- intervenienţii; - petiţionarii şi organele de stat sau persoanele cu funcţii de răspundere în pricinile care izvorăsc din contencio sul administrativ; - petiţionarii şi persoanele care sunt interesate în prici-, nile cu procedură specială;
-

creditorii şi debitorii în pricinile cu procedură în or donanţă. nu

b) persoanele care participă la proces în nume propriu întru apărarea drepturilor altor persoane, având în proces mai interes procesual: - procurorul; - organele autorităţilor publice; - reprezentanţii părţilor, intervenienţii. TEMA IV. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
1.

Noţiune de competenţă şi formele ei Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane fizice sau

juridice de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. în dreptul procesual civil prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite cereri sau litigii.1 Cazurile şi condiţiile în care un organ judiciar are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă sunt stabilite de regulile de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte diferite criterii pentru a determina competenţa instanţelor judecătoreşti, deoarece nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, de exemplu litigiile care se soluţionează de către alte autorităţi statale sau de către alte organe decât instanţele judecătoreşti. Pentru un cetăţean primul lucru pe care trebuie să-1 cunoască în cazul declanşării unui litigiu este: cărei autorităţi publice trebuie să înainteze cererea de chemare în judecată. Dar determinarea unor reguli precise de competenţă prezintă importanţă şi pentru autoritatea judecătorească. Organele de justiţie nu pot fi sesizate la întâmplare, adică după bunul plac al părţilor litigante. Altminteri s-ar produce o distorsiune gravă în sfera de activitate a instanţelor judecătoreşti care s-ar putea manifesta şi prin contestarea nejustificată ahotărârilor pronunţate. De aceea este firesc ca întreaga activitate de jurisdicţie, de la sesizarea instanţei de judecată şi până la valorificarea drepturilor cuprinse într-un titlu executoriu, să se realizeze cu respectarea unor reguli riguros întocmite care sa disciplineze activitatea procesuală a participanţilor. Prima problemă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ de justiţie este dacă litigiul respectiv intră în sfera de activitate sau ţine de competenţa altor autorităţi statale sau nestatale. O atare delimitare se realizează prin intermediul regulilor de competenţă generală. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, este
17

necesar să precizăm care anume instanţă are împuternicirea să soluţioneze cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti se efectuează în baza regulilor competenţei jurisdicţionale, care la rândul său se prezintă sub două forme: competenţa materială şi competenţa teritorială. 2 Competenţa generală Prin competenţă generală se desemnează instituţia procesuală care delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale. În teoria dreptului procesual civil şi în legislaţia în vigoare se deosebesc câteva tipuri de competenţă generală. Cunoaşterea lor permite rezolvarea problemei cu privire la aplicarea formelor de apărare a drepturilor sau la consecutivitatea adresării cetăţenilor şi organizaţiilor pentru apărarea drepturilor lor în diferite organe de stat sau organizaţii competente. Competenţa generală a unei revendicări juridice concrete poate fi: exclusivă, alternativa, convenţională3. Competenţa exclusivă. Majoritatea litigiilor ce rezultă din relaţii civile, familiale, locative, ecologice şi alte relaţii juridice se examinează nemijlocit de instanţa de judecată şi nu pot fi soluţionate în fond de alte organe. în acest caz competenţa este exclusivă. Aceasta înseamnă că pentru soluţionarea litigiului de către instanţa de judecată nu se cere adresarea obligatorie anterioară în alte organe. Competenţa alternativă. Litigiul ce are caracter juridic, în conformitate cu legislaţia în vigoare, poate fi soluţionat nu numai de instanţa de judecată, dar şi de alt organ nejudiciar (arbitrii aleşi, notariat etc). Apelarea la astfel de forme depinde de convingerea intimă a reclamantului, petiţionarului sau a altei persoane interesate sau se determină la înţelegerea părţilor, într-un document aparte sau în textul contractului juridico - civil (de exemplu, în conformitate cu Codul familiei al Republicii Moldova, părinţii copilului au dreptul să încheie un contract privind plata pensiei de întreţinere a copilului). Competenţa convenţională. Acest tip de competenţă înseamnă că pentru anumite categorii de litigii respectarea procedurii anterioare nejudiciare de examinare este o condiţie necesară, pentru ca ulterior să fie de competenţa instanţei de judecată. Astfel, Legea contenciosului administrativ prevede procedura de examinare şi soluţionare a cererii în primul rând de către organul de autoritate ce a emis actul administrativ nelegal; tot astfel în cazul apariţiei unui litigiu de muncă, conform legislaţiei în vigoare, este prevăzută adresarea la comisiile pentru soluţionarea litigiilor de muncă.

3. Competenţa jurisdicţională După ce s-a constatat că un litigiu este de competenţa unei instanţe judecătoreşti, urmează să se stabilească dacă acesta trebuie soluţionat de judecătorie, Curtea de Apel sau Curtea Supremă de Justiţie (competenţa materială) şi apoi care anume judecătorie, care Curte de Apel (competenţa teritorială).3 a) Competenţa materială (raţione materiae), sau de atribu-ţiune, este acea formă a competenţei prin care se delimitează,ne linie verticală, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul nostru judiciar4. Pentru a trece la competenţa materială a diferitelor categorii de instanţe, trebuie să concretizăm competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi competenţa instanţelor judecătoreşti economice.
18

Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile civile, cu participarea persoanelor fizice şi juridice, autorităţilor publice privind apărarea drepturilor încălcate sau contestate, libertăţilor şi intereselor legitime dacă apărarea nu se efectuează pe o altă cale judiciară, în special: - pricinile în litigiile de drept ce nasc din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, bazate pe egalitatea părţilor, pe libertatea contractului şi pe alte temeiuri de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor; - pricinile în litigiile ce decurg din raporturi de contencios administrativ; - pricinile în procedură specială; - pricinile în pretenţii ce se examinează în procedura în ordonanţă; - pricinile ce apar în legătură cu executarea actelor instan ţelor judecătoreşti şi actelor unor alte autorităţi. În competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini. Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile cu participarea cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor străine, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale, cu excepţia pricinilor în litigii economice şi altor pricini date în competenţa judecătoriilor economice. Instanţele judecătoreşti economice judecă: - litigiile economice ce apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice, persoane fizice care practică activitatea de întreprinzător fără a se constitui persoană juridică, având statut de întreprinzător individual, dobândit în modul stabilit de lege
-

pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre membrii altor societăţi şi societate, indiferent de

subiectul ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective; - pricinile privind declararea insolvabilităţii; - pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civil; - pricinile privind contestarea în condiţiile legii, a hotărâ rilor arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii. În competenţa instanţelor judecătoreşti economice pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini. Instanţele judecătoreşti economice judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a organizaţiilor şi cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă prin lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin înţelegerea părţilor nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a unor astfel de litigii. Competenţa materială a diferitelor categorii de instanţe (judecătoriilor, curţilor de apel, Curţii Supreme de Justiţie, judecătoriilor economice de circumscripţie, Curţi de Apel Economice) este stabilită de art. 32, 33, 34.35. 36 C.P.C. b) Competenţa teritorială presupune o delimitare între componenţele instanţelor de acelaşi grad. Distingem următoarele forme de competenţă teritorială: competenţa teritorială generală, competenţă teritorială alternativă, competenţă teritorială excepţională şi competenţă teritorială convenţională.5
19

Competenţă teritorială generală instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul sau la locul de aflare a pârâtului. Această regulă îşi are originea încă în dreptul roman, de unde a fost preluată ulterior şi de legislaţiile procesuale moderne. jurisconsultanţii romani au exprimat această regulă prin maxima: "Actor sequitur forum rei". Regula "actor sequitur forum rei" se fundamentează, în primul rând, pe o idee de echitate: ia iniţierea procesului nu se ştie cine are dreptate, fapt pentru care este firesc ca reclamantul să se deplaseze la instanţa de la domiciliul pârâtului.6 Acţiunea împotriva unei organizaţii se intentează în instanţa de la sediu] ei sau al organului ei de administraţie. Competenţa teritorială alternativă consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă de competente. Cazurile de competenţă teritorială alternativă sunt precizate în art.39 C.P.C. Competenţa teritorială excepţională determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile. Situaţiile care atrag o competenţă teritorială excepţională sunt precizate în art.40 C.P.C. Aceste dispoziţii procedurale consacră o competenţă teritorială excepţională în acţiunile privitoare la imobile ş. a. Astfel, acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fâşiilor forestiere, plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi, construcţii, altor obiecte fixate de pământ, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe bunuri, se intentează în instanţa de la locul aflării acestor bunuri. Dacă bunurile ce constituie obiectul acţiunii sunt situate în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune în orice instanţă în a cărei rază teritorială se află o parte din bunuri. Acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa de la locul instalării utilajului cu excepţia cazurilor când acesta este instalat în străinătate. Acţiunea privind tezaurul statului este de competenţa instanţei de la reşedinţa organului împuternicit să reprezinte vistieria statului în litigiul respectiv. Acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de către moştenitori a succesiunii sunt de competenţa instanţei de la locul aflării averii succesorale sau a părţii ei preponderente. Acţiunea împotriva cărăuşului, născută dintr-un contract de transport de pasageri şi bagaje sau de încărcături, se înaintează în instanţa de la sediul cărăuşului. Cererile acţionarilor se depun în instanţa de la sediul societăţii lor. Competenţa teritorială convenţională sau contractuală conferă părţilor posibilitatea de a stabili, prin acordul lor, competenţa unei anumite instanţe în soluţionarea unui litigiu concret, în mod obişnuit, alegerea de competenţă se produce înainte de ivirea unui litigiu, adică odată cu încheierea actelor juridice de drept substanţial (convenţiile), când printre alte stipulaţii se pot insera şi cauze privitoare la instanţa competentă să soluţioneze eventuale litigii dintre părţi. Alegerea de competenţă este posibilă numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii: - concretizarea în formă scrisă a acordului dintre părţi pri vitoare la alegerea de competenţă; - determinarea expresă a instanţei competente;
20

-instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă în mod absolut.7 Competenţa stabilită la art. 33, 34, 36 şi 40 C.P.C. nu poate fi schimbată prin înţelegere a părţilor (art. 41 C.P.C).

4. Conflictul de competenţă Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau, dimpotrivă, necompetente să soluţioneze o cauză civilă concretă generează conflict de competenţă. Conflictele de competenţă pot fi pozitive şi negative. Există conflict pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se declară concomitent sau succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză, refuzând să-şi decline competenţa în favoarea altei instanţe sau organ cu atribuţii jurisdicţionale. Conflictul negativ de competenţă, dimpotrivă, apare în acele cazuri în care două sau mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa. Conflictele de competenţă împiedică desfăşurarea normală a procedurii de soluţionare a cauzelor civile. Ele dăunează atât interesului general, cît şi interesului părţilor litigante. Datorită inconvenientelor semnalate, a fost reglementat un mijloc - regulatorul de competenţă, şi o procedură destinate a soluţiona conflictele de competenţă. Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este prevăzută în art.44 C.P.C. Astfel, instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ivit conflictul de competenţă jurisdicţională suspendă din oficiu procesul şi înaintează dosarul către instanţa în drept să soluţioneze conflictul de competenţă. Când două sau mai multe judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se declară competente să judece aceeaşi pricină sau când, prin încheieri irevocabile, ele îşi declară incompetenţa de a judeca aceeaşi pricină, conflictul de competenţă se judecă de către curtea de apel comună. Dacă există conflict de competenţă între două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi curte de apel ori între o judecătorie şi o curte de apel, competent să judece conflictul este Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie. Conflictul de competenţă dintre curţile de apel se judecă de Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie. Conflictul de competenţă dintre judecătoriile economice de circumscripţie se judecă de către Curtea de Apel Economică. Conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de circumscripţie şi judecătorie se judecă de către curtea de apel de drept comun de la locul de aflare a reclamantului. Conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de circumscripţie şi Curtea de Apel Economică se judecă de Colegiul Economic al Curţii Supreme de Justiţie. Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă soluţionează, fără citarea participanţilor la proces, conflictul dintre instanţe printr-o încheiere, care nu se supune nici unei căi de atac.
21

TEMA V. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

1. Părţile în procesul civil a) Noţiune de părţi. Drepturile procedurale ale părţilor părţile sunt participanţii de bază la procesul civil. Părţile în procesul civil sunt persoanele care participă în nume propriu la apărarea drepturilor şi intereselor personale având interes material şi procesual. Altfel spus, părţile sunt subiecţi ai raportului material litigios. Litigiul de drept dintre părţi se soluţionează de instanţa de judecată cu garanţii juridice maxime de examinare justă1. Obiect al activităţii instanţei de judecată serveşte raportul juridic material litigios. Acest raport demonstrează existenţa componenţei subiecţilor în cauza concretă pe litigiul în care obligatoriu acţionează două părţi între care a apărut un litigiu de drept. Cunoaşterea conţinutului noţiunii de parte prezintă interes teoretic şi practic, îndeosebi pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces, deoarece unele drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de lege anume pentru părţi şi hotărârea judecătorească va produce efecte numai faţă de persoanele ce au participat la activitatea judiciară în calitate de părţi. Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte definirea conceptului de parte în procesul civil. Astfel unii savanţi prin noţiunea de parte au subînţeles "interesele contrarii" ale persoanelor între care s-a ivit litigiul. Conform acestei concepţii, devin părţi în procesul civil persoanele care exprimă interese contrare, adică cel puţin una dintre ele "... pretinde că are de realizat un drept mipotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest drept"2. Pentru a participa la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntare cu o altă persoană fizică sau juridică. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant. Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pârât sau reclamat. Părţile se bucură de drepturi procedurale egale. Părţile au următoarele drepturi: pot să ia cunoştinţă de materialele din dosar, să facă extrase din ele, să scoată copii, să propună recuzări, să prezinte probe, să participe la cercetarea probelor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor şi experţilor, să formuleze cereri, să dea instanţei explicaţii verbale şi scrise, şi alte drepturi prevăzute de art.56 C.P.C. Conform art.6o C.P.C, în afară de drepturile arătate în art.56 din C.P.C, reclamantul are dreptul să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să mărească sau să reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune sau să renunţe la acţiune. Pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea. Părţile pot înceta procesul printr-o tranzacţie. Potrivit art. 61 C.P.C, părţile sunt obligate să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale.
22

Instanţa judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmăreşte tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare. b) Coparticiparea procesuală.Temeiurile şi felurile coparticipării Frecvent vom întîlni în judecarea pricinilor civile un reclamant şi un pârât, un creditor şi un debitor etc; se poate însă ca în acelaşi proces să fie mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi. Situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi poartă denumirea de coparticipare procesuală. Scopul coparticipării procesuale este soluţionarea unui litigiu faţă de mai mulţi subiecţi de drept. Temeiul coparticipării este că subiecţii care trebuie să participe drept coreclamanţi sau copârâţi sunt legaţi cu raportul material litigios. Legislatorul împarte coparticiparea în doua categorii: Coparticipare procesuală obligatorie şi coparticiparie procesuală facultativă. Sediul materiei coparticipării obligatorii îl constituie art. 62 r P C Astfel, o acţiune poate fi intentată în comun de mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi. Coparticiparea procesuală se admite dacă: a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune mai multor reclamanţi sau pârâţi ;b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pârâţilor decurg din aceleaşi temeiuri de fapt sau de drept; c) drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul litigiului sunt de aceeaşi natură. Fiecare reclamant sau pârât participă în proces independent faţă de cealaltă parte. Coparticipanţii pot încredinţa susţinerea procesului unui sau mai multor coparticipanţi. Referitor la coparticiparea facultativă, art. 63 C.P.C prevede: „Pentru judecarea rapidă şi justă a litigiilor, instanţa judecătorească este în drept să admită examinarea concomitentă a mai multor pretenţii înaintate de mai mulţi reclamanţi către acelaşi pârât ori de către un reclamant către mai mulţi pârâţi, ori de mai mulţi reclamanţi împotriva mai multor pârâţi (inclusiv în cazul când fiecare pretenţie poate fi examinată şi executată de sine stătător), când ele se află în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau probele comune şi când există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi instanţă". c) Noţiune de parte nerespectivă în proces. Condiţiile şi procedura de subrogare a părţii care figurează greşit în proces Dacă în cadrul pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare sau in timpul examinării ei în şedinţa de judecată se constată că acţiunea nu a fost intentată de persoana interesată sau nu este îndreptată împotriva persoanei care trebuie să răspundă în acţiunea dată, instanţa, cu consimţământul reclamantului, poate dispune, fără a înceta procesul, înlocuirea reclamantului sau paratului nerespectiv cu reclamantul sau pârâtul respectiv dacă Prin înlocuirea uneia dintre părţi nu se schimbă competenţa în examinarea pricinii Partea nerespectivă este persoana fizică sau persoana juridică în privinţa căreia, conform materialelor dîn dosar, se exclude presupunerea că ea este subiect al raportului material litigios. Poate exista pârât nerespectiv sau reclamant nerespectiv. Reclamantul nerespectiv este persoana reclamantul în privinţa căreia se exclude presupunerea că ea este
23

titularul unui drept sau al unui interes pe care îl apără. Dar există presupunerea că pârâtul a încălcat dreptul litigios. Dreptul procesual civil prevede instituţia subrogării părţii nerespective cu cea respectivă. Dacă reclamantul nerespectiv nu consimte să fie înlocuit cu o altă persoană, aceasta poate interveni în proces în calitate de intervenient principal. în astfel de cazuri, instanţa judecătorească consemnează persoanei interesate dreptul de a interveni în proces în calitate de intervenient principal. Pârâtul nerespectiv este persoana în privinţa căreia se exclude presupunerea că ea are careva obligaţii juridice în legătură cu acţiunea intentată, însă persistă presupunerea că reclamantul dispune de anumite drepturi şi ele urmează să fie apărate în judecată. Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pârâtului nerespectiv, instanţa examinează pricina conform acţiunii intentate, în cazul imposibilităţii de a examina pricina fără a atrage în proces copârâtul, instanţa îl poate atrage din oficiu. După înlocuirea reclamantului sau pârâtului nerespectiv, dezbaterile judiciare se reiau. Instanţa legalizează înlocuirea părţii nerespective printr-o încheiere motivată, care nu se supune recursului. d) Succesiunea în drepturile procedurale Succesiunea în drepturile procedurale apare în cazuile în care în procesul pornit are loc trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale posesorului în drepturi materiale (reclamant, pârât, intervenient, petiţionar, persoană interesată) la o altă persoană - succesor în drepturi sau obligaţii, în legătură cu ieşirea din proces a predecesorului în drepturi sau obligaţii, cu ocuparea poziţiei lui procedurale de către succesorul în drepturi. Aceasta instituţie este reglementată de art.70 C.P.C: "în cazul ieşirii uneia din părţi din raportul juridic litigios sau din raportul stabilit prin hotărâre judecătorească (deces, reorganizare, cesiunea creanţei, transferarea datoriei şi alte cazuri de subrogare), instanţa permite înlocuirea părţii cu succesorul ei în drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice fază a procesului. Actele săvârşite până la intrarea în proces a succesorului sunt obligatorii pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost obligatorii persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-o". Succesiunea în drepturi se deosebeşte de subrogarea părţii care figurează greşit în proces prin aceea că intervenirea în proces a succesorului în drepturi nu înseamnă începerea unui nou proces.

Intervenienţii în procesul civil a) Consideraţii generale asupra instituţie în forma sa cea mai simplă, procesul civil are ioc între reclamant şi pârât (cele două părţi în proces), hotărârea judecătorească ce se pronunţă având autoritate de lucru judecat numai faţă de cei care au participat în procesul respectiv.3 Uneori însă interes sau legătură cu raportul juridic ce a generat procesul au şi alte persoane. Pentru ca hotărârea să aibă efect asupra lor, legea permite, în anumite împrejurări, participarea acestora la procesul început. Potrivit art. 55 C.P.C, legislatorul atribuie la participanţii la proces şi aşa-numiţii intervenienţi.Este evident că „intervenient" provine de la cuvântul „intervenţie". Astfel, ne dăm seama că intervenienţii sunt subiecţi ai
24

instituţiei la intervenţia procesual civilă. Intervenţia poate fi definită ca instituţie procesuală care conferă terţului posibilitatea de a participa din proprie iniţiativă la n proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau paratului. Codul de procedură civilă consacră două forme ale intervenţiei în procesul chil: - intervenţia în interes propriu şi - intervenţia în interesul uneia dintre părţi. Intervenţia în interes propriu mai este denumită şi intervenţie principală sau agresivă, iar intervenţia în interesul uneia dintre părţi mai poartă denumirea de intervenţie accesorie, auxiliară, alăturată sau conservatoare.' Distincţia dintre cele două forme ale intervenţiei, în principal, ţine de scopul diferit urmărit de către intervenient. În cazul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai cu una din ele. Spre a ajunge la o atare finalitate, terţul exercită practic o acţiune civilă distinctă. Situaţia este cu totul diferită în cazul intervenţiei accesorii. De data aceasta terţul acţionează doar pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţile principale.5 Dreptul de a participa la un proces civil ce se desfăşoară între alte părţi nu poate fi acordat necondiţionat, ci în mod firesc trebuie să fie supus unor cerinţe de fond şi de formă. în primul rând, şi în cazul participării terţelor persoane în procesul civil trebuie să fie întrunite condiţiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare: capacitatea procesuală de folosinţă, capacitatea procesuală de exerciţiu, calitatea procesuală şi afirmarea unui interes. în al doilea rând, este condiţia existenţei unui proces în curs de judecată. Condiţia existenţei unui proces civil în curs de judecată între alte persoane este determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane la procesul civil. în cazul intervenţiei, condiţia enunţată poate fi desprinsă chiar din art. 65 alin. (1) C.P.C.: „Orice persoană interesată poate interveni într-un proces ce se desfăşoară între alte persoane". O altă condiţie de intervenţie a terţilor în proces ar fi exis-nta unei legături de conexitate, care implică anumite relaţii Antre cererea privind participarea terţilor şi cererea principală, de aşa natură încât protejarea unui interes al terţului sau al uneia dintre părţi nu s-ar putea realiza fără soluţionarea conexă a cererilor respective. b) Intervenţia principală Legea oferă persoanei fizice sau juridice posibilitatea de a-şi apăra dreptul subiectiv la timp, intervenind în procesul pornit în calitate de intervenient care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului. Potrivit art. 65 alin. (1) C.P.C.: „Intervenţia este în interesul propriu când intervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului". Intervenţia principală constituie, în primul rând, un incident procedural de natură să amplifică cadrul iniţial cu privire la părţile în proces. Un asemenea incident este determinat de iniţiativa unei terţe persoane. Din acest punct de vedere, un atare incident se deosebeşte de celelalte incidente ce pot aduce modificări în legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de apărare şi care sunt determinate de părţile principale.6 Din punctul de vedere al conţinutului, intervenţia principală constituie o veritabilă acţiune civilă, întrucât
25

prin intermediul ei se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv. Acest caracter al intervenţiei principale este incontestabil. într-adevăr, prin intermediul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu. De aceea, pentru exercitarea intervenţiei principale sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea civilă.7 Cu toate acestea, intervenţia principală nu poate fi identificata întru totul cu acţiunea civilă propriu-zisă. între cele două instituţii există deosebiri importante care sunt determinate şi
de

cerinţele specifice de exercitare a

intervenţiei. Intervenţia principală poate fi definită ca o acţiune prin care terţul interve-nient formulează o pretenţie distinctă, dar conexă cu cererea principală, într-un proces ce se desfăşoară între alte persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile. Potrivit art. 69 C.P.C., intervenţia principală se poate face pană la începerea dezbaterii pricinii în fond în primă instanţă (alin. (2)), precum şi în instanţa de apel, cu condiţia consimţământului părţilor (alin. (3)). Din momentul admiterii intervenientului care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului în proces, el dispune de drepturi şi obligaţii pe care le are reclamantul în proces. Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală, în cazul în care se constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportează la obiectul litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să a examineze concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului. în astfel de cazuri, intervenientul principal nu decade din dreptul de a cere intentarea unui proces pe baze generale. În unele cazuri terţa persoană poate să nu aibă cunoştinţă despre examinarea pricinii în judecată. De aceea, dacă în cadrul pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare sau în timpul examinării ei în şedinţa de judecată se constată că există persoane care pot să declare pretenţii proprii asupra obiectului litigiului dintre părţile iniţiale, instanţa este în drept să le înştiinţeze despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a intenta acţiune în termen de zece zile de la primirea înştiinţării. în cazul în care persoana interesată este înştiinţată în faza dezbaterii pricinii în şedinţa de judecată, procesul se amână (art. 66 C.P.C.). Situaţia procesuală a intervenientului care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului se aseamănă cu situaţia procesuală a coreclamantului, cu deosebirea că: — intervenientul întotdeauna intervine în procesul deja pornit; — pretenţiile intervenientului survin din alte sau din aceleaşi cauze ca şi ale reclamantului şi întotdeauna complet parţial exclude pretenţia ultimului. Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în proces a cărei aplicabilitate în practică este frecventă. Cel mai des, intervenţia principală este exercitată în cadrul acţiunii imobiliare, în litigiile locative, precum şi în litigiile succesorale. c) Intervenţia accesorie Potrivit art. 67 alin. (1) C.P.C., persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni alături de reclamant sau de pârât până la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă dacă hotărârea pronunţată ar putea influenţa drepturile şi obligaţiile lui faţă de una din părţi.
26

sau

Intervenţia accesorie are un scop limitat, întrucât cel ce realizează intervenţia nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci pentru partea în favoarea căreia a intervenit. în literatura de specialitate intervenţia accesorie este denumită şi intervenţie conservatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă pentru a exprima principiul potrivit căruia terţul nu reclamă un drept propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în favoarea căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se converteşte într-un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit. într-adevăr, terţul are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, întrucât prin intervenţia formulată poate evita o acţiune ulterioară împotriva sa. Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii rezidă tocmai în necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii ale terţului.8 Intervenţia în proces de partea reclamantului sau pârâtului nu creează pentru intervenientul accesoriu condiţia de parte (coparticipant) în litigiul dintre reclamant şi pârât. Intervenientul accesoriu nu este considerat subiect al relaţiei juridice material litigioase şi nu formulează nici un fel de pretenţii proprii asupra obiectului litigiului. De aceea, legea nu acordă intervenientului accesoriu volumul de drepturi şi obligaţii ca şi părţilor. Astfel, art. 68 C.P.C. prevede: „Intervenientul accesoriu are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii căreia i se alătură, cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune reconvenţională sau de a cere executarea silită a hotărârii, încheierii sau deciziei judecătoreşti". Intervenientul accesoriu poate interveni în proces atât la cererea sa, cât şi la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu. Astfel, art. 69 alin. (1) prevede: „Dacă, în urma pronunţării hotărârii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-] înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers, solicitând introducerea lui în proces. In acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile". Neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu, înştiinţat în modul descris mai sus, îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă. Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este influenţat în mod semnificativ de soluţia ce urmează să fie pronunţată în cadrul acţiunii principale. O atare realitate procesuală este o expresie elocventă a raportului de dependenţă dintre o cerere accesorie şi una principală. Astfel, se pot formula următoarele concluzii: respingerea acţiunii principale determină şi respingerea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului; admiterea acţiunii principale poate determina şi admiterea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului, cu condiţia evidentă a îndeplinirii tuturor condiţiilor sale de admisibilitate; admiterea acţiunii principale conduce la respingerea intervenţiei făcute în interesul pârâtului; respingerea acţiunii principale poate determina însă şi admiterea intervenţiei făcute în interesul pârâtului.9 3. Participarea procurorului în procesul civil
27

a) Temeiurile şi formele de participare a procurorului în procesul civil Conform art. 71 pct. (1) C.P.C., procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă, în calitate de participant la proces, dacă el însuşi 1-a pornit în condiţiile legii. Acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi intentată de către procuror numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată personal din cauză de sănătate, vârstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive întemeiate. Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal. în cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept să se adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane. Procurorul este în drept să înainteze o acţiune sau o cerere în apărarea drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii ce ţin de: - formarea şi executarea bugetului; - protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului; - rezilierea contractului care lezează statul şi interesele lui; - perceperea unei sume în beneficiul agenţilor economici în al căror capital statutar statul are cotă-parte;
-

declararea, în condiţiile legii a actelor normative ale auto rităţilor publice, ale altor organe şi organizaţii, ale nelor oficiale sau funcţionarilor publici ca fiind nule; persoa

- perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobândite ilicit; - anularea înregistrării şi lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării modului stabilit de constituire, precum urmărirea veniturilor ei ilicite; - protecţia mediului înconjurător; - în alte cazuri prevăzute de lege (art. 71 pct. (2), (3) C.P.C.). b) Drepturile şi obligaţiile procedurale ale procurorului Procurorul care a intentat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţii. Renunţarea procurorului la pretenţiile înaintate în apărarea intereselor unei alte persoane nu o privează pe aceasta sau pe reprezentantul ei legal de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond. Dacă reclamantul renunţă să intervină în procesul intentat de procuror, instanţa scoate cererea de pe rol. şi

4. Participarea în procesul civil a autorităţilor publice, organizaţiilor, persoanelor fizice în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane a) Temeiurile şi formele de participare În cazurile prevăzute de lege, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice pot adresa în judecată acţiuni în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, la cererea acestora, sau în apărarea
28

drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane (art,73 C.P.CJ. Reglementarea juridică a participării în procesul civil a acestor persoane, care apără nu drepturile sale, ci interesele şi drepturile ocrotite de lege ale altor subiecţi, denotă o importantă garanţie a legalităţii înfăptuirii justiţiei.10 Este cunoscut faptul că autorităţile publice pot avea în proces calitatea de părţi sau intervenienţi, ce formulează pretenţii proprii, în acele cazuri când ele însele sunt nemijlocit purtători de drepturi şi obligaţiuni, a căror apărare o cer instanţei de judecată, când participă în proces în nume propriu şi în apărarea intereselor proprii. În situaţia expusă mai sus ei au interes material-juridic şi procesual-juridic în mersul procesului. în acest caz ei obţin calitatea juridică de reclamant sau pârât în proces. însă autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice pot participa în procesul civil pentru apărarea nu numai a drepturilor şi intereselor proprii ocrotite de lege, ci şi pentru apărarea intereselor şi drepturilor altor persoane, care sunt subiecţi ai raportului juridic material litigios. în acest caz temeiul participării lor în proces va fi interesul lor pentru soluţionarea legală şi întemeiată a litigiului, ce reiese din acele funcţii şi obligaţiuni, date prin lege în competenţa organului de stat. Organele de stat se raportă la acea grupă de participanţi, care au doar interes procesual-juridic în mersul procesului, participă în proces în nume propriu, dar în apărarea intereselor altor persoane. Legislaţia prevede doua forme procesuale de participare a autorităţilor publice în procesul civil: 1. Adresarea în instanţă cu cererea de chemare în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege ale altor persoane sau ale unui cerc nelimitat de persoane. 2. Intervenirea în proces din iniţiativă proprie sau din ini ţiativa persoanelor participante la proces sau din oficiul instanţei pentru darea concluziilor potrivit funcţiei. Scopul principal al participării în ambele forme constă în apărarea drepturilor şi intereselor persoanelor, îndeplinirea obligaţiunilor cu care sunt împuternicite de către stat pentru apărarea acestor drepturi şi interese prin participarea la instanţă. Participând la proces, autorităţile publice apără nu numai drepturile persoanelor ce nemijlocit dispun de ele, dar şi interesele statului şi ale societăţii în întregime, adică ordinea de drept. b) Participarea la procesul civil a autorităţilor publice pentru depunerea concluziilor În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice competente, din propria iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni în proces până la pronunţarea hotărârii în primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii. Temei pentru punerea concluziilor este îndeplinirea anumitor funcţii într-un domeniu .sau altul de administrare, ce intră în competenţa organului dat. Acestea sunt cazurile când este vorba de recuperarea prejudiciului adus persoanelor în urma schilodirii corporale sau altor lezări ale integrităţii corporale în legătură cu exercitarea funcţiilor lor la o întreprindere. Instanţa de judecată este obligată să ceară concluzia inspectorului tehnic pe protecţia muncii, care va indica
29

care au fost cauzele vătămării sănătăţii. La examinarea de către instanţa judecătorească a litigiilor privind educaţia copilului este obligatorie atât participarea autorităţii tutelare, precum şi punerea de către ea a concluziilor. Atragerea în proces a autorităţilor publice pentru a depune concluzii are loc în faza pregătirii pentru dezbaterile judiciare. Instanţa de judecată adoptă o încheiere de citare a organelor date, unde va indica toate problemele pe care trebuie să le examineze organul dat şi să depună concluzia. Reprezentanţii autorităţilor publice la cererea părţilor sau conform încheierii instanţei de judecată vor ieşi la faţa locului, efectuează cercetări, examinează probe, documente, diferite acte normative, discută cu părţile, alte persoane ş.a.m.d., după care se formulează concluzia. Reprezentantul organului participă în dezbaterile judiciare la examinarea materialelor pricinii." Dacă în timpul dezbaterilor judiciare sau stabilit alte fapte sau materiale, instanţa de judecată este în drept să nu fie de acord cu prima concluzie sau să amâne pricina şi să oblige autoritatea publică să dea o concluzie repetată luând în consideraţie materialele noi. Participarea reprezentantului autorităţii publice la şedinţa judiciară nu întotdeauna este necesară. Uneori e destulă concluzia acestuia în formă scrisă. De exemplu, în cauzele despre restituirea pagubei pricinuite sănătăţii este de ajuns concluzia dată în formă scrisă a inspectorului pentru protecţia muncii. însă în unele cazuri prezenţa autorităţilor publice este obligatorie, de exemplu, în cazurile cu privire la educarea copiilor ş. a. Autorităţile publice pot depune concluzii chiar până la intentarea procesului din iniţiativa sa. De regulă, condiţiile în care se află copilul se determină de organul de tutelă şi curatelă până la înaintarea cererii în judecată despre decăderea din drepturile părinteşti sau despre luarea copilului de la părinţi fără a-l decădea din drepturile părinteşti. Concluziile autorităţilor publice, incluse de instanţă ca participante la proces sau care au intervenit în proces din proprie iniţiativă, se citesc în şedinţa de judecată; după aceasta instanţa şi participanţii la proces poţ pune întrebări împuterniciţilor acestor organe în scopul clarificării şi completării concluziilor. Dacă autoritatea publică este atrasă în proces de instanţa de judecată, atunci punerea concluziei este nu numai un drept al organului dat, ci şi o obligaţiune. Concluziile autorităţilor publice au o importanţă deosebită, însă trebuie să menţionăm că ele nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată. c) Drepturile şi obligaţiile procedurale Organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces în apărarea intereselor unei alte persoane au drepturi şi obligaţii procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie. în cazul participării la proces a autorităţilor publice pentru a depune concluzii, autorităţile menţionate au drepturile procedurale de participant la proces specificate în art. 56 C.P.C., precum şi în alte legi. d) Deosebirea poziţiei procedurale a autorităţilor publice de alţi participanţi la proces
1.

Autorităţile publice se deosebesc de părţi şi intervenienţi prin aceea că nu sunt subiecţi ai raportului
30

material litigios. 2. Autorităţile publice se deosebesc de reprezentanţii păr ţilor, intervenienţi prin aceea că, intentând procesul, ei participăîn nume propriu şi nu este nevoie de a primi de la părţi procuri speciale sau alte documente cu dreptul de a duce procesul. 3. Deosebirea dintre autorităţile publice şi procuror constă în aceea că procurorul poate participa la toate tipurile de litigii când este necesară apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor în vârstă, intereselor statului şi ale societăţii. Pe când autorităţile publice participă numai la judecarea pricinilor la care conform competenţei lor pot da o concluzie într-un domeniu sau altul. 4. De asemenea, există deosebire între concluziile autorităţilor publice şi concluziile expertului. Expertul este persoana care nu este interesată în mersul procesului, pe când împuternicitul autorităţii publice are interes, reieşind din scopul îndeplinirii obligaţiilor ce îi revin. Expertul este numit printr-o încheiere a instanţei de judecată şi el răspunde la întrebările adresate de către instanţa de judecată şi răspunsul se referă numai la stabilirea faptelor sau la aprecierea lor. Autoritatea publică, însă, nu se limitează numai Ia aprecierea faptelor - el poate să-şi expună părerea referitor la faptul care hotărâre a instanţei de judecată va fi mai corectă. 5 Reprezentarea în instanţa judecătorească

a) Noţiunea, temeiurile şi formele de reprezentare Persoanele fizice pot să-şi apere interesele şi drepturile ocrotite de lege în instanţa de judecată personal sau prin reprezentanţi13. Participarea personală a cetăţeanului la proces nu-1 decade din dreptul de a avea în acest proces un reprezentant. În procesul civil, personale juridice sunt reprezentate în instanţă de către organele lor de administrare, acţionând în limitele împuternicirilor ce le sunt acordate prin lege, statut sau regulament ori de către reprezentanţi. Conducătorii de organizaţii, care se prezintă în calitate de organ al persoanei juridice, prezintă instanţei documentele ce atestă funcţia sau împuternicirile pe care le deţin, ori, după caz, prin actele de constituire. Necesitatea acestei instituţii este determinată de mai multe temeiuri: - unii dintre participanţii la proces pot fi incapabili, cu ca pacitate de exerciţiu limitată sau lipsiţi de ea prin hotărâ rea instanţei de judecată şi în aceste cazuri drepturile şi interesele lor trebuie să le apere părinţii, înfietorii, orga nele de tutelă şi curatelă; - interesele persoanelor juridice sau fizice pot fi apărate de reprezentanţi; - persoanele care nu cunosc legislaţia în vigoare de asemenea pot fi reprezentaţi. Reprezentarea juridică este o instituţie procesual civila, când o persoană numită reprezentant îndeplineşte în instanţa de judecată acte procedurale în baza împuternicirilor date de către altă persoană numită reprezentat. In funcţie de importanţa juridică a voinţei persoanelor reprezentate pentru apariţia reprezentării judiciare, evidenţiem: - reprezentare obligatorie legală, pentru apariţia căreia nu se cere acordul persoanei reprezentate;
31

- reprezentare neobligatorie, care poate apărea doar la dorinţa persoanei reprezentate. Reprezentarea obligatorie legală se exercită în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanelor fizice ce nu au capacitate de exerciţiu deplină şi persoanelor fizice declarate ca având capacitate de exerciţiu limită. Expresia "reprezentare obligatorie legală" se explică prin faptul că persoana, datorită incapacităţii de exerciţiu totale sau parţiale nu poate, de sine stătător să-şi aleagă reprezentant, de aceea reprezentantul este stabilit de lege.13 Drepturile şi interesele ocrotite prin lege ale persoanelor ce nu au capacitatea deplină de exerciţiu şi ale celor declarate ca avînd capacitatea de exerciţiu limitată sunt apărate înaintea instanţei de către părinţi, înfietori, tutorii sau curatorii, de alte persoane cărora acest drept le este acordat de lege. Aceştia vor prezenta instanţei documentele care certifică împuternicirile lor. Reprezentanţii legali săvârşesc în numele celor reprezentaţi toate actele de procedură, pe care are dreptul să le săvârşească cel reprezentat, cu restricţiile prevăzute de lege. În procesul în care urmează sâ participe o persoană, declarată dispărută fără urmă în modul stabilit de lege, aceasta v a fi reprezentată de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu legea. În procesul în care urmează să participe moştenitorul unei persoane decedate sau al unei persoane declarată decedată după procedura stabilită, dacă succesiunea nu a fost acceptată de nimeni, acesta va fi reprezentat de custodele sau tutorele numit în conformitate cu legea. În cazurile prevăzute mai sus, părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii pot încredinţa ducerea procesului în instanţa de judecată unei alte persoane, alese de ei în calitate de reprezentant. Reprezentantul legal poate fi chemat personal în judecată pentru a da explicaţii referitor la actele pe care le-a încheiat sau săvârşit în această calitate. Reprezentarea neobligatorie, în funcţie de caracterul relaţiilor dintre reprezentant şi reprezentat, poate fi împărţită în: reprezentare contractuală şi reprezentare obştească. Reprezentarea contractuală apare în baza contractului juri-dic-civil de mandat, conform căruia o persoană numită reprezentat împuterniceşte altă persoană numită reprezentant pentru a-i apăra drepturile şi interesele în instanţa de judecată, îndeplinind diferite acte procedurale. Reprezentarea contractuală poate fi întemeiată şi în baza raporturilor juridice de muncă şi poate fi înfăptuită de către un colaborator permanent al întreprinderii (de exemplu, juristul întreprinderii). în acest caz drept temei al reprezentării serveşte contractul de muncă dintre întreprindere şi muncitor. Cercul persoanelor care pot fi reprezentanţi contractuali în proces este destul de larg, el fiind stabilit de art. 76 C.P.C. Astfel,reprezentant in judecată poate fi oricare persoană cu capacitate de exerciţiu deplină care are împuternicirile respective, legalizate în modul stabilit pentru a susţine procesul, cu excepţia persoanelor specificate în art. 78 C.P.C. Obştească se numeşte reprezentarea înfăptuită în procesul civil de către membrii organizaţiilor obşteşti, împuterniciţi de organizaţiile lor obşteşti, precum şi de alţi cetăţeni, ai căror interese şi drepturile sunt ocrotite de aceste organizaţii. Art. 77 C.P.C. prevede o aşa situaţie când instanţa judecătorească poate numi din oficiu un reprezentant. Astfel, instanţa judecătorească este în drept să numească din oficiu părţii sau intervenientului un reprezentant
32

avocat: - în cazul în care partea sau intervenientul sunt lipsiţi sau limi taţi în capacitate de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali; - dacă instanţa constată un conflict de interese între repre zentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu; - în condiţiile art. 304 şi 316 C.P.C; - în alte cazuri prevăzute de lege. b) împuternicirile reprezentantului Împuternicirile reprezentantului trebuie să fie formulate într-o procură eliberată şi legalizată în conformitate cu legea. Procurile date de persoanele fizice se certifică pe cale notarială. Procurile persoanelor care trăiesc în localităţi unde nu sunt birouri notariale se autentifică de către autorităţile administraţiei publice locale. Procurile eliberate de persoanele fizice pot fi autentificate în modul şi în cazurile stabilite în Codul civil la art. 252 alin. (4). Astfel, sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate de: - persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sa natorii şi în alte instituţii medicale militare, în cazul me dicul de gardă; - militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare,instituţiilor sau instituţiilor de învăţământ militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective; - persoane care ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful instituţiei respective; - persoane majore care se află în instituţie de protecţie. Instanţa de judecată nu trebuie să admită participarea la proces a reprezentantului ce nu are procură, eliberată în conformitate cu prevederile legii.'4 Împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în numele reprezentantului toate actele procedurale, cu excepţia dreptului de a semna cererea şi de a o depune în judecată, de a strămuta pricina la o judecată arbitrală, de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune, de a r/ţajora sau reduce cuantumul acestor pretenţii, de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, de a o recunoaşte, de a încheia tranzacţii, de a intenta acţiune reconvenţionaîa, de a transmite împuterniciri unei alte persoane, de a ataca hotărârea judecătorească, de a-i schimba modul de executare, de a amâna sau eşalona executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a primi bunuri sau bani în temeiul hotărârii judecătoreşti, drept care trebuie menţionat expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată de reprezentat Cart. 81 C.P.C).
33

în

care sunt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale, de medicul-şef sau de

în cazul în care reprezentantului i se acordă dreptul de a efectua toate acţiunile prevăzute de art.81 C.P.C., în procură se face trimitere la art.81 C.P.C. fără a numi toate acţiunile enumerate în articol. însă dacă reprezentantul este împuternicit să efectueze doar una sau câteva acţiuni, ele se arată concret în procură. c) Persoanele care nu pot fi reprezentanţi în judecată Conform art.78 C.P.C, nu pot fi reprezentanţi în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, poliţiştii, deputaţii şi consilierii din autorităţile reprezentative, cu excepţia cazurilor participării lor !a proces în calitate de împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de reprezentanţi legali. Ca reprezentant în instanţa judecătorească persoana nu poate figura, dacă ea acordă în cauza dată sau a acordat mai înainte asistenţă juridică unor persoane, ale căror interese sunt în contradicţie cu interesele celui pe care îl reprezintă, sau dacă a participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penală, de expert. Atunci când există asemenea împrejurări, reprezentantul poate fi recuzat de către persoanele care participă la proces. TEMAVI. TERMENELE DE PROCEDURĂ 1. Noţiunea şi tipurile de termene de procedură, calcularea lor Deopotrivă cu alte mijloace ce au scopul sau sunt îndreptate spre soluţionarea într-un termen cât mai scurt a pricini sunt şi termenele de procedură.1 Termenul de procedură este intervalul, stabilit de lege sau de judecată (judecător), în interiorul căruia instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de activitatea instanţei trebuie să îndeplinească anumite acte de procedură ori să încheie un ansamblu de acte (art. no C.P.C.). Deosebim următoarele feluri de termene de procedură: 1. Termene stabilite de lege: a) pentru instanţa de judecată; b)pentru participanţii la proces. 2. Termene, stabilite de instanţa de judecată: a) pentru participanţii la proces; b) pentru persoanele ce nu sunt participanţi la proces. Pentru apărarea drepturilor constituţionale şi le intereselor importantă a cărora o formează termenele stabilite de lege pentru îndeplinirea anumitor acţiuni. Termenele stabilite de lege sunt expres prevăzute în legislaţia procesual civilă. Astfel, încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite de către judecător, fără înştiinţarea participanţilor la proces, în termen de cinci zile de la primirea cererii (art. 184 C.P.C.). Legislaţia procesual civilă nu prevede un termen general de examinare şi soluţionare a cauzei civile. Aceasta depinde de faptul pe cît de simplă sau de complicată este pricina ce se află spre examinare în instanţa de judecată. La termenele stabilite de lege pentru participanţii la proces se atribuie: termenul de declarare a apelului sau recursului este de 13 zile de la data comunicării hotărârii (art.362 şi, respectiv, art.402 C.P.C.); participanţii la
34

gale ale cetăţenilor cauzele civile trebuie să fie examinate în strictă conformitate cu normele de proces, o parte

proces au dreptul să ia cunoştinţă de procesui-verbal şi în curs de cinci zile după semnarea lui să prezinte în scris observaţiile lor asupra procesului-verbal, arătând inexactităţile şi motivele pentru care îl consideră incomplet (art.275 C.P.C.); deţinătorul documentului declarat pierdut este obligat, în termen de trei luni din ziua publicării anunţului, să depună la instanţa care a dat încheierea o cerere, în care să formuleze drepturile sale asupra documentului şi totodată să-1 prezinte în original (art.322 C.P.C.), precum şi alte termene, stabilite de legislaţie. Termenele pentru îndeplinirea anumitor acţiuni se stabilesc de instanţa de judecată luând în consideraţie circumstanţe concrete, reieşind din faptul că trebuie să fie rezonabile. Exemplu de termen stabilit de instanţa judecătorească pentru participanţii la proces poate fi cazul când instanţa nu dă curs cererii şi îi acordă reclamantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor (art.171, alin.(i) C.P.C.), sau cazul când instanţa fixează un termen pentru prezentarea anumitor probe. Instanţa de judecată poate stabili anumite termene şi unor persoane neparticipante la proces, de exemplu, în cazul când instanţa cere acestor persoane prezentarea unor înscrisuri (art.138 alin. (2) C.P.C.). Regulile de calculare a termenelor de procedură sunt prevăzute de art.111 C.P.C. Astfel, termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date calendaristice, a datei de comunicare a actului de procedură, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi cert că se va produce. Termenul de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe sa curgă în ziua imediat următoare datei caledaristice stabilite, datei comunicării actului de procedură sau producerii evenimentului ori momentului care a condiţionat începutul lui. Termenul stabilit pe ani expiră în luna şi în ziua respectivă ale ultimului an al termenului. Termenul stabilit pe luni expira în luna şi în ziua respectivă ale ultimei luni a termenului. Dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a acestei luni. în cazul când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, ca zi de expirare a termenului este considerată ziua lucratoare ce urmează. Actul de procedură, pentru a cărui efectuare este fixat un termen, poate fi îndeplinit până la ora douăzeci şi patru a ultimei zile a termenului. Totuşi dacă actul trebuie sa fie efectuat în instanţa de judecată ori în o altă organizaţie, termenul este considerat expirat Ia ora când, potrivit regulilor stabilite, la instanţă se termină ziua de muncă. Dacă cererea de apel sau recurs, documentele sau sumele de bani au fost depuse la poştă sau la telegraf înainte de ora douăzeci şi patru a ultimei zile a termenului, actul se consideră îndeplinit în termen. Dreptul de efectuare a actelor de procedură încetează odată cu expirarea termenului prevăzut de lege sau fixat de către instanţa de judecată. Cererile şi documentele depuse după expirarea termenului deprocedură nu degrevează de îndeplinirea obligaţiei procedurale. 2. Suspendarea şi prelungirea termenelor de procedură. Repunerea în termen Suspendarea termenelor deprocedură reprezintă întreruperea temporară în curgerea lor neîntreruptă, generată de anumite circumstanţe, prevăzute de legislaţie. Aceste circumstanţe împiedică examinarea cauzei, de
35

aceea este necesară întreruperea curgerii termenelor de procedură. Se suspendă doar termenele ce nu s-au scurs, adică termenele curente care la momentul 1 apariţiei împrejurărilor ce au determinat suspendarea procesului nu s-au scurs.2 Legislaţia prevede doar două temeiuri de suspendare a termenelor de procedură: suspendarea procesului sau suspendarea executării hotărârii. Suspendarea termenelor de procedură începe nu din ziua emiterii hotărârii de către instanţa de judecata, ci din momentul apariţiei împrejurărilor, care au servit drept temei pentru suspendarea procesului (din ziua morţii uneia dintre părţi (creditor, debitor), pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi (creditor, debitor) ş.a.).3 Termenele de procedură continuă să curgă din ziua redeschiderii procesului (art.114 C.P.C.). Conform art.115 C.P.C., la cererea participanţilor la proces, instanţa de judecată poate prelungi termenul de procedură. Iar in cazul in care persoanele, din motive considerate de instanţă ca întemeiate, nu au îndeplinit un act de procedură, ele pot fi repuse în termen (art.116 C.P.C.). Cererea de repunere în termen se depune la instanţa de judecată, la care efectuează actul de procedură, şi se examinează în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul şi data şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică soluţionarea repunerii în termen. La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului. Totodată, trebuie efectuat actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen (să fie depusă cererea, să fie prezentate documentele respective etc). La împlinirea unui an de la expirarea termenului de procedură nu mai poate fi înaintata cererea de repunere în termen dacă legea nu dispune altfel. încheierea judecătorească prin care este respinsa cererea derepunere în termen poate fi atacată cu recurs. Încheerea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune recursului. TEMA VII. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ŞI AMENZILE JUDICIARE 1. Noţiunea şi felurile cheltuielilor de judecată Cheltuielile de judecată în cauzele civile alcătuiesc acea parte de cheltuieli ale statului pentru înfăptuirea justiţiei, care sunt suportate, în conformitate cu legislaţia, de participanţii la proces, ca interes juridico-civil în desfăşurarea procesului. Scopul cheltuie-lelilor judiciare este de a restitui parţial mijloacele, care au fost cheltuite de stat pentru organizarea şi efectuarea justiţiei pe cauzele chile. Cheltuielile judiciare urmăresc, de asemenea, scopul de educare-preîntâmpinare, deoarece încasarea lor preîntâmpină cazurile de intentare fără temei a cauzelor civile şi îndreaptă la o îndeplinire de buna voie a obligaţiunilor juridico-civile.1 La persoanele, participante la proces, care au interes juridico-civil în desfăşurarea lui şi sunt obligate să suporte cheltuieli de judecată, se atribuie: părţile, intervenienţii, ce formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul
36

litigiului, precum şi petiţionarii în procesele cu procedură specială, creditorii şi debitorii în procedura în ordonanţă. Conform art.82. C.P.C., cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi cheltuielile legate de judecarea pricinii. Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar. în acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de caracterul şi valoarea acţiunii, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri prevăzute de lege, în proporţii fixe, conform Legii taxei de stat (art 83 C.P.C.). Se impune cu taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţionala), cererea intervenientului principal, cererea vizând pricinile cu procedură specială, cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărârilor arbitrale, cererea de apel, de recurs şi de revizuire, precum şi cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti. Art. 85 C.P.C. prevede cazurile şi persoanele care pot fi scutite de taxa de stat. Spre exemplu: cetăţenii Republicii Moldova - pentru cererile de înfiere; minorii - pentru cererile de apărare a drepturilor lor; reclamanţii în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ; participanţii la proces - pentru plângerile lor împotriva încheierilor judecătoreşti etc. 2. Determinarea valorii acţiunii Valoarea acţiunii se determină: a) b)
c) d) e)

din suma cerută - în acţiunile pentru plata unei sume; din valoarea bunurilor revendicate - în acţiunile de revendicare a unor bunuri;

din suma totală a obligaţiilor de plată pe un an – în acţiunile pentru plata pensiei de întreţinere; din suma totală pretinsă, dar nu mai mult decât pe trei ani - în acţiunile privitoare la plăţile scadente; din suma totală pretinsă pe trei ani - în acţiunile privitoare la plăţi fără termen şi la plata întreţinerii din suma cu care se majorează ori se reduc sumele de plată, dar nu mai mult decât pe un an - în acţiunile din suma totală de plată a livrărilor restante, dar nu mai mult decât pe un an - în acţiunile de încetare a

viagere;
f)

de majorare sau de reducere a sumelor de plată;
g)

efectuării plăţilor sau a livrărilor; h) din sumatotală a chiriei în termenul rămas de valabilitate a contractului, dar nu mai mult decât pe trei ani - în acţiunile de reziliere a contractului de locaţiune; i) din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar sau, în lipsa valorii, de evaluarea făcută în legătură cu asigurarea obligatorie - în acţiunile referitoare la dreptul de proprietate asupra clădirilor proprietate a persoanelor fizice sau din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar - în
37

cazul clădirilor care aparţin persoanelor juridice; j) din preţul stabilit al terenului - în acţiunile de revendicare a terenului sau din preţul Iui de piaţă dacă preţul nu a fost stabilit; k) din valoarea fiecărei pretenţii aparte - în acţiunile care constau din mai multe pretenţii de sine stătătoare. Valoarea acestei acţiuni se indică de reclamant. în caz de neco-respunderevădităavaloriiindicate şi valorii reale, judecătorul poate dispune, pentru stabilirea ei, prezentarea de probe, cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei din contul reclamantului.

3. Cheltuielile legate de judecarea pricinii Din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte sumele băneşti plătite de participanţii la proces ca recompensă persoanelor care au acordat instanţei asistenţă la înfăptuirea justiţiei într-d pricină concretă, precum şi cele destinate compensării cheltuielilor suportate de instanţă la efectuarea actelor de procedură. Din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte: - sumele plătite martorilor, experţilor şi specialiştilor; - cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului; - cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecata; - cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă; - cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului dacă tratatele internaţio nale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel;
-

cheltuielile de căutare a pârâtului;

- cheltuielile de efectuare a expertizei; - cheltuielile de executare a actelor judiciare; - cheltuielile de asistenţă juridică; - cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;
-

alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces.

4. Amenzile judiciare şi despăgubirile Participanţii la procesul civil trebuie să îndeplinească obligaţiile lor în conformitate cu legea procesual civilă, de regulă, de bună voie şi conştient. însă în cazul neîndeplinirii corespunzătore a obligaţiunilor procesual civile şi a însărcinărilor date de
38

instanţă, precum şi în cazul cauzării cu intenţie sau din culpă a unui prejudiciu material prin încălcarea prevederilor Codului de procedură civilă, subiecţilor raporturilor procesuale le poate fi aplicată o amendă judecătorească2 sau poate fi obligat să repare prejudiciul. Amenzile judiciare se aplică de instanţă în cazurile şi în proporţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, persoanelor care au săvârşit încălcări procedurale. Amenzile judiciare aplicate de instanţa judecătorească persoanelor cu funcţii de răspundere din autorităţile publice, din alte organe şi organizaţii se încasează din contul acestor persoane, chiar dacă autoritatea, organul sau organizaţia în care activează cei sancţionaţi participă sau nu în procesul respectiv. O copie de pe încheierea de aplicare a amenzii se trimite persoanei amendate. Persoana sancţionată cu amendă sau despăgubire poate cere aceleiaşi instanţe, în curs de 15 zile din momentul când s-a înmânat copia de pe încheierea instanţei privitor la aplicarea amenzii, să anuleze sau să micşoreze amenda. Instanţa de judecată soluţionează chestiunea anulării sau micşorării amenzii în şedinţă, cu citarea persoanei interesate. Dar neprezentarea acestei persoane nu împiedică examinarea cererii. Cererea se soluţionează prin încheiere, emisă în camera de deliberare, care nu se supune nici unei căi de atac. întrebări de verificare a materialului 1. Daţi noţiunea cheltuielilor de judecată. Care sunt felurile cheltuielilor de judecată? 2. Dezvăluiţi conţinutul cheltuielilor legate de judecarea pricinei. 3. în ce cazuri de aplică amenzile judiciare? TEMA VIII. ACŢIUNEA CIVILĂ

1. Noţiunea de procedură în acţiunile civile şi esenţa ei Procedura civilă, după cum am menţionat în prima temă, este de patru feluri: procedura contencioasa, procedura în instanţa de contencios administrativ, procedura specială şi procedura în ordonanţă. Noţiunea de „acţiune" o întâlnim doar în procedura contencioasa. Procedura în acţiunile civile este forma de bază a procedurii civile. Cauzele civile sunt, de regulă, acţiuni civile (cu unele excepţii). Astfel, apărarea drepturilor în majoritatea cazurilor se exercită de instanţa de judecată în procedura contencioasa (acţiunea civilă). Pentru forma de apărare a drepturilor în acţiunea civilă sunt specifice următoarele particularităţi: l. Existenţa pretenţiei material-juridice, ce reiese din drep-' tul încălcat sau contestat al părţii. Existenţa litigiului despre dreptul subiectiv. Existenţa a două părţi cu interese contrare, care sunt înzestrate de lege cu anumite împuterniciri pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor în instanţa de judecată. Acţiunea civilă este un
39

important mijloc procesual de apărare a dreptului încălcat sau contestat, iar modul în care are loc apărarea acestui drept se numeşte forma acţiunii civile.1 Trăsăturile principale ale formei acţiunii civile de apărare a drepturilor sunt detaliat studiate în ştiinţa dreptului procesual civil şi constau în următoarele: 1. Procedura de examinare şi soluţionare a pricinilor civile consecutiv este stabilită de normele legislaţiei procesual civile.
2.

Persoanele, participante la proces, au dreptul personal sau prin reprezentanţi să participe la examinarea pricinii în sala de judecată.

3.

Persoanelor, participante la proces, legea 3e acordă destule garanţii juridice, ce le dau posibilitatea să influenţeze mersul procesului şi să obţină pronunţarea unei hotărâri legale.

4. Procedura în acţiunea civilă are un caracter contradictoriu. Astfel, procedura în acţiunea civilă desemnează activitatea instanţei de judecată, prin intentarea acţiunii civile, reglementată de dreptul procesual civil, pentru examinarea şi soluţionarea litigiilor despre dreptul subiectiv sau interesul ocrotit de lege, ce apar din relaţii civile, de familie, de muncă, una din părţi fiind cetăţeanul sau persoana juridică.

2. Noţiune de acţiune civilă. Elementele acţiunii civile Acţiunea civilă reprezintă adresarea reclamantului (presupusul purtător al dreptului material subiectiv) către instanţa de judecată cu cererea de examinare şi soluţionare a litigiului material juridic existent cu pârâtul (presupusul purtător de obligaţiuni subiective) şi despre apărarea dreptului subiectiv încălcat sau interesul ocrotit de lege.2 Acţiunea este un mijloc, o prerogativă de apărare a drepturilor subiective încălcate sau contestate care este caracteristică numai formei de apărare în acţiunea civilă. în sens îngust, acţiunea reprezintă "dreptul de a urmări în justiţie ceea ce ţi se datorează" (jus persequendi injudicio quod sibi debetur)3. Acţiunea civilă include două momente: - material; - procesual. Sensul material cuprinde pretenţia reclamantului către pârât.Sensul procesual consemnează cerinţa reclamantului către instanţa de judecată ca prin intermediul ei să fie restabilit dreptul acestuia ce i-a fost încălcat, iar în cazul imposibilităţii restabilirii, lui să-i fie plătite despăgubirile. Dacă nu există pretenţia reclamantului către pârât, nu există nici o acţiune. Adresarea în instanţa de judecată fără a avea pretenţii către pârât nu poate fi examinată ca o acţiune. Orice acţiune civilă se individualizează prin elementele sale structurale. Acestea se referă la obiect şi temei.
40

Cunoaşterea elementelor menţionate prezintă un interes practic deosebit. Astfel pentru soluţionarea unor excepţii de fond sau de procedură este necesar să cunoaştem conţinutul corect al elementelor de identificare ale acţiunii civile. Legislaţia procesual civilă stabileşte că în cererea de chemare în judecată trebuie să se indice pretenţiile reclamantului către pârât (art. 166 C.P.C.). De aceea, obiectul acţiunii civile îl alcătuieşte totalitatea pretenţiilor pe care le înaintează reclamantul către pârât. Temeiul acţiunii îl constituie totalitatea faptelor juridice în baza cărora reclamantul îşi întemeiază pretenţiile ce reies din dreptul material către pârât. Conform art.166 alin. (2), lit. „e" C.P.C., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă circumstanţele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum şi probele care confirmă circumstanţele.

3. Felurile de acţiuni civile în ştiinţa dreptului procesual civil s-a făcut o clasificare a acţiunilor, în funcţie de obiectul acţiunii. Din acest punct de vedere acţiunile se subîmpart în acţiuni de constatare a unui drept, acţiuni de realizare a unui drept şi acţiuni de transformare. în acţiunea de constatare (de recunoaştere) reclamantul cere instanţei de judecată să recunoască faptul existenţei sau lipsei raportului juridic material litigios intre acesta şi pârât. Clasificarea interioară a acţiunilor de constatare se stabileşte după caracterul cererii reclamantului. Când faţă de instanţa de judecată se pune problema despre constatarea faptului existenţei între părţi a raportului juridic material litigios, acţiunea se numeşte pozitivă, iar când reclamantul cere instanţei să stabilească faptul lipsei raportului juridic litigios dintre el şi pârât acţiunea este negativă. Scopul unic al reclamantului la intentarea acţiunii este de a obţine precizarea referitor la dreptul său subiectiv, garantarea incontestabilităţii acestui drept pe viitor, Un exemplu de acţiune de constatare a unui drept poate fi: reclamantul, care este participant la un drept de proprietate comună, poate intenta acţiune să i se recunoască dreptul la o parte din averea comună, astfel preîntâmpinând posibilitatea coproprietarilor de a pretinde la această parte a proprietăţii şi obţine dreptul de a înstrăina partea sa altor persoane. Acţiunile de realizare a unui drept se deosebesc de acţiunile de constatare printr-un obiect mai complicat. în acţiunile de realizare (executare) reclamantul cere nu numai recunoaşterea faptului existenţei dreptului său material subiectiv, ci şi impunerea pârâtului la executarea obligaţiunilor sale material juridice. Prin intermediul acestei acţiuni pârâtul este constrâns să săvârşească anumite acţiuni în favoarea reclamantului (de exemplu, acţiunea de evacuare din apartament). în unele cazuri cererea reclamantului obligă pârâtul să se abţină de la efectuarea unor acţiuni (de exemplu, acţiunea despre înlăturarea obstacolelor în folosirea spaţiului locativ). Hotărârea instanţei de judecată pe acţiunea de realizare a unui drept constituie temei pentru eliberarea titlului executoriu şi poate fi îndreptat spre
41

executare silită în cazul în care pârâtul refuză îndeplinirea de bună voie a obligaţiilor indicate de instanţă. Prin acţiunea de constituire (de transformare) se cere ca printr-o hotărâre judecătorească să se creeze o situaţie juridică nouă, adică să se modifice un raport juridic sau să se stingă un raport juridic (de exemplu, acţiunea de desfacere a căsătoriei). 4- Dreptul la acţiune Dreptul la acţiune înseamnă posibilitatea, asigurată de stat şi stabilită de legislaţie, persoanei juridic interesate de a se adresa în instanţa de judecată cu cererea de examinare şi soluţionare a litigiului material juridic cu pârâtul şi de apărare a dreptului încălcat sau a contestat sau interesului apărat de lege. Dreptul la acţiune în Republica Moldova îl au persoanele fizice şi persoanele juridice ale Republicii Moldova, precum şi cetăţenii străini, persoanele fără cetăţenie, organizaţiile şi întreprinderile străine, în condiţiile legislaţiei în vigoare. Dreptul la acţiune include două aspecte: a) dreptul la intentarea acţiunii;
b)

dreptul la admiterea acţiunii.

Dreptul la intentarea acţiunii este un drept subiectiv procesual şi apare când sunt premisele dreptului Ia intentarea acţiunii şi sunt respectate condiţiile realizate pentru acest drept. Dreptul la admiterea acţiunii - se admite acţiunea dacă e întemeiată de fapt şi de drept, este intentată în cadrul termenului de prescripţie şi dacă a venit termenul de executare a obligaţiilor. Premisele şi condiţiile admiterii acţiunii reies din conţinutul art. 168,169 C.P.C.

5. Conexarea şi separarea pretenţiilor în cazul în care se constată că în faţa aceleiaşi instanţe se află mai multe procese cu aceleaşi părţi sau mai multe procese intentate de un singur reclamant împotriva a câţiva pârâţi, sau mai mulţi reclamanţi ai aceluiaşi pârât şi că aceste procese sunt conexe prin temeiurile de apariţie sau prin probe, judecătorul este în drept, cu consimţământul părţilor, să conexeze printr-o încheiere aceste pricini într-un singur proces dacă consideră că o astfel de conexare ar duce la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor şi dacă este posibilă aplicarea aceleiaşi proceduri de soluţionare a pricinilor. De asemenea, după ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe în procese aparte una sau mai multe din pretenţiile conexe ale unui reclamant sau ale mai multor reclamanţi dacă consideră raţională judecarea lor separată. în cazul în care sunt înaintate pretenţii de mai mulţi reclamanţi sau faţă de rnai mulţi pârâţi, judecătorul este în drept să separe în procese aparte una sau mai multe pretenţii dacă consideră raţională judecarea lor separată. Separarea pretenţiilor se aplică numai la examinarea pricinilor în prima instanţă.

6. Apărarea intereselor pârâtului. Obiecţii împotriva acţiunii (materiale şi procesuale). Acţiunea
42

reconvenţională Egalitatea procesuală a părţilor în proces se asigură prin punerea la dispoziţia pârâtului a posibilităţii de a se apăra împotriva acţiunii înaintate lui, promovându-şi obiecţiile necesare. Forma contradictoria!ă a procesului îi permite pârâtului, fără ca să mai aştepte începutul examinării cauzei în fond, să ia cunoştinţă de cererea de chemare în judecată a reclamantului, să studieze probele ce le-a prezentat reclamantul şi, având în vedere informaţia obţinută, să-şi stabilească modul de comportare în raport cu pretenţiile înaintate de reclamant.4 Pârâtul este în drept să recunoască acţiunea, dacă consideră pretenţia reclamantului legală şi întemeiată. In cazul când pârâtul intenţionează să combată pretenţiile reclamantului, el poate folosi două forme de apărare: obiecţiile şi acţiunea reconvenţională. Obiecţiile împotriva acţiunii sunt motivele argumentate prin probe, ce contestează (infirmă) acţiunea înaintată. Obiecţiile ca mijloc de apărare a pârâtului sunt de două feluri: procesuale şi material juridice. Obiecţiile procesuale sunt declaraţii prin care pârâtul invocă lipsa dreptului de a porni procesul sau a desfăşura procesul rnai departe. El exclude posibilitatea examinării pricinii în instanţă. Obiecţiile materia! juridice sunt îndreptate contra pretenţiilor materiale ale reclamantului şi contra împrejurărilor de fapt sau de drept înaintate de reclamant. în baza aceasta, pârâtul cere de la instanţă ca acţiunea să se considere neîntemeiată. Acţiunea reconvenţională. Conform art.172 C.P.C., până la emiterea hotărârii in prima instanţă pârâtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o acţiune reconvenţională penru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială. Intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor generale de intentare a acţiunii. Acţiunea reconvenţională este acţiunea intentată de pârât împotriva reclamantului în acelaşi proces, unde pârâtul devine reclamant, şi ea se judecă în acelaşi proces cu acţiunea principală. Deşi legea nu prevede obligaţia instanţei de judecată să explice pârâtului dreptul său de a înainta cererea reconvenţională, totuşi, reieşind din conţinutul legii, instanţa de judecată, apărând în mod egal drepturile ambelor părţi, în procesul pregătirii cauzei către dezbaterile judiciare, trebuie să explice pârâtului dreptul său de a intenta acţiune reconvenţională.5 Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute în art.166 C.P.C., pentru cererea de chemare în judecată. Conform art.173 C.P.C., judecătorul primeşte acţiunea reconvenţională dacă: 1) aceasta urmăreşte satisfacerea pretenţiei iniţiale;
2)

admiterea ei exclude, totul sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale;

3)

ea şi acţiunea iniţială sunt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la o soluţionare rapidă şi justă a litigiilor.

Dacă în primul şi al treilea caz se constată că numai acţiunea principală poate fi judecată, instanţa o judecă separat.
43

7. Dispunerea de mijloace de apărare a drepturilor şi intereselor în acţiunea civilă Părţilor la proces le revin importante drepturi dispozitive, prin intermediul cărora ele pot influenţa mersul procesului. Reclamantul poate să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să n\Ăro:;-ot> sau să red1: ' . uantumul pretenţiilor acţiunii, să renunţe la ;v. îiune. Parat ai are dreptul să recunoască acţiunea. Părţile pot înceta procesul prin tranzacţie (art^o C.P.C.). Modificarea acţiunii. Elementele acţiunii au o deosebită importanţă la rezolvarea chestiunii privind modificarea acţiunii în timpul desfăşurării procesului. Obiectul acţiunii se modifică în cazul în care reclamantul în locul pretenţiilor iniţiale declară o nouă pretenţie material-juridică faţă de pârât. Dreptul la modificarea obiectului acţiunii aparţine reclamantului şi nu instanţei de judecată.6 Temeiurile acţiunii se modifică de reclamant prin referirea la noi circumstanţe şi prezentând probe suplimentare pentru confirmarea faptelor aduse spre motivarea temeiurilor.7 Reclamantul este în drept să excludă unele fapte cu altele. Astfel de transformări în temeiul acţiunii sunt inevitabile, dacă se modifică însuşi obiectul acţiunii. De exemplu, dacă în locul cererii de desfacere a căsătoriei este depusă cererea de a recunoaşte căsătoria nulă, reclamantul trebuie să modifice temeiul acţiunii, deoarece circumstanţele ce permit instanţei de judecată să soluţioneze aceste pretenţii sunt diferite.8 Mărirea sau reducerea cuantumului pretenţiilor acţiunii. Instanţa judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Aceasta se referă şi la fructele bunului, la dobânzi şi la alte pretenţii suplimentare. Cu consimţământul reclamantului şi în cazurile prevăzute de lege, instanţa poate depăşi limitele pretenţiilor formulate de reclamant dacă este necesar apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestuia (art. 240 alin. (4) C.P.C.). Mărimea sau micşorarea cuantumului acţiunii de către reclamant nu trebuie să fie privită ca modificare a obiectului acţiunii, deoarece este vorba doar de o concretizare a cuantumului pretenţiilor din acţiune. Renunţarea la acţiune este un important drept dispozitiv al reclamantului, care constă în faptul că reclamantul renunţă la pretenţiile sale material juridice înaintate pârâtului şi, deci, Ia continuarea procesului.9 Legislaţia în vigoare prevede renunţarea la acţiune ca un temei pentru încetarea procesului (art. 265 C.P.C). Renunţarea reclamantului la acţiune este posibilă atât în instanţa de fond, cât şi în instanţa de apel sau recurs, precum şi în cazul executării silite, când creditorul a renunţat la urmărire. Recunoaşterea acţiunii desemnează acordul pârâtului cu pretenţiile din acţiunea reclamantului, care, de regulă, atrag după ele darea hotărârii de a satisface acţiunea. Recunoaşterea acţiunii poate fi exprimată în mod diferit în funcţie de formă şi conţinutul ei. în primul caz aceasta este o cerere aparte a pârâtului, ce se anexează la materialele cauzei sau se înscrie în procesul verbal al şedinţei de judecată, confirmată prin semnătura pârâtului. După conţinut, recunoaşterea
44

acţiunii poate fi deplină sau parţială, în cazul recunoaşterii parţiale a acţiunii, litigiul material juridic se menţine în partea pretenţiei reclamantului care este respinsă de pârât. Tranzacţia este acţiunea de dispoziţie a părţilor cu privire la reglementarea reciprocă a litigiului material juridic prin stabilirea condiţiilor reciproce acceptate şi încetarea pricinii intentate de către instanţa ele judecată. Conform art. 60 alin. (5) C.P.C, instanţa nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune, nici recunoaşterea acţiunii de către pârât şi nu va admite tranzacţia între părţi, dacă aceste acte contravin legii sau încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului. 8. Asigurarea acţiunii c Asigurarea acţiunii reprezintă activitatea instanţei de judecată privind luarea măsurilor prevăzute de lege, ce vor garanta executarea reală pe viitor a hotărârii pe pricina intentată în cazul în care cererea va fi satisfăcută. Asigurarea acţiunii se admite în orice stadiu al procesului, în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti sau ar face imposibilă executarea hotărârii judecătoreşti. în vederea asigurării acţiunii, instanţa sau judecătorul este în drept:
1)

să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani care aparţin pârâtului şi care se află la alte persoane; să interzică altor persoane să transmită bunuri pârâtului sau să îndeplinească faţă de el alte obligaţii; să suspende vânzarea bunurilor sechestrate, în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a sechestrului pus pe să suspende urmărirea ce se face pe baza unui document executoriu, contestat de debitor pe cale judiciară.

2) să interzică pârâtului să săvârşească anumite acte;
3) 4)

ele (radierea din actul de inventar);
5)

Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care să corespundă scopurilor specificate la art. 174 C.P.C. Pot fi admise concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii dacă valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii. O formă de asigurare a acţiunii poate substituită cu altă formă, chestiunea substituirii fiind soluţionată în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces li se comunică ora, data şi locul şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică examinarea chestiunii. In cazul asigurării acţiunii prin care se cere plata unei sume, pârâtul are dreptul ca în locul măsurilor de asigurare luate să depună pe contul de depozit al instanţei suma cerută de reclamant (art.179 C.P.C). Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecătorul sau de instanţa care judecă pricina în aceeaşi zi, fără a-1 înştiinţa pe pârât şi pe ceilalţi participanţi la proces . încheierea cu privire la asigurarea acţiunii se aduce la îndeplinire imediat, în conformitate cu dispoziţiile privitoare la executarea actelor instanţei de judecată. Măsura de asigurare a acţiunii poate fi anulată de aceeaşi instanţă de judecată. Chestiunea anulării măsurii de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul şi data şedinţei. Neprezentarea acestor persoane nu împedică examinarea chestiunii anulării măsurii de asigurare a
45

acţiunii. împotriva tuturor încheierilor privitoare la asigurarea acţiunii se poate face recurs. Dacă încheierea privitoare la asigurarea acţiunii a fost dată fără ştirea persoanei care a făcut recursul, termenul pentru depunerea recursului se calculează din ziua când această persoană interesată a aflat despre pronunţarea încheierii. Depunerea recursului împotriva încheierii de asigure a acţiunii nu suspendă executarea acestei hotărâri. Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurii de asigurare a acţiunii sau de substituire a unei forme de asigurare cu altă formă suspendă executarea încheierii. întrebări de verificare a materialului 1. Daţi noţiunea procedurii în acţiunile civile. 2. Care sunt elementele acţiunii civile? 3. Enumeraţi felurile de acţiuni civile. Dezvăluiţi conţinutul lor. 4. Ce înţelegeţi prin dreptul la acţiune?
5.

Care este procedura conexării şi separării pretenţiilor?

6. Ce este acţiunea reconvenţională? 7. Dezvăluiţi conţinutul mijloacelor de apărare a drepturilor şi intereselor în acţiunea civilă. 8. în ce constă asigurarea acţiunii?

TEMA IX. PROBAŢIUNEA ŞI PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
1.

Noţiune de probaţiune judiciară şi scopul

Sarcina instanţei de judecată constă în faptul de a examina şi soluţiona corect şi într-un termen rezonabil cauzele civile. Examinarea şi soluţionarea corectă a cauzei înseamnă:
a) b)

dezvăluirea plenară a circumstanţelor de fapt ale cauzei pe parcursul desfăşurării procesului; aplicarea corectă a normelor de drept material după stabilirea împrejurărilor de fapt şi reflectarea lor în

hotărârea judecătorească. înainte ca instanţa de judecată să ajungă la concluzia despre existenţa dreptului subiectiv sau a interesului ocrotit de lege, ea trebuie să stabilească exact acele fapte, pe care se întemeiază dreptul sau interesul.1 Faptele ce au importanţă juridică, de care normele de drept material leagă consecinţele juridice, apar şi există, de regulă, până la proces, de aceea instanţa de judecată nu poate lua cunoştinţă de ele nemijlocit, neapelând la probaţiune.2 Probaţiunea judiciară trebuie să fie efectuată în deplină conformitate cu prevederile dreptului procesual
46

civil, ale cărui norme se iau în considerare de legile logicii formale, legităţile procesului de cunoaştere şi asigură corectitudinea concluziilor primite de instanţa de judecată. Prin probaţiune judiciară se subînţelege activitatea logico-practică a părţilor şi a altor persoane participante la proces, ce reiese din conţinutul principiului contradictorialităţii procesului civil, îndreptată spre obţinerea cunoştinţelor corecte despre faptele ce au importanţă pentru cauza. în probaţi unea judiciară se îmbină organic două părţi asemănătoare: de conştientizare (logică) şi practică. Partea logica a probaţiunii se supune legilor gândirii logice; activitatea practică (procesuală) o constituie acţiunile procesuale cu privire ia pro-baţiune, se efectuează în conformitate cu prevederile normelor juridice şi se bazează pe ele. Normele juridice reglementează întreprinderea acelor acţiuni procesuale, care nasc condiţii mai bune pentru ca procesul gândirii să fie cât mai aproape de adevăr.3 2. Noţiune de probă judiciară. Faptele probatorii Probe în pricinile civile sunt elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege care servesc Ia constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii (art. 117 alin. (1) C.P.C.). în calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt, constatate din explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, din depoziţiile martorilor, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor. Proba este o noţiune unitară ce conţine o reciprocitate dintre elementele de fapt şi mijloacele de probaţie. Elementele de fapt alcătuiesc nucleul logic al probelor, deoarece ele se aduc la cunoştinţa instanţei sub formă de raţionament sau apreciere despre faptă. De exemplu: depoziţiile martorilor despre împrejurări. Stipularea în lege a ordinii de prezentare, examinare şi apreciere a probelor este ca o garanţie a elementelor de fapt veridice. Legea procesuală reglementează strict forma de primire sau obţinere a elementelor de fapt, şi anume: în forma explicaţiilor, a depunerii concluziilor de expert etc. Elementele de fapt, obţinute printr-o formă ce nu este stipulată în C.P.C., nu pot servi drept probe şi puse la baza botă-rarii instanţei judecătoreşti. De asemenea nu pot fi puse la baza hotărârii judecătoreşti nici faptele care nu au fost examinate în şedinţa judiciară. Se numesc probatorii faptele ce pot fi dovedite prin confruntarea faptelor pozitive contrare sau a căror dovedire va permite, printr-un raţionament logic, determinarea unui fapt juridic. De exemplu, într-un proces de contestare a paternităţii, soţul combate prezumţia legală de paternitate, conform căreia el este tatăl copilului născut de soţia sa în timpul căsătoriei. Pretinzând că n-a avut relaţii intime cu aceasta în timpul legal al concepţiei, el va putea stabili acest fapt negativ, dovedind faptul pozitiv că în acest timp s-a aflat în străinătate.
47

3. Obiectul probaţiunii Probele şi probaţiunea au ca scop stabilirea faptelor material juridice şi procesuale în baza cărora judecătorul îşi motivează hotărârea. Obiectul probaţiunii îl constituie totalitatea faptelor (elementelor de fapt) ce trebuie dovedite de către părţi şi alţi participanţi la proces şi au importanţă pentru soluţionarea unor pricini concrete. Evidenţiem trei grupe de fapte ce stau la baza obiectului cunoaşterii de către instanţa judecătorească: 1. Elementele ce au caracter material juridic pentru pricina în cauză, stabilirea cărora e necesară pentru aplicarea corectă a normelor materiale ce reglementează raportul litigios şi ajută Ia soluţionarea justă a pricinii. De exemplu, judecătorul, înainte de a hotărî dacă este obligată o persoană să întoarcă o sumă oarecare de bani altei persoane în baza contractului de împrumut, el trebuie să stabilească:dacă a fost încheiat un astfel de contract; a) obiectul contractului; b) termenul de executare a obligaţiilor.
2.

Elementele care au importanţă procedurală pentru pornirea şi desfăşurarea procesului stau la baza

dreptului de a intenta acţiunea. De exemplu, respectarea obligatorie a procedurii de soluţionare prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară etc.
3.

în cazul faptelor probatorii, proba nu mai are ca obiect faptele cu caracter material-juridic, dar alte fapte

vecine din cunoaşterea cărora se face concluzia faptelor material juridice. Faptele probatorii se folosesc atunci când părţile nu au mijloace de probaţie care să se refere direct la faptele material juridice, precum şi atunci când ştiinţa nu ne pune la dispoziţie mijloace sigure pentru stabilirea unor fapte. De exemplu, stabilirea paternităţii. Nu toate faptele constituie obiectul probaţiei, ci numai faptele cu caracter material juridic, adică acele ce creează, modifică, sting raporturi juridice sau le lipsesc de eficacitate. Obiectul probaţiei reiese din două momente: - din temeiul acţiunii şi obiecţiile împotriva acţiunii;
-

din ipoteza şi dispoziţia normelor materiale ce trebuie să fie aplicate.

4. Faptele care nu cer a fi dovedite Conform art.123 C. P. C, sunt trei tipuri de fapte ce pot fi puse la baza hotărârii fără a fi dovedite prin probe: 1. Faptele notorii cuprind împrejurările pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute şi nu au nevoie de a fi dovedite. De exemplu, cutremur, război, secetă, inundaţie etc. Ele pot fi declarate numai atunci când există două condiţii:
-

condiţia obiectivă - când faptul dat este cunoscut de către un cerc mare de persoane; condiţia subiectivă - când faptul dat este cunoscut de către judecători.

Dar existenţa uneia dintre condiţii nu este de ajuns, deoarece
48

lipsa primei condiţii ar însemna excluderea participării active a participanţilor la proces, lipsa condiţiei a doua ar contrazice principiului aprecierii dovezilor după intima convingere a judecătorului. Faptele notorii sunt relative şi depind de timpul ce s-a scurs după evenimentul dat şi de aria de răspândire a lui într-o anumită localitate.
2.

Faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o pricină chilă, nu trebuie Faptele prezurnate. Faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite ia

dovedite din nou la judecarea altor pricini chile, la care participă aceleaşi persoane.
3.

judecarea pricinii. Această prezumţie poate fi combătută conform regulilor generale, de persoanele interesate. Instanţa de judecată are dreptul să verifice şi din proprie iniţiativă temeinicia prezumţiei cu privire la existenţa faptelor arătate. Avem două categorii de prezumţii: - legale - consecinţele pe care legea le deduce dintr-un fapt cunoscut printr-un fapt necunoscut. La rândul lor, prezumţiile legale pot fi:
a)

absolute - prezumţia ce nu poate fi răsturnată printr-o probă contrară;

b) relativă - prezumţia ce poate fi combătută. - simple - concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege. Prezumţiile simple pot fi deductive - în cazul în care se desprinde o concluzie particulară dintr-una generală, şi inductive -atunci când se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare. Prezumţiile simple se pot baza pe anumite mijloace de probă directe (depoziţia unui martor, un înscris, un început de dovadă scrisă etc.) sau pe anumite împrejurări ce permit judecătorului să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce trebuie probat. Astfel, într-o cerere prin care tatăl solicită să-i fie încredinţat lui spre creştere şi educare copilul născut în afara căsătoriei, instanţa ar putea prezuma că respectivul tată nu are afecţiune faţă de copil, iar cererea lui este determinată de motive străine intereselor minorului, din împrejurarea că paternitatea acestui copil nu a fost stabilită prin recunoaştere, ci prin hotărâre judecătorească; refuzul părţii de a înlesni prin dovezi certe situaţia existentă în legătură cu depunerile de bani făcute poate constitui o prezumţie care, coroborată cu alte mijloace de probă, să ducă la concluzia existenţei sumei de bani pretinsă de partea adversă etc.4 Instituţia prezumţiei are importanţă, deoarece: 1} nu se cere a fi probată şi se pune la baza hotărârilor ca juste, dacă n-au fost combătute; 2) noţiunea de prezumţie este inseparabilă de instituţia repartizării sarcinii probaţiei între părţi. Ele indică cine şi ce trebuie să demonstreze în instanţă. Prezumarea faptelor poate fi contestată, confrom regulilor generale de probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel. Instanţa judecătorească este în drept să verifice din oficiu veridicitatea faptelor
49

prezumate.

5. Clasificarea probelor în literatura de specialitate au fost expuse mai multe clasificări ale probelor în funcţie de mai multe criterii. După modul deformare:
a)

probe primare (care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt; de exemplu - originalul înscrisului,

depoziţiile martorului ocular);
b)

probe secundare (care provin din a doua sau a treia sursă - copiile înscrisurilor etc.) probe directe (care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o singură concluzie); probe indirecte (care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi se poate face o concluzie cu multe

După izvorul de obţinere:
a) b)

versiuni). După locul deformare:
a)

probe judiciare (care se formează în cadrul dezbaterilor judiciare - cercetarea la faţa locului, depoziţiile

martorului); b) extrajuridice (de exemplu, delegaţiile judiciare).

6. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. Aprecierea probelor Reieşind din art.121 C.P.C., pertinenţa probelor este o condiţie legală, ce exprimă cerinţa ca instanţa de judecată să reţină spre examinare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa sau inexistenţa de circumstanţe, importante pentru soluţionarea justă a cazului. Adică din toate probele prezentate de părţi instanţa de judecată trebuie să reţină numai probele ce au legătură cu faptele invocate în cerere. Norma dată este adresată numai instanţei de judecată, deoarece părţile şi celelalte persoane interesate, prezentând probele, pot să greşească în aprecierea lor sau conştient să sustragă instanţa de la obiectul cunoaşterii. Normele dreptului procesual civil conţin prevederi ce garantează aplicarea corecta a pertinenţei probelor. De exemplu, art.166 pct.(2) C.P.C. prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă circumstanţele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum şi probele care confirmă circumstanţele. Conform art.118 C.P.C, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu prevede altfel. în funcţie de raportul litigios, unul şi acelaşi fapt juridic poate să aibă calitatea de pertinenţă ce trebuie
50

demonstrată printr-o probă pertinentă. într-o altă pricină care s-ar părea analogică, faptul juridic nu este pertinent şi nu cere a fi dovedit. De exemplu, în pricinile despre încasarea pensiei de întreţinere de la copii în favoarea părinţilor trebuie stabilit faptul material, juridic: situaţia materială a reclamantului şi pârâtului şi, respectiv, cercetarea dovezilor ce confirmă aceste fapte.5 Şi invers. în pricinile de încasare a pensiei de întreţinere de la părinţi în favoarea copiilor sau în pricinile despre micşorarea pensiei de întreţinere, situaţia materială a reclamantului nu are importanţă. în baza art.122 C.P.C., admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea mijloacelor de probaţie, stabilind că împrejurările pricinii ce după lege trebuie să fie confirmate cu anumite mijloace de probă nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte mijloace de probaţie. Regula admisibilităţii probelor se foloseşte în anumite cazuri, de cele mai dese ori în cazul folosirii normelor de drept civil, ce reglementează diferite categorii de contracte. Norma art.122 C.P.C are un caracter general, şi aplicarea ei corectă poate avea loc doar în cazul coroborării ei cu o normă juridică concretă a unei sau altei ramuri de drept, ce reglementează relaţiile care aparţin cunoaşterii juridice.6 Aprecierea corectă de către instanţa de judecată a probelor are o importanţă primordială pentru emiterea unei hotărâri legale şi întemeiate.7 Conform art.130 C.P.C, există următoarele principii de apreciere a probelor: 1) instanţa apreciază probele după intima ei convingere; 2) probele se apreciază sub toate aspectele complet şi obiectiv;
3) 4)

la aprecierea probelor instanţa de judecată trebuie să se călăuzească de legislaţie; nici un fel de probe nu au pentru instanţa de judecată oforţă probantă prestabilită, ceea ce înseamnă că nici

o lege sau alt act normativ supus legii nu trebuie să conţină indicaţii ce ar stabili forţa probantă sau importanţa probei sau nici un organ administrativ, nici o persoană cu funcţii de răspundere nu este în drept să indice instanţei de judecată forţa probei. 7. Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi Printre mijloacele de probaţie, prin care instanţa de judecată stabileşte elementele de fapt ale cauzei, legislaţia indică în primul rând: explicaţiile părţilor şi ale intervenienţilor, care trebuie să fie verificate şi evaluate deopotrivă cu celelalte probe. Dreptul părţilor de a da explicaţii în proces se garantează şi se ocroteşte de lege. Părţile şi intervenienţii, dând explicaţii în instanţa de judecată, ocupă în proces o poziţie dublă:
1)

sunt subiecţi ai raportului material litigios, având interes juridic;

2) sunt un mijloc de probaţie. Ca parte în proces pot sa participe nu numai subiecţii raportului material litigios, ci şi procurorul, autorităţile publice (în baza art.71, 73 C.P.C). în funcţie de modul de prezentare instanţei de judecată, explicaţiile părţilor şi terţelor persoane pot fi scrise şi orale. în formă scrisă explicaţiile părţii ca probă sunt conţinute în chiar cererea de chemare în judecată depusă de către reclamant. Iar pârâtul poate da o explicaţie scrisă la cerere în referinţa pe care o prezintă instanţei. Explicaţiile orale au loc atunci când partea dă personal explicaţii în cadrul dezbaterilor judiciare.8
51

Explicaţiile sunt de două feluri: de susţinere şi de recunoaştere. Explicaţiile de susţinere se constituie din informaţii despre fapte care corespund intereselor procesuale ale părţilor. Explicaţiile de recunoaştere sunt făcute de cealaltă parte. Recunoaşterea, la rândul ei, poate fi judiciară şi extrajudiciară. Recunoaşterea judiciară se face în şedinţa judiciară sau în afara şedinţei, este în scris şi este adresată instanţei de judecată în conformitate cu legea. Recunoaşterea extrajudicară are loc în afara procesului. Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă deţine proba solicitată, dar nu o prezintă. Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile saie deţine, dar nu prezintă în judecată, probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de partea adversă. Dacă o parte recunoaşte în şedinţa de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiilor judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din urmă este degrevată de obligaţia dovedirii lor. Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează recunoaşterea numai dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul unei erori. Numai în acest caz, recunoaşterea îşi pierde valabilitatea, In cazul când instanţa judecătorească are îndoieli referitor la recunoaşterea efectuată constatând că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări sau erori, ea va respinge, printr-o încheiere, recunoaşterea. In acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite in baza regulilor generale. 8. Depoziţiile martorilor. Obligaţiile şi răspunderea martorului Conform art. 132 C.P.C., martor poate fi orice persoană, care nu are interes în proces şi căreia îi sunt cunoscute fapte referitoare la pricină. Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:
-

persoanele care, din cauza vârstei fragede ori a handicapului lor fizic sau mental, nu sunt în stare să înţeleagă just faptele şi să depună asupra lor mărturii veridice;

-

slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul informaţiei confidenţiale primite în exerciţiul funcţiunii; funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra datelor ce constituie secret ocrotit de lege care le-au parvenit în această calitate, dacă nu au fost degrevaţi, în modul stabilit, de obligaţia păstrării lui;
-

-

persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale au participat la pregătirea, executarea sau răspândirea publi caţiilor periodice, emisiunilor televizate sau radio difuzate referitor la personalitatea autorului,
52

executorului lor, materialele şi documentele sunt destinate redacţiei;
-

sau dacă

alcătuitorului de materiale ori documente, la informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea

judecătorii, referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în camera de deliberare la pro nunţarea hotărârii sau sentinţei.

Art. 134 C.P.C. prevede categoriile de persoane care sunt în drept să refuze a face depoziţii în calitate de martor în judecată:
-

soţul împotriva soţiei, soţia împotriva soţului, inclusiv cei divorţaţi, copiii împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor; fraţii şi surorile unii împotriva altora, buneii împotriva nepoţilor, nepoţii împotriva buneilor; persoana ale cărei depoziţii pot cauza prejudicii materiale martorului sau persoanelor cu care se află în relaţiile menţionate rnai sus; persoana ale cărei depoziţii pot duce la dezonorata sau pot crea un pericol de urmărire administrativă sau penală lor sau persoanelor cu care se află în relaţiile specificate mai sus; persoanele care nu pot depune mărturie fără a dezvălui secretul profesional sau comercial; deputaţii, referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor de deputat; avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul împuternicirilor.

-

- logodnicii unul împotriva altuia;
-

-

-

Obligaţiile şi drepturile martorilor. Persoana citată în calitate de martor este obligată să se prezinte în faţa instanţei judecătoreşti la data şi la ora stabilită şi să depună mărturii veridice. Martorul citat care nu se poate prezenta în instanţă din cauză de sănătate, bătrâneţe, invaliditate sau din alte motive pe care aceasta le consideră întemeiate poate fi audiat de instanţă la locul aflării lui. Pentru depoziţii false făcute cu bună-ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală. Martorului care nu se prezintă în şedinţa de judecată din motive pe care instanţa le consideră neîintemeiate i se aplică o amendă de până la cinci unităţi convenţionale. Dacă nu se prezintă nici după cea de a doua citare, instanţa are dreptul să dispună aducerea lui forţată în judecată şi aplicarea unei amenzi repetate de până la zece unităţi convenţionale. Martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor suportate în legătură cu citatea sa în judecată şi la o compensaţie pentru sustragere de la ocupaţiile sale obişnuite, al cărei cuantum se determină în modul stabilit de lege. 9. înscrisurile
53

Se consideră înscris orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum şi primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce permite citirea informaţiei care se referă la circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii şi care pot confirma veridicitatea lor (art. 137 alin. (1) C.P.C.). Se consideră probă scrisă sentinţele, hotărârile şi alte acte judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-ver-bale ale şedinţelor judiciare, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la proceseleverbale ale actelor procedurale (art. 137 alin. (2) C.P.C.). înscrisurile, cuprinzând declaraţiile făcute înainte de existenţa vreunui proces, oferă garanţii de sinceritate şi exactitate, reprezentând un important mijloc de probă, cu atât mai mult cu cât ele sunt uşor de păstrat şi greu alterabile prin scurgerea timpului, se administrează mai uşor în faţa instanţei, iar uneori constituie însăşi condiţia de valabilitate a actului juridic ce urmează a fi probat.9 înscrisurile se clasifică în înscrisuri preconstituite (acelea care au fost întocmite cu intenţia de a le folosi ca mijloc de probă în cazul ivirii unui eventual litigiu) şi înscrisuri nepreconstituite (care nu s-au întocmit în scopul de a fi folosite ca mijloc de probă într-un litigiu, dar care, în mod accidental, sunt totuşi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios). După scopul pentru care au fost întocmite, precum şi după efectul lor, înscrisurile preconstituite se împart în originale, sau primordiale (sunt întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic), recognitive (sunt întocmite în scopul recunoaşterii existenţei unui înscris original pierdut, pentru a-1 înlocui) şi confirmative (sunt întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de nulitatea relativă). în funcţie de modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite se clasifică în înscrisuri sub semnătura privată şi înscrisuri autentice. Pentru ca înscrisul autentic să fie valabil, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii: - să fie întocmit de un funcţionar public;
-

acesta să fie competent din punct de vedere material şi teritorial;

- să fie respectate formalităţile prescrise de lege. Constituie înscrisuri autentice: înscrisurile autentice notariale, actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele-verbale, actele de procedură perfectate de executorii judecătoreşti etc. înscrisurile se depun în judecată de către părţi şi de alţi participanţi la proces. La solicitarea acestora, înscrisurile pot fi reclamate de instanţă părţilor, altor participanţi la proces, precum şi persoanelor care nu sunt participanţi la proces. Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau instituţie, instanţa, la cererea persoanei interesate, dispune prezentarea lui în termen. Această prescripţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei. Obţinerea şi prezentarea înscrisului se fac pe cheltuiala solicitantului. Dacă pentru soluţionarea pricinii importanţă are numai o parte din document, instanţa primeşte un extras din el, autentificat în modul stabilit de lege. înscrisul se depune în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege, indicându-se locul de aflare
54

a originalului, înscrisul se depune în original când, conform legii sau unui alt act normativ, circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în original sau când copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi alte cazuri când instanţa consideră necesară prezentarea originalului. Dacă, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, documentul original se află pe mâna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers privind obligarea părţii adverse la prezentarea lui în original. în cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea documentului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată dacă legea nu prevede altfel, Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere. Partea care a prezentat un document sau un alt înscris pentru a dovedi anumite circumstanţe poate renunţa la acest mijloc de probaţiune numai cu consimţământul părţii adverse. După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, înscrisul se restituie, la cerere, persoanei care 1-a prezentat, la dosar anexându-se copia de pe el, autentificată de judecător. Nu se restituie înscrisul care şi-a pierdut efectul juridic. Cu acordul instanţei judecătoreşti, înscrisurile pot fi restituite anterior devenirii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti.

io. Probele materiale Conform art.142 C.P.C., probe materiale sunt obiectele care, prin aspect, calitate, proprietăţi, însuşiri, schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii. Spre deosebire de celelalte mijloace de probă, probele materiale se caracterizează prin aceea că nu pot fi înlocuite, fapt ce presupune o deosebită atenţie în observarea lor până la judecarea definitivă a procesului. Un înscris poate constitui nu numai o probă scrisă din care rezultă existenţa unui anumit raport juridic, ci şi o probă materială, în măsura în care, pe lângă conţinutul său, interesează şi forma sa exterioară, hârtia pe care s-a scris, cerneala cu care s-a scris, eventualele ştersături sau adăugiri, ori chiar existenţa lui într-un anumit loc sau în posesia unei anumite persoane. Planurile, fotografiile, schiţele pot fi şi ele probe materiale, dacă stabilesc unele calităţi ale obiectului în litigiu. Verificarea probei materiale ce nu poate fi prezentată în instanţă se face fie printr-o cercetare la faţa locului, deci chiar de către instanţă, fie printr-o expertiză, atunci când cercetarea probei implică elemente de tehnicitate sau este necesară o evaluare a daunelor. Produsele alimentare şi alte obiecte supuse alterării rapide se examinează imediat de către instanţă. După examinare aceste obiecte se restituie persoanei care le-a prezentat sau se dau în primire întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor ce le pot folosi după destinaţie. în cazul din urmă proprietarului i se restituie ulterior obiecte de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate sau contravaloarea lor. Probele materiale se păstrează la dosar sau se depun la camera de păstrare a instanţei, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă (art.143 C.P.C.).
55

Obiectele care nu pot fi aduse în instanţă se păstrează la locul de aflare a lor; ele trebuie sa fie descrise amănunţit, iar în cazurile necesare - fotografiate şi sigilate. Instanţa de judecată ia măsuri pentru păstrarea obiectelor în stare neschimbătoare. După ce hotărârea instanţei de judecată rămâne irevocabilă, probele materiale se restituie persoanelor de la care au fost primite sau se remit persoanelor cărora instanţa le-a recunoscut dreptul asupra lor ori se comercializează în modul stabilit de instanţă. Obiectele care, după lege, nu se pot afla în posesia persoanelor fizice se remit persoanelor juridice respective. în unele cazuri probele materiale, după examinarea şi cercetarea lor de către instanţă, pot fi restituite, chiar înainte de terminarea procesului, persoanelor de la care au fost primite, dacă acestea din urmă le cer şi dacă admiterea unei asemenea cereri este posibilă fără a se prejudicia dezlegarea pricinii.

11. Expertiza judiciară ca mijloc de probaţiune Pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, judecătorul sau instanţa dispune efectuarea unei expertize la cererea părţii sau a unui alt participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu. Actele reviziei ori ale inspecţiilor departamentale, precum şi raportul scris al specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză şi nici exclude necesitatea efectuării expertizei în aceeaşi problemă (art. 148 C.P.C.). Expertiza se efectuează de către experţii organelor oficiale de expertiză sau de alţi specialişti numiţi de instanţă. în calitate de expert poate fi numită orice persoană, care posedă cunoştinţe necesare pentru a prezenta concluzii. Expertiza se efectuează sau în instanţă, sau în afara ei, dacă o cere caracterul cercetării sau este greu, chiar imposibil, să se aducă obiectul cercetării înaintea instanţei. Dacă au fost numiţi câţiva experţi, aceştia au dreptul să se consulte între ei. în cazul când ajung la aceeaşi părere, ei semnează toţi o singură concluzie. Dacă unii experţi nu sunt de acord cu ceilalţi, ei vor întocmi concluzii separate. Drepturile şi obligaţiile expertului sunt prevăzute de art. 154 C.P.C. Expertul prezintă concluziile sale în scris. Concluziile sale trebuie să cuprindă o descriere amănunţită a cercetărilor efectuate, deducţiile făcute pe baza lor, precum şi răspunsuri argumentate la întrebările puse de instanţă. Dacă în timpul efectuării expertizei expertul va constata existenţa unor împrejurări, care au importanţă în proces şi în privinţa cărora nu s-au pus întrebări, el are dreptul să includă în concluziile prezentate deducţiile sale asupra acestor împrejurări. Concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată şi se apreciază de aceasta în conformitate cu legislaţia în vigoare. Respingerea de către instanţa a concluziilor expertului trebuie să fie motivată în corpul hotărârii sau al încheierii.
56

în cazul când concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu sunt complete, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare. Dacă nu este de acord cu concluziile expertului din cauză că ele nu sunt întemeiate, precum şi dacă există contradicţii între concluziile mai multor experţi, instanţa poate dispune efectuarea unei noi expertize de către un alt expert sau alţi experţi.

12. Asigurarea dovezilor Conform art.127 C.P.C., participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot cere instanţei de judecată asigurarea probei. Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi. în cererea de asigurare a probelor se indică esenţa pricinii, datele părţilor, inclusiv domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi confirmate sau infirmate prin aceste probe, motivul solicitării asigurării probelor. Cererea se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la notarul de la locul îndeplinirii actelor de procedură în vederea asigurării probelor. Asigurarea probelor se face de către judecător sau instanţa de judecată în şedinţă, conform regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. Persoanei interesate şi celorlalte persoane li se comunică data şi locul şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de asigurare a probelor. încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor se trimit instanţei care judecă pricina, înştiinţând despre aceasta participanţii la proces. Asigurarea probelor înainte de începerea procesului în instanţa de judecată, precum şi a probelor cerute pentru rezolvarea chestiunilor în organele statelor străine, se face de către birourile notariale de stat în modul prevăzut de Legea cu privire la notariat. 13. Delegaţiile judecătoreşti O altă modalitate de adunare a probelor este delegaţia judiciara. Instanţele de judecată apelează la această modalitate când probele se află în alt raion administrativ-teritonal, adică în afara teritoriului de acţiune a instanţei de judecată, ce examinează cauza.1" Astfel, art.125 C.P.C. prevede: în cazul necesităţii de a aduna probe ori de a înmâna acte judiciare într-un alt oraş, municipiu sau raion, instanţa care judecă pricina dă instanţei judecătoreşti respective, prin încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite acte de procedură. în încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul pricinii, datele referitoare la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanţele ce urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în cel mult zece zile de la data
57

primirii delegaţiei. Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judiciare străine în vederea efectuării diferitelor acte de procedură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care aceasta este parte. întrebări de verificare a materialului 1. Daţi noţiunea probei şi noţiunea probaţiunii judiciare. 2. în ce constă obiectul probaţiunii? 3. Ce înţelegeţi prin prezumţie?
4. 5.

Dezvăluiţi conţinutul prezumţiei probelor şi al admisibilităţii mijloacelor de probaţiune. Enumeraţimijloaceledeprobaţiuneşidezvăluiţiconţinutullor.

6. Ce este delegaţia judecătorească? Acte normative internaţionale 1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la Adunarea Generală a O.N.U. la io decembrie 1948. La Convention Europeene des Droits de l'Homme, fait a Rome le 4 novembre 1950. Conseil de L'Europe 1996. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New York. 4- Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, fundamentală şi penală, încheiat la Moscova la 25 februarie 1993. 5- Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, încheiat la Kiev la 13 decembrie 1993. Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale, încheiată la Minsk la 22 ianuarie 1993 şi ratificată de Republica Moldova la 16 martie 1995. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, încheiat la 6 iulie 1996.
5.

Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995, nr. 514-XIII (Monitorul Oficial Moldova, 1995, nr. 59-60). al Republicii

6.

Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice din 24 iulie 1996, nr. 970
58

(Monitorul al Republicii Moldova, 1996, nr.77). TEMA I INTENTAREA PRICINII CIVILE IN INSTANŢA DE JUDECATĂ 1. Importanţa fazei intentării pricinii civile

Oficial

Intentarea pricinii civile este o fază de sine stătătoare a procesului civil, care prezintă prima şi foarte importanta parte din sistemul unic de acţiuni procedurale. În conformitate cu art. 131 CPC în această fază judecătorul acţionează de sine stătător. De corectitudinea acţiunilor şi deciziilor sale depinde dacă va fi de fapt realizat dreptul persoanei interesate la apărare sau va urma refuzul la o astfel de apărare. Acţiunile în privinţa introducerii cererii şi intentării procesului se înfăptuiesc din momentul în care reclamantul s-a adresat în judecată. Conform unor păreri, intentarea pricinii civile are loc din momentul înaintării cererii de chemare în judecată, iar în cazurile necontencioase (procedura în contenciosul administrativ şi procedura specială) prin înaintarea cererii sau plângerii.1 Într-o altă opinie,2 intentarea pricinii civile are loc din momentul în care judecătorul emite încheierea despre introducerea cererii spre judecare. Susţinem opinia lui V. V. Iarcov şi considerăm că intentarea pricinii civile are loc anume din momentul în care judecătorul emite încheierea despre primirea cererii spre judecare. în toate cele trei tipuri de proceduri (contencioasă, contenciosul administrativ şi specială) conţinutul şi importanţa fazei intentării este aceeaşi. În conformitate cu art. 5 CPC, premisă a intentării pricinii civile de către instanţa de judecată serveşte înaintarea acţiunii de cătrepersoana interesată sau intentarea plângerii (cererii) în pricinile ce izvorăsc din contenciosul administrativ sau procedura specială. 2. Cererea de chemare în judecată Cererea de chemare în judecată se depune în instanţă în formă scrisă. Respectarea formei scrise a cererii de chemare în judecată este o condiţie importantă pentru realizarea dreptului la acţiune. Cuprinsul cererii de chemare în judecată. în conformitate cu art. 128 alin. 2 CPC, cererea de chemare în judecată1 trebuie să cuprindă: /. Denumirea instanţei de judecată, căreia îi este adresată.
2.

Numele reclamantului, domiciliul său, dacă reclamantul este o persoană juridică - sediul lui; dacă cererea Numele pârâtului şi domiciliul lui; în cazul în care pârâtul este persoană juridică - sediul. Reclamantul are deci obligaţia să arate atât numele şi domiciliul său, cât şi numele şi domiciliul pârâtului,

este depusă de un repre zentant - numele şi domiciliul acestuia.
3.

iar instanţa este datoare să verifice dacă pârâtul nu este fictiv (când o persoană are cunoştinţă de fapte care ilustrează temeinicia susţinerilor reclamantului, calea procesuală de valorificare a acestor elemente probatorii este audierea ei ca martor, dacă nu există un impediment legal, iar nu recunoaşterea făcută de ea ca pârâtă, dacă
59

nu are această calitate).4 în cazul persoanelor juridice, identificarea se va face, în mod corespunzător, prin denumire sau firmă, sediu, organele care le reprezintă legal. După cum se ştie, partea în proces poate să-şi exercite drepturile procedurale nu numai personal, ci şi prin reprezentant. Deci, în cazul în care cererea este introdusă de reprezentantul titularului dreptului, deoarece trebuie să existe identitate între numele celui care o depune şi cel care o semnează, în cerere se va arăta numele şi domiciliul reprezentantului şi se va menţiona că cererea este depusă în numele titularului dreptului, iar cererea va fi semnată de către reprezentant. Astfel, se prezumă că reclamantul a introdus cererea în nume propriu. La cerere se va anexa procura în original sau dovada din care să rezulte calitatea de reprezentant în temeiul legii.
4.

Arătarea motivelor de fapt si de drept pe care se întemeia/ă cererea, precum şi a dovezilor pe care se

sprijină fiecare pretenţii-. Dacă se cere dovadă cu martori, se indică numele, prenumele şi domiciliul martorilor. Reclamantul trebuie să arate în cerere împrejurările de fapt care l-au determinat să ceară intervenţia justiţiei, deci să arate concret în ce mod dreptul său subiectiv a fost încălcat sau contestat. Motivarea în fapt a cererii va fi însoţită şi de motivarea în drept. adică reclamantul va indica temeiul juridic al acesteia. Nu este necesar ca reclamantul să indice anume textele de lege pe care se întemeiază cererea, deoarece judecătorul, cu ajutorul obiectului şi al motivelor de fapt, va face el încadrarea." E suficient să se arate că cererea are temeiul juridic într-o normă din legislaţia în vigoare. Judecătorul nu poate decide pe baza susţinerilor reclamantului, ci acesta trebuie să-şi dovedească pretenţiile. în cererea de chemare în judecată va trebui să se arate dovezile a căror administrare o solicită. în art. 129 CPC se arată în mod concret cum trebuie să procedezereclamantul: - când dovada se face prin înscrisuri, la cerere se vor alătura atâtea copii autentificate câţi pârâţi sunt şi pentru instanţă. Dacă reclamantul consideră că este suficientă numai o parte dintr-un înscris, o va depune pe aceasta, dar instanţa, la nevoie, poate dispune prezentarea înscrisului în întregime.1' 5. Pretenţiile reclamantului. Din pretenţia concretă a reclamantului se înţelege obiectul cererii de chemare în judecată (desfacerea căsătoriei, revendicarea unui bun, restituirea unei sume de bani etc.). Pretenţia poate viza nunumai un lucru (sumă de bani, lucairi etc.), ci şi dreptul subiectiv asupra fiecărui lucru reclamat. Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească anumite cerinţe7: să fie licit, adică să nu contravină legii; să fie posibil, adică reclamantul să nu solicite instanţei să-1 obli ge pe pârât la ceea ce acesta nu poate să fie determinat sau determinabil, deoarece în faţa instanţei se rezolvă o neînţelegere concretă, nu o

realiza, de exemplu, la predarea unui bun determinat care a pierit sau a fost distrus; problemă de principiu. Arătarea valorii acţiunii, dacă preţuirea obiectului ei este cu putinţă. Enumerarea documentelor anexate la cerere. în primul rând, este de menţionat că cererea se depune la
60

6. 7.

instanţa de judecată însoţită de atâtea copii câţi pârâţi sunt. De asemenea, cererea trebuie să fie însoţită de

copiile de pe înscrisuri. Uneori legea prevede necesitatea ca cererea să fie însoţită de anumite anexe. Astfel, în cazul cererilor întemeiate pe Legea nr. 793— XIV/2000,8 reclamantul va trebui să ataşeze la cerere actul administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de lege ori, dacă reclamantul nu a primit nici un răspuns, copia cererii certificate pentru conformitate cu originalul. Potrivit art. 2783 CPC, la cererea pentru încuviinţarea înfierii se vor anexa o serie de acte privind atât înfiatul, cât şi înfietorul (certificatul medical al înfiatului, certificatul medical al înfietorului, certificatul privind starea materială a înfietorului etc). 8. Cererea de chemare în judecată se semnează de către reclamant sau de către reprezentantul lui. Conform art. 128 alin. 3 CPC, în cazul în care se prevede soluţionarea prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară, în cerere se vor indica măsurile de tranşare a litigiului în modul prevăzut, cu indicarea datei la care celeilalte părţi i-a fost expediată propunerea de tranşare, precum şi datei la care a fost primit răspunsul la această propunere, motivele din care sunt respinse, argumentele expuse în răspuns. în procesul-verbal al divergenţelor sau în alte documente. Îndreptarea neajunsurilor din cerere. în art. 132 CPC sunt formulate consecinţele procesuale, care survin în cazul nerespectării cerinţelor in ce priveşte forma şi cuprinsul cuci ii de chunaie în judecată (art. 128 CPC). neprezentării copiilor cererii de chemare in judecată, neprezentării copiilor înscrisurilor anexate la cerere (art. 129 CPC). neachitarea taxei de stat (art. 84 CPC). Judecătorul, în termen de 5 zile după primirea cererii de chemare în judecată, stabilind că cererea a fost depusă fără respectarea cerinţelor enumerate mai sus, pronunţă o încheiere de a nu da curs cererii, comunicând aceasta reclamantului şi acordându-i un termen pentru îndreptarea neajunsurilor. Dacă, în conformitate cu indicaţiile judecătorului şi în termenul stabilit, reclamantul va îndeplini toate cerinţele enumerate în art. 128, 129 CPC şi va plăti taxa de stat, cererea este considerată depusă în ziua în care a fost prezentată pentru prima dată la instanţa de judecată. în caz contrar, cererea este considerată ca nedepusă şi se restituie reclamantului. 3. Primirea cererilor în judecată şi refuzul de a le primi în pricinile civile Depunerea şi primirea cererii de chemare în judecată în pricina civilă au o deosebită importanţă juridică, de aceea soluţionarea acestei chestiuni legea nu o atribuie lucrătorilor cancelariei judecătoriei sau grefierului, dar instanţei de judecată. Persoanele interesate pot înainta cererea personal judecătorului sau să o expedieze prin poştă. în ultimul caz, cererea se înregistrează în cancelaria judecătoriei, şi nu mai târziu de ziua următoare, se transmite judecătorului pentru soluţionare. Aplicarea corectă a normelor dreptului procesual civil, care reglementează chestiunea privind primirea cererii de către instanţa de judecată în cauzele civile, este deosebit de importantă în asigurarea apărării drepturilor şi intereselor cetăţenilor şi organizaţiilor.9 Refuzul judecătorului de a primi cererea poate avea loc doar înbaza temeiurilor, indicate în lege, a căror enumerare este epuizabilă.1" în conformitate cu art. 131 CPC. judecătorul refuză primirea cererii:
61

1) 2) 3)

dacă cererea nu urmează să fie examinată în instanţele jude cătoreşti; dacă persoana interesată, care s-a adresat instanţei jude cătoreşti, nu a respectat procedura de soluţionare dacă există o hotărâre sau o încheiere judecătorească definitivă, prin care a fost admisă renunţarea

prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, procedură stabilită de lege pentru cauzele de categoria respectivă; reclamantului la acţiune sau a fost întărită tranzacţia de împăcare a părţilor privind un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri; 4) 5) 6) 7) 8) 9) dacă instanţa a primit spre judecare un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi dacă acţiunea este intentată împotriva unui agent economicdeja lichidat; dacă părţile au încheiat o înţelegere ca litigiul să fie judecat de arbitrii aleşi; dacă instanţa dată nu este competentă să judece pricina; dacă cererea a fost făcută de o persoană incapabilă; dacă cererea în numele persoanei interesate a fost depusă de către o persoană care nu are împuterniciri de temeiuri;

a duce procesul; 10)dacă acţiunea este intentată de un agent economic, sau împotriva unui agent economic care, în conformitate cu legea, nu poate fi reclamant sau pârât în asemenea litigii. În cazul în care refuză primirea cererii, judecătorul dă o încheiere motivată în acest sens. în încheiere judecătorul este obligat să arate cărui organ trebuie să se adreseze petiţionarul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei, sau cum trebuie să fie înlăturate împrejurările, care împiedică pornirea pricinii. încheierea judecătorului, prin care acesta refuză primirea cererii, se restituie petiţionarului împreună cu toate documentele depuse. Refuzul judecătorului de a primi cererea pentru motivele prevăzute de art. 131 alin. 2 pct. 2). 7). 8). 9) CPC nu împiedică partea să adreseze din nou instanţei o cerere privind aceeaşi pricină după ce va II fost înlăturată încălcarea comisă. Împotriva încheierii prin caro judecătorul refuză primirea cererii se poate face recurs. 4. Efectele cererii de chemare în j udecată Cererea de chemare în judecată, ca acea formă a acţiunii civile prin care se declanşează procesul civil, produce, odată ce a fost introdusă, anumite efecte care îi sunt specifice. în literatura juridică sunt reţinute, de regulă, următoarele efecte:" a) b) cererea de chemare în judecată învesteşte instanţa cu soluţio narea litigiului la care se referă; cererea de chemare în judecată constituie baza raportului pro cesual civil ce se formează prin introducerea

ei între reclamant şi pârât, fixând cadrul procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la părţi şi la obiectul litigiului; c) d) în cazul competenţei teritoriale alternative cererea de chemare în judecată exprimă opţiunea reclamantului cererea de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului, ceea ce face ca: el să fie
62

pentru una dintre instanţele competente, opţiune la care ulterior nu poate reveni;

considerat posesor de rea- credinţă şi în caz de admitere a cererii să datoreze fructele din momen tul sesizării instanţei (în cazul acţiunilor reale imobiliare sau a celor mixte); să suporte riscurile pieirii bunurilor (în cazul cererii ce are ca obiect predarea unui bun determinat); să curgă dobânzile (în cazul cererii prin care reclamantul pretinde o sumă de bani care nu era purtătoare de dobânzi).

TEMA II PREGĂTIREA PRICINILOR CIVILE PENTRU DEZBATERILE JUDICIARE 1. Scopul şi însemnătatea fazei de pregătire a pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare Pregătirea pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare este o fază de sine stătătoare şi obligatorie a procesului civil. Pregătirea pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare poate avea loc doar după intentarea procesului civil. In această fază judecătorul acţionează de sine stătător şi totalitatea acţiunilor procesuale sunt îndreptate spre asigurarea examinării şi soluţionării corecte şi la timp a pricinii civile. Scopurile fazei de pregătire a pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare sunt: concretizarea circumstanţelor ce au importanţă pentru soluţionarea corectă a cauzei; stabilirea relaţiilor dintre părţi şi stabilirea actului normativ de care trebuie să se conducă judecătorul; rezolvarea chestiunilor despre atragerea în proces a diferitelor persoane; odată cu dezvoltarea principiului contradictorialităţii în calitate

de sarcină principală a pregătirii pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare se conturează şi sarcina stabilirii probelor, pe care trebuie să le prezinte fiecare parte pentru susţinerea afirmaţiilor sale. Termenul de pregătire a pricinilor către dezbaterile judiciare este de cinci zile. în acest termen judecătorul va emite o încheiere privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare.'
!

Pentru model a se vedea Anexa nr. 1.

63

2 Actele judecătorului în vederea pregătirii 'pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare Volumul acţiunilor procesuale de pregătii c pe caiegoni coiiv.Tete a ricinilor civile şi metoda de pregătire a pricinilor aparte e>te specifică ci determinată de caracterul raportului juridic luigios. Complexitatea cauzei dificultatea probaţiunii. gradul disputei argumentelor lieeârei părţi şi de alte circumstanţe.2 Legea (art. 143 CPC) conţine lista acţiunilor de pregătire, care pot fi înfăptuite într-un volum mai mare sau mai mic în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Nu este obligatoriu ca toate acţiunile enumerate să fie efectuate în cadrul fiecărei pricini civile. Această normă, ca şi multe altele, are un caracter abstract, genera!. Pentru aplicarea ei corectă este necesar să se ţ i n ă cont de circumstanţele ce apar de zi cu zi. care au importanţă j u r i d i c ă pentru fiecare pricină în parte. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul va îndeplini următoarele acţiuni: 1) va stabili ziua înfăţişării şi va cita părţile înaintea instanţei astfel încât, de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă cel puţin 30 de zile pentru depunerea referinţei, iar în pricinile urgente, cel puţin 5 zile. Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, judecătorul va putea stabili un termen mai îndelungat; 2)
3)

când reclamantul este de faţă la stabilirea termenului. Îl va informa despre aceasta şi îi va pune în vedere va dispune să se transmită pârâtului, odată cu ci ta ţ i a, copii de pe cerere şi înscrisuri, punându-i-se în

neajunsurile cererii de chemare în judecată pentru a le înlătura până la data înfăţişării in instanţa de judecată; vedeie că reSenua treimi*.- depusă la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru înfăţişarea la judecată; 4) rezolvă chestiunea introducerii în proces a organului respectiv al administraţiei de stat. Rezolvă chestiunea participării la procesele de divorţ, intentate persoanelor, declarate în modul stabilit absente, incapabile din cauza alienaţiei mintale sau debilităţii mintale, a organului de tutelă şi curatelă pentru apărarea drepturilor patrimoniale ale pârâtului, precum şi pentru asigurarea intereselor copiilor lui: 5) stabilind că de felul cum va fi soluţionată pricina este interesată o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat. unitate militară, sau altă oigaiii/aţie cooperatista, asociaţiile lor, alte organizaţii obşteşti oi i un cetăţean, care nu figurează în proces, le înştiinţează despre pricina în curs de judecată şi despre data judecării ei; 6) rezolvă chestiunea citării martorilor în şedinţă sau a ascultării lor după regulile prevăzute de art. 65 alin. 5 CPC:
7)

la propunerea părţilor, cere diferitelor întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat, unităţi militare,

asociaţii agricole, altor organizaţii cooperatiste, asociaţiilor lor. altor organizaţii obşteşti sau cetăţenilor să prezinte înscrisuri şi probe materiale referitoare la pricină sau eliberează participanţilor la proces adeverinţe, ce confirmă dreptul lor de a dobândi aceste dovezi pentru a le înfăţişa instanţei; 8) 9) 10) rezolvă, ţinând seama de părerile participanţilor la proces, chestiunea efectuării unei expertize; în cazurile urgente, efectuează, după înştiinţarea participanţilor la proces, o examinare la faţa locului; dă delegaţii altor instanţe de judecată.

Lista acţiunilor procesuale se manifestă în calitate de garanţie a îndeplinirii sarcinii întru pregătirea pricinii civile către dezbaterile judiciare.
64

3. Modul de chemare în judecată Reguli generale. Legea procedurală reglementează detaliat modul în care părţile sau alţi participanţi la proces ajung în faţa instanţei. precum şi modul de comunicare a actelor de procedură, pentru a se asigura contradictorialitatea şi dreptul la apărare.3 Conform art. 101 CPC, instanţa comunică prin citaţie participanţilor la proces şi reprezentanţilor organizaţiilor obşteşti ai colectivelor de muncă data şi locul şedinţei sau efectuării unor acte de procedură.ex

perţii şi traducătorii sunt de asemenea chemaţi în instanţă prin citaţie. Participantilor la proces, reprezentanţilor organizaţiilor obşteşti, ai 1 divelor de muncă citaţiile li se

înmânează cu an ti ci paţ i e ast tei "ncât ei să aibă timp suficient pentru a se pregăti de proces şi a se prezenta la termen în faţa instanţei, în toate cazurile citaţia trebuie să fie înmânată pârâtului cu cel puţin trei zile înaintea şedinţei de judecată. Citaţia se trimite persoanei care este înştiinţată sau chemată în instanţă la adresa arătată de parte sau de alt participant la proces. Dacă persoana nu locuieşte de fapt la adresa comunicată instanţei de judecată, citaţia poate fi trimisă la locul ei de muncă. În legislaţie se utilizează doi termeni juridici: „înştiinţare" şi „chemare". Termenul „înştiinţare" se foloseşte la citarea persoanelor participante în proces şi reprezentanţilor, iar termenul „chemare" la citarea martorilor, experţilor, interpreţilor.4 Forma de bază a înştiinţărilor şi chemărilor este citaţia, alcătuită după o anumită formă. Cuprinsul citaţiei. După ce judecătorul a emis încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, prin care a stabilit ziua înfăţişării, grefierul va alcătui şi expedia citaţii privind înştiinţarea şi chemarea în judecată. In conformitate cu art. 102 CPC, citaţia trebuie să cuprindă:
1)

numele, prenumele (denumirea) şi adresa exactă a celui citat; denumirea şi adresa exactă a instanţei de judecată; arătarea locului şi datei prezentării; denumirea pricinii pentru care se face citare; în ce calitate este chemat adresatul; propunerea adresată participantului la proces de a prezenta toate dovezile de care dispune în legătură cu indicarea că persoana care a primit citaţia din cauza absenţei adre satului este obligată s-o înmâneze indicarea urmărilor neprezentării.

2) 3) 4) 5) 6) 7)
8)

pricina; acestuia îndată ce va fi posibil; Odată cu citaţia, judecătorul trimite pârâtului şi o copie de pe cererea de chemare în judecată şi. în cazurile necesare, copiile documentelor anexate la cerere, iar reclamantului -- o copie de pe explicaţia scrisă a pârâtului, dacă acesta a remis-o instanţei. Moduldeînmânarea citaţiilor. Citaţia se trimite prin poştă sau prin curier. Citaţia se înmânează personal ceiui
65

chemat, acesta va semna că a primit citaţia pe cel de al doilea exemplar, care urmează să fie restituit instanţei de judecată. Dacă persoana însărcinată să înmâneze citaţia nu-1 va găsi ia domiciliu sau la locul de muncă pe cetăţeanul ce trebuie înştiinţat sau chemat în legătură cu pricina, citaţia se înmânează unuia dintre membrii adulţi ai familiei care locuieşte împreună cu el, iar în lipsa acestora -organizaţiei de exploatare a locuinţelor, primăriei satului (comunei) sau oraşului ori administraţiei de la locul de muncă. în cazurile arătate, persoana care a primit citaţia este obligată să arate pe cel de al doilea exemplar al citaţiei numele, prenumele, raporturile sale cu adresatul (soţ, tată, mamă etc.) sau funcţia ce o ocupă. Persoana care a primit citaţia este obligată, imediat ce va fi posibil, s-o înmâneze adresatului, în caz de absenţă temporară a adresatului, persoana care urmează să înmâneze citaţia, notează pe cel de al doilea exemplar al citaţiei locul unde a plecat adresatul şi pe când se aşteaptă reîntoarcerea lui. Aceste date trebuie să fie confirmate şi atestate de organizaţia de exploatare a locuinţelor, de primăria satului (comunei) sau oraşului ori de administraţia de la locul de lucru al adresatului. Dacă adresatul refuză să primească citaţia, persoana care urmează s-o înmâneze face menţiunea respectivă pe citaţie şi o restituie instanţei de judecată. Refuzul adresatului de a primi citaţia este echivalent cu înmânarea ei şi nu constituie o piedică pentru judecarea pricinii în fond sau efectuarea unor anumite acţiuni procesuale.5 4 Referinţa la cererea de chemare în judecată Referinţa sau întâmpinarea'1 este actul de procedură prin care judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile reclamantului. Conform art. 143' CPC, la primirea copiei de pe cererea de hemare în judecată, darnu mai târziu de cinci zile înainte de termenul stabilit pentru înfăţişare, pârâtul este obligat să trimită instanţei de judecată referinţă la cererea de chemare (evid. n.) în judecată şi toate dovezile necesare pentru judecarea pricinii. Referinţa va cuprinde:7 1) 2) 3) 4) denumirea instanţei şi a reclamantului: răspunsul la toate pretenţiile de fapt şi de drept ale cererii: documentele şi dovezile cu care se apără împotriva fiecărei pretenţii din cerere, iar dacă se va cere dovadă conţinutul răspunsului la propunerea de tranşare a litigiului în pricinile economice, dacă în cererea de
A

'tul răspunde la cererea de chemare în

cu martori, se va indi ca numele, prenumele şi domiciliul lor; chemare în judecată este indicat că reclamantul nu a primit răspunsul (în acest caz la referinţă se anexează copia răspunsului la propunerea de tranşare a litigiului şi dovezile ce confirmă că răspunsul a fost expediat reclamantului): 5) mărimea şi calculul sumei recunoscute a cererii, iar dacă ea a fost transferată, numărul şi data ordinului de plată respectiv (în acest caz la referinţă se anexează ordinul de plată şi dovezile ce confirmă că el a fost primit pentru executare de către instituţia financiară). La referinţă se vor alătura atâtea copii de pe referinţă şi copii certificate de pe înscrisuri câţi reclamanţi sunt.
66

Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, la referinţă se va anexa câte o singură copie de pe fiecare document, iar când sunt mai mulţi pârâţi, ei pot răspunde toţi împreună sau numai o parte din ei, printr-o singură referinţă. Răspunsul pârâtului prin referinţă nu este obligatoriu (evid. n.). an. 143 alin. 6 CPC, precizând că în cazul în care nu s-a depus referinţă. Preşedintele şedinţei va preîntâmpina pârâtul, în prima zi de înfăţişare, să prezinte dovezile şi mijloacele de apărare. In caz de neprezentarc. pricina poate fi judecată în baza materialelor anexate la dosar. Studiind norma juridică prevăzută în art. 1431 CPC, constatăm un paradox (vezi evid. n.l: alin. 1 şi alin. 6 ale aceluiaşi articol se contrazic Considerăm că această situaţie ar trebui să constituie o temă de discuţie pentn.1 persoanele care au împuternicirea de a modifica sau completa legislaţia în vigoare. Susţinem opinia lui M. V. Ciobanii/ care consideră că este necesar un text care să prevadă obligativitatea întâmpinării (referinţei), deoarece actuala reglementare a depunerii întâmpinării nu este de natură să asigure nici echilibrul procesual dintre părţi, nici informarea exactă a instanţei cu privire la obiectul ce urmează să fie soluţionat. 5. Prima zi de înfăţişare De regulă, soluţionarea unui proces nu se realizează într-un singur termen de judecată, ci în mai multe termene stabilite de instanţă. Dintre aceste termene o importanţă practică deosebită prezintă prima zi de înfăţişare. Importanţa practică a acestui moment rezultă din faptul că la prima zi de înfăţişare reclamantul şi pârâtul pot săvârşi anumite acte de procedură, în prima zi de înfăţişare, instanţa poate da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată, precum şi pentru a prezenta dovezi noi. Cererea nu se consideră modificată şi nu se va da termen, ci se va fixa data judecării pricinii în cazul în care: 1) 2) 3) se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; reclamantul măreşte sau micşorează valoarea obiectului cererii; reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit.

Dacă pârâtul a depus cerere reconvenţională, reclamantul poate cere un termen pentru a depune referinţă şi a propune dovezile în apărare. Dacă părţile vor declara că pricina este pregătită pentru dezbaterile judiciare, instanţa de judecată poate judeca pricina în fond în prima zide înfăţişare: în caz contrar- instanţa de judecată adoptă o încheiere. prin care fixează termenul de judecarea pricinii in şedinţa de iiidocală. după ce părţile au depus cerere scrisă că pricina este pregătită şi poate fi examinată. Dacă o parte se eschivează de la depunerea cererii de judecare a pricinii în fond. instanţa va fixa din oficiu termenul de judecare. Judecătoriei sectorului Centru Reclamant: Ion Ţară/ungă domiciliat_________________ Pârâtă în ai-iiuiiea înaintată: Elena Moşoi domiciliată_________________Judecătorul judecătoriei sectorului Centru or. Chişinău Pavel Petru, primind
67

cererea de chemare în judecată depusă de către Ionescu Pavel către Mardari Cătălina despre declararea contractului valabil, dispune: 1. 2. A stabili ziua înfăţişării pentru orele 10.00. 15 ianuarie 2002, în incinta instanţei de judecată, or. Chişinău. A cita pentru înfăţişare: reclamantul - Innescu Pavel; pârâta - Mardari Cătălina. str. Bulgară 43, biroul 17.

-

-

3.A atrage pentru participare în proces în calitate de coreclamat pe soţul pârâtei Mardari Cătălina- Mardari Ion. Încheierea, separat, nu este supusă nici unei căi de atac, însă poate fi atacată odată cu fondul cauzei.

68

TEMA III DEZBATERILE JUDICIARE 1 Noţiunea şi importanţa fazei dezbaterilor judiciare Dezbaterile judiciare constituie faza principală a procesului civil, deoarece anume în această etapă se realizează sarcinile şi scopurile principale ale procesului civil. Dezbaterile judiciare ajută la examinarea şi soluţionarea pricinii civile în faţa instanţei de fond. Desfăşurarea procesului în faţa instanţei dă posibilitate judecătorului să-şi exercite rolul activ, să vegheze respectarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare, să transpună în viaţă alte principii fundamentale precum publicitatea, oralitatea şi nemijlocirea.1 Examinând pricina, instanţa de fond trebuie să examineze nemijlocit dovezile, să stabilească circumstanţele de fapt ale cauzei, să elucideze drepturile şi obligaţiile părţilor, interesele ocrotite de lege a petiţionarilor.2 Soluţionând pricina, instanţa de judecată este obligată să emită o hotărâre legală şi temeinică, care ar apăra drepturile şi interesele ocrotite de lege aîe persoanelor fizice şi juridice. Faza dezbaterilor judiciare se deosebeşte de alte faze nu numai prin scopuri specifice, dar şi prin componenţa subiectelor. Participantul principal la proces este instanţa de judecată. în această fază în proces intervin astfel de participanţi care lipsesc în alte faze - martori, experţi. Dezbaterile judiciare se desfăşoară în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei procesual civile în vigoare. Importanţa deosebită a acestei faze explică şi interesul legiuitorului care, în numeroase texte, a reglementat modul de judecare a cauzelor civile. 2. Dezbaterile judiciare Instanţa de judecată trebuie să examineze cauza, de regulă. în şedinţă deschisă (cu excepţiile prevăzute de legislaţie), in formă orală si în fata aceluiaşi complet de judecată. In caz de înlocuire a unuia dintre judecători în timpul judecării procesului, dezbaterile judiciare trebuie reluate de la început. Judecarea procesului civil are loc în şedinţe de judecată, participanţii la proces fiind înştiinţaţi despre aceasta în mod obligatoriu. Preşedintele şedinţei are un cerc mare de obligaţiuni. El conduce dezbaterile judiciare, luând măsuri pentru lămurirea completă, sub toate aspectele şi obiectivă, a tuturor împrejurărilor pricinii, a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, excluzând din dezbateri tot ce nu arc legătură cu procesul judecat şi asigurându-i funcţia educativă. Dacă vreunul din participanţii la proces sau vreun martor, expert, traducător formulează obiecţii împotriva actelor preşedintelui şedinţei, aceste obiecţii se consemnează în procesul-verbal al şedinţei şi chestiunea se rezolvă de întregul complet al instanţei. De asemenea, preşedintele ia măsurile necesare în vederea asigurării ordinii cuvenite în şedinţa de judecată. Şedinţa trebuie condusă cu răbdare şi seriozitate, judecătorului nu-i este permis să ridice vocea sau să jignească asistenţa. Conducerea fermă a şedinţei nu înseamnă agresivitate şi aroganţă faţă de partenerii şi auxiliarii justiţiei ori faţă de părţi. Insatisfacţia în legătură cu programul încărcat al
69

instanţei ori cu salariul necorespunzător, grijile de acasă sau nemulţumirile de la serviciu, simpatiile şi antipatiile politice ori de altă natură nu trebuie să transpară în actul de conducere a şedinţei şi în actul de judecată. ' Legea stabileşte că în şedinţa de judecată trebuie respectată ordinea corespunzătoare. Când judecătorii sau judecătorul intră în sala de şedinţe şi când se retrag în sala de chibzuire, toţi cei prezenţi se ridică în picioare. Hotărârea instanţei de judecată se ascultă de toţi cei prezenţi în sală stând în picioare.Pa:;icip;i!!ţii ia proce.-.. martori. experţii, traducătorii se adresează instanţei, lac Jc\ laraţii şi dau explicaţii, .stând în picioare, l-xcepţie de ia această regulă se poate face numai cu încuviinţarea preşedintelui şedinţei. In funcţie de acţ iun i le care se efectuează în faza dezbaterilor judiciare, ea poate fi divizată în patru părţi: partea pregătitoare a dezbătu ian judiciare; examinareacauzeiînfond; emiterea şi pronunţarea hotărârii.

- susţinerile verbale;

Faza dezbaterilor judiciare este reglementată de art. 145-189 CPC. In cadrul părţii pregătitoare a dezbaterilorjudiciare, judecătorii! trebuie să soluţioneze trei chestiuni:4 dacă este posibilă examinarea cauzei în completul respectiv de judecată; dacă este posibilă ascultarea pricinii în cazul cînd nu s-a pre zentat careva din persoanele participante la dacă este posibilă examinarea pricinii dispunând doar de probele care au fost prezentate.

proces;

Acţiunile procesuale de soluţionare a acestor chestiuni se desfăşoară în ordinea următoare. La ora fixată pentru judecarea pricinii, preşedintele deschide şedinţa de judecată şi anunţă ce proces urmează a fi examinat. Grefierul raportează instanţei cine din persoanele citate în pricina respectivă s-a prezentat, dacă sau înmânat citaţii celor care nu s-au prezentat şi ce se ştie cu privire la motivele neprezentării lor. Instanţa trebuie să constate identitatea celor care s-au prezentat, precum şi să verifice împuternicirile persoanelor oficiale. Dacă în pricină participă o persoană ce nu cunoaşte limba de stat, judecătorul trebuie să verifice dacă este prezent interpretul. Preşedintele şedinţei va explica interpretului obligaţia acestuia de a traduce explicaţiile, declaraţiile şi cererile persoanelor ce nu cunosc limba în care se desfăşoară procesul; acestor persoane de asemenea, li se traduce conţinutul explicaţiilor, depoziţiilor, cererilor, documentelor citite în instanţă, precum şi declaraţiile preşedintelui şedinţei. încheierile şi hotărârea instanţei. Preşedintele şedinţei îl avertizează pe interpret asupra răspunderii penale ce o poartă în caz de traducere intenţionat greşită. în cazul când interpretul se sustrage de la prezentarea în instanţă sau de la îndeplinirea obligaţiilor sale, faţă de el pot fi aplicate măsuri de înrâurire obştească sau i se poate aplica o amendă în mărimea prevăzută de legislaţie. Martorii prezenţi, până la începerea audierii lor. vor fi îndepărtaţi din sala de şedinţe, ulterior luându-se măsuri ca martorii audiaţi de instanţă să nu comunice cu martorii neaudiaţi.
70

în continuare preşedintele şedinţei anunţă componenţa completului de judecată, comunică numele procurorului, expertului, interpretului. grefierului şi explică participanţilor la proces dreptul lor de a face propuneri de recuzare. Temeiurile pentru a face propuneri de recuzare, modul de soluţionare a propunerilor de recuzare şi efectele admiterii unor asemenea propuneri sunt prevăzute de art. 19-25 CPC. Dacă nu au fost propuneri de recuzare sau dacă cererea de recuzare a fost respinsă, preşedintele explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procedurale, iar părţilor-dreptul de a se adresa. pentru soluţionarea litigiului, judecăţii, arbitrilor aleşi şi efectele unui asemenea act (art. 156 CPC). În continuare preşedintele soluţionează prin încheieri cererile participanţilor la proces privind ordonarea de a aduce noi probe şi alte cereri privitoare la celelalte chestiuni legate de judecarea pricinii, după ascultarea părerilor celorlalţi participanţi la proces. Pentru a purcede la examinarea cauzei în fond, instanţa trebuie să verifice dacă persoanele ce nu s-au prezentat au fost citate în conformitate cu legislaţia. Participanţii la proces sunt obligaţi să aducă din timp la cunoştinţa instanţei de judecată motivele care împiedică prezenţa lor la şedinţa de judecată. Instanţa va amâna examinarea cauzei dacă consideră că motivele sunt întemeiate. în cazul în care instanţei nu i s-au adus la cunoştinţă motivele neprezentării participanţilor la proces sau instanţa consideră că motivele nu sunt întemeiate. ea examinează cauza în lipsa persoanei care nu s-a prezentat. Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupia pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei sau de judecător. Raportul trebuie să fie laconic, cu indicarea obligatorie a obiectului pretenţiei şi a circumstanţelor ce fac parte din componenţa de fapt a temeiului acţiunii.' După aceasta preşedintele şedinţei întreabă dacă reclamantul îşi susţine pretenţiile, dacă pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului şi dacă părţile doresc să înceteze procesul cu o tranzacţie de împăcare, înainte de a admite renunţarea reclamantului la acţiune sau de a întări tranzacţia de împăcare a părţilor, instanţa explică reclamantului şi părţilor efectele actelor de procedură respective. Dacă admite renunţarea reclamantului la acţiune sau întăreşte tranzacţia de împăcare a părţilor, instanţa dă o încheiere, prin care dispune încetarea procesului. în încheiere trebuie să fie arătate condiţiile tranzacţiei de împăcare, întărite de instanţă. Dacă instanţa respinge renunţarea reclamantului la acţiune ori recunoaşterea pretenţiilor de către pârât sau dacă nu întăreşte tranzacţia de împăcare a părţilor, ea pronunţă o încheiere motivată în acest sens (art. 166 alin. 3. 4 CPC). Dacă actele de dispoziţie sus-numite, nu au avut loc, instanţa trece la ascultarea explicaţiilor participanţilor la proces. La început instanţa ascultă explicaţiile reclamantului şi ale terţei persoane care-1 sprijină, mai apoi ale pârâtului şi ale terţei persoane carc-1 sprijină pe acesta, precum şi ale celorlalţi participanţi la proces. în locul părţilor şi terţelor persoane, explicaţii în judecată pot da reprezentanţii lor. însă aceasta nu împiedică părţile şi terţele persoane să dea explicaţii adăugătoare. în caz de necesitate, preşedintele poate oferi cuvântul participanţilor de mai multe ori. de fiecare dată limitîndu-i în timp. Participanţii la proces, de asemenea, au dreptul să pună întrebări unul altuia. Explicaţiile scrise ale participanţilor la proces, precum şi explicaţiile primite de instanţă conform art. 59 şi 62 CPC se dau citire de către preşedintele şedinţei, după care instanţa stabileşte procedura de audiere a martorilor, experţilor şi de
71

cercetare a celorlalte dovezi.Fiecare martor se audiază separat. Martorii care au fost audiaţi nu se pot îndepărta din sala de şedinţă până la ineheierea dezbaterilor judiciare, decât cu permisiunea instanţei (art. 169 alin. 1 CPC). Înainte de a-1 audia pe martor, preşedintele şedinţei stabileşte identitatea lui. îi aduce la cunoştinţă obligaţiunea de n spune adevărul şi îl preîntâmpină de răspundere penală în cazul refuzului de a depune mărfuri i şi pentru depunerea intenţionată a unor mărturii false. Martorul semnează o declaraţie că i s-au explicat obligaţiile şi răspunderea ce o poartă. Martorului ce nu a împlinit vârsta de şaisprezece ani, preşedintele şedinţei îi explică însemnătatea ce o au mărturiile complete şi sincere. Aceşti martori nu sunt preveniţi asupra răspunderii ce o vor purta pentru refuzul de a depune mărturii sau pentru depunerea intenţionată a unor mărturii false. Preşedintele şedinţei stabileşte în ce relaţii se ailă martorul cu participanţii la proces şi-i propune să comunice instanţei tot ce ştie personal cu privire la pricină. După aceasta martorului i se pot pune întrebări. Prima adresează întrebări persoana, la a cărei cerere a fost citat martorul şi reprezentantul ei, după care intervin ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Judecătorul are dreptul să pună întrebări martorului în orice moment în cursul audierii lui. Dacă instanţa consideră că întrebarea pusă de către o parte nu contribue la soluţionarea pricinii, este jignitoare sau încearcă să dovedească un fapt care nu se referă la pricina în cauză, ea o respinge printr-o încheiere motivată. Dacă este necesar, instanţa îl poate audia din nou pe martor în aceeaşi şedinţă sau în şedinţa următoare, precum şi să organizeze o confruntare a martorilor pentru a se lămuri asupra contradicţiilor din depoziţiile lor. Există reguli speciale ce reglementează audierea martorilor minori. Aceste norme sunt prevăzute de art. 173 CPC. Audierea martorilor în vârstă de până la paisprezece ani, iar când instanţa găseşte de cuviinţă şi audierea martorilor în vârstă de la paisprezece până la şaisprezece ani, va fi asistată de un pedagog. în caz de necesitate sunt chemaţi şi părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii minorilor. Persoanele menţionate pot, cu autorizaţia preşedintelui şedinţei, să pună întrebări în cazurile excepţionale, pentru stabilirea adevărului, instanţa poate dispune printr-o încheiere îndepărtarea din sala de şedinţă, pe tot timpul audierii martorului minor, a unuia sau altuia dintre participanţii la proces. După reîntoarcerea acestei persoane în sala de şedinţă, ei i se comunică depoziţiile martorului minor şi i se oferă posibilitatea de a pune întrebări acestui martor. După ce a fost audiat, martorul care a împlinit şaisprezece ani părăseşte sala de şedinţe, în afară de cazurile în care instanţa va considera că prezenţa lui este necesară. Declaraţiile martorilor, adunate în modul prevăzut de art. 59 şi 62, de art. 65 alin. 4 şi art. 163 CPC, se citesc în şedinţa de judecată. În acelaşi mod se dau citire şi înscrisurilor ca mijloace de probă, acestea fiind apoi prezentate, spre luare de cunoştinţă, participanţilor la proces, experţilor şi martorilor - în cazurile necesare. După aceasta participanţii la proces pot da explicaţii în scopul de a păstra secretul corespondenţei şi al comunicărilor telegrafice, acestea se fac publice doar cu consimţământul persoanelor între care a avut loc această corespondenţă şi comunicare telegrafică, în caz contrar, această informaţie se cercetează în şedinţă judiciară închisă în şedinţa de judecată se poate face cerere de defăimare a unor documente ca fiind false. în acest caz, persoanei care a prezentat acest document i se dă dreptul de a cere ca instanţa să-1 înlăture ca probă şi să soluţioneze pricina în baza altor dovezi. Pentru verificarea cererii de defăimare a documentului, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize sau aducerea altor dovezi. Dacă instanţa ajunge la concluzia că documentul este fals, ea îl înlătură ca probă, în continuare,
72

instanţa purcede la cercetarea dovezilor materiale, care comportă un anumit specific, de exemplu, ele nu pot fi date citirii ca înscrisurile. Dovezile materiale se examinează de instanţă şi se prezintă spre examinare participanţilor la proces, iar în cazurile necesare - experţilor şi martorilor. Persoanele cărora li s-au prezentat dovezile materiale pot atrage atenţia instanţei asupra anumitor împrejurări legate de actul examinării. Aceste declaraţii se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.Dovezile materiale şi înscrisurile care nu pol ti aduse in i n s t an ţ a examinează şi se cercetează la locul unde se atlă. Asupra modului im a fost efectuată examinarea la faţa locului instanţa dă o încheiere. Examinarea la faţa locului se face de către întreg coinpictul de judecată. Locul şi data examinării se comunică participanţilor la proces, darneprezentarea acestora nu împiedică efectuarea examinării, in cazurile necesare sunt citaţi de asemenea experţii şi martorii. După sosirea la locul unde trebuie efectuat-.i examinarea, preşedintele şedinţei anunţacăjudecuiea pricinii continuă. Ke/u!iatele se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată, la care se pot anexa planurile, desenele tehnice, fotografiile ctc. tăcute sau \ erifi-cate în timpul examinării. Dacă pe cauză a fost efectuată o expertiză, după cercetarea dovezilor materiale, instanţa trebuie să dea citirii şi concluziile expertului. Preşedintele şedinţei. înainte de interogarea expertului. îl preîntâmpină de răspunderea penală pentru refuzul de a depune concluzii sau darea concluziilor intenţionat false. Expertului i se pot pune întrebări in scopul clarificării şi completării concluziilor, în cazurile în care concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu sunt complete, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare sau a unei noi expertize. în acest caz judecarea procesului poate fi amânată. După examinarea tuturor dovezilor în legătură eu pricina, preşedintele şedinţei întreabă participanţii la proces daca acestea doresc să completeze materialele privitoare la pricină. Dacă nu se fac asemenea cereri, preşedintele şedinţei declară examinarea pricinii terminată şi instanţa trece la ascultarea susţinerilor verbale. Susţinerile verbale constau din cuvântările participanţilor la proces. In primul rînd, cuvânt se oferă reclamantului şi reprezentantului lui. apoi - pârâtului şi reprezentantului său. Terţa persoană, care a formulat pretenţii proprii privind obiectul litigiului într-un proces de-aeum început, şi reprezentantul său, iau cuvântul după ce au vorbit părţile.Terţa persoană care nu a formulat pretenţii proprii şi reprezentantul ei au cuvântul după ce a vorbit reclamantul sau paratul pe care îl sprijină în proces. Procurorul, precum şi împuterniciţii organelor administraţiei de stal. ai sindicatelor. întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor de stal. instituţiilor militare, ai asociaţiilor agricole şi ai altor organizaţi! cooperatiste, asociaţiilor lor. altor organizaţii obşteşti sau cetăţenii, care au pornit procesul conform art. 45 din CPC. au primii cu\ iinlul împuterniciţii organelor administraţiei de stat. introduşi de instanţă în proces sau care au intervenit în proces din proprie iniţiativă, au cuvântul după ce au vorbit părţile şi terţele persoane. Participanţii Ia dezbateri nu au dreptul să se refere în cuvântările lor la împrejurări, ce nu au fost clarificate de instanţă, precum şi la dovezi ce nu s-au examinat în şedinţa de judecată. După ce s-au exprimat toţi participanţii cu susţineri verbale, preşedintele instanţei de judecată declară că instanţa se retrage în camera de chibzuire pentru emiterea hotărârii. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii este ultima etapă a dezbaterilor judiciare. Hotărârea trebuie să exprime adevărul,6 deoarece ea dobândeşte puterea de lucru judecat şi nu mai poate fi contestată. Mai exact
73

spus, hotărârea este prezumată a exprima adevărul, această ficţiune fiind necesară pentru securitatea circuitului civil şi funcţionarea aparatului judiciar. De regulă, activitatea judecătorului este prezentată ca un silogism categoric, în care premisa minoră o constituie faptele, premisa majoră - legea, iar concluzia - hotărârea. Aşadar, pronunţarea hotărârii nu este rezultatul capriciilor judecătorului sau al unei tresăriri morale a conştiinţei sale, care îl conduce la echitate, ci este rezultatul aplicării legii, stabilite de judecător, la situaţia de fapt, pe care de asemenea o stabileşte judecătorul, pe bază de probe. Aceste căutări ale judecătorului, operaţii raţionale, sunt totuşi parţial aleatorii, deoarece el este pus să aleagă între rnai multe posibilităţi, şi de aceea în literatură se spune că judecătorul stabileşte adevărul judiciar, care nu este un adevăr logic absolut, ci reprezintă cea mai probabilă soluţie dintr-o serie de soluţii posibile. Conform art. 189 CPC, după semnarea hotărârii, completul dejudecată se întoarce în sala de şedinţe, unde preşedintele şedinţei sau judecătorul dă citire hotărârii instanţei. Preşedintele instanţei explică conţinutul hotărârii, formele şi termenul căii de atac împotriva acesteia. Dacă hotărârea instanţei oste expusa înti-u limba, pe care pai nu-panţii la proces nu o cunosc, ea trebuie să fie citită de interpret în limba maternă a acestor participanţi sau într-o altă limbă pe care ei o cunosc. Dacă procedura se efectuează în altă limbă, hotărârea se întocmeşte în mod obligatoriu şi în limba de stat. 3. Procesul-verbal al şedinţei de judecată Procesul-verbal al şedinţei de judecată este un document (act) procesual întocmit în formă scrisă, ce atestă săvârşirea (sau nesăvârşirea) de către participanţii la proces a tuturor acţiunilor procesuale ce au loc pe parcursul dezbaterilor judiciare. El se întocmeşte în fiecare şedinţă judiciară a instanţei de fond, precum şi în cazul efectuării anumitor acţiuni procesuale în afara şedinţei. Procesul-verbal are o mare însemnătate probatorie, deoarece conţinutul şi ordinea întocmirii, precum şi forma lui trebuie să corespundă întocmai legislaţiei.7 în conformitate cu art. 226 CPC, în procesul-verbal al şedinţei se arată: 1) 2) 3) 4) 5) 6) 7) anul, luna, ziua şi locul şedinţei de judecată; ora începerii şi ora terminării şedinţei; denumirea instanţei care judecă pricina, numele membrilor completului de judecată şi al secretarului denumirea pricinii; menţiunea cu privire la prezentarea participanţilor la proces, a martorilor, experţilor, traducătorilor; dispoziţiile preşedintelui şedinţei şi încheierile date de instanţă fără a se retrage în camera de chibzuire; declaraţiile şi cererile participanţilor la proces:menţiunea că instanţa de judecată a explicat părţilor şi

şedinţei;

celorlalţi participanţi la proces drepturile şi obligaţiile lor procedurale; 8) explicaţiile participanţilor la proces, explicaţiile verbale ale experţilor în legătură cu concluziile lor. datele privitoare la examinarea dove zilor materiale şi înscrisurilor;
74

10) 11) 12)

concluziile organelor administraţiei publice; rezultatul susţinerilor verbale ale participanţilor; menţiunea că s-a dat citire încheierilor şi hotărârii, că s-a explicat conţinutul hotărârii şi încheierilor date Procesele-verbale se întocmesc de grefier în şedinţa de judecată sau la efectuarea actului de procedură în

de instanţă, precum şi că s-au dat explicaţii în privinţa căii de atac şi termenului în care poate fi exercitată. afara şedinţei. Participanţii la proces au dreptul să ceară consemnarea în procesul-verbal a împrejurărilor, considerate de ei ca esenţiale pentru dezlegarea pricinii. Procesul-verbal trebuie să fie întocmit şi semnat cel târziu a doua zi după terminarea şedinţei sau după efectuarea actului de procedură de către preşedintele şedinţei şi de către grefier. Toate modificările, rectificările şi completările trebuie să fie menţionate în procesul-verbal. După semnarea procesului-verbal, în curs de trei zile, participanţii la proces au dreptul să prezinte în scris observaţiile lor asupra procesului-verbal, arătând greşelile ce le-au depistat sau de ce îl consideră incomplet. Preşedintele şedinţei examinează observaţiile asupra procesului-verbal şi. dacă este de acord cu ele, confirmă justeţea lor (art. 229 CPC). în cazul în care preşedintele şedinţei nu este de acord cu observaţiile înaintate, ele se prezintă spre examinare completului de judecată, în a cărui componenţă trebuie să se afle cel puţin unul dintre judecătorii care au luat parte la judecarea procesului. în urma examinării observaţiilor, instanţa dă o încheiere, prin care confirmă justeţea lor sau le respinge.Observaţiile asupra procesului-verbal trebuie să fie examinate în curs de cinci zile din momentul prezentării lor, şi în toate cazurile se anexează la dosar. 4. Amânarea şi suspendarea procesului Amânarea procesului presupune trecerea soluţionării pricinii într-o altă şedinţă de judecată, la un termen şi loc fixat de instanţă. Amânarea procesului se admite în cazurile prevăzute de CPC. nrecum şi din motivul neprezentării vreunui martor, expert, interpret. din cauza depunerii unei cereri reconvenţionale. necesităţii de a se ordona aducerea unor noi dovezi sau dacă există alte împrejurări care împiedică judecarea pricinii în şedinţa dată. Instanţa va putea amâna o singură dată judecarea pricinii pentru lipsa de apărare, temeinic motivată. Dacă judecarea pricinii se amână, instanţa, luând în considerare timpul necesar pentru a se cita participanţii la proces sau pentru a se aduce dovezile cerute, fixează data următoarei şedinţe de judecată, anunţând-o, contra semnătură, persoanelor care s-au prezentat. Persoanelor absente şi celor nou-introduse în proces data următoarei şedinţe li se comunică prin citaţii, în caz de amânare a procesului, instanţa poate audia martorii prezenţi, dacă în şedinţa de judecată sunt de faţă toţi participanţii la proces. Citarea a doua oară a acestui martor, într-o nouă şedinţă, se admite numai în caz de necesitate. Suspendarea procesului înseamnă încetarea actelor de procedură de către instanţa de judecată din cauza unor împrejurări obiective (care nu depind de instanţă sau de părţi) şi fac imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului, fără putinţă de a stabili când aceste împrejurări vor dispărea şi când va putea fi reluat procesul.s Suspendarea procesului poate fi de două feluri:
75

-

obligatorie; facultativă.

Suspendarea este obligatorie atunci când judecătorul, în cazul survenirii temeiurilor indicate în art. 213 CPC. e obligat să înceteze temporar actele de procedură. Cazurile de suspendare obligatorie a procesului sunt: 1) 2) 3) 4) atunci când a încetat din viaţă cetăţeanul participant în proces, dacă raportul juridic litigios permite dacă partea a pierdut capacitatea de exerciţiu; dacă pârâtul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate ale Republicii Moldova sau dacă o cerc dacă pricina dată nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini în instanţa civilă, penală sau

succesiunea în drepturi sau când a încetat să existe persoana juridică, parte în proces;

reclamantul care se află într-o unitate activă a Forţelor Armate ale Republicii Moldova; administrativă, precum şi în cazul când este ridicată excepţia de neconstituţionalitate a legii sau a unui act juridic care urmează să fie aplicat; 5) dacă împotriva reclamantului s-a deschis proces de faliment. Suspendarea este facultativă atunci când judecătorul este în drept, dar nu este obligat, să înceteze temporar actele de procedură. Temeiurile suspendării facultative sunt: 1) 2) 3) 4) 5) 6) atunci când una dintre părţi îşi face serviciul militar în termen în rândurile Forţelor Armate ale Republicii dacă partea s-a aflat într-o instituţie curativ-profilactică sau dacă suferă de o boală, care împiedică atunci când pârâtul este căutat (art. 107 CPC); când una dintre părţi se află într-o delegaţie îndelungată în interes de serviciu; dacă instanţa judecătorească dispune efectuarea unei expertize; dacă instanţa de judecată stabileşte un termen suplimentar pentru prezentarea dovezilor. În conformitate cu art. 216 CPC, împotriva încheierii instanţei de judecată cu privire la suspendarea procesului se poate face recurs, în afară de cazurile când este ridicată excepţia de neconstituţionalitate a legii sau a unui alt act juridic. După înlăturarea împrejurărilor care au provocat suspendarea, instanţa va dispune, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu reînceperea procesului. In acest caz, instanţa va cita, confonn regulilor generale, participanţii la proces. 5 Terminarea procesului fără emiterea hotărârii De regulă, judecarea oricărui proces în instanţa de fond se sfârşeşte u adoptarea hotărârii judecătoreşti. însă, in uncie cazuri, prevăzute de legislaţia în vigoare, procesul poate fi terminat şi iară adoptarea hotărârii. Legislaţia procesuală prevede două forme de terminare a nrocesului fără adoptarea hotărârii de soluţionare a pricinii în
76

Moldova sau participă la îndeplinirea unei misiuni de stat; prezentarea în judecată şi este atestată prin adeverinţa unei instituţii medicale;

fond: -

încetarea procesului; scoaterea cererii de pe rol. Temeiurile pentru încetarea procesului sunt: dacă pricina nu este de competenţa instanţei judecătoreşti; dacă persoana interesată, care s-a adresat instanţei judecăto reşti, nu a respectat procedura soluţionării

1) 2)

prealabile a litigiului pe cale extrajudiciară, prevăzută pentru categoria respectivă de pricini şi dacă nu mai există posibilitatea de a folosi această procedură; 3) dacă într-uri litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri s-a dat o hotărâre rămasă definitivă sau o încheiere prin care s-a admis renunţarea reclamantului la acţiune sau s-a întărit tranzacţia de împăcare a părţilor: 4) 5) 6) 7) 8) dacă reclamantul a renunţat la acţiune şi renunţarea a fost admisă de instanţa de judecată; dacă părţile au încheiat o tranzacţie de împăcare, care a fost întărită de instanţa de judecată: dacă agenţii economici implicaţi în litigiu în calitate de părţi sunt lichidaţi, iar raportul juridic nu permite dacă părţile au încheiat o înţelegere, prin care litigiul urmează să fie soluţionat de către arbitrii aleşi; dacă după încetarea din viaţă a cetăţeanului, care fusese parte în proces, raportul juridic litigios nu permite În aceste cazuri instanţa de judecată emite o încheiere prin care dispune încetarea procesului. în caz de încetare a procesului nu se poate face o nouă cerere în judecată între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri.Temeiurile pentru scoaterea cererii de pe rol sunt următoarele: 1) dacă persoana interesată, care s-a adresat instanţei judecăto-ieşti, nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a cauzei pe calea extrajudiciară, procedură stabilită pentru cauzele din categoria respectivă, şi mai este posibilă aplicarea acestei proceduri; 2) 3) 4) 5) dacă cererea a fost depusă de către o persoană incapabilă; dacă cererea în numele persoanei interesate a fost depusă de către o persoană care nu are împuterniciri de dacă litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri se află in curs de în cazul neprezentării reclamantului la şedinţa de judecată, dacă el nu a adus la cunoştinţa instanţei

succesiunea în drepturi:

succesiunea în drepturi.

a duce procesul; judecată, la aceeaşi instanţă sau la altă instanţă; motivele neprezentării sale sau dacă aceste motive sunt considerate neîntemeiate, sau dacă el nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa. În cazul scoaterii cererii de pe rol, procesul se termină printr-o încheiere emisă de instanţă. In această încheiere instanţa este obligată să arate cum urmează să fie înlăturate împrejurările care împiedică soluţionarea pricinii. După înlăturarea condiţiilor care au servit drept temei pentru a scoate cererea de pe rol, persoana interesată are dreptul să se adreseze din nou instanţei judecătoreşti cu o cerere, potrivit dispoziţiilor generale (art. 221 CPC).
77

TEMA IV DISPOZIŢIILE INSTANŢEI DE JUDECATĂ 1. Noţiunea şi felurile dispoziţiilor instanţei de judecată În conformitate cu art. 190 şi 222 CPC. instanţa de judecată adoptă hotărâri şi încheieri. Dispoziţia primei instanţe, prin care se soluţionează pricina în fond, se dă sub formă de hotărâre, iar dispoziţia primei instanţe, prin care pricina nu se soluţionează în fond, se dă sub formă de încheiere. Hotărârea judecătorească este un important act judiciar, întemeiat pe circumstanţele de fapt ale cauzei, stabilite în şedinţa judiciară, şi aplicarea normelor de drept material şi procesual. Hotărârea poate impune uneia dintre părţi efectuarea anumitor acţiuni (sau de a se abţine de la ele) sau să constate prezenţa (sau absenţa) raportului juridic (faptului juridic). De asemenea ea este chemată să contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii şi instanţei de judecată.1Natura juridică a hotărârii poate fi înţeleasă corect dacă reieşim din sarcinile justiţiei, care se realizează în activitatea instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată este actul justiţiei. în numele căruia s-a intentat pricina, deoarece anume prin intermediul acestui act se înfăptuieşte apărarea dreptului încălcat sau contestat, indiferent dacă acţiunea a fost admisă sau respinsă. Dacă dreptul subiectiv încălcat sau interesul ocrotit de lege se va confirma, atunci instanţa de judecată prin hotărârea sa apără dreptul subiectiv al reclamantului printr-o formă indicată de lege. Dacă dreptul încălcat ce aparţine reclamantului nu se va confirma, atunci instanţa de judecată, respingând acţiunea, apără prin aceasta interesele pârâtului, care puteau fi încălcate prin acţiuni incorecte sau prin afirmaţii ale reclamantului.2 Încheierea primei instanţe se adoptă pe parcursul întregului proces pe pricina concretă. Dacă hotărârea judecătorească este unicul act juridic de apărare a dreptului încălcat sau contestat, atunci încheierile instanţei de judecată sunt foarte diferite şi numărul lor depinde de circumstanţele concrete ale cauzei, fiecare se adoptă în baza aplicării normelor de drept atât procesuale, cât şi materiale.3 2. Cerinţele faţă de hotărârea instanţei de judecată In conformitate cu legislaţia în vigoare, faţă de hotărârile instanţei de judecată se înaintează următoarele cerinţe: /. Hotărârea trebuie să fie legală, adică să fie dată în strictă conformitate cu normele dreptului material, ce urmează să fie aplicate pe pricina în cauză, sau dacă la examinarea pricinii s-au respectat întocmai normele dreptului procesual. Conform art. 333 CPC, hotărârile judecătoreşti irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în cazul când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost adoptată cu încălcarea legii sau cu aplicarea greşită a acesteia.
2.

Hotărârea trebuie să fie întemeiată, adică concluziile instanţei făcute în hotărâre să corespundă exact

relaţiilor reale ale părţilor: instanţa pe baza probelor veridice a stabilit deplin circumstanţele, care au importanţă pentru pricină, iar concluziile instanţei cu privire la relaţiile juridice ale părţilor sunt juste.
3.

Hotărârea trebuie să fie necondiţionată, adică să nu cuprindă condiţii de care ar depinde executarea
78

hotărârii, excepţie făcând norma din art. 199 CPC - Hotărârea de adjudecare a bunurilor sau a contravalorii lor.

Când se judecă bunuri în natură, instanţa arată în hotărâre contravaloarea bunurilor, care trebuie încasată de la pârât, dacă la executarea hotărârii se va constata că aceste bunuri au pierit.
4.

Hotărârea trebuie să fie certă, adică ea să determine precis chestiunea cu privire la existenţa sau Hotărârea trebuie să fie deplină, adică să răspundă tuturor pretentiilor înaintate la acţiunea principală şi

inexistenţa drepturilor şi obliga ţiilor ce decurg din obiectul raportului juridic litigios.
5.

reconvenţională. Ibtodatâ fost examinate şi alte chestiuni, pe care. conform legislaţiei, instanţa de judecată este obligată să le examineze pentru adoptarea hotărârii. Conform legislaţiei în vigoare, hotărârile sunt: definitive; -nedefinitive; -irevocabile. în conformitate cu art. 206 CPC, se consideră hotărâri definitive: a) b) c) d) hotărârea primei instanţe dată fără drept de apel; hotărârea primei instanţe după expirarea termenului de apel; hotărârea dată în apel prin care a fost respinsă cererea de apel: hotărârea dată de apel prin care s-a rezolvat fondul pricinii. După ce hotărârea rămâne definitivă, părţile şi

ceilalţi participanţi la proces, precum şi succesorii lor în drepturi nu pot să facă o nouă cerere în judecată, cuprinzând aceleaşi pretenţii şi având acelaşi temei, însă poate s-o conteste în ordine de recurs. Nedefinitive sunt hotărârile susceptibile de apel. Aceste hotărâri nu au putere executorie, cu excepţia hotărârilor care trebuie executate imediat. Irevocabile sunt considerate hotărârile: date în primă instanţă fără drept de apel. nerecurate: date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; date în apel, nerecurate; date în recurs prin care recursul n-a fost admis; date în recurs prin care recursul a fost admis cu adoptarea fondului;

-orice alte hotărâri, care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. 3. Cuprinsul hotărârii instanţei de judecată Conform art. 196 CPC, hotărârea4 constă din: -parteaintroductivă; -parteadescriptivă; -motivare; -dispozitiv. În partea introductivă a hotărârii se indică data şi locul dării hotărârii, denumirea instanţei care a dat-o, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al procurorului, dacă a participat la proces, al părţilor
79

şi ai celorlalţi participanţi la proces, obiectul litigiului. Partea descriptivă trebuie să cuprindă o indicaţie cu privire la pretenţiile reclamantului, obiecţiile pârâtului şi explicaţiile celorlalte persoane care participă la proces. In motivul hotărârii urmează să fie arătate împrejurările pricinii, stabilite de instanţa de judecată, dovezile pe care se întemeiază concluziile instanţei, motivele, pe baza cărora instanţa respinge cutare sau cutare dovezi, legile de care s-a călăuzit instanţa. Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă concluzia instanţei de judecată în sensul admiterii sau respingerii acţiunii. în total sau în parte, o indicaţie cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată, o indicaţie cu privire la formele şi termenul căii de atac împotriva hotărârii. 4. Rectificarea hotărârii de către instanţa de judecată care a pronunţat-o După pronunţarea hotărârii instanţa de judecată care a dat-o nu are dreptul s-o anuleze, nici s-o modifice (art. 202). Insă legislaţia în vigoare prevede trei excepţii: /. îndreptarea greşelilor materiale şi de calcul strecurate în hotărâre. Instanţa de judecată poate, din oficiu sau la cererea participanţilor, să îndrepte greşelile materiale sau cele de calcul evidente, strecurate în hotărâre. Aceasta are loc în şedinţa de judecată. 2. Hotărârea suplimentară. Instanţa de judecată care a dat hotărârea poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să dea o hotărâre suplimentară în următoarele cazuri: -

dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunei pretenţii, în privinţa căreia participanţii la proces au dacă. rezolvând chestiunea dreptului în litigiu, instanţa nu a arătat mărimea sumei pe care urmează să o -dacă instanţa de judecată nu a rezolvat chestiunea cheltuieliloi de judecată.

prezentat dovezi şi au dat explicaţii; plătească pârâtul, bunurile ce urmează să fie remise de el sau actele pe care trebuie să le săvârşească; Chestiunea cu privire la darea unei hotărâri suplimentare poate fi ridicată în curs de cincisprezece zile calculate din ziua în care s-a dat hotărârea. Hotărârea suplimentară se dă de instanţă după examinarea chestiunii în şedinţă şi poate fi atacată cu apel sau recurs în termen de cincisprezece zile din momentul când a fost dată. împotriva încheierii instanţei, prin care s-a respins cererea de a se da o hotărâre suplimentară, se poate face apel. 3. Lămurirea hotărârii. în conformitate cu art. 204 CPC, instanţa care a dat hotărârea poate, la cererea participanţilor la proces, să o lămurească, fără să-i modifice conţinutul. Lămurirea hotărârii este admisibilă, dacă aceasta nu a fost încă executată şi nu a expirat termenul, în cursul căruia hotărârea poate fi executată pe cale silită. împotriva încheierii instanţei asupra chestiunii lămuririi hotărârii se poate face recurs. 5. Executarea imediată a hotărârii Conform art. 207 CPC, hotărârea urmează să fie executată din momentul în care ea devine definitivă, însă excepţie face instituţia „executarea imediată a hotărârii".
80

Executarea imediată a hotărârii judecătoreşti constă în aceea că ea capătă însuşirea de executare nu din momentul când a devenit definitivă, ci chiar din momentul pronunţării.5 In conformitate cu art. 208 CPC, urmează să fie executată imediat hotărârea prin care pârâtul a fost obligat: a plăti pensia de întreţinere; a plăti unui muncitor sau funcţionar salariul, dar nu mai mult decât pe o lună; a plăti unui muncitor din asociaţia agricolă pentru munca depusă, dar nu mai mult decât câştigul mediu pe a reintegra în serviciu pe un lucrător concediat sau transferat ilegal.

o lună; Art. 209 CPC prevede o normă dispozitivă pentru instanţa de judecată, adică în cazurile ce le vom expune rnai jos instanţa de judecată poate dispune executarea imediată totală sau parţială a hotărârii:
1)

prin care pârâtul a fost obligat a repara paguba cauzată prin schilodire sau prin altă vătămare a sănătăţii prin care pârâtul a fost obligat a despăgubi pe un autor pentru folosirea drepturilor lui de autor, pe autorul

sau în legătură cu moartea întreţinătorului; 2) unei descoperiri sau invenţii, care are certificat de autor - pentru folosirea invenţiei lui, şi pe autorul unei propuneri de raţionalizare - pentru propunerea lui; 3) în toate celelalte pricini, dacă în urma unor împrejurări speciale întârzierea executării hotărârii poate pricinui o pagubă însemnată creditorului-urmăritor sau însăşi executarea poate deveni imposibilă, în acest caz instanţa poate cere reclamantului asigurarea întoarcerii executării în caz de anulare a hotărârii instanţei. 6. încheierile instanţei de judecată Potrivit art. 222 CPC, încheierile instanţei de judecată se dau în camera de chibzuire. In caz de soluţionare a unor chestiuni simple, instanţa poate da încheierea după ce deliberează, pe loc, fără să se retragă în camera de chibzuire. O asemenea încheiere se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. încheierile se anunţă după ce au fost date. Încheierea trebuie să cuprindă: 1) 2) 3) 4) 5) 6)
7)

data şi locul unde s-a dat încheierea; denumirea instanţei care a dat încheierea, numele membrilor completului de judecată şi al secretarului numele participanţilor la proces şi obiectul litigiului; chestiunea asupra căreia se dă încheierea; motivele care au determinat concluziile instanţei şi textele de lege, de care s-a călăuzit instanţa; dispoziţia instanţei; calea de atac împotriva încheierii date şi termenul în care se poate exercita.încheierea, care se dă de

şedinţei de judecată;

instanţă fără a se retrage in camera de hibzuire, trebuie să conţină datele enumerate în punctele 4. 5 şi (\expuse mai sus. încheierile pot fi clasificate după rnai multe criterii: /. După modul deliberării:
81

-

încheieri ce pot fi deliberate de instanţă numai in cadrul şedinţeide judecată (art. 219 CPC - încheiere de a

încetare procesului6); -încheieri care pot fi date de instanţă în afara şedinţei de judecată (art. 132 CPC - încheierea de a nu da curs cererii ): II. După conţinut: -

încheiere care împiedică pornirea procesului (art. 131 CPC încheiere privind refuzul de a primi cererea*); încheiere care asigură desfăşurarea normală a procesului pe pricina dată (art. 124 CPC - încheiere privind încheiere care termină procesul fără adoptarea unei hotărâri (art. 221 CPC - încheiere privind scoaterea

strămutarea pricinii la altă instanţă de judecată"); cererii de pe rol:'): -încheieriinterlocutorii(art.224CPC) ///. După forma expunerii: încheieri date în formă de act scris în camera de chibzuire (încheierile despre încetarea procesului, despre în cazul soluţionării unor chestiuni simple, instanţa poate pronunţao încheiere în formă orală, care se scoaterea cererii de pe rol etc); consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată (art. 222 alin. 3 CPC). HOTĂRÂRE în numele Legii 31 decembrie 2001 or. Chişinău Judecătoria sectorului Buiucani. or. Chişinău în componenţă: Preşedintele şedinţei judecătorul Popa Scrin Grefier Boţea Lidia A judecat în şedinţă publică pricina civilă la cererea lui Foros Eugen către Societatea pe Acţiuni „Alfa" despre restabilirea la lucru şi încasarea salariului mediu pentru lipsa forţată de la lucru, Constată: Foros E. a depus cerere în instanţa de judecată către Societatea pe Acţiuni „Alfa" despre restabilirea la lucru şi încasarea salariului mediu pentru lipsa forţată de la lucru. în motivarea cererii, reclamantul a indicat că el, la 10 rnai 1994, a fost primit la lucru la societatea pe acţiuni „Alfa" în calitate de lăcătuş al secţiei nr. 1. pe un termen nedeterminat. Prin ordinul directorului societăţii pe acţiuni ..Alfa" din 1 decembrie 2001, el a fost eliberat de la lucru, conform pct. 2. art. 38 C\1. precum că a lipsit de la lucru la 28 noiembrie 2001 rnai mult de 3 ore, fără motive întemeiate. Consideră eliberarea sa de la lucru nelegitimă, deoarece el, la 28 noiembrie 2001, timp de 4 ore, de la orele 9.00 până la orele 13.00. s-a aflat la medicul de serviciu al S.A. „Alfa", în legătură cu faptul că, aflându-se la locul de lucru în acea zi, pe la orele 9.00 a avut mari dureri stomacale. După orele 13.00 el a revenit la locul
82

de lucru şi şi-a îndeplinit obligaţiunile de serviciu până la finele orelor de lucru. Consideră absenţa sa de la lucru la 28 noiembrie 2001 de la orele 9.00 până la orek' 13.00 întemeiată. Cu atât mai mult. la 1 decembrie 2001, în ziua eliberării de la lucru. el era bolnav, ceea ce se confirmă prin buletinul de boală Reclamantul Foros E. cere restabilirea la lucru în funcţia de lăcătuş al secţiei nr. 1 a S.A. „Alfa", cât şi încasarea salariului mediu pentru Hpsa forţată de la lucru. în şedinţă judiciară, reclamantul Foros F.. a susţinut cererea. Reprezentantul pârâtului, societăţii pe acţiuni ..Alfa". Vorniccscti I. nu a recunoscut cererea, a cerut respingerea ci. deoarece reclamantul la 28 noiembrie 2001. în opinia administraţiei, a fost lipsă de la lucn. iară motive întemeiate. Deşi s-a adresat medicului de serciviu al societăţii pe acţiuni „Alfa", în opinia administraţiei, el nu a fost bolnav, şi de aceea trebuia sa se alic la locul de luuu. Consideră că reclamantul n-a fost bolnav şi nici la 1 decembrie 2001. când a fost eliberat de la lucru. Persoana terţă, introdusă în proces de partea pârâtului. S.A. ..Alfa" directorul S.A. „Alfa" Lupu S.. nu a recunoscut cererea, considerând că eliberarea de la lucru a reclamantului s-a făcut cu respectarea legislaţiei muncii. Audiind părţile, martorii, studiind materialele dosarului, instanţa de judecată consideră cererea este întemeiată şî urmează să fie admisă din următoarele considerente: Conform art. 223 CM, în caz de concediere fără motiv legal ori de transferare nclegală la un alt lucru, salariatul trebuie să fie menţinut de către organul care examinează litigiul de muncă. Conform alin. 3 art. 38 CM, nu se admite concedierea lucrătorului din iniţiativa administraţiei în perioada incapacităţii temporare de muncă. în şedinţa judiciară s-a stabilit că reclamantul Foros E. într-adevăr a fost lipsă la 28 noiembrie 2001 de la locul de lucru de la orele 9.00 până la orele 13.00. Din explicaţiile martorilor Itic M. şi Popescu V., lucrători ai secţiei nr. 1 a S.A. „Alfa", reiese că la 28 noiembrie 2001, pe la orele 9.00. reclamantul se afla la locul de lucru, când i s-a făcut rău şi ei l-au însoţit la medicul de serviciu, pentru acordarea ajutorului medical. Pe la orele 13.00 reclamantul s-a întors la locul de lucru şi a lucrat până la finele orelor de lucru. Din explicaţiile martorului Cucu P., medic de serviciu la S. A. „Alfa", reiese că, la 28 noiembrie 2001, reclamantul a venit la punctul medical, însoţit de alţi doi lucrători. Reclamantul s-a plâns de dureri stomacale, şi i s-a administrat un tratament până la orele 13.00, el refuzând internarea în spital. Instanţa de judecată consideră explicaţiile martorilor veridice şi corespunzând realităţii obiective, deoarece sunt confirmate de depoziţiile reclamantului Foros E., de certificatul eliberat de către medicul Cucu P.. de înscrierile din cartela medicală a reclamantului, din care decurge că el suferă de o boală stomacală, din care considerente circumstanţele enumerate urmează să fie puse la baza hotărârii.Astfel, absenţa reclamantului Foros E. de la lucru la 28 noiembrie 2001.de la orele 9.00 până la orele 13.00. a avut loc din motive întemeiate. Cu atât mai mult cu cât reclamantul Foros E„ contrar prevederilor alin. 3 art. 38 CM. a fost concediat la 1
83

decembrie 2001, în timpul când se alia în incapacitate temporară de muncă, ceea ce se confirmă prin buletinul de boală eliberat la 10 decembrie 2001 de către policlinica nr. 1. or. Chişinău. Conform alin. 1 art. 40 CM, desfacerea din iniţiativa patronului (administraţiei) a contractului individual de muncă cu lucrătorul membru de sindicat, cu excepţia persoanelor specificate la art. 230 CM. poate avea loc doar cu acordul preliminar al organului (organizatorului) sindical. în şedinţa judiciară s-a stabilit că reclamantul Foros Fi. este membru de sindicat, însă pentru concedierea sa administraţia S. A. „Alfa" nu a cerut acordul preliminar al organului sindical, din care considerente reclamantul a fost concediat contrar prevederilor alin.l art. 40 CM. Analizând temeiurile, circumstanţele enumerate, instanţa de judecată ajunge la concluzia că reclamantul Foros E. a fost concediat contrar prevederilor legislaţiei muncii şi el urmează să fie restabilit la lucru în funcţia din care a fost eliberat, lăcătuş în secţia nr. 1 a S. A. „Alfa". Conform alin. 1 art. 224, salariatului, concediat nelegal şi restabilit în lucrul anterior, i se plăteşte. în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, câştigul mediu pe timpul cât a lipsit forţat de la lucru, începând din ziua concedierii, dar nu mai mult decât pe un an. Din certificatul eliberat de către S. A. „Alfa", salariul mediu lunar al reclamantului Foros E. constituie 650 de lei. Având în vedere că reclamantul a lipsit forţat de la lucru din 1 decembrie 2001 până astăzi, 31 decembrie 2001, adică timp de o lună, instanţa de judecată consideră necesar a percepe de la S. A. „Alfa" în folosul reclamantului, salariul mediu în mărime de 650 de lei. în legătură cu încasarea de la pârât în folosul reclamantului a sumei de 650 lei, este necesar. în conformitate cu pct. 1 alin. 1 art. 84 CPC, a percepe de la reclamat în folosul statului taxa de stat în mărime de 150 de lei. Conform art. 225 CM, instanţa judecătorească pune în sarcina persoanei oficiale, vinovată de concedierea sau transferarea nelegală a salariatului, obligaţia de a repara paguba pricinuită întreprinderii, instituţiei. organizaţiei în legătură cu plata pentru timpul lipsei forţate de la lucru sau pentru timpul prestării unei munci cu retribuţie mai mică. Această obligaţie se pune în sarcina ei. când concedierea sau transferarea s-a făcut cu încălcarea vădită a legii sau când administraţia reţinut executarea hotărârii instanţei judecătoreşti cu privire la restabilirea în lucru. Suma despăgubirilor nu poate fi mai mare decât salariul pe trei luni al persoanei oficiale. în şedinţa judiciară s-a stabilit că concedierea reclamantului de la lucru s-a efectuat de către directorul S. A. „Alfa" Lupu. S., cu încălcarea vădită a legii, şi anume: contrar prevederilor alin. 3 art. 38 CM. reclamantul a fost concediat de la lucru în perioada incapacităţii temporare de muncă; totodată, contrar prevederilor alin. 1 art. 40 CM, reclamantul a fost concediat fără acordul preliminar al organului sindical. Din considerentele enumerate, instanţa ajunge la concluzia despre necesitatea încasării de la directorul S. A. „Alfa" în folosul S. A. „Alfa" a 650 de lei, paguba pricinuită de către directorul S. A. „Alfa" Lupu S., S.A. „Alfa" în legătură cu concedierea nelegitimă vădită a reclamantului. în conformitate cu art. 190, 196, pct. 2 şi 4 art. 208 CPC, instanţa de judecată Hotărăşte:
84

A-l restabili pe Foros Eugen la lucru în calitate de lăcătuş în secţia nr. 1 a Societăţii pe Acţiuni „Alfa". A percepe de la Societatea pe Acţiuni „Alfa" (cont de decontare 12121212 în Banca Comercială pe acţiuni „Moldova Agroindbank") în folosul lui Foros Eugen salariul mediu lunar în mărime de 650 de lei pentru timpul absenţei forţate de la lucru. Hotărârea în privinţa restabilirii Ia lucru şi încasării unui salariu mediu lunar urmează a fi executată imediat. A percepe de la Lupu Sergiu în folosul Societăţii pe Acţiuni „Alfa" 650 de lei. A percepe de la Societatea pe Acţiuni „Alfa" taxa de stat în folosul statului în mărime de 150 de lei. Hotărârea poate fi atacată cu apel la Tribunalul Chişinău în termen de 15 zile. Preşedintele şedinţei, Judecătorul

Popa Sorin

ANEXA nr. 2 ÎNCHEIERE 13 august 1999 or. Chişinău Judecătoria sectorului Râşcani, or Chişinău în componenţă: Preşedintele şedinţei judecătorul Nina Anton Grefier Aurica Tu dor Ajudecat în şedinţă publică pricina civilă la cererea lui Pavelescu Anatolii către Pavelescu Nina despre partajarea averii succesorale Constată: Pavelescu A. a depus cerere în instanţa de judecată către Pavelescu N. despre partajarea averii succesorale. în motivarea cererii, reclamantul a indicat că cu pârâta sunt frate şi soră. Tatăl lor. Pavelescu Ion, a decedat la 12 mai 1990, iar mama. Pavelescu Dorina, a decedat la 2 iunie 1998. După moartea părinţilor a rămas patrimoniul lor, şi anume: apartamentul nr. 5, str. Cuza-Vodă 23, or. Chişinău, compus din două odăi, cu preţul de 50 mii lei, şi automobilul marca Audi-100, număr de înmatriculare C MM 200, anul producerii 1990, motor nr. 1212456. caroserie nr. 5553337, cu preţul de 50 mii lei. Reclamantul Pavelescu A. cere partajarea averii în cauză şi transmiterea în proprietatea sa a apartamentului nr. 5, str. Cuza-Vodă 23, or. Chişinău, cu preţul de 50 mii lei, iar pârâtei - a automobilului marca Audi-100, număr de înmatriculare C MM 200, anul producerii 1990, cu preţul de 50 mii lei. în şedinţa judiciară, reclamantul Pavelescu A. a propus pârâtei încheierea unei tranzacţii de împăcare, prin care lui să-i fie transmis în proprietate automobilul Audi-100, iar ei apartamentul nr. 5, str. Cuza-Vodă 23, or. Chişinău. Pavelescu N. şi-a exprimat acordul la încheierea tranzacţiei de împăcare, conform condiţiilor expuse de
85

reclamant în şedinţa judiciară. Audiind părţile, studiind materialele dosarului, instanţa de judecată consideră necesar a întări tranzacţia de împăcare între părţi şi a înceta procesul.

în conformitate cu pct. 5 art. 218 CPC. instanţa dispune încetarea procesului, dacă părţile au încheiat o tranzacţie de împăcare, care a fost întărită de instanţa de judecată. Condiţiile tranzacţiei de împăcare au fost consemnate în procesul-vcrbal al şedinţei de judecată şi au fost consemnate de ambele părţi. Părţilor, Pavelescu A. şi Pa\eiescu N., instanţa de ]udecată Ie-a explicat urmările întăririi tranzacţiei de împăcare şi încetării procesului, prevăzute de art. 219 CPC, şi anume: în caz de încetare a procesului nu se mai poate face o nouă cerere în judecată între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri. Instanţa de judecată consideră eă tranzacţia de împăcare, încheiată între Pavelescu A. şi Pavelescu N., nu este contrară legii, este săvârşită în interesele ambelor părţi şi nu încalcă drepturile şi interesele ocrotite prin lege ale altor persoane. în conformitate cu art. 35, 166, pct. 5 art. 218, art. 219, 222-223 CPC, instanţa de judecată Dispune: A întări tranzacţia de împăcare încheiată între Pavelescu A. şi Pavelescu N., conform căreia: Lui Pavelescu Anatolie i se transmite în proprietate automobilul marca Audi-100, număr de înmatriculare C MM 200, anul producerii 1990, motor nr. 1212456, caroserie nr. 5553337, cu preţul de 50 mii lei. Ninei Pavelescu i se transmite în proprietate apartamentul nr. 5, str. Cuza-Vodă 23, or. Chişinău. compus din două odăi, cu preţul de 50 mii lei. Procesul în pricina civilă la cererea lui Pavelescu Anatolii către Pavelescu Nina despre partajarea averii succesorale a încetat. încheierea poate fi atacată cu apel la Tribunalul Chişinău în termen de 15 zile. Preşedintele şedinţei, Judecătorul

TEMA V. PROCEDURA IN CONTENCIOSULADMINISTRATIV 1. Noţiuni generale despre contenciosul administrativ Principiul separaţiei puterilor în stat implică atât o colaborare, cât şi un control reciproc al activităţii lor. Contenciosul administrativ reprezintă controlul exercitat de instanţele judecătoreşti, ca organe ce realizează sarcinile unei puteri în stat, asupra actelor date de către organele administraţiei publice. ca organe ce realizează sarcinile altei puteri de stat.'
86

Din acest punct de vedere, instituţia contenciosului administrativ reprezintă o fonnă juridică de apărare a drepturilor omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor publici, care-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestor organe. astfel încât orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, în Republica Moldova fundamentul constituţional al controlului instanţelor judecătoreşti asupra actelor emise de organele administraţiei publice, îl constituie art. 20 din Constituţie cu privire la accesul liber al cetăţenilor la justiţie, art. 53 referitor la drepturile persoanei vătămate de o autoritate publică, precum şi art. 72 lit. ..e'" care se referă la reglementarea contenciosului administrativ printr-o lege organică. Condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de către o autoritate publică se stabilesc, după cum am menţionat, printr-o lege organică, ceea ce s-a tăcut prin Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV, adoptată la 10.02.2000 (în continuare - Legea nr. 793- XIV/2000), intrată în vigoare la 18 rnai 2000, care este prima în legislaţia Republicii Moldova în materie de contencios administrativ. Contenciosul, instituit prin această lege, este un contencios de plină jurisdicţie. Suntem în faţa unui contencios de plină jurisdicţie atunci când instanţa de contencios administrativ este competentă3: 1) 2) 3) lege. 2. Obiectul şi subiecţii acţiunii în contenciosul administrativ Conform art. 3 din Legea nr. 793-XIV/2000, obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele administrative cu caracter normativ şi individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv al unui terţ, emise de: autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora; subdiviziunile autorităţilor publice; funcţionarii din structurile anterior specificate. să anuleze actul administrativ de autoritate prin care persoana a fost vătămată într-un drept al său, să modifice un act administrativ de autoritate prin care persoana a fost vătămată într-un drept al său, să oblige serviciul public administrativ la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului, prin actul recunoscut de lege; recunoscut de lege; administrativ de autoritate, adoptat sau emis, ori refuz de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de

Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesolu-ţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. Art. 4 din Legea nr. 793-XIV, 2000 stabileşte actele exceptate de la controlul judecătoresc. Subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul administrativ sunt:
87

a)

persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut de militar, care se consideră vătămate

într un drept al lor, recu noscut de lege, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; b) c) d) e) f) prefectul, care atacă actele emise de autorităţile publice locale. inclusiv pe cele din unitatea teritorială avocatul parlamentar, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său - în condiţiile Legii privind procurorul, care în condiţiile art. 5 CPC. atacă actele emise de autorităţile publice; instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate (art. 13 Legea nr. alte persoane, în conformitate cu legea în vigoare. autonomă Găgăuzia şi din num. Chişinău- în condiţiile Legii privind administraţia publică locală: avocaţii parlamentari:

793-XIV/2000).

3. Procedura examinării cererii prealabile Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său. recunoscut de lege, printr-un act administrativ, va solicita printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data cînd a luat cunoştinţă de act, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. în cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior. cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior. Cererea prealabilă se examinează de către organul emitent sau ierarhic superior în termen de treizeci de zile de la data înregistrării ei, decizia urmând a fi comunicată de îndată petiţionarului.Organul emitent este în drept: să respingă cererea prealabilă; să admită cererea prealabilă şi, după caz, să revoce sau să modi fice actul administrativ.

Organul ierarhic superior este în drept: său. 4. Procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ şi nu este satisfăcută de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a actului respectiv şi repararea pagubei cauzate, inclusiv a pagubei morale. Acţiunea se înaintează nemijlocit instanţei de contencios administrativ. La depunerea cererii de chemare în instanţa de contencios administrativ, reclamantul - persoană fizică - achită taxa de stat în mărimea unui salariu minim, iar reclamantul
88

să respingă cererea prealabilă: să admită cererea prealabilă şi să anuleze actul administrativ. În tot sau în parte, să oblige organul ierarhic

inferior să repună în drepturi persoana respectivă ori. după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul

- persoană juridică - în mărime de 20 de salarii minime.Cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ se depune în scris în condiţiile Codului de procedură civilă. Reclamantul va depune o dată cu cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ copia cererii prealabile cu dovada expedierii sau primirii acesteia de către organul respectiv, actul administrativ contestat ori, după caz. răspunsul autorităţii publice sau avizul de respingere a cererii prealabile. Judecătorul decide primirea cererii de chemare în judecată sau respingerea acesteia în termen de trei zile de la data depunerii, în condiţiile CPC. În cazul punerii cererii pe rol, judecătorul va dispune: înmânarea copiei acţiunii şi a copiilor actelor anexate pârâtului; prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi adocumentaţiei care a stat la baza emiterii

acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanţa Ic consideră necesare la judecarea pricim!; -citarea părţilor pentru ziua înfăţişării care trebuie fixată m cel mult zece zile de la data punerii cererii pe rol. Pârâtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate la prima zi de înfăţişare, în caz contrar i se aplică o amendă judiciară în mărime de până la zece salarii minime pentru fiecare zi de întârziere nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteşte paratul de v>b!i-gaţia de a prezenta documentele solicitate. Instanţa de contencios administrativ examinează acţiunea in condiţiile prevăzute de CPC. Judecând acţiunea, instanţa de contencios administrativ adoptă una din următoarele hotărâri: respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie: admite acţiunea şi anulează. în tot sau în parte, actul administrativ sau obligă pârâtul să emită actul

administrativ cerut de reclamant ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării hotărârii: instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe. în limitele competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat. în cazurile în care controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios admi nistrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de ilegalitate în faţa acestei instanţe în condiţiile legii contenciosului administrativ. în cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, la cerere, şi asupra reparării pagubelor materiale şi morale cauzate prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile. Instanţa adoptă hotărârea în condiţiile prevăzute de CPC. 5. Căile de atac în contenciosul administrativConform art. 30 al Legii nr. 793-XIV '2000. hotărârea instanţei de contencios administrativ1 asupra acţiunii judecate în fond poate fi atacata cu recurs, în termen de cincisprezece zile de !a data pronunţării sau cL la data comunicării hotărârii integrale, în cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu dispune altfel. Recursul suspendă executarea hotărârii. El sejudecă în condiţiile CPC. Hotărârile irevocabile ale instanţei de contencios administrativ pot ti atacate de către părţi pe căile extraordinare de atac prevăzute de CPC.
89

6. Executarea hotărârii dată de instanţa de contencios administrativ Instanţa de contencios administrativ care a adoptat hotărârea în fond, în termen de trei zile de la data de la care hotărârea devine irevocabilă, trimite o copie a hotărârii pârâtului pentru executare şi alta - instanţei de drept comun de la sediul pârâtului pentru controlul executării hotărârii şi, în caz de necesitate, pentru executare silită. Hotărârea se execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat în cel mult treizeci de zile de la data la care hotărârea devine irevocabilă, în cazul neexecutării în tennen a hotărârii, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină s-a stabilit executarea poate fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.

TEMA VI. PROCEDURA SPECIALĂ 1. Noţiunea procedurii speciale Procedura specială este o formă a procedurii civile, care se deosebeşte de procedura contencioasă şi procedura în contenciosul administrativ şi, ca urmare, nu există părţi litigante cu interese juridice contrare. Art. 244 CPC conţine lista epuizabilă a tipurilor de pricini care se examinează şi soluţionează în procedura specială: 1) 2) 3) 4) 5) 6) 7) 8) cu privire la constatarea unor fapte care au valoare juridică; cu privire la declararea absenţei unui cetăţean şi declararea morţii unui cetăţean; cu privire la declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale de exerciţiu a unui cu privire la restabilirea drepturilor ce izvorăsc din documente la purtător pierdute; cu privire la constatarea unor greşeli în înscrisurile făcute în registrele actelor stării civile; cu privire la declararea unor bunuri fără stăpân; cu privire la plângerile împotriva actelor notariale sau împotriva refuzului de a le îndeplini; cu privire la adoptarea înfierii. Astfel, procedura specială este o formă a procedurii civile, în cadrul căreia se examinează cauzele civile, prin care se confirmă existenţa sau absenţa faptelor juridice, de care depind apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetăţenilor, ori se confirmă existenţa sau absenţa dreptului nelitigios, precum şi statutul juridic al cetăţenilor.'Cu alte cuvinte, în pricinile cu procedură civilă se examinează unele fapte incerte, referitor la care se cere confirmarea judecătoreasca, deoarece nu întotdeauna faptul constatat de instanţa de judecată este evident şi în privinţa lui există raţionamente contradictorii. In asemenea cazuri instanţa de judecată trebuie să se convingă de existenţa sau neexistenţa faptelor pe calea verificării şi suprapunerii dovezilor de care dispune, clarificării contradicţiilor în raţionamentele persoanelor interesate. Aşadar, litigiul despre un fapt este posibil în procedura specială şi. în asemenea caz. existenţa sau absenţa faptului trebuie să fie stabilit de către instanţă, dacă litigiul de fapt nu a trecut în litigiu de drept,:
90

cetăţean;

Dacă în cadrul examinării pricinii după regulile procedurii speciale se naşte un conflict de drept, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa nu examinează cererea, ci explică persoanelor interesate că au dreptul să intenteze o acţiune conform regulilor generale (art. 245 alin. 3 CPC). Pricinile procedurii speciale se examinează de instanţă conform regulilor generale, stabilite de CPC, cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţie. Deoarece în procedura specială lipseşte litigiul de drept, nu există părţi (reclamant, pârât) şi terţe persoane. Pricina se intentează de petiţionar, la examinarea cauzei pot participa persoane interesate. în legătură cu aceasta în procedura specială într-o măsură mai mică se manifestă principiul contradictorialităţii. Principiul disponibilităţii de asemenea se manifestă mai puţin, deoarece în procedura specială nu se aplică aşa institute specifice procedurii contencioase ca: încheierea tranzacţiei de împăcare, recunoaşterea acţiunii, renunţarea la acţiune, asigurarea acţiunii.3 2. Constatarea unor fapte cu valoare juridică Pricinile despre constatarea unor fapte cu \ aloare j u r i d i c ă suni unele dintre cele mai răspândite printre cauzele procedurii speciale. După cum se ştie, apariţia, modificarea şi stingerea drepturilor personale şi patrimoniale ale cetăţenilor şi organizaţiilor depind de existenţa sau absenţa faptelor juridice. Aceste fapte trebuie să fie confirmate de documente corespunzătoare (diferite adeverinţe, informaţii, scrisori, înscrisuri în actele stării civile etc). însă sunt situaţii când unul sau alt fapt nu poate fi certificat de documentul corespunzător din cauza pierderii, nimicirii, imposibilităţii de a fi restabilit sau din alte cauze. Ordinea judiciară de constatare a acestor fapte cu valoare juridica este prevăzută de art. 246-249 CPC. în conformitate cu art. 246 CPC. instanţa examinează pricinile îti care i se cere să constate: 1) 2) 3) 4) raportul de rudenie dintre diferite persoane: faptul că o persoană este întreţinută: faptul de înregistrare a naşterii, înfierii, căsătoriei, divorţului şi morţii; faptul că documentele constatatoare de drept (cu excepţia unor documente prevăzute de legislaţie) aparţin

unei persoane, ale cărei prenume, nume după tată sau nume de familie, arătate în document. nu coincid cu prenumele, numele după tată sau numele de familie ale acestei persoane din paşaport sau din actul de naştere; 5) 6) un accident; faptul că o persoană a murit la o dată anumită şi în împrejurări anumite, în cazul când organele stării civile

refuză să înregistreze faptul morţii; 7) 8) 9) faptul acceptării unei succesiuni şi locul de deschidere a succesiunii: faptul aflării în raporturi conjugale de fapt, în cazurile stabilite de lege, dacă căsătoria nu poate fi alte fapte cu valoare juridică. Instanţa de judecată constată fapte care au valoare juridică numai în cazul în care petiţionarul nu poate obţine pe altă cale documentele cuvenite ce atestă aceste fapte sau când documentele pierdute nu pot fi
91

înregistrată la organele stării civile din cauza morţii unuia dintre soţi;

reconstituite. Cererea pentru constatarea unui fapt care are valoare juridică se depune la instanţa domiciliului petiţionarului. în conformitate cu art. 249 CPC. în hotărârea instanţei trebuie să se arate: faptul constatat de instanţă, scopul pentru care a fost constatat şi dovezile pe baza cărora acest fapt a fost constatat de instanţă. Hotărârea instanţei, prin care se constată un fapt ce urmează să fie înregistrat la organele stării civile sau la alte organe, după ce va rămâne definitivă, serveşte drept temei pentru o asemenea înregistrare, fără să înlocuiască documentele pe care le eliberează aceste organe. 3. Declararea absenţei şi declararea morţii unui cetăţean În conformitate cu art. 49, 52 Cod civil al Republicii Moldova 4, persoana fizică, la cererea persoanei interesate, poate fi declarată dispărută fără veste de către instanţa de judecată, dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Persoana poate fi declarată decedată prin hotărârea instanţei de judecată, dacă timp de trei ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după şase luni, dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui anumit accident. Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a doi ani de la încetarea acţiunilor militare. Luând în considerare particularităţile specifice ale unor astfel de categorii de pricini, legea a determinat pentru ele competenţă exclusivă, stabilind că cererea despre recunoaşterea absenţei fără veste şi declararea decesului se depune în instanţa de la domiciliul petiţionarului.5 În cerere trebuie să se arate în ce scop are nevoie petiţionarul să fie declarată absenţa sau moartea cetăţeanului, precum şi să fie expuse împrejurările care ar confirma absenţa ori împrejurările care ameninţau cu moartea pe cel dispărut sau care dau temei de a se presupune că el a murit în urma unui anumit accident. La examinarea de către instanţă a pricinii privitoare la declararea absenţei sau la declararea morţii unui cetăţean trebuie să participe în mod obligatoriu procurorul. Hotărârea instanţei de judecată, potrivit căreia un cetăţean este declarat absent, constituie un temei in virtutea căruia organul de tutelă sau de curatelă al locului de aflare a bunurilor celui absent va institui o tutelă asupra acestor bunuri. Hotărârea instanţei de judecată, prin care se declară moartea unui cetăţean, constituie un temei pentru înscrierea de către organele stării civile a morţii acestui cetăţean în registrul actelor stării civile.In caz de apariţie sau descoperire a locului de aflare a cetăţeanului. declarat absent sau mort, instanţa anulează printr-o nouă hotărâre hotărârea pe care a dat-o anterior. Această hotărâre constituie un temei pentru ridicarea tutelei instituite asupra bunurilor şi pentru anularea înscrierii morţii lui în registrul actelor stării civile. 4. Declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale a unui cetăţean Aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa (capacitatea de exerciţiu) începe la data la care persoana fizică devine
92

majoră, adică la împlinirea vârstei de optsprezece am (art. 19, 20 CC). Capacitatea de exerciţiu a unui cetăţean poate fi limitată doar în cazurile strict prevăzute de legislaţie. In conformitate cu art. 24 CC, persoana care, în urma unei tulburării psihice (boli mintale sau deficienţe mintale), nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Capacitatea de exerciţiu poate fi limitată de către instanţa de judecată în cazul în care persoana, în urma consumului de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. înrăutăţeşte starea materială a familiei (art. 25 CC). Declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale a unui cetăţean poate fi efectuată doar în procedura specială (art. 256-261 CPC). Legislaţia în vigoare conţine o listă epuizabilă a persoanelor car*, au dreptul să depună cerere în instanţă privind declararea capacităţii de exerciţiu limitate a unui cetăţean din cauza abuzului de băuturi spirtoase sau de substanţe narcotice ori cu privire la declararea incapacităţii totale din cauza unei boli psihice sau debilităţi mintale. Aceştia sunt: membrii familiei lui. procurorul, organul de tutelă şi curatelă a instituţiei curative psihiatrice, instituţiei narcologice. organizaţiei sindicale sau altei organizaţii obşteşti. Cererea de declarare a capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale a unui cetăţean se depune la instanţa domiciliului acestui cetăţean, iar dacă persoana este internată la o instituţie curativă psihiatrică -- la instanţa locului unde se află instituţia curativă dată. În cererea de declarare a capacităţii de exerciţiu limitate a unui cetăţean trebuie să fie expuse împrejurările care dovedesc că persoana ce abuzează de băuturi spirtoase sau de substanţe narcotice îşi pune familia într-o situaţie materială grea, în cererea de declarare a incapacităţii totale a unui cetăţean trebuie să fie expuse împrejurările ce dovedesc tulburarea psihică în urma căreia persoana aceasta nu poate să-şi dea seama de actele sale sau să le dirijeze, în cadrul pregătirii pricinii pentru examinare judecătorul, dacă există suficiente dovezi cu privire la boala psihică sau debilitatea mintală a cetăţeanului, ordonă o expertiză psihiatrică judiciară pentru constatarea stării lui psihice, iar în cazuri excepţionale, dacă persoana în privinţa căreia s-a făcut o cerere de declarare a incapacităţii totale se eschivează în mod vădit de a se prezenta la expertiză, instanţa, cu participarea psihiatrului, poate da în şedinţa de judecată o încheiere de trimitere forţată a cetăţeanului la o expertiză psihiatrică judiciară. La examinarea de către instanţă a pricinii privitoare la declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale a unui cetăţean trebuie să participe în mod obligatoriu un reprezentant al organului de tutelă şi curatelă. Chestiunea citării cetăţeanului în cauză se rezolvă în fiecare caz. ţinându-se seama de starea sănătăţii lui. Constatând că membrul familiei, care a depus cererea, a acţionat cu rea-credinţă în scopul de a-1 lipsi pe cetăţean in mod neîntemeiat de capacitatea de exerciţiu sau de a-i limita această capacitate, i n s t a n ţ a îl obligă ia plata tuturor cheltuielilor de judecată. Conform art. 260 CPC. hotărârea instanţei de judecată cu pri\ ire la declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale a unui cetăţean, după ce rămâne definitivă, se trimite organului de tutelă şi curatelă, ca să numească pentru persoana cu capacitate de exerciţiu limitată un curator, iar pentru persoana total incapabilă - un tutore. 5. Restabilirea drepturilor ce izvorăsc din documentele la purtător pierdute

93

Capitolul al treizecilea din CPC reglementează ordinea restabilirii drepturilor ce izvorăsc din documentele la purtător. În cazul în care persoana a pierdut un document la purtător, ea poate, conform legislaţiei, în special dacă a pierdut un livret de economii sau un certificat de primire pentru păstrare a unor obligaţii aie împrumutului de stat, eliberate la purtător de casele de economii ale starului, să roage instanţa de judecată să declare documentul nevalabil şi să restabilească drepturile atestate prin documentul pierdut. Cererea de declarare ca nevalabil a documentului la purtător pierdut se depune la instanţa locului unde se află instituţia care a eliberat documentul. În cererea de declarare nevalabilă a unei hârtii de valoare trebuie să fie arătate numele de familie, prenumele şi numele după tată ale petiţionarului şi domiciliul. împrejurările în care s-a pierdut hârtia de valoare, denumirea instituţiei care a eliberat-o, precum şi semnele distinctive ale hârtiei de valoare pierdute. După primirea cererii judecătorul dă o încheiere, prin care interzice instituţiei ce a eliberat documentul să efectueze pe baza lui plăţi şi dispune totodată să se publice pe contul petiţionarului un anunţ in gazeta locală. Anunţul trebuie să cuprindă: 1. 2. 3. 4. Denumirea instanţei de judecată, la care s-a depus cererea cu privire la pierderea documentului. Numele de familie, prenumele, numele după tată şi domiciliul petiţio narului, denumirea şi sediul Denumirea şi semnele distinctive ale documentului. Propunerea făcută deţinătorului documentului declarat pierdut să depună în termen de trei luni din ziua Deţinătorul documentului, declarat pierdut, este obligat, în termen de trei luni din ziua publicării anunţului, să depună la instanţa care a dat încheierea o cerere în care să formuleze drepturile sale asupra documentului şi totodată să-1 prezinte în original. Dacă instanţa primeşte din partea deţinătorului documentului cererea înainte de expirarea termenului de trei luni din ziua publicării anunţului, judecătorul nu examinează cererea depusă de persoana care a pierdut documentul şi fixează un termen, în cursul căruia instituţiei ce a eliberat documentul i se interzice să efectueze pe baza lui plăţi. Acest termen nu trebuie că depăşească două luni (art. 265 CPC). Judecătorul explică totodată petiţionarului că are dreptul să facă o cerere de chemare în judecată a deţinătorului, conform regulilor generale, pentru a-1 obliga să prezinte acest document, iar deţinătorului documentului - că are dreptul să ceară de la petiţionar plata daunelor ' cauzate prin măsurile de interzicere luate dejudecător. După expirarea termenului de trei luni din ziua publicării anunţului, dacă deţinătorul documentului nu a făcut cerere, instanţa de judecată examinează pricina privitoare la declararea documentului pierdut ca nevalabil. Petiţionarului şi instituţiei care a eliberat documentul pierdut li se comunică locul şi data examinării pricinii, dar neprezentarea lor nu împiedică examinarea pricinii. Dacă instanţa de judecată admite cererea petiţionarului, ea dă o hotărâre prin care declară nevalabil documentul pierdut. Această hotărâre serveşte drept temei pentru a i se elibera petiţionarului depunerea sau a unui nou document în locul celui declarat nevalabil. în conformitate cu art. 268 CPC, deţinătorul documentului care, dintr-un motiv sau altul, nu a depus la timp cererea prin care să formuleze drepturile sale asupra acestui
94

persoanei juridice care a depus cererea.

publicării anunţului, o cerere privitoare la dreptul lui asupra acestui document.

document poate, după ce hotărârea instanţei cu privire la declararea documentului ca nevalabil va rămâne definitivă, să intenteze persoanei căreia î s-a recunoscut dreptul de a primi un nou document în locul celui pierdut, o acţiune in legătură cu dobândirea sau reţinerea de bunuri Iară just temei. 6. Constatarea unor greşeli strecurate în registrele actelor stării civile Înregistrarea actelor stării civile se înfăptuieşte de către organele de înregistrare a actelor de stare civilă prin înscrierea datelor respective în registrele actelor stării civile şi eliberarea certificatelor cetăţenilor în baza acestor înscrieri. Organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civilă, procedura de înregistrare a acestor acte. procedura de rectificare şi modificare a lor. restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civilă, forma registrelor actelor de stare civilă şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civilă se stabilesc prin lege (art. 54 pct. 3 CC). Instanţa de judecată examinează pricinile privitoare la constatarea unor greşeli strecurate în registrele actelor stării civile, dacă organele stării civile, deşi dreptul persoanei în cauză nu este contestat, au refuzat să introducă îndreptarea. Cererea de constatare a unor greşeli strecurate în registrele actelor stării civile se depune la instanţa domiciliului petiţionarului. In cerere trebuie să se arate în ce constă greşeala strecurată în înscrierea făcută în registrele actelor stării civile, când şi ce organ al stării civile a refuzat să îndrepte înscrierea făcută. Drept temei pentru îndreptarea înscrierii de către organele stării civile serveşte hotărârea instanţei, după ce rămâne definitivă, prin care s-a constatat greşeala strecurată în registrele actelor stării civile (art. 271 CPC). Instanţa de judecată prin hotărârea sa obligă organele de înregistrare a actelor de stare civilă să săvârşească anumite acţiuniîndreptarea înscrierii.'1 de aceea o atenţie deosebită trebuie acordată motivului si dispozitivului hotărârilor în astfel de cazuri. In motivul hotărârii este necesara se arăta care greşeală a fost comisă de orga' nele respective şi a se indica dovezile cu ajulorul cărora instanţa a ajuns la asemenea concl.r/ie. In dispozitivul hotărârii instanţei de judecată trebuie să se indice: 1) care înscriere este greşită; 2) 3) 4) 5) care organ de înregistrare a actelor stării civile a comis-o; numărul şi data înscrierii; în privinţa căror persoane a fost întocmită; ce fel de modificări sau completări urmează să se facă în înscriere.

7. Adoptarea înfierii Cererea pentru încuviinţarea adopţiei unui copil, cetăţean al Republicii Moldova, făcută de un cetăţean al Republicii Moldova se depune la instanţa de judecată în raza căreia domiciliază cel ce urmează a fi adoptat, la instanţa de judecată în raza căreia domiciliază cel care adoptă. Cererea pentru încuviinţarea adopţiei unui copil, cetăţean al Republicii Moldova, făcută de un cetăţean străin se depune la Curtea de Apel. La cererea de înfiere se anexează următoarele acte:
95

1)
2)

copia autentificată a certificatului de naştere al înfiatului şi extrasul din registrul de înscriere a naşterilor; copiile autentificate ale certificatelor de naştere şi, după caz, de căsătorie sau deces ale părinţilor declaraţia autentificată de consimţământ de înfiere, depusă de părin te sau părinţi, tutore (curator), de alţi certificatul medical al înfiatului; certificatul medical al îniietorului; certificatul privind starea materială a înfietorului; copiile autentificate ale buletinului de identitate şi a certificatului de căsătorie ale înfietorului. dacă acesta avizul organului de tutelă şi curatelă dat în temeiul examinăriicondiţiilor de trai ale persoanei care doreşte avizul Comitetului pentru înfiere al Republicii Moldova. în cazul înfierii de către cetăţeni străini, şi

înfiatului; 3) 4) 5) 6) 7) 8) 9) ocrotitori legali ai copilului;

e căsătorit: să înfieze copilul şi verificării lipsei de piedici pentru îngrădirea înfierii, actul examinării condiţiilor de trai; confirmarea că copilul a fo<-'t prezentat pentru înfiere cetăţenilor Republicii Moldova, dar în decursul a cel puţin şase luni după ce a fost luat la evidenţă nu a fost înfiat; 10) 11) actul ce confirmă dreptul cetăţeanului străin la înfiere în con diţiile legislaţiei ţării sale, eliberat de ancheta socială a înfietorului, în cazul înfierii de către cetăţeni străini, efectuată de autorităţile Instanţa de judecată poate solicita şi alte piobe admise de lege. inclusiv referitoare la antecedentele penale ale înfietorului (art. 278' CPC). Examinarea cererii de adopţie se face eu participarea obligatorie a înfietorului, a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a procurorului. în proces pot fi atraşi de instanţă sau interveni din iniţiativă proprie şi alte persoane interesate în actul înfierii. La solicitarea înfietorului sau la decizia instanţei de judecată cererea se examinează în şedinţă juridică închisă. Hotărârea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei poate fi pronunţată numai atunci când copilul s-t, aflat în îngrijirea viitorilor adoptatori (adoptator) nu mai puţin de şase luni. în unele cazuri, adopţia poate fi încuviinţată şi fără stabilirea acestui termen de încercare, motivele menţionându-se în hotărârea instanţei judecătoreşti (art. 122 CF al Republicii Moldova ). Instanţa judecătorească va expedia. în termen de trei zile din momentul când hotărârea privind încuviinţarea adopţiei a rămas definitivă, copia acestei hotărâri oficiului de stare eiviiă din raza ci teritorială. Oficiul de stare civilă va executa hotărârea judecătorească privind încuviinţarea adopţiei, indiferent de faptul dacă există sau nuIcererea adoptatorilor sau a persoanelor împuternicite în acest sens (art. 119, pct. 3 CF). autorităţile competente ale acestei ţări. în cazul înfierii de către cetăţeni străini: competente de la domiciliul acestuia în care să se indice opinia lor cu privire la înfiere.

TEMA VII. PROCEDURA IN INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ECONOMICE 1. Consideraţii generale privind instanţele judecătoreşti economice şi judecarea litigiilor economice
96

Examinarea şi soluţionarea oricărui litigiu economic urmăreşte mai multe sarcini obiective, dintre care rolul primordial revine sarcinii de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în activitatea de întreprinzător, precum şi în alte relaţii având caracter economic şi sarcinii de aplicare corectă şi uniformă a legislaţiei în domeniul economiei. Ţ inând cont de faptul căjudecarea litigiilor economice este dată prin lege în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti economice, vom specifica că aceste instanţe sunt parte a sistemului judecătoresc din Republica Moldova, înfăptuiesc justiţia la soluţionarea litigiilor apărute în cadrul relaţiilor economice ale persoanelor fizice şi juridice. în calitate de bază juridică a activităţii instanţelor judecătoreşti economice servesc: Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, care prin art. 115 pct. 2 statuează crearea pentru anumite categorii de cauze, potrivit legii, judecătorii specializate; Legea Republicii Moldova nr. 970-XIII din 24.07.1996 cu plivire la instanţele judecătoreşti economice, prin care sunt reglementate principiile de bază ale activităţii, statutul şi organizarea activităţii instanţelor judecătoreşti economice; Legea Republicii Moldova nr. 514-X1I1 din 06.07.1995 privind organizarea judecătorească, care, deopotrivă cu Legea fundamentală, prin art. 41 reglementează instituirea şi activitatea judecătoriilor specializate; Codul de procedură civilă ş. a. În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 970-XIII/1996 instanţele judecătoreşti economice îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor: -

respectării stricte şi consecvente a legislaţiei; independenţeideoriceinfluenţăsirăinăalegii;

- accesului liberia justiţie: - e g a l i t ă ţ i i participanţilor ia proces în ţaţa legii şi a judecăţii: -contradictorialităţiişipublicităţiidezbaterilorjudiciare. Diepiul de a sesiza instanţele judecătoreşti economice îl are orice persoana fizică saujuridică, în condiţiile legii, pentru a-şi apăra drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale împotriva oricăror acţiuni ilegale. Totodată persoanele fizice şi juridice din alte state au dreptul de a sesiza instanţele judecătoreşti economice în aceleaşi condiţii ca şi persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova, dacă acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel. Sistemul instanţelor judecătoreşti economice include:
a)

judecătoriile economice de circumscripţie.1 cu circumscripţia stabilită de Parlament; Judecătoria Economică a Republicii Moldova; Curtea Supremă de Justiţie, în cazurile litigiilor economice, în conformitate cu legislaţia.

b) c)

2. Reguli generale privind examinarea litigiilor economice Conform art. 2787 CPC instanţa judecătorească economică intentează procese la cererile introduse de: a) întreprinderi, instituţii, organizaţii şi asociaţii, indiferent de tipul de proprietate şi forma organizatoricojuridică, inclusiv întreprinderi mixte şi cele aparţinând integral investitorilor străini, de organele administraţiei publice care, conform legislaţiei Republicii Moldova, acordurilor internaţionale şi altor convenţii (contracte),
97

pot fi participanţi ai procesului de judecată în instanţa judecătorească economică;
b)

procurorii, organele de stat care .se adresează iii apărarea infe- îeseior de stat. precum şi în alte cazuri pre\

ăzute de legi s la ţ i e. Instanţele judecătoreşti economice judecă litigiile apărute din relaţiile economice dintre persoanele fizice M jiinciiiv în activitatea de întreprinzător, inclusiv: 1) 2) 3) 4) 5) 6) 7) 8) 9) apărute la încheierea, modificarea, desfaceiea şi executarea contractelor, inclusiv cu participarea cu privire la reîncasarea sumelor ridicate incontestabil de orga nele de stat, cărora legislaţia de stat le apărute la transportul de mărfuri în cadrul traficului internaţional pe căile ferate, aeriene şi fluviale: de confirmare a dreptului de proprietate; cu privire la repararea prejudiciilor; cu privire la considerarea unor acte normaţi\ e şi fără caracter normativ ale organelor administraţiei cu privire la contestarea unor fapte care au valoare juridică; cu privire la lichidarea sau reorganizarea agenţilor economici; cu privire la faliment; întreprinderilor mixte şi întrep rinderilor aparţinând integral investitorilor străini: acordă asemenea drepturi;

publice şi ale altor organe, care sunt în contradicţie cu legislaţia în vigoare, ca fiind nule;

10) cu privire la apărarea onoarei. demnităţii şi reputaţiei profesionale, precum şi alte litigii date de lege în competenţa sa. Spre deosebire de alte instanţe judecătoreşti, judecătorul instanţei judecătoreşti economice, primind cererea de chemare în judecată, cu cel târziu zece zile după înregistrarea ei, dă o încheiere privind intentarea procesului şi o expediază părţilor şi petiţionarului care nu este reclamant. Instanţele judecătoreşti economice judecă litigiile într-un termen de cel mult trei luni, dacă legislaţia nu prevede altfel. Modul desfăşurării şedinţei este stabilit de instanţa judecătorească economică. Judecătorul lămureşte participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor şi contribuie la exercitarea drepturilor ce le aparţin, la stabilirea unei înţelegeri legale între părţi. Instanţa judecătorească economică adoptă acte judecătoreşti sub formă de hotărâri. încheieri şi decizii. De asemenea de codul de procedură civilă sunt prevăzute cazurile când instanţa va amâna, suspenda şi clasa procesul, precum şi cazurile când cererea va fi lăsată fără examinare (art. 2782\ 278:6. 278r. 2782SCPC). 3. Procedura de examinare a litigiilor economice în ordine de apel şi recurs Hotărârile adoptate în primă instanţă de judecătoriile economice de circumscripţie sunt supuse apelului la Judecătoria Economică a Republicii Moldova. Nu pot fi atacate cu apel: 1) 2) hotărârile date în primă instanţă de Judecătoria Economică a Republicii Moldova; hotărârile în pricinile patrimoniale, dacă, la momentul intentării acţiunii în judecată, valoarea acţiunii este
98

mai mică de cincizeci de salarii minime; 3) 4) 1) 2) încheierile prin care se încuviinţează împăcarea părţilor şi se confirmă tranzacţia de împăcare; alte hotărâri pentru care legea nu prevede această cale de atac. în conformitate cu art. 2783S CPC, pot părţile şi alţi participanţi la proces; procurorul, expertul, interpretul şi reprezentanţii părţilor, cu privire la cheltuielile de judecată ce li se

declara apel:

cuvin. Apelul se judecă de Colegiul de Apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova. Termenul de declarare a apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Referitor la primirea apelului se dă o încheiere în care se arată data şi locul examinării apelului. Conform art. 27840 CPC, regulile de procedură privind judecarea pricinilor în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în condiţiile prezentului compartiment. Regulile stabilite numai pentru judecarea pricinilor în primă instanţă nu se aplică. Colegiul de Apel judecă pricina în baza dovezilor anexate la dosar şi a celor prezentate suplimentar. Dovezile suplimentare sunt admise de instanţa de apel în cazul confirmării de către apelant a imposibilităţii prezentării lor în primă instanţă, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, pricina sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu se consideră cereri noi. Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea se va putea solicita compensaţia legală. Temeiurile pentru modificarea sau anularea hotărârii sunt prevăzute deart. 27843CPC. Recursurile declarate împotriva hotărârilor în pricinile patrimoniale date de judecătoriile economice de circumscripţie, dacă la data intentării acţiunii în judecată valoarea acţiunii este mai mică de cincizeci de salarii minime, împotriva încheierilor date de judecătoriile economice de circumscripţie şi împotriva hotărârilor judecătoriilor arbitrale se judecă de Judecătoria Economică a Republicii Moldova în modul prevăzut de CPC. TEMA VIII CĂILE ORDINARE DE ATAC 1. Consideraţii generale privind căile de atac Respectarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor este una dintre problemele fundamentale ale înfăptuirii justiţiei. Pentru a rezolva această chestiune a fost gândită şi propusă spre realizare abandonarea fostului sistem judecătoresc sovietic şi trecerea la un sistem judecătoresc progresist, care ar sta cu adevărat la paza intereselor şi drepturilor persoanei.' S-a ajuns la concluzia formării mai multor verigi-trepte ale instanţelor judecătoreşti ce dau posibilitatea de a ataca orice hotărâre ilegală. Se înţelege prin căi de atac toate căile oferite de lege părţilor şi terţilor în vederea obţinerii unei noi hotărâri într-un litigiu asupra căruia există deja decizia unei instanţe. Căile de atac sunt o instituţie creată tocmai în scopul prevenirii şi lichidării erorilor în sfera de realizare a justiţiei. Ele sunt mijloace procedurale
99

care permit un nou examen al procesului în care s-a pronunţat una sau chiar mai multe hotărâri judecătoreşti în vederea desfiinţării, totale sau parţiale, a acestora atunci când sunt greşite, în fapt sau în drept. Finalitatea şi totodată raţiunea căilor de atac sunt realizate în condiţiile cele mai bune ale justiţiei şi asigură aplicarea uniformă a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Ele apar ca nişte remedii procedurale contra eventualelor greşeli comise din cauza părţilor sau a judecătorilor în împărţirea dreptăţii. Căile de atac implică deci o prezumţie de greşeală pentru judecata atacată şi o prezumţie de o eventuală îndreptare în privinţa judecăţii ce va urma.2 Pentru subiecţii procesului civil - instanţa, părţi, procuror, luaţi înansamblu, existenţa căilor de atac oferă posibilitatea de a se îndepărta greşelile cuprinse într-o hotărâre, greşeli datorate, fie părţilor care. prin denaturările şi reticenţele lor, nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat complet, fie chiar judecătorilor care nu şi-au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situaţia de fapt ori au aplicat sau interpretat in mod greşit legea. Aşa fund. căile de atac constituie o pavăză puternică a legalităţii şi împotriva arbitrajului judecătoresc. Datorită importanţei pe care o prezintă pentru înfăptuirea justiţ iei, folosirea căilor de atac prevăzute de lege beneficiază de o reglementare constituţională. Astfel, art. 119 din Constituţia Republicii Moldova prevede, cu titlu de principiu, că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac. în condiţiile legii"'. Conform prevederilor cuprinse în Titlurile III şi IV ale Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, căile de atac se împart în căi ordinare şi căi extraordinare. Căile ordinare de atac sunt cele îndreptate împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase definitive atât prin nerecurare, cât şi după examinarea în apel sau recurs. Căile extraordinare de atac prevăzute de CPC sunt: contestaţia în anulare, revizuirea hotărârilor şi recursul în anulare. 2. Apelul Apelul este un mijloc procedural prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe solicită instanţei ierarhic superioare, în condiţiile prevăzute de lege, modificarea sau anularea. în tot sau în parte, a acesteia.4 Obiect al apelului îl constituie hotărârile date în primă instanţă de judecătorii, judecătorii specializate şi tribunale, cu excepţia celor date fără drept de apel (art. 279 alin. 1 şi 2 CPC). Apelul declarat împotriva unei hotărâri se consideră declarat şi împotriva încheierilor premergătoare, cu excepţia cazurilor în care potrivit legii. încheierile premergătoare pot fi contestate cu recurs până la examinarea cauzei în fond. In cazul în care în privinţa unor pretenţii s-a dat o hotărâre în fond, iar în privinţa altor pretenţii, prin încheiere, a fost scoasă cererea de pe rol sau s-a clasat procesul, atunci concomitent se va declara ape! împotriva hotărârii respective. Dacă părţile nu vor fi de acord numai cu încheierea de clasare a procesului sau de scoatere a cererii de pe rol. atunci împotriva încheierii respective se va declara recurs. Hotărârile pronunţate în căile extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) sunt susceptibile de apel numai dacă şi hotărârea ce a constituit obiect al contestaţiei în anulare sau al revizuirii ar fi fost susceptibilă de apel.5 Subiectele apelului. Potrivit prevederilor art. 280 CPC pot declara apel:
100

a)

Părţile şi alţi participanţi la proces. Părţile şi participanţii la proces pot exercita apelul personal sau prin

reprezentant delegat expres printr-o procură, în conformitate cu prevederile art. 50 CPC. Succesorii în drepturi şi reprezentanţii legali au calitate de parte şi dispun de dreptul de a declara apel împotriva hotărâri primei instanţe. b) Procurorul, în pricinile înaintate de el personal. Reieşind din prevederile art. 44 CPC, procurorul care participă la judecarea pricinilor se bucură de toate drepturile şi obligaţiunile părţii în proces. Prin urmare, procurorul care a participat la judecarea pricinii în fond, precum şi cel ce a înaintat acţiunea, pot declara apel. c) Martorul, expertul, interpretul şi reprezentanţii părţilor cu pri vire la cheltuielile de judecată ce li se cuvin. Persoana care nu a fost parte sau participant în proces nu dispune de dreptul de a declara apel, chiar dacă prin hotărârea contestată sunt atinse drepturile sau interesele ei. însă dacă Ia judecarea apelului declarat de una dintre părţi, instanţa va constata că prin hotărârea primei instanţe sunt atinse drepturile şi interesele unui terţ, ea este obligată din oficiu să aprecieze acest fapt care constituie temei incontestabil pentru anularea hotărârii judecătoreşti. Persoanele cărora le sunt lezate drepturile şi interesele prin hotărârile instanţelor de judecată rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare au dreptul să atace aceste hotărâri în ordine de revizuire, potrivit art. 325-330 CPC. Partea care a declarat apel, indiferent de poziţia social-proccsualâ în prima instanţă, se numeşte apelant, iar partea adversă intimat. Termenul de declarare a apelului. Renunţarea la apel. Repunerea in termen. Depunerea apelului. Potrivii ari. 2K2 CPC. icrmc-nul de declarare a apelului este de 1 5 zile de la pronunţarea hotărârii. dacă legea nu dispune altfel. In cazul în care partea nu a participat la judecarea pricinii, termenul de declarare a apelului curge de la data înmânării copiei de pe dispozitivul hotărârii. Dovadă a comunicării hotărârii serveşte avizul poştal de primire a hotărârii sau alt act ce confirmă cu certitudine primirea copiei hotărârii. Dacă una dintre părţi a decedat în perioada curgerii termenului de apel, instanţa de fond este obligată să trimită copia hotărârii la ultimul domiciliu al părţii sau pe numele moştenitorului. în asemenea cazuri termenul de apel se întrerupe şi începe să curgă din nou de la data primirii hotărârii de către succesorii în drepturi. Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi, ori în cazul în care nu sunt moştenitori legali, termenul va curge din ziua în care va fi numit tutorele, curatorul sau administratorul moştenirii (art. 282 CPC). Termenul de apel se calculează în conformitate cu prevederile art. 109 şi 110 CPC. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de apel. părţile pot renunţa la această cale de atac. consemnându-se această împrejurare într-un proces-verbal semnat de preşedintele şedinţei şi de grefier. Partea poate renunţa la dreptul de apel şi printr-o cerere autentificată. Partea care a renunţat la dreptul de apel în condiţiile prevăzute de art. 283 CPC se consideră decăzută din dreptul de a declara apel. Nerespectarea termenului de apel atrage decăderea părţii de a-şi exercita dreptul de declarare a apelului,
101

însă partea care a omis termenul de exercitare a acestui drept poate solicita repunerea în termen potrivit prevederilor art. 284 CPC. Cererea de repunere în termen a apelului se examinează de către instanţa de apel în ordinea prevăzută de art. 114 CPC. Dacă instanţa de judecată nu găseşte temeiuri pentru repunere în termen, ea respinge apelul ca depus după expirarea termenului, împotriva deciziei de respingere a apelului ca tardiv poate fi depus recurs. Cererea de apel se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. 286 CPC. ţinându-se cont de prevederile art. 294 CPC, care stipulează că părţile nu se pot folosi în faţa instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate în prima instanţă sau indicate în cererea de apel şi în referinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 157' din CPC. Totodată, ţinându-se cont de faptul că apelul este o cale de atac împotriva unei hotărâri nedefinitive, motivele de fapt şi de drept, pe care se sprijină apelul, trebuie să fie în raport cu hotărârea cu soluţia pronunţată de prima instanţă. Coparticipanţii şi terţele persoane care nu formulează pretenţii proprii asupra obiectului litigiului se pot alătura la apel. Alăturarea la apel se face prin cerere în formă scrisă fără plata taxei de stat. Apelul retras de către apelant poate fi însuşit de către persoanele care s-au alăturat la apel numai după achitarea taxei de stat. Judecarea apelului se efectuează potrivit art. 295 CPC, care prevede că dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel. în măsura în care nu contravine dispoziţiilor speciale i din materia apelului. Astfel, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, motivul sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi. Instanţa de apel, potrivit art. 296 CPC, judecând apelul, este obligată să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în baza materialelor şi dovezilor din dosar, precum şi în baza celor anexate la cererea de apel. Instanţa poate da o apreciere nouă dovezilor din dosarele pricinii şi administra orice dovezi prezentate de părţi în condiţiile CPC. Deoarece apelul provoacă o rejudecare în fond, instanţa de apel are dreptul: să dea o apreciere nouă dovezilor administrate în prima instanţă; să dea o apreciere nouă doar unora dintre aceste probe, menţi- nându-se celelalte probe;- să
CG

constituie obiectul apelului,

administreze alte probe, inclusiv să efectueze o expertiză, luând în considerare şi celelalte probe administrate de prima instanţă; să pronunţe hotărârea numai în baza dovezilor administrate în prima instanţă, fără a le reface sau a Ic mai Reieşind din cele expuse, instanţa de apel esic obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate de părţi, inclusiv" şi asupra acelor motive care au rămas neexaminate de către instanţa de fond. Faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate constituie temei de a considera că nu a fost examinat fondul şi de a anula hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei la rejudecare. Instanţa de apel, judecând apelul, va pronunţa una din următoarele soluţii: va respinge apelui şi va menţine hotărârea; va modifica hotărârea; va casa hotărârea. în tot sau în parte, şi va da o hotărâre nouă:
102

completa prin administrarea altor probe.

-va casa hotărârea. în tot sau în parte, şi va dispune încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, dacă

există motivele prevăzute în art. 218 şi 220 CPC, în cazul în care prima instanţă a judecat pricina iară a intra în cercetarea fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea primei instanţe şi va trimite cauza spre rejudecare. Neîntocmirea procesului verbal constituie temei de a anula hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, deoarece în lipsa procesului-verbal este imposibil de a efectua controlul judiciar cu privire la componenţa instanţei, prezenţa părţilor, conţinutul concluziilor şi al cererilor formulate, conţinutul apărării în fapt şi în drept, considerându-se că nu a fost rezolvat fondul. Fondul nu a fost rezolvat şi în cazurile în care instanţa nu a examinat şi nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii care nu poate fi judecată separat de celelalte capete de cerere sau s-a dat o hotărâre cu privire la drepturile şi la obligaţiunile persoanelor care nu au fost atrase la judecarea pricinii, precum şi în cazurile în care au fost încălcate regulile cu privire la limba în care s-a judecat procesul. Dacă instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată numai din motivul că reclamantul a omis termenul de prescripţie, atunci instanţa de apel. ajungând la concluzia că termenul nu este omis, va casa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare. deoarece nu a fost judecat fondul. în cazul în care instanţa, soluţionând cauza nu s-a expus asupra termenului de prescripţie, instanţa de apel va casa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare, deoarece nu a fost judecat fondul. Prezentarea în instanţa de apel de către părţi sau participanţii la proces a unei noi dovezi în condiţiile legii nu poate fi apreciată ca nejudecare a cauzei în fond de instanţa de judecată a cărei hotărâre se atacă. Verificând temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, instanţa de apel este obligată să cerceteze aceste dovezi şi să le aprecieze în ansamblu cu celelalte probe. Constituie temei de anulare a hotărârii şi trimitere a cauzelor spre judecare şi cazurile în care hotărârea a fost dată de judecători care nu au luat parte la judecarea pricinii în fond sau completul de judecată a fost format cu încălcarea legii. In cazul în care se constată că pricina a fost judecată cu încălcarea competenţei materiale sau teritoriale, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va declina competenţa în favoarea instanţei competente, iar dacă va constata că ea este competentă să judece cauza, va reţine cauza pentru examinare în procedura sa. Dispoziţia instanţei de apel prin care se rezolvă dacă hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică se dă în formă de decizie (art. 298 CPC). Instanţa de apel poate adopta numai dispozitivul deciziei, întocmind decizia motivată, în cazul depunerii recursului în decurs de cincisprezece zile. Decizia este definitivă din momentul adoptării. Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă prevederile art. 196 CPC cu unele excepţii prevăzute de art. 299 CPC. 3. Recursul Recursul este o cale de atac ordinară, prin care participanţii la proces, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege, solicită desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel sau în apel. 6 Obiect al recursului constituie: 1) Hotărâri le date de Curtea Supremă de Justiţie în primă instanţă;
103

2) 3)

Hotărârile date de Curtea de Apel în prima instanţă; Hotărârile în pricinile patrimoniale, dacă, la momentul intentării acţiunii în judecată, valoarea acţiunii este

mai mică de zece salarii minime, hotărârile date de Judecătoria Economică a Republicii Moldova în primă instanţă, precum şi hotărârile în pricinile patrimoniale date de judecătoriile economice de circumscripţie, dacă, la 4) 5) data intentării acţiunii în judecată, valoarea acţiunii este mai mică de cincizeci de salarii minime; Deciziile pronunţate de tribunale, Curtea de Apel şi Judecătoria Economică a Republicii Moldova ca Hotărârile organelor cu activitate jurisdicţională. încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea pricinilor; hotărârea sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul făcut împotriva hotărârii se socoate făcut şi împotriva încheierii, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii. Nu pot fi atacate cu recurs hotărârile în privinţa cărora părţile şi participanţii la proces nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras. Subiecţi ai recursului, potrivit art. 303 raportat la art. 280 CPC, sunt: 1) 2) 3) părţile şi alţi participanţi la proces; procurorul în pricinile intentate de el personal; martorul, expertul, interpretul şi reprezentanţii părţilor, cu privire la cheltuielile de judecată ce li se cuvin.

Recursul poate fi declarat de către reprezentanţii părţilor, dacă sunt împuterniciţi conform legii. Partea care a introdus recurs este numită recurent, cel împotriva căruia se exercită recursul se numeşte intimat. Procurorul care participăla judecarea pricinii în fond poate declara recurs în nume propriu. Persoanele care nu au fost atrase în proces la adoptarea hotărârii în primă instanţă nu sunt în drept de a declara recurs. Persoanele care nu au fost atrase la judecarea pricinii şi cărora le sunt lezate drepturile şi interesele prin careva hotărâri judiciare au dreptul să atace aceste hotărâri în ordine de revizuire (art. 325-330 CPC).7 Temeiurile pentru depunerea recursului. în conformitate cu art. 309 CPC, părţile pot declara recurs în cazurile în care: 1) 2) 3) 4) 5) 6) 7) 8) 9) completul de judecată a fost format cu încălcarea legii; hotărârea a fost dată de judecători care au luat parte la judecarea pricinii în fond; hotărârea nu este semnată de toţi judecătorii sau este semnată de judecători care nu au participat la la darea hotărârii a fost încălcat secretul deliberării judecătorilor; în timpul judecării pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba în care s-a judecat procesul; hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei materiale sau teritoriale; instanţa a dat o hotărâre cu privire la drepturile şi obligaţiile per soanelor care nu au fost atrase la instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; pricina a fost examinată în lipsa unui participant la proces care nu a fost citat în mod legal;
104

judecarea pricinii;

judecarea pricinii;

10) cerut; 11) 12) 13) 14)
15)

instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor pretenţiilor, a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde concluzii contradictorii ori străine de instanţa a interpretat greşit actul normativ şi a schimbat natura acestuia; instanţa nu a aplicat legea care urma să fie aplicată, a încălcat-o sau a aplicat-o greşit; instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mij loc de apărare sau asupra unei dovezi administrate care era hotărârea se întemeiază pe concluzii ce decurg din aprecierea greşită a dovezilor administrate.în afară de

natura pricinii:

hotărâtoare pentru judecarea pricinii; temeiurile indicate în art. 309 CPC, hotărârea recurată va fi casată şi în cazul în care unele motive atrag modificarea, iar altele - casarea hotărârii, în cazul în care instanţa, a cărei hotărâre a fost recurată, a soluţionat ' pricina fără a intra în cercetarea fondului sau a încălcat prevederile art. 309 alin 1. 3, 5, 7 şi 9 CPC, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată, iar dacă o cer interesele bunei administrări a justiţiei o trimite altei instanţe de acelaşi grad. În caz de casare a hotărârii atacate pentru încălcarea competenţei, instanţa va trimite cauza spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi are competenţa să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea şi va judeca pricina potrivit competenţei sale. în cazul în care se admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel, instanţa de recurs casează şi hotărârea nerecurată a primei instanţe, dacă se constată că prima instanţă a comis aceleaşi încălcări. Se consideră că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde concluzii contradictorii ori străine de natura pricinii şi hotărârea este casabilă, în cazul în care există contradicţii între partea de motivare şi dispozitiv, dacă cuprinde temeiuri contradictorii, dacă lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau dacă aceasta este superficială ori cuprinde temeiuri străine de pricina respectivă. Alt temei, care duce la casare este lipsa de temei legal a hotărârii adică ea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii: extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică; aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; dacă textul de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită, inclusiv în care norma juridică este obscură (neclară, necunoscută) şi deci susceptibilă de interpretare; violarea unor principii generale de drept. Motivul de recurs în sensul că hotărârea se întemeiază pe concluzii ce decurg din aprecierea greşită a dovezilor administrate, are în vedere situaţia în care toate probele administrate în cauză conduc clar la oI anumită concluzie, dar, din eroare, instanţa s-a oprit la o altă soluţie. Acest motiv nu-şi găseşte aplicare dacă se invocă faptul că nu au fost administrate toate probele necesare stabilirii raporturilor juridice reale dintre părţi.8 Declararea, renunţarea şi retragerea recursului. Termenul de recurs este de cincisprezece zile de la pronunţarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Recursul se declară prin cererea scrisă la instanţa a cărei hotărâre se atacă conform regulilor expuse în art. 286 CPC.
105

Recursul se prezintă instanţei însoţit de atâtea copii câţi participanţi la proces sunt. Cererea de recurs trebuie să fie achitată cu taxă de stat potrivit dispoziţiilor legale. La înaintarea recursului se achită o taxă de stat egală cu 50% din taxa care se cuvine a fi plătită pentru cererea de chemare în judecată (iniţială). în cazul cererilor cu caracter patrimonial, recursul este supus taxei de stat potrivit art. 84 pct. 12 CPC. în cazul în care recursul nu este achitat cu taxa de stat sau insuficient achitat cu taxa de stat, instanţa urmează să aducă la cunoştinţa recurentului să achite cu taxa de stat până la data examinării cauzei. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de recurs, părţile pot renunţa la această cale de atac, faptul fiind consemnat într-un proces-verbal semnat de preşedintele comisiei şi grefier. Renunţarea se poate face şi prin înscris autentificat. Partea care a V renunţat la recurs cu privire la o hotărâre nu mai are dreptul de a declara recurs. De asemenea, până la încheierea dezbaterilor în instanţa de recurs, părţile, procurorul şi alţi participanţi la proces îşi pot retrage recursul declarat. Retragerea poate fi făcută personal de parte sau prin mandatar special. Declaraţia de retragere a recursului se face în instanţa de recurs. Recursul poate fi retras de procurorul care 1-a declarat, precum şi de procurorul ierarhic superior. în cazul admiterii retragerii recursului, instanţa de recurs comunică aceasta participanţilor la proces şi dă o decizie prin care înceteazăprocesul în instanţa de recurs, dacă hotărârea nu a fost atacată cu recurs de către alte persoane. Judecarea recursului. După anunţarea completului de judecată şi verificarea dacă participanţii la proces nu au temeiuri de recuzare, precum şi după explicarea participanţilor la proces a drepturilor şi obligaţiilor procedurale se ascultă raportul, apoi se dă întâi cuvânt recurentului, după aceasta intimatului. Neprezentarea părţilor şi participanţilor la proces, cărora li s-a comunicat în mod legal data şi locul judecării pricinii, nu împiedică judecarea acestuia. Instanţa de recurs, în baza materialelor din dosar, verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii, încheierii şi deciziei în ce priveşte partea atacată, cât şi în partea neatacată, precum şi în ce priveşte persoanele care nu au declarat recurs. în instanţa de recurs nu se pot prezenta dovezi noi, cu excepţia înscrisurilor. Este de menţionat că instanţa, prin soluţionarea recursului, nu judecă pricina în fond, ci controlează hotărârea recurată în raport cu motivele de casare invocate de recurent, c ^ntual cu cele ridicate din oficiu de instanţă numai cu caracter procedural. Instanţa de recurs poate respinge recursul, menţinând hotărârea atacată sau poate admite recursul, casând hotărârea recurată, în tot sau în parte. în cazul în care motivele de casare invocate de către recurent sunt neîntemeiate, instanţa respinge recursul ca neîntemeiat. Dacă cel puţin unul din motivele de casare invocate de către recurent este întemeiat, instanţa admite recursul. în cazul admiterii recursului se dispune casarea hotărârii atacate, care poate fi atât totală, cât şi parţială: totală, dacă se referă la toate aspectele de fapt şi de drept, care au format obiectul judecăţii la instanţa de parţială, dacă motivele vizează doar unele aspecte de fapt sau de drept ale cauzei - numai una dintre părţi. La casarea hotărârii şi remiterea cauzei pentru reexaminare instanţa de recurs, potrivit prevederilor art. 315 CPC, trebuie să indice care circumstanţe de fapt urmează a fi verificate.Indicaţiile instanţei de recurs sunt
106

fond şi la toate părţile din proces;

obligatorii pentru instanţa care rejudecă pricina. TEMA IX. CAILE EXTRAORDINARE DE ATAC 1. Revizuirea hotărârilor Potrivit art. 325 CPC, hotărârile instanţelor de judecată rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs când evocă fondul, pot fi supuse revizuirii în cazurile când: 1) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost şi nu au putut să fie cunoscute de părţi; 2) 3) 4) 5) 6) 7) 8) 9) instanţa a dat hotărâre cu privire la drepturile şi obligaţiile persoanelor care nu au fost atrase la judecarea s-a constatat prin sentinţă judecătorească definitivă că un martor, un expert sau un interpret a săvârşit o hotărârea este netemeinică sau nelegală în temeiul unui înscris sau dovezi declarate false; s-a anulat o hotărâre a instanţei de judecată sau a unui alt organ, care a servit temei pentru darea hotărârii judecătorul, una dintre părţi sau reprezentantul ei, alţi participanţi la proces au săvârşit infracţiuni în dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii contradictorii ce nu se pot duce la îndeplinire; instanţa s-a pronunţat asupra unor pretenţii care nu s-au înaintat sau nu s-a pronunţat asupra unor obiectul pricinii nu se află în fiinţă şi nu este determinată valoa rea lui; pricinii; infracţiune de mărturie intenţionat mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

judecătoreşti; legătură cu infracţiunea pronunţată;

pretenţii înaintate, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; 10) partea nu a avut posibilitatea să se prezinte la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; 11) sunt hotărâri irevocabile contradictorii date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Această dispoziţie se aplică şi în cazul când hotărârile contradictorii sunt date de instanţa de recurs. în cazul când una din instanţe este Curtea Supremă de Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă; 12) există o hotărâre definitivă a Curţii europene a drepturilor omului în litigiul în care Republica Moldova este parte. Părţile în revizuire se numesc revizuent şi intimat. Revizuent poate fi oricare din părţile care au figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, bineînţeles cu condiţia de a justifica un interes.3 în ceea ce priveşte instanţa competentă, art. 326 CPC prevede că competentă să judece cererea de revizuire este:
107

1) 2) 3)

instanţa care a dat hotărârea în fond, rămasă definitivă; instanţa ierarhic superioară în cazul când sunt hotărâri contradictorii date de instanţe de acelaşi grad; instanţa ierarhic superioară faţă de instanţa care prima a dat hotărârea când cele două instanţe care au dat Cererea de revizuire a hotărârilor se face în scris de către participanţii la proces, cu indicaţia obligatorie a

hotărâri contradictorii fac parte din diferite circumscripţii judecătoreşti. motivelor de revizuire. Cererea de revizuire se depune în curs de trei luni din ziua când au fost stabilite împrejurările ce servesc temei pentru revizuire. Calcularea termenului se va face în funcţie de fiecare temei indicat în art. 325 CPC (art. 328 CPC). Potrivit art. 329 CPC, cererea de revizuire a hotărârii se judecă conform dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Petiţionarului şi participanţilor la proces li se comunică data şi locul şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de revizuire. Instanţa, după ce examinează cererea de revizuire, dă o decizie asupra hotărârii prin care admite sau respinge cererea de revizuire. Dacă instanţa admite cererea de revizuire, ea va anula sau modifica hotărârea, iar în cazul hotărârilor definitive contradictorii, va anula cea din urmă hotărâre şi va înceta procedura. Potrivit art. 330 alin. 3 CPC, decizia asupra revizuirii este supusă căilor ordinare şi extraordinare de atac. Este vorba deci de calea de atac pe care legea o îngăduie, iar nu doar de calea de atac pe care partea a exercitat-o împotriva acelei hotărâri. Deci, după caz, hotărârea va putea fi atacată pe calea apelului sau recursului. însă hotărârea pronunţată într-o cerere de revizuire, ce a avut ca obiect o decizie ainstanţei de recurs prin care s-a evocat fondul, este irevocabilă şi deci nu mai poate fi atacată nici cu recurs.4 în alineatul 4 al art. 330 CPC, se precizează: dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri contradictorii, ele sunt supuse recursului. TEMA X. EXECUTAREA SILITĂ A HOTĂRÂRILOR JUDECÂTOREŞTI. 1.Consideraţii generale cu privire la executarea silită Hotărârea judecătorească conferă celui care a câştigat procesul posibilitatea de a solicita să valorifice drepturile ce rezultă din aceasta, pe cale silită dacă cel care a pierdut procesul nu-şi execută obligaţia de bună voie. Executarea silită poate fi definită ca fiind procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut pnntr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său. care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire. în mod silit. în literatura de specialitate s-a apreciat că de vreme ce legea recunoaşte şi garantează persoanelor drepturi subiective şi interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziţie şi mijlocul legal pentru realizarea lor.1 Fără posibilitatea constrângerii, realizată ca mijloc legal prin urmărirea silită a bunurilor debitorului, dreptul recunoscut printr-o hotărâre trecută în puterea lucrului judecat ar fi o simplă aparenţă, o iluzie, iar hotărârea judecătorească ar deveni inutilă.' Ca formă a constrângerii de stat, executarea realizată prin procedura de executare silită are caracter
108

judiciar, întrucât se integrează incâmpul de a c ţ i u n i c:\ik si prin aceasta operă de j u s t i ţ i e , funcţie! ] ur;vlicţio:iuie a statului. hi M' iiav, executau1 *i:i:c. dreptul comun include normele cuprinse :nTi!h:i ,<i cinJIci ?.' CPC (art. "36-- 431 CPC).! ege;; i'ercuila sau dr drept comun este aceea care se apiicâ in uncc iv.atene şi în UK !O cizuric. în afară de cele peniru care legea stabileş te un regim derogatoriu. i'j'-ţiic în la/a e.xeeutfini
I

silite sunt creditorul urmăritor şi debitorul urmărit, care pot ti persoane fizice sau juridice. Creditorul urmăritor este persoana (fizică sau juridică) în favoarea căreia a fost constituit titlul executoriu şi care are astfel dreptul ele a cere executarea silit?, iar debitorul urmărit este persoana ţinută a aduce la îndeplinire ceea ce s-a specificat în titlul executor, adică ceea ce datorează Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată - se eliberează îndată după darea hotărârii. Titlul executor se dă la mână creditorului urmăritor sau, la cererea acestuia, se trimite spre executare nemijlocit de către instanţa de judecată fart. 338 CPC). Pentru fiecare hotărâre se eliberează un singur titlu executor. Dacă msa executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri ori hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, instanţa de judecată poate să elibereze, la cererea creditorilor urmăritori, mai multe titluri executorii în care să arate precis locul executării sau partea hotărârii, care urmează să fie executată in conformitate cu tuiul respectiv i art. 339 CPC). Organul de execuiare este organul învestit cu autoritate de stat pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane deţinătoare ale bunurilor acestuia obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul executor. Organul de executare este un organ auxiliar important a! justiţiei pentru aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârile executorii ale instanţelor judecătoreşti.'in conformitate cu art. 374 CPC. exccul-irea hotărârilor, încheierilor şi deciziilor instanţelor de judecată şi ale celorlalte organe, enumerare în art. 336 CPC. se face de către executorii judecătoreşti, care funcţionează pe lângă judecătoriile de sector, municipale. 2. Pornirea exceptării silite Potrivit princroiiui dispoMihiuLs1.:;. care Uini-Uu^.-va ,; :•■, ;■>'>..'.^-ţ >•; executării silite, dreptul de a porni executarea si■ itv ap..r;;^, ueroguiâ. creditorului titular al dreptului recunoscut prin titlul cvCLUioriu. Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în art. 5 CPC. cu excepţia când este dispoziţia judecătorului (art. 343 CPC). Astfel, în cazurile de confiscare a bunurilor, de urmărire a unor sume de bani ce urmează să constituie venitul statului, de urmărire pentru repararea daunei cauzate bunurilor statului, a altor organizaţii cooperatiste sau obşteşti în urma unei infracţiuni, de urmărire a pensiei de întreţinere, de urmărire pentru repararea daunei cauzate prin schilodire sau altă vătămare a sănătăţii. în legătură cu pierderea intreţi-nătorului. de urmărire a unor sume de bani. pe care irc'ninc -a ie plătească persoanele oficiale vinovate de concedierea sau translerareu ilegală a unui lucrător, sau de neexecutarea hotărâri; instanun cu prrcuv la restabilirea lui la lucru, instanţa trimite din oficiu liilu executor spre executare, comunicând aceasta, respectiv, orgamuui financiar sau
109

creditorului urmăritor. Executorul judecătoresc, începând executarea hotărârii, trimite debitorului o propunere de a executa de bună voie. în curs de cel mult cinci zile. Propunerea se înmânează debitorului potriv it reguliior stabilite de Capitolul al optulea CPC (art. 357 CPC). Scopul încunoştinţării debitorului pe calea somaţiei este acela de a oferi acestuia posibilitatea executării voluntare a obligaţiei sale. evitându-se astfel procedura executării silite şi oferindu-i-se debitorului posibilitatea invocării unor eventuale obieeţiuni la cererea de executare. Odată îndeplinită condiţia înştiinţării debitorului, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti se face după expirarea termenului acordat debitorului pentru exeu.il ai eu de huna voie a hotărârii i'.i decâtv Dacă cvstă împrejurări care lac ca executare;! hoinarii '-ă ho dificila sau imposibilă, executoriii judecătoresc are dreptul să pună in faţa instanţei caro a dat hotărâiea, chestiunea amânării sau eşalonării executării, precum şi chestiune;1, schimbării modului şi ordinii de executare a hotărârii. Actele de executare ^v cfectuea/ă de către e^'ecut'Mi1! 'udecâ'î'M'e^c în /ilele lucrătoare, nu mai devreme de orele şase dimineaţa şi nu rnai târziu de orele zece seara, in zilele nelucrătoare, executarea se admite numai în cazuri urgente şi cu autorizaţia judecătorului (art. 352 CPC). Executarea se face de către executorul judecătoresc, care funcţionează pe lângă instanţa domiciliului sau a locului unde lucrează debitorul, ori a locului unde se află bunurile lui; dacă debitorul este o persoană juridică, executarea se face la locul de aflare a organului sau a bunurilor lui. în cazurile necesare, cu autorizaţia judecătorului, executorul judecătoresc îşi continuă actele de executare în afara sectorului deservit de el. dar numai în raza aceleiaşi localităţi. Dacă debitorul şi-a schimbat domiciliul în raza altei instanţe şi executorul judecătoresc cunoaşte adresa lui, el trimite documentul de executare silită la instanţa noului domiciliu al debitorului, anunţându-1 totodată pe creditorul următor. 3. Titlurile executoare Titlul executor este înscrisul care. alcătuit în conformitate cu prevederile legii de către organul competent, permite punerea în executare s i l i t ă a creanţei pe care o constată.6Titlul executor nu trebuie confundat cu forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti susceptibile de a fi executate silit, întrucât titlul executoriu, realizat prin învestirea hotărârii judecătoreşti cu formulă executorie, confirmă doar existenţa creanţei şi faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile necesare punerii în mişcare a executării silite, fără a influenţa conţi-nutiii actului ce urmează a se executa. în faza executării silite, de regulă, nemaiputându-se discuta legalitatea sau temeinicia hotărârii ce se execută.pe când forţa executorie este un efect propriu al 'icestoi notai ari." In conformitate cu art. 340 CPC. în titlul executor irebiu- >ă <c -;nu\ 1) 2) denumirea insianţei care a eliberat titlul executor: pricinaîncareadelibera;titlulexecutor:

3) i:ua b rnre s-a pronunţat hotărârea:

4)

dispozitiv ui hotărârii:
110

5) 6)

data ia care- hotărârea a rămas defimt'Aă: data eliberării titlului executor:

1) numele ereditoiului urmăritor vi al debitorului şi :.d.'-jse!e !o;\ în caz de pierdere a titlului executor, instanţa e\u\ a dat hotărârea poate elibera un duplicat. Cererea de eliberare a duplicatului se examinează în şedinţa dejudecată. Participanţilor la proces li se comunică data şi locul şedinţei, dar neprezetarea lor nu împiedică soluţionarea chestiunii eliberării duplicatului. împotriva încheierii instanţei cu privire la eliberarea duplicatului se poate face recurs. Instanţa dejudecată poate, la propunerea executorului judecătu-resc. să aplice persoanei oficiale vinovate de pierderea titlului executor ce i s-a transmis sau unui alt document de executare silita o amendă în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare, dacă actele acelei persoane nu sunt sancţionate de legile penale. 4. Executarea hotărârilor împotriva cetăţenilor Procedura prealabilă executării. In vederea inventarierii şi sechestrării bunurilor ce vor fi scoase la licitaţie, executorul se va deplasa la locuinţa debitorului sau la locul unde se găsesc bunurile, le va inventaria şi le va declara sechestrate. Cantitatea de bunuri sechestrate va fi proporţională cu valoarea creanţei, după aprecierea executorului sau folosind cunoştinţele unor experţi (de exemplu. în ca/u! evaluării tablourilor, bijuteriilor etc.). Se \ a avea in vedere şi acoperirea cheltuielilor de executare, care cad în sarcina debitorului. Lista obiectelor sechestrate se întocmeşte în prezenţa debitorului şi a martorilor asistenţi. în lipsa debitorului lista se face în prezenţa unuia din membrii majori ai familiei lui. iar în lipsa acestora cu participarea -.noi împuterniciţi ui organelor de exploatare a locuinţelor. ]i\ '.impui întocmirii acestei liste debitorul are dreptul să declare executorului judecătoresc ce obiecte anume sa fie urmărite în primul rano iî.xcou'.-:".: u! judecătoresc este obligat să satisfacă această cerere. clacă ea nu împiedică executarea hotărârii. i'r.Ko-'ul-vci'bal ai secheslrului trebuie să cuprindă: -- data >i Socul întocmirii proccsului-verbal; aameie execinoruiui judecătoresc, care întocmeşte procesul-va!u<.!, precum :;i a! nersoandorcare asistă la întocmirea lui; Uer. urnii C\Î in.-.fanţci do judecata sau a organului a cărui hotărâre se execută: numele creditorului urmăritor şi al debitonilui; -- denumirea fiecărui obiect trecut în procesul-verbal, semnele lui distinctive (cantitatea, greutatea, metrajul, gradul de uzare), evaluarea fiecărui obiect în pane şi valoarea tuturor bunurilor sechestrate; care anume obiecte au fost sigilate în cazul în care s-au aplicat sigilii; numele persoanei, căreia i se predau bunurile în păstrare (cus- todelui) şi adresa ei, dacă păstrarea nu a fost încredinţată

bunurilor debitorului însuşi; -

menţiunea că debitorului şi celorlalte persoane li s-a explicat calea şi termenul de atac împotriva actelor
111

executorului judecătoresc, pre cum şi că debitorului sau custodelui i s-au explicat obligaţiile lui în ceea ce

priveşte păstrarea şi răspunderea ce o poartă în caz de delapidare, înstrăinare sau ascundere a bunurilor predate spre păstrare; - observaţiile şi cererile făcute de creditorul urmăritor, de debitor şi de persoanele care asistă la întocmirea opisului, precum şi dispoziţiile executorului judecătoresc asupra acestor observaţii şi cereri. Procesul-verbal de sechestrare a bunurilor se semnează de către executorul judecătoresc, creditorulurmăritor, debitor, custode şi alte persoane, caic au asistat la întocmirea lui. Câtcocopiedepeprocesul-verbai se înmânează custodelui şi debitorului. Urmărirea bunurilor debitorului. Potrivit art. 369 CPC, pot fi urmărite atât bunurile personale ale debitorului, cât şi cota-parte care îi aparţine dinn-o proprietate comună, din proprietatea în devălmăşiea soţilor, precum şi din bunurile gospodăriei agricole >au ale gospodii iei ţărăneşti individuale. Pentru repararea daunei cau/ate pnntr-o infracţiune pot li unuânk-de asemenea bunurile ave --.un' propnetaic in de- ă ' m ă s i e a so'iîo. -v bunurile gospoiiăi tei agneolo sau aic gospodăriei c et ă ţ en i l o r care >c ocupă cu munca mdi\ iduală :n ag''icu!îură. daca ni an -o vaaaaa \\. uaL s-a stabilit că aceste bunuri au f >--4 dobândiţi' cu ban:: pi\)\ em'i iiutr-1 < infracţiune. Pentru datornic rezultate du. obligaţiile gospodăi ic au; icoie sau a!c gospodăriei cetăţenilor care .-,0 ocupă cu munca md:\ iJuala iii ay./icul-tură se urmăresc bunurile gospodăriei de koihozrik: sau ale gospodăriei ţărăneşti individuale. Art. 370 CPC indică imnurile ce nu pot fi urinări te. Asifel. la executarea hotărârilor în privinţa cetăţenilor nu pot fi ui mărite produsele alimentare. îmbrăcămintea, mobila şi obiectele de uz casnic, de care au nevoie debitorul şi persoanele întreţinute de ei. numărul necesar de vite şi păsări, precum si instrumentele şi uneiteie de producţie, necesare pentru exerciţiului profesiei sau meseriei debitorului.Urmărirea salariului şi a altor venituri ale debitorului, l rmă rirea salariului sau a unui alt câştig, a pensiei şi bursei debitorului se face în cazul când debitorul nu are bunuri sau când aceste bunuri nu sunt suficiente pentru a acoperi întreaga sumă urmărită. Bunurile debitorului nu se vor urmări, dacă suma urmărită nu depăşeşte acea parte a salariului lunar sau a unui alt câştig, a pensiei sau bursei, care. potrivit legii, poate fi urmărită. întreprinderile, instituţiile, organizaţiile de stat. asociaţiile agricole, alte organizaţii cooperatiste, asociaţiile lor. alte organizaţii obşteşti, pre cum şi cetăţenii, au obligaţia, la cererea executorului judecătoi
CM

şi u termenul fixat de el. să comunice dacă

debitorul lucrează h ei si ca? câştigă pe lună. inclusiv toate felurile de plăţi neperiodice. in acelaşi mod executorul judecătoresc va cere informaţia asupra onoram lui cu\ e-nit debitorului în virtutea dreptului de autor, precum şi a dreptului de descoperitor, inventator sau în virtutea unei propuneri de raţionalizare. Mărimea reţinerilor din salariu şi din alte categorii de venituri ale debitorului este s tabi li tă în ar:. 3S! CP(_". Regulile de urmărire a salariului se aplică şi în ca/urile. în eare se urmăresc: 1! veniturile debitorului, provenite din mnix'â în ko!ho:-; 2) 3) onorariul ce i se cuvine în virtutea dreptului de autor, de desco peritor sau de inventator, pentru care s-a bursele celor ce învaţă:
112

eliberat certificat de autor, sau în virtutea unei propuneri de raţionalizare:

4)

sumele pentru repararea daunei cauzate prin schilodire sau prin altă vătămare a sănătăţii, precum şi în Indemnizaţiile plătite pe linia asigurărilor sociale, în caz de incapacitate temporară de muncă, precum şi

legătură cu pierderea întreţi-nătorului. ajutoarele acordate de casele de ajutor reciproc pot fi urmărite numai pe baza unei hotărâri a instanţei judecătoreşti pentru urmărirea pensiei alimentare şi pentru repararea daunei cauzate prin schilodire sau prin altă vătămare a sănătăţii, precum şi de moartea susţinătorului. Nu pot fi urmărite sumele cuvenite debitorului cu titlu de: 1) preaviz şi compensaţii pentru concediul nefolosit, ce se plătesc la concedierea lucrătorului. în pricinile privitoare la plata pensiei de întreţinere se admite unnărirea indemnizaţiei pentru concediul nefolosit în cazul când persoană obligată să plătească pensia de întreţinere primeşte la concediere o indemnizaţie pe câteva luni pentru nefolosit în decurs de câţiva ani; 2) compensaţii pentru uzarea instrumentelor care aparţin lucrătorului şi alte compensaţii în conformitate cu legislaţia muncii; 3) 4) 5) 6) sumele plătite lucrătorului în legătura cu delegaţia în interes de serviciu, transferarea, angajarea sau premii ce poartă un caracter neperiodic: ajutoare de stat pentru mamele cu mulţi copii şi mamele singure: ajutoare în legătură cu naşterea unui copil, precum şi cele de înmormântare, acordate pe linia asigurărilor trimiterea la muncă în altă localitate: concediul

sociale. Unnărirea sumelor de bani şi a bunurilor care se află la terţe persoane. Potrivit art. 388 CPC. în caz de urmărire a unor sume de bani şi bunuri care se află la terţe persoane, executorul judecătoresc trimite acestor persoane o notificare, cerându-le să-1 informeze dacă deţin careva bunuri de ale debitorului şi dacă sunt obligate .să-i plătească careva sume de bani. pe ce temeiuri şi in ce termen. Totodată persoanelor arătate ii -c comunica ca. uin rncnicnuii pi i-mirii notificării, pe bunurile şi sumele de bani aliate la ele s-a aplicat un sechestru, corespunzător Mimei urmărite, şi că toate plăţile cuvenite debitorului, până ia acoperirea deplină a sumei urmărite, ele sunt obligate să le facă creditorului urmăritor .sau să le consemneze pe contul de depozit al judecătoriei de sector sau municipale. Vânzarea bunurilor sechestrate ale debitorului se tace de către executorul judecătoresc, organizaţiile comerciale, organele financiare şi instituţiile financiare ale Republicii Moldova, in funcţie de temeiurile sechestrului şi de categoria bunurilor (art. 392 CPC i. Bunurilor sechestrate ale debitorului, cu excepţia celor enumerate în articolele 393.394 şi 396 din CPC. li se face comision prin organizaţiile comerciale de stat şi cooperatiste în localitatea unde se află bunurile. Transportarea acestora spre a fi vândute în altă localitate se admite numai în urma convenţiei dintre creditor şi debitor şi pe contul lor. Ridicarea bunurilor sechestrate şi remiterea lor spre vânzare se face în termenul fixat de executorul judecătoresc, dar nu mai înainte de cinci zile şi nu mai târziu de o lună după punerea sechestrului. Debitorul are dreptul să vândă bunurile înainte de începutul acestui termen, dar numai sub controlul executorului judecătoresc
113

şi cu un preţ. care să nu fie mai mic decât cel arătat în procesul-verbal de sechestru. Produsele alimentare uşoralterabile sunt ridicate şi trimise spre vânzare imediat. Sumele realizate de organizaţiile comerciale din vânzarea bunurilor debitorului se consemnează pe contul de depozit al judecătoriei raionale, de sector sau municipală respectivă în termen de trei zile din momentul vânzării. Din sumele realizate organizaţiile comerciale reţin în folosul lor un comision. în proporţia stabilită de lege. Bunurile debitorului, nevândute în curs de o lună din ziua remiterii lor organizaţiei comerciale, în cazul când creditorul urmăritor refuză să le reţină pentru sine. pot fi reevaluate la cererea creditorului urmări-tor, a debitorului sau a organizaţiei comerciale. Reevaluarea se face de executorul judecătoresc cu participarea unui împuternicit al organizaţiei comerciale. Data şi locul reevaluării se comunică creditorului urmăritor şi debitorului, dar neprezenlarea lor nu împiedică procedura reevaluării. în acest caz creditorului urmăritor şi debitorului li se comunică reevaluarea făcută. Dacă bunurile nu vor fi vândute în curs de două luni după reevaluarea lor, creditorul urmăritor are dreptul să le reţină pentru sine la preţul stabilit prin reevaluare. In căzu! când creditorul urmăritor refuză să ia bunurile, ele se restituie debitorului, iar titlul executor, dacă debitorul nu are alte bunuri sau venituri care ar putea fi urmărite, se restituie creditorului urmăritor. 5. Executarea hotărârilor în privinţa persoanelor juridice Executarea hotărârilor în privinţa persoanelor juridice se face în conformitate cu regulile generale ale Codului de procedură civilă, cu excepţiile şi completările arătate în Capitolul patruzeci al CPC. Astfel, bunurile proprietate publică a statului din sectoarele strategice ale economiei (energetică, telecomunicaţii, transporturi), care fac parte componentă din procesul tehnologic continuu, precum şi resursele naturale, nu pot fi urmărite pe baza pretenţiilor creditorilor. * De asemenea, dacă întreprinderea agricolă care se privatizează sau urmează a fi privatizată nu are mijloace băneşti suficiente pentru acoperirea datoriei, se pot urmări bunurile aflate în proprietatea acestui debitor, cu excepţia instalaţiilor de irigaţie şi plantaţiilor multianuale amplasate pe terenurile fondului funciar de privatizare, tractoarelor, combinelor, altor maşini şi echipament cu destinaţie agricolă, mijloacelor de transport folosite la obţinerea producţiei agricole, fondului semincer, vitelor de muncă şi celor productive şi producţiei agricole în stadiu neterminat. BIBLIOGRAFIE: /. Accesul la justiţie. Culegere ' Sub redacţia Gh Amihălăchioaie. I. Cazacu. C. Tănase. D. Blănaru. Ed. Museum. Chişinău. I9W.
2. 3. 5.

Boroi G., Rădescu D.. Codul de procedură civila comentat şi adnotat. Ed. ALL, Bucureşti. 1995. Ciobanu V. M.. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Voi. 11, Editura Naţional. Bucureşti, 1997. I. Dorfman, Instituţia contenciosului administrativ - o nouă treaptă în realizarea statului de drept. '.'Revista

Naţională de Drept, nr. 3,2001,

114

115

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->