NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Sintagma de „drept procesual civil”

De regulă, persoanele fizice sau juridice titulare de drepturi subiective îşi exercită drepturile şi
interesele legitime fără intervenţia vreunei autorităţi publice.
În ipoteza în care aceste drepturi sau interese sunt încălcate dispoziţiile legale pun la dispoziţia
lor posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti în vederea restabilirii situaţiei existente anterior acestei
încălcări. Cadrul propice în care se va realiza activitatea de jurisdicţie este procesul civil.
În literatura de specialitate se consideră că Dreptul procesual civil constituie totalitatea normelor
juridice care reglementează modul de desfăşurare a activităţii judiciare în scopul soluţionării litigiilor
civile, sau doar a tranşării unei chestiuni care aparţine procedurii necontencioase.
Obiectul şi izvoarele
Obiectul disciplinei menţionate este format din raporturile juridice care se stabilesc între
participanţii procesuali cu ocazia desfăşurării activităţii de examinare şi soluţionare a cauzelor civile.
Izvoarele Dreptului procesual civil desemnează actele normative care cuprind norme de drept
procesual civil. Sunt astfel de izvoare: legea (de ex.: Constituţia României, Codul de procedură civilă,
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, etc.), decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului român, documentele adoptate de
Comisia şi Parlamentul European, sau alte organisme europene, jurisprudenţa, doctrina şi cutuma.
Normele de procedură civilă
Clasificarea acestora
Activitatea judiciară este reglementată de normele de procedură civilă.
Aceste norme sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, care poate fi considerat legea comună în
materie, dar şi în anumite legi speciale.
În doctrină aceste norme sunt clasificate în funcţie de următoarele criterii:
a) în funcţie de obiectul de reglementare, se disting norme de organizare
judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă;
b) după sfera de aplicare, se disting normele generale şi normele speciale;
c) în raport cu caracterul conduitei pe care normele o prescriu, se disting
norme imperative şi norme dispozitive.
Normele de procedură contencioasă sunt cuprinse în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă,
iar cele de natură necontencioasă sunt reglementate de Cartea a III-a a acestuia.
Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă
Aplicarea legii de procedură civilă este reglementată expres de Capitolul III din Titlul preliminar al
Codului de procedură civilă.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă proceselor noi, legea procedurală prevede că dispoziţiile sale
se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare (art. 24 C. proc.
civ.).
Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu şi asupra persoanelor
Referitor la aplicarea legilor de procedură în spaţiu se observă că aceasta este guvernată de
principiul teritorialităţii, iar aplicarea legilor de procedură asupra persoanelor este subordonată
principiului egalităţii cetăţenilor atât în faţa legii, cât şi în fața autorităţilor publice.
PROCESUL CIVIL ŞI PRINCIPIILE CARE ÎL GUVERNEAZĂ
Definiţia procesului civil
Procesul civil constituie activitatea desfăşurată în condiţiile legii de către instanţa
de judecată, părţi, dar şi alţi participanţi în scopul valorificării drepturilor sau intereselor
legitime.

Structura procesului civil

De regulă, procesul civil cuprinde două faze: faza judecăţii propriu-zise şi faza executării
silite.
Spre deosebire de vechea reglementare, actuala lege procedurală dispune că judecata în faţa
primei instanţe implică parcurgerea a două etape: cercetarea procesului şi dezbaterea procesului în
fond.
Principiile aplicabile în procesul civil

1
 Principiile sunt reguli de ordine publică ce reglementează desfăşurarea activităţii procesuale.
Unele dintre principiile care guvernează procesul civil sunt aplicabile întregului sistem de drept (de
pildă, principiul legalităţii), altele sunt incidente mai multor ramuri de drept (de exemplu, principiul
publicităţii), iar altele guvernează doar procesul civil (spreexemplu, principiul disponibilităţii).
Dar, în prezent, se remarcă reglementarea expresă a principiilor fundamentale chiar de către
dispoziţiile Codului de procedură civilă, art. 5-23.
Principiul legalităţii
Legalitatea vizează respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de
toate persoanele fizice şi juridice. Obligativitatea respectării acestui principiu reiese şi din dispoziţiile
constituţionale. Astfel, art. 124 din Legea fundamentală precizează că „justiţia se înfăptuieşte în
numele legii”, iar „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
Având în vedere importanţa acestui principiu el este prevăzut şi de dispoziţiile art. 7 din Codul de
procedură civilă.
Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei
Acest principiu este consacrat atât de către Constituţia României, cât şi de Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară.
Referitor la acest principiu, art. 8 din Codul de procedură civilă dispune: „În procesul civil părţilor le
este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări.”
În literatura de specialitate se consideră că egalitatea părţilor poate fi privită dintr-o dublă
perspectivă: ca egalitate a părţilor în raporturile procesuale ale acestora cu instanţa de judecată, şi ca
egalitate între părţi.
Acest principiu este un principiu specific procesului civil. El se regăseşte în art. 9 C. proc. civ.
În literatura de specialitate se consideră că disponibilitatea semnifică posibilitatea conferită de lege
părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare.
Disponibilitatea poate fi privită din punct de vedere material sau procesual.
Principiul bunei-credinţe
Principiul exercitării drepturilor cu bună-credinţă este nu doar un principiu specific
dreptului procesual civil, ci şi un principiu constituţional.
În privinţa procesului civil, prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ. dispun că drepturile
procesuale să fie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia legea le-a
recunoscut, şi fără a încălca drepturile procesuale ale altei părţi. De asemenea, acestea stabilesc că
partea care utilizează aceste drepturi în mod abuziv, dar şi partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-
credinţă obligaţiile procesuale, răspunde pentru prejudiciile pricinuite, putând fi obligată şi la plata unei
amenzi judiciare.
Acest principiu este consacrat de către dispoziţiile constituţionale, art. 24 alin. (1) din Constituţie
dispunând că: „Dreptul la apărare este garantat”. În legislaţia internă el mai este reglementat şi de
dispoziţiile art. 13 din legea procedurală şi de art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară.
Dreptul la apărare prezintă două componente: una materială şi alta formală.

Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii, reglementat de art. 16 C. proc. civ., constă în obligaţia instanţei de a
cerceta în mod direct toate aspectele care privesc soluţionarea cauzei.
Există însă situaţii în care probele pot fi utilizate de către instanţa de judecată, deşi nu sunt
administrate direct în faţa acesteia.
În doctrină aceste situaţii sunt denumite excepţii sau derogări de la principiul nemijlocirii.
Principiul controlului judiciar
Prin exercitarea controlului judiciar se verifică legalitatea şi/sau temeinicia hotărârilor instanţelor
judecătoreşti.
Căile de atac care se pot exercita împotriva unei hotărâri judecătorești considerate a fi nelegale
și/sau netemeinice sunt prevăzute de Codul de procedură civilă. Acestea sunt: apelul, recursul,
contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.
În România justiţia este organizată pe sistemul dublului grad de jurisdicţie, deoarece o cauză
poate fi judecată în fond de două ori: în primă instanţă şi în apel.

2
 ACŢIUNEA CIVILĂ
Conceptul de acţiune civilă
Actuala lege procedurală defineşte pentru prima dată sintagma de acţiune civilă. Astfel, în art. 29
din Codul de procedură civilă ea este definită ca fiind: „ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute
de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte
situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.”
Trăsăturile acţiunii civile
Printre trăsăturile acţiunii civile se remarcă următoarele:
- acţiunea civilă preia natura dreptului a cărui valorificare se urmăreşte;
- acţiunea civilă implică posibilitatea sesizării de către titularul unui drept sau interes legitim a unui organ
jurisdicţional;
- acţiunea civilă, aparţinând doar titularului dreptului sau interesului încălcat, în principiu, poate fi
exercitată doar de acesta.
Clasificarea acţiunilor civile
După natura şi obiectul dreptului exercitat, se apreciază că acţiunile pot fi: acţiuni
patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale; acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare; acţiuni
personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte ; acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii;
In funcţie de scopul urmărit de reclamant şi natura soluţiei instanţei, în literatura juridică
de specialitate se distinge între: acţiunile în realizarea dreptului, acţiunile în constatare şi
acţiunile în constituire sau în transformare de drepturi.
Subiectele, obiectul şi cauza acţiunii civile
Acţiunea civilă necesită pentru a exista trei elemente: subiecte, obiect şi cauză.
Accesul la justiţie şi sesizarea instanţei
Conform dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României revizuită în 2003, dispoziţii reproduse parţial
şi de art. 192 alin. (1) C. proc. civ., fiecare persoană beneficiază de dreptul de a apela la justiţie pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând restrânge
exercitarea acestui drept.
Exercitarea acţiunii civile necesită introducerea unei cereri în justiţie.
Conform dispoziţiilor art. 30 C. proc. civ. cererile în justiţie pot fi: principale, accesorii, adiţionale
şi incidentale.
Cererea principală este, de regulă, cererea de chemare în judecată (denumită şi cerere
introductivă de instanţă sau cerere iniţială) prin care este învestită instanţa de judecată cu
soluţionarea litigiului, ea având o existenţă independentă de altă cerere.
Cererile incidentale pot fi clasificate în:
- cereri adiţionale (sau modificatoare);
- cererile reconvenţionale;
- cererile de intervenţie voluntară;
- cererile de intervenţie forţată.
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile
Prin expresia condiţii de exercitare a acţiunii civile în literatura de specialitate se înţeleg condiţiile
în absenţa cărora acţiunea nu produce efectele urmărite sau intervenţia judiciară nu poate să aibă loc.
Conform art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru a formula și susține o cerere în
justiție, autorul acesteia trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să deţină capacitate procesuală, în condiţiile legii;
- să aibă calitate procesuală;
- să formuleze o pretenţie;
- să justifice un interes.
Condiţiile de exerciţiu trebuie îndeplinite cumulativ.
Apărările de fond şi excepţiile procesuale
Potrivit art. 31 C. proc. civ. apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale.
Apărarea de fond semnifică orice mijloc prin care se urmăreşte respingerea cererii
adversarului, după analizarea fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Apărarea procedurală implică invocarea de excepţii procesuale.
Excepţiile procesuale pot viza: părţile din proces (excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia

3
lipsei calităţii de reprezentant), instanţa de judecată (excepţia de necompetenţă), actele de
procedură şi termenele procedurale (excepţia nulităţii, excepţia tardivităţii) sau judecata (excepţia
perimării).
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL
Instanţa de judecată
Autorităţile şi persoanele care participă la activitatea de judecată se numesc participanţi sau
subiecţi procesuali. Reglementarea acestora se regăseşte în Titlului II din Cartea I a Codului de
procedură civilă.
Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi procesuali
principali.
Sintagma de instanţă judecătorească
În sens larg, expresia instanţă judecătorească desemnează o anumită autoritate publică
(autoritatea judecătorească) chemată să înfăptuiască justiţia. La această semnificaţie se referă
prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 care menţionează că instanţele judecătoreşti sunt:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele
militare şi judecătoriile.
În înţelesul cel mai restrâns noţiunea de instanţă desemnează completul de judecată.
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti
Aspectele referitoare la organizarea instanțelor judecătorești în România, funcționarea și
atribuțiile acestora sunt reglementate de dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Principiul de compunere şi de funcţionare a instanţei de judecată este colegialitatea
instanţei.
Categorii de instanţe
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea
judiciară, instanţele judecătoreşti prin care se înfăptuieşte justiţia în România sunt: Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi
judecătoriile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă şi are sediul în capitala
ţării.
Aceasta deţine personalitate juridică şi este organizată conform art. 19 alin. (2) din Legea
de organizare judiciară în 4 secţii: Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală şi Secţia de
contencios administrativ şi fiscal, şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie.
Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează
mai multe tribunale şi tribunale specializate.
Tribunalele sunt tot instanţe cu personalitate juridică. Acestea sunt organizate la nivelul
fiecărui judeţ si al municipiului Bucureşti, şi au, de regulă, sediul în municipiul care este
reşedinţă de judeţ. Fiecare tribunal cuprinde în circumscripţia sa toate judecătoriile din judeţ sau,
după caz, din municipiul Bucureşti.
. În judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti sunt organizate judecătorii. Acestea sunt
instanţe fără personalitate juridică.
Atribuţiile judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt
prevăzute de art. 94-97 din Codul de procedură civilă.â
Compunerea instanţei
Sintagma compunerea instanţei desemnează alcătuirea instanţei cu numărul de judecători
prevăzut de lege. În acest sens, dispoziţiile Legii nr. 304/2004 de organizare judiciară stabilesc că
pricinile deferite prin lege în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului si curţii de apel se
judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de
asigurări sociale.
Constituirea instanţei
Expresia constituirea instanţei semnifică alcătuirea completului de judecată cu toate organele şi
persoanele prevăzute de lege. Astfel, din acest complet mai trebuie să facă parte alături de judecători
şi grefierul, magistratul-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul, dar şi asistenţii judiciari
la cauzele care vizează conflictele de muncă şi asigurări sociale.
Incidente referitoare la compunerea sau constituirea instanţei

4
 Referitor la compunerea sau constituirea instanţei au fost reglementate anumite mijloace juridice
pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la parţialitatea a instanţei. Aceste mijloace juridice care
prin invocare devin incidente în procesul civil sunt: greşita compunere a instanţei,
incompatibilitatea, recuzarea, abţinerea şi strămutarea pricinii.
Statutul magistratului
Termenul de magistraţi îi desemnează atât pe judecători, cât şi pe procurori.
Magistraţii în scopul desfăşurării atribuţiilor pe care le conferă legea beneficiază de un statut
parte. Astfel, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili, iar procurorii au parte de stabilitate şi
independenţă. Dar acestui regim special îi corespunde şi un set de incompatibilităţi şi interdicţii.
II. Părţile în procesul civil
Participarea părţilor în proces este reglementată de art. 55 şi urm. C. proc. civ. În primul rând, art.
55 C. proc. civ. se referă la reclamant şi pârât.
În acelaşi timp, textul enumeră printre părţi şi terţele persoane, care intervin voluntar sau forţat
în proces.
În procedura contencioasă părţile sunt denumite: pârât şi reclamant. Persoana care solicită
protecţia instanţei în scopul valorificării unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant.
Persoana împotriva căreia este formulată cererea în justiţie fiind chemată să răspundă pentru pretinsa
încălcare a dreptului se numeşte pârât.
Pe parcursul desfăşurării procesului civil părţile primesc denumiri diferite.
Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor
Anumite drepturi şi obligaţii procesuale sunt comune părţilor, altele aparţin doar uneia dintre ele.
Drepturile procesuale comune părţilor
Printre cele mai semnificative sunt următoarele: dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un
recurs efectiv; dreptul la apărare; etc.
Obligaţiile procesuale comune părţilor
Printre cele mai semnificative, precum menţionează şi art. 10 alin. (1) C. proc. civ., se remarcă:
probarea pretenţiilor şi a apărărilor.
Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală)
În anumite procese există mai mulţi reclamanţi şi pârâţi. Această situaţie procesuală se numeşte
litisconsorţiu sau coparticipare procesuală.
Coparticiparea procesuală se regăseşte în art. 59-60 C. proc. civ. Litisconsorţiul este
eglementat, în ceea ce priveşte condiţiile sale, de dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., dispoziţii care
precizează că: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul
procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi
cauză, ori dacă între ele există  strânsă legătură.”
Ca forme ale litisconsorţiului, semnificative au fost considerate litisconsorţiul simplu şi
litisconsorţiul necesar.
Referitor la regulile funcţionale ale coparticipării se remarcă principiul divizibilităţii
judecăţii în privinţa fiecăreia dintre persoanele aflate în litisconsorţiu, principiu menţionat de
art. 60 alin. (1) C. proc. civ. Din aceste dispoziţii reies două principii:
- principiul relativităţii cererii;
- principiul relativităţii actelor de procedură.
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL partea a II-a
Intervenţia voluntară şi forţată a terţilor în procesul civil
Dispoziţiile Codului de procedură civilă reglementează în art. 61-79 şi participarea terţilor la
desfăşurarea procesului civil.
Formele de participare a acestora sunt: intervenţia voluntară şi intervenţia forţată.
3.1. Intervenţia voluntară
Definiţia şi formele intervenţiei voluntare
Intervenţia este principală când cel care intervine pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii
sau un drept strâns legat de acesta, iar intervenţia este accesorie când urmăreşte doar sprijinirea
apărării uneia dintre părţi.
Condiţiile de admisibilitate a cererii de intervenţie voluntară:
- cererea trebuie efectuată de un terţ;
- terţul trebuie să justifice un interes juridic şi legitim, născut şi actual, direct şi personal, pozitiv

5
şi concret;
- terţul trebuie să aibă calitate şi capacitate procesuală.
- cererea de intervenţie voluntară ca şi cerere incidentală este admisibilă numai dacă există o
cerere principală în curs de judecată etc.
Aspecte de procedură privind intervenţia voluntară
Modalităţile de intervenţie a terţului
Aceste modalităţi sunt prevăzute de art. 62-63 C. proc. civ. Din aceste dispoziţii legale reiese că
cererea de intervenţie în interes propriu trebuie formulată în forma prevăzută pentru cererea de
chemare în judecată.
Procedura de soluţionare a cererii de intervenţie voluntară
În temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (1) C. proc. civ., instanţa trebuie să comunice părţilor cererea
de intervenţie şi copii de pe înscrisurile care o însoţesc.
Atât în cazul intervenţiei principale, cât şi în cazul intervenţiei accesorii, instanţa, după
ascultarea părţilor şi a celui care intervine, se va pronunţa asupra admiterii în principiu a intervenţiei.
Atât la cererea de intervenţie principală, cât şi la cererea de intervenţie accesorie se poate
introduce întâmpinare în termenul stabilit de instanţă.
Soluţiile instanţei asupra cererii de intervenţie
Conform dispoziţiilor art. 67 alin. (1) C. proc. civ., soluţionarea cererii de intervenţie
accesorie se efectuează odată cu cererea principală, aşadar prin aceeaşi hotărâre.
Intervenţia principală, fiind o adevărată acţiune în justiţie, continuă să fie judecată, chiar dacă
judecarea cererii principale a încetat prin unul din modurile reglementate de lege.
3.2. Intervenţia forţată
Definiţia, reglementarea şi formele de intervenţie forţată
Reprezintă acele categorii de cereri incidentale prin care părţile din procesul deja declanşat,
solicită aducerea unei terţe persoane în proces, fără a se ţine cont de voinţa acesteia sau chiar
împotriva voinţei sale.
Codul de procedură civilă consacră patru forme de intervenţie forţată în procesul civil:
a) Chemarea în judecată a altei persoane (art. 68-71 C. proc.
civ.);
b) Chemarea în garanţie (art. 72-74 C. proc. civ.);
c) Arătarea titularului dreptului (art. 75-77 C. proc. civ.);
d) Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane
(art. 78-79 C. proc. civ.).
Procedura de solutionare a cererii de intervenție forțată
În ceea ce priveşte această procedură, se pot remarca următoarele aspecte:
- partea interesată trebuie să efectueze o cerere pentru introducerea terţului în proces în faţa
instanţei care judecă cererea iniţială;
-Termenul în care se poate introduce o cerere de intervenţie forţată este diferit în funcţie de
partea care este autorul cererii. În acest sens, cererea formulată de către reclamant sau de
intervenientul principal trebuie depusă cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea
primei instanţe, iar cererea formulată de către pârât se depune în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării înaintea primei instanţe, iar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la
primul termen de judecată [art. 68 alin. (3), art. 73 alin. (3) C. proc. civ.];
- instanţa se pronunţă atât în cazul admiterii, cât şi în cazul respingerii cererii de intervenţie,
printr-o încheiere.
4. Reprezentarea părţilor în judecată
Dispoziţiile legii procedurale reglementează prin art. 80-82 instituţia reprezentării părţilor
în justiţie.
Prin reprezentare se înţelege situaţia în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte
acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.
Codul de procedură civilă face referire la trei forme principale ale reprezentării
judiciare: reprezentarea legală, reprezentarea convenţională şi reprezentarea judiciară.
4.1. Curatela specială
În legătură cu folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale, dispoziţiile Codului de procedură
civilă reglementează, în art. 58, desemnarea de către instanţă a unui curator special.

6
 Se observă că în toate cazurile, numirea curatorului special se dispune de către „instanţa care
judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă
judecătorească”, iar curatorul respectiv va avea drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru
reprezentantul legal.

Asistenţa judiciară
În condiţiile art. 90 C. proc. civ. asistenţa judiciară se poate acorda numai persoanei care nu
poate face faţă cheltuielilor implicate de „declanşarea şi susţinerea unui proces civil fără a primejdui
propria sa întreţinere şi a familiei sale”.
Asistenţa judiciară este conferită atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice.
III. Procurorul - participant în procesul civil
Participarea procurorului la procesul civil este reglementată de dispoziţiile art. 92-93 C. proc. civ.
În sensul art. 92 alin. (1) C. proc. civ.: „Procurorul poate porni acţiunea civilă ori de câte ori
este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.”
Modalităţile participării procurorului în procesul civil
Conform dispoziţiilor art. 92 C. proc. civ. modalităţile limitativ reglementate de participare a
procurorului în procesul civil sunt:
- pornirea acţiunii civile;
- participarea la judecarea procesului civil;
- exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac;
- solicitarea punerii în executare a titlurilor executorii pronunţate în favoarea persoanelor
menţionate de dispoziţiile art. 92 alin. (1) C. proc. civ.
IV. Participarea avocatului în procesul civil
Profesia de avocat se exercită numai de membrii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte.
In procesul civil participarea avocatului se manifestă în special prin asistenţă şi reprezentare.
Asistenţa şi reprezentarea părţilor este desfăşurată în condiţiile legii de procedură şi ale Legii nr.
51/1995 republicate, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

1. Noţiunea de competenţă şi formele acesteia
În limbajul juridic competenţa desemnează capacitatea unei instanţe judecătoreşti
sau a unui organ jurisdicţional de a soluţiona anumite cereri sau litigii.
Competenţa materială permite justiţiabilului să se adreseze uneia dintre instanţele de
grad diferit reglementate de dispoziţiile legale în plan vertical: judecătorie, tribunal, curte de apel
sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; iar competenţa teritorială îi impune, sau, în alte situaţii, îi
dă posibilitatea să aleagă, între mai multe instanţe de acelaşi grad care să judece cererea sa.
Competenţa teritorială se clasifică în:
- competenţa teritorială de drept comun (sau generală) reglementată de dispoziţiile
art. 107 alin. (1) C. proc. civ.;
- competenţa teritorială alternativă care este instituită prin dispoziţiile art. 113 C.
proc. civ.;
- competenţa teritorială exclusivă sau excepţională care se regăseşte în art. 117-121
C. proc. civ.;
- competenţa teritorială convenţională (contractuală) care permite părţilor în
anumite litigii să stabilească, prin acordul lor, instanţa care va soluţiona eventualul litigiu
dintre ele.
La acestea se adaugă, dar separat de clasificarea anterioară, competenţa generală.
Aceasta diferenţiază prerogativele instanţelor judecătoreşti de cele ale altor autorităţi publice.
Actualul Cod de procedură civilă instituie competenţa facultativă, ca o formă derogatorie
de la dreptul comun.

7
 2. Principiile care guvernează competenţa
Printre acestea se remarcă: competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi; competenţa
instanţelor este determinată prin lege; competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia se
află domiciliul pârâtului; judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei; conflictele de ompetenţă
se soluţionează în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.
2.1. Competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi
Principiul analizat se referă la faptul că instanţa judecă toate persoanele care au dobândit
calitatea de parte în faţa ei în procesul civil, fără a efectua discriminări sau a avea în vedere
privilegii.
2.2. Judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei
Acest principiu se referă la faptul că instanţa de judecată sesizată cu cererea de
chemare în judecată este competentă să se pronunţe şi asupra mijloacelor de apărare ale
pârâtului, chiar dacă aceste mijloace privesc aspecte care, dacă s-ar fi invocat printr-o
cerere principală distinctă, nu ar fi fost de competenţa materială sau teritorială a instanţei
învestite.
Instanţa care soluţionează cererea principală nu este competentă să se pronunţe
asupra următoarelor incidente: chestiunile prejudiciale, excepţia de neconstituţionalitate,
incidentele procedurale şi cererile incidentale. către Curtea Constituţională).
2.3. Competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului
Sediul legal al competenţei teritoriale generale este art. 107. Conform acestui text legal
competenţa teritorială generală semnifică acea formă a competenţei potrivit căreia cererea de
chemare în judecată trebuie transmisă instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are
domiciliul sau sediul pârâtul, dacă nu există dispoziţii legale contrare. Ea se întâlneşte în doctrină
sub expresia actor sequitur forum rei.
3. Competenţa generală
Prin competenţă generală se înţelege delimitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de
cele ale altor autorităţi publice.
3.1. Materiile în care se întâlneşte competenţa generală
Există anumite litigii de natură diferită care se soluţionează de către alte organe decât
instanţele judecătoreşti. În acest sens, în literatura de specialitate se discută următoarele situaţii:
competenţa în materia controlului de constituţionalitate, competenţa în materia contenciosului
administrativ, competenţa în materie electorală, competenţa în materie succesorală, competenţa
în cazul conflictelor de muncă etc.
4. Competenţa materială
Competenţa materială (de atribuţiune) semnifică acea formă a competenţei prin
care se delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti pe verticală, între instanţele
judecătoreşti de grade
diferite.
Sediul legal al competenţei materiale se regăseşte în Capitolul I din Titlul III referitor la
competenţa instanţelor judecătoreşti.
4.1. Competenţa materială a judecătoriilor este reglementată de art. 94 C. proc. civ.
4.2. Competenţa materială a tribunalului Această instanţă poate soluţiona litigiile ca
instanţă de fond, ca instanţă de control judiciar (apel şi recurs) şi ca instanţă competentă să
soluţioneze cereri în diverse materii prevăzute de
dispoziţiile Codului de procedură civilă sau de legi speciale. competenţa sa se regăseşte la art.
95 C. proc. civ.
4.3. Competenţa materială a curţilor de apel
Din prevederile art. 96 C. proc. civ. rezultă că instanţele numite curţi de apel se pot
prezenta întruna din următoarele ipostaze: în primul rând, ca prime instanţe, apoi ca instanţe de
apel, de asemenea, ele se pot înfăţişa ca instanţe de recurs.
4.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă conform dispoziţiilor din Legea nr.
304/2004. Aceasta este organizată în următoarele secţii: Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia
penală şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

8
 Instanţa supremă are competenţa stabilită prin art. 97 C. proc. civ.
5. Competenţa teritorială
Prin competenţă teritorială se înţelege acea formă de competenţă care delimitează
atribuţiile instanţelor judecătoreşti pe plan orizontal, între instanţele de judecată de acelaşi grad.
Competenţa teritorială, la rândul său, se clasifică în:
- competenţă teritorială de drept comun (sau generală);
- competenţă teritorială alternativă;
- competenţă teritorială exclusivă sau excepţională;
- competenţă teritorială convenţională.
6. Cuprinderea şi extinderea competenţei instanţei
6.1. Cuprinderea competenţei instanţei
Expresia cuprinderea competenţei instanţei se referă la aspectele procesuale asupra
cărora instanţa se mai poate pronunţa în plus faţă de cererea de chemare în judecată.
Din această perspectivă se discută în literatura de specialitate despre aplicarea în
procesul civil a următoarelor principii: judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiilor
procesuale; judecătorul acţiunii este şi judecătorul chestiunilor prejudiciale; judecătorul
acţiunii este şi judecătorul incidentelor procedurale.
7.1. Extinderea competenţei instanţei
Prin extinderea competenţei instanţei se înţelege prorogarea acestei competenţei
acesteia şi asupra unor cereri care în mod normal nu ar fi de competenţa sa, ci a unei alte
instanţe.
După sursa ei se consideră că prorogarea poate fi:
- legală;
- voluntară sau facultativă;
- judecătorească.
8. Incidente cu privire la competenţă
8.1. Excepţia de necompetenţă
Excepţia de necompetenţă este considerată mijlocul procedural prin care partea,
considerând că instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei este necompetentă, poate
solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre judecată la instanţa sau organul cu
atribuţii jurisdicţionale competent.
Regimul juridic al acestei excepţii este în prezent reglementat în mod explicit de art. 129-
131 C. proc. civ.
8.2. Conflictele de competenţă
În sensul dispoziţiilor art. 133 C. proc. civ. prin conflict de competenţă se înţelege acel
incident referitor la competenţa instanţei determinat de faptul că două sau mai multe instanţe se
declară deopotrivă competente să judece aceeaşi proces (conflict pozitiv de competenţă) sau,
dimpotrivă, două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi
proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său
competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente (conflict
negativ de competenţă).
Conflictele de competenţă sunt reglementate de art. 133-137 C. proc. civ.
8.3. Litispendenţa şi conexitatea
Aceste două incidente referitoare la competenţa instanţelor împiedică buna desfăşurare a
procesului civil.
Litispendenţa reiese din dispoziţiile art. 138 C. proc. civ., iar conexitatea, din art. 139 C.
proc. civ.
Actele de procedură şi termenele procedurale
1. Conceptul de act procedural
În literatura de specialitate actul de procedură este definit ca fiind manifestarea de voinţă
sau operaţia juridică, în forma prevăzută de lege, efectuată pentru declanşarea procesului civil şi
în cadrul acestuia de către instanţa de judecată sau ceilalţi participanţi la proces.
Actul de procedură constituie atât o operaţie juridică, cât şi un înscris, fiind utilizat în
dispoziţiile Codului de procedură civilă cu ambele semnificaţii.
2. Clasificarea actelor procedurale

9
 Clasificarea acestora se poate efectua în funcţie de mai multe criterii:
a) în funcţie de participanţii la procesul civil de la care provine actul de procedură,
există: acte efectuate de către instanţă, părţi, auxiliari ai justiţiei şi alţi participanţi la proces;
b) după conţinutul lor, acestea se pot împărţi în: acte care exprimă o manifestare de
voinţă, precum: cererea de chemare în judecată, şi acte care constată o operaţie procedurală,
ca de exemplu: citaţia, procesul-verbal de sechestru etc.
3. Condiţiile generale ale actelor de procedură
3.1. Condiţiile de fond
Condiţiile de fond ale actului juridic reies din dispoziţiile art. 1179 ale actualului Cod civil.
Aceste dispoziţii se referă la contractul civil, dar se aplică prin analogie şi actului juridic civil şi
actului de procedură.
3.2. Condiţiile de formă
Acestea sunt considerate a fi:
a) actele de procedură trebuie efectuate în scris. Această condiţie este prevăzută
expres de art. 148 C. proc. civ.;
b) actele de procedură trebuie întocmite în limba română precum dispun art. 128 alin.
(1) din Constituţie;
c) actul de procedură se poate efectua într-o formă determinată.

4. Conţinutul actelor de procedură

Orice cerere adresată instanțelor de judecată trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de
dispoziţiile art. 148 alin. (1) C. proc. civ.
Absenţa elementelor esenţiale ale unei cereri determină în mod necesar nulitatea acesteia.
4.1. Cererea de chemare în judecată
În procesul civil pentru a fi iniţiată procedura judiciară este necesar ca instanţa să fie
învestită printr-o cerere de chemare judecată denumită și cerere iniţială, introductivă de instanţă,
sau cerere principală.
Conţinutul cererii de chemare în judecată este stabilit prin dispoziţiile art. 194 C. proc. civ.
4.2. Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul răspunde, în fapt şi în drept, la
pretenţiile invocate de către reclamant, arătând totodată şi apărările sale.
Întâmpinarea este reglementată de dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ.
5. Nulitatea actului procedural
5.1. Conceptul de nulitate procedurală şi reglementarea acesteia
Art. 174 C. proc. civ. defineşte nulitatea ca “sancţiunea care lipseşte total sau parţial de
efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.“
Nulitatea actelor de procedură este reglementată expres de dispoziţiile art. 174-179 C.
proc. civ.
5.2. Cazurile nulităţii actelor de procedură
Dispoziţiile art. 175 şi 176 C. proc. civ. se referă la nulitatea condiţionată şi nulitatea
necondiţionată.
Condiţiile aplicării sancţiunii nulităţii pot fi desprinse din art. 175 C. proc. civ.
5.3. Clasificarea nulităţilor procedurale şi regimul juridic al acestora
Nulităţile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, unele dintre acestea fiind stabilite
de dispoziţiile Codului de procedură civilă, altele de către doctrină.
Cea mai importantă clasificare este aceea care diferenţiază categoria nulităţilor absolute
de nulităţile relative. Această clasificare are în vedere finalitatea sancţiunii stabilite de către
legiuitor.
Divizarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative are semnificaţie mai ales sub
aspectul regimului juridic aplicabil nulităţii absolute în raport cu cea relativă este importantă sub
următoarele aspecte care vizează nulitatea: persoanele care o pot invoca, durata în care poate fi
invocată, precum şi posibilitatea de acoperire sau nu a viciilor actului afectat de nulitate. Acest
regim juridic reiese din art. 178 C. proc. civ.
5.4. Mijloacele prin care poate fi invocată nulitatea şi soluţia instanţei asupra nulităţii

10
 Nulitatea actului procedural poate fi invocată în cursul procesului civil pe calea excepţiei
nulităţii. În căile de atac aceasta se poate ridica pe calea apelului, a recursului, a contestaţiei în
anulare, a revizuirii sau a contestaţiei la executare.
5.5. Efectele nulităţii actului procedural
Constatarea sau pronunţarea nulităţii actului procedural de către instanţa de judecată
produce, conform art. 177 C. proc. civ. şi 179 C. proc. civ., anumite efecte.
6. Comunicarea actelor de procedură
6.1. Semnificaţia noţiunilor de comunicare, citaţie şi citare
Codul de procedură civilă prin dispoziţiile art. 153 alin. (1) stabileşte că judecătorul nu
poate decide asupra unei cereri, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, decât după citarea sau
înfăţişarea părţilor, personal sau prin reprezentant.
Aspectele referitoare la citaţii şi la comunicarea actelor de procedură se regăsesc în multe
dispoziţii ale actualei legi procedurale (art. 153-173).
6.2. Comunicarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură
În ceea ce priveşte organul prin care se efectuează comunicarea actelor menţionate,
dispoziţiile art. 154 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că citaţiile şi toate actele de procedură se
comunică din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau orice alt salariat al acesteia, dar şi
prin agenţii sau salariaţii altor instanţe în ale căror circumscripţii se găseşte persoana care
este destinatarul citaţiei.
Referitor la locul citării trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 155 C. proc. civ.
7. Termenele procedurale
7.1. Sintagma de termen procedural
În termenii art. 180 alin. (1) termenele procedurale constituie intervalul de timp în care
poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de
procedură. Instituţia termenelor de procedură este reglementată de art. 180-186 C. proc. civ.
7.2. Clasificarea termenelor procedurale
Termenele procedurale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. În funcţie de
caracterul lor sau potrivit cu scopul lor termenele sunt clasificate în: termene imperative,
care la rândul lor pot fi: onerative (de ex., termenele pentru exercitarea căilor legale de
atac); şi prohibitive); şi termene de recomandare.
7.3. Calculul termenelor procedurale
Modul de calcul al termenelor pe ore, săptămâni, luni, trimestru, semestru sau ani este
prevăzut de art. 181 C. proc. civ.

Anumite sancţiuni procedurale

1. Decăderea şi repunerea în termen
A. Decăderea
În termenii art. 185 alin. (1) C. proc. civ. sancţiunea decăderii intervine în cazul în care nu
este respectat termenul imperativ onerativ (de pildă, nu se exercită apelul sau recursul în
termenul de 30 de zile), etapa procesuală [spre exemplu, recuzarea trebuie solicitată înainte de
începerea oricărei dezbateri] sau un anumit moment procesual sau ordinea prevăzută de lege
pentru îndeplinirea actelor de procedură [astfel, nulitatea relativă trebuie invocată prin
Întâmpinare].
Regimul juridic al decăderii este diferit în fucţie de natura normei încălcate.
B. Repunerea în termen
Repunerea în termen este consacrată de art. 186 C. proc. civ. Conform art. 186 alin. (1)
C. proc. civ.: „Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă
dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.”
3. Despăgubirile
Dispoziţiile legii procedurale consacră la art. 189 C. proc. civ. dreptul părţii prejudiciate prin
oricare dintre abaterile prevăzute de art. 187 şi 188 C. proc. civ. la despăgubiri.
Sesizarea instanţei de judecată
Dreptul de sesizare al instanţei şi procedura prealabilă

11
 Activitatea procesuală este declanşată prin înregistrarea la instanţă, în condiţiile legii, a
cererii de chemare în judecată introdusă de către reclamant.
În anumite situaţii însă, reclamantul trebuie să parcurgă o procedură prealabilă
anterior sesizării instanţei.
Cererea de chemare în judecată
Declanşarea procedurii judiciare implică învestirea instanţei printr-o cerere de chemare
judecată, deoarece în litigiile civile instanţele de judecată nu se pronunţă din oficiu. Cererea
menţionată mai este denumită și cerere iniţială, introductivă de instanţă, sau cerere principală.
O definiţie mai concisă formulată în literatura de specialitate apreciază că cererea de
chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată
cu o pretenţie civilă .
Cererea trebuie efectuată în scris precum dispun prevederile legii procedurale şi în limba
română.
Având ca premisă elementele pe care trebuie să le cuprindă actul procedural conform art.
148 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. reglementează conţinutul cererii de
chemare în judecată.
Întâmpinarea
Un alt act procedural reglementat de Codul de procedură civilă în contextul sesizării
instanţei de judecată este întâmpinarea.
Art. 205 C. proc. civ. defineşte întâmpinarea ca fiind „actul de procedură prin care pârâtul
se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată.”
Reglementarea acestui act procedural se regăseşte în dispoziţiile art.
205-208 C. proc. civ.
4. Cererea reconvenţională
Conform dispoziţiilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ. în situaţia în care pârâtul are „în legătură cu
cererea reclamantului , pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta,
poate să formuleze cerere reconvenţională”.
Condiţiile de admisibilitate a cererii reconvenţionale sunt cele comune cereri-lor incidentale.
Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de che-mare în judecată
[art. 209 alin. (3) C. proc. civ.];
Ca termen, cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul,
conform legii, nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Judecata şi anumite incidente în judecată

1. Reguli referitoare la şedinţa de judecată
Prima fază a procesului civil este judecata. Această fază cuprinde, în actuala
reglementare, etapa cercetării procesului şi aceea a dezbaterii în fond a procesului.
Normele procedurale stabilesc şi locul şi modul de desfăşurare a procesului. În ceea ce
priveşte locul judecării procesului, se statuează că şedinţele de judecată se desfăşoară la sediul
instanţei, cu excepţia situaţiei în care legea prevede altfel (art. 212 C. proc. civ.).
Legea procedurală stabileşte şi atribuţiile preşedintelui completului de judecată. Astfel,
preşedintele conduce şedinţa de judecată, deschide, suspendă şi ridică şedinţa. Acesta va da
cuvântul mai întâi reclamantului şi apoi pârâtului, dar şi celorlalte părţi din proces, în funcţie de
poziţia lor procesuală.
Referitor la citarea părţii, dispoziţiile procedurale statuează termenul în cunoştinţă [art. 229
alin. (1) C. proc. civ.].
2. Cercetarea procesului
Cercetarea procesului constituie etapa pregătitoare pentru dezbaterea în fond a
procesului.
În această etapă se întocmesc acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, în
scopul pregătirii dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. În acest sens, instanţa va
desfăşura anumite activităţi procesuale, precum:
- va rezolva excepţiile ce se invoca ori pe care le poate ridica din oficiu;
- va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în condiţiile
legii;

12
 - va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată,
a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul etc.
În ceea ce priveşte locul în care se desfăşoară etapa cercetării procesului, prin
Interpretarea art. 240 C. proc. civ. reiese că aceasta, se desfășoară în ședință publică, cu citarea
părților, dacă legea nu prevede altfel.
Terminarea etapei de cercetare a procesului are loc “când judecătorul se socoteşte
lămurit”.
3. Excepţiile procesuale
Potrivit definiţiei legale date de art. 245 C. proc. civ., excepţia procesuală este mijlocul
prin care, potrivit dispoziţiilor legale, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără a pune
în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale, referitoare la compunerea completului sau
constituirea instanţei, competenţa instanţei sau la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la
dreptul la acţiune, având ca scop, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor
acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
Excepţiile procesuale pot să se refere, precum precizam mai sus, la diferite aspecte,
precum: părţile din proces (excepţia lipsei calităţii procesuale), instanţa de judecată (excepţia de
necompetenţă), actele de procedură (excepţia nulităţii) sau judecata (excepţia perimării).
Legea procedurală distinge între excepţiile absolute şi cele relative, precizând la art. 247
şi regimul juridic al acestora.
În funcţie de obiectul asupra cărora poartă, excepţiile pot fi clasificate în excepţii de
procedură şi excepţii de fond.
O regulă importantă statuează că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de
procedură, precum şi asupra celor de fond care determină inutilitatea, în tot sau în parte, a
administrării de probe ori, după caz, a cercetării în fond a cauzei.
4. Probele şi probaţiunea
Probele constituie instrumente strict necesare pentru soluţionarea oricărui litigiu dedus
judecăţii.
În doctrina procesual-civilă probele au fost definite ca fiind mijloacele legale prin care, în
cauzele supuse judecăţii, se ajunge la stabilirea adevărului şi la demonstrarea lui, în scopul
soluţionării litigiului dintre părţi.
În prezent, acestea sunt reglementate, în mod unitar, de dispoziţiile art. 249-388 din
Codul de procedură civilă.
Dispoziţiile Codului de procedură civilă reglementează următoarele mijloace de probă:
înscrisurile, proba cu martori, prezumţiile, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiza, mijloacele
materiale de probă, cercetarea la faţa locului, dar şi orice alte mijloace prevăzute de lege.
Probaţiunea judiciară este activitatea desfăşurată pentru valorificarea probelor.
Sarcina probei
Sarcina probei se referă la obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic
generator de drepturi şi obligaţii.
Reclamantul fiind cel care învesteşte instanţa cu soluţionarea pretenţiilor sale, acestuia îi
va reveni sarcina de a dovedi pretenţia invocată în justiţie.
Admisibilitatea, administrarea, aprecierea şi asigurarea probelor
În doctrină, s-a exprimat opinia că admisibilitatea dovezii implică îndeplinirea cumulativă
de către aceasta a anumitor condiţii: legalitatea probei, veridicitatea probei, pertinenţa probei şi
concludenţa probei.
Administrarea probelor necesită parcurgerea unor momente procesuale referitoare la:
propunerea probelor; încuviinţarea dovezilor care se face de către instanţă şi administrarea
propriu-zisă a probelor efectuată în faţa instanţei.
Mijloacele de probă
a) Înscrisurile
În temeiul reglementării procesual-civile în vigoare, „înscrisul este orice scriere sau altă
consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material
ori de modalitatea de conservare şi stocare” (art. 265).
După modul de întocmire, înscrisurile preconstituite sunt autentice şi sub
semnătură privată.

13
 b) Proba cu martori
Următorul mijloc de probă consacrat de legea procedurală este proba cu martori (proba
testimonială).
Prin interpretarea dispoziţiilor legale în materie, mărturia poate fi definită ca fiind relatarea
orală, efectuată de o persoană în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase,
săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personal.
c) Prezumţiile
Un alt mijloc de probă cuprins de dispoziţiile Codului de procedură civilă se referă la
prezumţii.
Acestea sunt definite de legea procedurală ca fiind consecinţele pe care dispoziţiile legale
sau magistratul le extrag dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
d) Expertiza
Expertiza este acel mijloc de probă a cărei admisibilitate se dispune la solicitarea uneia
dintre părţi, a amândurora sau din oficiu de către instanţa de judecată când, pentru lămurirea
împrejurări de fapt, sunt necesare cunoştinţele unui sau unor specialişti sau, în cazurile
prevăzute de lege, a unui laborator sau institut de specialitate.
Expertul prezintă constatările şi concluziile sale prin raportul de expertiză.
e) Mijloacele materiale de probă
Potrivit art. 341 alin. (1) C. proc. civ. constituie mijloace materiale de probă lucrurile care
prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează ajută la stabilirea
unui fapt care poate determina soluţionarea cauzei.
f)Cercetarea la faţa locului
Un alt mijloc de probă prevăzut de legea procedurală este cercetarea la faţa locului,
denumită şi cercetare locală, descindere locală sau anchetă judecătorească.
Cercetarea la faţa locului constituie mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct
de starea unor lucruri, situaţia unui imobil, sau despre alte împrejurări de fapt care pot fi
semnificative la soluţionarea litigiului.
Cu privire la măsurile adoptate la faţa locului şi constatările instanţei se va întocmi un
proces-verbal.
g) Mărturisirea
În termenii legii procedurale mărturisirea este recunoaşterea de către una dintre părţi, din
proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi
întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.
În doctrină, având ca premisă criteriul locului în care aceasta este efectuată, se consideră
că mărturisirea poate fi judiciară şi extrajudiciară
Dacă mărturisirea nu se efectuează spontan, ea se poate obţine prin interogatoriu.
5. Dezbaterea în fond a procesului
A doua etapă a judecăţii în procesul civil este dezbaterea în fond.
Obiectul dezbaterilor vizează împrejurările de fapt şi temeiurile de drept, invocate de părţi
în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu (art. 389 C. proc. civ.).
6. Deliberarea, adoptarea şi pronunţarea hotărârii
Ulterior închiderii dezbaterilor, judecătorii deliberează în secret asupra hotărârii care
urmează să se pronunţe. La deliberare pot participa numai membrii completului în faţa cărora au
avut loc dezbaterile.
În legătură cu adoptarea hotărârii, art. 398 alin. (1) C. proc. civ. statuează că „hotărârea
trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de
judecată şi se dă în numele legii.”
În ipoteza în care unanimitatea nu se poate întruni, hotărârea se adoptă
cu majoritatea membrilor completului de judecată. Dacă nici majoritatea nu se poate realiza,
pricina se va judeca în complet de divergenţă
După încheierea deliberării urmează redactarea minutei. Aceasta trebuie să cuprindă
soluţia şi să precizeze, atunci când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.
Incidentele în judecată
1. Renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul pretins

14
 Codul de procedură civilă reglementează prin art. 406-407 posibilitatea reclamantului de a
renunţa la judecată.
Renunţarea la judecată este totală sau parţială. Renunţarea este totală când autorul ei
abandonează toate pretenţiile invocate în judecată. Renunţarea esteparţială când acesta
abandonează numai unele din pretenţiile invocate prin cererea iniţială sau prin cererile
adiţionale.
În condiţiile art. 406 alin. (1) renunţarea se poate efectua în scris sau verbal
în şedinţa de judecată.
Actul de dispoziţie în discuţie determină producerea de efecte retroactive.
Astfel, instanţa constatând prin hotărâre intervenirea renunţării totale la judecată, încheie
procesul şi stabileşte repunerea părţilor în situaţia anterioară iniţierii procesului.
Renunţarea de către reclamant la dreptul invocat în justiţie se poate efectua în condiţiile
art. 408-410 C. proc. civ.
Această renunţare constituie actul procesual prin care reclamantul principal sau pârâtul
care a formulat o cerere reconvenţională abandonează pretenţiile sale contra adversarului.
În situaţia în care renunţarea intervine în faţa instanţei de fond aceasta, constatând
renunţarea la drept, va pronunţa o hotărâre, prin care respinge în fond cererea reclamantului [art.
408 alin. (2) C. proc. civ.].
2. Suspendarea procesului
Aceasta este reglementată de art. 411-415 din actualul Cod de procedură civilă.
Suspendarea judecăţii constituie un incident care constă în încetarea temporară a
cursului judecăţii datorită unor împrejurări voite sau independente de voinţa părţilor, care
împiedică părţile să se prezinte la judecată.
Suspendarea poate îmbrăca mai multe forme. Formele suspendării sunt diferite. În acest
sens, suspendarea judecăţii poate fi: obligatorie, care, la rândul ei, poate să fie: suspendare
voluntară, pentru ipotezele reglementate de art. 411 C. proc. civ. şi de drept pentru situaţiile
reglementate de art. 412 C. proc. civ.; în cazurile prevăzute de art. 413 C. proc. civ. ea este
facultativă.
Redeschiderea cauzei şi implicit încetarea suspendării judecăţii, operează conform art.
415 C. proc. civ., în modalităţi diferite.
3. Perimarea cererii
Perimarea a fost definită ca fiind acea sancţiune procedurală care determină stingerea
procesului în faza în care se găseşte, datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit
timp prevăzut de lege.
Perimarea este reglementată de dispoziţiile art. 416-423 C. proc. civ.
În temeiul art. 416 alin. (1) C. proc. civ. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie,
apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept,
chiar împotriva incapabililor, în situaţia în care a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii,
timp de 6 luni.
Ca element de noutate, dispoziţiile actualei legi procedurale au instituit aplicarea perimării
oricărei cereri adresate unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani, chiar în lipsa
unor motive imputabile părţii (art. 423 C. proc. civ.).
Constatarea perimării se va efectua de către instanţa de judecată care a fost sesizată cu
soluţionarea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac.
Actul prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra perimării diferă în funcţie de
soluţia pronunţată [art. 421 C. proc. civ.].

15